Sunteți pe pagina 1din 62

MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

CAPITOLUL 2
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

2.1 Explicarea fizică a magnetismului


Prin introducerea unui material electronic într-un câmp magnetic se
constată că acestea se influenţează reciproc:
- câmpul magnetic modifică proprietăţile magnetice ale materialului.
- materialul electronic modifică geometria liniilor de câmp ale câmpului
magnetic.
Influenţa câmpului magnetic asupra materialelor electronice se
materializează prin apariţia unor dipoli magnetici în structura materialului
respectiv. Dipolul magnetic reprezintă un traseu închis – o buclă - prin care
circulă un curent electric. Originea dipolilor magnetici în materialele electronice
este localizată la nivelul atomilor/moleculelor din structura acestora, în care
există diverse bucle microscopice de curent determinate, în principal de:
deplasarea electronului în jurul nucleului unui atom, rotirea electronului în jurul
axei sale.

Fig.2.1 Dipol magnetic

Orice dipol magnetic este caracterizat prin intermediul unui moment


magnetic elementar, definit prin intermediul relaţiei:

m  SI (2.1)
în care S reprezintă suprafaţa buclei prin care circulă curentul electric I aşa cum
este prezentat în fig.2.1 şi pentru care este valabilă următoarea lege:
- legea fluxului magnetic pentru o inducţie B pe un element de suprafaţă S:
 BdS  0

(2.2)
În cazul atomilor sau a moleculelor, aceştia sunt caracterizaţi de către un

moment magnetic elementar notat m A , determinat ca suma vectorială a
momentelor magnetice elementare a dipolilor remarcaţi la nivelul atomilor.
La aplicarea unui câmp magnetic de intensitate H asupra unui material
electronic, momentele magnetice elementare tind să se orienteze după direcţia
câmpului magnetic. Acest fenomen poartă denumirea de magnetizarea

95
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

materialului şi caracterizează influenţa câmpului magnetic asupra materialului


electronic.
Starea de magnetizare a materialului electronic este caracterizată prin
intermediul vectorului de magnetizaţie M, definit ca densitatea volumetrică de
momente magnetice elementare:
A
M  N dipoli m ,  M SI  (2.3)
m 
unde Ndipoli reprezintă densitatea volumetrică de dipoli din material, iar m
reprezintă momentul magnetic elementar.
Starea de magnetizare a unui material electronic poate fi:
- temporară, caz în care starea de magnetizare este observată numai în
prezenţa sursei externe care a cauzat-o, vectorul magnetizaţie fiind notat în acesr
caz Mt.
- permanentă, caz în care starea de magnetizare se menţine şi în absenţa
sursei externe care a cauzat-o, vectorul magnetizaţie fiind notat în acest caz Mp.
Ţinând cont de cele două componente amintite mai sus, vectorul de
magnetizaţie se scrie ca:
M  Mt  M p (2.4)
Efectul materialului magnetic asupra câmpului magnetic de intensitate H,
în care este plasat materialul respectiv, se poate pune în evidenţă urmărind ceea
ce se întâmplă cu valoarea inducţiei magnetic B a câmpului magnetic, mărime
care se mai numeşte şi densitate de flux magnetic şi care reprezintă intensitatea
câmpului magnetic în interiorul materialului pentru că momentele magnetice ale
atomilor tind să se alinieze cu câmpul exterior. Unităţile de măsură ale celor
două mărimi electrice menţionate sunt:
A Wb
 H SI  ,  B SI  T  (2.5)
m m2
În cazul în care câmpul magnetic este aplicat în vid, legătura dintre
inducţia magnetică B şi intensitatea câmpului magnetic H este dată de relaţia:
B  0 H (2.6)
Interacţiunea dintre substanţă şi câmpul magnetic este dată de legea
inducţiei magnetice sau a legăturii dintre B, H şi starea de magnetizare M (cu
cele două componente magnetizare temporară şi permanentă) şi este exprimată
analitic prin relaţia:
B  0 H  0 M  0 H  0  M t  M p  (2.7)
unde 0 este pemeabilitatea magnetică a vidului, o mărime constantă egală
cu: 0 = 4π10-7 H/m (aproximativ egală cu a aerului) şi care furnizează o măsură
asupra abilităţii mediului, a vidului, de a permite trecerea câmpului magnetic
prin el.

96
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Legea magnetizaţiei temporare este definită astfel:


Mt   H (2.8)
Deci, o substanţă introdusă în câmp magnetic se magnetizează, relaţia
dintre magnetizarea M şi câmpul H, într-un mediu omgen, fiind dată de expresia
(2.8), unde  poartă numele de susceptivitate magnetică şi reprezintă o
măsură a materialului magnetic de a se magnetiza, sau altfel spus, răspunsul
materialului la aplicarea asupra sa a unui câmp magnetic. Susceptivitatea este o
caracteristică de material ce depinde numai de natura lui fizico-chimică; este o
mărime scalară la corpurile izotrope şi tensorială la cele anizotrope. Mediile care
au susceptivitatea magnetică independentă de intensitatea câmpului magnetic se
numesc medii magnetice liniare, iar cele unde există o interdependenţă între 
şi H se numesc medii neliniare.
Magnetizaţia M a corpului este diferenţa dintre intensitatea câmpului
magnetic în vid şi intensitatea câmpului în materialul considerat.
Din relaţia (2.7), pentru Mp = 0, rezultă:
B  0 H  0 M t  0 H  0  H 
(2.9)
 0 1    H  0 r H   H
De unde:
r  1   ,   0 r  0 1    şi B   H (2.10)
unde  r se numeste permeabilitate magnetică relativă şi este o constantă
adimensională; raportul dintre inducţa magnetică B şi intensitatea câmpului
magnetic H se numeşte permeabilitate magnetică absolută şi se notează cu  .
Se măsoară în SI [Wb/Am] sau [H/m].
Câmpul magnetic activ sau efectiv, ce exercită acţiuni ponderomotoare
asupra moleculelor corpului este dat de relaţia:
H0  H   M (2.11)
unde γ este constanta lui Weiss (γ ≈ 0 pentru materialele dia şi paramagnetice şi
γ = 103 – 104 pentru materialele feromagnetice).
În concluzie, starea de magnetizaţie a unui material este de natură
atomică. Mişcările pe orbite ale electronilor şi spinul lor dau naştere momentelor
magnetice orbitale şi de spin care se cuplează astfel încât un strat electronic
complet să aibă moment magnetic total nul.
Efectele magnetice apar în urma interacţiunii câmpului exterior cu
electronii substanţei respective. Această interacţiune se datoreşte faptului că
electronul, având spin, posedă în primul rând un moment magnetic propriu
de spin şi în al doilea rînd, ca orice sarcină în mişcare în jurul nucleului, posedă
un moment magnetic orbital.
Momentul magnetic propriu de spin al electronului este egal cu:
 s  2ms  B (2.12)

97
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

e h
în care: B  este magnetonul lui Procopiu - Bohr şi ms este numărul
m 4
cuantic magnetic de spin (ms = ±1/2) iar h este constanta lui Plank.
Momentul magnetic datorat mişcării orbitale a electronului este egal
cu:
l  ml  B (2.13)
în care ml este numărul cuantic magnetic orbital (ml = 0, ±1, ±2,..., ±1).
Obs. Spinul se interpretează ca momentul cinetic propriu al unei
microparticule, se măsoară în unităţi h barat = h/2π şi poate avea diferite
orientări în spaţiu;
- microparticulele care au spinul zero sau un număr întreg (fotoni, mesonii π,
mesonii K,...) sunt denumite bosoni, iar
- microparticulele care posedă un spin ±1/2 (electroni, protoni, neutroni,
hiperoni, mesonii μ,...) sunt denumite fermioni.
Momentul magnetic spontan (sau permanent mp) al unui atom este
egal cu suma dintre momentele magnetice de spin şi orbitale ale atomului.
m p   s  l (2.14)
Atomii caracterizaţi prin momente magnetice spontane, adică nenule
mp ≠ 0, se numesc atomi magnetic polari; cei care nu au momente magnetice
spontane se numesc atomi (molecule, ioni) magnetic nepolari.
Obs. Se poate afirma că numai momentele magnetice de spin ale
electronilor prezintă importanţă pentru stabilirea momentului magnetic
spontan al atomului; în general, momentele orbitale ale electronilor se
compensează pentru atomii care au straturile electronice complet ocupate,
unii învârtindu-se într-un sens alţii în altul. De asemenea, momentul magnetic
de spin al nucleului este mai mic decât al electronului de câte ori este mai
mică masa electronului în raport cu masa nucleului.
Deoarece fenomenul de magnetizare constă în orientarea momentelor
magnetice ale atomilor în direcţia câmpului magnetizant, este uşor de înţeles
că temperatura, care intensifică mişcarea de oscilaţie a atomilor, prin
creşterea ei, influenţează procesul de magnetizare, de orientare a momentelor
magnetice ale atomilor materialului.
Astfel, din punctul de vedere al magnetizării, al interacţiunii cu câmpul
magnetic se poate face clasificarea materialelor; sunt cunoscute trei tipuri de
comportări în câmp magnetic, după care substanţele se împart în:
- diamagnetice, când χ < 0 ≈ –10-5, μr < 1 (ex. Cu are μr = 0,99999, foarte
aproape de 1), adică magnetizaţia este slabă şi de sens contrar câmpului exterior;
- paramagnetice, când χ > 0 ≈ 10-4…10-3, μr > 1 (ex. Al are μr = 1,000022,
foarte aproape de 1), adică magnetizaţia este slabă şi de acelaşi sens cu câmpul
exterior;

98
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

- feromagnetice, când χ >> 0 = 102…105 (însă M nu este proporţională cu H


decât pentru valori foarte mici ale câmpului magnetic), adică materialele se
magnetizează puternic.

2.2 Diamagnetismul
Corpurile diamagnetice au atomi (molecule, ioni) nepolari (mp = 0).
Întrucât toate corpurile au electroni plasaţi pe orbite, toate corpurile prezintă
acest tip de magnetism orbital, care poartă numele de diamagnetism,
adăugându-se magnetizării substanţelor de tip paramagnetic sau feromagnetic.
Diamagnetismul este o proprietate generală a materiei, datorată deformării
orbitelor sub acţiunea câmpului magnetic exterior.
Magnetizarea corpurilor diamagnetice se datoreşte rotaţiei, numită
de precesie (precesia Larmor), a electronilor legaţi de atomi în jurul direcţiei
locale a câmpului magnetic exterior.
Aceasta se pune în evidenţă în prezenţa unui câmp exterior H, care
modifică viteza unghiulară a electronului şi deci momentul orbital, fig.2.2.
Variaţia momentului orbital provoacă o magnetizare diamagnetică, care se
opune cauzei sale, deci caracterizată printr-o susceptivitate negativă, ce are ca
efect reducerea uşoară a câmpului magnetic aplicat. Din acest motiv,
permeabilitatea magnetică  a materialului este mai mică decât permeabilitatea
magnetică 0 a vidului.

Fig.2.2 Momentul diamagnetic

Obs. Momentul magnetic suplimentar Midia este egal cu curentul


produs de electron în mişcarea orbitală (momentul diamagnetic) înmulţit cu aria
proiecţiei orbitei A pe un plan perpendicular pe câmpul magnetic H. Viteza
unghiulară cuantică ω0 se obţine în raport cu raza cuantică a orbitei electronului,
la egalarea forţei centrifuge cu forţa de atracţie columbiană:
mv 2 / r  e2 / r 2 (2.15)
unde: v  0 r ; relaţia (2.15) devine:
99
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

m02 r  e 2 / r 2 (2.16)
de unde rezultă:
0  e2 / mr 3 (2.17)
Presupunând că în prezenţa câmpului magnetic are loc o variaţie a
frecvenţei unghiulare cu   L , astfel încât:
  0  L (2.18)
unde ωL este variaţia vitezei unghiulare orbitale în prezenţa unui câmp exterior,
deci precesia sau pulsaţia Larmor.
Câmpul magnetic activ H0 stabilit din exterior exercită asupra unui
 
electron forţa Lorentz: F  ev  H , care micşorează atracţia nucleului:
 
m r  e / r  ev  H
2 2 2
(2.19)
unde înlocuim ω cu 0  L . Relaţia (19) devine:
 
m 0  L 
2 2 2
r  e / r  ev  H
sau:
m02 r  2m0L r  mL2 r  e 2 / r 2  e0 rH (2.20)
şi dacă se neglijează termenii de ordinul al doilea se obţine valoarea pulsaţiei
sau frecvenţei Larmor:
eH
L   (2.21)
2m
Aşadar, variaţia frecvenţei unghiulare a electronului (precesia
electronului) introduce un moment magnetic indus suplimentar, care are
orientarea opusă câmpului magnetic H, sarcina electronului fiind negativă, deci:
 e  
M idia  k LL  k L H   i H (2.22)
2m
Dacă Na este numărul de atomi din unitatea de volum, mergând pe această
cale semiclasică de determinare a susceptivităţii diamagnetice, se poate afirma
că magnetizarea diamagnetică a corpului este dată de suma momentelor
magnetice induse a tuturor electronilor celor Na atomi (fiecare atom având Ze
electroni):
M D  N a Z e M idia   N a Z e i H 
e (2.23)
  N a Ze kL H   D H
2m
unde  D reprezintă susceptivitatea diamagnetică a corpului respectiv.
Magnetizarea substanţelor diamagnetice nu depinde de temperatură.

100
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Susceptivitatea este  D  0 , de ordinul 10-5, iar


negativă,
permeabilitatea magnetică relativă este subunitară,  r  1 (Ex.: Cu are μr =
0,99999).

Fig.2.3 Magnetizarea diamagnetică

Magnetizarea diamagnetică, caracterizată de relaţia (2.23), permite


trasarea caracteristicii de funcţionare M = f(H) a materialului, ca în fig.2.3.
Această caracteristică este o dreaptă, deci acest tip de material este liniar. Panta
dreptei respective este egală cu susceptibilitatea magnetică a materialului.
Fenomenele de magnetizare prezente la acest tip de material sunt foarte
slabe astfel încât starea de magnetizare a acestui tip de material este slabă, motiv
pentru care materialele diamagnetice nu au utilizări tehnice în magnetism. Din
această cauză materialele diamagnetice se mai numesc şi materiale
nemagnetice. Din punct de vedere tehnologic materialele diamagnetice nu
prezintă interes, cu excepţia supraconductoarelor care se utilizează ca ecrane
magnetice.
Din grupa substanţelor diamagnetice fac parte: Ag, Au, Cu, Zn, Si, Ge,
Sn, Pb, B, Be, As, S, Se, Hg, Bi, C şi altele.

2.3 Paramagnetismul
În absenţa câmpului magnetic exterior, atomii materialelor
paramagnetice au momente magnetice proprii mp ≠ 0, care sunt orientate
haotic, astfel încât magnetizarea rezultantă este nulă.
În funcţie de agitaţia termică, momentele magnetice ale acestor
substanţe se pot orienta într-un câmp magnetic H, în sensul câmpului
magnetic, ceea ce are ca efect creşterea uşoară a câmpului magnetic aplicat. Din
acest motiv, permeabilitatea magnetică  a materialului este mai mare decât
permeabilitatea magnetică 0 a vidului, iar susceptibilitatea magnetică  este
pozitivă
Din cauza agitaţiei termice, orientarea nu este perfectă; de aceea se
consideră  m ca fiind momentul magnetic propriu al unui atom de
material ce conţine N atomi pe unitatea de volum şi care formează cu direcţia
câmpului magnetic exterior un unghi  diferit de zero,   0 .

101
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Energia acestui moment magnetic în câmpul magnetic H este dată de


relaţia:
EM    m H (2.24)
Deoarece la magnetizarea totală contribuie numai proiecţiile
momentelor magnetice pe direcţia câmpului magnetic exterior (  m cos ) se va
calcula valoarea medie a proiecţiilor momentelor magnetice pe direcţia
câmpului exterior pentru toate valorile posibile ale unghiului  .
După statistica clasică, magnetizarea paramagnetică este egală cu:
 EM m H cos

M  N m cos 
  m cos e KT
d
 N m
e KT
d
(2.25)
 EM m H cos

e KT
d e KT
d
şi care după câteva calcule, expresia se poate scrie sub forma:
 1
M  N m  ctgha    N m L  a  (2.26)
 a
 H
unde a  m şi L  a  este funcţia lui Laugevin.
KT
Dacă câmpurile magnetice nu sunt prea mari, la temperaturi normale
a  1, astfel încât funcţia L  a  se poate dezvolta în serie. În primă
aproximaţie:
La  a / 3 (2.27)
şi astfel relaţia (2.26) devine:
a N m2
M  N m  H  P H (2.28)
3 3KT
Deci, magnetizaţia materialelor paramagnetice variază liniar cu
intensitatea câmpului magnetic ca în fig.2.4.

Fig.2.4 Magnetizarea paramagnetică

Caracteristica de funcţionare M = f(H) a materialului fiind o dreaptă,


rezultă că şi acest tip de material este liniar. Panta dreptei respective este egală
cu susceptibilitatea magnetică a materialului.

102
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

De aici rezultă susceptivitatea paramagnetică şi dependenţa ei de


temperatură:
N m 1 C
P   (2.29)
3K T T
Relaţia (2.29) este denumită şi legea lui Curie, iar
N m2
C (2.30)
3K
este constanta Curie.
În concluzie, rezultă că susceptivitatea paramagnetică scade cu creşterea
temperaturii, este mai mare ca zero,  P  0 , de ordinul 10-3- 10-5.
De asemenea, conform legii Curie şi magnetizarea scade cu creşterea
temperaturii la câmp constant, fig.2.5.

Fig.2.5 Variaţia magnetizării paramagnetice cu temperatura

De asemenea, fenomenele de magnetizare prezente la acest tip de material


sunt foarte slabe, motiv pentru care materialele paramagnetice nu au utilizări
tehnice în magnetism.
Din grupa substanţelor paramagnetice fac parte: Al, Li, Na, Mg, Ca, Ti,
Zr, V, Nb, Pt,Cr etc. (Ex.: Al are  r  1   P = 1,000022).
Obs. Agitaţia termică poate diversifica într-o măsură aşa de mare
mişcarea de rotaţie a electronilor şi orientarea momentelor magnetice de spin,
încât magnetizarea materialului datorită câmpului interior să fie nulă, iar
câmpul exterior să rămână ineficace în orientarea ordonată a spinilor.
La temperaturi foarte joase şi în câmpuri foarte puternice, a  1 şi
magnetizarea nu mai depinde liniar de câmpul magnetic. Conform relaţiei
(2.26), magnetizarea tinde către o valoare de saturaţie egală cu:
M  N m (2.31)

2.4 Feromagnetismul
Feromagnetismul, cunoscut încă din antichitate, este un caz particular al
paramagnetismului, caracterizat prin valori ale susceptivităţii şi
permeabilităţii foarte mari (sute de mii).
103
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Weiss, în 1907, a fost primul care a formulat în mod clar problema


fundamentală a feromagnetismului. Ipotezele Iui Weiss au fost următoarele:
– fiecare corp fieromagnetic este magnetizat spontan, adică se
caracterizează prin existenţa unei magnetizări spontane, care nu depinde de
câmpul magnetic exterior; de asemenea, orice material feromagnetic posedă o
temperatură caracteristică, denumită temperatură Curie, astfel încât atunci
când temperatura corpului este mai mică decât temperatura Curie, Tmat < TC,
materialul este feromagnetic, iar când Tmat > TC materialul îşi pierde
proprietăţile feromagnetice şi devine paramagnetic;
– în al doilea rând Weiss a presupus că orice corp feromagnetic, la
temperaturi mai mici decât temperatura Curie, este împărţit în mai multe
regiuni denumite domenii, în interiorul cărora magnetizarea spontană are o
direcţie bine determinată; datorită forţelor interatomice care sunt mari,
momentele magnetice ale atomilor se orientează spontan pe direcţii
paralele, formându-se astfel domeniile lui Weiss.
Când materialul este introdus într-un câmp magnetic exterior are loc
alinierea momentelor domeniilor, corpul se magnetizează.
Cele două ipoteze ale lui Weiss au făcut ca teoria feromagnetismului să se
dezvolte pe două direcţii.
1. Teoria magnetizării spontane explică însăşi natura
feromagnetismului, ea datorându-se spinului electronilor, interacţiunii de schimb
(Frenkel şi Heisenberg).
2. Teoria domeniilor feromagnetice sau teoria curbei tehnice de
magnetizare explică fenomenele de magnetizare ireversibile care au loc în
procesul de histerezis feromagnetic (Akulov, Dorfinan, Bloch, Landau).
Originea momentelor magnetice proprii (permanente) ale atomilor.
Electronii în mişcarea lor orbitală, precum şi în mişcarea de spin, posedă
momente magnetice orbitale şi de spin.
Pentru atomii care au straturile electronice complet ocupate, atât
momentele orbitale cât şi cele de spin se compensează.
Apariţia feromagnetismului este condiţionată de numărul de electroni
necompensaţi; momentele magnetice ale acestor electroni necompensaţi fiind
aproape exclusiv la originea momentului magnetic al atomului respectiv şi prin
urmare la originea proprietăţilor magnetice ale materialului.
Din grupa substanţelor feromagnetice fac parte Fe, Co, Ni şi o serie de
aliaje ale acestor elemente.
Fierul, cel mai puternic material feromagnetic are 4 electroni
necompensaţi pe stratul trei, Co are 3 electroni şi Ni are 2 electroni.
e h
Momentele magnetice de spin pot lua valori   1 magnetoni
m 4
Procopiu-Bohr. Configuraţia electronică a atomului de fier, cu indicarea
numărului de spini pozitivi, respectiv negativi ai celor 26 de electroni ai săi este
prezentată în fig.2.6. Pe stratul 3d (n = 3 , l = 2) se găsesc 6 electroni, 5
104
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

electroni cu spin „+" şi 1 cu s p i n „-". E x i s t ă deci 4 spini necompensaţi şi prin


urmare un atom de fier va avea un moment magnetic egal cu 4 magnetoni Bohr.

Fig.2.6 Configuraţia electronică a atomului de fier

De asemenea, la apariţia feromagnetismului contribuie şi distanţa


interatomică limitată. Prezentarea schematică a apariţiei feromagnetismului
rezultă din variaţia energiei de magnetizare în funcţie de raportul dintre
distanţa interatomică între doi atomi vecini – D şi raza stratului
necompensat – r. Manganul are 5 electroni necompensaţi dar nu este intens
feromagnetic.
Substanţele feromagnetice sunt situate în partea pozitivă a integralei de
schimb (după Bethe - Slator) sau enrgiei de magnetizare, ca în fig.2.7.

Fig.2.7 Dependenţa energiei de magnetizare la materialele feromagnetice


de raportul dintre doi atomi vecini - D şi raza stratului necompensat - r

La materialele feromagnetice forţele interatomice sunt mari; energia


potenţială minimă impune momentelor magnetice ale atomilor să se orienteze
spontan pe direcţii paralele, formându-se astfel domeniile Weiss.
105
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Un monocristal (sau într-un material policristalin fiecare grăunte cristalin)


poate conţine mai multe domenii Weiss separate de pereţi Bloch (v. fig.2.8a).

a.

b.

c.

Fig.2.8 Feromagnetismul materialelor:


a – domenii Weiss şi pereţi Bloch; b – schimbarea orientării momenteolr magnetice
în zona pereţilor Bloch; c – orientarea momentelor magnetice

106
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Domeniile Weiss (d1 şi d2) sunt despărţite între ele prin pereţi, denumiţi
pereţi Bloch (δ), astfel încât trecerea de la orientarea spontană a momentelor
atomilor unui domeniu la cea a unui domeniu vecin, orientat de-a lungul lui H
exterior, să se facă treptat, de-a lungul acestei zone despărţitoare, acestui perete
foarte subţire δ, fig.2.8b.
Orientarea momentelor magnetice de spin la materialele
feromagnetice este omoparalelă şi egală (vectori de mărime egală) ca în
fig.2.8c.
La o anumită temperatură, numită temperatură Curie de
paramagnetism TC, energia termică a reţelei depăşeşte energia interacţiunii de
schimb şi astfel domeniile de magnetizare dispar iar materialul devine
paramagnetic, prezentând în continuare o variaţie a susceptivităţii magnetice cu
temperatura tipică materialelor paramagnetice (fig.2.9b), conform cu legea
Curie-Weiss:
C
 (2.32)
T  TC

a. b.
Fig.2.9 Dependenţa de temperatură a magnetizaţiei de saturaţie (a) şi a
susceptivităţii (b) pentru materialele feromagnetice.

2.4.1 Antiferomagnetismul
O substanţă este antiferomagnetică când momentele magnetice sunt
antiparalel orientate şi egale ca în fig.2.10a.

a. b.
Fig.2.10 Material antiferomagnetic (a); temperatura critică Néel (b)

107
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Momentul magnetic al electronilor din cristal este orientat, dar spinii unui
strat sunt egali şi orientaţi în sens opus cu cei din stratul următor, astfel
încât la T=0oK, magnetismul spontan este anulat, iar câmpul magnetic interior
este nul, acestea fiind materiale nemagnetizate.
Susceptivitatea substanţelor antiferomagnetice este  m > 0, de ordinul
10-3. Susceptivitatea  m variază cu temperatura astfel: deoarece agitaţia termică
favorizează rotirea atomilor, în sensul câmpului, până la o temperatură critică,
numită temperatură critică Néel,  m creşte cu temperatura; după care agitaţia
termică intensă determină orientări întâmplătoare ale atomilor şi magnetizaţia
corpului scade cu temperatura, materialul devine paramagnetic, fig.2.10b.
În general, TN < 300oK, astfel încât la temperatura ambiantă ele se
comportă ca cele paramagnetice. Din acest motiv, materialele antiferomagnetice
nu au utilizări tehnice în magnetism.
Din grupa substanţelor antiferomagnetice fac parte: Mn, MnO, NiO, CoO,
CaO, NiCl2, CuCl2 etc.

2.4.2 Ferimagnetismul
Apare atunci când momentele magnetice paralele şi de sens opus au
valori diferite:
mx  m y .
Ferimagnetismul poate fi privit ca un antiferomagnetism necompensat
(fig.2.11a).

a. b.
Fig.2.11 Material ferimagnetic (a); variaţia  m cu temperatura (b)

Variaţia cu temperatura a susceptivităţii materialelor ferimagnetice este


asemănătoare cu a materialelor feromagnetice (fig.2.11b).
Corpurile ferimagnetice sau feritele au în majoritatea cazurilor formula
chimică generală :
(MeO)6Fe2O3 , (2.33)

108
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

în care Me reprezintă ionul unui metal bivalent ca : Ni, Mn, Co, Cd, Zn, Cu, Mg,
Ba, sau chiar Fe.
Feritele sunt materiale cu proprietăţi semiconductoare. Sub acţiunea
unui câmp magnetic exterior feritele au proprietăţi asemănătoare materialelor
feromagnetice. Fiind compuşi ionici au rezistivităţi mult mai mari decât
corpurile feromagnetice, care sunt metale, ceea ce împiedică apariţia curenţilor
turbionari (curenţi Focault) şi încălzirea prin efect Joule a materialului magnetic;
deci prezintă pierderi prin curenţi turbionari mult mai mici decît acestea din
urmă, calitate deosebită pentru aplicaţiile practice.
Ca şi materialele feromagnetice, feritele se caracterizează printr-o
susceptivitate şi permeabilitate magnetică foarte mari,  m >>1 (zeci, sute de
mii).

2.5 Teoria lui Weiss a feromagnetismului


În prima sa ipoteză, Weiss, pentru a explica proprietăţile feromagnetice
ale substanţelor trebuie să se presupună că: câmpul din interiorul materialului
feromagnetic Hint se datoreşte atât câmpului magnetic exterior H, cât şi
unui câmp local Hloc care este proporţional cu magnetizarea:
H int  H   M (2.34)
unde λ este constanta lui Weiss.
Dacă pentru materialul feromagnetic se repetă raţionamentul efectuat de
Laugevin în cazul unei substanţe paramagnetice se obţine pentru intensitatea
de magnetizare M, produsă de cei N atomi ai materialului, următoarea
expresie:
 
M  NL  H  M  (2.35)
 KT 
unde s-a înlocuit H cu H + λM.
Prin această ipoteză se poate explica comportarea materialului
feromagnetic. Se consideră cele două cazuri, în funcţie de temperatura Curie, TC.

a) Cazul domeniului feromagnetic (T < TC)


Se presupune că intensitatea câmpului magnetic exterior este nulă: H = 0
şi se notează cu x argumentul funcţiei lui Laugevin:

x M (2.36)
KT
Valoarea magnetizării se poate deduce din expresiile (2.35) şi (2.36)
utilizând o metodă grafică: se studiază intersecţia celor două curbe
reprezentate prin funcţiile:

109
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

M 1  x   NL x 
KT (2.37)
M 2 x   x

Variaţia funcţiei M1(x) este dată până la un factor multiplicativ de
variaţia funcţiei lui Laugevin:
1 x
L x   cot ghx   (2.38)
x 3
- La valori x foarte mici x << 1, adică la temperaturi normale, L(x) are
valoarea din relaţia (2.38), iar M1(x) are derivata în origine egală cu Nμ/3.
- La valori x foarte mari, adică la temperaturi foarte scăzute, această funcţie
tinde asimtotic spre valoarea Nμ, corespunzătoare magnetizării de saturaţie.
În ceea ce priveşte funcţia M2(x), ea reprezintă o dreaptă care trece prin
KT
origine şi a cărei pantă este egală cu . Valoarea magnetizării pentru un x

dat (sau temperatură dată) se obţine grafic prin intersecţia celor două curbe,
graficele din fig.2.12 a şi b.

Fig.2.12 Dependenţa magnetizării spontane de argumentul


funcţiei lui Laugevin (a) şi de temperatură (b)

Din figură se deduce că la temperaturi mici, sau la valori x mari,


intersecţia celor două curbe se face într-un punct cât mai îndepărtat, astfel încât
pentru două valori x1 şi x2, corespunzătoare temperaturilor T1 < T2, rezultă:
M(T1) > M(T2).
Când T = 0oK, M = μN, adică magnetizarea este egală cu magnetizarea
de saturaţie; această valoare corespunde orientării paralele a tuturor
momentelor magnetice.
La temperaturi mari, corespunzătoare unor valori mici ale lui x, cele
două curbe devin tangente în origine. Această condiţie se realizează pentru o
anumită temperatură critică, TC:

110
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

KTC N 2N
   C
, de unde rezultă: TC  (2.39)
 3 3K
Există deci o temperatură TC, denumită temperatură Curie sau
temperatură critică pentru care magnetizarea spontană se anulează.
Aşadar, magnetizarea spontană are valoarea maximă la T= 0oK şi
descreşte cu creşterea temperaturii.

b) Cazul domeniului paramagnetic


La temperaturi mai mari decât temperatura Curie (T > TC) se poate
presupune că argumentul funcţiei lui Laugevin este mic şi anume:

x H  M  << 1 (2.40)
KT
Dezvoltând în serie funcţia lui Laugevin şi reţinând numai primul termen
se obţine:
x
M  N L x  N 
3
(2.41)
2
M N  H  M 
3KT
Ţinând seama de relaţia (2.40), relaţia (2.41) se poate prelucra astfel:
N 2 N 2 
MT  H M  CH  TC M
3K 3K
C (2.42)
M T  TC   CH  M  H
T  TC
Aşadar, la o temperatură mai mare decât temperatura Curie
materialul devine paramagnetic şi susceptivitatea sa depinde de
temperatură conform relaţiei:
C
 (2.43)
T  TC
Această lege poartă denumirea de legea lui Curie – Weiss.
Constanta lui Weiss – λ se poate determina din relaţia (2.39):
T
TC  C    C (2.44)
C
Deci pentru un material feromagnetic oarecare, cunoscând temperatura
Curie şi calculând C, rezultă constanta lui Weiss, λ.
Pentru fier λ = 5.000, o valoare foarte mare.
Frenkel şi Heisenberg au arătat că esenţa magnetismului constă în
existenţa unei interacţiuni de schimb, care are loc între electronii cu spini
paraleli.

111
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

2.6 Procesele de magnetizare


Magnetizarea este procesul de aliniere parţială sau totală a
momentelor magnetice ale domeniilor elementare în direcţia câmpului
magnetic pe unitatea de volum a corpului supus magnetizării.
Magnetizarea creşte până la o anumită proporţie cu intensitatea
câmpului magnetic aplicat şi susceptivitatea magnetică a corpului supus
magnetizării.
M  m H (2.45)
Un material feromagnetic, supus acţiunii unui câmp magnetic de
intensitate continuu crescândă, suferă modificări prin deplasarea pereţilor
Bloch şi mărirea volumului domeniilor Weiss orientate în direcţia
câmpului, în defavoarea celor orientate mai puţin fevorabil, până la dispariţia
lor. Acest fenomen este sugerat în fig.2.13 a şi b, în care se observă că, pe
măsură ce se creşte intensitatea câmpului magnetic H, din cele 4 domenii Weiss
iniţiale rămâne în final unul singur – cel al cărui vector de magnetizaţie a avut
orientarea cea mai apropiată, din punct de vedere al sensului, de sensul câmpului
magnetic exterior.
Astfel, fenomenul de magnetizare este însoţit şi de o modificare
extrem de mică a dimensiunilor probei. Acest fenomen este numit
magnetostricţiune şi este strâns legat de rotirea domeniilor. Magnetostricţiunea
poate fi longitudinală, transversală sau de volum.

a.

b.
Fig.2.13 Deformarea domeniilor Weiss într-un câmp magnetic exterior

Forma curbei de magnetizare


Principala caracteristică a materialelor feromagnetice o constituie variaţia
neliniară a inducţiei magnetice cu intensitatea câmpului magnetic. Variaţia

112
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

neunivocă a inducţiei magnetice într-un material feromagnetic asociată variaţiei


ciclice a intensităţii câmpului magnetic se numeşte ciclu (buclă) de histerezis.
Modificarea energiei magnetice se poate urmări pe:
- curba de magnetizare şi
- ciclul de histerezis al materialului feromagnetic supus magnetizării.

a.

b
Fig.2.14 Explicarea formei curbei de primă magnetizare (a) şi ciclul de histerezis (b)
al materialelor feromagnetice prin deplasarea pereţilor Bloch

113
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Forma curbei de magnetizare şi ciclul de histerezis, fig.14a şi fig.14b,


variază de la material la material, în funcţie de caracteristicile magnetice,
influenţate prin: compoziţia chimică a aliajului, modul de elaborare,
tratamentele termice, prelucrările mecanice şi care pot varia: magnetizarea
spontană, energia cristalină, magnetostricţiunea, textura, forma şi mărimea
particulelor.
Forma curbei tehnice de magnetizare în cazul general reprezintă
variaţia magnetizării sau inducţiei magnetice cu câmpul magnetic exterior şi
poate fi explicată dacă se ia în considerare structura de domenii.
Astfel, când H = 0 domeniile magnetice sunt orientate haotic şi
magnetizarea rezultată este nulă. Când H ≠ 0, domeniile tind să se orienteze în
direcţia câmpului magnetic şi anume (fig.14a şi fig.14b):
- prima porţiune OA practic liniară, corespunde magnetizării prin
câmpuri slabe şi are o pantă mică; această porţiune poartă numele de domeniul
Rayleigh; fenomenul de magnetizare este reversibil – magnetizare elastică;
au loc procese de orientare reversibile de-a lungul lui H exterior, în sensul că: la
dispariţia câmpului, pereţii Bloch (care se deplasează elastic în aşa fel încât
domeniile care au magnetizarea în sensul câmpului să crească pe seama
domeniilor care au magnetizarea în sens contrar) revin, se refac, deci curba de
„revenire” în punctul iniţial este aceeaşi;
- la mărirea câmpului magnetic, se parcurge porţiunea ABC cu pantă
mare; mişcările pereţilor Bloch sunt acum pronunţate, astfel încât, pe lângă
deplasări reversibile de pereţi, apar şi deplasări ireversibile, prin salturi,
denumite salturi Barkhausen, fig.2.15, care duc la dispariţia unor pereţi şi
lărgirea domeniilor care sunt deja orientate pe direcţia câmpului; aceste
deplasări ireversibile sunt cauza histerezisului magnetic – magnetizare
vâscoasă (acum, la micşorarea câmpului, materialul parcurge stări diferite faţă
de cele pe care le parcurge la creşterea câmpului);

Fig.2.15 Efectul Barkhausen

- continuând mărirea câmpului magnetic, se parcurge porţiunea CD cu


pantă mai mică decât aceea din porţiunea OA; câmpul exterior a modificat total
dispunera pereţilor Bloch, orientând toată magnetizarea spontană în lungul său;
în această porţiune procesul de magnetizare are un caracter rotaţional şi este

114
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

reversibil iar materialul atinge practic punctul de saturaţie; inducţia de


saturaţie Bs este valoarea limită pe care o poate atinge inducţia magnetică, oricât
de mare ar fi intensitatea câmpului magnetic;
Inversând sensul curentului după atingerea saturaţiei se parcurge o curbă
descendentă, care însă nu se suprapune cu curba iniţială de magnetizare, sau
curba OABCD de primă magnetizare:
- la atingerea valorii zero pentru câmp H = 0, curba taie ordonata într-un
punct, care corespunde cu inducţia remanentă, notată în figură cu Br;
inducţia remanentă Br este valoarea inducţiei magnetice care se manifestă în
material atunci când intensitatea câmpului se reduce la zero;
- pentru anularea acestei magnetizări remanente, se aplică un câmp de sens
invers (negativ) care corespunde pentru B = 0; câmpul care anulează
magnetizarea se numeşte câmp coercitiv şi se notează cu Hc; câmpul
coercitiv Hc este valoarea câmpului magnetic de sens opus care anulează
inducţia remanentă a materialului.
- mărimea câmpului coercitiv depinde de o serie de factori ca:
anizotropie, structură, compoziţie chimică, incluziuni, solicitări mecanice,
tratamente termice, mărimea particulelor etc. şi diferă de la material la material.
Obs. După ce materialul a fost magnetizat, la aplicarea unui câmp de
magnetizare de intensitate mică şi după inversarea acestuia, apar în interiorul
ciclului normal de histerezis alte cicluri mai mici, numite cicluri minore de
histerezis.
Se pun astfel în evidenţă două comportări diferite ale materialelor
feromagnetice la aportul energetic al câmpului exterior, care determină
existenţa a două tipuri de curbe de magnetizare, ce caracterizează cele două
categorii importante de materiale magnetice:
- magnetice dure, care au un ciclu histerezis rectangular (sau drept);
- magnetice moi, care au un ciclu histerezis îngust (sau alungit).
Altfel spus, materialele la care se menţine starea de magnetizare după
anularea câmpului exterior (suprafaţa ciclului histerezis mare) ) sunt materiale
magnetic dure iar cele la care magnetizaţia dispare (suprafaţa ciclului histerezis
mică) sunt materiale magnetic moi.
Deci, în functie de suprafaţa ciclului de histerezis materialele magnetice
se pot clasifica stfel:
- materiale magnetice moi la care câmpul magnetic coercitiv este mic, HC
< 80 A/m iar pierderile datorate ciclului de histerezis sunt mici;
- materiale magnetice dure la care câmpul magnetic coercitiv este mare,
HC > 80 A/m iar pierderile datorate ciclului de histerezis sunt mari.
În funcţie de raportul k, inducţie remanentă / inducţie maximă (Br/Bm),
deci în funcţie de înclinarea circului de histerezis, materialele magnetic moi,
fig.2.16, se clasifică în:

115
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

a) Br/Bm < 0,5 – permeabilitate relativ mică în funcţie de intensitatea


câmpului; utilizate pentru fabricarea inductanţelor cu valori constante la variaţia
câmpului magnetic exterior;
b) 0,5 < Br/Bm < 0,8 – permeabilitate mare, dar puternic dependentă de
câmp; se utilizează pentru miezuri obişnuite de bobine şi pentru transformatoare;
c) Br/Bm > 0,8 – sunt denumite materiale cu ciclu histerezis
dreptunghiular (CHD); sunt utilizate la fabricarea miezurilor pentru memorie şi
comutaţie.

Fig.2.16 Cicluri de histerezis ale materialelor magnetice moi

De asemenea, materialele magnetic dure se clasifică după raportul


Br/Bm, fig.2.17, astfel:

Fig.2.17 Cicluri de histerezis ale materialelor magnetice dure

a) Br/Bm < 0,4 – se utilizează pentru înregistrarea magnetică a


informaţiei;
b) Br/Bm > 0,4 – materiale pentru magneţi permanenţi; se preferă cele cu
inducţia remanentă cât mai mare deci cele care se apropie de forma
dreptunghiulară a ciclului de histerezis.
116
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Curba de demagnetizare, importantă pentru proiectarea şi


dimensionarea magneţilor permanenţi cât şi pentru stabilirea punctului optim de
funcţionare P0(BL,HL), pentru care produsul (BL∙HL) este maxim, se prezintă în
fig.2.18.
De asemenea, produsul: (BH)max = (BL∙HL), care satisface şi condiţia:
HL/Hc = BL/Br, reprezintă energia magnetică specifică maximă şi este denumit
cifră de calitate a materialului.

Fig.2.18 Curba de demagnetizare

2.7 Permeabilitatea magnetică


Permeabilitatea magnetică reprezintă aptitudinea de magnetizare a
materialelor şi depinde de: compoziţia materialului, solicitările mecanice,
tratamentele termice, intensitatea câmpului magnetic.
Din cauza neliniarităţii, pentru caracterizarea materialului se folosesc mai
multe moduri de definire a permeabilităţii.
Pe graficele din fig.2.19 a şi b, care prezintă variaţia permeabilităţii unui
material în funcţie de inducţia magnetică sau intensitatea câmpului magnetic,
μ=f(B,H), se definesc:
- permeabilitatea absolută ca fiind raportul:
B Vs / cm 2 
 abs   0  r   , (2.46)
H  A / cm 
7
unde  0  4 10 H/m este permeabilitatea absolută a vidului;
- permeabilitatea relativă statică:
1 B
r  (2.47)
0 H
- permeabilitatea relativă diferenţială:

117
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

1  B 
 rdif   lim H 0 , (2.48)
0  H 
cu ΔH > 0 (variaţie în sens direct de magnetizare);

a.

b.

Fig.2.19 Variaţia µ(H) şi B(H) pentru un aliaj moale din punct de vedere magnetic (a);
permeabilităţile uzuale pentru materialele feromagnetice (b):
iniţială (I), reversibilă (II) şi de amplitudine (III).

118
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

- permeabilitatea relativă iniţială (punctul de definire coincide cu originea):


1  B 
 rin   lim H 0 
0  H  B 0, H 0 ; (2.49)
- permeabilitatea relativă reversibilă:
1  B ' 
 rrev  lim H 0 , (2.50)
 0  H ' 
cu ΔH < 0 (în sens de revenire);
- permeabilitatea relativă dinamică:
1  B 
 rdin   lim H o , (2.51)
0  H 
definită în regimurile nestaţionare, mai ales în cazurile câmpurilor alternative şi
care este proporţională cu panta medie a ciclului de histerezis
descris în jurul punctului caracteristic stării materialului. Datorită
postefectului, valoarea permitivităţii dinamice este inferioară valorii
permitivităţii statice şi scade cu creşterea frecvenţei. Pentru
frecvenţe crescătoare, înclinaţia axelor ciclurilor minore faţă de axa
absciselor, se micşorează şi, de asemenea, valorile permitivităţilor
se micşorează.
Variaţiile rapide ale câmpului magnetic exterior sunt urmărite
cu întârziere de magnetizaţie (şi inducţie), datorită “vâscozit ăţii
magnetice”. Pentru un câmp magnetic, a cărui intensitate se
modifică în timp, conform relaţiei:
H  t   H 0 sin t , (2.52)
magnetizaţia materialului are expresia:
M  t    m   H 0 sin t      (2.53)
Datorită postefctului, legea de material (2.7) nu mai este
valabilă cu exactitate atunci când un material fero sau ferimagnetic
este introdus într-un câmp magnetic variabil. Câmpul magnetic nu
mai este coliniar cu magnetizaţia, sau inducţia din interiorul
materialului. Defazajul  ( ) între câmpul magnetic şi magnetizaţie
se măreşte cu creşterea frecvenţei.
Pentru magneţi permanenţi se defineşte permeabilitatea
relativă permanentă corespunzătoare punctelor situate pe curba de
demagnetizare:
 B 
r . perm    (2.54)

 0 H  ciclu reversibil
 HC  H  0

care este afectată în acelaşi mod de creşterea frecvenţei câmpului


magnetic exterior.

119
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

În cazul câmpurilor alternative se disting în general două regimuri tipice


de funcţionare, prezentate schematic în fig.2.19 b:
- regimul de “semnal mic” cu amplitudine redusă a câmpului alternativ H
aplicat, suprapus sau nu, peste un câmp continuu H  ;
- regimul de “semnal mare” în care valoarea câmpului este suficientă pentru
ca materialul să descrie un ciclu de histerezis, pe care se definesc
permeabilităţile uzuale.
Totodată, se remarcă faptul că în cazul în care câmpul magnetic este
variabil în timp, susceptibilitatea magnetică depinde de valoarea frecvenţei
câmpului magnetic, aşa cum este arătat în fig.2.20 a şi b. Astfel, atât timp cât
frecvenţa câmpului magnetic este inferioară unei frecvenţe de magnetizare
limită (pulsaţie de magnetizare limită ωm), susceptibilitatea magnetică rămâne
constantă, iar materialul feromagnetic îşi păstrează proprietăţile magnetice. În
schimb, dacă frecvenţa câmpului magnetic depăşeşte valoarea critică ωm, atunci
susceptibilitatea magnetică scade pe măsură ce valoarea frecvenţei este crescută,
ceea ce detemină ca, pe măsură ce frecvenţa câmpului magnetic creşte,
materialele feromagentice să-şi piardă proprietăţile magnetice.
Astfel, dacă în curent continuu ciclul de histerezis prezintă o formă
alungită, pe care se poate defini un μcc, pe măsură ce creşte frecvenţa se
produc îngroşări de cicluri, astfel încât la un moment dat permeabilitatea
μca→0, fig.2.20a. Datorită vâscozităţii magnetice sau postefectului, magnetizaţia
nu urmăreşte instantaneu variaţiile rapide ale câmpului magnetic. Înclinaţia
ciclurilor de histerezis în raport cu axa absciselor scade cu creşterea frecvenţei,
iar permeabilităţile relative scad de asemenea.

a. b.

Fig.2.20 a. Suprafaţa ciclului de histerezis ridicat la diferite frecvenţe


b. Variaţia permeabilităţii magnetice normate  N cu frecvenţa, ce se obţine din modelul
analitic prezentat

120
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Pe aceste curbe se defineşte permeabilitatea de curent alternativ μca care


analitic se poate exprima prin relaţia:
 cc
 ca  , (2.55)
1  j m
unde τm este costanta de timp de magnetizare (de orientare a momentelor
magnetice).
De asemenea, un material magnetic se caracterizează şi printr-o bandă de
frecvenţă (0, ωm), care se obţine din modelul analitic prezentat mai sus şi care
este prezentată grafic în fig.2.20b; ωm = 2πfm = 1/τm este pulsaţia de
magnetizare limită, obţinută pentru o micşorare a modulului normat al
permeabilităţii la 1/ 2  0,707 (deci pentru o atenuare de 3 dB):
 c.a. 1
N   (2.56)
 c.c. 1   2 m2
Frecvenţa limită superioară depinde de proprietăţile materialului şi de
geometria acestuia şi se poate determina experimental cu relaţia:
m 4
fm   , (2.57)
2 0 r d 2
unde d reprezintă grosimea materialului în câmpul magnetic, iar  reprezintă
conductivitatea materialului. După cum se observă, cu cât permeabilitatea
magnetică relativă a materialelor magnetice este mai mare, cu atât este mai mică
frecvenţa lor limită de utilizare. Pentru frecvenţe superioare: f  f m
1
permeabiliatea relativă este în raport direct cu .
f
În concluzie, în utilizarea unui material feromagnetic trebuie să se ţină
cont de frecvenţele de lucru ale câmpului magnetic.

2.7.1 Permeabilitatea magnetică relativă complexă


şi tangenta unghiului de pierderi
Interacţiunea substanţei cu câmpul magnetic ce caracterizează
materialul magnetic din punct de vedere al capacităţii sale de a se
magnetiza cât şi din punct de vedere al pierderilor de putere activă
este caracterizată de permeabilitatea magnetică relativă complexă:
B
r   r  j r , (2.58)
0 H
unde: B este inducţia magnetică, H este intensitatea câmpului magnetic şi
0  4 107 H/m este permeabilitatea vidului.

121
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Se consideră o bobină ideală ca în fig.2.21a, ce are în vid inductivitatea


L0 (deci reactanţa X L   L0 ), în care se introduce un miez magnetic de
permeabilitate relativă complexă r , care pentru flux de scăpări nul, prezintă la
borne impedanţa:

a. b. c.
Fig.2.21 Bobina ideală cu miez magnetic, schema echivalentă şi diagrama de fazori

Z  j L  j L0 r  r L0  jr L0  rm  j L , (2.59)


unde rm   r L0 reprezintă pierderile în materialul magnetic la frecvenţa de
lucru, iar L   r L0 este inductivitatea echivalentă a unei bobine fără pierderi.
Astfel,  r – partea reală a permeabilităţii complexe – caracterizează
starea de magnetizaţie a materialului magnetic, capacitatea sa de a se
magnetiza, iar  r – partea imaginară – caracterizează pierderile de putere
activă din material care se transformă în căldură.
În aceste condiţii, schema echivalentă a unei bobine cu miez va fi o
inductanţă fără miez şi fără pierderi de putere activă în miez, având
inductivitatea de  r ori mai mare: L   r L0 , conectată în serie cu o
rezistenţă de pierderi de valoare: rm   r L0 , aşa cum se prezintă în fig.2.21a.
În diagrama vectorială din fig.2.21b, este prezentată diagrama
puterilor respectiv a tensiunilor, de unde tangenta unghiului de
pierderi se defineşte prin relaţia:
Pa U R r I   L  
tg m    m  r 0  r (2.60)
Pr U L  LI r L0 r
Tangenta unghiului de pierderi – care este o mărime reală –
este utilizată ca mărime ce caracterizează materialul magnetic din
punct de vedere al pierderilor de putere activă şi nu partea
imaginară a permeabilităţii relative complexe .
Factorul de calitate, are expresia:
1  Lm
Q  , (2.61)
tg m rm

122
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

crescând cu frecvenţa, atunci când pierderile în miezul magnetic nu


se măresc semnificativ.
Pe de altă parte, din diagrama vectorială prezentată în
fig.2.21b, asociată schemei echivalente, se obţine şi diagrama
permeabilităţii relative complexe fig.2.21c, care confirmă
valabilitatea expresiei (2.58).
Cu relaţia (2.60), permeabilitatea relativă complexă devine :
 r 
r  r  j r  r 1  j   r 1  jtg m  (2.62)
 r 

2.8 Evaluarea pierderilor magnetice


Pierderile procesului de magnetizare al materialelor feromagnetice sau
pierderile totale în fier sunt datorate mai multor cauze şi sunt astfel definite.
- Pierderile prin histerezis magnetic: reprezintă pierderile sau căldura
dezvoltată în unitatea de timp şi pe unitatea de volum a materialului:
Ph  f  Bmax.
n
, (2.63)
relaţie dedusă experimental de Steinmetz şi unde η este o constantă iar n este
exponentul lui Steinmetz, relaţie care arată că pierderile prin histerezis
magnetic sunt proporţionale cu frecvenţa.
Deci, caracteristica de tip histerezis determină apariţia unor pierderi în
miezul magnetic, care sunt proporţionale cu suprafaţa buclei de histerezis
(reprezentată de produsul H c  Bm ), ce reprezintă energia consumată pe unitatea
de volum de material, pentru reorientarea momentelor magnetice a domeniilor şi
pentru deplasarea pereţilor Bloch, în timpul unui ciclu complet de variaţie a
câmpului magnetic exterior şi cu frecvenţa, conform relaţiei de mai jos:
Ph  Sh  f (2.64)
unde Ph este puterea în [W], Sh este suprafaţa ciclului de histerzis în [m2] iar f
este frecvenţa în [H]. Această energie este disipată sub formă de căldură.
Determinarea analitică a pierderilor prin histe resis, este
dificilă datorită neliniarităţii curbei de histeresis. Astfel, pentru o
variaţie sinusoidală a câmpului magnetic, variaţia inducţiei nu este
sinusoidală, iar permeabilitatea relativă complexă, este o funcţie de
intensitatea şi frecvenţa câmpulu i magnetic aplicat.
Pierderile prin histerersis se reduc prin utilizarea unor
materiale fero- şi ferimagnetice cu suprafaţa ciclului de histeresis
redusă.
- Pierderile prin curenţi turbionari (Foucault): sunt datorate efectului
Joule - Lentz (de dezvoltare de căldură) care însoţeşte inducerea de curenţi
electrici în corpurile feromagnetice de către fluxurile magnetice variabile în
timp:

123
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

2 2 2 2
Pt  d f Bmax . , (2.65)
6
pierderi evaluate într-o tolă feromagnetică cu arie mare, de grosime d şi cu
rezistivitatea ρ.
De asemenea, expresia tangentei unghiului de pierderi prin
curenţi turbonari a miezurilor feromagnetice alcătuite din tole este:
r " d 20
tg m  '  rrev f (2.66)
r 6
Pe baza relaţiilor de mai sus se pot trage următoarele concluzii despre
peirderile prin curenţi turbionari:
- cresc cu frecvenţa f a câmpului magnetic;
- cresc cu valoarea inducţiei câmpului magnetic Bm la care apare saturaţia
tehnică;
- cresc cu conductivitatea   1 /  a materialului;
- cresc cu grosimea d a materialului; unde grosimea este considerată
dimensiunea materialului perpendiculară pe liniile de câmp magnetic (sau
lungimea materialului parcursă de câmpul magnetic).
Din fig.2.22a şi relaţia (2.66), se observă că partea imaginară a
permeabilităţii relative, ca şi tangenta unghiului de pierderi, au
valori acceptabile pentru frecvenţe inferioare frecvenţei limită: f l i m
= 50÷100 Hz.
Pentru micşorarea pierderilor prin curenţi turbionari, miezul
feromagnetic este format din tole izolate elect ric între ele.

Fig.2.22 Dependenţele de frecvenţă ale p ermeabilităţii magnetice pentru


materiale cu pierderi prin curenţi turbionari (a) şi prin magnetizare (c);
variaţia inducţiei şi permeabilităţii relative la aplicarea bruscă a câmpul ui
magnetic (b)

124
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Micşorarea grosimii tolelor şi a conductivităţii materialului


feromagnetic (prin aliere cu siliciu) determină micşorarea acestor
pierderi. Miezurile ferimagnetice au conductibilităţi electrice şi
pierderi prin curenţi turbionari mult mai mici, iar relaţia (2.66) nu
mai este valabilă pentru aceste miezuri, care pot transfera la
frecvenţe ridicate, puteri mult mai mari decât miezurile
feromagnetice.
- Pierderile prin magnetizare sau vâscozitate magnetică (Pμ): care sunt
datorate întârzierii în variaţia inducţiei în funcţie de variaţia câmpului; la
frecvenţe joase inducţia poate urmări câmpul magnetic, însă cu creşterea
acesteia, la frecvenţe înalte, inducţia nu mai poate urmări variaţia câmpului.
Astfel, la aplicarea bruscă a unui câmp magnetic, a cărui
intensitate poate fi relativ scăzută, inducţia magnetică obţine
instantaneu valoarea B i (fig.2.22b), după care se modifică în timp
după o lege exponenţială, cu constanta de timp τ m . În mod
asemănător se modifică şi permeabilitatea relativă a materialului.
Experimental se constată ca procesul tranzitoriu este de natura
unei "vâscozităţi" termice, dispărând la tempetura absolută. Cu
creşterea frecvenţei, inducţia urmăreşte cu întârziere variaţiile
rapide ale campului magnetic, iar  r se micşorează, pentru că
înclinaţia ciclurilor de histeresis se micşorează.
De asemenea, în relaţia (2.53), defazajul φ(ω) între câmpul
magnetic sinusoidal şi magnetizaţia materialului, creşte cu creşterea
frecvenţei, rezultând un maxim al pierderilor pri n magnetizare şi al
părţii imaginare a permeabilităţii relative ( fig.2.22c).
- Pierderi prin rezonanţă magnetică . Prin aplicarea bruscă a
unui câmp magnetic continuu H 0 , datorită forţei Lorentz de
interacţiune între câmpul magnetic şi mişcarea orbitală a
electronilor, apare o acceleraţie centripetă suplimentară, care
imprimă electronilor o mişcare de precesie în jurul direcţiei
câmpului (fig.2.23a şi b)
Mişcarea de precesie Larmor, cu pulsaţia L   H 0 , unde 
este coeficientul giromagnetic, este o mişcare amortizată datorită
interacţiunilor cu reţeaua cristalină.
Aplicând un câmp magnetic H1  H1max sin L t , cu orientare
perpendiculară în raport cu directia câmpului H 0 , mişcarea de
precesie nu mai este amorizată, rezult ând rezonanţa magnetică.
Dependenţele componentelor permeabilităţii relative de
frecvenţă a câmpului mag netic H 1 sunt reprezentate în fig.2.23d,
pierderile maxime de putere având loc la frecvenţe Larmor.

125
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Fig.2.23 Mişcarea de precesie amort izată (a) şi neamortizată (b) a


momentului magntic m şi dependenţele de frecvenţă ale permeabilităţilor
magnetice a materialelor cu pierderi pr in rezonanţă magnetică (d) şi a
feritelor (d)

Pentru ferite se constată experimental ca există două maxime


ale componentei  r : primul maxim apare la rezonanţa deplasării
pereţilor Bloch, iar al doilea la frecvenţa Larmor ( fig.2.23c).
Aceste pierderi sunt foarte mici.
- Pierderile reziduale (Pr): care apar în urma deformării reţelei cristaline
datorită incluziunilor (în special conţinutul de carbon este dăunător).
Rezultă că pierderile în fier sau pierderile totale sunt date de relaţia:
PFe  Ph  Pt  P  Pr . (2.67)

2.9 Factorii care influenţează caracteristicile (proprietăţile) magnetice


A. Influenţa structurii
Anizotropii magnetice
După teoria lui Weiss rezultă că orice substanţă feromagnetică are, chiar
şi în lipsa unui câmp exterior, o magnetiuare care diferă de zero şi a cărei
valoare este funcţie de temperatură. Aceasta este denumită magnetizare spontană
sau magnetizare de saturaţie la temperatura respectivă (notată cu Ms).
Prin anizotropie magnetică se înţelege dependenţa energiei interne de
direcţia magnetizării spontane. Anizotropiile determină mişcările domeniilor;
forţele care se opun acestor mişcări se numesc forţe de anizotropie şi sunt de
diferite forme.
Anizotropia cristalină
Energia liberă a unui cristal nedeformat depinde de direcţia de
magnetizare spontană faţă de axa cristalografică : anizotropia cristalină.
Principala caracteristică a proprietăţilor feromagnetice ale monocristalelor
este anizotropia magnetocristalină, deoarece momentele magnetice se

126
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

orientează preferenţial pe anumite direcţii cristaline, pentru care în condiţiile


echilibrului termodinamic energia înmagazinată este minimă.
Energia de anizotropie magneto-cristalină este energia pe unitatea de
volum pentru aducerea vectorului de magnetizare din poziţia de magnetizare
uşoară în poziţia de magnetizare grea.
Momentele magnetice mp ale atomilor ocupă direcţii preferenţiale şi
astfel magnetizarea cristalului (mono) se face relativ uşor, dacă intensitatea
câmpului magnetic este orientată după una din aceste direcţii numită, din această
cauză, direcţie de magnetizare uşoară.
În funcţie de energia consumată pentru magnetizarea pe o anumită direcţie
cristalografică, pentru cristalul de fier (cristalizat cubic) direcţiile de
magnetizare sunt :
- direcţii de magnetizare uşoară (m.u. – 100) ;
- direcţii de magnetizare medie (m.m. – 110) ;
- direcţii de magnetizare grea (m.g. – 111),
unde s-au folosit şi indicii cristalografici ai lui Miller.
Astfel, la monocristalul de fier, direcţiile de m.u. [100] sunt paralele cu
muchiile cubului elementar; direcţiile de m.m. [110] sunt paralele cu diagonalele
feţelor cubului ; iar direcţiile de m.g. [111] sunt paralele cu diagonalele
principale ale cubului fig.2.24a şi b.

a.

b.
Fig.2.24 Anizotropia magnetică a structurilor cristaline

Anizotropia de formă
O particulă de formă alungită şi lipsită de alte forme de anizotropii, se
orientează cu vectorul de magnetizare de-a lungul axei majore.

127
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Astfel, pentru o particulă alungită, sub formă de elipsoid, cu axele a >> b,


anizotropia de formă este pronunţată. La o particulă sferică nu poate să existe
anizotropie de formă.
Anizotropia de tensiune mecanică
Poziţia vectorului magnetizaţie poate fi influenţată prin solicitări
mecanice, de exemplu, prin laminare la rece etc. Aşa cum au arătat Stoner şi
Wohlfahrt, câmpul coercitiv creşte cu intensitatea solicitărilor şi este invers
proporţional cu magnetizaţia de saturaţie :
C
Hc  (2.68)
Ms
şi unde : λ este magnetostricţiunea de saturaţie, σ este tensiunea mecanică iar C
este o constantă.
Anizotropia de schimb
Apare între două substanţe cu sisteme magnetice diferite, de exemplu fero
şi antiferomagnetice.
Ea a fost observată la particulele fine de Co, cu un Φ ≈ 200Ä, miezul fiind
feromagnetic, iar suprafaţa acoperită cu un strat de oxid de cobalt fiind
antiferomagnetic. Peste temperatura Nèel (273oK), particulele se comportă ca şi
particulele de Co; sub această temperatură are loc un schimb alternativ de
energie între miez şi suprafaţă.
În cazul materialelor metalice amorfe (“sticlele metalice”) distribuţia
aleatoare a atomilor conduce la absenţa anizotropiei magnetocristaline. Absenţa
limitelor de grăunţi şi a particulelor de faze secundare din structura acestor
materiale face ca deplasarea pereţilor Bloch sub acţiunea câmpului magnetic să
fie aproape liberă şi perfect reversibilă (se comportă ca materiale magnetic moi).
Deoarece sticlele metalice conţin şi elemente nemetalice, rezistivitatea lor
este ridicată şi deci pierderile prin curenţi turbionari sunt mici.
Influenţa impurităţilor în structură, cum sunt carburile
metalice sau materialele neferomagne tice, se asimilează cu defecte
ale reţelei cristaline, care fixează pereţii de domenii împiedicând
deplasarea acestora, având efectul global de creştere a magnetizaţiei
(şi inducţiei) remanente şi mai ales a câmpului coercitiv.
Impurităţile sunt utilizate la fabricarea magneţilor permanenţi. De
asemenea, elemente din seria pământurilor rare (lantanide) sunt
utilizate în acest scop.
Elemente cum sunt Ni, Co, Cr sau Mb determină creşterea
permitivităţii relative şi a magnetizaţiei de saturaţie şi scăderea
câmpului coercitiv. Aceste elemente sunt utilizate la fabricarea
materialelor magnetice liniare, pentru miezuri magnetice.
Materialul tolelor pentru transformator conţine Si, care
determină creşterea rezistivităţii materialului şi în consecinţă,
micşorarea pierderilor de putere prin curenţi turbionari.

128
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

B. Influenţa temperaturii
Deoarece feromagnetismul şi ferimagnetismul se bazează pe orientarea
momentelor magnetice atomice, odată cu creşterea temperaturii, creşte agitaţia
termică şi orientarea devine mai dificilă, ciclul histerezis se îngustează treptat şi
se înclină (scade inducţia remanentă), până când la o anumită temperatură TC
numită temperatură Curie devine o dreaptă, fig.2.25, iar materialul
feromagnetic sau ferimagnetic devine paramagnetic. Temperatura Curie a
fierului pur este TC = 770o C, a nichelului TC = 358o C iar a cobaltului TC =
1130o C, prezentate în fig.2.26. Reducerea inducţiei remanente se datorează pe
de o parte reducerii reversibile a magnetizaţiei domeniilor Weiss cât şi rotaţiei
ireversibile a acestora; din această cauză refacerea inducţiei remanente după o
încălzire deasupra temperaturii TC implică o nouă remagnetizare.

Fig.2.25 Influenţa temperaturii asupra Fig.2.26 Variaţia inducţiei magnetice cu


materialelor feromagnetice temperatura în cazul metalelor feromagnetice

C. Influenţa solicitărilor mecanice


Tensiunile mecanice locale şi deformaţiile frânează deplasarea pereţilor
Bloch prin rearanjarea momentelor magnetice ale corpului (modificarea
echilibrului energetic).

Fig.2.27 Influenţa solicitărilor mecanice asupra proprietăţilor magnetice:


a – influenţa tensiunilor mecanice; b – influenţa deformării plastice la rece (ecruisarea)

129
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Se produc scăderi ale inducţiei magnetice ce depind atât de mărimea şi


direcţia solicitărilor cât şi de tipul şi structura materialului (fig.27a) şi de
prezenţa ecruisării prin deformare plastică la rece (fig.27b).
Proprietatea materialelor magnetice de modificare a stării de
magnetizare sub influenţa tensiunilor mecanice este cun oscută sub
denumirea de piezomagnetism (fig.2.28a).
Influenţa tensiunilor mecanice se observă în special la materialele care
prezintă fenomenul de magnetostricţiune, ce constă în modificarea
dimensiunilor unui corp la introducerea într-un câmp magnetic. Efectul
magnetostrictiv se datorează ineracţiunii spin-orbită care conduce la o
reordonare a atomilor în reţeaua cristalină atunci când momentele magnetice se
orientează pe direcţia câmpului aplicat.
Aşadar, magnetostricţiunea este efectul piezomagnetic invers,
ce constă în deformarea reţelei cristaline a materialului sub
influenţa câmpului magnetic exterior, care produce modificări ale
stării de magnetizaţie (fig.2.28b).

Fig.2.28 Dependenţa inducţiei magnetice de câmpul magnetic aplicat şi de


solicitarea m ecnică (a) şi variaţia alungirii relative piezomegnetice funcţie
de magnetizaţie la un monocristal de fier netensionat (b)

Pentru a prezenta piezomagnetism, este necesar să se aplice


materialelor magnetice un câmp magnetic exterior, care determină
apariţia stării de magnetizare temporară.
În cazul materialelor magnetic dure, solicitările dinamice, şocurile şi
vibraţiile produc scăderea inducţiei remanente şi deci a energiei înmagazinate
prin magnetizare.

2.10 Tipuri de materiale magnetice


Materialele feromagnetice cu câmp coercitiv redus se numesc moi şi sunt
utilizate la fabricarea miezurilor magnetice, iar cele dure, cu câmp coercitiv
ridicat, sunt utilizate la fabricarea magneţilor permanenţi şi pentru înregistrarea
magnetică a informaţiei. Cu utilizări asemănătoare, materialele ferimagnetice
sau feritele ridică performanţele tehnice ale materialelor magnetice.
130
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

a) Materiale pentru miezuri magnetice


Aliajele feroase cu conţinut de siliciu sunt utilizate sub formă
de tole, la realizarea miezurilor de tra nsformator. Aliajele Fe-Ni, de
tip permalloy avand  r > 100000 şi B s at = 1,5T, cu conţinut de
nichel în proporţie de 40÷50 %, sub formă de tole cu grosimi de
ordinul zecilor de μm, sunt utilizate pentru realizarea
transformatoarelor care funcţionează la frecvenţe ridicate (zeci de
kHz).
Aliajele Fe-Co, de tip permendur, având B s at = 2,5T, sunt
folosite pentru fabricarea electromagneţilor, iar aliajele Fe -Co-Ni,
de tip perminvar, a căror permeabilitate nu se modifică sernnifica tiv
până la intensităţi ridicate ale câmpului magnetic aplicat, se
utilizează la realizarea miezurilor liniare pentru bobine, datorită
dependenţei liniare a inducţiei (magnetizaţiei) de câmp.
De asemenea, feritele sinterizate sunt des utilizate pentru
realizarea miezurilor magnetice ale bobinelor şi transformatoarelor
care funcţioneaza la frecvenţe ridicate.
b) Materiale pentru magneţi permanenţi
Eficacitatea unui magnet permanent se apreciază prin valoarea
energiei în întrefier, valoare care depinde de pr odusul (BH).
Se impune ca materialele utilizate la fabricarea magneţilor
permanenţi să posede un indice de calitate (BH) de valoare ridicată.
Astfel de materiale sunt: oţelurile aliate cu conţinut de cobalt,
nichel, aluminiu sau cupru. Anizotropia magnetic ă este indusă prin
tratament termic în câmp magnetic.
Feritele cu conţinut de cobalt sau bariu, sunt de asemenea
utilizate pentru realizarea magnenţilor permanenţi. Materialele
ferimagnetice, în compoziţia cărora sunt elemente din seria
pămanturilor rare, sunt utilizate pentru generarea unor câmpuri
magnetice extrem de intense.
c) Materiale pentru înregistrarea magnetică a informaţiei
Aceste materiale presupun o dependenţă univocă între inducţia
remanentă şi câmpul magnetic exterior precum şi valori ridica te ale
câmpului magnetic coercitiv, pentru evitarea ştergerii accidentale a
informaţiei în prezenţa unor câmpuri magnetice perturbatoare.
Materialul magnetic, sub formă de granule, cu dimensiuni
cuprinse între 0,5μm şi lμm, se amestecă cu un liant dielectric şi se
depune pe un substrat, sub forma unui strat cu grosimea de
aproximativ 20μm. Dimensiunile granulelor din oxizi de fier (Fe 2 O 3 )
sau crom (CrO 2 ) si uniformitatea stratului depus influenteaza

131
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

raportul semnal/zgomot şi calitatea înregistrării. Perform anţe


deosebite sunt obţinute cu pelicule metalice din aliaje Fe -Co-Ni.
d) Materiale termocompensatoare şi piezomagnetice
Materialele temocompensatoare sunt aliaje de Ni cu Fe, Cu sau
Cr şi se caracterizează prin temperaturi Curie: T C < 100°C.
Permeabilitatea acestor materiale creşte pronunţat cu scăderea
temperaturii, această proprietate fiind utilizată pentru a menţine
constant într-un interval larg de temperatură, fluxul magnetic produs
de un magnet permanent. Pentru compensarea variaţiei fluxului se
introduce în circuitul magnetic un material termocompensator.
Materialele piezomagnetice se caracterizează prin efect
piezomagnetic pronunţat, efect utilizat la realizarea generatoarelor
sonice şi ultrasonice. Astfel de materiale sunt aliajele Ni -Fe, Ni-Co
sau feritele cu conţinut de cobalt.
e) Materiale ferimagnetice
Feritele monocristaline au structură spinelică sau hexagonală:
MeOAl 2 O 3 precum şi structură de tip granat: A 3 B 5 O 1 2 . Cationul Me
poate fi mangan, fier, cobalt, nichel sau zinc, în feritele cu structură
spinelică şi bariu, stronţiu sau plumb, în feritele cu structura
hexagonală. Elementul A din structura de tip granat, aparţine seriei
pământurilor rare, iar elementul B este fier, galiu sau aluminiu.
Feritele sinterizate, sunt realizate din pulb eri şi un liant. Prin
încălzire în casete, amestecul se solidifică obţinând forma casetei,
Rezistivitatea feritelor este ridicată cu valori până la:   108 cm ,
dar permitivităţile relative, magnetizaţia şi inducţia de saturaţie şi
remanenţă au valori mai scăzute decât la materialele feromagnetice.
Feritele sinterizate, sunt utilizate pentru realizarea miezurilor
magnetice ale bobinelor şi transformatoarelor, care funcţionează la
frecvenţe superioare frecvenţei de 50Hz. Puterea transferată din
înfăşurarea primară în infăşurarea secundară a unui transformator,
depinde de secţiunea miezului magnetic, deci de dimensiunile
miezului. Pentru un miez feromagnetic comun, puterea transferată
pe unitatea de suprafaţă a miezului, la frecvenţa de 50Hz, este în
raport direct cu pătratul secţiunii miezului. Pentru un miez
ferimagnetic care funcţionează la frecvenţe de ordinul zecilor sau
sutelor de kHz, puterea transferată pe unitatea de suprafaţă este mult
mai ridicată, pentru că numărul de perioade dintr -o secundă este
mult mai mare, iar puterea este transferată pe parcursul unei
perioade. Pentru o putere dată a transformatorului, dimensiunile
transformatorului cu miez de ferită, scad considerabil în comparaţie
cu dimensiunile transformatorului cu miez feroma gnetic.

132
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Întrucât transformatorul funcţionează pe baza legii inducţiei


electromagnetice, transferul de energie din primar în secundar, se
efectuează prin intermediul fluxului magnetic: Φ = BS, unde S este
secţiunea miezului sau mai exact, prin intermediul v ariaţiei în timp
a fluxului magnetic: dΦ/dt. Valoarea maximă a fluxului este limitată
de procesul de saturaţie al miezului, sau de valoarea maximă a
inducţiei în miez: B ma x = B s at . Dar nu valoarea fluxului magnetic
este importantă în transferul de energie, ci viteza cu care se
modifică fluxul magnetic în timp. Aplicând înfăşurării primare o
tensiune cu formă de variaţie sinusoidală în timp, transferul de
energie se efectuează pe parcursul unei perioade. Puterea
transferată, este prin definiţie, energia tran sferată într-o secundă.
Astfel, numărul de transferuri de energie din primar în secundar,
este proporţional cu frecvenţa tensiunii aplicate înfăşurării
primarului. Pentru frecvenţe ridicate, creşterea puterii transferate
datorită creşterii frecvenţei, este mult mai pronunţată la miezurile
din ferită sinterizată in comparaţie cu miezurile feromagnetice din
tole, decât scăderea puterii transferate datorită unor valori reduse
ale permeabilitaţii relative, ale inducţiei magnetice şi implicit ale
fluxului magnetic.
Pe de altă parte, rezistivitatea feritelor sinterizate este foarte
ridicată, iar pierderile prin curenţi turbionari sunt reduse. Miezurile
feromagnetice, deşi sunt alcătuite din tole pentru micşorarea
pierderilor prin curenţi turbionari, la frecvenţe r idicate se încălzesc
excesiv datorită acestor curenţi.

2.11 Funcţiile materialelor magnetice


Proprietăţile materialelor fero şi ferimagnetice le conferă acestora o largă
aplicabilitate practică în îndeplinirea unor funcţii specifice, ca suport material al
utilizării tehnice a fenomenelor electromagnetice. Principalele funcţii sunt:
• Funcţia de miez magnetic
O bobină cu miez magnetic este echivalentă unei bobine cu vid cu
inductivitate de μ ori mai mare: L   r L0 . Se utilizează în special la circuitele
magnetice ale maşinilor şi aparatelor electrice, ale bobinelor şi
transformatoarelor, etc.
Pentru evitarea distorsiunilor de neliniaritate datorate
neliniarităţii dependenţei magnetizaţiei de câmpul magnetic aplicat
din exterior prin apariţia procesului de saturaţie, se impune ca
magnetizaţia de saturaţie a materialului să fie ridicată. De
asemenea, se impune ca intensitatea câmpului coercitiv, care este
prin definiţie, câmpul magnetic pentru care magnetizaţia se

133
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

anulează, să fie scăzută, pent ru ca ciclul histerezis, asemănător cu


cel al materialelor feroelectrice, să fie cât mai îngust.
• Funcţia de generare a câmpului magnetostatic
Un circuit magnetic cu întrefier, al cărui miez magnetic a fost în prealabil
magnetizat până la saturaţie, reprezintă un magnet permanent între polii căruia
există un câmp magnetostatic.
Pentru ca intensitatea câmpului magnetic generat de un magnet
permanent, să fie cât mai ridicată, se impune ca intensitatea
câmpului coercitiv să fie ridicată, pentru a împiedica p rocesul de
demagnetizare şi de asemenea, magnetizaţia remanentă, definită ca
fiind magnetizaţia în absenţa câmpului exterior, să fie cât mai
ridicată.
• Funcţia de înregistrare magnetică a informaţiei.
Această funcţie se bazează pe proprietatea că magnetizarea remanentă să
depindă univoc de câmpul magnetic de excitaţie. Materialele utilizate în acest
scop trebuie să aibă un câmp coercitiv mare care să împiedice efectul de ştergere
a informaţiei sub influenţa unor câmpuri magnetice perturbatoare.
• Funcţii neliniare şi parametrice.
Caracterul neliniar al caracteristicii de magnetizare a materialelor
magnetice în special al celor cu ciclu histerezis dreptunghiular, permite
realizarea unor funcţii de circuit neliniare şi parametrice.
• Funcţia de ecran magnetic.
În vederea înlăturării acţiunii perturbatoare a unor câmpuri
electromagnetice exterioare unele dispozitive şi elemente electronice se
ecranează.
Adâncimea de pătrundere  , a câmpului electromagnetic, care
variază sinusoidal în timp cu frecvenţa f, într-un material magnetic
cu permeabilitatea  r şi conductivitatea  , este:
  1 /  f  r (2.69)
Pentru a reduce adâncimea de pătrundere la frecvenţe joase se
impun valori ridicate ale permeabilităţii relative.
• Funcţia de traductor piezomagnetic.
Materialele fero şi ferimagnetice suferă modificări ale dimensiunilor
exterioare sub influenţa variaţiei stării de magnetizare, fenomen denumit
piezomagnetism. De regulă materialele piezomagnetice îndeplinesc funcţia de
traductor piezomagnetic invers sau magnetostrictiv, transformând energia
electromagnetică în energie mecanică – variaţii dimensionale sau vibraţii
(generatoare sonore şi ultrasonore).
• Funcţia de traductor de temperatură.
Proprietăţile fero şi ferimagnetice dispar la temperaturi
superioare temperaturii Curie – TC , peste care materialele devin
paramagnetice, sau nemagnetice.
134
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Variaţia cu temperatura, la câmp constant, la permeabilităţi relative cu


preponderenţă în apropierea temperaturii Curie, permit utilizarea acestora ca
traductoare de temperatură sau elemente termoregulatoare.

2.12 Bobine/Inductoare
2.12.1 Inductivitatea/inductanţa unei bobine
Bobina sau inductorul este o componentă pasivă de circuit pentru care,
în mod ideal, între tensiunea la bornele sale, U(t) şi curentul ce o parcurge I(t),
există relaţia:
dI  t 
U  t   V1  t   V2  t   L , (2.70)
dt
relaţie ce descrie funcţionarea bobinei ca element de circuit, ca în fig.2.29,

Fig.2.29 Simbolul grafic şi mărimile electrice la borne

şi unde L este inductivitatea/inductanţa bobinei [măsurată în H sau


submultiplii: nH, μH, mH] şi care reprezintă principalul parametru caracteristic
al acesteia.
Există două interpretări posibile ale noţiunii de inductanţă:
a) ca proprietate a unui circuit de a se opune oricărei variaţii a
curentului electric ce-l parcurge.
Se ştie că într-un circuit electric, variaţiile curentului i(t) şi ale fluxului
magnetic Φ(t) sunt interdependente întrucât, pe de o parte, orice variaţie a
curentului electric implică o variaţie corespunzătoare a fluxului, iar pe de altă
parte, modificarea fluxului magnetic implică apariţia unei t.e.m. de autoinducţie
având tendinţa de a se opune oricăror variaţii ale curentului/fluxului din circuit.
Întrucât fluxul magnetic şi curentul electric variază direct proporţional,
inductanţa reprezintă coeficientul de proporţionalitate respectiv, conform
relaţiei:
  t  Wb   L  H   i  t   A (2.71)
În consecinţă, unitatea de măsură a inductanţei, henry-ul [H], reprezintă
raportul dintre fluxul magnetic de 1 [Wb] (Weber) şi curentul electric de 1 A.
b) ca proprietate a bobinei de a acumula energie în câmp magnetic.
Se ştie că, aplicând o tensiune continuă la bornele unei bobine, aceasta
produce o t.e.m. de autoinducţie având tendinţa de a se opune creşterii

135
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

curentului. În consecinţă, întrucât această variaţie are totuşi loc (de la zero la
Imax) rezultă că sursa de tensiune a cheltuit o energie suplimentară pentru a
învinge opoziţia bobinei. Este evident că acestă energie:
Wm  LI 2 / 2 (2.72)
s-a înmagazinat în câmpul magnetic al bobinei, iar la deconectarea sursei de
tensiune continuă, bobina se comportă ca un generator de energie (permiţând –
prin descărcarea energiei acumulate – scăderea curentului de la I la 0).
Inductanţa în regim sinusoidal permanent. Dacă i(t) este semnal
sinusoidal, în regim permanent:
i  t   I sin t  (2.73)
şi se presupune că bobina se comportă liniar şi este caracterizată numai prin
inductanţa L, atunci tensiunea la bornele ei va fi :
di  t   
u t   L  LI  cos t   LI  sin  t   (2.74)
dt  2
Curentul şi tensiunea sunt de aceeaşi formă, dar tensiunea este defazată
înaintea curentului cu un sfert de perioadă (sau curentul este în urma tensiunii),
aşa cum este prezentat şi în fig.2.30. Defazajul este opus faţă de condensator,
unde tensiunea este în urma curentului.

Fig.2.30 Defazajul dintre curent şi tensiune la o bobină ideală

Modulul impedanţei, ca raport între amplitudinile tensiunii şi curentului:


LI 
Z   L , (2.75)
I
reprezintă reactanţa bobinei ideale:
X L  L (2.76)
Ca şi rezistenţa rezistoarelor, inductanţa unei bobine depinde de
temperatură conform unei relaţii de forma:
136
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

L  L0 1   L T  T0   (2.77)
unde: L0 – inductanţa bobinei la temperatura T0 ,  L – coeficientul termic al
inductanţei.
În general, inductanţa unei bobine depinde de: structura, geometria şi
dimensiunile acesteia. Calculul inductanţei se efectuiază anterior realizării
bobinei – în general cu ajutorul unor formule/relaţii empirice, tabele sau
diagrame.
Astfel, inductanţa L a unei bobine fără miez, de lungime l [cm], diametru
D [cm] sau secţiune S [cm2] şi având N spire se poate calcula cu relaţiile:
L   H   4 N 2 S / l – dacă l  D şi (2.78)
L   H   aN 2 D / 103 – dacă l  D (2.79)
S-a notat cu a un coeficient a cărui valoare (în funcţie de raportul l/D), se
află tabelată în lucrări de specialitate.
În cazul unei bobine cu miez magnetic, de permeabilitate magnetică μ, se
utilizează relaţia:
L H    N 2S / l (2.80)
În cazul bobinelor a căror miez magnetic este sub forma unei oale
toroidale de ferită, determinarea inductanţei bobinei se reduce la aflarea
numărului de spire, deoarece expresia inductantei este:
L   H   AL N 2 , (2.81)
unde AL, denumit factor de inductanţă, este specificat în catalogul de ferite şi
reprezintă inductanţa unei bobine toroidale cu o singură spiră.

2.12.2 Structura şi clasificarea bobinelor


La momentul actual există o mare variatate de bobine fabricate de diverse
companii. Datorită diversităţii foarte mari a bobinelor utilizate în
radioelectronică, nu există o producţie de serie mare (standardizată) a acestora,
ca la rezistoare şi condensatoare, astfel încât bobinele se construiesc numai de
către utilizatori (în serii mici sau chiar ca unicat) – în funcţie de necesităţi. În
general, fiecare circuit care include bobine se calculează pornind de la valorile
normalizate ale celorlalte componente pasive.
Spre exemplu, există diferite variante de bobine şoc de radiofrecvenţă, de
videofrecvenţă, pentru linii de transmisie a semnalului, pentru linii de putere.
Variante mai moderne de bobine se fabrică pentru tehnologia de montare pe
suprafaţă (SMD) pentru convertoare AC/DC şi DC/DC şi pentru sistemele de
telecomunicaţii.
Cu toate acestea, în ultimii ani au apărut numeroase companii care fabrică
bobine la fel ca şi rezistenţe şi condensatoare. Standardul IEC 60062 stabileşte

137
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

un cod al culorilor pentru marcarea inductanţelor ce este asemănător cu cel


adoptat la codificarea rezistenţelor, unitatea de măsură de baza este μH.
Bobinele pentru diferitele domenii de utilizare se deosebesc constructiv
prin forma geometrică a bobinelor şi a spirelor, numărul de spire al înfăşurării,
numărul de straturi ale înfăsurării, dispunerea relativă a straturilor, utilizarea
sau neutilizarea carcasei, tipul de carcasă, existenţa sau neexistenţa miezului
magnetic, tipul miezului, posibilitatea de variaţie a inductanţei etc.
În cazul general, elementele componente ale unei bobine sunt: carcasa,
înfăşurarea, miezul şi ecranul. Cu excepţia înfăşurării, celelalte elemente nu
intră în mod obligatoriu în structura unei bobine.
a) Carcasa – constituie suportul pe care se înfăşoară conductorul bobinei.
Ea are, în general, o formă tubulară şi este realizată din materiale uşor de
prelucrat, dar cu proprietăţi izolatoare deosebite şi rezistenţă mecanică
satisfăcătoare. În ordinea crescătoare a performanţelor, cele mai utilizate
materiale pentru carcase sunt: cartonul electroizolant, pertinaxul, textolitul,
materialele termorigide (bachelită) – utilizate în domeniul frecvenţelor joase,
materialele termoplastice (polistiren, policlorvinil, polietilenă, teflon) materiale
ceramice – cu proprietăţi superioare ce pot fi utilizate la frecvenţe înalte.
Din punct de vedere constructiv, carcasele tubulare pot avea secţiunea
circulară (cel mai frecvent), pătrată sau dreptunghiulară; ele pot fi prevăzute cu
flanşe – la extremităţi (pentru delimitarea/fixarea înfăşurărilor) sau intermediar
(tipul „cu galeţi” – pentru reducerea capacităţilor parazite). Flanşele pot fi
prevăzute cu orificii prin care se scot terminalele înfăşurărilor şi cu piese (cose,
capse, ştifturi etc.) pentru fixare pe şasiu sau pe placa de circuit imprimat.
b) Înfăşurarea (bobinajul) – constituie elementul principal şi
indispensabil al oricărei bobine. Se caracterizează prin: diametrul/secţiunea
conductorului, numărul de spire, pas, număr de straturi, număr de secţiuni.
Cel mai frecvent se utilizează conductoare din cupru având secţiune
circulară şi diametre normalizate. În cazul unor curenţi foarte mari, se utilizează
conductoare cu secţiune dreptunghiulară sau pătrată (uneori chiar tubulară –
pentru a permite răcirea cu apă) – inclusiv din aluminiu.
În cazul bobinelor de JF, conductoarele sunt izolate cu email, cu email şi
fibre textile sau cu fibre anorganice (sticlă), iar în cazul bobinelor de ÎF se
utilizează conductoarele liţate („liţa de RF”) constituite din 7 – 15 conductoare
de diametru foarte redus şi izolate individual (ansamblul lor fiind izolat – cu
bumbac sau mătase).
În domeniul frecvenţelor foarte înalte (FIF/UIF) se utilizează conductoare
din cupru argintat, izolate cu email-mătase sau chiar neizolate (în cazul spirelor
puţine şi rare).
Bobinajele se realizează fie monostrat (cilindrice – cu sau fără carcasă,
toroidale sau „în dublu D”), fie multistrat (tip „spiră după spiră”, piramidal,
„fagure” – propriu-zis sau universal).

138
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Procesul tehnologic de bobinare se încheie cu impregnarea bobinei – în


scopul protejării ei împotriva umidităţii dar şi pentru a-i conferi o robusteţe
mecanică suficientă (prin rigidizarea înfăşurărilor). Impregnarea constă în
umplerea interstiţiilor bobinajului cu lac de impregnare electroizolant.
Tehnologic, bobinajele se execută cu maşini (semi)automate de bobinat –
special construite pentru anumite tipuri de bobine şi bobinaje. Operaţiile de
impregnare se realizează manual.
c) Miezul – intră în componenţa majorităţii bobinelor, întrucât permite
obţinerea unor inductivităţi de valori mai mari şi reglabile (în limite relativ
restrânse). Miezul magnetic împreună cu eventualele întreferuri (întreruperi
longitudinale ale mizului) formează un circuit magnetic, care are calitatea de a
concentra aproape integral liniile câmpului magnetic.
Se utilizează miezuri magnetice (din materiale magnetodielectrice sau din
ferite) şi miezuri nemagnetice (din alamă sau cupru).
d) Ecranul – este facultativ şi se utilizează pentru a înlătura eventualele
cuplaje parazite – electrice sau magnetice – cu generatoare/receptoare exterioare
bobinei.
În consecinţă, criteriile de clasificare a bobinelor pot fi:
- considerente constructive (forma/tipul carcasei, tipul bobinajului,
numărul de spire/straturi; prezenţa/absenţa miezului sau ecranului etc.);
- parametrii caracteristici obtenabili (în special inductivitatea, factorul de
calitate şi gama frecvenţelor de lucru);
- domeniul aplicaţiilor preconizate (radio, TV, electronică de putere etc.).

e
Fig.2.31 Simboluri grafice recomandate
a – bobină; b – bobină variabilă; c – bobină cu miez magnetic;
d – bobină cu miez magnrtic şi întrefier; e – simbol tolerat

Simbolurile grafice recomandate ale bobinei (inductorului) sunt


prezentate în fig.2.31.

2.12.3 Caracteristicile principale ale bobinelor


Parametrii caracteristici ai unei bobine reale, cu pierderi, sunt:
- inductivitatea (inductanţa), L [H] – definită ca un raport între fluxul
magnetic propriu Φ şi curentul I care parcurge bobina:
L/I (2.82)

139
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Acest parametru depinde de: forma, dimensiunile, numărul de spire al


bobinei precum şi de permeabilitatea relativă a mediului (miezului) şi de
temperatura de lucru. El caracterizează o bobină ideală şi are valori uzuale (în
radioelectronică) de ordinul nH...H;
- rezistenţa totală de pierderi, R [Ω] sau r [Ω] – determinată atât de
pierderile în conductor (prin efect Joule – în c.c./c.a. şi efect pelicular – în c.a.)
rCu (Rc) – în serie cu bobina cât şi de pierderile în materialul magnetic al
miezului (prin curenţi turbionari şi prin histerezis) rm (Rm) – în serie cu bobina şi
de rezistenţa de izolaţie rp (Riz) – în paralel pe grupul serie, care ţine cont de
pierderile din izolaţie (între spire). Acest parametru depinde în mod esenţial de
frecvenţa de lucru (fiind mai mare la frecvenţe înalte).
De remarcat că inductivitatea L caracterizează comportamentul util al
bobinei ca element reactiv, în timp ce rezistenţa totală de pierderi R
caracterizează pierderile de putere activă în bobină;
- factorul de calitate, Q – definit la o anumită frecvenţă de lucru ca
raportul dintre energia maximă existentă în câmpul magnetic al bobinei şi
energia disipată de aceasta sub formă de căldură într-o perioadă:
Wmax LI 2 Lf 1 L 1
 2    QL , (2.83)
WdT rI T r 2 r 2
unde:
-  L este reactanţa bobinei de inductanţă L la frecvenţa corespunzătoare
pulsaţiei   2 f ; I – valoarea eficace a curentului prin bobină;
- r – rezistenţa echivalentă pierderilor în bobină;
L
- QL  – factorul de calitate al bobinei.
r
- capacitatea parazită proprie, Cp [pF] – determinată de suma
capacităţilor distribuite între spirele bobinei precum şi dintre aceasta şi masă.
Acest parametru depinde în mod esenţial de dimensiunile şi numărul de spire al
bobinei, având valori de ordinul pF...sute de pF. Efectul total al acestor
capacităţi se înglobează într-o capacitate echivalentă parazită Cp în paralel pe
bobină;
- toleranţa este abaterea maximă admisibilă a inductanţei, în raport cu
valoarea nominală, la temperatura de referinţă; la bobine, dispersia parametrică
este mare (peste 10%), din cauza incertitudinilor constructive, cu excepţia
componentelor SMD;
- curentul maxim este valoarea maximă admisibilă a curentului efectiv;
această valoare este impusă de fenomenul de disipaţie, care depinde de
frecvenţă, deci va fi precizată o valoare maximă a curentului continuu şi o
valoare maximă a curentului pentru o frecvenţă de referinţă;
- tensiunea instantanee maximă este limitată de posibilitatea de
descărcare între spire sau între capetele bobinei;

140
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

- gama temperaturilor ambiante de funcţionare şi de depozitare ;


- puterea disipată maximă este importantă, din punctul de vedere al
limitării temperaturii interne de funcţionare, pentru a nu se produce transformări
ireversibile în bobină;
- stabilitatea (parametrilor bobinei) – definită prin variaţia parametrilor
de mai sus în funcţie de timp („îmbătrînirea”) sau sub influenţa temperaturii,
umidităţii, vibraţiilor etc.
Alţi parametri privesc gabaritul, regimul climatic, încercări mecanice,
parametrii de fiabilitate ai lotului etc.
2.12.4 Schema echivalentă a bobinei reale
Parametrii bobinei consideraţi în paragraful anterior conduc la circuitul
echivalent prezentat în fig.2.32, a cărui admitanţă echivalentă este:
1 1
Y12    jC (2.83)
Rc  Rm  j L Riz

Fig.2.32 Circuitul echivalent pentru o bobină reală

În continuare, circuitul echivalent al bobinei reale se reprezintă, de obicei,


printr-o schemă echivalentă paralelă sau serie, prezentate în fig.2.33.

a. b.
Fig.2.33 Schema ecivalentă a bobinei reale
a. – circuit echivalent derivaţie; b. – circuit echivalent serie

141
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Unghiul de pierderi, caracterizează calitatea bobinei reale faţă de


inductanţa pură. Din triunghiul fazorilor din fig.2.33a, pentru schema derivaţie,
se deduce:
Pa UI R I R U / R  L 1
tg p       (2.84)
Pr UI L I L U /  L R Qp
De asemenea, pentru schema serie, fig.2.32b, se deduce:
Pa IU R U R IR R 1
tg s       (2.85)
Pr IU L U L I  L  L Qs
Aceaste expresii arată că tangenta unghiului de pierderi este inversul
factorului de calitate.
Trebuie observat că tangenta unghiului de pierderi exprimă efectul tuturor
pierderilor (în conductori, în materialul magnetic al miezului, în izolaţie) iar
pentru fiecare contribuţie activă din schema echivalentă completă a bobinei,
fig.2.32, se poate defini unghiul de pierderi serie sau paralel respectiv, astfel:
Rc 1
- tg Cu   , tangenta unghiului de pierderi în conductor;
 L QCu
Rm 1
- tg m   , tangenta unghiului de pierderi în materialul
 L Qm
magnetic;
 Le
- tg p  , tangenta unghiului de pierderi în rezistenţa de izolaţie în
Riz
paralel şi unde:
Le  L 1   tg Cu  tg m   este inductivitatea echivalentă iar
2
-  
- tg  tg Cu  tg m  tg p este tangenta unghiului de pierderi totală
a bobinei.
Introducând notaţiile de mai sus în expresia admitanţei (2.83) rezultă:
1 1
Y12    jC 
 R R  R
j L 1  j  c  m   iz

   L  L 
(2.86)
1  j  tg Cu  tg m  1
   jC 
j L 1   tg Cu  tg m   Riz
2

 
L
j  tg Cu  tg m   j e
Riz 1 1 1   2 LeC
   jC  tg 
j Le j Le  Le j Le
142
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Sau expresia finală:


tg 1
Y12  
 Le j Le (2.87)
1   2 LeC
Identificând această expresie cu admitanţa schemei echivalente paralel
(fig.2.33a):
1 1
Y12  Yp   (2.88)
R p j Lp
se deduc parametrii schemei echivalente derivaţie, respectiv:
Le  Le
Lp  şi Rp   Q Le (2.89)
1   2 LeC tg
1
Dacă se notează cu r  – pulsaţia de rezonanţă a bobinei reale
LeC
(luând în consideraţie şi capacităţile parazite), inductivitatea echivalentă Lp
devine:
Le
Lp  2
  (2.90)
1  
 r 
Se observă că: Lp  Le  L ; Lp creşte odată cu frecvenţa până la
frecvenţa de rezonanţă r , fig.2.34 după care bobina îşi pierde caracterul de
inductivitate.

Fig.2.34 Variaţia cu frecvenţa a inductanţei bobinei

Identificând inversul expresiei admitanţei (2.88) cu impedanţa la bornele


schemei echivalente serie fig.2.33b:
1 1
Z12  Rs  j Ls    Zs (2.91)
Y12 Yp
143
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

se deduce:
1 jR p Lp j R p Lp  R p  j L p  R p 2 L2p
Zs     
1 1 R p  j Lp R p2   2 L2p R p2   2 L2p

R p j Lp
R p2 Lp Rp Lp
 j   j (2.92)
R p2   2 L2p 1  Q2 1  1/ Q 2
de unde: parametrii schemei echivalente serie vor fi:
Lp
Ls   Lp cos 2  Rp
1 şi R   R p sin 2  (2.93)
1 2 s
1 Q 2
Q
Comportarea bobinei reale în funcţie de frecvenţă este descrisă de
comportarea cu frecvenţa a parametrilor schemei sale echivalente.
Se observă că inductivităţile Lp sau Ls sunt mai mari decât Le care, la
rândul ei este mai mare decît L , însă variaţia parametrilor echivalenţi este
determinată de variaţia pierderilor în funcţie de frecvenţă. Expresia tangentei
unghiului de pierderi intervenind atât în expresia părţii rezistive cât şi a părţii
reactive a impedanţei echivalente, comportarea cu frecvenţa a bobinei reale
poate fi estimată în funcţie de variaţia cu frecvenţa a factorului:
tg  tg Cu  tg m  tg p , fig.2.35, unde  este unghiul total de pierderi. Se
reaminteşte că elementele componente ale schemelor echivalente se modifică cu
frecvenţa, cu temperatura şi în timp.
Tangenta unghiului de pierderi se modifică cu frecvenţa astfel:
1. La frecvenţe joase predomină pierderile prin efect pelicular (Rc) în
conductoarele de bobinaj. Aceste pierderi scad o dată cu creşterea frecvenţei,
aproximativ proporţional cu radicalul frecvenţei.
2. La frecvenţe înalte, devin importante pierderile în rezistenţa de izolaţie (Riz),
tangenta unghiului de pierderi crescând proporţinal cu frecvenţa.
3. Pierderile în materialul magnetic (Rm) se datoresc în primul rând curenţilor
2
turbionari (curenţi Foucault, Rm1  k1 f ) care se induc în miezul magnetic, ca
în orice mediu de rezistivitate finită străbătut de câmp magnetic variabil.
Câmpul curenţilor turbionari se opune câmpului inductor. La suprafaţa
materialului efectul curenţilor turbionari este maxim, spre mijlocul materialului
efectul fiind minim. Pe o adâncime de pătrundere  , intensitatea câmpului
scade de „e” ori faţă de valoarea sa la suprafaţă. În acest mod scade secţiunea
efectivă a materialului. O altă cauză a pierderilor de energie în materialul
magnetic este dependenţa B = f(H) de tip histerezis ( Rm 2  k2 f ).

144
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Cu toate acestea, pierderile în materialele magnetice ( Rm  Rm1  Rm 2 )


sunt aproape independente de frecvenţă, în cazul pierderilor prin histerezis şi au
o creştere liniară cu frecvenţa în cazul pierderilor prin curenţi turbionari şi
datorită magnetizării miezului.

Fig.2.35 Variaţia cu frecvenţa a tangentei unghiului de pierderi a bobinei reale

Fiecare bobină are un domeniu de frecvenţe pentru care pierderile sunt


minime, deci factorul de calitate este maxim. La proiectarea unei bobine trebuie
să se aleagă materialele, forma şi dimensiunile bobinei astfel încât să se obţină
pierderi minime în domeniul de frecvenţe în care funcţionează aceasta.
Curentul care străbate o bobină şi respectiv tensiunea la bornele sale
depind de reactanţa bobinei, deci vor depinde de frecvenţă. Pentru a evita
deteriorarea bobinei, curentul şi tensiunea la borne nu trebuie să depăşească
anumite limite, în funcţie de frecvenţa de lucru.

2.12.5 Zgomotul bobinei


Zgomotul unei impedanţe se datoreşte agitaţiei termice a electronilor
liberi, de conducţie, în interiorul impedanţei respective. Acest zgomot este un
zgomot de fluctuaţie, energia sa depinzând de energia cinetică a electronilor
liberi, la rândul său determinată de temperatura absolută a impedanţei,
independent de regimul electric în care este utilizată aceasta.
Zgomotul unei impedanţe se datoreşte aşadar numai acelor elemente ale
sale care consumă energie, deci numai părţii reale. O inductanţă pură nu va
produce zgomot.
Bobina reală, având şi o rezistenţă proprie, contribuie totuşi la zgomotul
produs de circuitul în care este conectată. Se ştie că zgomotul de agitaţie termică
al unei rezistenţe pure are o putere medie dată de formula lui Nyquist. Rezistenţa
proprie a unei bobine, RL, este determinată însă nu numai de pierderile ohmice,
ci şi de pierderile în conductor – cauzate de efectul pelicular – şi în miezul
magnetic. În aceste condiţii RL va fi funcţie de frecvenţă, iar distribuţia puterii
de zgomot este neuniformă în banda de lucru.
145
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Puterea de zgomot se calculeză în acest caz cu formula:


2 1 2
U Zg  4 KT  RL   d  , (2.94)
2 1

unde 1 şi 2 sunt pulsaţiile limită ale benzii de frecvenţă.


Bobinele cu pierderi mici se comportă bine şi din punctul de vedere a
zgomotului. O sursă de zgomot propru-zisă o constituie şi vibraţiile mecanice
ale miezurilor, din tole nestrânse suficient. În general însă, contribuţia
zgomotului bobinelor nu este importantă.

2.12.6 Ecranarea bobinelor


Prin structura şi funcţionarea sa, orice bobină se poate cupla inductiv (prin
câmp magnetic) sau capacitiv (prin câmp electric) cu diferite
generatoare/receptoare exterioare de semnal parazit.
Pentru reducerea sau chiar anularea acestor cuplaje nedorite, bobinele sunt
protejate cu ajutorul unor ecrane magnetice, respectiv electrice, special
construite şi de regulă conectate la masa electronică a echipamentului. Astfel:
- pentru ecranare magnetică la JF se utilizează materiale feromagnetice cu
permeabilitate magnetică mare (de ex. „permalloy”);
- pentru ecranare magnetică la FM şi FÎ (RF) se folosesc materiale
conductoare cu conductibilitate ridicată (Al, Cu);
- pentru ecranarea electrostatică la JF, de exemplu în cazul
transformatoarelor, se poate reduce efectul capacităţilor parazite dintre primar şi
secundar introducând între aceste înfăşurări o folie conductivă separatoare,
conectată galvanic la potenţialul nul; ecranul astfel obţinut nu trebuie să se
închidă pentru a nu forma o spiră în scurtcircuit.
De menţionat că orice ecran magnetic complet închis şi realizat din
material electroconductiv este şi un ecran electrostatic (obţinându-se cuşca
Faraday).
De asemenea, trebuie remarcat că ecranul influenţează parametrii bobinei
(prin poziţionarea şi natura lui).

2.12.7 Tipuri constructive de bobine


Cel mai simplu tip de bobină conţine un singur strat de sârmă – de
exemplu din cupru emailat (CuEm) – bobinată spiră lîngă spiră, pe o carcasă
tubulară, fără miez magnetic.
Notând cu: 2r [cm] = diametrul exterior al carcasei, n = numărul de spire
bobinate, l [cm] = lăţimea bobinajului pe carcasă, se demonstrează (cu condiţia
ca: l >0,8 r), că inductivitatea L a bobinei este dată, aproximativ, de relaţia:
0,3937r 2 n 2
L H   (2.95)
9r  10l

146
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Valorile L maxime ce se pot obţine cu astfel de bobine nu depăşesc


300 μH.
Bobinajele monostrat prezintă rezistenţe de curent continuu, inductivităţi
şi capacităţi parazite reduse. Ele pot fi atât cilindrice, cât şi toroidale sau „în
dublu D”. În primul caz, cuplajele magnetice parazite sunt importante
(perturbând funcţionarea altor componente şi modificând inductivitatea proprie),
dar în celelalte cazuri câmpul magnetic de dispersie este mult mai redus.
Bobinele monostrat realizate cu spire distanţate (conductorul putând fi neizolat
în acest caz) au un factor de calitate Q ridicat (150 . . . 400) şi sunt deosebit de
stabile. Bobinele monostrat asigură inductanţe de până la 200 . . . 3oo μH;
pentru valori mai mari fiind necesare bobinele multistrat.
Un alt tip constructiv de bobină fără miez magnetic – permiţând obţinerea
unor inductivităţi mari în volum mic – conţine mai multe straturi de sârmă,
suprapuse şi având – fiecare – spirele bobinate una lângă alta. În acest caz,
conductorul utilizat trebuie – în mod obligatoriu – izolat (cu email, uneori şi cu
mătase).
Carcasa – în general tubulară – este prevăzută la extremităţi cu flanşe
pentru evitarea alunecării spirelor bobinate.
Bobinele multistrat spiră lîngă spiră se caracterizează prin capacitate
distribuită mare şi pericol de străpungere a izolaţiei (în cazul spirelor de la
extremitatea straturilor, acolo unde diferenţele de potenţial pot fi relativ mari).
Pentru reducerea pericolului de străpungere se pot introduce, între straturi, folii
izolatoare (din material plastic, hîrtie de condensator etc.) – deşi, astfel, se
obţine şi o creştere a volumului bobinajului.
Alte soluţii pentru evitarea străpungerilor, dar şi pentru reducerea
capacităţilor proprii parazite constau în realizarea bobinajelor de tip:
- cilindric secţionat (cu miez din ferită);
- piramidal (recomandabil pentru obţinerea inductanţelor mari, lucrînd
la tensiuni ridicate – de ex. în cazul transformatoarelor de impulsuri);
- „fagure” („propriu-zis” – cu spire distanţate sau „universal” – cu spire
nedistanţate), cu sau fără secţiuni.
Toate aceste bobinaje se realizează pe carcase cilindrice, dar se pot
executa şi bobinaje toroidale multistrat – alunecarea straturilor evitându-se
prin introducerea unor folii izolatoare între straturi.
Bobinajele multistrat se pot realiza şi fără carcasă, atunci când bobina
trebuie să aibă un anumit profil (de ex. în cazul bobinelor de deflexie ale tubului
cinescop) sau atunci când pierderile în carcasă devin importante.
Pentru a obţine inductivităţi de valori mari, se introduce un miez
magnetic în interiorul carcasei bobinei, având rolul de a concentra, aproape
integral, liniile câmpului magnetic.
În cazul unui miez reglabil în raport cu bobinajul, valoarea inductivităţii
este dată de relaţia:

147
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

L   H   k r L0   H  (2.96)
unde s-a notat: L0 – inductivitatea bobinei monostrat, fără miez,  r –
permeabilitatea magnetică relativă a miezului, k – constantă (depinzând de
dimensiunile bobinei şi ale miezului precum şi de poziţia relativă a acestora).
Majoritatea bobinelor utilizate în echipamentele electronice au în
componenţa lor un miez magnetic care, din punct de vedere constructiv, poate fi:
secţionat (deschis sau neînchis) – de obicei de formă cilindrică ori tubulară – sau
închis – în general de formă toroidală.
Miezurile se realizează din materiale feromagnetice moi – fie sub formă
de laminate (ca tole sau benzi din aliaje Fe-Si, Fe-Ni etc.), fie ca pulbere
(intrând în structura materialelor magnetodielectrice sau magnetoceramice –
„feritele”).
În general, construcţia miezurilor permite modificarea inductanţei prin
deplasarea miezului în raport cu înfăşurarea (bobinajul).
Proprietăţile bobinelor care sunt realizate cu miezuri magnetice sunt
puternic dependente de tipul materialului folosit, de regimul magnetic de lucru
al acestuia şi de forma circuitului magnetic.
Există şi miezuri nemagnetice realizate din alamă sau cupru.
Pe lângă tipurile de bobine şi bobinaje prezentate mai sus, se pot realiza şi
alte tipuri (cu sau fără miez magnetic), ca de exemplu:
- bobinaj cilindric pe carcasă fără flanşe (galeţi);
- bobinaj cilindric secţionat cu flanşe intermediare (scade capacitatea
parazită şi se evită străpungerile electrice.
De asemenea, se pot realiza şi bobine plate cu ajutorul tehnologiei
cablajelor imprimate sub forma unei spirale (circulare sau dreptunghiulare). Se
pot obţine astfel inductivităţi relativ mici (0,1. . .10 μH) şi factori de calitate
între 50 ... 200 (depinzând de calitatea suportului electroizolant şi de
rezistivitatea conductorului plan).
În domeniul frecvenţelor foarte înalte (FIF/UIF) se utilizează bobine fără
carcasă, realizate din conductor relativ gros (d ≥1 mm, în general neizolat) şi
având una sau mai multe spire.
Bobinele cu inductivitate variabilă continuu în limite largi,
variometrele, se realizează după unul din următoarele principii:
- prin varierea numărului de spire;
- prin modificarea cuplajului (inductanţei mutuale M) între secţiunile
bobinei;
- prin modificarea poziţiei unui miez magnetic (ferovariometru).
Procesul tehnologic se încheie cu impregnarea bobinei, pentru robusteţe
mecanică şi în special pentru protecţie împotriva umidităţii. Impregnarea constă
în umplerea interstiţiilor bobinajului cu lac de impregnare electroizolant.
Avantajele impregnării sunt următoarele:
- rigidizează înfăşurările;

148
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

- îmbunătăţeşte disiparea căldurii, lacul având conductibilitate termică


mai bună decât aerul sau izolaţiile de hârtie;
- îmbunătăţeşte proprietăţile electrice ale izolaţiei, în principal
rigiditatea dielectrică, anulează efectul microfisurilor din email;
- evită pătrunderea umezelii din atmosferă în golurile izolaţiei.

2.12.8 Tipuri constructive pentru miezuri


Proprietăţile fizice ale materialelor magnetice (maleabilitatea, rezistenţa
mecanică la comprresie sau şocuri mecanice) impun şi formele corespunzătoare
pentru miezuri.
Miezurile din materiale feromagnetice moi, utilizate la
transformatoarele de joasă frecvenţă (alimentare, AF), la şocuri AF, la
amplificatoare magnetice sau chiar la unele transformatoare de impulsuri, se
execută din pachete de tole sau benzi (aliaje Fe-Si, Fe-Si-Al – alsifer, Fe-Ni –
permalloy, Fe-Ni-Cu – izoperm, Fe-Co – permendur, Fe-Co-Ni – perminvar).
Miezuri din pachete de tole
Tolele sunt plăci suţiri, izolate între ele, care au avantajul de a reduce
pierderile în miez, curenţii turbionari ce se închid prin plăcuţa subţire având
valori mici. Se realizează astfel un circuit magnetic prin care fluxul magnetic
corespunde secţiunii circuitului compact, dar pe ansamblu are rezistivitate
electrică foarte mare datorită micşorării curenţilor turbionari, care se închid prin
fiecare tolă subţire.

Fig.2.36 Tipuri de tole

Tolele se confecţionează prin ştanţare, croiala lor făcându-se astfel pentru


a economisi cât mai mult materialul. Tolele sunt debavurate şi supuse unui
tratament termic prin care se reface structura cristalină a materialului, distrusă
parţial din cauza eforturilor mecanice de la stanţare şi vălţuire.
Izolarea tolelor se poate face prin trei metode:

149
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

- acoperirea cu lacuri izolante, metodă neeficientă, deoarece lacul se poate


distruge la anumite eforturi de comprimare;
- izolare cu foiţă izolantă între tole, ceea ce conduce la micşorarea
coeficientului de umplere al volumului şi la pierderi datorită fluxului de scăpări;
- fosfatarea tolelor prin acoperire cu o pastă de fosfat şi azotat de zinc şi
coacerea la cca. 100oC, timp de 10-12 ore. Pelicula obţinută are proprietăţi
mecanice şi dielectrice foarte bune, iar costul este de 4 ori mai mic decât la
acoperirea cu lac.
După formă, tolele pot fi de tip E, I şi U, iar împachetarea lor făcându-se
în manta, obţinându-se miezurile în manta din tole E şi I sau în coloane,
obţinându-se miezurile în coloane din tole U şi I sau numai din tole I, fig.2.36.
Miezurile din benzi
Miezurile din benzi se realizează din bandă de material feromagnetic
moale, tăiat în lungul direcţiei cu cea mai uşoară magnetizare, aşa încât
proprietăţile anizotropice ale materialului să poată fi utilizate integral.
Izolarea benzilor din oţel electrotehnic texturat se face prin depunerea
unei pelicule din praf izolant, foarte adeziv, în câmp electrostatic la 3 – 4
KV/cm. Cele din aliaje speciale (Fe-Ni, Fe-Co, Fe-Co-Ni) sunt izolate prin
electroforeză, substanţa izolantă sub formă de suspensie fiind transportată pe
suprafaţa benzii sub acţiunea câmpului electric.
Constructiv, miezurile din benzi pot fi cu coloane, în manta (prin
asamblarea a două miezuri cu coloane) sau toroidale.
Miezuri pentru înaltă frecvenţă – ÎF
Pentru ÎF, nu se mai pot realiza miezuri din tole sau benzi, din cauza
creşterii cu frecvenţa a pierderilor prin curenţi Foucault, utilizându-se la ÎF
mizurile presate.
După tipul de material magnetic, miezurile de ÎF pot fi
magnetodielectrice (când pulberea este obţinută din material feromagnetic) sau
magnetoceramice (ferite).
Materialele magnetodielectrice sunt materiale obţinute din pulbere
feromagnetică amestecată într-un liant polimerizat; amestecul fiind presat sub
forma dorită. Se obţin astfel miezuri având rezistivitatea de volum foarte mare
deci, pierderile prin curenţi turbionari sunt mult micşorate, miezul putând fi
utilizat la ÎF.
După natura liantului şi tratamentul termic aplicat, se disting
magnetodielectrici feroplastici (care au permeabilitatea efectivă de ordinul
10...100 şi se utilizează pentru miezuri de bobine şi transformatoare de ÎF) şi
feroelastici (prezintă elasticitate mecanică, dar au permeabilităţi reduse 2...10 şi
se utilizează la ecrane magnetice, absorbanţi în microunde etc.).
Feritele sunt soluţii solide din oxizi de metale bivalente cu oxidul fierului
trivalent de tipul (MeO)(Fe2O3), iar tehnologia de fabricaţie a feritelor este
similară cu cea de obţinere a magnetodielectricilor, liantul folosit fiind parafina
(care după presarea miezului se îndepărtează prin încălzire).

150
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Miezurile din ferite au proprietăţi magnetice bune şi rezistivitate electrică


foarte mare, din punctul de vedere al conducţiei curentului feritele fiind
semiconductoare.
Rezistivitatea foarte mare (102 – 109 Ωcm) conduce la pierderi prin
curenţi turbionari foarte mici, limitarea frecvenţei de lucru fiind impusă numai
de rezonanţa magnetică. Caracteristicile magnetice ale feritelor sunt foarte
stabile la solicitările mecanice.
Formele constructive cele mai utilizate pentru miezurile presate (ferite
şi materiale magnetodielectrice) sunt în manta sau cu coloane (pentru
transformatoarele de impulsuri de adaptare în ÎF) sau miezuri cilindrice,
miezuri oală şi toruri (în FFÎ, în circuite de comutaţie).
Miezurile cilindrice pot fi pline sau tubulare (cu perete gros sau subţire).
Pentru circuite de deflexie magnetică se utilizeză şi forme speciale, numite
juguri de ferită.

2.12.9 Aplicaţii ale bobinelor


a. Legarea în serie a bobinelor
Prin conectarea în serie a două înfăşurări, având inductivităţile L1 şi L2
ca în fig.2.37, se obţine o bobină cu inductanţa echivalentă:
L  L1  L2 , (2.97)
dacă cele două înfăşurări nu sunt cuplate prin câmp magnetic; rezistenţa de
pierderi echivalentă este r1  r2 .

Fig.2.37 Bobine conectate în serie

Deci, inductanţa echivalentă a unei conexiuni serie de bobine este egală


cu suma inductanţelor bobinelor componente:
Ls  L1  L2  L3  ... (2.98)
În cazul existenţei unui cuplaj magnetic între două bobine, conectate în
serie, inductanţa echivalentă este:
L  L1  L2  2M , (2.99)
dacă curentul ce parcurge bobinele are acelaşi sens (polarizarea bornelor indică
sensul de intrare al curentului prin înfăşurările bobinelor), fig.2.38a.

a. b.
Fig.2.38 Circuitul echivalent al unei bobine cu două înfăşurări conectate în serie
şi cuplate magnetic
151
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Dacă bobinele sunt parcurse de curent în sensuri opuse, fig.2.38b, se


obţine o inductanţă echivalentă:
L  L1  L2  2M (2.100)
Sensul unei bobine se referă la curentul electric ce o parcurge, deci la
fluxul magnetic obţinut. De regulă, se indică pe schemele cu inductanţe cuplate
magnetic, printr-un asterix (*), punctul de începere a înfăşurărilor (prin care
intră curentul electric). S-a notat cu:
M  k L1 L2 , (2.101)
inductanţa mutuală (sau de cuplaj) a înfăşurărilor L1 şi L2 şi cu k = 0...1
coeficientul de cuplaj al bobinelor, care depinde de geometria şi poziţia relativă
a celor două înfăşurători. Pentru două bobine cuplate magnetic, inductanţa
mutuală M este, prin convenţie, pozitivă – dacă bobinele implicate au acelaşi
sens şi negativă – în caz contrar.
În ambele situaţii rezistenţa de pierderi echivalentă este r1  r2 .
Legarea bobinelor în paralel este mai rar întâlnită. Totuşi, pentru două
bobine legate în paralel inductanţa echivalentă se poate determina cu relaţia:
1 L1 L2
Lp  
1 1 L1  L2 (2.102)

L1 L2
b. Transformatorul
Două sau mai multe bobine cuplate – amplasate pe acelaşi miez magnetic
– formează un transformator.
În varianta sa cea mai simplă, fig.2.39a, transformatorul conţine două
bobine L1 şi L2 – independente şi cuplate exclusiv prin câmp magnetic,
inductanţa mutuală M.
Aplicând la bornele de intrare ale înfăşurării primare L1 o putere electrică
P1 – sub tensiunea U1 şi curentul I1 , rezultă la bornele de ieşire ale înfăşurării
secundare L2 puterea electrică P2 – sub tensiunea U 2 şi curentul I 2 , astfel
încât, dacă:
U 2  U1  I 2  I1 sau dacă: U 2  U1  I1  I 2 (2.103)
Obs. U, respectiv I, sunt amplitudinile semnalelor u(t) şi i(t).
Considerând, în mod ideal, că P1 = P2 (în realitate P2  P1 datorită
pierderilor în miezul magnetic şi în înfăşurări), rezultă:
U 2 I1
n   raportul de transformare. (2.104)
U1 I 2
Cunoscând inductanţa mutuală M se poate determina schema echivalentă
a unui transformator, ca în fig.2.39 b şi c.
152
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

a.

b.

c.
Fig.2.39 Transformatorul (a) schema electrică (b)
şi circuitul echivalent în T al acestuia (c)

În funcţie de destinaţia lor, transformatoarele se pot clasifica în:


- transformatoare de alimentare – în general la frecvenţa reţelei de 50
Hz;
- transformatoare de semnal – de audio- sau radio-frecvenţă cu sau fără
miez magnetic.
Transformatoarele şi bobinele de şoc sunt cele mai voluminoase şi cele
mai grele componente din structura echipamentelor electronice, reprezentând
adesea până la 20% din volumul şi până la 40% din masa unui astfel de
echipament.
În practică se utilizează transformatoare având structură şi performanţe
standardizate/normalizate – dar şi unele tipuri special proiectate.

153
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

2.13 Anexe
2.A1 Tipuri de bobine, după destinaţie:
- bobine fără miez, pentru circuite de acord sau oscilatoare la frecvenţe foarte
mari, curent mic; se bobinează pe carcase de plastic sau fără carcasă (“în aer”);
- bobine realizate pe cablajul imprimat (inductanţe mici);
- bobine în tehnologia SMD, curenţi foarte mici, funcţionare la frecvenţe mari,
atât în tehnica radio cât şi în convertoare;
- bobine cu miez de ferită (inclusiv transformatoare), ajustabil sau fix, pentru
circuite de acord, filtre de radiofrecvenţă, oscilatoare (curent mic şi factor de
calitate cât mai bun);
- bobine cu miez de ferită, pentru separarea componentei continue de cea de
radiofrecvenţă (“şoc de radiofrecvenţă”);
- bobine cu miez de ferită pentru acumulare de energie sau transformator, în
convertoare de putere mică sau mijlocie; se doreşte un raport inductanţă/gabarit
cât mai bun; dimensiunile miezului scad odată cu creşterea frecvenţei, ceea ce
favorizează lucrul la frecvenţe mai mari decât cea a reţelei (zeci de kHz),
filtrarea armonicelor superioare este mai simplă, la frecvenţe mari (componente
reactive de gabarit mai mic);
- bobine şi transformatoare cu miez din tole de oţel, pentru circuite de putere;
miezul se execută din tole, pentru a micşora disipaţia prin curenţi turbionari;
tolele sunt subţiri, cu dimensiunile principale în sensul liniilor de câmp;
- bobine pentru relee (curent continuu, curent alternativ).
În fig.2.40, fig.2.41 şi fig.2.43 sunt prezentate câteva din bobinele
amintite mai sus.

Fig.2.40 Bobine cu miez de ferită, reglabile, tehnica radio

Fig.2.41 Bobine cu miez de ferită, toroidale, pentru convertoare

154
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Fig.2.42 Bobine cu miez de ferită, fixe (convertoare, şoc de radiofrecvenţă)


sau ajustabile (tehnica radio)

2.A2 Formule pentru calculul inductanţei


a) Bobină cilindrică (solenoid), fără miez, de lungime l şi diametru d
2
(S=πd /4 – aria secţiunii), având N spire dispuse pe un singur strat, spiră lângă
spiră:
- dacă l > 4d (solenoidul lung):
2 d2
N
N 2S 2 2
4  106 N d  H  (2.105)
L  0 4 107
l l l
sau
N 2d 2
L  0,001   H  , l şi d în mm (2.106)
l
- dacă l < 4d:
N 2d
L  0,001   H  , l şi d în mm (2.107)
0,44  l / d
Observaţie: s-a aproximat: π2 = 10.
b) Bobină cilindrică fără miez, având un număr de N spire dispuse pe un
număr de m straturi, spiră lângă spiră şi strat peste strat. Lungimea bobinei este
l, diametrul mediu este d iar h este înălţimea bobinajului (fig.2.43):
0,008 N 2 d 2
L   H  , l, d şi h în mm (2.108)
3d  9l  10h

Fig.2.43 Bobină cilindrică cu mai multe strat

155
MATERIALE MAGNETICE – BOBINE

Înălţimea bobinajului se poate calcula cu formula:


l m 2l
h  md cond m  (2.109)
N /m N
unde dcond este diametrul conductorului din care este realizată bobina.
c) Bobină cilindrică (solenoid) cu miez de permitivitate magnetică
efectivă μef:
L  ef L0 (2.110)
unde L0 reprezintă inductanţa bobinei fără miez.

d) Inductor plan, realizat în tehnologie hibridă, sau a circuitelor imprimate


având forma din fig.2.44a. Se cunosc: "diametrul exterior", da şi "diametrul
interior", di:
3,2 102  a 2  n 2 d d d d
L   H  ; a  a 4 i   m ; c  a 2 i   m (2.111)
6a  10c

a. Inductor plan b. Inductor plan


spiral „circular” spiral „pătrat”
Fig.2.44 Inductoare realizate în tehnologie hibridă

e) Inductor plan realizat în tehnologie hibridă sau a circuitelor imprimate


având forma din fig.2.44b.
Inductanţa se determină cu relaţia:
l2N 2
L  0,0122  H  (2.112)
4l  11c
unde:
- l este latura pătratului în [mm];
- c este lăţimea traseului în [mm];
- N este numărul de spire.
Obs. Pentru a se obţine inductoare cu factor de calitate bun (Q > 20) se
recomandă a se limita numărul spirelor la maximum 10.

156

S-ar putea să vă placă și