Sunteți pe pagina 1din 10

Facultatea de Farmacie Laborator clinic CURS 11-12

UMF Carol Davila Anul IV

LICHIDUL CEFALORAHIDIAN

SUBIECTE:
1. Caracteristici și constante
2. Rol/funcții
3. Compoziția LCR comparativ cu plasma sanguină
4. Meningite: clasificare, aspecte clinice, complicații
5. Investigații asupra LCR
6. Comparații privind aspectul LCR în diferite tipuri de meningite

1. Caracteristici și constante
LCR se prezintă sub forma unui lichid limpede, incolo, transparent, care se găsește în spațiile
ventriculare cerebrale și în spațiul subarahnoid, având ca rol principal protecția mecanică și imunologică
a SNC, precum și realizarea schimburilor de substanțe între plasmă și SNC.
LCR este produs de plexurile coroide cerebrale, care secretă între 500 – 1200 mL/24 h, dar se
reînnoiește continuu de 3-4 ori/zi. Volumul de LCR la adult = 150 mL.
Drenarea LCR se face la nivelul vilozităților arahnoidiene prin sistemul venos cerebral.
LCR are un pH ușor mai mic decât pH-ul sanguin (7,3-7,35) datorită absenței principalelor sisteme
tampon din plasmă pe de o parte, pe de altă parte datorită conținutului mai mare în H2CO3 și acid lactic
comparativ cu plasma.
Presiunea osmotică a LCR este mai mare decât presiunea osmotică a plasmei și se datorează în
principal concentrației mai mare în ioni Cl-, Mg2+, Na+. Concentrația de O2 este mai mică în LCR față de
concentrația în plasma sanguină.

2. Rol/funcții
a) Rol de apărare mecanică a SNC prin atenuarea șocurilor de o anumită intensitate
b) Rol de apărare imunologică a SNC prin elementele celulare pe care le conține (leucocite); LCR-ul
este un lichid steril cu acțiune bactericidă și bacteriostatică
c) Rol de transport a unor substanțe nutritive la nivelul SNC, substanțe med., hormoni
d) Rol de eliminare a unor compuși rezultați din reacțiile catabolice de la nivel SNC (aa, acid lactic,
cataboliți ai unor mediatori chimici centrali)
e) Rol de barieră în fața compușilor toxici din plasmă, împiedicând pătrunderea acestora la nivelul
SNC prin BHE
f) Rol limfatic – drenează surplusul de lichid intestițial de la nivelul SNC, realizând homeostazia
mediului molecular în care își desfășoară activitatea SNC

3. Compoziția LCR comparativ cu plasma sanguină


În LCR se întâlnesc mare parte din substanțele prezente în plasmă, însă acestea se regăsesc în
concentrație mult redusă, trecerea lor în LCR se face la nivelul BHE prin difuziune simplă sau transport
activ.
LCR este un mediu apos (99% apă, 1% - substanțe organice și anorganice).
Substanțele anorganice se găsesc sub formă disociată și sunt reprezentate în principal de:
 ioni Cl- (V.N. 680 – 730 mg%)
 ioni Na+
 ioni Mg2+ cu conc. mai mare decât conc. plasmatică
 ioni Ca2+
 H2CO3 (conc. mai mare decât conc. plasmatică)
Substanțele organice:
o acidul lactic (V.N. 35 mg%) – conc. mai mare decât în plasmă. Acesta crește în
infecții, traumatisme cranio-cerebrale, tumori cerebrale

1
Facultatea de Farmacie Laborator clinic CURS 11-12
UMF Carol Davila Anul IV

o glucoza (V.N. 50 – 70 mg%) – conc. mai mică decât în plasmă. Atunci când glucoza
crește în sânge, crește și în LCR. Conc. de glucoză scade în LCR în infecții bateriene și micotice, nu și în
cele virale.
o cataboliții proteinelor și nucleoproteinelor (uree, acid uric, creatinină) – c% mai
mici decât în plasmă
o aminoacizi – c% mult mai mici decât în plasmă (lipsesc cisteina și 1- și 3-
metilhistidina
LCR conține și enzime: transaminaze, LDHaze (predominant LDH1, spre deosebire de plasmă unde
predomină LDH2), colinesteraze, malatdehidrogenaza. Lipsește din LCR creatinfosfokinaza (CPK).
În LCR întâlnim cataboliți ai mediatorilor chimici centrali (serotonină, dopamină).
LCR conține și proteine în c% mult mai mică decât în plasmă (V.N. 15 – 40/45 mg%). Conc.
proteinelor crește în infecții, traumatisme cranio-cerebrale, tumori cerebrale.
LCR conține și elemente celulare cu rol de apărare imunologică, reprezentate în special de
limfocite și monocite.
Densitatea elementelor celulare este medie de 3 – 4 el. cel./mm3. Ea crește în infecții bacteriene
(>1000 e.c./mm3), infecții micotice (>2000 e.c./mm3), infecții virale (>500 e.c./mm3), în paralizii ale
nervilor cranieni.
Densitatea celulară este mai mare la copii (15 – 30 e.c./mm3).

4. Meningite: clasificare, aspecte clinice, complicații


Sunt inflamații ale meningelui produse sub acțiunea diverșilor agenți infecțioși, care pot
pătrunde prin diferite căi:
 pe cale hematogenă (nivel sanguin)
 prin focare infecțioase apropiate (otite, sinuzite)
 prin traumatisme cranio-cerebrale
 prin puncții pentru prelevarea probelor de LCR efectuate necorespunzător
 mai rar prin intermediul unor nervi (ex: virusul rabic se poate propaga și
ajunge la meninge pe calea nervilor senzitivi periferici; virusul Herpex simplex pe calea nervului trigemen)
Dacă inflamația are loc la nivelul encefalului se numește encefalită. Când cuprinde și meningele se
numește meningoencefalită, iar când cuprinde și măduva (întregul ax cerebrospinal) se numește nevraxită.

Clasificare:
A. În funcție de natura agentului infecțios:
a. M. Bacteriene produse de meningococi, pneumococ, streptococ
b. M. Fungice (micotice) produse de fungi (Candida)
c. M. Virale produse de virusuri (Herpex simplex)
d. M. Parazitare (foarte rar)
B. În funcție de aspectul LCR și de evoluție:
a. Cu LCR tulbure și evoluție cronică (m. bacteriană)
b. Cu LCR clar și evoluție acută (m. virale)
c. Cu LCR clar și evoluție cronică (m. tuberculoasă și micotică)

Manifestări clinice
M. bacteriene au frecvență mai mică decât cele virale, dar au cele mai puternice manifestări și
compicațiile cele mai grave.
 febră puternică cu presiune și convulsii, duc și la afectarea comportamentului psihic:
halucinații, insomnii, delir până la comă și deces
 dureri puternice de cap și dureri musculare, rigiditatea gâtului (dureri puternice la apropierea
bărbiei de gât)
 fotofobie

2
Facultatea de Farmacie Laborator clinic CURS 11-12
UMF Carol Davila Anul IV

 stare de rău general cu greață, vărsături

Observații: la cea indusă de meningococ apar pe piele pete mici roșiatice.


M. virale au incidență mai mare, manifestări clinice mai ușoare decât în cele bacteriene. Vindecarea
se face în câteva zile, sunt însoțite de stări febrile mai reduse, dureri de cap (frunte, ochi), fotofobie,
rigiditatea gâtului mai redusă, pot să apară pete mici roșiatice pe piele.

Complicații ale meningitelor:


 când procesul inflamator e puternic, în special la cele cu evoluție cronică și tratamentul
corespunzător nu e administrat rapid:
o abcese cerebrale
o hidrocefalie
o paralizii ale nervilor cranieni, care pot duce la afecțiuni psihomotorii
Un rol important în diagnosticarea meningitelor îl are analiza probei de LCR.

5. Investigații asupra LCR


Proba de LCR supusă analizei se prelevează de regulă prin puncție lombară la nivelul
vertebrelor L4-L5 și se realizează doar de către mediul specialist, neurolog sau neurochirurg.
Pacientul de regulă este așezat în poziție culcat pe o parte, se dezinfectează zona de puncție, se
anesteziază local, se prelevă o probă de 5-10 mL de LCR în recipient steril. După prelevare, pacientul mai
este menținut culcat câteva ore și este hidratat corespunzător pentru a preveni durerile puternice de cap,
care pot persista câteva zile.
Examenul probei de LCR se face chiar din momentul recoltării, are loc ex. macroscopic. Se
analizează aspect, culoare, fluiditate, presiune. Dacă la recoltare, LCR țâșnește (presiune ridicată) indică
densitate celulară ridicată, respectiv proces inflamator.
LCR normal este incolor. Tulbure cu aspect de ”zeamă de varză” în infecții bacteriene, roșiatic în
hemoragii (sau când se atinge un vas de sânge).
Examenul citologic urmărește determinarea densității elementelor celulare.
LCR normal are 3-4 e.c./mm3, în diverse infecții este mult crescută.
Examenul microbiologic urmărește identificarea tulpinilor de ag. infecțioși pe medii de cultură.
Examenul biochimic urmărește dozarea constantelor biochimice cu valoare în diagnosticarea
meningitelor: proteinele (V.N.), acid lactic (V.N.), clorurile (V.N.), glucoza (V.N.) și identificarea alcoolului
etilic, care apre în meningita micotică.

6. Comparații privind aspectul LCR în diferite tipuri de meningite


LCR normal:
a) Ex. macroscopic – lichid limpede, incolor, transparent cu fluiditatea apei
b) Ex. citologic – 3-4 e.c./mm3
c) Ex. microbiologic – mediu steril
d) Ex. biochimic - proteine V.N.
-cloruri V.N.
-glucoză V.N.
-acid lactic V.N.

Meningita bacteriană
a) Ex. macroscopic -LCR tulbure
-presiune ridicată
b) Ex. citologic - densitatea el. celulare crescută, mai mare de 1000/mm3
c) Ex. microbiologic – tulpini bacteriene evidențiate pe medii de cultură
d) Ex. biochimic -acid lactic crescut
-proteine crescute
3
Facultatea de Farmacie Laborator clinic CURS 11-12
UMF Carol Davila Anul IV

-cloruri scăzute
-glucoză scăzută
Meningita tuberculoasă
a) Ex. macroscopic -LCR clar sau slab opalescent; după un timp se formează un văl de fibrină
deasupra
-presiune ridicată
b) Ex. citologic - densitatea el. celulare crescută
c) Ex. microbiologic – prezența tulpinilor de bacil Koch
d) Ex. biochimic -acid lactic crescut
-proteine crescute
-cloruri scăzute
-glucoză scăzută

Meningita micotică
a) Ex. mcroscopic -LCR clar sau slab opalescent
-presiune ridicată
b) Ex. citologic - densitatea el. celulare crescută (câteva sute)
c) Ex. microbiologic – prezența tulpinilor de fungi pe cultură
d) Ex. biochimic -acid lactic crescut
-proteine crescute
-cloruri scăzute
-glucoză scăzută
-prezența alcoolului etilic

Meningita virală
a) Ex. macroscopic -LCR clar sau slab opalescent
-presiune ridicată
b) Ex. citologic - densitatea el. celulare crescută
c) Ex. microbiologic – prezența virușilor
d) Ex. biochimic -proteine crescute
-acid lactic – V. apropiate de cele normale
-cloruri – V. apropiate de cele normale
-glucoză – V. apropiate de cele normale

LIMFA

SUBIECTE:
1. Carcateristici și compoziție chimică
2. Funcții
3. Sistemul limfatic (organe limfoide primare, organe limfoide secundare)

1. Caracteristici și compoziție chimică


Limfa se prezintă sub forma unui lichid biologic incolor, transparent, care se găsește în spațiul
interstițial, circulă prin vasele limfatice, trecând prin unul sau mai mulți gg limfatici înainte de a se vărsa în
sistemul venos la nivelul venei subclaviculare.
Compoziția este asemănătoare plasmei sanguine, lipsită de trombocite și eritrocite, conținut mai
mare în lipide și în celule cu rol de apărare imunologică (leucocite).
Compoziție: 95% apă, și 5% s. an. (Cl-, Na+, Ca2+, Mg2+) și organice (lipide, proteine, leucocite),
dar și substanțe rezultate din reacții catabolice.

4
Facultatea de Farmacie Laborator clinic CURS 11-12
UMF Carol Davila Anul IV

Circulația limfei se face în sens invers forței gravitaționale și a circulației sanguine. Se realizează cu
viteză mult mai mică decât circulația sanguină și este asigurată de contracțiile musculaturii scheletice și de
contracțiile musculaturii netede de la nivelul vaselor limfatice.
Prin compoziția sa, limfa asigură apărarea imunologică a organismului și detoxifierea țesuturilor pe
care le drenează.
Sistemul limfatic și circulația limfatică lipsește în următoarele zone: creier, dinți, oase, măduva
osoasă.

2. Funcții
a) Asigură protecția imunologică a organismului prin celulele cu rol de apărare din compoziția ei
(leucocite, în special limfocite)
b) Asigură drenarea surplusului de lichid intestițial din țesuturile pe care le străbat. Când drenarea nu
se face corespunzător se produce edemul
c) Rol în transportul lipidelor absorbite la nivelul intestinului subțire
d) Rol în detoxifiere prin preluarea cataboliților și a substanțelor toxice din țesuturile drenate; la
nivelul gg limfatici are loc filtrarea limfei, epurarea ei prin celulele macrofage și îmbogățirea în leucocite

3. Sistemul limfatic (organe limfoide primare, organe limfoide secundare)


Este format din vase limfatice și organe limfoide primare și secundare.
Organele limfoide primare sunt reprezentate de măduva osoasă hematogenă și timusul. La
nivelul lor are loc diviziunea și maturizarea celulelor stem cu formarea limfocitelor B (măduva osoasă
hematogenă) și a limfocitelor T (timus).
Organele limfoide secundare sunt reprezentate de țesutul limfatic, gg limfatici, amigdale, apendice,
splină.
Țesutul limfoid este reprezentat de aglomerări de celule cu rol de apărare imunologică (leucocite) și
se găsesc la principalele porți de intrare a agenților infecțioși (tegumente, mucoase).
Gg limfatici sunt distribuiți în tot corpul (>600) dispuși mai ales la nivelul capului, gâtului. Se
prezintă sub forma unor aglomerări celulare în ciorchine. Sunt compartimentați în mai mulți foliculi
limfatici bogați în macrofage, care epurează limfa, și leucocite.
Celelalte organe limfoide secundare au rol de stocare a elementelor celulare cu rol de apărare
(limfocite).
Splina este organul cu cea mai mare masă de țesut limfatic din corp și este alcătuită din 2 tipuri de
țesuturi: pula albă și pulpa roșie. Pulpa albă conține în cea mai mare parte limfocite și macrofage, iar
pulpa roșie limfocite, macrofage, eritrocite, granulocite și celule plasmatice.
Splina nu are circulație limfatică. La nivelul splinei, limfocitele ies din sânge prin perete
capilarelor zonei marginale și se distribuie în pulpa albă, iar de aici străbat drumul invers și ajung în pulpa
roșie, în sinusurile venoase. Limfocitele părăsesc splina prin vena splenică.
Amigdalele sunt conglomerate de foliculi limfatici și celule de apărare. Aproximativ jumătate din
celulele tonsilare sunt limfocite B, organizate în foliculi care conțin centrii germinali, iar aprox. 40% din
celulele tonsilare sunt limfocite T.
Apendicele este situat între intestinul subțire și cel gros. Conține foliculi limfatici, care îi permit să
ajute organismul în combaterea infecțiilor. Are totuși un rol minor, iar în absența sa nu se perturbă
echilibrul mediului interior al organismului.

SALIVA

SUBIECTE:
1. Caracteristici
2. Reglarea secreției salivare
5
Facultatea de Farmacie Laborator clinic CURS 11-12
UMF Carol Davila Anul IV

3. Compoziția salivei
4. Rol

1. Caracteristici
Saliva este produsul de secreție al gl. salivare mari (parotide, submaxilare și sublinguale) la
care participă într-o proporție mai mică și gl. mici, care se găsesc în mucoasele bucală, labială, linguală și
palatină.
Secreția gl. parotide este o secreție fluidă bogată în enzime = saliva de masticație și digestie,
aprox. 25% din secreția salivară.
Secreția gl. submaxilare este o secreție mai vâscoasă decât cea a parotidelor; = saliva de gustare,
ajută la percepția gustului; 75% din secreția salivară.
Secreția gl. sublinguale este foarte vâscoasă bogată în mucus; = saliva de deglutiție; 5% din s. s.
Secreția salivară produsă pe 24 h = 1 – 1,5 L. În perioada de repaus dintre mese este redusă și
crește în timpul meselor, influențată de unele med. care pot accentua sau pot să scadă s.s., precum și de
unele afecțiuni care o cresc sau o reduc.
Este stimulată de alimentele condimentate, de unele afecțiuni cum ar fi gingivite; scade mult sub
influența unor sub. med. (atropina). În atrofia glandelor salivare se produce uscarea cavității bucale cu
dificultate în vorbire și la înghițire.
Saliva este un lichid opalescent, incolor, cu pH ușor acid (6,7). Scăderea pH-ului favorizează
apariția cariilor și apariția candidozei. Menținerea pH-ului se face cu ajutorul sistemelor tampon din
compoziția salivei.

2. Reglarea secreției salivare


Reglarea secreției salivare se face strict prin mecanism nervos, spre deosebire de secreția
gastrică, care se realizează și prin mecanism umoral.
Reglarea nervoasă se face pe calea nervului vagal și se realizează prin mecanism de tip reflex
necondiționat (stimularea papilelor gustative generată de prezența stimulului în cavitatea bucală), dar și
mecanism de tip reflex condiționat prin stimulare vizuală, olfactivă, auditivă.

3. Compoziția salivei
Compoziția chimică a salivei: 99,5% apă, 0,5% s.a și s.o.
S.a. reprezentat de Na, Cl (în c% mai mici decât cele plasmatice), K (în c% mai mari decât cele
plasmatice).
 fosfați, Ca, bicarbonat de Na – rol în neutralizarea acidității
 ioni fluorură – rol în protecția smalțului dentar
 tiocianat de K – rol bactericid, dar intervine și în eliminarea ionilor cianură

S.o. – enzime salivare: amilaza salivară cu rol în scindarea amidonului, participă în


procesul de digestie, care începe din cavitatea bucală, pH = 7 optim de acțiune; ajunge împreună cu
alimentele în sucul gastric, dar la pH = 4,5 este inactivată.
 Lipaza salivară – este prezentă în saliva nou-născuților prematuri; ajută la digestia
lipidelor din lapte în absența acizilor biliari și a enzimelor pancreatice
 Lizozimul – rol bactericid, de apărare împotriva agenților infecțioși
 Lactoferina – rol de apărare; împiedică multiplicarea microorganismelor, având
acțiune bacteriostatică
 Kallikreina – rezultă din activarea kallikreinogenului prin stimularea secreției
salivare; crește fluxul sanguin prin vasodilatație la nivelul gl. salivare, rezultând intensificarea secreției

Alte substanțe organice:


 Mucine salivare – mucoproteine cu rol în apărare, formează o peliculă la suprafața mucoasei

6
Facultatea de Farmacie Laborator clinic CURS 11-12
UMF Carol Davila Anul IV

cavității bucale și a smalțului dentar, protejându-le de agresiunile mecanice din procesul de masticație;
ajută la formarea bolului alimentar și în procesul de deglutiție în același timp intervine și în sistemul
tampon de reglare a ph-ului salivar
 Ig-uri cu rol în apărare, de tip A; compuși de natură proteică

Saliva conține și produși de excreție: uree, acid uric, cretinină în cant. mici, acid lactic care
crește în efort, alcoolul etilic care crește când crește nivelul alcoolemiei în sânge.
Se elimină metale grele (Hg, Pb), viruși.
În compoziția salivei avem o serie de sist. tampon: acid carbonic/bicarbonat de Na, fosfat
monosodic/fosfat disodic, mucină acidă/mucină bazică cu rol în reglarea pH-ului salivar și menținerea la un
pH optim 7.

4. Rolul salivei
a) Rol în procesul de digestie prin amilaza salivară
b) Rol de protecție mecanică realizat de mucinele salivare
c) Rol în deglutiție și masticație, realizat prin amilază și mucină
d) Rol în vorbirea articulată
e) Rol în menținerea echilibrului hidroelectrolitic, când organismul este deshidratat secreția salivară
scade
f) Rol de apărare față de agenți infecțioși prin lizozim, lactoferină, Ig, tiocianat de K
g) Rol în excreția unor produși precum acid lactic, aminoacizi, metale grele etc. (dar în cantități mici).

SECREȚIA GASTRICĂ

SUBIECTE:
1. Caracteristici și compoziție
2. Reglarea secreției gastrice
3. Fazele secreției gastrice
4. Analiza secreției gastrice
5. Afecțiuni gastrice

1. Caracteristici și compoziție
Este un lichid incolor, limpede sau slab opalescent, cu pH acid, care variază între 2,5-4,5 în
perioada de repaus alimentar și ajunge în timpul digestiei între 0,1-0,9 prin intensificarea secreției acide.
= produsul cel. parietale din peretele gastric și se realizează într-un volum de 1,2 – 1,5 L/24 h.
Dpdv al compoziției chimice conține 99% apă și 1% s.a și s.o.
S.a. – Cl, Na, Ca, Mg, bicarbonat de Na, HCl cu rol important în digestie:
 denaturează proteinele, favorizează digestia acestora
 participă la acetilarea pepsinogenului rez. pepsină
 favorizează abs. nucleoproteinelor și colagenului prin solubilizarea lor
 favorizează abs. Fe (din Fe2 în F3 care se abs.)
 rol în apărare – acțiune bactericidă

S.o. – mici cantități de acizi organici: acid lactic, acid butiric


-enzime: pepsinele (rol în digestia proteinelor), lipaza gastrică (rol în digestia lipidelor
emulsionate în sucul gastric), gelatinaza (rol în digestia gelatinei, acțiune mai intensă decât pepsina asupra
gelatine), labfermentul la sugar (participă la digestia proteinelor din lapte), lizozimul (rol de apărare,
acțiune bactericidă), anhidraza carbonică (reglează secreția de acid carbonic din sucul gastric și bicarbonat
de Na cu rol în neutralizarea acidității gastrice)

7
Facultatea de Farmacie Laborator clinic CURS 11-12
UMF Carol Davila Anul IV

-mucine gastrice = mucus gastric – mucoproteine care formează un film protector la suprafața
mucoasei gastrice. Secreția de mucus gastric este simulată de prostaglandinele endogene
-factorul intrinsec – rol în abs. vit. B12, secretat de celulele mucoasei gastrice. Când are loc o
atrofiere a mucoasei gastrice, factorul intrinsec devine deficitar, este perturbată abs. de B12 rez. anemia
pernicioasă.

2. Reglarea secreției gastrice


Reglarea secreției gastrice, spre deosebire de cea salivară, este reglată atât prin mecanism nervos,
cât și umoral.
Reglarea nervoasă se face pe calea nervilor vagali prin stimulare parasimpatică prin intermediul
ACH și simpatică prin intermediul NA. Secreția digestivă poate fi declanșată atât prin mecanism de tip
reflex necondiționat, generate de prezența alimentelor în stomac și cavitatea bucală, cât și prin mecanism
reflex condiționat prin stimularea vizuală, olfactivă, auditivă.
Reglarea pe cale umorală a secreției gastrice se face prin intermediul unor hormoni sau compuși,
care influențează s.g. acidă (secr. de HCl), motilitatea gastrică și secreția de mucus cu rol protector.

Principalul hormon implicat în reglarea pe cale umorală este gastrina, hormon secretat de celulele
G ale gl. pilorice; secreția de gastrină este stimulată pe cale parasimpatică prin ACH și antrenează
stimularea s.g. acide.
Prin creșterea tranzitului GI prin intensificarea secreției de HCl are loc și activarea
pepsinogenului; secreția de gastrină este inhibată de scăderea pH-ului sucului gastric prin mecanism de
feedback, dar și la nivel duodenal, când alimentele ajung în duoden are loc secreția unui hormon cu rol în
inhibarea secreției de gastrină = enterogastron.

Activarea secreției de gastrină antrenează stimularea secreției de histamină, compus polipeptidic


secretat de celulele mucoasei gastrice cu rol în reglarea umorală. Are o intensitate a acțiunii mai mică
decât gastrina, dar la fel stim. s.g. acidă și motilitatea tractului GI; pe măsură ce secreția de gastrină se
reduce, are loc și scăderea secreției de histamină.
În reglarea umorală a s.g., pe lângă gastrină și histamină, participă și prostaglandinele endogene,
care stim. secr. de mucus pe măsură ce crește secreția HCl, cu rol în protecția mucoasei gastrice.

3. Fazele secreției gastrice


În funcție de modul în care este declanșată, s.g. se poate clasifica în s.g. nestimulată = bazală
(se caracterizează printr-o c% redusă de HCl) și s.g. stimulată (acidă, cu c% ridicată de HCl și volum mai
mare).
În funcție de poziția alimentelor în tractul GI:
a. Faza cefalică caracterizată prin prezența alimentelor în cavitatea bucală, stimulează papilele
gustative și implicit secreția salivară și gastrică
b. Faza gastrică în care s.g. este stimulată de prezența alimentelor în stomac
c. Faza duodenală – alimentele ajung în duoden și încep procesele de reducere a s.g. acide

4. Analiza și prelevarea probelor de s.g.


Se face cu ajutorul unor sonde de cauciuc subțiri (sonde Einhorn). Se introduc prin cavitatea
bucală și mai rar prin cea nazală.
Pacientul nu trebuie să consume alimente cel puțin 12 h înainte de procedură.
După ce s-a introdus sonda se prelevează o probă ce se aruncă (s.g. stimulată de prezența sondei).
După o perioadă de repaus se face prelevarea probei de s.g. pentru analiza s. bazale. Se prelevează din
sondă probe de s.g. din 15 în 15 minute timp de 1 h și se calculează debitul acid bazal, dar este calculat în
mEq/L.
Calculul se face prin înmulțirea vol. de s.g. prelevat cu concentrația ionilor de H calculată prin
dozarea HCl.

8
Facultatea de Farmacie Laborator clinic CURS 11-12
UMF Carol Davila Anul IV

Debitul acid bazal = conc. de HCl în s.g. nestimulată într-o oră. La pacientul sănătos = 2,5 mEq/1h
Secreția bazală = 5-10% din secreția stimulată.
După analiza s.g. bazale se trece la s.g. stimulată. Se injectează pacientului o substanță care
stimulează s.g. (ex: insulină, gastrină); se ține cont că s. acidă maximă se produce după 30-45 minute după
administrarea substanței cu rol stimulant. Se prelevează timp de 1 h din 15 în 15 min. probe de s.g. Se
calculează debitul acid maximal.
Debitul acid maximal = c% max. de HCl în s.g. stimulată timp de 1 h. Pentru pacientul sănătos = 25
mEq/1h.

5. Afecțiuni gastrice
a) Gastrite
Sunt afecțiuni ale mucoasei gastrice reprezentate de procese inflamatorii, degenerative,
metaplazice, alergice.
Factori de risc:
 Factori de mediu
o infecțios (bacterii, virusuri, fungi, paraziți – cel mai des Helicobacter pylori)
o alimentar (agresiuni termice, condimente, grăsimi prăjite, cafea, acide, greu digerabile)
o medicamentos (corticosteroizi, AINS)
o stres (induce modificări motorii și secretorii)
 Factori individuali
o genetici
o cauze autoimune (boala Crohn, gastrita eozinofilică)
o afecțiuni digestive și non-digestive
o factori exogeni (fumatul, alcoolul)

Se clasifică dpdv al evoluției în acute și cronice.


Gastritele acute se caracterizează printr-o evoluție scurtă și infiltrat inflamator cu
polimorfonucleare neutrofile.
 Gastrită acută erozivă și hemoragică
 Gastrită acută produsă de HP (test de urează +, anticorpi specifici în sânge, Ig crescute)
 Gastrită flegmonoasă
 Gastrită alergică
 Gastrită cu eozinofilie

Gastritele cronice se caracterizează prin prezența unor simptome dispeptice de lungă durată
la nivelul abdomenului superior și sensibilitate dureroasă epigastrică moderată.
 Gastrită de tip A
 Gastrită de tip B
 Gastrită de tip C
 Gastrită atrofică

Gastritele hiperacide au debit bazal crescut. Dacă sunt cu secreție acidă redusă – mucoasa gastrică
este atrofiată, secreția acidă este redusă sau absentă, secreția factorului intrinsec redusă sau absentă, debit
bazal 0 (aclorhidrie).

Gastrita atrofică
Se caracterizează prin inflamația cronică a mucoasei gastrice, cu pierderea celulelor glandulare
gastrice, care sunt înlocuite de epiteliu de tip intestinal, de glande de tip piloric și de țesut fibros.
Atrofia mucoasei gastrice este punctul terminus al unui proces cronic, cum ar fi gastrita cronică
asociată cu infecție cu HP sau gastrită autoimună.

9
Facultatea de Farmacie Laborator clinic CURS 11-12
UMF Carol Davila Anul IV

Date de laborator: nivel al pepsinogenului scăzut sub 20ng/ml, prezența aclorhidriei bazale
Manifestări hematologice: anemia megaloblastică, uneori purpură datorată trombocitopeniei.

Ulcer gastric
Ulcerele apar atunci când mucoasa stomacului sau a duodenului este inflamată cronic sau când este
expusă la agenți iritanți.
Factori de risc: infecție cu HP, utilizare îndelungată AINS, abuz de alcool, cafea, tutun, stres,
traume, accidente grave, sin. Zollinger-Ellison, factori genetici.
Simptome: durere intensă cu localizare epigastrică, însoțită de o senzație de arsură și iradiază în
spate. Poate să apară după masă sau la 2-4 ore, spre miezul nopții sau către orele 3-4 dimineața.
Date de laborator: hiperaciditate cu debit bazal crescut; când sunt însoțite de hemoragii gastrice în
sucul gastric avem prezenți pigmenți sanguini. În cazul infecției asociate – anticorpi specifici, Ig crescute,
urează +

Cancer gastric
Este o tumoră malignă a stomacului.
Factori implicați: genetici, dietetici, afecțiuni ce predispun la aclorhidrie (anemie pernicioasă,
gastrită atrofică), rezecții gastrice, infecții (HP, v. Epstein-Barr), stări precanceroase ( polipi adenomatoși,
gastrită atrofică, ulcer gastric, stomac rezecat).
Simptome: distensie abdominală, disconfost epigastric, disfagie, sațietate, paloare
sclerotegumentară, scădere în greutate, ascită, sindrom dureros de tip ulceros, tulburări de tranzit – diaree.
Date de laborator: debit bazal scăzut, aclorhidrie, markeri tumorali specifici prezenți, hemoragii
digestive, probleme de s.g. au aspect de zaț de cafea, anemie, sângerări oculte în fecale.

Sin. Zollinger-Ellison
Reprezintă înmulțirea anormală de celule secretoare de gastrină (celule C) în general din cauza unor
tumori care se dezvoltă la nivelul pancreasului sau la nivelul glandelor secretoare G pilorice. Provoacă
secreția unui exces de HCl, care determină ulcer peptic.
Simptome: durere abdominală, diaree, arsuri stomacale, greață și vărsături, sângerare pe GI, scădere
în greutate, scăderea poftei de mâncare, hemoragii interne, anemie, steatoree.
Date de laborator: secreție crescută de HCl, gastrinemia mult crescută, debit bazal foarte crescut.

10