UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea Ştiinţe Economice

Catedra Finanţe şi Bănci

Galina ULIAN, Lilia ROTARU, Andrei MULIC

GESTIUNEA FINANȚELOR PUBLICE

Note de curs şi aplicaţii practice

Aprobat

de Consiliul profesoral al

Facultăţii de Ştiinţe Economice

Chişinău, 2015
CEP USM

CZU

Recomandat de
Catedra Finanţe şi Bănci

Recenzenţi:

Ludmila COBZARI, dr.hab., prof. univ., ASEM

Angela SECRIERU, dr.hab., prof. univ., ASEM

DESCRIEREA CIP A CAMEREI N AŢIONALE A CĂRŢII

Ulian, Galina

Gestiunea finanțelor publice. Note de curs şi aplicaţii practice / Galina Ulian,

Lilia Rotaru, Andrei Mulic; Univ. de Stat din Moldova. Fac. de Ştiinţe Econ.
Catedra Finanţe şi Bănci. - Ch., CEP USM, 2013. -

© Galina ULIAN,
Lilia ROTARU,
Andrei MULIC
© USM, 2015

2
 CUPRINS
Cuvînt înainte
CAPITOLUL 1. Sectorul public
1. Conceptul de bunuri publice și private
2. Sectorul public şi componentele sale
3. Funcţiile sectorului public
4. Evoluţia sectorului public în Republica Moldova

CAPITOLUL 2. Sistemul bugetar şi politica bugetar-fiscală a statului

1. Bugetul – ca verigă de bază a sistemului financiar al ţării
2. Conceptul de sistem bugetar şi componentele sale
3. Politica bugetar-fiscală a statului

CAPITOLUL 3. Procesul bugetar

1. Conceptul şi trăsăturile procesului bugetar
2. Rolul autorităţilor publice în procesul bugetar
3. Elaborarea proiectului bugetului de stat
4. Examinarea şi aprobarea legii bugetare anuale
5. Executarea bugetului de stat
6. Întocmirea dării de seamă cu privire la executarea legii bugetare anuale şi aprobarea ei
7. Controlul bugetar

CAPITOLUL 4. Trezoreria publică

1. Conceptul cu privire la Trezorerie. Evoluţia sistemului trezorerial
2. Funcţiile Trezoreriei publice
3. Structura sistemului trezorerial în Republica Moldova
4. Încasarea şi evidenţa veniturilor bugetare prin sistemul trezorerial
5. Efectuarea cheltuielilor bugetare prin sistemul trezorerial

CAPITOLUL 5. Clasificaţia bugetară. Devizul de venituri şi cheltuieli

1. Conceptul de clasificaţie bugetară
2. Principiile clasificaţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetare, subdiviziunile clasificaţiei bugetare
3. Noţiunea de deviz de venituri şi cheltuieli. Tipurile de deviz

3
CAPITOLUL 6. Finanţe publice locale
1. Structura şi funcţiile administraţiei publice locale
2. Autonomia locală și principiile de bază ale activității autorităților publice locale
3. Resursele financiare la dispoziţia autorităţilor publice locale
4. Transferurile: tipuri şi metode de calcul
5. Delimitarea competenţelor în efectuarea cheltuielilor unităților administrativ-teritoriale
6. Procesul bugetar la nivelul unităților administrativ-teritoriale

CAPITOLUL 7. Finanţarea protecţiei sociale

1. Caracteristica generală a protecţiei sociale şi componenţa cheltuielilor pentru aceste scopuri
2. Principiile asigurărilor sociale de stat
3. Formele susţinerii sociale a cetăţenilor prin intermediul asigurărilor sociale
4. Finanţarea asigurării cu pensii din bugetul asigurărilor sociale de stat

CAPITOLUL 8. Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământul public

1. Caracteristica generală şi componenţa cheltuielilor pentru învăţământ
2. Indicii principali de planificare a cheltuielilor pentru învăţământ
3. Sistemul de salarizare a lucrătorilor din sfera învăţământului
4. Planificarea cheltuielilor pentru întreţinerea instituţiilor preşcolare
5. Ordinea finanţării cheltuielilor şcolilor medii de cultură generală, liceelor, gimnaziilor
6. Planificarea cheltuielilor pentru pregătirea cadrelor

CAPITOLUL 9. Finanţarea cheltuielilor pentru ocrotirea sănătăţii

1. Sistemul asigurărilor obligatorii de asistență medicală în Republica Moldova
2. Salarizarea lucrătorilor din sfera ocrotirii sănătății
3. Planificarea cheltuielilor de întreţinere a instituțiilor medico-sanitare publice

CAPITOLUL 10. Finanţarea cheltuielilor pentru serviciile publice generale

1. Caracteristica cheltuielilor pentru serviciile publice generale
2. Particularităţile salarizării funcționarilor publici

CAPITOLUL 11. Deficitul bugetar şi datoria publică

1. Conceptul de deficit bugetar şi sursele de finanţare a deficitului
2. Teoremele echilibrului bugetar

4
 3. Conceptul de datorie publică
4. Nivelul, structura şi dinamica datoriei publice a Republicii Moldova
5. Interdependenţa şi interacţiunea deficitului bugetar şi a datoriei publice
ANEXE

BIBLIOGRAFIE

5
 CUVÂNT ÎNAINTE

Această lucrare este o încercare de a detalia rolul bugetul ca instrument important de

gestionare a statului, și nu trebuie să fie privit doar ca un simplu tablou financiar, care include
veniturile și cheltuielile statului pe o perioadă de un an. Planificarea bugetului public este
probabil actul cel mai important din administrarea statului, ori acesta se intersectează cu funcția
de planificare a politicilor publice, care inevitabil presupune angajarea unor unor cheltuieli
pentru a obține ulterior beneficii la nivelul întregii societăți. Iată de ce planificarea unui buget
realist, într-o perspectivă pe termen lung este un obiectiv care trebuie să fie realizat în primul
rînd în administrarea finanțelor de către orice entitate publică.
Planificarea bugetului şi formularea corectă a politicilor necesită o abordare ambiţioasă.
Iată de ce sunt necesare sisteme care să facă guvernele conştiente de impactul financiar al
deciziilor lor, şi în acelaşi timp şi mai responsabile.
Bugetul este în egală măsură un instrument de administrare economică și financiară, dar
și o declarație implicită de politică. Cauza principală a unei performanțe modeste a bugetării în
lume deseori constă în legătura slabă dintre aceste două componente. Asigurarea acestei legături
reprezintă o prioritate a reformei bugetare promovate în multe state.
Opţiunile şi deciziile privind procurarea resurselor financiare publice şi cele pentru
alocarea şi utilizarea acestora sub forme ale cheltuielilor publice, ca şi cele referitoare la
gestiunea soldului bugetar se întrepătrund şi se condiţionează reciproc, fiind indisolubil legate
într- un mix al obiectivelor, instrumentelor şi tehnicilor financ iare aflate la dispoziţia statului.
Odată cu lărgirea sectorului public creşte populaţia pentru servicii publice calitative.
Acest fenomen are o influenţă importantă asupra managementului financiar din sectorul public.
Cheltuirea banilor publici are drept scop prestarea serviciilor calitative, de performanţă.
Actualmente tot mai des se pune problema măsurării performanţei serviciilor publice la nivelul
administraţiilor locale.
Această lucrare oferă informații utile despre finanţarea serviciilor publice în scopul
îmbunătăţirii calităţii lor. Totodată, exprimăm întreaga noastră gratitudine celor care vor citi
lucrarea cu atenție și dorim mult succes tuturor cititorilor cointeresați în acest domeniu!

Autorii

6
CAPITOLUL 1: Sectorul public.

1.1. Conceptul de bunuri publice şi private.

1.2. Teoria economică cu privire la conceptul de sector public.
1.3. Legea lui Pareto.
1.4. Structura sectorului public şi funcţiile lui.
1.5. Evoluţia sectorului public în Republica Moldova.

Obiective didactice:

 Cunoașterea conceptului de bunuri publice și private;

 Cunoașterea structurii sectorului public în RM;
 Prezentarea teoriilor economice cu privire la conceptul de sector public;
 Analiza influienței criteriul lui Pareto asupra bunăstarea colectivă;
 Compararea categoriilor de bunuri şi servicii;
 Analiza evoluţiei sectorului public în Republica Moldova.

Concepte-cheie: вun economic, вun public, вun privat, non-exclusivitate, exclusivitate, non-rivalitate, costul
marginal, optim Pareto, eşecul pieţei, externalităţi, funcţia alocativă, funcţia redistridutivă, funcţia reglativă,
sector public, sector privat, alocarea resurselor.

1.1. Conceptul de bunuri publice şi private.

Lacunele pieţei de care se preocupă intens economia publică (deoarece ele motivează
adesea intervenţia statului) rezultă din caracteristicile specifice ale anumitor bunuri şi servicii,
precum serviciile colective. Chiar dacă pentru motive deja evocate prezenţa serviciilor colective
nu justifică în mod necesar o implicare a sectorului public, totuşi activitatea statului în domeniul
alocării resurselor este strâns legată de existenţa acestor bunuri ,,mai speciale". Acesta este
motivul pentru care unii specialişti le evidenţiază prin termenul „bunuri publice", „utilităţi
publice".
Conceptul de bunuri publice este definit de către Samuelson (1954) astfel: „bunuri" de
care se bucură toată lumea în comun, astfel încât consumarea unui asemenea bun de către un
individ nu împietează asupra consumării aceluiaşi bun de către un alt individ. Unii autori fac
distincţie între termenul de bunuri publice ca bunuri furnizate public şi cel de bunuri colective ca
o caracteristică economică.

7
 Bunurile economice sunt foarte diverse, iar din perspectiva analizei economice sunt
clasificate după mai multe criterii, după forma de proprietate fiind grupate în bunuri publice şi
bunuri private.

Bunurile publice reprezintă o marfă sau un serviciu care oferit unui individ rămâne
disponibil şi altor persoane, fără cheltuieli suplimentare.

Bunuri publice sunt bunuri economice caracterizate prin nonexclusivitate şi nonrivalitate.

Un bun public este nonexclusiv, deoarece poate fi utilizat (consumat) simultan de mai multe
persoane. Dacă un bun public este asigurat pentru un consumator, atunci el devine disponibil
pentru oricare alt consumator. Excluderea de la utilizarea unui bun public a unor potenţiali
consumatori este imposibilă, chiar dacă aportul acestora la producerea bunului respectiv este egal
cu zero. Totodată, un bun public se caracterizează prin nonrivalitate, deoarece pentru oricare
consumator adiţional costul social marginal este zero. Oferta totală a unui bun public nu se
diminuează dacă bunul respectiv face obiectul consumului individual sau colectiv. Un bun public
poate asigura beneficii individuale indiferent de numărul consumatorilor. Cele două caracteristici
sunt întrunite numai de bunuri publice pure; de exemplu, apărarea naţională sau iluminatul
străzilor. În practică totuşi, poate apărea problema aglomerărilor, survenită atunci când mai
mulţi benefeciari încearcă să folosească acelaşi bun în acelaşi timp. Dacă un bun este asigurat în
condiţii de exclusivitate sau consumul său nu este complet non-rival, acesta se numeşte bun mixt
sau bun public impur, adică imperfect.

Bunurile publice se regăsesc în orice economie de piaţă. Ele nu sunt oferite în mod
obligatoriu numai de sectorul public, fiind şi piaţa privată implicată în asigurarea lor. Atunci
când consumul unui bun este non-rival, dar permite excluderea în sensul că există un preţ care
permite accesul la el, consumul bunului public poate fi considerat ineficient. Aceasta, deoarece
consumul suplimentar gratuit generează satisfacţie consumatorului, dar cel pentru care trebuie
suportat un preţ este generator de insatisfacţie şi chiar reducere de utilitate. In acest fel, bunul
public asigurat de către o piaţă privată nu permite atingerea nivelului optim al producţiei,
respectiv consumului din acel bun.

Bunuri private, bunuri economice din a căror utilizare rezultă beneficii exclusive şi rivale.
Un bun privat este exclusiv, deoarece poate fi utilizat (consumat) numai de persoana (agentul
economic) care îl posedă, care a achitat contravaloarea beneficiilor rezultate din folosirea
bunului respectiv. Dacă un bun privat este disponibil pentru o persoană, atunci el nu mai poate fi
disponibil pentru o altă persoană. Caracteristica de rivalitate constă în faptul că o unitate
suplimentară dintr- un bun privat are întotdeauna un cost marginal pozitiv. Acest cost este
8
suportat de cumpărătorul unităţii respective. Curba cererii pentru bunuri private exprimă
beneficiile marginale, iar cu fiecare unitate vândută se diminuează oferta totală. Producţia şi
alocarea bunurilor private sunt reglate de mecanismul structurilor de piaţă.

Aceste bunuri publice sau servicii colective prezintă caracteristici specifice în raport cu
bunurile private. Acestea sunt pe de o parte, rivalitatea dintre consumatori, iar pe de altă parte,
posibilitatea de excluziune (Atkinson şi Stiglitz, 1980; Brown şi Jackson, 1990).
- Un bun este rival sau divizibil atunci când cumpărarea sau utilizarea sa de către o persoană
exclude, în mod definitiv (sau în anumite cazuri simultan), orice consum al său de către o
altă persoană. În acest caz, există o relaţie unică între fiecare unitate produsă şi/sau
oferită

şi fiecare unitate consumată sau utilizată. Costul marginal al unui consumator suplimentar
este mai mare ca zero, ceea ce justifică excluziunea sa prin preţ. - Un bun este exclusiv sau se
pretează la excluziune sau la raţionalizare, atunci când deţinătorul său (adesea producătorul
său) este în măsură să împiedice accesul oricărei alte persoane care ar refuza să- l cumpere la
preţul pe care acesta i- l impune. Deţinătorul unui bun exclusiv se bucură, în consecinţă, de
dreptul de proprietate pe care i- l conferă legea, uzanţele sau tradiţiile. Posibilitatea de
excluziune garantează deţinătorului bunului o anumită despăgubire în cazul renunţării la acel
bun.
În literatura economică întâlnim numeroase încercări de clasificare a bunurilor (făcute pe
criterii economice) de care ne vom folosi pentru explicarea diferenţelor dintre ele. O astfel de
clasificare este sintetizată în Tabelul 2.1. din care putem identifica, în mod formal, patru
categorii de bunuri şi servicii, pentru care consumul este rival sau non-rival, iar excluziunea este
posibilă sau imposibilă.
Tabel 1.1: Categorii de bunuri şi servicii
Caracteristici Posibilitate de excluziune Imposibilitate de excluziune
(raţionalizarea posibilă) (raţionalizarea imposibilă)
Rivalitate A D
(raţionalizare de Bunuri private pure Servicii colective mixte
dorit: CM>0) - costuri de excludere mici - sunt consumate colectiv, dar sunt
- produse de firme private supuse aglomerării
- distribuite prin intermediul - produse de firme private sau de
pieţei către sectorul public
- finanţate prin vânzarea lor - distribuite prin intermediul pieţei
pe piaţă sau gratuit
9
 Ex. alimente, încălţăminte
Non-rivalitate C B
(raţionalizare Servicii colective mixte
nedorită: CM = - bunuri sau servicii private
0) cu externalităţi
- distribuite prin intermediul
- pieţei cu subvenţii sau taxe
coercitive
- finanţate prin vânzare
Ex. sisteme de transport,
tuneluri, poduri, terenuri de
sport
- finanţate prin preţ sau din venituri
provenite din impozite
Ex. resurse comune
Servicii colective pure
- costuri de excludere mari
- produse de sectorul public sau de
firme private contractate de
guvern
- distribuite gratuit
- finanţate din impozite
Ex. apărarea naţională, iluminatul
public

Sursa: Ecionomie și finanțe publice. Management financiar. Dr. Conf Univ Alina Profiroiu

a) Bunurile şi serviciile private reunesc cele două caracteristici: cea de rivalitate şi

posibilitatea de excluziune. Raţionalizarea lor este nu numai posibilă, ci şi de dorit din punctul de
vedere al alocării resurselor, deoarece costul lor marginal de producţie este mai mare ca zero. Un
bun exemplu îl constituie alimentele, încălţămintea etc.
b) Bunurile şi serviciile colective pure reprezintă particularităţi diametral opuse celor din
categoria precedentă, deoarece consumul lor se caracterizează prin non-rivalitate şi non-
excluziune.
Non-rivalitatea semnifică faptul că, odată propuse pentru una sau mai persoane, aceste
servicii colective pot fi consumate sau utilizate de că tre un număr mare de persoane fără costuri
de producţie suplimentare. Consumarea lor de către o persoană nu diminuează cu nimic
cantitatea disponibilă pentru o altă persoană; ea este deci non-rivală cu cea a altor consumatori.
Cum costul marginal determinat de către un utilizator suplimentar este egal cu zero,
raţionalizarea sa prin preţ (sau prin orice alt mijloc) nu se justifică din punctul de vedere al
alocării optime. Acest cost marginal zero al consumului adiţional trebuie însă diferenţiat de
costul marginal de producţie al bunului non-rival. Costurile marginale zero asociate consumului
adiţional ne arată că excluderea consumatorului adiţional nu este de dorit.
Totuşi, chiar dacă fiecare individ se bucură de acelaşi nivel de bunuri publice, aceasta nu
înseamnă că fiecare obţine din consum acelaşi beneficiu, deoarece, în mod normal, nu toţi

10
indivizii au aceeaşi curbă cerere-beneficiu. Astfel, furnizarea publică a unui bun non-rival va
avea întotdeauna un impact distribuţional, aducând mai multe beneficii celor care preţuiesc mai
mult bunul în cauză.
Non-excluziunea implică faptul că furnizorul sau proprietarul unui serviciu colectiv se află
în imposibilitatea de a rezerva utilizarea sa celor care ar fi gata să- l despăgubească cumpărând
serviciul respectiv. Un număr mare de persoane pot beneficia de serviciul colectiv fără care să îl
plătească. Odată produs, el se află în mod automat la dispoziţia tuturor. Altfel spus,
raţionalizarea să prin preţ, pe lângă faptul că este de nedorit, este şi imposibilă. Exemp lele
clasice de servicii colective pure sunt iluminatul public, apărarea naţională, radiodifuziunea etc.
c) O primă categorie de servicii colective mixte se caracterizează prin non-rivalitate ş i
posibilitatea de excluziune. Acest caz este foarte frecvent: pod urile, tunelele, autostrăzile,
terenurile de sport sau orice forme de reprezentare artistică. Până la limita capacităţii disponibile,
consumarea lor de către primii utilizatori nu o împiedică pe cea a altor persoane. În schimb,
proprietarul nu are nici o dificultate în a rezerva serviciul pe care îl furnizează celor care plătesc
preţul de excluziune.
d) Ce-a de a două categorie de servicii colective mixte prezintă particularităţile inverse: cea
de rivalitate şi cea de imposibilitate de excluziune.
Chiar dacă este mult mai puţin frecventă, această situaţie apare atunci când drepturile de
proprietate nu există sau sunt prost definite. Acesta a fost cazul, iniţial, al exploatărilor de aur sau
petrol, şi astăzi, într-o anumită măsură, cel al resurselor marine (peşte etc.).
Exploatarea lor este fără îndoială caracterizată de rivalitate, însă primii exploatanţi nu pot
să-şi rezerve acele bogăţii numai pentru ei, deoarece ei nu posedă mijloacele legale de a
împiedica exploatarea acestor bunuri de către noii veniţi. Numai apele teritoriale sunt rezervate
pescarilor aparţinând ţării respective. Prin extensie, această categorie de servicii acoperă, în egală
măsură, bunurile naturale care sunt în general gratuite şi pe care societăţile industriale le
utilizează, în mod abuziv, pentru a-şi deversa deşeurile toxice, în apă sau în aer; de exemplu
stratul de ozon care a fost distrus de fluorocarburile clorurate sau stratosfera în care s-a acumulat
bioxidul de carbon şi care a dat naştere efectului de seră, sursa încălzirii plane tei. Capacitatea de
absorbţie a mediului natural este rivală, însă e foarte dificil să fie împiedicată.
Există unele bunuri sau servicii care pot fi socotite ca fiind bunuri publice sau servicii
colective în urma unor decizii politice. Conform legislaţiei naţionale, educaţia elementară ar
trebui să fie accesibilă pentru toţi cetăţenii şi poate obligatorie. Acest subiect ar putea da naştere
unor discuţii, deoarece o astfel de decizie nu are la bază caracteristicile economice ale bunului, ci
argumente de ordin social-politic. Guvernul uneori impune sau interzice consumarea unor bunuri
considerând că indivizii nu par să ştie ce este mai bine pentru ei (paternalism). Acest tip de bun
11
este considerat de către mulţi autori drept un bun de merit. Bunurile şi servic iile, cum ar fi
medicamentele, centurile de siguranţă sau educaţia elementară sunt date de obicei ca exemple.
Educaţia primară poate fi considerată de către public ca fiind atât un serviciu colectiv, datorită
principiului constituţional al liberului acces la educaţie, cât şi un bun de merit datorită
participării obligatorii la consumarea lui.
Bailey (1995) ilustrează cele mai importante caracteristici ale ansamblului de bunuri
publice, mixte sau private:
Tabel 1.2: Bunuri publice, mixte şi private
Tip de Bunuri publice Bunuri mixte Bunuri de Bunuri private
marfa pure merit pure
Beneficiarul Toţi membrii Consumatorii şi Consumatorii Consumatorii
societăţii societatea individuali individuali
Excluderea Tehnic imposibilă Dificilă sau Realizabilă Realizabilă
neplătitorilor imposibilă
Stabilirea Nefezabilă Fezabilă Fezabilă Fezabilă
preţului
Gama de opţiuni Nici o opţiune Câteva Toate Toate
oferită
consumatorului
Impactul asupra Nici unul Epuizează oferta Epuizează oferta Epuizează
ofertei consumului oferta
Cine plăteşte Doar plătitorul de Consumatorul Consumatorul Consumatorul
preţul alocării impozite ajustat plăteşte preţ plăteşte preţ plăteşte toate
eficiente conform sponsorizat de costurile
impozitării sau plătitorii de taxe
sponsorizării
Legătura dintre Nici una Apropiată Apropiată Deplină
plată şi utilizare
Cine decide Doar guvernul Mixul piaţă- non- Mixul piaţă- non- Numai piaţa
producţia piaţă piaţă
Notă:
1. Bunurile mixte au atât caracteristicile bunurilor publice, cât şi ale celor private.
2. În cazul bunurilor mixte se aplică impozite în cazul externalităţilor pozitive şi se
acordă subvenţii în cazul externalităţilor negative.

12
 Bernard (1986) introduce o abordare specifică a bunurilor sau serviciilor mixte,
considerând că acestea se caracterizează prin: posibilitate de excluziune; rivalitate; creşterea sau
descreşterea calităţii atunci când cantitatea destinată consumului se schimbă.
Calitatea în relaţie cu cantitatea consumată poate creşte în cazuri precum vaccinarea în
vederea ocrotirii sănătăţii sau poate descreşte în cazul drumurilor, al şoselelor sau al teatrelor.
Relaţia dintre calitatea şi cantitatea consumată se numeşte colaţionare şi este baza pentru o
reglementare optimă din partea guvernului şi pentru stabilirea tarifelor pentru astfel de servicii.
Alteori, chiar dacă există non-rivalitate între un anumit număr de beneficiari ai serviciului
colectiv, calitatea serviciului se degradează datorită limitelor geografice (deteriorarea calităţii
serviciului de pompieri atunci când distanţa creşte).
La baza caracteristicilor specifice ale bunurilor publice sau serviciilor colective stau o
serie de cauze:
a) Caracterul non-rivalităţii consumului provine din natura specifică a producţiei
serviciului avut în vedere: procesul de producţie furnizează un serviciu unic de care pot
beneficia tot atâtea persoane cât utilizatori potenţiali există, şi aceasta fără a avea un cost
suplimentar. În plus, fiecare utilizator poate beneficia nu numai de aceeaşi cantitate oferită, ca şi
toţi ceilalţi, ci de cantitatea totală oferită. Numărul beneficiarilor depinde de capacitatea tehnică a
serviciului (capacitatea maximă a unei săli, a unui tunel etc.)
Caracteristica de non-rivalitate a consumului rezultă în egală măsură, din indivizibilitatea
ofertei, astfel spus din faptul că unele bunuri şi servicii nu pot fi oferite decât în bloc şi în
consecinţă nu este posibil de a calibra cu precizie capacitatea de producţie în funcţie de cererea
efectivă. Furnizorii de prestaţii a căror ofertă prezintă aceste caracteristici au următoarele
alternative:
- crearea, în funcţie de importanţa cererii şi a indivizibilităţii ofertei, a unei capacităţi net
superioare celei care ar fi necesară pentru satisfacerea cererii;
- renunţarea în totalitate de a asigura prestaţia respectivă sau oferirea unei cantităţi
insuficiente.
Din punct de vedere economic, indivizibilitatea ofertei prezintă o dublă consecinţă:
- pe de o parte, costul minim de creare a capacităţii de producţie necesară pentru
asigurarea serviciului se poate dovedi extrem de ridicat (străpungerea unui tunel,
construcţia unui pod).
- pe de altă parte, odată această capacitate fiind instalată şi atâta timp cât ea este folosită
incomplet, este uşor de a satisface o cerere suplimentară la un cost marginal foarte redus,
chiar nul. În cazul unui tunel, de exemplu, costurile variabile determinate de trecerea a

13
 încă unei maşini (uzura drumului, ventilaţia) sunt infim incomparabile cu cele pentru
străpungerea şi construirea tunelului.
Indivizibilitatea ofertei se traduce prin apariţia fenomenului randamentelor crescătoare
sau al economiilor la scară: creşterea producţiei, măsurată prin cantitate sau numărul de
utilizatori, permite reducerea costurilor unitare de producţie. Altfel spus, cererea oricărui nou
consumator induce o diminuare a costului unitar al ansamblului producţiei.
Această situaţie a randamentelor crescătoare, care este evidentă în cazul extrem al
indivizibilităţii ofertei ca cea a unui tunel, este relativ frecventă în cazul unui număr mare de
prestaţii de interes general, denumite „monopoluri naturale", precum producţia şi distribuţia apei,
gazului, electricităţii, transportului public pe cale ferată sau cablu, telecomunicaţiile (poştă,
telefon), echipamentele de protecţie a mediului.
Totuşi, în toate aceste cazuri, câştigurile obţinute pe seama economiilor de scară nu sunt
aşa de mari ca în situaţia extremă a indivizibilităţii ofertei, deoarece numai anumite echipamente
ale procesului de producţie prezintă caracterul de indivizibilitate şi/sau întrucât limita capacităţii
este atinsă foarte repede. Aceasta deoarece randamentele crescătoare determinate de
indivizibilitatea ofertei creează o incompatibilitate între satisfacerea condiţiilor alocării optime,
printr-o politică de preţuri adecvată, şi obiectivul rentabilităţii financiare. Statul se vede deci
constrâns să intervină, fie prin acordarea unei subvenţii întreprinderilor private, fie preluând el
însuşi sarcina ofertei prestaţiei respective.
b) Originea imposibilităţii (sau a dificultăţilor) de excluziune este atât de ordin
tehnic, cât şi economic. Excluziunea necesită capacitatea de a putea identifica beneficiarii, pe de
o parte şi pe de altă parte, de a măsura intensitatea (frecvenţa) cu care aceştia recurg la serviciu
respectiv cu scopul de a cunoaşte valoarea pe care aceştia i-o atribuie.
Ori în anumite cazuri, ca de exemplu iluminatul public, tehnica nu ne furnizează nici un
sistem adecvat care să permită rezolvarea acestei probleme. De notat că, chiar dacă acest caz de
imposibilitate tehnic pare să rămână definitiv, progresul fulgerător al electronicii şi informaticii
permite aplicarea unor soluţii de control al utilizării diferitelor servicii, ca de exemplu facturarea
parcării vehiculelor pe drumurile publice, utilizarea căilor de circulaţie în centrele aglomerate.

Datorită dificultăţilor tehnice, excluziunea poate, în consecinţă, să se traducă printr-un

cost foarte ridicat, chiar exorbitant, de aceea nu este recomandabilă din punctul de vedere al
alocării optime a resurselor.

1.2. Teoria economică cu privire la conceptul de sector public.

Misiunile statului nu pot fi cuprinse într-o listă (exhaustivă) determinată, dat fiind faptul
că aşteptările cetăţenilor evoluează, iar oamenii politici încercă să răspundă mai mult sau mai
14
puţin convenabil dorinţelor acestora cu scopul de a-şi asigura o bază electorală convenabilă.
Astfel, în lumea occidentală statul a cunoscut mai multe etape de evoluţie:
A. Statul jandarm
Conform doctrinei liberale a secolului XIX, administraţia nu trebuia să intervină decât
într- un câmp de acţiune limitat la asigurarea suveranităţii şi a funcţiilor regaliene şi tradiţionale,
precum politia, apărarea şi emisiunea de monedă. Ideea de guvern care nu intervine în activităţile
economice este atribuită în principal lui Adam Smith, dar şi altor gânditori care au analizat
natura guvernării.
Fără a admite amestecul statului în interesele particulare, Smith sugerează că statul
trebuie să-şi facă simţită prezenţa în economie într-o serie de împrejurări: fixarea legală a ratei
dobânzii, administrarea poştelor, instrucţia primară obligatorie, organizarea examenului în orice
profesie liberală sau pentru orice post de încredere.
Motivaţia acceptării în principiu a implicării statului, deşi violează libertatea naturală a
indivizilor, constă în necesitatea de a alege răul cel mai mic dintre două rele. Statul va interveni
numai atunci când manifestarea libertăţii naturale a unui individ sau grup de indivizi riscă să
pună în pericol siguranţa întregii societăţi, atunci când monopolul cucerit sau acordat unui
individ sau companii pune în pericol libera concurenţă.
De-a lungul sec al XIX- lea, în ciuda revoluţiilor şi crizelor de regim, acest stat şi-a
asigurat perenitatea.Veritabila originalitate a administraţiei în această perioadă era că aceasta se
baza în special pe funcţionari amatori. În acea perioadă titlurile primau în faţă aptitudinilor şi
capacităţilor. În plus, în acea perioadă, puţine persoane lucrau pentru stat. În mai mult de un
secol, numărul funcţionarilor a explodat, în timp ce populaţia nu a făcut decât să se dubleze.
B. Statul organizator
La începutul secolului al XIX- lea a avut loc în numeroase regiuni o expansiune a
capitalismului şi a industrializării. În acelaşi timp, numeroase ţări occidentale posedau colonii
care drenau cea mai mare parte a capitalurilor lor. Apoi au urmat două şocuri majore care au
bulversat echilibrul armonios care părea că s-a instaurat între stat şi piaţă.
Un laissez-faire pur nu a fost practicat pe o scară largă nici măcar de către coloniştii
revoluţionari din Statele Unite. Datorită nevoii de a strânge toate coloniile laolaltă, în ceea ce
priveşte comerţul şi pentru a aduce pe piaţă produsele din regiunile agricole extinse, rolul de
început al guvernului american a fost acela de a construi drumuri, canale, de a moderniza porturi,
de a preveni inundaţiile şi de a crea un sistem poştal. Rolul de bază al guvernului era acela de a
promova comerţul. O extindere a acestui rol a fost acela de a stabiliza condiţiile economice şi
comerţul prin tipărirea de bani şi plata datoriei naţionale. În comparaţie cu State le Unite de
atunci, statele europene erau mult mai active în ceea ce priveşte proprietatea şi în promovarea
15
intereselor economice. Deşi politica de laissez-faire îngăduia o anumită activitate
guvernamentală, ea nu avea în vedere însă proprietatea publică asupra producţiei şi nici nu
aducea limitări proprietăţii private asupra pământului şi a celorlalţi factori de producţie.

C. Statul intervenţionist şi Statul providenţă

Primul Război Mondial (1914-1918) a fost cel care a antrenat numeroase modificări în
sânul societăţii (locul femeii în cadrul societăţii, sistemul de securitate socială, sufragiul
universal). Cu toate acestea, evenimentul care a provocat punerea sub semnul întrebării a
liberalismului economic şi criza sistemelor administrative clasice, au fost crahul bursier din 1929
şi crizele anilor '30.
Abordarea tradiţională a modelului laissez- faire a fost insuficientă pentru depăşirea
marilor probleme din situaţia economică mondială. De fapt, multe dintre politicile
guvernamentale ale timpului nu au făcut decât să adâncească criza. Ele aveau în vedere
reducerea cheltuielilor guvernamentale şi impunerea de restricţii comerciale în încercarea de a
exporta problemele economiei în alte ţări. Înaltul nivel de interdependenţă dintre economia
autohtonă şi comerţul internaţional nu era încă pe deplin cunoscut.
Cel care a propus o soluţie pentru rezolvarea acestei crize a fost J.M. Keynes care a pus
bazele teoretice ale rolului conducător al guvernului în economiile naţionale. El propunea ca
guvernele să soluţioneze cererea efectivă în câteva moduri: fie să o crească, dacă ea va fi
ameninţată, fie să o reducă, odată pornită explozia ei. Astfel, între cele două războaie mondiale a
avut loc creşterea intervenţionismului statului, în special în domeniul economic. A existat, în
primul rând, o nouă gestiune publică mai dirijistă vizavi de sectorul privat (naţionalizarea căilor
feroviare, a industriei de armament şi echipament aeronautic).
Ulterior a avut loc naşterea unor organisme parastatale care dispuneau de o anumită
autonomie financiară. Unele dintre ele au dat naştere sectorului public industrial şi comercial. În
final, a apărut o nouă formă de investiţie: economia mixtă care punea laolaltă capitalurile publice
cu cele private. Cu toate acestea, în timpul acestei perioade, intervenţiile statului se concretizau
cel mai adesea în măsuri empirice, nesistematice, ghidate de circumstanţe, care nu se încadrau
într-o strategie globală.
Ca urmare al celui de-al Doilea Război Mondial, intervenţionismul statului în economie
sa accentuat. De îndată ce situaţia excepţională ce a permis acest dirijism a dispărut, ei i-a
succedat o perioadă de intervenţionism mai moderat.
Cu timpul, s-a dezvoltat o sferă de activitate a puterii publice. În primul rând, în
responsabilitatea statului a intrat politica de credit, el acoperind astfel vidul legislativ lăsat de
sectorul privat, dar şi ca urmare a planului Marshall. Guvernele naţionale au fost cele cărora le-a

16
revenit sarcina de a redistribui fondurile investitorilor privaţi, fapt ce a tra nsformat statul într-un
adevărat „bancher". Apoi, cu scopul de a prevedea şi concepe politici publice, au foste create
metode de planificare care au sfârşit prin apariţia unor oficii, birouri şi chiar ministere ale
planificării.
În stadiul actual, statul posedă responsabilităţi în domenii extrem de variate, precum:
cercetarea fundamentală, investiţii, industrie, telecomunicaţii, vânătoare şi pescuit, sănătate,
locuinţe, protecţia mediului. Sectorul public a devenit, puţin câte puţin, un complex gigantic care
este din ce în ce mai dificil de gestionat. Cu scopul de a asigura o anumită supleţe acestei enorme
maşini statale, parlamentele şi guvernele naţionale au consfinţit, în mod gradual, să acorde o mai
mare autonomie acţiunilor administrative. Puterea discreţionară a administraţiei asupra societăţii
se află într-o continuă creştere pentru că ei i se recunoaşte capacitatea de a-şi determina ea
singură modalităţile de acţiune.
Paralel cu intensificarea intervenţionismului s-a dezvoltat statul providenţă (statul
bunăstării) care se înscrie pe linia doctrinei solidarismului social, prezentă la finele secolului al
XIX- lea. În viziunea acesteia, statul este cel care trebuie să asigure un nivel de trai decent tuturor
cetăţenilor săi.
Astfel, constituţii numeroase prevăd că „statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare
economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent".
Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile
sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenţă socială. De asemenea „copiii şi
tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor". La
rândul lor, „persoanele cu handicap se bucură de protecţie socială".
Aceste garanţii acordate cetăţenilor pe tot parcursul vieţii lor a implicat o creştere
progresivă a cheltuielilor publice cu destinaţie socială. Această creştere a administraţiei a indus
însă efecte perverse, de genul sporirii fiscalităţii directe, dezvoltării unei birocraţii enorme şi a
unei tendinţe de suprareglementare.
În opinia lui Gray (1998, p. 96), termenul de „Stat providenţă" a devenit mai degrabă un
clişeu al teoriei economice decât un termen cu sens precis. Deoarece cumulează o varietate de
acţiuni publice disparate precum: servicii naţionale de sănătate, pensii de stat, locuinţe de stat,
învăţământ gratuit, servicii sociale etc., ,,el nu are un principiu raţional animator şi nici o
justificare aztentică".
D. Statul neo-liberal. Dereglementarea
Acest stat intervenţionist nu mai era relevant pentru nevoile ţărilor industrializate din mai
multe motive, printre care menţionăm: existenţa unei clase largi de întreprinzători, scăderea
costurilor de tranzacţie datorită unor capacităţi mai mari de transport şi comunicaţii, întreţinerea
17
unui număr foarte mare de relaţii economice în sfera pieţelor de capital, precum şi schimbările
tehnologice rapide.
Aceşti factori au indus o situaţie care cere ajustări mai rapide în sectoarele economice.
Incapacitatea guvernelor de a se adapta la aceste schimbări le-a făcut extrem de ineficace într-un
rol intervenţionist şi industrializator. Noul stat va trebui să exercite o influenţă decisivă asupra
procesului de industrializare şi de creştere pe termen lung. Totuşi, rolul său va fi diferit de cel al
statului postbelic.
O implicare diminuată a guvernului în activităţile productive va fi compensată de un
accent mai mare pus pe infrastructura fizică şi socială, pe menţinerea unui climat
macroeconomic stabil şi pe stabilirea obiectivelor de dezvoltare comune în sectorul privat, pe
baza cărora se vor derula toate politicile şi programele guvernamentale. Statului îi va reveni şi
rolul de a întreprinde reforme îndrăzneţe în sfera reglementării prin îndepărtarea labirintului de
controale, a mecanismelor promoţionale şi a regimurilor protecţioniste care au constituit
instrumentele statului de tip vechi, precum şi prin introducerea de politici, reguli şi instituţii care
să sprijine pieţele eficiente şi să le îmbunătăţească re zultatele în ceea ce priveşte distribuţia.
Din anii 1980, tendinţa de naţionalizare a sectorului privat s-a inversat. Atât guvernele de
stânga, cât şi cele de dreapta, atât cele din ţările occidentale, cât şi cele din ţările în tranziţie,
participă, sub presiunea Comisiei Europene, la privatizarea sectorului public. Într-o serie de
sectoare a fost înlăturat monopolul statului, acestea fiind deschise concurenţei. Dereglementarea
a devenit astfel regulă.
Cu toate acestea, trebuie să punem în evidenţă un paradox. În timp ce liberalismul tinde,
prin intermediul privatizărilor, să reducă cheltuielile publice, atunci oare din ce motiv acelaşi
liberalism duce la creşterea achiziţiilor de stat?
E. Noul rol al statului
Criza financiară şi economică a readus în atenţia economiştilor şi a guvernelor problema
rolului statului în economie, recunoscându-se adesea necesitatea unui stat cu un rol mai
important şi o putere comparabilă cu cea a mecanismelor pieţei.
Dereglementarea a generat criza financiară şi o dată cu aceasta o serie de alte probleme
au apărut: deficitul bugetar (în special al bugetelor sociale) al statelor, falimentul întreprinderilor,
pierderea proprietăţilor de către menaje în urma ipotecilor insuportabile, falimentul fondurilor
speculative deficitare etc. Şomajul a atins recordul ultimilor 10 ani în multe state: Letonia
(22,8%), Spania (19,5%), SUA 10% în decembrie 2013. Salariile au scăzut în majoritatea
statelor, diminuându-se cu 23,2 % în Letonia, de exemplu.
Deficitul bugetar al multor state a ajuns la cote de neimaginat cu puţin timp în urmă
(Grecia - 12,7 % din PIB, Marea Britanie la 12,8 % din PIB), la fel ca şi datoria publică (Belgia,
18
Italia şi Grecia - peste 100% din PIB). Astfel, în ceea ce priveşte Uniunea Europeană, criteriile
de la Maastricht referitoare la deficitul bugetar (max. 3%) şi datoria publică (max. 60%) nu mai
sunt respectate, iar sancţiunile nu se aplică. În plan bugetar, nevoia de reechilibrare a bugetelor
de stat privează guvernele de pârghiile obiţnuite şi le obligă la diminuarea cheltuielilor bugetare
şi creşterea fiscalităţii. Peste toate acestea se suprapune sporirea gradului de îmbătrânire a
populaţiei şi concurenţa economiilor emergente.
În acest context, rolul statului pe scena economico-socială sporeşte. Statul intervine în
economie, uneori salvând de la faliment bănci1 sau firme pentru protecţia cetăţenilor, alteori
pentru a pompa lichidităţi pe piaţă pentru susţinerea activităţii economice şi crearea de locuri de
muncă. Keynesismul câştiga teren din nou.
Economia Republicii Moldova – este una de tip complex: în acelaşi timp o parte
considerabilă a activităţilor economice este realizată în cadrul sectorului privat, cealaltă cotă
fiind îndeplinită în urma activităţii sectorului public. În afară de aceasta , Statul intervine în
activitatea sectorului privat fie binedeterminat, fie neintenţionat prin intermediul reglementărilor
privind impozitele, taxele sau subsidiile unor tipuri de activitate etc. În ţările dezvoltate ale lumii
statul îşi ia responsabilitatea privind activitatea în unele sectoare sau chiar domenii, cum ar fi de
exemplu producerea oţelului şi a cărbunelui în Marea Britanie, Austria, Franţa, Suedia sau
transport aerian şi feroviar în aşa ţări ca Germania, Italia, Franţa etc. În fosta Uniunea Sovietică,
precum şi în alte ţări ale blocului socialist cota esenţială ale activităţii economice aparţinea
statului. Activităţile economice care fac parte din sectorul public al Republicii Moldova au
suferit în ultimii cincisprezece ani multe schimbări. De ce statul se preocupă de unele activităţi şi
de altele nu ? De ce sfera de activitate ale statului în ultimii o sută de ani s-a modificat
considerabil şi de ce statul în unele ţări se implică mai mult în activitatea economică, decât în
Republica Moldova, iar în altele şi mai puţin? Îşi ia statul oare prea multe responsabilităţi? Îşi
poate onora cu succes responsabilităţile asumate? Ar putea activa cu o eficienţă mai mare ? Iată
problemele esenţiale, cercetate în cadrul ştiinţei despre sectorul public. Ele au fost abordate în
cadrul discursurilor economice, filosofice, politice în decursul a sute de ani. Dezbaterile mai
continuă. Chiar dacă economiştii de talie mondială nu au putut înainta concret şi aprecia unanim
căile efective de soluţionare ale problemelor menţionate, oricum s-au adus contribuţii importante
în cunoaşterea părţilor forte şi slabe ale sectorului public, precum şi a celui privat.

Precum urmează, Sectorul public reprezintă totalitatea resurselor economice aflate la

dispoziţia statului. Resursele, aflate la dispoziţia statului – nu reprezintă doar rezultatul

Aceasta atitudine a statului se poate explica în felul următor: atunci când bancherii anticipează obţinerea de câştiguri, ei pot să le
păstreze pentru ei, în timp ce atunci când au pierderi importante, ei pot fi salvaţi de către stat care încearcă să evite o cădere în
lanţ a agenţilor economici.
19
activităţii întreprinderilor ce aparţin statului, ci şi veniturile şi cheltuielile bugetului de stat. În
mod corespunzător, statul, pe lângă gestionarea activităţii întreprinderilor care îi aparţin total sau
parţial, mai funcţionează prin intermediul instituirii sistemului fiscal şi realizării unor programe
de efectuare a cheltuielilor publice de interes naţional. În cadrul economiei complexe, care
activează la moment, aceste forme reprezintă cel mai elocve nt baza sectorului public.

Prin cele ce urmează, Gestiunea sectorului public acordă o atenţie deosebită problemelor
ce ţin de Bugetul de stat. Cele mai complicate şi specifice probleme abordate în legătură cu
participarea statului în activitatea economică a ţării, deseori nu ţin de gestiunea nemijlocită a
întreprinderilor şi organelor de stat, şi este firesc, deoarece instituirea unei organizaţii sau
întreprinderi – este doar o formă juridică concretă de folosire raţională a resurselor. O formulare
principială a problemei, pentru un economist contemporan, este alocarea eficientă a resurselor
statului (în cazul dat) : de a crea o nouă întreprindere sau organizaţie necomercială pentru
rezolvarea unei probleme de interes naţional, sau a refinanţa o structură de stat deja existentă, sau
de a încheia un contract de prestare a serviciilor necesare cu o structură privată deja existentă –
este o problema concretă a eficienţei politicii de cheltuieli din cadrul sectorului public.
Gestiunea financiară a sectorului public este invocată pentru a întemeia principiile generale
privind acumularea şi utilizarea acestor mijloace, fără a delimita din start sfera de cercetare a
formelor organizaţionale de activitate. Prin urmare întreprinderile şi organizaţiile, a căror
proprietar este statul, nu pot fi componente unice, cercetate în cadrul sectorului public. Specificul
Gestiunii financiare a sectorului public constă în faptul, că efectuează o analiză a activităţii
statului în paralel cu activitatea celorlalţi subiecţi ai activităţii economice, relevă logica
comportamentului economic al statului şi concentrează atenţia asupra acelor bunuri economice,
asigurarea cărora statul şi-a asumat angajamentul, precum şi eficienţa producerii acestor bunuri.

Studierea în cadrul Gestiunii financiare a sectorului public a comportamentului statului atât

în calitate de agent economic precum şi ca arbitru, impune cunoaşterea unor noţiuni şi concepte
referitoare la mediul şi modul de activitate al său. Plasând statul în acelaşi rând cu alţi
participanţi la activitatea economică, este necesar de a determina deosebirile lui de alţi subiecţi ai
economiei de piaţă

În literatura de specialitate noţiunea de sector public este abordată în funcţie de următoarele

criterii:

a. În calitate de administraţie publică şi autoritate – SP fiind circumscris ariei de

activităţi guvernamentale care dirijează alocaţia fondurilor bugetare prin acţiunile

20
 autorităţii publice de mobilizare administrativă a acestor fonduri la diferite niveluri
guvernamentale centrale şi locale;
b. După tipul procesului de decizie – SP cuprinde ansamblu de activităţi, instituţii şi
organisme caracterizate prin procese de decizie colectivă sau politică, în cadrul cărora
procedurile de alegere se realizează prin mecanismele votului. Dacă piaţa repre zintă
instituţia prin care se realizează alegerea, ca esenţă a procesului de decizie în sectorul
privat, votul reprezintă instituţia de realizare a alegerii în sectorul public.
c. Ca sursă de producere şi realizare a bunurilor publice – SP reprezintă totalitatea
relaţiilor economice ce apar între instituţiile publice şi private în scopul realizării
bunurilor publice, iar Albert Breton afirmă că adevăratele produse guvernamentale
sunt politicile, şi acestea sunt obiectele relevante asupra cărora se concentrează atenţia
în formularea unei teorii a sectorului public.
d. După forma de proprietate – SP cuprinde următoarele categorii de instituţii şi
organisme:
 Administraţia publică la nivel naţional, regional şi local;
 Organismele protecţiei sociale, însărcinate cu asigurarea pensiilor, precum şi cu
asigurările de boală, de accidente şi de şomaj;
 Întreprinderile publice, dar şi anumite întreprinderi private care produc bunuri sau
servicii de interes general. Răspunzând nevoilor colective ale populaţiei şi fiind
finanţate într-un mod substanţial de către stat prin participaţii, împrumuturi,
subvenţii, statul poate să impună acestor întreprinderi alte obiective decât acelea
strict comerciale ale unei firme private.
Intermediari între sectorul public şi cel privat pot fi distinse o serie de organizaţii de
drept privat, care nu au însă un scop lucrativ şi care produc servicii ce corespund nevoilor
colective ale unor subansamble mai mult sau mai puţin importante ale populaţiei:
sindicatele, asociaţiile consumatorilor, organizaţiile religioase sau caritabile.

1.3. Legea lui Pareto.

Pentru a examina problemele specifice ale alocării resurselor în contextul sectorului public,
trebuie în primul rând să putem dispune de un criteriu care să ne permită definirea alocării
optimale a resurselor. Această iniţiativă aparţine trunchiului teoriei economice denumite prin
termenul „economia bunăstării", disciplină care încearcă să evalueze şi să compare diferitele
situaţii economice (stări ale lumii) din punctul de vedere al bunăstării colect ivităţii. Această
iniţiativă normativă este foarte delicată întrucât noţiunea de bunăstare este parţial subiectivă: este
21
dificil să măsurăm bunăstarea fiecărui individ (vorbim de asemenea şi de utilitate sau satisfacţie)
şi ca urmare, este cu atât mai greu să agregăm bunăstarea mai multor persoane în scopul de a
determina bunăstarea colectivă. Din aceste motive:
- Pe de o parte, din imposibilitatea de a o cuantifica cu ajutorul unui etalon de măsură,
bunăstarea procurată indivizilor prin diferitele soluţii de alocare a resurselor nu poate fi
decât ierarhizată, adică clasificată în ordinea crescătoare a preferinţelor.
- Pe de altă parte, pentru a fi riguroasă din punct de vedere ştiinţific, economia bunăstării
ar trebui să poată să depăşească orice judecată de valoare şi să renunţe la comparaţiile
de utilitate interpesonale, adică la confruntările de variaţii ale bunăstării dintre indivizi
datorate unei modificări a alocării resurselor. Astfel spus, nu este acceptabil, din punct de
vedere obiectiv, ca o dată cu realizarea unui proiect să comparăm câştigurile şi pierderile
de utilitate ale fiecărui membru în parte al comunităţii.
Pentru a defini condiţiile economice ce trebuie satisfăcute pentru ca alocarea resurselor să
fie optimă, fără a recurge însă la comparaţii interpersonale de utilitate, economiştii au făcut apel,
în general, la cunoştinţele noii economii a bunăstării care propune un criteriu de alocare optimă
care ar trebui să fie acceptabil pentru întreaga populaţie.
Cheia acestei abordări, utilizate pentru a determina bunăstarea colectivă plecând de la cea
a indivizilor, este furnizată de către criteriul propus în 1927 de către Vilfredo Pareto (1927).
Acesta se bazează pe faptul că fiecare individ este personal în măsură să ierarhizeze diferitele
stări (de lucruri) care i se oferă. Criteriul lui Pareto poate fi enunţat în două moduri:
- stare de lucruri trebuie să fie preferată alteia dacă cel puţin o persoană are de câştigat din
această schimbare, fără ca nici o altă persoană să aibă de suferit (crite riul relativ);
- alocarea resurselor este optimă (sau eficace) şi prin consecinţă bunăstarea colectivităţii
este maximă, atunci când nu mai este posibil ca printr-o nouă modificare a alocării să se
amelioreze bunăstarea cel puţin a unei persoane, fără ca nici o altă persoană să nu aibă de
suferit (criteriul absolut).
Informaţiile oferite de criteriul Pareto pot fi ilustrate cu ajutorul graficului din Figura 2.1.
care prezintă frontiera posibilităţilor de utilitate, astfel spus bunăstarea potenţială maximă ce
poate fi atinsă de către comunitate ţinând cont de know-how-ul şi resursele disponibile existente
la un moment dat, comunitate care, pentru a simplifica lucrurile, este alcătuită numai din două
persoane: P şi M. Ordonata măsoară utilitatea primului individ P-UP , iar abcisa pe cea a celui de
al doilea -UM. Cum nu există nici un etalon pentru a măsura utilitatea din punct de vedere
cardinal, aceasta va fi măsurată ordinal. În realitate este rezonabil să admitem că cei doi indivizi
sunt capabil să ierarhizeze în funcţie de ordinea preferinţelor lor diferitele situaţii ale stării de

22
lucruri care li se oferă. Frontiera posibilităţilor de utilitate t-z defineşte utilitatea maximă ce
poate fi atinsă de către individul P, ţinând cont de utilitatea atinsă de cel de al doilea.
UP .

UM
Figura 3.1: Domeniul de validitate a criteriului Pareto
Sursa: elaborat de autor
Vom analiza în continuare diferitele situaţii prezentate pe grafic.
a - ilustrează situaţia iniţială presupusă, care este caracterizată printr-o alocare a
resurselor non-optimală; este posibil ca deplasându- ne în direcţia nord-est să ameliorăm
bunăstarea a cel puţin unui individ, chiar a doi, fără ca nici o persoană să nu sufere;
b - reprezintă o alocare superioară celei din punctul a, cei doi au o utilitate superioară; cu
toate acestea, ea nu este cea optimă, deoarece punctul se află în partea de sub frontiera
posibilităţilor de utilitate;
c - nu se poate atinge cu resursele şi know-how-ul disponibile, deoarece este situat
dincolo de frontiera posibilităţilor de utilitate;
d, e, f - toate satisfac criteriul lui Pareto în raport cu situaţia iniţială. Trecerea de la a la d, e
sau f ameliorează cel puţin utilitatea unui individ, sau chiar a doi indivizi (f), fără ca nici o altă
persoană să aibă de suferit. Ele constituie, în egală măsură, situaţii optime pentru că nu mai este
posibilă creşterea bunăstării unui individ fără a o reduce pe cea a altuia. Acesta este cazul tuturor
punctelor situate pe frontiera posibilităţilor de utilitate. Cu toate acestea, criteriul lui Pareto nu ne
permite să selecţionăm unul dintre aceste puncte în detrimentul altuia: fiind vorba de o problemă
de distribuţie a bunăstării între cei doi indivizi, va fi necesară utilizarea altor criterii.
Pentru a determina soluţia unică care ar satisface, în mod simultan, condiţiile alocării
optimale a resurselor şi pe cele ale distribuţiei echitabile a bunăstării, (adică un optim
„optimorum") ar trebui utilizat un criteriu de evaluare colectivă sau socială. Forma aleasă, în
mod tradiţional, este funcţia bunăstării sociale, analoagă unei funcţii de utilitate individuală, dar
ale cărei argumente sunt nivelurile de utilitate ale indivizilor.

23
 În mod formal, o funcţie de bunăstare socială constituie o reprezentare abstractă a
preferinţelor colectivităţii, ale unui guvern democratic sau ale unui dictator, în ceea ce priveşte
distribuţia interpersonală a bunăstării. Acest concept este foarte util, din punct de vedere analitic,
pentru a reprezenta diferite judecăţi de valoare în materie de distribuţia bunăstării. Cu toate
acestea, în realitate, ştiinţa nu-şi poate impune opiniile sale în materie de distribuţie a bunăstării,
ci trebuie să lase să primeze preferinţele degajate din cadrul procedurilor politice.

1.4. Structura sectorului public şi funcţiile lui.

Sectorul public în Republica Moldova este constituit din patru categorii mari - fiecare cu surse
specifice de venituri:
1) Stat
2) Instituții publice administrative
3) Instituții publice cu caracter productiv și comercial
4) Întreprinderi de stat
Criteriile de determinare a întreprinderilor publice:

a) realizarea bunurilor şi serviciilor la nivel naţional şi internaţional – întreprinderile

publice aparţin sectorului comercial;
b) acoperirea cheltuielilor din contul realizării producţiilor sau serviciilor – scopul
întreprinderilor publice nu este maximizarea profitului, ci neadmiterea deficitului;
c) ponderea capitalului care aparţine statului este mai mare (50% + o acţiune).

STAT

IPA

IPPC

ÎP(S)

Figura 4.1 Structura sectorului public

Sursa: elaborat de autor

Stat – organe legislative și executive

24
 IPA – instituțiile publice administrative

IPPC - instituțiile publice cu caracter productiv și comercial

ÎP – întreprinderile publice

SP – sectorul public

Examinarea dezvoltării sectorului public şi a determinanţilor săi relevă că statul îndeplineşte

multe funcţii, care s-au amplificat de-a lungul timpului. Analiza acestora presupune ordonarea lor
în categorii bine delimitate, impunându-se în acest sens clasificarea propusă în 1959 de Musgrave,
având avantajul coincidenţei principalelor funcţiuni ale sectorului public cu domenii definite ale
analizei economice, furnizând în plus criterii precise pentru a aborda celelalte probleme referitoare
la sectorul public.

Cele trei funcţii ale statului propuse sunt:

1. Promovarea unei alocări optimale a resurselor economice rare, în sensul de a realiza

bunăstarea colectivităţii (funcţia alocativă).
2. Promovarea unei distribuiri echitabile a bunăstării - în termeni mai concreţi, a bogăţiei
economice, a venitului sau a averii - între indivizi, regiuni sau între generaţii (funcţia
redistributivă).
3. Promovarea echilibrului macroeconomic, stabilizând fluctuaţiile creşterii economice
(funcţia reglativă).
Funcţia alocativă.

Această funcţie corespunde unei misiuni clasice a statului, necesitatea intervenţiilor statului
pe pieţe, în economie, devenind o coordonată esenţială a funcţionării pieţelor, autorităţile publice
fragmentând pieţele prin deţinerea unor întreprinderi sau controlul altora, prin instituirea unor
impozite, prin redistribuirea veniturilor etc.

Eşecurile pieţei (de exemplu, menţinerea de către unele firme a preţurilor sau
producţiilor la niveluri înalte) conduc la un consum sau la o producţie ineficiente, statul trebuind
să intervină pentru a atenua sau elimina aceste eşecuri. Însă intervenţia statului se poate dovedi
adesea inoportună, rezolvarea unor probleme din anumite domenii generând efecte dăunătoare
în alte domenii, putând înrăutăţi situaţia economică de ansamblu.

Eşecurile pieţei îmbracă următoarele forme:

25
a) Concurenţa imperfectă, generatoare de monopoluri. Concurenţa perfectă s-ar
manifesta atunci când pe o anumită piaţă acţionează un număr suficient de firme, asigurându-se
un grad de rivalitate adecvat, astfel incât nici o fir mă nu poa te a fec ta pre ţul de p iaţă a l unui
produs, un conc ur ent "imperfect" fiind ace la care prin acţiunile sa le poate afecta preţul
unui produs. La extrema concurenţei perfecte se găseşte monopolistul, atunci când un singur
ofertant determină preţul unui produs.

Sistemul economic se constituie ca un amestec dinamic de elemente concurenţiale şi de

elemente monopoliste, generatoare de concurenţă imperfectă, în cadrul căruia chiar
manifestarea explic ită a unui monopol poate fi erodată de procesele de substituire sau
complementare a produselor.

În cazul autorităţii unui monopol devine semnificativ, din punct de vedere economic, un
comportament asimetric, prin care se poate majora nejustificat nivelul preţului unui produs, se
poate diminua voluntar producţia destinată consumatorului etc, semnale certe ale existenţei
ineficienţelor pieţei, asociate monopolului.

Intervenţia autorităţii publice, prin instrumente directe sau indirecte,

pentru amputarea impactului nociv al manifestării comportamentului monopolist se impune în
cadrul economiei, cu atât mai mult cu cât statul se constituie consumator al produselor realizate
monopolist. Evident, controlul preţurilor şi reglementările anti- monopol sunt instrumente
directe, utilizate de către stat pentru ameliorarea eficienţei mecanismelor de piaţă.

b) Externalităţile reprezintă o altă categorie de "eşecuri" ale pieţei, semnificând o

tranzacţie involuntară între doi agenţi economici prin care unul dintre aceştia impune costuri
suplimentare sau absoarbe beneficii fără a plăti o recompensă corespondentă. În aceste cazuri
un "rău" economic sau o "binefacere" economică sunt transferate în afara tranzacţiilor
voluntare ale pieţe lor. Odată cu expansiunea şi creşterea complexităţii proceselor de
producţie, generate şi de creşterea densităţii populaţiei, externalităţile negative, devin
pericole ale sistemului social.

Reglementările publice, dispunând de grade de eficacitate diferite, încearcă controlarea

externalităţilor, cum ar fi poluarea, catastrofele naturale sau generate de către om, drogurile. Într-
un cadru coerent, instituţionalizat de către stat, se caută prevenirea efectelor nocive ale acestor
externalităţi, generate chiar de către mecanis mul pieţei. Coerenţa statului se opune pericolelor
generate de către piaţă.

26
c) Bunurile publice, definite ca produse şi servicii destinate nediferenţiat comunităţii,
nu se înscriu în parametrii unei producţii eficiente, acceptate de către firmele private. Armata,
ordinea publică, construirea drumur ilor, cercetarea ştiinţifică, asistenţa medicală au în mare
măsură caracteristicile bunurilor publice. Dispersia nediferenţiată a acestor bunuri publice în
cadrul producţiei, accesul aproape liber la beneficiile generate de
aceste bunur i determină o lipsă de motivaţie economică în producerea
acestor bunuri de către agenţii privaţi.

În mare parte oferta de bunuri publice este preluată de către stat, care, prin mecanisme
specifice de decizie (votul), asigură resursele necesare realizării organizate a acestor bunuri şi
distribuie aceste bunuri nediferenţiat, în folosul populaţiei, al unor segmente omogene ale acesteia.

d) Impozitele, percepute de către stat vizează, pe lângă asigurarea resurselor financiare

necesare obţinerii bunurilor publice, realizarea programului de redistribuire a venitur ilor,
unul din eşecurile pieţei fiind existenţa inegalităţilor. Incidenţa diferenţiată a
instrumentelor fiscale ge nerează o apropiere relativă a venitur ilor ş i, totodată, un transfer
de venituri către segmentele cu populaţie defavorizată.

Funcţia re distributivă
Diferenţele care pot apărea în funcţionarea pieţei, imperfecţiunile congenitale ale acesteia,
posibil de corectat prin intervenţia statului, nu reprezintă singurele eşecuri ale pieţei.

Distribuirea bunurilor economice se realizează conform averilor, şi nu nevoilor, şi aceasta

în conformitate cu mecanismul preţului, care dirijează bunurile spre cei care plătesc mai mult.
Chiar sistemul de piaţă cel mai eficient poate genera inegalităţi. Dar inegalităţile nu sunt
acceptate nici din punct de vedere moral, nici politic. Societatea nu trebuie să accepte orice
rezultat oferit de către piaţă ca fiind predeterminat, oamenii putând examina distribuţia veniturilor
şi decide corectarea eventualelor inegalităţi (democraţia nu acceptă orice inegalităţi).

Adesea, în cadrul unui sistem eficient de pieţe, distribuirea (foarte inegală) a veniturilor
apare ca rezultatul unor accidente biologice sau tehnologice (roboţii înlătură forţa de muncă,
sărăcind populaţia).

Decizia publică vizând diminuarea inegalităţilor de venit (adoptată prin mecanis mul
votului, nu al pieţei) poate fi concretizată de către autoritatea publică fie printr-un sistem de
impozitare progresivă, fie prin transferuri sau plăţi către populaţie (protecţia socială), fie prin
subvenţionarea consumului. Utilizarea acestor instrumente de atenuare a inegalităţilor poate
27
genera, din punct de vedere economic, risipe, rigidităţi, periclitând uneori mecanismele pieţei,
ceea ce nu invalidează necesitatea intervenţiei statului, punându-se numai problema "ideologiei"
acestei intervenţii.

Funcţia reglativă
Promotor al eficienţei şi echităţii, statul se poate dovedi şi un promotor al stabilităţii
economice. Încă de la începuturile ei, economia de piaţă a fost bântuită de inflaţie, depresiune şi
şomaj, uneori acestea căpătând forme acute (de exemplu, hiperinflaţia din Germania cu
consecinţele ei de peste 70 de ani).

Privaţiunile generate de aceste boli ale economiei de piaţă nu au putut fi contracarate

multă vreme, deoarece, în primul rând, autorităţile publice nu dispuneau de o înţelegere corectă şi
deplină a necesităţii intervenţiilor şi a modului in care să se adopte măsuri pentru revitalizarea
economică, începutul anilor '30 au plasat autorităţile publice pe calea intervenţionismului
sistematic, global sau punctual, adoptându-se măsuri pentru reducerea ratelor înalte ale inflaţiei,
măsuri care în bună parte şi-au realizat obiectivul, însă cu preţul creşterii şomajului.

În prezent există o inţelegere mult mai extinsă cu privire la modul în care poate fi controlat
ciclul economic în ansamblul său. Astfel, este cunoscut empiric şi fundamentat teoretic că,
printr-o utilizare eficientă de către autoritatea publică a instrumentelor fiscale, bugetare şi
monetare, pot fi influenţate nivelurile producţiei, ale şomajului, ale inflaţiei.

Exercitarea autorităţii publice asupra fiscalităţii presupune autoritatea de a efectua cheltuieli

publice şi de a institui impozite, în timp ce autoritatea monetară presupune reglementarea activităţilor
bancare şi financiare, acordându-se atenţie determinării ofertei de masă monetară, a ratelor dobânzii,
condiţiilor de acordare a creditelor. În acest fel a fost constituit un ansamblu de instrumente ale
politicii macroeconomice, prin care autoritatea publică să orienteze evoluţia economiei conform şi
unor obiective extra-economice, însă cu respectarea restricţiilor funcţionale şi de echilibru ale
economiei.

Impulsionate de politici fiscale şi monetare expansioniste, economiile de piaţă au

înregistrat, după al doilea război mondial până la inceputul anilor '70, o creştere economică fără
precedent, confruntându-se însă după aceea cu o mulţime de probleme care nu se mai lăsau
soluţionate prin utilizarea instrumentarului tradiţional. Pe măsură ce creşterea economică stagna
şi inflaţia se accentua, populaţia devenea sceptică cu privire la capacitatea autorităţii publice de a
asigura stabilitatea macroeconomică.

28
 În prezent decidenţii publici din sfera economică realizează faptul că o economie modernă
se confruntă cu o dilemă economică fundamentală: nici o economie nu dispune o lungă perioadă
de libera iniţiativă eficientă, inflaţie redusă, ocupare deplină a forţei de muncă. După cum în
societate coexistă binele şi răul, în economie nu se va putea realiza simultan, de exemplu, ocuparea
deplină a forţei de muncă şi stabilitatea preţurilor.

În ţările cu economie avansată, piaţa determină preţurile şi cantităţile individuale, în timp ce statul
orientează evoluţia economiei în ansamblul ei cu ajutorul programelor de cheltuieli publice, al
fiscalităţii, al instrumentarului monetar şi al reglementărilor. Atât statul, cât şi piaţa se pot
constitui ca elemente esenţiale ale unei funcţionări "raţionale" a economiei.

1.5. Evoluţia sectorului public în Republica Moldova.

Încă de la început, trebuie să reamintim faptul că în decursul secolului XX şi în special
între cel de-al II- lea Război Mondial şi sfârşitul anilor '70, sectorul public a cunoscut o
expansiune formidabilă. Mărimea sa, măsurată prin volumul cheltuielilor publice totale şi prin
produsul intern brut s-a triplat, cel puţin, în unele ţări mărindu-se chiar de circa 4 ori, pentru ca la
începutul anilor '90 să atingă o pondere de aproximativ 40-50% în aproape toate ţările OCDE.
Omniprezenţa statului în viaţa economică şi socială se manifestă îndeosebi sub un dublu
aspect:
- pe de o parte, el furnizează colectivităţii nenumărate prestaţii, adesea foarte costisitoare,
în domenii foarte variate precum: securitate, apărare, asigurări medicale şi pentru
bătrâneţe, educaţie, cercetare, transporturi, energie, comunicaţii, cât şi protecţia mediului;
- pe de altă parte, el intervine, în mod continuu, asupra funcţionării economiei de piaţă prin
intermediul unor măsuri de ordin juridic sau economic pentru a fixa regulile jocului şi
pentru a corecta deficienţele acestuia.
Rezultă că aceste intervenţii au un caracter fie reglementar, de exemplu atunci când statul
fixează normele maxime admise de poluare, fie financiar, atunci când acesta încearcă să
modifice distribuţia veniturilor prin prelevarea unui impozit progresiv asupra veniturilor sau
atunci când încearcă o relansare a activităţii economice printr-un program de creştere a
cheltuielilor publice.
Prin activitatea sa intensă, sectorul public joacă un rol economic considerabil. Statul
recurge din plin la resurse economice limitate, la factori de producţie (muncă, pământ, capital,
resurse naturale şi energie), cât şi la bunuri şi servicii produse de către sectorul privat. Totodată,
el operează importante transferuri de venituri între diferitele grupuri ale populaţiei.
29
 Activitatea sa legislativă are repercusiuni considerabile în domeniul economico-social,
chiar dacă adesea ele sunt mai puţin vizibile.
În aceste condiţii, nu este surprinzător faptul că rolul statului şi mai ales mijloacele sale
de acţiune în economie, preocupă comunitatea şi fac obiectul a numeroase dezbateri publice. Ele
evidenţiază un ansamblu impresionant de întrebări de genul:
• Se poate aprecia talia optimă a unui stat?
• Care sunt sarcinile care trebuie să-i fie conferite şi care sunt cele care trebuie lăsate în
grija sectorului privat?
• Trebuie ca statul să continue furnizarea aceloraşi prestaţii sau ar trebui ca o bună parte
din acestea să fie produse de către sectorul privat?
• În ce condiţii ar trebui naţionalizate întreprinderile private sau dimpotrivă, priva tizate
întreprinderile publice?
• Ar trebui reduse sau crescute reglementările care vizează cea mai mare parte a
activităţilor private?
• S-ar putea iniţia un proiect, de exemplu, în sectorul transporturilor, chiar dacă finanţarea
acestuia nu va putea fi acoperită în întregime?
• Se pot vinde prestaţiile publice?

Evoluţia SP în Republica Moldova a înregistrat următoarele etape:

Prima etapă s-a manifestat până la momentul declarării independenţei în anul 1992 şi se
caracterizează prin pondere covârşitoare a secto rului public în economia naţională ( SP-94 %).

Etapa a 2-a este cuprinsă între anii 1992 şi 2001 şi se caracterizează prin procesele de
deetatizare şi privatizare, fapt ce a dus la micşorarea ponderii SP şi mărirea celui privat ( SP
aprox. 46 %).

A treia etapă a început în 2002 – continuă procesul de privatizare, care se interpelează cu

procesul de naţionalizare, fapt ce nu permite determinarea concretă a ponderii SP şi S Privat.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL

1.Definiţi bunurile publice.

2.Care sunt caracteristicile bunului public pur?
3.Exemplificaţi caracteristica nonrivalităţii a unui bun economic.
4.Definiţi sectorul public.
30
 5.Ce funcţii îndeplineşte sectorul public?
6.Explicaţi eşecurile pieţii şi impactul lor asupra activităţii statului.
7.Analizaţi etapele evoluţiei sectorului public în Republica Moldova.

TESTE
1) Numiți bunurile cu caracteristică de:
a) non-rivalitate și non-exclusivitate
b) rivalite și non-exclusivitate
2) Comparați bunurile publice şi private.
3) Ce reprezintă eficiență după Pareto. Ce reprezintă a doua Teoremă de bază.
4)Determinaţi structura sectorului public şi funcţiile lui.

Studii de caz:

1. Argumentaţi criteriul/cauza care stă la baza evoluţiei sectorului public din RM.
2. Exemplificaţi surse specifice de venituri a sectorului public productiv.
3. Stabiliţi misiunea sectorului public în cazul concurenţei imperfecte.
4. Comparații teoriile economice cu privire la conceptul de sector public şi caracterizați evoluţia
sectorului public în Republica Moldova.

31
CAPITOLUL 2: Sistemul bugetar şi politica bugetar-fiscală a statului
2.1. Bugetul – ca verigă de bază a sistemului financiar al ţării
2.2. Conceptul de sistem bugetar şi componentele sale
2.3. Politica bugetar-fiscală a statului

Obiective didactice:

 Prezentarea componentelor sistemului bugetar;

 Analiza interdependenţelor între componentele sistemului bugetar ;

 Analiza impactului instrumentelo r politicii fiscale asupra proceselor social-econo mice;

 Descrierea instrumentelo r politicii fiscal-bugetare.

Concepte-cheie: sistemul bugetar; instrumentele politicii fiscal-bugetare; impozite; taxe; cheltuieli

publice.

2.1. Bugetul – ca verigă de bază a sistemului financiar al ţării

Bugetul de stat constituie principala componentă a sistemului bugetar.
Din punct de vedere juridic, bugetul de stat este definit ca un act în care se înscriu
veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă determinată de timp, de regulă, un
an.
Din punct de vedere economic, bugetul de stat exprimă relaţii economice, care iau naştere
în procesul repartiţiei produsului intern brut, în legătură cu îndeplinirea funcţiilor statului. Aceste
relaţii se manifestă în dublu sens: pe de o parte ca relaţii prin care se prelevează resurse băneşti
la dispoziţia statului, pe de altă parte, ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse.
Din punct de vedere material, bugetul de stat poate fi definit ca un fond centralizat de
mijloace băneşti la dispoziţia statului, în care se încasează veniturile şi din care se efectuiază
cheltuieli din partea statului.
În economia modernă, bugetul de stat nu mai constituie un simplu document în care se
înscriu veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă de un an, ci este un plan
financiar la nivel macroeconomic.
32
 Volumul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare diferă de la o ţară la alta în
funcţie de nivelul de dezvoltare economică a statului respectiv, de condiţiile social-politice
interne, precum şi de conjunctura internaţională.
Veniturile şi cheltuielile publice nu sunt simpli indicatori ai bugetului de stat, ci
îndeplinesc rolul unor pîrghii folosite de stat pentru stimularea dezvoltării sau restrîngerii unor
activităţi, a producţiei şi consumului anumitor produse, pentru influenţarea anumitor categorii
sociale în realizarea acţiunilor în care statul este direct interesat.
În bugetul de stat sunt reflectate resursele financiare mobilizate la d ispoziţia statului,
repartizate în principal pentru realizarea acţiunilor social-culturale, apărarea ţării, asigurarea
ordinei publice, autoritatea publică, pentru finanţarea unor investiţii şi activităţi de interes
strategic, asigurarea protecţiei şi refacerea mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de
protecţie socială a populaţiei şi realizarea programelor de cercetare. Cheltuielile sunt structurate
pe domenii economice, iar în cadrul acestora pe cheltuieli curente şi de capital. Veniturile sunt
evidenţiate pe surse de provenienţă în venituri curente (fiscale şi nefiscale), venituri din
operaţiuni de capital şi din transferuri de capital, granturi.
Rolul bugetului de stat este pus în evidenţă de modalităţile de exercitare a funcţiilor
finanţelor publice. Bugetul nu reprezintă doar un tablou sintetic în care se înscriu şi prin care se
compară veniturile şi cheltuielile publice. Rolul bugetului este mult mai complex. El este
considerat un instrument prin care se realizează alocarea şi redistribuirea resurselor şi care
prezintă utilitate în procesul reglării activităţii economice şi sociale.

2.2. Conceptul de sistem bugetar şi componentele sale

Sistemul bugetar al fiecărei ţări cuprinde ansamblul relaţiilor şi al formelor organizatorice
prin care se asigură formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor bugetare. Problema esenţială a
structurării oricărui sistem bugetar derivă din ierarhizarea dreptului de decizie asupra folosirii
resurselor bugetare, care impune instituirea unui anumit sistem de venituri cuvenite fiecărei
verigi, precum şi modalităţii specifice de încasare a veniturilor şi de alocare pe destinaţii a
resurselor bugetare. Sub aspect organizatoric şi funcţional deosebim sistem bugetar de tip federal
şi de tip unitar.
Sistemul bugetar de tip federal este constituit din trei verigi:
 bugetul federaţiei;
 bugetul unităţilor teritoriale constituente al federaţiei;
 bugetul local.
Sistemul bugetar de tip unitar este constituit din două verigi:
 bugetul administraţiei centrale de stat;
33
 bugetul local al unităţilor administrativ – teritoriale.
Sistemul bugetar al Republicii Moldova este unul de tip unitar. În conformitate cu Legea
Republicii Moldova „Privind sistemul bugetar si procesul bugetar‖, Nr.847 din 24.05.96
menţionează :
“Sistemul bugetar este un sistem unitar de bugete şi fonduri, care constituie bugetul public
naţional, cuprinzînd:
a) bugetul de stat;
b) bugetul asigurărilor sociale de stat;
c) bugetele unităţilor administrativ- teritoriale;
d) fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală.

2.3. Politica bugetar-fiscală a statului

În principiu, indiferent de nivelul la care este abordată, politica financiară are un conţinut
specific problematicii finanţelor, ca o categorie economică ce exprimă procesele şi relaţiile
economice în formă bănească de producere, schimb, repartiţie şi consum a produsului intern
brut. În mod implicit ea vizează procesele economice în formă bănească concretizate în
acumularea, distribuirea şi utilizarea fondurilor (resurselor) băneşti în viaţa economică şi socială.
Deşi politica financiară dispune de o relativă independenţă, ea se intercondiţionează cu
celelalte componente ale politicii economice. Deoarece fenomenele vizate prin politica
financiară sunt de esenţă economică şi se întrepătrund cu cele din economia reală, este necesară
abordarea acesteia nu numai ca problematică specifică, ci şi ca parte integrantă a politicii
economice (şi sociale) promovată la diferitele nivele de derulare a activităţilor socio-economice.
Prin urmare, între elementele de politică financiară, indiferent de nivelul şi domeniul în care se
manifestă, şi componentele bazei economice se stabilesc raporturi de interdependenţă, în sensul
că politica financiară este, pe de o parte, emanaţia sistemului social-economic, iar, pe de altă
parte, politica financiară determină modificări în structura sistemului, respectiv în baza
economică a societăţii.
Abordată global, politica financiară „exprimă opţiunile privind metodele, mijloacele şi
instituţiile cu caracter financiar, antrenate în procurarea, alocarea şi utilizarea resurselor băneşti,
inclusiv modalităţile de folosire a instrumentelor şi tehnicilor financiare pentru influenţarea
activităţilor economico-sociale în sensul dorit‖ [7, p. 48].
Deşi domeniul său de manifestare îl reprezintă activitatea financiară, prin conţinutul său
repercutează asupra întregii activităţi a entităţilor de la care emană. Instrumentele şi tehnicile de
realizare a obiectivelor politicii financiare reprezintă, la rândul lor, componente ale acesteia, prin

34
care se conturează modul concret de înfăptuire a fluxurilor băneşti, în corespondenţă cu scopurile
cărora le sunt subordonate activităţile financiare.
Conceptul de politică financiară este întâlnit în literatura de specialitate cu semnificaţii şi
sensuri diferite, ce decurg, în opinia noastră, din unghiurile diferite de abordare a conceptului de
finanţe.
Se disting, astfel, opiniile unor economişti conform cărora politica financiară este
abordată în sens restrictiv, ca politică a finanţelor publice. O asemenea viziune are la bază, atât
semnificaţiile (restrânse) ale politicii generale, ca apanaj al autorităţilor publice, cât şi
interpretarea restrictivă a conceptului de finanţe, numai prin prisma proceselor şi relaţiilor
economice de repartiţie în formă bănească a PIB.
Profesorul Iulian Văcărel consideră că „politica financiară acţionează nemijlocit în sfera
repartiţiei, asupra relaţiilor ce iau naştere în procesul de formare şi de dirijare a fondurilor
publice de resurse financiare în vederea satisfacerii nevoilor sociale‖ [8, p. 111].
În viziunea sa, deciziile cu caracter monetar, din domeniul creditului şi din domeniul
asigurărilor dau conţinut unor componente distincte ale politicii economice: politica monetară,
politica de credit şi politica de asigurări. Pe de altă parte, în contrast cu semnificaţia restrictivă
dată politicii financiare în contextul anterior, el precizează că „în politica financiară nu se poate
face abstracţie de existenţa finanţelor private, alături de cele publice, de complementaritatea
dintre sectoarele public şi privat, dintre stat, întreprinderi şi bănci‖, iar folosirea cu precădere a
sintagmei „politica financiară a statului‖ este menită, în opinia noastră, delimitării unei
componente distincte a politicii financiare, şi anume politica financiară a întreprinderii [8, p.
131].
În alte opinii, politica financiară este interpretată într-un sens larg, cu un conţinut mai
cuprinzător. Astfel, in opinia profesorului Gheorghe Filip „acesteia îi corespund, atât conceptul
de politică financiar- monetară, vizând o problematică care este de competenţa autorităţilor
publice, cât şi cel de politică financiară a entităţilor economico-sociale private referitoare la
activitatea financiară a fiecăreia‖ [9, p. 14].
În această ultimă abordare, ca şi componente ale politicii financiare se disting politica
bugetară, politica fiscală, politica monetară, politica valutară, înglobate în conceptul de politică
financiar-monetară, şi politică financiară a întreprinderii, promovată de firme, organizaţii,
instituţii autonome.
O imagine de ansamblu asupra politicii financiare, în accepţiunea largă dată acesteia, şi
componentelor sale rezultă din schema 1.1.

35
 POLITICA
MONETA RĂ
(ŞI VA LUTARĂ)

POLITICA
FINANCIAR-MONETARĂ
(A AUTORITĂŢILOR
PUBLICE)

POLITICA
POLITICA FINANCIA RĂ FISCA LĂ
PUBLICĂ
(sens restrâns)
POLITICA POLITICA
FINANCIARĂ BUGETA RĂ
(sens larg)
POLITICA
DE INVESTIŢII

POLITICA POLITICA
FINANCIARĂ A
DE FINANŢA RE
ÎNTREPRINDERII

POLITICA
DE DIVIDEND

Schema 1.1. Componentele politicii financiare în sens larg

Sursa: elaborată de autori

Pornind de la sensul larg atribuit conceptului de finanţe, şi anume de ansamblu al

proceselor şi relaţiilor economice în formă bănească, apreciem justificată abordarea politicii
financiare în sensul larg, înglobând cele două componente majore: politica financiar- monetară a
autorităţilor publice şi politica financiară a întreprinderii Deşi fiecare componentă are propria
identitate ce decurge din natura fenomenelor pe care le vizează direct, ele se integrează prin
conţinut şi instrumente de lucru în ansamblul politicii financiare.
Conform schemei, o componentă principală a politicii financiare promovată de
autorităţile publice o reprezintă politica fiscală. Conceptul de politică fiscală este definit, la
rândul său, cu precădere în literatura de specialitate din ţara noastră, cu delimitări şi nuanţe
diferite, cel mai adesea accentuându-se (de către numeroşi economişti) asupra problematicii
referitoarea la sistemul de impozite promovat de stat, fie în mod explicit, fie implicit.
Gheorghe Manolescu, consideră că „prin politica fiscală se stabilesc volumul şi
provenienţa resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a
fi utilizate, obiectivele urmărite, precum şi mijloacele de realizare a acestora‖ [10, p. 265].
36
 Comparativ, în opinia lui Petre Brezeanu, „politica fiscală cuprinde metodele şi
mijloacele concrete de procurare a resurselor financiare utilizate de stat pentru reglarea
proceselor economice şi relaţiilor sociale‖ [11, p. 151].
Alţi autori definesc politica fiscală prin „ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de
factorul decident public, în scopul asigurării resurselor financiare, destinate finanţării nevoilor
publice şi a realizării unor finalităţi de natură economico-socială, în condiţiile în care asupra
economiei acţionează factori reali sau obiectivi, a căror tendinţă nu este exclusiv ciclică‖ [12, p.
379].
Asemănător, această politică se defineşte ca fiind „ansamblul reglementărilor privind
stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor, caracterizând opţiunile statului în materie de
impozite şi taxe‖ [13, p. 27] sau prin care se stabilesc sursele, metodele de prelevare şi veniturile
fondurilor publice‖ [8, p. 708].
Diferenţierile în abordarea sferei de cuprindere a fiscalităţii şi a politicii fiscale, pot fi
explicate în bună măsură prin particularităţi ce au marcat procesul evolutiv al consacrării lor.
Astfel, noţiunea de fiscalitate s-a conturat pe fundalul proceselor de acumulare a resurselor la
dispoziţia puterii de stat, fiind în consens cu etimologia sa şi cu concepţia clasică asupra
economiei şi finanţelor publice care limita prelevările fiscale la nevoile stricte pentru
funcţionarea instituţiilor tradiţionale. Spre deosebire, politica fiscală şi-a conturat o problematică
de mare interes în contextul tranziţiei la doctrina economic intervenţionistă şi cristalizării
concepţiei moderne referitoare la finanţele publice, în cadrul căreia intervenţionismul fiscal bazat
pe manevrarea cheltuielilor şi impozitelor ocupă un loc privilegiat.
Procurarea resurselor financiare prin prelevări sub forme ale impozitelor, taxelor şi altor
contribuţii, la dispoziţia autorităţilor publice şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni de interes
public sunt procese de repartiţie secundară, corespunzătoare celor două faze ale funcţie de
repartiţie a finanţelor publice, şi se află în raporturi de interdependenţă, având, fiecare, atât rol de
factor determinat, cât şi determinant. Or, din perspectiva factorilor de decizie, colectarea de
resurse financiare publice, din care partea covârşitoare sub forma impozitelor şi taxelor, fără
stabilirea cheltuielilor publice de efectuat, ar reprezenta o abordare nerealistă a politicii fiscale.
În consecinţă, considerăm că în sfera politicii fiscale trebuie incluse atât modalităţile de
procurare a resurselor cu caracter fiscal la dispoziţia autorităţilor publice, cât şi cele de alocare
a acestora pe destinaţii, respectiv realizarea de cheltuieli publice pe seama acestor resurse,
inclusiv folosirea celor două categorii financiare pentru influenţarea vieţii economice şi sociale
în sensul dorit.
Pe de altă parte, deciziile de politică fiscală trebuie concertate cu cele privind politicile
bugetară şi monetară, dar şi cu politica preţurilor, a ocupării forţei de muncă etc. pentru a asigura
37
integrarea organică în politica generală. Dar, în acelaşi timp, politica fiscală are scopuri
specifice, între care, în opinia lui Paul Samuelson, sunt de avut în vedere şi acelea de a contribui
la atenuarea oscilaţiilor caracteristice ciclurilor economice sau de a favoriza menţinerea unei
economii progresive, care să asigure un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă [7, p.50].
La rândul său, politica bugetară poate fi definită, într-o accepţiune integratoare care are
la bază conţinutul bugetului de stat, ca ansamblul de opţiuni şi decizii privind problematica
formării, alocării şi utilizării eficiente a resurselor bugetare, inclusiv cea a echilibrării bugetului
de stat, atât pentru redistribuirea PIB cât şi în scopul influenţării asupra dezvoltării durabile a
societăţii.
Politica bugetară se axează pe constituirea, distribuirea şi utilizarea celui mai important
fond public: fondul bugetar. În această accepţiune, aşa cum se poate observa şi în schema 1.2,
politica bugetară are o sferă mai largă de cuprindere decât politica fiscală, incluzând, pe lângă
problemele vizate de politica fiscală, opţiunile asupra procurării resurselor sub alte forme ale
veniturilor ordinare decât cele fiscale (veniturile nefiscale), ca şi cele privind soldul bugetar,
inclusiv derularea procesului bugetar.

POLITICA FISCALĂ
VENIT URI ORDINARE

VENITURI

CHELTUIELI PUBLICE B UGET ARE

FISCALE CHELTUIELI
PUBLICE
BUGETARE
VENITURI
NEFISCALE
EXTRAORDINARE

ÎMPRUMUTURI
VENIT URI

DE STAT SOLD
BUGETAR
(DEFICIT)
EMISIUNE DE
MONEDĂ

POLITICA BUGETARĂ

Schema 1.2. Politica fiscală şi politica bugetară

Sursa: elaborată de autori

38
 Problematica politicii bugetare apare astfel de mai mare anvergură decât cea a politicii
fiscale, deoarece ―instrumentele de intervenţie bugetară sunt constituite atât din impozite şi
cheltuieli, cât şi din excedente şi deficite bugetare‖ [14, p. 519].
În această accepţiune, se pot distinge ca şi componente ale politicii bugetare următoarele
[9, p. 224-225]:
1. politica procurării resurselor bugetare, care se exprimă prin opţiunile privind modalităţile
de procurare a resurselor bugetare ordinare, inclusiv alegerea formelor, metodelor şi
instrumentelor de realizare. Ea include în mod firesc impozitele, taxele şi contribuţiile
obligatorii (fiscale), cât şi veniturile cu caracter nefiscal, respectiv veniturile obţinute de
către autorităţile publice din exploatarea întreprinderilor şi proprietăţilor lor, în ipostaza de
proprietar, care le dă dreptul să participe la repartiţia primară a produs ului creat sau să
valorifice diferite bunuri (active).
2. politica alocării şi utilizării resurselor (cheltuielilor) bugetare, care se referă în mod
direct la opţiunile privind modalităţile de alocare şi utilizare a resurselor bugetare sub
forma generică de cheltuieli bugetare, precum şi la alegerea formelor, metodelor,
instrumentelor şi tehnicilor utilizabile.
În măsura în care, într-o economie de piaţă, ponderea covârşitoare a resurselor bugetare
ordinare revine celor fiscale, putem afirma că cele două compo nente ale politicii bugetare
prezentate anterior integrează problematica politicii fiscale, respectiv a impozitelor şi
cheltuielilor finanţate pe seama lor. Concomitent, sunt incluse şi elemente distinctive de politică
bugetară, care se referă atât la procurarea altor venituri decât cele fiscale, cât şi la alocarea şi
utilizarea acestor resurse (împreună cu cele fiscale). Dificultatea delimitării tranşante a sferei
politicii fiscale de cea a politicii bugetare decurge şi din cerinţa de a finanţa ansamblul
cheltuielilor publice bugetare pe seama ansamblului resurselor (veniturilor) bugetare, fără a
separa sau disloca părţi din acestea pentru a servi efectuării unor cheltuieli anume (conform
principiului bugetar al neafectării veniturilor). Numai în măsura în care se produc abateri de la
acest principiu, prin constituirea de fonduri speciale, s-ar putea urmări o legătură directă între
procurarea unor venituri şi cheltuielile de finanţat strict pe seama acestora.
3. politica soldului bugetar, care este o componentă esenţială a politicii bugetare, deoarece
numai pe seama bugetului se fundamentează opţiunile sau deciziile corespunzătoare acestei
politici. Politica soldului bugetar se referă la promovarea unui buget echilibrat (sold zero),
buget deficitar (sold negativ) sau buget excedentar (sold pozitiv), ca şi la dimensiunile
acceptabile ale acestui sold.
Faţă de cerinţele principiului bugetar al echilibrării cheltuielilor cu veniturile ordinare, în
practică, dar şi în teoria modernă, se admit abateri ce se constituie ca elemente ale politicii
39
bugetare, în sensul de a accepta sau nu un excedent/deficit bugetar, precum şi de a stabili
dimensiunile şi mărimea soldului respectiv, precum şi modalităţile de finanţare/utilizare a
acestuia. O primă latură a acestei componente de politică bugetară se finalizează prin decizia
adoptată cu privire la acceptarea dezechilibrului care, de regulă, are sensul deficitului bugetar şi
la proporţiile acestuia în raport cu mărimea PIB. În acest sens, votarea în Parlament a unui buget
deficitar echivalează cu opţiunea asupra existenţei şi mărimii deficitului, ca sold al bugetului. O
a doua latură se referă la stabilirea modalităţilor de finanţare a deficitului bugetar, prin opţiuni
asupra surselor cu caracter extraordinar din care pot fi procurate resursele bugetare extraordinare.
Ca şi în cazul altor concepte, se remarcă deosebiri sensibile şi în definirea conţinutului
său, de multe ori, politica bugetară este prezentată într-o accepţiune limitativă, ca având o
problematică specifică cheltuielilor bugetare, concretizată în opţiunile privind mărimea şi
structura cheltuielilor bugetare, respectiv ansamblul de tehnici şi instrumente utilizabile în
dimensionarea şi finanţarea acţiunilor ce concretizează cheltuielile bugetare. În această abordare
limitativă, politica bugetară apare ca fiind complementară politicii fiscale, la rândul său definită
(de aceeaşi autori) în mod restrictiv, numai prin prisma politicii impozitelor.
Privită astfel, se poate admite că politica fiscal-bugetară sintetizează, în bună măsură,
politica financiară a unui stat, deoarece prin ea se reflectă cvasitotalitatea deciziilor de politică
financiară. Apare astfel îndreptăţită abordarea acesteia ca politica financiară publică,
concretizând opţiunile şi deciziile autorităţilor p ublice referitoare la procurarea şi utilizarea
fondurilor financiare publice la toate nivelele de derulare a activităţilor cu caracter public,
inclusiv influenţarea vieţii economice şi sociale în sensul dorit.
În acest sens ne apar relevante raporturile dintre cele două componente majore ale
politicii financiare publice, respectiv politica fiscală şi politica bugetară.
Deşi politica bugetară integrează, prin conţinutul său, problematica politicii fiscale,
aceasta din urmă nu îşi pierde identitatea; dimpotrivă, conexiunile şi interferenţele politicii
fiscale cu politica bugetară îi sporesc complexitatea şi îi imprimă caracterul de politică fiscal-
bugetară. Cele două componente interferează şi se completează reciproc, până la a se integra
deplin, acţiunile lor având un caracter unitar ce se reflectă în mix- ul instrumentelor şi tehnicilor
fiscal-bugetare. Atât politica fiscală, cât şi politica bugetară urmăresc acelaşi obiectiv, şi anume
realizarea unei utilităţi sociale maxime, respective „maximum de satisfacţie socială la costul cel
mai bun‖. În consonanţă cu opţiunea pentru tratarea celor două componente ca părţi ale
întregului reprezentat prin politica fiscalbugetară, constatăm că realizarea obiectivelor de politică
financiară, impune abordarea lor unitară, coerentă, îndreptată către realizarea obiectivelor
comune ale dezvoltării economice şi bunăstării sociale, după cum reiese din schema 1.3.

40
 I Funcţia II Variabile III Relaţii IV Variabile
bunăstării independente structurate în dependente
sociale modelul economic

(1) Obiectivele (i) Instrumente de

politicii financiare politică fiscal-bugetară

[ Δ y/y = yr ] Impozite
BUGET
Cheltuieli publice
[ Ix = Sx ] (a) Cheltuieli curente
(b) Cheltuieli de capital

(2) Alte obiective (ii) Alte instrumente

(iii) Variabile endogene ale politicii financiare
irelevante

Schema 1.3. Rolul politicii fiscal-bugetare

Sursa: [9, p. 42]

Potrivit schemei de mai sus, realizarea bunăstării sociale trebuie concepută în funcţie de
două obiective:
1. rata dorită de creştere economică, simbolizată cu yr şi definită ca rata de creştere a venitului
real y;
2. stabilitatea economică, reprezentată prin egalitatea dintre investiţiile ex-ante (Ix ) şi economiile
ex-ante (Sx ), în condiţiile utilizării depline a forţei de muncă.
Aceste obiective respective sunt susţinute prin instrumentele fiscal-bugetare promovate
prin intermediul bugetului; limita punctată indicând faptul că, într- un alt context, alte obiective şi
alte instrumente sunt mai relevante (de exemplu cele de politică monetară). Politica fiscal-
bugetară interferează puternic şi cu politica monetară, generând astfel o problematica şi mai
complexă, ce constituie domeniul politicii financiar- monetare. Aceste interdependenţe sunt
generate de faptul că, „în practică, acţiunea factorilor financiari de natură fiscal-bugetară şi a
factorului monetar se întrepătrund şi se condiţionează reciproc, încât separarea lor devine extrem
de dificilă‖ [9, p. 46].
În aceste condiţii, conceptul de politică financiar- monetară are rezonanţe nu numai în
plan teoretic, ci şi în activitatea practică. Ne apare revelatoare, în acest sens, emisiunea de titluri

41
de stat derulată pe piaţa financiară şi menită să acopere, în parte, lipsa de resurse bugetare
curente, pentru a asigura finanţarea unei părţi a cheltuielilor publice, operaţiunile respective fiind
de esenţă financiară (în sens restrictiv) şi nu monetară.
Interdependenţele dintre politica fiscal-bugetară şi politica monetară sunt reflectate şi în
cadrul specific exercitării competenţelor decizionale. Deciziile de politică fiscalbugetară sunt de
competenţa guvernului, în timp ce deciziile de politică monetară cad exclusiv în sarcina băncii
centrale, care se bucură de un grad de autonomie faţă de puterea executivă, motiv pentru care
unii economişti abordează politica monetară ca fiind deplin independentă de politica fiscal-
bugetară.
Analiza raporturilor dintre politica fiscal-bugetară şi cea monetară, evidenţiază
necesitatea ca banca centrală să conlucreze cu guvernul, inclusiv în plan managerial, şi să fie
parte constructivă la toate acţiunile acestuia, pentru asigurarea stabilităţii macroeconomice şi
dezvoltarea economico-socială a ţării. În aceste condiţii, este de admis că politica monetară, ca
parte integrantă a politicii financiar-monetare, trebuie să se integreze în orientările de politică
generală ale puterii legislative a unui stat, respectiv ale Parlamentului. Această necesitate este cu
atât mai pregnantă în contextul actual, în care sau accentuat interesul şi importanţa atribuite
componentei economice, în special a celei financiar-monetare, a deciziilor politice. În lumea
contemporană, în majoritatea ţărilor, politica economică, inclusiv cea financiară a devenit
predominantă în cadrul politicii generale. De altfel, prin programele de guvernare ale grupărilor
politice, se asigură o poziţie centrală soluţionării problemelor de politică economică şi
financiară, ca premisă indispensabilă aplicării politicii generale.
Coordonarea dintre politica fiscal-bugetară şi politica monetară este impusă de
necesitatea satisfacerii unor cerinţe de coerenţă şi de eficacitate în politica economică, inclusiv
cea financiară, pornind de la respectarea unor princ ipii, esenţiale fiind principiul coerenţei şi
principiul eficacităţii [9, p. 25].
Conform primului principiu, numit şi „regula lui Tinbergen‖ orice politică trebuie să
dispună cel puţin de tot atâtea instrumente câte obiective îşi propune. În consecinţă, fiecărui
obiectiv de politică economică, financiară etc. trebuie să- i corespundă cel puţin câte un
instrument /mijloc adecvat înfăptuirii acestuia, dar în mod obişnuit există mai multe instrumente
dintre care trebuie să se aleagă. În condiţiile în care statele contemporane şi-au asumat sarcina
realizării a numeroase obiective în plan economic şi sociale, apelul conjugat la instrumentele
politicii economico- financiare devine imperios necesar.
În plus, pentru a satisface şi principiul eficacităţii (regula lui Mundell), politica
promovată în condiţii determinate pentru realizarea unui anumit obiectiv trebuie să utilizeze
acele instrumente care posedă avantaje comparative faţă de celelalte. Aceasta presupune ca în
42
raport cu conţinutul fiecărui obiectiv să se folosească instrumente adecvate îndeplinirii sale cu
maximum de eficacitate. Devine astfel evidentă necesitatea de a structura politicile financiar-
monetare, în particular, prin prisma interdependenţelor dintre obiectivele şi instrumentele ale
acestora, într-un mix de politici financiar- monetare, pornind de la situaţia economico-socială
concretă şi de la eficacitatea relativă a diferitelor instrumente ale politicii fiscal-bugetare sau
monetare. Se pot invoca în sprijinul acestor afirmaţii unele concluzii ale cercetării în domeniu
[20, p. 65]: într- un regim de cursuri de schimb fixe şi în condiţiile unei mobilităţi ridicate a
capitalurilor, politica fiscal-bugetară este mai eficientă decât politica monetară în stimularea
creşterii economice şi reducerea şomajului.
În schimb, politica monetară, prin controlul ratelor dobânzii are efecte mai rapide asupra
balanţei de plăţi decât politica bugetară. În aceste condiţii, realizarea obiectivelor politicii
economice impune promovarea unui mix adecvat de politici financiar- monetare, în care
instrumentele politicii fiscal-bugetare şi politicii monetare sunt folosite în funcţie de eficacitatea
lor relativă.
Aşadar, în majoritatea ţărilor concertarea măsurilor de politică fiscal-bugetară cu cele de
politică monetară constituie o preocupare majoră, având ca obiectiv susţinerea creşterii
economice şi reducerea inflaţiei. În programele de măsuri adoptate în acest scop o atenţie
deosebită este acordată şi altor componente ale politicii economice, care interferează cu politicile
financiar- monetare, distingându-se, prin conotaţiile lor financiare, îndeosebi politicile de preturi
şi de venituri. În prezent, nu există practic nici un guvern care să recurgă numai la politica fiscal-
bugetară sau la cea monetară, ci se apelează şi la influenţarea preţurilor, a veniturilor, la
controlul mişcărilor de capital etc. Chiar dacă instrumentele fiscal şi monetar rămân de prim
rang, „folosirea lor singulară, în economii ce suferă de inflaţie structurală, şomaj şi sunt supuse
şocurilor externe, ar fi un simplu exerciţiu sortit eşecului‖ [21, p. 71].
În contextul politicilor economico-financiare, un rol important joacă relaţia de
determinare existentă între mărimea preţurilor şi cea a veniturilor, care funcţionează pe bază de
reciprocitate, pe de o parte şi celelalte componente ale politicii financiare, pe de altă parte, ceea
ce impune ca, alături de politica de preţuri trebuie luată în considerare şi politica de venituri.
În principiu, politica de venituri aplicată de guvern ―trebuie să permită creşterea
bunăstării întregii populaţii prin măsuri, mijloace şi instrumente, astfel utilizate, încât să asigure
un anumit nivel al veniturilor, în funcţie de gradul de dezvoltare a producţiei şi de creştere a
productivităţii, promovând corelarea echitabilă a veniturilor diferitelor categorii ale populaţiei‖
[10, p. 369].

43
 La rândul său, mărimea veniturilor înregistrate pe ansamblul economiei reprezintă sursa
principală din care se mobilizează resursele financiare la dispoziţia statului, sub formă de
impozite şi taxe, influenţând într-o manieră hotărâtoare politicile fiscal-bugetare.
Prin urmare, este de remarcat că „o politică de venituri axată pe sporirea acestora,
eliminarea sărăciei şi a inegalităţilor fiscale, va avea un aport decisiv la realizarea obiectivelor de
politică financiară, în ansamblul său‖ [9, p. 55].
În sens larg, venitul în formă bănească se înscrie în problematica financiară a oricărei
entităţi şi are la bază corelaţia directă dintre mărimea venitului şi nivelul de viaţă al unui individ
sau al unei colectivităţi, inclusiv al unei ţări. La nivel macroeconomic, venitul global dă şi
măsura potenţialului financiar al ţării, iar politica veniturilor în contextual politicii financiare are
rolul de a contribui la sporirea acestuia. Obiectivul de avut în vedere de către guvern nu este
uniformizarea veniturilor, ci stimularea eforturilor de creştere şi distribuţie echitabilă a acestora,
ca premisă indispensabilă a dezvoltării economice şi sociale.
Integrarea problemelor de preţuri şi venituri cu cele de politică financiar- monetară
întregeşte sfera de impact a acesteia, alături de aspectele fiscal-bugetare şi monetare, cu care se
completează reciproc, pe fondul unei ―solidarităţi‖ de procedură tehnică şi de implementare în
viaţa economică şi socială.
Opţiunile şi deciziile privind procurarea resurselor financiare publice şi cele pentru
alocarea şi utilizarea acestora sub forme ale cheltuielilor publice, ca şi cele referitoare la
gestiunea soldului bugetar se întrepătrund şi se condiţionează reciproc, fiind ind isolubil legate
într- un mix al obiectivelor, instrumentelor şi tehnicilor financiare aflate la dispoziţia statului.
Politica fiscal-bugetară concentrează şi exprimă realist conţinutul problematicii acestui domeniu
al politicii financiare, în care se pot distinge ca principale componente [9, p. 224-225]:
1. politica procurării resurselor bugetare (opţiunile privind formele, metodele şi
instrumentele de procurare a resurselor, în principal cu caracter fiscal, dar şi a celor cu
caracter nefiscal);
2. politica alocării şi utilizării resurselor bugetare (opţiunile privind formele, metodele şi
instrumentele de alocare şi utilizare a resurselor bugetare sub forme ale cheltuielilor
bugetare);
3. politica soldului bugetar, (opţiunile privind dimensiunile acceptabile ale acestui sold,
precum şi modalităţile de finanţare a acestuia.
Primele două componente se integrează în mare măsură în politica fiscală, respectiv cele
ale impozitelor şi cheltuielilor finanţate pe seama lor, dar vizează şi resursele nefiscale procurate
la bugetul public, în timp ce cea de a treia componentă este esenţialmente bugetară.

44
 Obiectivele politicii fiscal-bugetare sunt subordonate îndeplinirii funcţiilor asumate de
către autorităţile statale într-o perioadă sau alta de dezvoltare a societăţii, şi sunt integrate
organic în obiectivele generale ale politicii guvernului, atât în plan economic, cât şi în plan
social. În acest context, se pot distinge ca obiective ale politicii fiscal-bugetare stabilizarea şi
relansarea economiei, restructurarea şi modernizarea economiei naţionale, maximizarea ofertei
de utilităţi publice, creşterea echităţii în distribuirea veniturilor, creşterea nivelului de cultură şi
civilizaţie a membrilor societăţii etc.
În fapt, aportul politicii fiscal-bugetare la îndeplinirea unor asemenea obiective
concretizează îndeplinirea funcţiilor specifice atribuite bugetului public, şi anume:
 funcţia de alocare;
 funcţia de redistribuire;
 funcţia de stabilizare a economiei.
În acest sens, îndeplinirea de către bugetul public a funcţiei de alocare se reflectă în
politica fiscal-bugetară prin opţiunile pentru dimensionarea, ca volum şi structură, a ofertei de
utilităţi sociale (publice), având ca obiective sintetice utilizarea cu eficienţă maximă a
potenţialului financiar al statului, armonizarea ofertei de utilităţi publice cu oferta de utilităţi
private, maximizarea utilităţii totale exprimate, în final, ca şi criteriu sintetizator, în maximizarea
produsului intern brut. Din această perspectivă, opţiunile privind volumul resurselor financiare
prelevate prin impozite şi taxe la buget, proporţiile sectorului public în economie, volumul şi
structura cheltuielilor publice, alegerea formelor şi tehnicilor utilizate sunt coordonate esenţiale
ale politicii fiscal-bugetare.
Îndeplinirea funcţiei de redistribuire a veniturilor şi averilor determină opţiuni pentru
ajustarea, prin politica fiscal-bugetară, a repartiţiei veniturilor şi averilor între membrii societăţii
în conformitate cu ceea ce societatea (de fapt marea majoritate a membrilor societăţii) consideră
just sau echitabil. Din acest unghi de vedere, alegerea între diferitele impozite directe şi
indirecte, stabilirea modalităţilor de impunere, optimizarea raportului între cheltuielile publice
pentru servicii publice şi cele de transfer reprezintă, d e asemenea, coordonate majore ale politicii
fiscal-bugetare.
În fine, manifestarea bugetului ca mijloc de exercitare a unor influenţe reglatoare asupra
vieţii economice şi sociale se reflectă în opţiuni distincte privind angrenarea categoriilor fiscal-
bugetare, alături de alte instrumente de politică economică în realizarea unor obiective generale
precum asigurarea unui grad ridicat de ocupare a forţei de muncă, a unui grad rezonabil de
stabilitate a preţurilor, a unei balanţe de plăţi externe echilibrată, precum şi a unei rate
acceptabilă a creşterii economice. Astfel, opţiunile privind majorarea sau reducerea cotelor de
impunere, introducerea de noi impozite, acordarea de facilităţi fiscale, modificarea volumului şi
45
structurii cheltuielilor publice, mai ales a celor de investiţii, gestiunea soldului bugetar devin
coordonate esenţiale ale politicii fiscalbugetare.
Politica fiscală este una dintre componentele esenţiale ale politicilor financiare publice
şi, in același timp, o componentă a politicii economice şi sociale a statului modern.
Considerată în contextul mai larg al politicii economice, politica fiscală se află în
raporturi de interdependenţă cu celelalte componente ale acesteia, respectiv politica monetară, cu
politica valutară, cu politica veniturilor, cu politica preţurilor, cu politica ocupării forţei de
muncă şi cu politica financiară a întreprinderii. Pe de altă parte, politica fiscală are obiective şi
instrumente proprii de manifestare. Din aceasta perspectiva, pot fi conturate următoarele
obiective majore ale politicii fiscale:
1. Procurarea cu randament cât mai ridicat a resurselor fiscale la dispoziţia autorităţilor
publice. Acesta presupune opţiuni asupra modalităţilor concrete de procurare a
resurselor fiscale la dispoziţia autorităților publice şi, în primul rând, crearea unui
sistem de impozite adecvat politicii generale.
2. Alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor fiscale. Acest obiectiv vizează stabilirea
destinaţiilor, modalităţilor de alocare şi utilizare efectivă a resurselor fiscale
concretizânduse, în principal, prin sistemul cheltuielilor publice, ale cărui structuri şi
dimensiuni reflect orientările de politică generală, urmărind satisfacerea cerinţelor de
oportunitate şi eficienţă cât mai înaltă.
3. Asigurarea funcţionării normale a instituţiilor publice. În acest sens, deciziile luate prin
politica fiscală trebuie să asigure mobilizarea şi distribuirea resurselor necesare
derulării normale a activităţii instituţiilor publice, având în vedere că cea mai mare
parte din resurse are caracter fiscal şi se consumă pentru crearea şi funcţionarea acestor
instituţii.
4. Realizarea procesului de redistribuire a produsului naţional între sfere, domenii de
activitate, categorii de persoane şi indivizi. În realizarea acestui proces, politica fiscală
trebuie axată pe principii de echitate, protecţie socială şi raţionalitate economică.
5. Influenţarea (reglarea) unor procese economico-sociale, corespunzător obiectivelor
politicii generale. Sub acest aspect, societatea contemporană a asimilat ca obiective ale
politicii fiscale, interconectate cu cele ale altor politici financiare; preocuparea pentru
stabilizarea economiei afectată de acţiunea unor factori perturbatori, reglarea
producţiei în raport de conjunctura economică existentă, inclusiv modernizarea şi
restructurarea ei şi dezvoltarea durabilă a societăţii.

46
 Abordată distinct, politica fiscală se concentrează pe cele două componente fundamentale
şi anume: politica impozitelor şi celorlalte prelevări cu caracter fiscal ca resurse financiare
publice; politica cheltuielilor publice (finanţate) în principal pe seama resurselor fiscale.
În raport cu această structurare, politica fiscală conţine elemente specifice formării
(procurării) resurselor fiscale, respectiv elemente ce conturează alocarea acestor resurse şi
efectuarea de cheltuieli publice.
Ambele presupun opţiuni şi decizii care, în final, se regăsesc fie ca sistem de procurare a
resurselor fiscale cunoscut şi sub denumirea de sistem fiscal, fie în sistemul cheltuielilor publice
finanţate în cea mai mare parte pe seama resurselor fiscale.
Opţiunile şi deciziile ce conturează politica fiscală în sfera procurării resurselor pot fi
sintetizate pe următoarele repere principale:
– crearea şi ajustarea ulterioară a sistemului de impozite, taxe şi contribuţii obligatorii;
respectiv stabilirea formelor de prelevare a resurselor fiscale la dispoziţia autorităţilor
publice;
– alegerea metodelor şi instrumentelor tehnice utilizabile în efectuarea operaţiunilor de
stabilire a obligaţiilor de prelevare a resurselor fiscale la dispoziţia autorităților publice;
– crearea şi reglementarea funcţionării instituţiilor însărcinate cu aşezarea, colectarea şi
administrarea resurselor fiscale (aparatul fiscal);
– organizarea şi exercitarea controlului prin organele fiscale asupra îndeplinirii şi
obligaţiilor de efectuare a prelevărilor, inclusiv combaterea evaziunii fiscale;
– conceperea modalităţilor de influenţare, prin impozite şi taxe asupra unor fenomene
economice şi sociale, inclusiv stabilirea condiţiilor de acordare a facilităţilor fiscale, etc..
În acelaşi context, trebuie incluse şi opţiunile privitoare la rata fiscalităţii şi
dimensionarea volumului resurselor fiscale în ansamblul resurselor financiare publice, întro
perioadă sau alta, respectiv în diferite ţări. Se pot distinge diferenţieri marcante, în timp şi spaţiu,
privind opţiunile de politică fiscală în sfera procurării resurselor, inclusiv prin prisma ratei
fiscalităţii. Deoarece procurarea resurselor fiscale este, principial, un proces de redistribuire a
veniturilor primare şi, implicit a PIB, variabilele asupra cărora operează politica fiscală privind
prelevările obligatorii pot fi considerate sintetic dimensiunile PIB şi nivelul ratei fiscalităţii.
Prin urmare, adoptarea unui anumit sistem de impozitare a veniturilor implică în sine şi o
opţiune de politică fiscală asupra nivelului ratei fiscalităţii (rf) exprimată ca procent reprezentat
de prelevările fiscale (Pf) în PIB, conform relaţiei:

47
 Aceasta poate lua în considerare un nivel mai ridicat sau mai scăzut al ratei fiscalităţii în
contextul social-economic existent la un moment dat şi al obiectivelor de politică generală
promovate prin programul de guvernare. Sub acest aspect, este de remarcat că nivelul ratei
fiscalităţii trebuie să fie suportabil de către contribuabili deoarece el afectează partea de venit
disponibil, utilizabil pentru consum şi investiţii private.
Pe de altă parte în plan mondial se constată o diferenţiere a ratelor fiscalităţii de la o ţară
la alta, explicabilă şi prin prisma capacităţii contributive a celor ce suportă sarcina fiscală. De
regulă, acesta este mai ridicat în ţările în care mărimea PIB/locuitor este mai mare şi mai scăzut
în ţările unde acest indicator este mai redus cu reflectarea corespunzătoare în oferta de bunuri şi
servicii publice. De asemenea, nivelul ratei fiscalităţii poate varia şi sub incidenţa unor opţiuni
de politică economică determinate de situaţii conjuncturale cum ar fi: stabilizarea sau relansarea
economiei confruntată cu fenomene perturbatoare sau stimularea creşterii economice,
modernizării şi restructurării.
Opţiunile privitoare la procurarea resurselor financiare includ, pe lângă cele ce vizează
resursele cu caracter fiscal, şi pe cele de procurarea a unor resurse nefiscale, din exploatarea
bunurilor şi proprietăţilor statului. Deşi prin prisma conţinutului acestea se reflectă în politica
bugetară, ele sunt interconectate cu cele cu conţinut fiscal, ca opţiuni/decizii de procurare a
veniturilor bugetare ordinare.
În acest context, o coordonată importantă o reprezintă gestiunea eficientă a bunurilor şi
proprietăţilor ce aparţin statului, precum şi organizarea activităţilor din sectorul economic
(productiv) de stat, optând pentru una din următoarele variante:
a) statul exploatează singur bunurile sau proprietăţile sale, în una din variantele următoare
de funcţionare a întreprinderilor: regii publice simple; regii publice comerciale;
b) statul exploatează în asociaţie cu alţi întreprinzători privaţi bunurile sau proprietăţile sale,
întreprinderile funcţionând sub formă de regii mixte sau regii cooperatiste;
c) statul concesionează altor persoane exploatarea bunurilor sau proprietăţilor sale.
Fiecare dintre aceste opţiuni prezintă, desigur, avantaje şi dezavantaje importante, faţă de
care autorităţile publice urmează să decidă, mergând până la a lua în considerare
redimensionarea sectorului economic de stat, tendinţa generală actuală fiind de restrângere a
acestuia prin privatizarea unor întreprinderi.
La rândul lor, opţiunile şi deciziile de politică fiscală referitoare la angajarea cheltuielilor
publice, care se finanţează în cea mai mare parte pe seama resurselor cu caracter fiscal vizează,
în principal:

48
 – stabilirea dimensiunilor globale ale cheltuielilor în raport cu nevoia de bunuri şi servicii
publice şi mărimea resurselor acoperitoare, pornind de la obiectivele de realizat şi
priorităţile ce se impun;
– structurarea cheltuielilor pe ordonatori de credite (bugetare) şi pe categorii de acţiuni
(obiective) de îndeplinit;
– dimensionarea şi autorizarea diferitelor categorii de cheltuieli ş i a alocaţiilor bugetare pe
ordonatori de credite, pe criterii de legalitate, oportunitate şi eficienţă;
– alegerea metodelor de finanțare/autofinanţare a cheltuielilor în raport cu specificitatea
proceselor de care sunt generate şi particularităţile domeniilor de activitate, în care se
realizează;
– conceperea şi adoptarea modalităţilor de alocare-utilizare a resurselor corespunzătoare
realizării cheltuielilor de către entităţile publice;
– crearea cadrului reglementativ privind efectuarea diferitelor cheltuieli;
– organizarea şi exercitarea controlului asupra folosirii resurselor alocate, în realizarea
cheltuielilor publice;
– conceperea modalităţilor de influenţare prin cheltuielile publice asupra fenomenelor
economice şi sociale, în sensul stimulării celor pozitive sau inhibării celor negative.
Este de remarcat, că această latură a politicii fiscale se manifestă în contextul opţiunilor
de politică bugetară, deoarece finanțarea cheltuielilor publice bugetare se realizează, nu în mod
separat din resurse fiscale, ci din ansamblul resurselor financiare publice, inclusiv din cele
nefiscale.
Politica cheltuielilor publice vizează direct, asigurarea unei anumite oferte de bunuri şi
servicii destinate satisfacerii nevoilor de consum public, cunoscută şi sub denumirea de utilităţi
sociale. Expresia directă a acestor consumuri, ca problematică de politică fiscală, o reprezintă
alocaţiile din fondurile financiare publice, iar principalele repere ale sale vizează dimensiunile şi
structura diferitelor cheltuieli publice. Astfel, opţiunile cu privire la dimensiunea cheltuielilor
publice au la bază, pe de o parte, evaluările asupra nevoii de utilităţi publice, iar pe de altă parte,
mărimea resurselor şi, în primul rând, proporţiile PIB ce pot fi folosite în finanţarea acestor
cheltuieli.
Din punctul de vedere al nevoilor de utilităţi publice, politica fiscală are la bază
obiectivele de politică generală ce concretizează angajarea de resurse publice în contextul social-
economic existent la un moment dat. În acest sens, politicile generale de orientare social-
democrată promovează angajarea mai profundă a statului prin cheltuieli publice, pentru
satisfacerea la un nivel mai înalt a cererii agregate prin oferta de utilităţi sociale.

49
 Acestor politici le corespunde angajarea de acţiuni cu caracter social, respectiv de
protecţie socială, cu deosebire a categoriilor considerate defavorizate, luând în considerare nevoi
sociale de dimensiuni mai mari ce urmează a fi satisfăcute.
În acelaşi context, orientările de politică generală bazate pe doctrina intervenţionismului
statal conduc la asumarea de către stat a unor sarcini sporite şi în plan economic, antrenând
cheltuieli publice mai mari şi pentru acţiuni economice. În consecinţă, rezultă un volum mai
mare de cheltuieli publice finanţate de către autorităţile publice.
Comparativ, politicile de orientare liberală limitează angajarea statului în oferta de
utilităţi publice, promovând varianta satisfacerii într-o măsură cât mai mare, a nevoii de utilităţi,
pe cale privată ceea ce face ca dimensiunile cheltuielilor publice de finanţat să fie mai reduse.
Prin prisma factorilor de influenţă directă asupra volumului acestor cheltuieli, este de
semnalat, pe de o parte, dimensiunea cantitativă fizică a consumurilor de bunuri şi servicii cu
caracter public, iar pe de altă parte, dimensiunea valorică reflectată în mărimea cheltuielilor de
finanţat. Sub primul aspect, creşterea sau reducerea consumurilor depinde de dimensiunile
obiectivelor de realizat în plan fizic, asumate de către stat. O opţiune de tip intervenţionist,
inclusiv în economie, presupune dimensiuni mai mari ale consumurilor fizice pentru realizarea
obiectivelor respective şi invers.
Sub aspectul dimensiunilor valorice, ale cheltuielilor publice, o influenţă majoră exercită
nivelul preţurilor care, la rândul său, poate reflecta deprecierea monetară, ca proces inflaţionist
de mai mare sau mai mică amploare. În acest sens, poate avea loc o creştere a dimensiunilor
cheltuielilor publice (sub aspect valoric), ca efect al creşterii inflaţioniste a preţurilor, fără a fi
însoţită de o majorare corespunzătoare a consumurilor fizice. Din această perspectivă, aprecierile
asupra mărimii cheltuielilor publice, inclusiv asupra dinamicii acestora, în cadrul politicilor
fiscale promovate de guvern trebuie să ţină seama atât de mărimea nominală, cât şi de mărimea
reală a cheltuielilor, respectiv a consumurilor realizate.
Cel de al doilea aspect esenţial pentru politica cheltuielilor publice îl constituie structura
acestora, concretizată prin categorii de cheltuie li ce corespund diverselor acţiuni şi obiective
finanţate de stat şi, în general, de autorităţile publice. Respectiva structurare trebuie corelată cât
mai deplin, atât cu cererea de utilităţi publice, cât şi cu oferta de utilităţi private. În general, prin
politica de cheltuieli publice statul trebuie să acopere acea parte a cererii de utilităţi care nu poate
fi satisfăcută prin ofertă privată, in condiţii de eficienţă economică şi socială. Prin urmare, el
trebuie să orienteze cheltuielile, ca structură, către acele domenii sau activităţi care se pot realiza
mai bine în variantă publică; evitând angajarea în acţiuni ce pot fi satisfăcute mai bine pe cale
privată, cum este cazul majorităţii acţiunilor economice.

50
 Totodată, pentru politica cheltuielilor publice prezintă un interes major alegerea
metodelor de finanţare a acţiunilor, respectiv a instituţiilor care concură la realizarea lor, ţinând
seama de particularităţile acţiunilor/obiectivelor de finanţat. Din acest punct de vedere, se
impune, în primul rând, diferenţierea metodelor de finanțare asupra cărora se optează, în funcţie
de sfera (materială sau nematerială) în care se încadrează activităţile finanțate. În principiu, sfera
materială presupune efectuarea unor cheltuieli recuperabile din activitatea finanţată şi obţinerea
unui beneficiu. La rândul său, sfera nematerială se caracterizează prin incapacitatea de a crea
valoare nouă şi nerecuperarea cheltuielilor sau posibilitatea unei recuperări parţiale. În mod
corespunzător, pentru aceasta se pretează mai bine finanţarea cu caracter definitiv, nerestituibil,
din fonduri publice. Finanţarea nerestituibilă poate acoperi parţial sau integral cheltuielile unei
instituţii publice, din această sferă, după cum ele pot obţine, într-o măsură mai mare sau mai
mică, venituri din propria activitate. Când se pot obţine venituri, este aplicabilă finanţarea
parţială, de către stat, cealaltă parte rămânând a fi autofinanţată din venituri proprii. În mod
firesc, când nu se pot obţine venituri din activitatea respectivă, finanţarea din fonduri publice
trebuie făcută integral.
În fine, un reper al politicii cheltuielilor publice se referă la folosirea acestora ca
instrument de influenţare a vieţii economice şi sociale, implicit a evoluţiei societăţii şi a
economiei. Această influenţă are ca suport obiectiv intercondiţionarea dintre procesele
economice şi sociale consumatoare de resurse financiare, sub forme ale cheltuielilor publice, şi
procesele financiare de alocare şi cheltuire a resurselor respective. În acest sens, trebuie observat
că, în principiu, realizarea anumitor procese materiale şi, implicit, satisfacerea unor nevoi ale
membrilor societăţii depind de asigurarea sumelor de bani sub forma alocaţiilor din fonduri
financiare publice, respectiv de efectuarea cheltuielilor publice finanţate de stat.
Prin urmare, opţiunile de politică generală privind evoluția societăţii, inclusiv a
economiei, le includ şi pe cele privind destinaţiile ce se dau resurselor financiare publice, adică
cheltuielile publice de efectuat. Stabilirea unor priorităţi şi dimensionarea destinaţiilor date
resurselor financiare, prin cheltuielile publice ce se realizează, repercutează asupra opţiunilor de
politică fiscală privind cheltuielile, ca premise ale realizării anumitor acţiuni sau obiective
promovate de o autoritate publică sau alta.
În consecinţă, alocarea prin cheltuieli publice a unor sume mai însemnate sau mai reduse,
inclusiv nealocarea de resurse pentru anumite acţiuni sau obiective sociale şi economice
condiţionează realizarea, în fapt, a anumitor procese sau fenomene sociale/economice. În mod
implicit, prin modul de alocare şi efectuare a cheltuielilor publice, anumite fenomene sau procese
sociale sau economice sunt favorizate şi se amplifică pe această bază, în timp ce altele sunt
inhibate, anihilate sau îşi restrâng sfera de manifestare.
51
 Prin prisma raporturilor de influenţare asupra economiei, cheltuielile publice sunt luate în
considerare ca variabile ce influenţează asupra dimensiunilor PNB şi PIB. Astfel, în cadrul
politicii fiscale opţiunile privitoare la cheltuielile finanţate de stat, conturează implicit sau
explicit folosirea lor ca instrumente prin care se exercită o acţiune de stimulare a creşterii PIB.
Indiferent de obiectivele urmărite prin politica economică şi socială generale, implicarea
cheltuielilor publice în realizarea acestora este condiţionată de dimensionarea raţională a
acestora.
Raţionalizarea este un concept de largă rezonanţă pentru comportamentul uman, inclusiv
în sfera proceselor şi relaţiilor economice, care presupune alegerea şi folosirea de metode şi
procedee mai eficiente pentru înfăptuirea diferitelor activităţi şi, implicit, obţinerea de rezultate
utile maxime cu eforturi sau consumuri de resurse minime [26, p. 370].
Având în vedere domeniul specific de manifestare, raţionalizarea cheltuielilor publice
desemnează un proces complex de dimensionare şi structurare a cheltuielilor publice, pornind de
la satisfacerea cererii de utilităţi publice şi asigurarea bunei funcţionări a instituţiilor statului.
Această preocupare decurge, în mod obiectiv, din caracterul limitat al resurselor utilizabile, în
general, şi a celor de care poate dispune statul, în special, faţă de nevoile de utilităţi, practic
nelimitate.
Ea implică efectuarea pe baze raţionale a cheltuielilor necesare funcţionării normale a
entităţilor publice şi realizării sarcinilor statului, urmărind a asigura îndeplinirea pe ansamblu, a
obiectivelor dezvoltării economico-sociale a fiecărei ţări sau colectivităţi de tip statal, pe criterii
de eficientizare aplicabile diverselor activităţi.
Fără a presupune în mod imperativ, o reducere a volumului cheltuielilor publice,
raţionalizarea pune accentul pe caracterul raţional al opţiunilor privind dimensiunile şi structura
acestora, respectiv pe alegerea din mai multe soluţii posibile de aplicat a acelora care asigură
obţinerea efectului maxim dorit cu un efort minim de cheltuieli.
Astfel, sub aspectul dimensionării ca volum a cheltuielilor publice, raţionalizarea
presupune atât corelarea cu posibilităţile de procurare a resurselor băneşti acoperitoare, ca
proporţii ce revin din PIB, cât şi fundamentarea pe baze realiste a sumelor destinate diferiţilor
utilizatori, evitând risipa şi ineficienţa. La rândul său, structurarea judicioasă a cheltuielilor
publice pe obiective şi acţiuni de finanţat şi în cadrul acestora pe categorii sau tipuri de
cheltuieli, urmărind aplicarea de soluţii tehnico–economice care asigură cel mai bun raport cost-
avantaje, constituie o altă coordonată a raţionalizării cheltuielilor publice.
În mod deosebit, caracterul limitat al resurselor financiare publice impune decidenţilor
din acest sector căutarea unor soluţii mai raţionale de angajare a cheltuielilor.

52
 Acest proces trebuie să înceapă cu selectarea acţiunilor şi stabilirea de priorităţi, în raport
cu obiectivele de îndeplinit, continuând cu ierarhizarea lor, după criterii privind necesitatea,
oportunitatea şi eficienţa fiecăreia, şi alegând în cele din urmă pe cea mai avantajoasă, pentru a
satisface la cel mai înalt grad posibil nevoia de utilităţi sociale.
Aprecierile asupra caracterului necesar şi oportun, inclusiv a gradului de eficienţă social–
economică a acţiunilor ce urmează a se finanţa reprezintă, deci, elemente indispensabile
procesului de raţionalizare a cheltuielilor publice.
Alocarea resurselor financiare publice pentru satisfacerea diferitelor nevoi sociale trebuie
aşadar fundamentată pe criterii de cost şi beneficiu, urmărindu-se maximizarea efectelor
pozitive. O asemenea cerinţă poate fi analizată pe exemplul a două proiecte, X şi Y, ce se doresc
a fi finanţate din bugetul public. Beneficiile marginale corespunzătoare celor două proiecte sunt
diferite, aşa cum se observă în figura 1.1:

Figura 1.1 Dime nsionarea raţională a sumelor alocate dife ritelor acţiuni publice
Sursa: prelucrare după Richard Musgrave, Peggy Musgrave – op.cit., p.132

Suma disponibilă (S) pentru cele două proiecte trebuie astfel alocată încât beneficial total
să fie maxim. Orice unitate monetară alocată din suma totală disponibilă are o semnificaţie
dublă: pentru proiectul pentru care este alocată determină o creştere a utilităţii, în timp ce pentru
celălalt proiect determină o reducere a utilităţii. În aceste condiţii, suma trebuie astfel alocată
între cele două proiecte încât utilităţile marginale să fie egale. În figură, această condiţie este
realizată pentru OA şi OB (cu OA + OB = S), cu utilitatea marginală AC a proiectului X fiind
egală cu utilitatea marginală BD a proiectului Y.

53
 Beneficiul total al celor două proiecte, reprezentat de suma ariilor suprafeţe lor OACH şi
OBDJ este în aceste condiţii maxim.
Dintr-o altă perspectivă, raţionalizarea cheltuielilor publice include şi preocuparea pentru
armonizarea utilităţilor asigurate prin activităţi private cu cele oferite prin finanţarea de acţiuni
de interes public, astfel încât efectele utile însumate să fie maxime. În acest sens, un nivel optim,
raţional, al cheltuielilor publice poate fi considerat acela ce se situează în punctul în care
utilitatea marginală a acestora este egală cu utilitatea marginală a veniturilor rămase la dispoziţia
contribuabililor, destinate obţinerii de utilităţi private.
Dacă în figura 1.1 considerăm proiectul X ca reprezentând utilitatea cheltuielilor publice
şi proiectul Y utilitatea cheltuielilor private, dimensionarea la nivelul optim al cheltuielilor
publice presupune egalizarea utilităţilor marginale ale celor două categorii de cheltuieli (în raport
cu resursele totale disponibile la nivelul naţiunii). Altfel, prelevările prea mari pentru efectuarea
de cheltuieli publice privind acţiuni de utilitate mai redusă, ar determina scăderea utilităţii totale,
publică şi privată.
Totodată, este de remarcat că, deşi cea mai mare parte a utilităţilor poate fi asigurată pe
calea ofertei private, anumite nevoi (apărare şi securitate naţională, ordine internă, relaţii
diplomatice etc.) pot fi satisfăcute numai prin ofertă publică. Prin urmare, dacă avem în vedere
mărimea însumată a cheltuielilor publice şi private, un criteriu de raţionalizare (optimizare)
globală a acestora ar urma să- l reprezinte maximizarea ofertei de utilităţi sociale totale,
implicând în sine şi optimizarea proporţiilor ce revin celor două categorii de utilităţi, ceea ce
sintetic poate fi redat prin relaţiile următoare [9, p. 19]:
Ut = Up + Us
Cp + Cs = Up + Us
în care: Ut - utilităţi totale (oferite de sectorul privat şi public);
Cp - cererea de utilităţi private;
Cs - cererea de utilităţi publice;
Up - utilităţi oferite de sectorul privat;
Us - utilităţi oferite de sectorul public (de stat).
Deoarece, în principiu, nevoia (cererea) de utilităţi totale apare nelimitată, oferta acestora
trebuie maximizată prin combinarea optimă a celor două categorii de cheltuieli (private şi
publice), astfel ca împreună să permită satisfacerea nevoilor la un nivel cât mai ridicat.
În consecinţă, constatăm că utilităţile totale, decurgând din acţiuni finanţate atât public,
cât şi privat, se regăsesc în dimensiunile produsului naţional, respectiv ale PIB şi că maximizarea
acestuia reprezintă, în mod implicit, un criteriu de optimizare (raţionalizare) a cheltuielilor
publice. Luarea în considerare a acestui criteriu are ca suport contribuţia adusă prin realizarea
54
acţiunilor (obiectivelor) finanţate sub forme ale cheltuielilor publice, fie direct la crearea de PIB
în activităţile materiale, fie indirect prin stimularea producţiei private de bunuri şi servicii pentru
consum public.
Obiectivul avut în vedere este cel al asigurării optimului social, alegând mai întâi între
oferta de utilităţi publice şi oferta de utilităţi private, iar apoi, între a lternativele de a realiza
oferta de utilităţi publice, şi optând în final pentru varianta mai puţin costisitoare. O cale,
considerată ca fiind necesară de urmat, în acest scop, o reprezintă modernizarea serviciilor
publice, ce ar favoriza atât minimizarea costului acestora, cât şi maximizarea utilităţilor oferite
consumatorului.
Atingerea optimului social, in această optică, implică o creştere a eficienţei alocative a
resurselor, adică o distribuire şi redistribuire pe baze raţionale a acestora, atât în sec torul privat
cât şi în cel public. Sub acest aspect, prezintă un interes major gradul de redistribuire a
veniturilor private care trebuie corelat cu dimensiunile raţionale ale utilităţilor publice oferite,
respectând cerinţele raportării la utilitatea marginală. Se invocă aici una din tezele afirmate de
A.Pareto, cunoscut şi ca economist al bunăstării. Această teză susţine că, din punct de vedere al
optimului social, alocarea resurselor este optimă dacă în nici o altă variantă (de alocare) nu va
putea fi făcută mai bine, fără să dăuneze ultimei persoane consumatoare a bunului respectiv.
Altfel spus, dacă o schimbare în alocarea resurselor sporeşte bunăstarea ultimei persoane
consumatoare fără a o reduce la o altă persoană, se asigură creşterea bunăstării societăţii în
ansamblu. În aceste condiţii, nivelul cheltuielilor publice apare ca o expresie a gradului de
satisfacere a condiţiilor de optim social ale lui Pareto. O asemenea evoluţie a ofertei publice este,
în mod obiectiv, în corelaţie directă cu cea a impozitelor care asigură resursele destinate
finanţării cheltuielilor publice.
Prin urmare, orice consum ce iese din zona utilităţii marginale intră în zona de
dezutilitate, iar cheltuielile publice încadrate în această zonă sunt în total dezacord cu eficienţa
alocativă a resurselor. Oferta de utilităţi publice ce ar plasa consumul în zona de dezutilitate
apare neraţională si prin raportarea la corelaţia cu oferta de utilităţi private. În mod
corespunzător, prelevarea sub formă de impozite pentru a finanţa asemenea cheltuieli devine
ineficientă. Comparativ eliminarea acestor cheltuieli şi, implicit, reducerea impozitelor, ar avea
impact pozitiv asupra venitului privat disponibil, creând o situaţie favorabilă creşterii eficienţei
alocative a resurselor, private şi publice, considerate în ansamblu.
Pornind de la aceste considerente, s-au conturat unele orientări mai recente având la bază
următoarele teze:
1. serviciile publice nu trebuie furnizate neapărat în mod gratuit;

55
 2. atunci când şi acolo unde este posibil, oferta de utilităţi publice poate fi înlocuită cu
oferta privată;
3. opţiunea privind furnizarea serviciilor publice poate fi racordată la mecanismele de cvasi-
piaţă, adică statul promovând formule de ofertă care să includă şi elemente specifice
pieţei.
În legătură cu prima teză, se consideră că, în principiu, serviciile publice sunt oferite
consumatorilor de o manieră diferită decât cele ce se procură şi se consumă în baza raporturilor
de piaţă. Aceste servicii publice se pot oferi gratuit, implicând un acces la consum public
colectiv, după criterii mai mult sau mai puţin raţionale, dar şi posibilitatea unui consum excesiv
nejustificat şi uneori dăunător societăţii. De asemenea, serviciile publice se prestează la un nivel
de preţ inferior costului şi preţului ce s-ar forma pe piaţă. Şi în acest ultim caz, este creată
premisa abuzului de consum public, chiar dacă într-o măsură mai mică decât în primul (al ofertei
în regim gratuit).
În raport cu teza respectivă, numai atunci când, prin natura lor, serviciile publice nu pot fi
cuantificate şi suportate individual, cum este cazul administraţiei publice, apărării naţionale,
unele servicii de ordine internă etc. apare justificată furnizarea gratuită, iar cheltuielile
corespunzătoare se justifică a fi acoperite din impozite. Dar, în acest context, se poate invoca
teoria echivalenţei impozitelor care susţine că între impozitele plătite şi preţul (costul) serviciilor
publice de care beneficiază populaţia, există un raport de echivalenţă. Pe seama acestor impozite,
statul finanţează cheltuieli generatoare de bunuri şi servicii publice destinate consumului public,
fie gratuit, fie cu plată parţială. Această teorie a fost concepută pentru a justifica natura şi
mărimea impozitelor, prin raportarea la costul bunurilor şi serviciilor oferite de stat. Dacă o parte
mai mare sau mai mică din bunurile şi serviciile ce alcătuiesc oferta publică se asigură contra
cost, cheltuiala publică va fi mai mică, iar impozitul necesar acoperirii acestuia va fi şi el mai
mic.
A doua teză susţine că, oricând apare posibil, este preferabil să se opteze pentru oferta
privată de servicii şi nu pentru cea publică, întrucât cointeresarea are un impact mult mai mare
dacă oferta este privată şi invers, dacă oferta este publică. Este evident că autorităţile publice nu
trebuie să-şi asume sarcini de asigurare a unor bunuri şi servicii care pot fi oferite mai eficient în
varianta privată de realizare a lor. Se înscriu aici cheltuielile din sectorul economic, producător
de bunuri materiale, ale căror dimensiuni trebuie să fie preponderent private şi numai cu caracter
de excepţie să se realizeze în varianta publică;
Cea de a treia teză are în vedere necesitatea luării în considerare a posibilităţii de punere a
ofertei publice pe bazele funcţionării pieţei în măsura în care este posibilă folosirea

56
mecanismelor sale. Astfel, este de preferat efectuarea unor cheltuieli de tipul transferurilor de
bani, variantei de a oferi serviciile gratuite în natură.
Realizarea obiectivelor de politică fiscală are la bază două tipuri de instrumente specifice,
şi anume: instrumente axate pe prelevările fiscale şi instrumente axate pe cheltuielile publice.
În prima categorie de instrumente sunt luate în considerare categoriile financiare, cu
tehnicile aferente, de tipul impozitelor, taxelor şi contribuţiile obligatorii prelevate la fondurile
financiare publice. În principiu, se pornește de la premisa că, în cadrul politicii fiscale,
autorităţile publice trebuie să opteze între mai multe variante posibile de realizare a prelevărilor
fiscale, fiecare dintre acestea fiind considerate, pe de o parte, ca procese de prelevare propriu-
zisă, adică de acumulare a resurselor financiare la fondurile publice, iar pe de altă parte ca
instrumente de influenţare directă/indirectă asupra contribuabililor şi, implicit, asupra economiei
şi societăţii.
Având ca repere principalele obiective de politică generale, reflectate de regulă în
programele de guvernare, politica fiscală se axează, în primul rând, pe impozitele şi contribuţiile
cu caracter obligatoriu. Acestea au rolul de variabile ce pot fi adaptate obiectivelor de politică
generală, atât în cadrul modelelor de echilibru macroeconomic şi dezvoltare durabilă, cât şi în
scop de influenţare a activităţilor de nivel microeconomic, prin alegerea elementelor tehnice
adecvate, optându-se pentru cele mai avantajoase. Sub acest din urmă aspect, opţiunile de
politică fiscală vizează, modalităţile tehnice de impozitare aplicate, incluzând numărul şi formele
concrete sub care se practică impozitele, proporţiile ce revin diferitelor categorii de impozite în
materia impozabilă sau cotele procentuale, metodele de calcul utilizabile, condiţiile de plată,
acordarea de facilităţi şi regimul deducerilor fiscale etc. Fiecare dintre aceste elemente de ordin
tehnic comportă particularităţi de concretizare şi antrenează efecte diverse (pozitive sau
negative) din perspectiva obiectivelor de politică generală ce se cer a fi susţinute prin politica
fiscală.
În mod obişnuit, se optează pentru un sistem al prelevărilor fiscale care cuprinde mai
multe forme menite să favorizeze exercitarea unor influenţe adecvate diverselor scopuri urmărite
prin politica generală. Astfel, de regulă, este preferată practicarea mai multor tipuri de impozite
faţă de varianta unui singur impozit, întrucât posibilităţile de influenţare asupra diferitelor
fenomene economice şi sociale sunt mai mari, sistemul fiind mai elastic. În acelaşi timp, este
contraindicată multiplicarea formelor de prelevare fiscală, fără ca fiecare dintre acestea să
îndeplinească pe lângă rolul de resursă, şi pe cel de pârghie financiară. Sub acest aspect, se
apreciază îndreptăţit că existenţa unei forme de prelevare fiscală alături de altele; respectiv,
introducerea de noi forme de prelevare trebuie să se justifice nu numai ca un canal suplimentar
de realizare a prelevării în sine, ci mai ales ca un instrument prin care se poate exercita o
57
influenţă pozitivă asupra vieţii economico-sociale. În alte condiţii, multiplicarea formelor de
prelevare duce la amplificarea nejustificată a volumului de muncă şi, mai ales, a cheltuielilor cu
procurarea de venituri pentru stat; o asemenea opţiune fiind contrară principiului randamentului
fiscal ridicat. Din acest unghi de abordare, politica fiscală trebuie să favorizeze, concomitent,
simplificarea sistemului fiscal, şi implicit limitarea pe baze raţionale a formelor de prelevare
fiscală, în raport cu obiectivele politicii generale.
Din punctul de vedere al modalităţilor de calculare a impozitelor şi de acordare a
facilităţilor fiscale, se impune ca, prin deciziile de politică fiscală, să se asigure respectarea
principiilor generale ale impunerii şi, în acelaşi timp, să se influenţeze dezvoltarea anumitor
activităţi, domenii/ramuri economice. Sub acest aspect, politica fiscală trebuie să precizeze
modalităţile concrete de aplicare a facilităţilor, respectiv a deducerilor fiscale, cum ar fi:
reducerea/scutirea de impozit pentru partea din profitul reinvestit, aplicarea unor cote de impozit
mai mici pentru anumite categorii de venituri obţinute din anumite activităţi pe care societatea
este interesată să le dezvolte, etc. Asemănător, prin ea se stabileşte regimul deducerilor de
cheltuieli din venitul brut sau reducerea impozitului de plată pentru a cointeresa contribuabilii în
realizarea anumitor obiective economice sau sociale, între care şi finanţarea cercetării ştiinţifice,
creare de noi locuri de muncă etc. În acest sens, sunt avute în vedere anumite categorii de
cheltuieli şi limite ale acestora pentru acordarea deducerilor fiscale, cum este şi cazul
cheltuielilor cu cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, ca factor propulsor al noilor
tehnologii şi progresului economic.
În acelaşi cadru se înscrie armonizarea politicii impozitelor cu obiectivul de ţinere sub
control a inflaţiei, pornind de la constatarea că o creştere a impozitelor directe poate acţiona şi ca
o cale de combatere a inflaţiei, în timp ce sporirea impozitelor indirecte se manifestă, mai ales,
ca un element ce poate stimula inflaţia, fără a se ignora nici sensul invers de acțiune prin masuri
corespunzătoare de politică fiscală.
În acelaşi timp, deciziile de politică fiscală vizând folosirea instrumentelor de prelevare a
resurselor fiscale la dispoziția statului/autorităţilor publice, trebuie să ţină seama de interesele
mai largi economice/sociale, între care şi dezvoltarea activităţii de export, ca premisă în
echilibrarea balanţei de plăti externe. Din acest punct de vedere, un impact major îl prezintă
regimul taxelor vamale, în care se reflectă, de regulă, măsuri menite să stimuleze exportul de
mărfuri şi încasarea de valută, ceea ce determină stimularea producţiei pentru export bazată, fie
pe resurse interne, fie pe importul de resurse destinate producţiei pentru export. Astfel, scutirea
de taxe vamale a producţiei exportate, respectiv reducerea taxelor vamale la importul de materii
prime destinate producţiei de export constituie masuri de politică fiscală menite să favorizeze un
asemenea obiectiv.
58
 Pe acelaşi plan, al politicii fiscale, un loc important revine opţiunilor privind
administrarea impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor de către diferitele categorii de autorităţi
publice. Sub acest aspect, o primă direcţie de abordare o reprezintă delimitarea impozitelor,
taxelor şi contribuţiilor aflate în administrarea autorităților centrale faţă de cele administrate de
autoritățile locale. Pentru acestea din urmă, politica fiscală are ca scop să cointereseze autoritățile
locale, în procurarea şi administrarea eficientă (în baza autonomiei locale) a resurselor financiare
de care pot dispune.
Este, de asemenea, de interes şi opțiunea referitoare la dirijarea resurselor fiscale şi
utilizarea lor în cadrul diferitelor fonduri financiare, administrate de către anumite autorităţi,
publice. În acest sens, dirijarea unor contribuții cu caracter fiscal denumite generic "taxe" la aşa
numitele "fonduri speciale", constituite şi administrate în afara bugetului de stat, de regulă, de
către anumite ministere, trebuie să se fundamenteze prin prisma impactului pe care- l produce
această opţiune respectiv a efectelor utile rezultate pe ansamblu.
Ca instrumente de politică fiscală din domeniul cheltuielilor publice pot fi considerate,
în principiu, tehnicile specifice de distribuire şi utilizare a fondurilor financiare publice. Din
această perspectivă, cele mai reprezentative instrumente de politică fiscală sunt considerate cele
care concretizează distribuirea şi utilizarea fondului bugetar cunoscute sub denumirea generică
de cheltuieli bugetare. În acest cadru, sunt caracteristice tehnicile de dimensionare a cheltuielilor
şi de alocare bugetară/de deschidere a creditelor bugetare, modalităţile de acordare a subvenţiilor
bugetare sau de efectuare a transferurilor bugetare etc.. Alocaţiile (creditele) bugetare reprezintă
sumele puse la dispoziţia ordonatorilor de credite bugetare, pe tipuri de acţiuni şi obiective ce se
finanţează. Din această perspectivă, fiecare cheltuială bugetară devine un instrument al politicii
fiscale ce se manifestă sub forme variate.
Dimensionarea pe criterii raţionale a cheltuielilor bugetare în raport cu obiectivele sau
acţiunile de finanţat, atât în cadrul bugetului de stat (al administraţiei centrale), cât şi al bugetelor
locale reprezintă premisă indispensabilă a deciziilor eficiente în acest domeniu,cu impact direct
şi asupra alocaţiilor sau creditelor deschise diferitelor instituţii.
Preocupările pentru dimensionarea judicioasă a cheltuielilor publice bugetare, ca expresie
a preocupărilor de raţionalizare a acestora, se concretizează în conceperea şi folosirea unor
metode moderne de dimensionare a cheltuielilor şi veniturilor bugetare.
Prin comparaţie cu metodele clasice, bazate pe automatisme şi evaluări cu rezultate
aproximative, metodele moderne, bazate pe analiza cost-avantaje, presupun luarea în considerare
a unui număr mare de elemente de calcul, în cadrul unor modele maCAPITOLULtice cu foarte
multe necunoscute, şi sunt concepute pentru analiza şi selectarea variantelor mai avantajoase de
realizare şi finanţare a unor acţiuni de mai mare amploare sau obiective complexe.
59
 Folosirea metodelor moderne de dimensionare a cheltuielilor (veniturilor) bugetare
prezintă avantaje importante, ce decurg mai ales din fundamentarea deciziilor respective pe
criterii economice şi luarea în calcul a unui foarte mare volum de informaţii şi număr de
variabile. Valorificarea avantajelor acestor metode prin utilizarea tehnicii electronice, care
permite simularea fenomenelor şi elaborarea unei multitudini de soluţii alternative, ca şi
orizontul de timp mai lung la care se raportează formularea problemelor şi orientarea acţiunilor,
favorizează dimensionarea mai exactă a prevederilor bugetare, în comparaţie cu posibilităţile
oferite de metodele tradiţionale.
Totuşi, avantajele metodelor moderne nu pot fi deplin valorificate, deoarece în
dimensionarea şi structurarea prevederilor bugetare prevalează, adesea, opţiunile politice asupra
celor economice, iar criteriile de optim economic cedează teren compromisurilor politice. Aşa
cum aprecia Maurice Duverger, alocarea resurselor bugetare pentru finanţarea de acţiuni publice
nu s-a bazat în nici o ţară şi în nici o epocă numai pe aprecierea raţională a avantajelor, a
costurilor şi a eficienţei [27, p. 305].

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1. Definiţi noţiunile politică bugetară şi politică fiscală, care este deosebirea dintre ele?
2. Numiţi şi argumentaţi sfera sau domeniul de acţiune a politicii financiare.
3. Numiţi instrumentele politicii bugetar-fiscale.
4. Determinaţi factorii de stabilire a dimensiunii cheltuielilor publice.
5. Ce trebuie să asigure politica financiară a statului în condiţiile economiei de piaţă?
6. Argumentaţi dacă este necesar de a efectua unele măsuri în perfecţionarea sistemului
legislativ privind investiţiile.
7. Numiţi obiectivele şi acţiunile politicii financiare în Republica Moldova.
8. Determinaţi factorii ce diferenţiază politica unei ţări de politica altor ţări.

TESTE – GRILĂ:

1. Politica financiară a Republicii Moldova prevede următoarele obiective:

a) stimularea antreprenoriatului prin politica bugetară;
b) coordonarea nivelului cheltuielilor bugetare cu dinamica PIB;
c) asigurarea stabilităţii fiscale;
d) fixarea volumului veniturilor bugetare ţinând cont de programele eşalonate pentru fiecare
perioadă.
2. Noţiunea de strategie reprezintă:
a) acte administrative pe perioade scurte;
b) măsuri prevăzute de a se lua pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor
specifice unei perioade;

60
c) programe financiare de perspectivă îndelungată;
d) programe financiare de perspectivă pe o perioadă scurtă de timp.
3. Politica financiară include următoarele tipuri de politici:
a) bugetar- fiscală;
b) social-economică;
c) comercial-bancară;
d) monetar-creditară;
e) în domeniul asigurărilor.
4. Politica promovată în domeniul cheltuielilor publice presupune:
a) destinaţia cheltuielilor;
b) stabilirea mărimii şi structurii cheltuielilor;
c) stabilirea impozitelor generale de stat;
d) determinarea obiectelor care trebuie atinse;
e) stabilirea surselor de finanţare a cheltuielilor.
5. Volumul şi provenienţa resurselor financiare se determină în dependenţă de:
a) cheltuielile publice care includ necesarul de resurse financiare;
b) produsul intern brut;
c) nivelul şi progresivitatea impozitelor;
d) nivelul fondurilor bugetare şi locale.
6. Ca obiective economico-sociale sau de altă natură, în cadrul politicii interne, nu
apar:
a) indicele preţurilor şi tarifelor;
b) curba şomajului;
c) balanţa de plăţi externe;
d) proporţiile şi orientarea investiţiilor brute;
e) ritmul creşterii economice.
7. Politica financiară în raport cu politica gene rală a statului:
a) nu se întrepătrund;
b) politica generală a statului este inclusă în politica financiară;
c) este total independentă;
d) are o independenţă relativă;
e) este total independentă.

STUDII DE CAZ:

1. Analizați direcţiile esenţiale ale politicii bugetar- fiscale în Republica Moldova.

2. Determinaţi importanţa şi rolul politicii bugetar-fiscale a statului.
3. Numiti şi analizaţi componentele sau instrumentele politicii bugetar- fiscale.

61
 CAPITOLUL 3: PROCESUL BUGETAR
3.1. Conceptul şi trăsăturile procesului bugetar
3.2. Rolul autorităţilor publice în procesul bugetar
3.3. Elaborarea proiectului bugetului de stat
3.4. Examinarea şi aprobarea legii bugetare anuale
3.5. Executarea bugetului de stat
3.6. Întocmirea dării de seamă cu privire la executarea legii bugetare anuale şi aprobarea ei
3.7. Controlul bugetar

Obiective didactice:

 Prezentarea principiilor bugetare în construcţia sistemelo r de bugetare;

 Analiza cerinţelo r specifice principiilor bugetare ;

 Analiza etapelor consecutive ale procesului bugetar în Republica Mo ldova;

 Descrierea principiilor şi trăsăturilor macrobugetării.

Concepte-cheie: principii bugetare; sistem bugetar; proces bugetar; control bugetar.

3.1. Conceptul şi trăsăturile procesului bugetar

Principiile bugetare au fost conturate odată cu victoriile revoluţiilor burgheze, care au
inclus între obiectivele majore urmărite şi instituirea ordinii în finanţele publice. Astfel, au luat
naştere principiile bugetare clasice, care, deşi recunoscute şi în prezent, au suferit unele adaptări
în aplicare, ca urmare a apariţiei şi dezvoltării unor fenomene specifice societăţii moderne.
Procesul complex al elaborării şi execuţiei bugetului de stat este supus unor reguli mai
mult sau mai puţin rigide. Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă şi, în acelaş
timp, este un tablou comparativ al veniturilor şi cheltuielilor publice aferente perioadei la care se
referă. Astfel, bugetul trebuie să reflecte cît mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi
destinaţia acestora, să permită compararea la finele exerciţiului bugetar a veniturilor încasate şi a
cheltuielilor efectuate şi să ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de provenienţă şi a
cheltuielilor pe destinaţii. Aceste cerinţe sunt specifice principiilor bugetare.

62
 Principiile bugetare reprezintă o sinteză a experienţei practicii bugetare, dar şi a cerinţelor
şi exigenţelor presupuse de procesul elaborării şi execuţiei bugetului de stat. Legislaţia bugetară
se bazează pe aceste principii şi le include ca norme juridice. Reflectarea lor juridică nu poate fi
însă rigidă, ci adaptată intereselor şi particularităţilor economice caracterizând nu doar statul de
referinţă, ci chiar orientarea regimului de stat, a organului legislative sau a guvernelor.
Pentru asigurarea unei gestionări corecte a resurselor financiare publice este necesară
respectarea următoarelor principii bugetare:
 principiul anualităţii;
 principiul unităţii monetare;
 principiul universalităţii;
 principiul unităţii bugetare;
 principiul specializării bugetare;
 principiul transparenţei;
 principiul echilibrului bugetar;
 principiul publicităţii.
Principiul anualităţii. Potrivit acestui principiu veniturile şi cheltuielile bugetare sînt
aprobate prin lege pentru o perioadă de un an bugetar.
Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în decursul unui an bugetar în contul unui
buget aparţin exerciţiului corespunzător de executare a bugetului respectiv.
Principiul unităţii monetare. Potrivit acestui principiu toate operaţiunile bugetare se
exprimă în monedă naţională.
Principiul universalităţii. Veniturile bugetare sînt destinate finanţării tuturor
cheltuielilor incluse în buget fără relaţii între anumite tipuri de venituri şi cheltuieli.
Potrivit acestui principiu veniturile şi cheltuielile publice trebuie să fie înscrise buget în
sumele lor totale (brute), fără omisiuni şi fără compensări reciproce. Această regulă a bugetului
brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi cheltuielilor statului în sume
brute sau totale.
Excepţie constituie veniturile din mijloace speciale, fonduri speciale, granturi şi alte
donaţii, care se direcţionează spre programele de cheltuieli incluse în buget în sumă totală.
Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita controlul financiar, interzicând
compensarea între cheltuieli şi venituri proprii. Chiar şi în situaţiile în care realizarea veniturilor
publice presupune efectuarea unor cheltuieli prealabile, principiul universalităţii nu permite
înscrierea în buget numai a soldului dintre acestea. În buget veniturile trebuie să figureze cu
sumele lor brute, iar cheltuielile cu sumele lor totale.

63
 Numai în acest mod i se oferă Parlamentului posibilitatea cunoaşterii veniturilor totale, pe
care statul urmează să le încaseze în perioada considerată, precum şi a destinaţiei ce va fi dată
acestora.
Principiul unităţii bugetare. Potrivit acestui principiu toate veniturile şi toate
cheltuielile statului se includ în buget.
Veniturile şi cheltuielile fiecărui element al sistemului bugetar se consolidează în bugetul
public naţional.
Toate veniturile şi cheltuielile din mijloace speciale, fonduri speciale, din granturi şi din
alte donaţii se includ în bugetele respective conform regulilor şi principiilor acestor bugete.
Acest principiu presupunea înglobarea într-un singur document, denumit bugetul general,
a tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, interzicând reţinerea sau separarea anumitor venituri
ori părţi din venituri pentru a se finanţa anumite acţiuni publice. Principiul unităţii urmărea să
asigure cunoaşterea şi reflectarea, pe baza unei concepţii clare, a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare, precum şi a corelaţiei dintre mărimile acestora. Pus în corespondenţă cu universalitatea
bugetului şi cu cerinţele de echilibrare a veniturilor cu cheltuielile bugetare, principiul unităţii
permitea, prin aplicarea sa, constatarea eventualelor abateri de la condiţia de echilibru bugetar
prin compararea directă a celor două părţi ale bugetului (venituri cu cheltuieli). În plus, se oferea
posibilitatea unui control riguros asupra structurii veniturilor şi cheltuielilor publice, prevenind
pulverizarea acestora în mai multe documente de reflectare a lor. Aplicarea principiului unităţii
presupune, deci, existenţa unui buget unic, care concentrează ansamblul relaţiilor bugetare ale
statului, privind procurarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor sale, favorizând stabilirea de
priorităţi şi opţiuni, respectiv luarea deciziilor bugetare mai bine fundamentate.
Principiul specializării. Veniturile şi cheltuielile bugetare se aprobă şi se înscriu grupate
conform Clasificaţiei bugetare.
Potrivit acestui principiu, înscrierea în bugetul de stat, aprobarea de către Parlament şi
urmărirea execuţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetare trebuie făcută în concordanţă cu o
schemă unitară, denumită "clasificaţie bugetară", care structurează veniturile, pe de o parte, şi
cheltuielile, pe de altă parte într-o anumită ordine şi pe baza anumitor criterii. Această schemă,
care se elaborează, în principiu, de către Ministerul Finanţelor, este obligatoriu de respectat, în
toate fazele procesului bugetar, fiind considerată o premisă indispensabilă asigurării disciplinei
financiare, ordinii bugetare şi controlului asupra gestiunii banului public. O aseme nea clasificaţie
bugetară trebuie să satisfacă anumite cerinţe, între care: gruparea veniturilor şi a cheltuielilor
bugetare să se facă într-o ordine strictă, să reflecte provenienţa veniturilor şi destinaţia efectivă a
cheltuielilor; să fie simplă şi clară; să permită înţelegerea conţinutului elementelor de structură la
venituri şi la cheltuieli; să favorizeze efectuarea controlului şi analizelor privind situaţia
64
financiară a statului. Cerinţa ca această schemă să fie simplă şi clară are în vedere, la rând ul său,
o structurare a veniturilor şi a cheltuielilor care să exprime modul cum se procură veniturile şi,
implicit, suportatorii sarcinilor fiscale; să poată fi interpretată în concordanţă cu conţinutul
acţiunilor la care se referă cheltuielile şi să permită înţelegerea conţinutului bugetului, chiar şi
pentru nespecialişti. Conţinutul clasificaţiei bugetare, prin care se asigură structurarea efectivă a
veniturilor şi cheltuielilor, diferă în funcţie de criteriile ce stau la baza elaborării acesteia, şi
anume:
a) Criteriul administrativ (departamental). Conform acestuia, atât cheltuielile, cât şi
veniturile bugetare se înscriu în bugetul de stat în raport cu structura aparatului de stat
care participă la realizarea lor, respectiv la operaţiunile de plăţi şi încasări bugetare. Ca
urmare, gruparea se face în funcţie de structurarea pe departamente a instituţiilor
publice, pornind de la nivelul ministerelor implicate în procurarea veniturilor şi
efectuarea cheltuielilor reflectate în bugetul de stat.
b) Criterii economice. În cadrul folosirii acestor criterii, gruparea se face pornind de la
sursele pe baza cărora se formează veniturile şi conţinutul acţiunilor care concretizează
destinaţiile ce se dau lor, prin cheltuielile de efectuat, structurându- le, atât pe categorii
de venituri şi de cheltuieli, cât şi pe operaţiuni curente (de funcţionare), respectiv
operaţiuni de capital (de investiţii). Se practică, de asemenea, o clasificaţie funcţională,
care pune în prim plan funcţiile de îndeplinit, respectiv sarcinile sau obiectivele
urmărite de stat prin acţiunile pe care le implică formarea veniturilor şi, mai ales,
efectuarea cheltuielilor bugetare (servicii generale, apărarea naţională, dezvoltare
economică etc.).
Principiul transparenţei. Procesul bugetar este deschis şi transparent, acesta realizîndu-
se prin:
a) dezbaterea publică a proiectelor de buget;
b) dezbaterea publică a rapoartelor de executare a bugetelor;
c) publicarea actelor normative de aprobare a bugetelor şi publicarea rapoartelor de
executare a acestora;
d) difuzarea de către mass-media a informaţiilor cu privire la conţinutul bugetului,
exceptînd informaţiile şi documentele care, potrivit actelor normative, nu pot fi
publicate.
În raport cu acest principiu, conţinutul bugetului de stat trebuie adus la cunoştinţa
publicului, bugetul fiind considerat unul dintre documentele de cel mai larg interes public. În
acest scop, sunt folosite mijloacele de informare şi publicitate, respectiv presa, radioul,
televiziunea etc., pentru ca cetăţenii să dispună de informaţii utile, inclusiv să cunoască puncte
65
de vedere ale specialiştilor, iar Legea bugetului adoptată de Parlament, ca şi datele statistice
privind execuţia bugetară pe perioade expirate, sunt publicate, în mod oficial. Un aspect al
publicităţii, în sensul acestui principiu, îl reprezintă însăşi dezbaterea în Parlament a proiectului
de buget şi adoptarea Legii bugetului. Totuşi, adesea, se apreciază ca insuficientă informarea
populaţiei asupra conţinutului real al bugetului, mai ales, pentru că forma sub care se dă
publicităţii bugetul de stat nu permite decât unui număr relativ redus de cetăţeni să-şi facă o
imagine completă şi corectă. Astfel, după unele opinii, acest principiu nu este deplin respectat în
mai nici o ţară, bugetul dat publicităţii arătând ca un "cimitir de cifre", greu de înţeles chiar şi de
către specialiştii în domeniu.
Principiul echilibrului bugetar. Echilibrul bugetar presupune acoperirea integrală a
cheltuielilor bugetare din contul veniturilor bugetare ordinare. Ca urmare a creşterii rapide a
cheltuielilor publice, bugetele chiar în ţările dezvoltate se întocmesc şi se încheie tot mai frecvent
cu deficit. Printre cauzele care generează deficitul bugetar se numără: cursa înarmărilor, creşterea
aparatului administrativ de stat, creşterea cheltuielilor cu datoria publică, etc. Deficitul bugetar
este de obicei acoperit prin apelarea la venituri extraordinare, care provin din împrumuturi de stat
şi în cel mai rău caz din emisie de bani de hârtie. Acestea sunt doar soluţii temporare, care
afectează mai apoi veniturile perioadelor viitoare.
Sunt ţări în care legislaţia financiară nu permite întocmirea de bugete dezechilibrate
(Germania). În alte ţări, cum ar fi Franţa, se recurge la „debugetizare‖ ca mijloc fictiv de
asigurare a echilibrului bugetar. Prin debugetizare se înţelege operaţiunea de scoatere a unor
venituri şi cheltuieli în afara bugetului de stat.
În măsură în care statul ar putea finanţa el însuşi aceste cheltuieli, prin realizarea unor
venituri ordinare suplimentare sau prin restructurarea nivelului cheltuielilor, deci fără a se apela
la împrumuturi şi emisiune, debugetizarea ar prezenta numai o diversificare a tehnologiilor de
finanţare.
Alte ţări, de pildă Suedia au renunţat definitiv la aplicarea în practică a principiului
echilibrării bugetare, elaborând şi prezentînd Parlamentului spre aprobare bugete deficitare.
Deficitul bugetar a devenit un fenomen caracteristic lumii contemporane.
Deficitul bugetar este caracteristic nu numai ţărilor dezvoltate, ci şi ţărilor în curs de
dezvoltare, pentru care aceasta este o problemă foarte grea.
Execuţia bugetară, într-o perioadă sau alta, se poate prezenta în una din următoarele trei
situaţii:
a) excedentară, cînd veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai mari ca
cheltuielile;
b) echilibrată, atunci cînd cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute;
66
 c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile sau încasările bugetare
realizate.
În general, execuţia bugetară corespunde funcţionării echilibrate a economiei naţionale
considerîndu-se că realizarea echilibrului finanţelor publice constituie un criteriu de bună
gestiune economică.
În legătură cu execuţia bugetară există şi opinia potrivit căreia disciplina bugetului
echilibrat este o doctrină desuetă: se consideră că politica financiară a unui guvern trebuie să fie
judecată după rezultatele obţinute, după efectele pe care le are asupra cererii şi nu după echilibrul
sau dezechilibrul bugetului de stat. În această viziune, mărimea deficitului bugetar ar avea un
efect de relansare asupra activităţii economice, deoarece trecerea de la starea de echilibru la
starea de dezechilibru este însoţită de distribuire de putere de cumpărare suplimentară care, la
rîndul ei, antrenează un consum suplimentar, ducând la mărimea ritmului de dezvoltar e. Se
afirmă că deficitele bugetare sunt instrumentele de politică financiară prin care poate promova
prosperitatea.
Şi totuşi, nu trebuie desprinsă concluzia că deficitele bugetare sunt binevenite oricând şi
că ar trebui tolerată succesiunea lor la nesfârşit, aceasta, cu atît mai mult, dacă se ia în
considerare şi faptul că perioada fiscală nu se identifică cu durata ciclului de afaceri. Uneori
efectul pozitiv al deficitului bugetar poate fi anulat de deficitul balanţei de plăţi externe sau de
creşterea preţurilor, ori de către ambele. Statul poate să acţioneze asupra nivelului activităţii
economice şi fără să dezichilibreze bugetul, fiind astfel preferată starea de echilibru bugetar.
Principiul publicității. Potrivit acestui principiu, bugetul de stat după ce este aprobat de
către Parlament, trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice.
În conformitate cu Legea finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar- fiscale (proiect)
modul de elaborare, aprobare şi administrare a bugetelor de toate nivelurile este ghidat de
următoarele principii:
 anualităţii;
 unităţii monetare;
 unităţii bugetare;
 universalităţii;
 transparenţei;
 balanţării;
 stabilităţii şi durabilităţii; principii noi
 performanţei.
Principiul balanţării. Orice buget trebuie să fie balanţat. Cheltuielile bugetare trebuie să
fie egale cu veniturile plus sursele de finanţare.
67
 Principiul stabilităţii şi durabilităţii. Politica bugetar-fiscală şi prognozele
macrobugetare pe termen mediu, pe baza cărora se fundamentează bugetele anuale, se elaborea ză
în conformitate cu regulile bugetar-fiscale stabilite de Legea finanţelor publice şi
responsabilităţii bugetar- fiscale şi se actualizează periodic pentru a asigura stabilitate
macroeconomică şi durabilitate finanţelor publice pe termen mediu şi lung.
Principiul performanţei. Bugetele se elaborează, se implementează şi se raportează în
bază de performanţă şi în corespundere cu principiile bunei guvernări.
În accepţiunea sa generică, procesul bugetar se defineşte prin ansamblul lucrărilor şi
operaţiunilor privitoare la proiectarea, aprobarea, execuţia şi încheierea bugetului, inclusiv
exercitarea, realizarea şi controlul bugetar asupra acestora. Conţinutul procesului bugetar
prezintă anumite diferenţieri, mai ales, în funcţie de structura sistemului bugetar la care se referă
(buget central sau federal, buget al statului membru în federaţie, buget local) şi de
particularităţile dezvoltării istorice a fiecărei ţări, dar el are şi multe elemente comune ce
corespund unui proces decizional sui generis. Pornind de la considerentul că există două tipuri
reprezentative de sisteme bugetare, componenta principală fiind în ambele cea a bugetului
administraţiei centrale sau federale, procesul bugetar aferent acesteia este cel mai reprezentativ şi
parcurge mai multe faze, cuprinzând: elaborarea (întocmirea) proiectului de buget; aprobarea
bugetului; execuţia bugetului; încheierea bugetului; controlul bugetar.
Procesul bugetar este unul de decizie.
Procesul bugetar este predominant politic.
Procesul bugetar are character complex.
Procesul bugetar este ciclic.
Procesul bugetar este strict reglementat.
CBTM reprezinta un instrument prin care trebuie sa se asigure corelarea alocarii
resurselor cu prioritatile de politici. Schema 2.1 reflecta schematic interactiunea între procesul de
elaborare/actualizare a politicilor si procesul bugetar anual.
Procesul de actualizare a politicilor începe la începutul ciclului bugetar anual, cu emiterea
de catre Guvern a Documentului cu privire la prioritatile de politica pe termen mediu.
Scopul acestui document este de a ghida Ministerul Finantelor și autoritatile publice
centrale în procesul de elaborare a prognozelor CBTM și a bugetului.
Actualizarea anuala a politicilor sectoriale are loc odata cu elaborarea strategiilor
sectoriale de cheltuieli în contextul CBTM. Astfel, strategiile sectoriale de cheltuieli reprezinta
instrumentul care asigura alocarea resurselor financiare publice catre prioritatile de politici ale
statului la nivel de sector.

68
 Cadrul de
politici

Cadrul de resurse
publice

prioriotatile
Strategiile si

de program

Cheltuielile
CBTM

Strategiile
Sectoriale de
Analiza executarii

Cheltuieli

si prioritatile de
sectoare si APC
bugetelor si a
performantei

cheltuieli pe
Limitele de

cheltuieli
Bugetele
anuale

Schema 2.1. Interacțiunea între procesul de elaborare/actualizare a politicilor și procesul

bugetar anual

Procesul bugetar reprezintă etape consecutive de elaborare, aprobare, executare şi

raportare a executării bugetului.
Procesul bugetar este procesul care începe cu elabo rarea bugetului şi se termină cu
aprobarea dării de seamă despre executarea lui pentru anul bugetar respectiv.
Etapele procesului bugetar în Republica Moldova.
Conform Legii privind sistemul bugetar şi procesul bugetar etapele consecutive ale
procesului bugetar în Republica Moldova sunt:
 elaborarea bugetului de stat;
 examinarea şi adoptarea legii bugetare anuale de către parlament;
 executarea bugetului de stat.

3.3. Elaborarea proiectului bugetului de stat

Etapa I. Elaborarea bugetului de stat
La elaborarea proiectului de buget Ministerul Finanţelor reese din următoarele:
69
  scopurile bugetului de stat
 sursele de venituri şi destinaţia cheltuielilor;
 propunerile de cheltuieli detaliate ale autorităţilor publice;
 propunerile de venituri ale autorităţilor administraţiei publice locale;
 propunerile privind finanţarea deficitului bugetar, dacă cheltuielile depăşesc veniturile;
 propunerile privind utilizarea excedentului bugetar, dacă veniturile depăşesc
cheltuielile.
Procedura elaborării bugetului de stat este prezentată în schema 2.2.

Datele economice de bază necesare pentru I

Prognoza balanţei de plăţi, a creditelor, a
I obligaţiunilor externe şi a altor indicatori ce
elaborarea proiectului bugetului de stat
caracterizează politica monetar-creditară a
statului de stat

Estimările preliminare de II
Banca Naţională a
venituri şi cheltuieli Mol dovei

Mi nisterul Finanţelor
V

Guvernul
Propuneri de
pînă la data de 1 mai

III IV buget

Cadrul bugetar pe
termen mediu
VI Autorităţile publice

Proiectul Legii bugetare anuale,

care cupri nde anexele pentru Note metodologice detaliate referitoare la
elaborarea proiectului bugetului de stat
aprobare

Schema 2.2. Procedura elaborării bugetului de stat

Sursa: elaborată de autori în baza Leg ii privind sistemul bugetar şi procesul bugetar

I. Datele economice de bază, necesare pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, se

prezintă Ministerului Finanţelor în termenul stabilit de Guvern şi includ în special:
a) prognoza indicatorilor macroeconomici şi sociali pe anul bugetar viitor, care este
determinată, elaborată şi prezentată de Ministerul Economiei şi Comerţului;

70
 b) prognoza indicatorilor şi cerinţelor bugetului asigurărilor sociale de stat, care este
determinată, elaborată şi prezentată de Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale;
c) prognoza indicatorilor fondurilor asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală,
determinată, elaborată şi prezentată de Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale.
Banca Naţională a Moldovei determină, elaborează şi prezintă prognoza balanţei de plăţi,
a creditelor, a obligaţiunilor externe şi a altor indicatori ce carac terizează politica monetar-
creditară a statului.
II. În baza datelor prezentate de Guvern şi BNM, Ninisterul Finanţelor elaborează
estimările preliminare de venituri şi cheltuieli bugetare.
III. În baza estimărilor Ministerului Finanţelor, Guvernul în fiecare an, pînă la data de 1
mai, stabileşte obiectivele politicii bugetar- fiscale pe anul bugetar imediat următor şi pe încă cel
puţin 2 ani ulteriori, precum şi cadrul de resurse şi de cheltuieli publice pe anii respectivi,
inclusiv limitele de cheltuieli pe autorităţi ale administraţiei publice centrale.
IV. Ministerul Finanţelor emite pentru autorităţile publice note metodologice detaliate
referitoare la elaborarea proiectului bugetului de stat.
V. În baza notelor metodologice referitoare la elaborarea pro iectului bugetului de stat
emise de Ministerul Finanţelor, autorităţile publice prezintă Ministerului Finanţelor propuneri de
buget.
Propunerile de buget ale autorităţilor publice, structura şi conţinutul cărora se determină
de Ministerul Finanţelor, includ:
a) veniturile şi cheltuielile realizate în anul bugetar precedent;
b) veniturile şi cheltuielile estimate pentru anul bugetar curent;
c) veniturile şi cheltuielile estimate pentru anul bugetar viitor;
d) veniturile şi cheltuielile estimate pentru cel puţin doi ani după anul bugetar viitor;
e) justificările cerinţelor referitoare la estimările preliminare de venituri şi limitele de
cheltuieli şi ale rezultatelor estimate ale programelor incluse în aceste cerinţe.
Deciziile Ministerului Finanţelor referitoare la partea de venituri şi la partea de cheltuieli
ale bugetului pentru anul bugetar viitor se examinează în comun cu autorităţile publice la data
stabilită de Ministrul Finanţelor.
Divergenţele existente dintre autorităţile publice şi Ministrul Finanţelor se soluţionează în
ultimă instanţă de Guvern.
VI. În definitivarea procedeelor expuse Ministerul Finanţelor elaborează proiectul legii
bugetare anuale, care cuprinde anexele, şi îl prezintă Guvernului împreună cu nota explicativă.
Anexele proiectului legii bugetare anuale includ:
a) veniturile şi cheltuielile estimate pentru anul bugetar viitor;
71
 b) datele adiţionale, prevăzute de legea bugetară anuală.
Nota explicativă la proiectul legii bugetare anuale include prognozele şi estimările
bugetului public naţional bazate pe:
a) strategiile de dezvoltare socială şi economică;
b) strategiile politicii bugetar- fiscale;
c) strategiile datoriei de stat;
d) strategiile de sprijin financiar;
e) strategiile relaţiilor bugetului de stat cu bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.
Guvernul examinează proiectul legii bugetare anuale şi nota explicativă. La solicitarea
Guvernului, Ministerul Finanţelor prezintă informaţii sau explicaţii adiţionale referitoare la
proiectul legii bugetare anuale şi la nota explicativă.
Guvernul stabileşte procedura de apelare de către autorităţile publice a proiectului legii
bugetare anuale şi a notei explicative.
Guvernul decide includerea amendamentelor la proiectul legii bugetare anuale şi la nota
explicativă şi controlează operarea amendamentelor respective de către Ministerul Finanţelor.
După includerea amendamentelor, dacă acestea există, Guvernul aprobă proiectul legii
bugetare anuale.

3.4. Examinarea şi aprobarea legii bugetare anuale

Etapa II. Examinarea şi adoptarea Legii bugetare anuale de către Parlament
Procedura de examinare şi adoptare Legii bugetare anuale de către Parlament este
prezentată în schema 2.3.
VII. După adoptarea Legii bugetare anuale Guvernul prezintă Parlamentului pînă la 1
octombrie a fiecărui an proiectul legii bugetare a nuale. Proiectul legii bugetare anuale include
anexele şi este însoţit de nota explicativă. Adiţional la proiectul legii bugetare anuale, Ministerul
Finanţelor prezintă calculele veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Proiectul legii bugetare anuale
este examinat de Curtea de Conturi, care prezintă Parlamentului un aviz la data stabilită de
acesta.
VIII. Proiectului legii bugetare anuale este examinat în comisiile permanente ale
Parlamentului. Comisiile permanente ale Parlamentului examinează proiectul legii bugetare
anuale în condiţiile stabilite de Parlament. La data stabilită de Parlament, comisiile permanente
prezintă avizele la proiectul legii bugetare anuale Comisiei pentru buget şi finanţe.
IX. În baza avizelor comisiilor permanente şi a propriei sa le examinări, Comisia pentru
buget şi finanţe întocmeşte raportul şi lista de recomandări asupra proiectului legii bugetare
anuale şi le prezintă Parlamentului la data stabilită de acesta.
72
 X. Parlamentul examinează proiectul legii bugetare anuale, de regulă, în trei lecturi. În
fiecare lectură Parlamentul examinează proiectul legii bugetare anuale şi nota explicativă
conform prevederilor.
În decursul primei lecturi, Parlamentul audiază raportul Guvernului şi coraportul
Comisiei pentru buget şi finanţe asupra proiectului legii bugetare anuale şi examinează:
a) direcţiile principale ale politicii bugetar-fiscale;
b) concepţiile de bază ale proiectului.
Parlamentul aprobă, în prima lectură, proiectul legii bugetare anuale şi îl remite Comisiei
pentru buget şi finanţe pentru pregătirea de examinare în a doua lectură. În caz de respingere,
Parlamentul stabileşte un termen pentru îmbunătăţire şi prezentare repetată a proiectului legii
bugetare anuale în prima lectură.
XI. În decursul lecturii a doua, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru buget şi
finanţe, examinează:
a) veniturile estimate sub formă de calcule şi structura lor;
b) cheltuielile estimate, structura şi destinaţia lor;
c) deficitul sau excedentul bugetului de stat.
Parlamentul aprobă, în a doua lectură, proiectul legii bugetare anuale şi îl remite Comisiei
pentru buget şi finanţe pentru pregătirea de examinare în a treia lectură. În caz de respingere,
Parlamentul stabileşte un termen pentru îmbunătăţire şi prezentare repetată a proiectului legii
bugetare anuale în a doua lectură.
XII. În decursul lecturii a treia, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru buget şi
finanţe:
a) examinează alocaţiile detaliate pentru autorităţile publice;
b) stabileşte alocaţiile care vor fi finanţate în mod prioritar;
c) examinează alte detalieri din legea bugetară anuală.
Pînă la 5 decembrie a fiecărui an, Parlamentul adoptă legea bugetară anuală.

73
 Proiectul Legii bugetare anuale Curtea de Conturi

pînă la 1 octombrie a fiecărui an

Aviz asupra proiectului
VII Legii bugetare anuale

Guve rnul VII

Parlame ntul
pînă la 5 decembrie
X XI XII

Examinarea Examinarea Examinarea

Aprobarea/ Aprobarea/ Adoptarea
proiectului proiectului proiectului
respingerea Legii respingerea Legii
Legii Legii
proiectului proiectului bugetare
bugetare bugetare bugetare
Legii Legii anuale
anuale în anuale în anuale în
prima bugetare lectura a bugetare lectura a
anuale în anuale în
lectură prima
doua
lectura a treia
lectură doua

Comisia parlame ntară pentru buget şi finanţe

IX

Raportul şi Aviz asupra proiectului Legii bugetare anuale

lista
recomandărilor VIII
asupra
proiectului Comisiile parlame ntare permanente
Legii bugetare
anuale

Schema 2.3. Procedura de examinare şi adoptare Legii bugetare anuale de către

Parlament
Sursa: elaborată de autori în baza Leg ii privind sistemul bugetar şi procesul bugetar

3.5. Executarea bugetului de stat

Etapa III. Executarea Bugetului de stat
Responsabilitatea pentru executarea bugetului de stat revine Guvernului.
Procedura de repartizare lunară a veniturilor şi cheltuielilor este prezentată în schema 2.4.
În termen de 10 zile după adoptarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanţelor:
 solicită de la autorităţile publice centrale planurile de finanţare ale acestora, precum şi
ale instituţiilor subordonate;
 întocmeşte repartizări lunare ale veniturilor prevăzute de legea bugetară anuală şi de
alte acte legislative.
În termen de 45 de zile după publicarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanţelor
aprobă repartizarea lunară a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat conform Clasificaţiei
bugetare. Ministerul Finanţelor poate aproba alocaţii pentru fiecare program guvernamental.

74
 Repartizarea lunară se semnează de ministrul finanţelor sau de o persoană autorizată din
Ministerul Finanţelor, care aprobă cererea de cheltuieli pentru un scop specific.
Nici o autoritate publică nu poate efectua cheltuieli fără autorizaţia semnată de ministrul
finanţelor sau de persoana autorizată din Ministerul Finanţelor.
Adiţional la repartizarea lunară, Ministerul Finanţelor, printr-o autorizaţie adăugătoare,
poate plasa oricare alte condiţii pentru efectuarea cheltuielilor de către autorităţile publice, dacă
aceste condiţii corespund prevederilor legii bugetare anuale şi altor acte le gislative.
Regulamentul privind statutul, drepturile şi obligaţiunile executorilor de buget se aprobă de
Ministerul Finanţelor.
Executarea bugetului de stat se efectuează de Ministerul Finanţelor prin Trezoreria de
Stat prin mijloace băneşti (metoda de casă).

Legea bugetară anuală

solicită de la
autorităţile
publice centrale
planurile de
în termen de 10
finanţare ale
zile după adoptare acestora,
precum şi ale întocmeşte
instituţiilor repartizări
subordonate lunare ale
veniturilor
Ministerul Finanţelor prevăzute de aprobă
legea bugetară repartizarea
anuală şi de alte lunară a
acte legislative veniturilor şi
cheltuielilor
în termen de 45 bugetului de
stat conform
zile după publicare Clasificaţiei
bugetare

Schema 2.4. Procedura de repartizare lunară a veniturilor şi cheltuielilor

Sursa: elaborată de autori în baza Leg ii privind sistemul bugetar şi procesul bugetar

Colectarea veniturilor. În buget se percep impozitele, taxele şi alte încasări numai dacă
au fost stabilite prin lege. Toate veniturile stabilite prin lege se acumulează la contul trezorerial
în ordinea colectării. Toate veniturile neîncasate pînă la 31 decembrie se încasează în contul
bugetului pe anul viitor.
Efectuarea cheltuielilor. În procesul executării bugetului de stat, autorităţile publice pot
face cheltuieli pentru diverse programe guvernamentale, cu condiţia ca aceste alocaţii să
corespundă legii bugetare anuale.
Procedura de raportare a executării bugetului de stat este prezentată în schema 2.5.

75
 Ministerul Finanţelor raportează lunar Guvernului despre executarea bugetului de stat în
exerciţiu. Cel puţin o dată în cursul anului bugetar, Guvernul informează Parlamentul despre
stadiul executării bugetului de stat.
Ministerul Finanţelor întocmeşte raportul anual despre executarea bugetului de stat şi,
pînă la data de 1 mai a anului imediat următor anului de gestiune, îl prezintă Guvernului spre
examinare şi aprobare, iar Guvernul, după aprobare, îl prezintă, pînă la data de 1 iunie,
Parlamentului. Ministerul Finanţelor întocmeşte raportul anual despre executarea bugetului de
stat şi, pînă la data de 1 mai a anului imediat următor anului de gestiune, îl prezintă Guvernului
spre examinare şi aprobare, iar Guvernul, după aprobare, îl prezintă, pînă la data de 1 iunie,
Parlamentului.
Raportul despre executarea bugetului de stat pe anul de gestiune se examinează şi se
aprobă de către Parlament. După aprobarea de către Parlament, raportul despre executarea
bugetului de stat se public în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

pînă la 1 iunie
Raportul anual (aprobat) priv ind executarea
Bugetului de stat

cel puţin o dată în

2 Informare priv ind cursul anului bugetar
stadiul executării
4 Bugetului de stat

Guve rnul Parlame ntul

1 3 pînă la 1 mai pînă la 15 iulie 5

Raporturi Raportul Hotărîrea

lunare anual privind parlamentară privind
privind executarea raportul asupra
executarea Bugetului de executării Bugetului
Bugetului de stat (pentru de stat
stat în anul aprobare)
de exerciţiu
6

Monitorul Oficial al
Ministerul Finanţelor
Republicii Moldova

Schema 2.5. Procedura de raportare a executării bugetului de stat

Sursa: elaborată de autori în baza Leg ii privind sistemul bugetar şi procesul bugetar

Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.

Procedura de elaborare a bugetelor UAT este prezentată în schema 2.6.

76
 Bugetele unităţilor administrativ- teritoriale asigură cu resurse financiare efectuarea
măsurilor pentru satisfacerea necesităţilor social-economice şi culturale ale populaţiei şi pentru
dezvoltarea teritoriului din subordine, în condiţiile Legii privind administraţia publică locală şi
ale altor acte legislative.
Procesul elaborării şi executării bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale se
reglementează prin Legea privind finanţele publice locale.
Veniturile şi cheltuielile bugetelor unităţilor administrativ- teritoriale se
sisCAPITOLULtizează în conformitate cu Clasificaţia bugetară.

Ministerul Finanţelor
5

pentru analiza
 Proiectul deciziei autorităţii reprezentative şi deliberative privind aprobarea bugetului;

consultativă
impunerea unor modificări
ale proiectelor de buget

 Veniturile şi cheltuielile bugetului respectiv prevăzute pentru anul bugetar următor;

 Normativele defalcărilor de la veniturile generale de stat la bugetele locale;
 Mijloacele speciale preconizate spre încasare de către fiecare instituţie publică;
 Fondurile speciale;
 Aspect specifice de calculare a transferurilor de la bugetul respectiv la bugetele locale;
 Efectivul limită al statelor de personal din instituţiile publice finanţate de la bugetul respectiv;
 Alte date adiţionale elaborării proiectului bugetului;
 Nota explicativă la proiectul bugetului.
4

1 1

Autoritatea executivă a UAT de nivelul II şi

Autoritatea executivă a municipiului Bălţi  Prognoza tuturor tipurilor de
impozite şi taxe ca urmează să
4 fie încasate în anul următor în
Direcţiile finanţe ale UAT de nivelul II şi UAT respectivă;
Direcţiile finanţe ale municipiului Bălţi  Proiectele de bugete ale
raioanelor, ale UAT cu statut
2 juridic special, ale mun. Bălţi
şi mun. Chişinău.
 Veniturile şi cheltuielile bugetului respectiv prevăzute pentru anul bugetar următor;
 Normativele defalcărilor de la veniturile generale de stat la bugetele locale;
 Mijloacele speciale preconizate spre încasare de către fiecare instituţie publică;
 Fondurile speciale;
 Aspect specifice de calculare a transferurilor de la buget ul respectiv la bugetele locale.

în termen de 10 zile
pentru analiza
consultativă

Autorităţile executive ale UAT

de nivelul I
în termen de 20 zile 3
3
 Prognoza tuturor tipurilor de impozite şi taxe ca urmează să fie încasate în
anul următor în UAT respectivă;
 Proiectul bugetului local.

Schema 2.6. Procedura de elaborare a bugetelor UAT

Sursa: elaborată de autori în baza Leg ii privind finanţele publice locale nr. 397-XV d in 16.10.2003

Procedura de examinare şi aprobare a bugetelor locale este prezentată în schema 2.7.

77
 Autoritatea executivă a UAT de nivelul I

cel tîrziu la data de 15 noiembrie 1

Proiectul bugetului local

Consiliul local

Examinarea pro iectului bugetului local

2

Prima lectură A doua lectură

la un interval de
cel mult 5 zile 3 cel tîrziu la data de 15 decembrie a
anului în curs

Aprobarea bugetului local pe anul

bugetar următor

Schema 2.7. Procedura de examinare şi aprobare a bugetelor locale

Sursa: elaborată de autori în baza Leg ii privind finanţele publice locale nr. 397-XV d in 16.10.2003

Procedura de examinare şi aprobare a bugetului UAT de nivelul II şi a bugetului

municipiului Bălţi este prezentată în schema 2.8.

78
 Autoritatea executivă a UAT de nivelul II şi a municipiului Bălţi
cel tîrziu la data de 1 noiembrie 1

Proiectul bugetului UAT de nivelul II şi a municipiu lui Bălţi

Autoritatea repre zentativă şi deliberativă

Examinarea şi aprobarea pro iectului bugetului local

2 3

Prima lectură A doua lectură

Audiază şi examinează raportul Examinează şi aprobă:

preşedintelui raionului, Guvernatorului
unităţii teritoriale autonome cu statut
juridic special, primarului municipiului
Bălţi şi primarului general al
municipiului Chişinău asupra
proiectului bugetului, examinează şi
aprobă volumul total al veniturilor şi
cheltuielilor bugetului respectiv.
Schema 2.8. Procedura de examinare şi aprobare
bugetului municipiului Bălţi
Sursa: elaborată de autori în baza Leg ii privind finanţele publice locale nr. 397-XV d in 16.10.2003
 structura veniturilor;
 cheltuielile, structura şi destinaţia lor;
 balanţa bugetului şi sursele de
finanţare;
 normativele defalcărilor de la
veniturile generale de stat la bugetele
locale;
 transferurile de la bugetul respectiv
la bugetele locale;
 cuantumul fondului de rezervă;
 fondurile speciale;
 cheltuielile care vor fi finanţate în
mod prioritar;
 efectivul limită al statelor de personal
din instituţiile publice finanţate de la
bugetul respectiv;
 alte date adiţionale elaborării
proiectului bugetului;
a bugetului UAT
 nota explicativă la proiectul
de nivelul II şi a
bugetului.

3.7. Controlul bugetar

Controlul asupra executării bugetului de stat reprezintă o etapă a procesului bugetar a
cărei necesitate se bazează pe restricţiile ce trebuie luate în considerare în alocarea pe destinaţii
şi utilizarea resurselor bugetare avându-se în vedere caracterul limitat al acestora. În acest
context necesitatea controlului bugetar derivă atât din considerente de ordin politic cât şi din cele
de ordin financiar.
Din punct de vedere politic Parlamentul este interesat ca Guvernul să realizeze integral
veniturile bugetare aprobate şi să nu depăşească cheltuielile stabilite.
Din punct de vedere financiar controlul bugetar vizează creşterea interesului
Guvernului şi a tuturor subiecţilor antrenaţi în procesul execuţiei bugetare în buna gestionare a
fondurilor statului pentru prevenirea delapidărilor şi a fraudelor. Ţinând cont de principiul
separaţiei puterilor în stat, controlul bugetar se exercită de mai multe organe împuternicite şi
poate fi de natură politică, jurisdicţională şi administrativă.
79
 Controlul politic se exercită de către Parlament prin dezbaterea şi aprobarea proiectelor
de buget împreună cu anexele sale. Acest control se exercită şi în timpul execuţiei bugetului prin
examinarea Rapoartelor pe care Guvernul este obligat să le prezinte Parlamentului, prin
controalele realizate de comisiile permanente la audierea membrilor Guvernului, în cadrul
şedinţelor, precum şi prin controlul persoanelor care gestionează fondurile publice.
Controlul jurisdicţional se efectuează de organismele specializate ale statului în scopul
stabilirii răspunderii juridice a subiecţilor implicaţi în procesul execuţiei bugetare în cazul
administrării defectuoase a fondurilor politice. În acest scop activează Curtea de Conturi ca
organ de control de bază dintr-un stat.
Controlul administrativ include atât controlul exercitat de organele specializate ale
Ministerului Finanţelor (IFPS, Trezoreria, ş.a.) cât şi controlul realizat în interiorul fiecărei
instituţii sub forma controlului ierarhic exercitat de ordonatorii principali de credite bugetare
asupra modului cum aceste credite sunt consumate de subordonaţi.
În funcţie de momentul efectuării sale, controlul bugetar poate fi:
 Preventiv;
 Concomitent;
 Post-operativ.
Controlul preventiv este cel mai eficient, deoarece prin intermediul său se poate opri
derularea operaţiunilor ilegale sau a celor apreciate a fi inoportune şi ineficiente.
Controlul concomitent are o eficienţă limitată, dar nu trebuie subestimat, deoarece prin
determinarea legalităţii sau ilegalităţii operaţiunii, se preîntâmpină iniţierea unor acţiuni similare
în viitor.
Controlul post-operativ nu mai poate repara ceea ce s-a realizat, dar prin identificarea
abaterilor de la lege şi stabilirea persoanelor vinovate se pot institui măsuri de recuperări a
prejudiciilor aduse statului.
ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1. Descrieți bugetul de stat sub aspect juridic.
2. Descrieți bugetul de stat sub aspect economic.
3. Descrieți bugetul de stat sub aspect material.
4. Numiţi principiile bugetare.
5. Definiți noțiunea de publicitatea bugetului.
6. Definiți noțiunea de echilibru bugetar.
7. Caracterizați sursele de finanţare a deficitului bugetar în Republica Moldova.
8. Numiţi etapele ce se includ în procedura de elaborare a bugetului de stat.
9. Determinați componentele sistemului bugetar al Republicii Moldova.
80
 TESTE – GRILĂ:

1. Stabiliţi dacă sunt adevărate următoarele afirmaţii:

a) din punct de vedere material, bugetul de stat este un fond de mijloace băneşti la dispoziţia
statului; da / nu
b) din punct de vedere juridic, bugetul de stat este un act în care se înscriu veniturile şi
cheltuielile probabile ale statului; da / nu
c) din punct de vedere economic, bugetul de stat reprezintă relaţii economice, în formă
bănească, care iau naştere în procesul repartiţiei PIB. da / nu
2. Selectaţi principiile care stau la baza elaborării, aprobării şi executării bugetului de
stat:
a) principiul anualităţii;
b) principiul unităţii monetare;
c) principiul universalităţii;
d) principiul unităţii bugetare;
e) principiul specializării bugetare;
f) principiul transparenţei;
g) principiul echilibrului bugetar;
h) principiul publicităţii.
3. Alegeţi varianta care constituie depăşirea veniturilor ordinare încasate la bugetul de
stat, de cheltuielile efectuate din bugetul de stat:
a) ecilibru bugetar;
b) excedent bugetar;
c) deficit bugetar.
4. Trăsăturile comune ale procesului bugetar sunt:
a) caracterul reglementar;
b) ciclicitatea;
c) complexitatea.
5. Procesul bugetar are caracter complex, deoarece:
a) este realizat prin participarea unui număr mare de subiecţi;
b) dezbaterea legii bugetului cu acces din partea publicului;
c) derularea sa concretă impune reprezentarea legislaţiei.
6. Competenţa aprobării contului general anual de execuţie a bugetului de stat revine:
a) Guvernului;
b) Parlamentului;
c) Curţii de Conturi;
d) Băncii Naţionale;
e) Ministerului Finanţelor.
7. Alegeţi variantele care constituie etapele procesului bugetar:
a) elaborarea normativelor bugetare;
b) elaborarea proiectului legii bugetare anuale;
c) prognozarea încasărilor veniturilor anuale;
d) controlul bugetar.
STUDII DE CAZ

1. Analizați etapele de elaborare a bugetului de stat în Republica Moldova.

2. Analizați principiile care stau la baza elaborării, aprobării şi executării bugetului de stat.

81
CAPITOLUL 4. Trezoreria publică
4.1. Conceptul cu privire la Trezorerie. Evoluţia sistemului tre zorerial
4.2. Funcţiile Trezore riei publice
4.3. Structura sistemului tre zorerial în Republica Moldova
4.4. Încasarea şi evidenţa veniturilor bugetare prin sistemul trezore rial
4.5. Efectuarea cheltuielilor bugetare prin sistemul trezorerial

4.1. Conceptul cu privire la Trezorerie. Evoluţia sistemului tre zorerial

Trezorerie publică reprezintă un serviciu al statului care asigură marile echilibre
monetare şi financiare, efectuând operaţiuni de casierie, bancare şi de contabilitate, exercitând
act de tutelă, de finanţare şi de impulsionare în domeniul economic şi financiar.
Trezoreria de Stat al Republicii Moldova reprezintă o unitate structurală a Ministerului
Finanţelor, constituită din Trezoreria Centrală şi trezoreriile teritoriale, care exercită
executarea de casă a bugetului de stat şi a bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale,
administrarea mijloacelor valutare a fondurilor şi mijloacelor extrabugetare, precum şi a
fondurilor cu destinaţie specială.
În evoluţia sa, trezoreria a trecut prin următoarele etape:
 Etapa de identificare caracteristică perioadei antice, când trezoreria se identifică
drept instituţie sau loc în care sunt colectate bunuri şi care serveşte drept sursă de finanţare a
cheltuielilor imperiale.
 Etapa de unificare – se caracterizează prin centralizarea tuturor încasărilor în
casieria centrală a statului numită trezorerie.
 Etapa de diversificare a funcţiilor ce a evoluat în perioada sec. XX, se
caracterizează prin creşterea intervenţiei statului în viaţa economică ce a condus la adoptarea
operaţiunilor contabile esenţiale centralizate şi diferenţierea operaţiunilor financiare ale statului.
După al II- lea război mondial s-au evidenţiat fazele de evoluţie a trezoreriei publice:
Faza de expansiune; Faza de restrângere; Faza de revizuire a mecanismului de intervenţie; Faza
resorbţiei intervenţiilor publice.

4.2. Funcţiile Trezore riei publice

În evoluţia sa, trezoreria publică a realizat următoarele funcţii clasice:
1. Casier al statului;
2. Bancher al guvernării.
De-a lungul timpului, acestea amplificîndu-se în funcţiile actuale ale trezoreriei publice:
82
 1. Administrator al banului public;
2. Intermediar financiar;
3. Mandatar al puterii publice;
4. Agent al intervenţiei financiare publice în economie;
5. Gardian al marilor echilibre.
1. În calitate de administrator al banului public se presupune asigurarea de către
trezorerie a unui circuit financiar echilibrat: intrările de resurse financiare trebuie să acopere
necesităţile de fonduri financiare. Se realizează distincţia între echilib rul bugetar şi cel
trezorerial. În caz de dezechilibru bugetar sezonier, trezoreria trebuie să asigure fluxurile
bugetare necesare.
2. Exercitîndu-şi funcţia de intermediar financiar – trezoreria se împrumută nu
numai pentru a acoperi un deficit bugetar, dar şi pentru a acorda împrumuturi: în numele statului.
Trezorerie contribuie la finanţarea sectoarelor considerate prioritare în economia unei ţări.
3. Ca mandatar al puterii publice – trezoreria exercită numeroase misiuni de
autoritate specifice statului:
 TP este tutorele unor instituţii financiare care depind de ea;
 TP veghează buna-gestionare a instituţiilor de credit (altele decît băncile
comerciale);
 TP este asociată la conducerea instituţiilor financiare internaţionale.
4. Fiind agent al intervenţiei financiare publice în economie – în scopul stimulării
creşterii economice trezoreria utilizează diverse mijloace de intervenţie în economie cu scopul
realizării unor priorităţi a politicii statului.
Intervenţiile trezoreriei publice sunt diverse:
 Eliberare de autorizări, privind realizarea unor activităţi de interes naţional,
oferind în acest scop finanţări privilegiate;
 Subvenţionarea totală sau parţială a unor activităţi economice cu scopul
diminuării costurilor acestora;
 Acordarea garanţiilor de împrumuturi anumitor solicitatori;
 Accesul privilegiat a unor instituţii financiare cu scopul sprijinirii unor sectoare
sau domenii de activitate.
5. Trezoreria publică trebuie să asigure marile echilibre financiare şi monetare.
Acestea pot îmbrăca formele:
 Echilibrul trezoreriei publice;
 Echilibrul pieţei de capital;
 Echilibrul circuitelor monetare;
83
  Echilibrul pieţelor externe;
 Echilibrul pieţei valutare, etc.

4.3. Structura sistemului tre zorerial în Republica Moldova

Trezoreria de stat a Republicii Moldova este creată prin Decretul preşedintelui nr. 39
din 10.03.93 „Cu privire la trezoreria de stat‖.
Fiind o unitate structurală de stat a Ministerului Finanţelor, trezorerie de stat este
constituită din:
 Trezorerie centrală;
 Reprezentanţele teritoriale a trezoreriei.
Trezoreria a fost creată cu scopul cuprinderii tuturor operaţiunilor financiare ale bugetului
de stat, tuturor constituitorilor şi utilizatorilor mijloacelor extrabugetare şi fondurilor cu
destinaţie specială.
În vederea promovării politicii bugetare a statului, utilizării raţionale a mijloacelor
bugetare, trezoreria de stat are următoarele sarcini şi funcţii principale:
1. Asigurarea executării de casă a bugetului;
2. Administrarea mijloacelor acumulate la contul trezoreriei şi efectuarea
cheltuielilor în limita alocaţiilor bugetare şi a destinaţiilor speciale;
3. Reglementarea decontărilor reciproce între bugetele de toate nivelele şi fondurile
cu destinaţie specială, evidenţa executării de casă a acestor fonduri şi controlul folosirii lor;
4. Pronosticarea operativă a încasărilor bugetare şi extrabugetare, gestionarea lor
raţională în limita cheltuielilor prevăzute;
5. Gestionarea datoriei de stat şi a garanţiilor de stat;
6. Atragerea mijloacelor financiare pe calea lansării, împrumuturilor de stat şi a
bonurilor de tezaur cu scopul acoperirii deficitului bugetar.

4.4. Încasarea şi evidenţa veniturilor bugetare prin sistemul trezore rial

Cont trezorerial - cont deschis la Trezoreria de Stat pentru evide nţa analitică
a executării de casă a bugetelor de toate nivelurile, a mijloacelor valutare şi extrabugetare.
În baza legii bugetare anuale şi a clasificaţiei bugetare, precum şi pentru unificarea şi
asigurarea evidenţei veniturilor, trezoreria centrală întocmeşte Registrul Unic al Conturilor
Trezoreriale de încasări pentru fiecare an bugetar. Deţinător al Registrului este Trezoreria
Centrală, care transmite câte un exemplar Băncii Naţionale a Moldovei, Inspectoratului Fiscal
Principal de Stat şi Departamentului Control Vamal pentru călăuză în activitate şi pentru a fi
adus la cunoştinţa plătitorilor de impozite, precum şi întregului sistem bancar.
84
 Registrul se completează pe măsura modificărilor operate în actele legislative şi
normative. El include toate conturile trezoreriale create la nivel de fiecare localitate şi pe fiecare
tip de plată.
Structura contului trezorerial de venituri:
XXX XX XX XXXX
I II III
I – din cinci semne – codurile clasificării bugetare de venituri : primele 3 – codul
compartimentului; următoarele 2 – codul paragrafului.
II – din două semne – codul beneficiarilor care pot fi organe fiscale raionale, posturile
fiscale şi organele vamale.
III – din patru semne – codul statistic al localităţii unde este amplasat plătitorul de
impozite.
Deschiderea contului trezorerial de venituri se efectuează în baza cererii la care se
anexează:
1. Decizia de numire în funcţie de conducător şi contabil – şef al instituţiei;
2. Fişa cu specimene de semnături;
3. Procura pentru primirea extrasului de cont trezorerial.
Cererile se depun la Trezoreria Centrală. Plătitorii de impozite, taxe şi alte plăţi îşi
onorează obligaţiunile către bugetele de toate nivelurile prin documente de plată, aprobate prin
Hotărârea comună a Departamentului Statisticii Republicii Moldova şi a Băncii Naţionale din
Moldova cu nr. 117/88 din 28.11.97. Cele principale fiind următoarele tipuri de documente:
 Dispoziţia de plată trezorerială (DPT) este întocmită pentru achitarea oricărui
impozit sau taxă de către o persoană juridică (agent economic), indicând în mod obligatoriu
codul fiscal al plătitorului, contul bancar al trezoreriei, codul băncii, contul trezorerial de venituri
cu prescrierea textuală a plăţii achitate. DPT poate fi întocmită şi de nerezidenţii Republicii
Moldova, indicând rechizitele bancare ale Trezoreriei Centrale;
 Ordin de încasare. Organele fiscale şi vamale teritoriale deschid în băncile
comerciale, în baza autorităţilor eliberate de Ministerul Finanţelor, conturi c urente pentru
depunerea numerarului încasat de la agenţi economici şi persoane fizice şi transferarea lui
ulterioară zilnică la contul Trezoreriei Centrale, precum şi la conturile bugetare ale unităţilor
administrativ- teritoriale şi a BASS;
 Aviz de plată în numerar se utilizează pentru achitarea impozitelor şi taxelor de
către persoanele fizice. Sumele încasate prin aviz de plată în numerar pentru bugetele de toate
nivelurile, se virează zilnic de către băncile comerciale prin Nota de contabilitate trezorerială,
întocmită pe fiecare tip de plată şi localitate la contul bancar al trezoreriei cu indicarea
85
obligatorie a contului trezorerial de venituri. Băncile comerciale transmit inspectoratelor fiscale
teritoriale şi organelor vamale cîte un exemplar al Notei de contabilitate trezorerială, registrele
documentelor de plată cu anexarea avizelor de plată. Documentele de date servesc drept bază
pentru reflectarea veniturilor încasate în numerar în fişa personală a contribuabilului. Avizul de
plată în numerar poate fi utilizat şi de Întreprinderile individuale şi gospodăriile ţărăneşti pentru
achitarea impozitelor şi taxelor aferente.
 Dispoziţia incasso trezorerială – folosită pentru perceperea în mod incontestabil
din contul contribuabilului fără acordul lui a plăţilor privind restanţele impozitelor şi taxelor în
bugetele de toate nivelurile.
Responsabili de corectitudinea întocmirii documentelor şi virarea plăţilor la conturile
bancare ale trezoreriei sunt contribuabilii de comun cu băncile comerciale care deservesc
conturile bancare ale plătitorilor de impozite şi taxe.
Trezoreria centrală şi cele teritoriale efectuează zilnic control asupra corectitudinii
înscrierii mijloacelor la conturile trezoreriale de venituri şi virării la timp de către băncile
comerciale a mijloacelor bugetare. În cazul nerespectării termenilor de virare şi înscrierii
incorecte a mijloacelor bugetare la conturile bancare ale trezoreriei centrale şi a celor teritoriale,
trezoreria utilizează dreptul de a prezenta Băncii Naţionale a Moldovei recomandări privind
retragerea licenţei pentru băncile comerciale care încalcă prevederile legislaţiei.
Plătitorii de impozite şi taxe sunt obligaţi să vireze sumele aferente plăţii în buget, la
contul trezoreriei de stat; plăţile în bugetul de stat se re mit numai la contul bancar al trezoreriei
centrale deschis la Banca Naţională a Moldovei.
Plăţile în bugetele unităţilor administrativ-teritoriale la contul bancar al trezoreriei
teritoriale se efectuează în felul următor : zilnic băncile comerciale care deservesc conturile
bancare ale bugetului de stat şi a celor locale eliberează Trezoreriei Centrale şi teritoriale extrase
din cont cu anexarea documentelor justificative ce confirmă înscrierile la cont. Trezoreria
centrală, precum şi reprezentanţele ei teritoriale zilnic prelucrează extrasele formulând Extrasul
trezorerial unic.

4.5. Efectuarea cheltuielilor bugetare prin sistemul trezorerial

Cheltuielile instituţiilor publice se efectuează de la contul bancar de cheltuieli al
bugetului de stat. Deschiderea contului trezorerial de cheltuieli pentru fiecare instituţie publică se
efectuează în baza cererii depuse la care se anexează :
o Actul de constituire a instituţiei publice
o Decizia de numire în funcţie a conducătorului şi a contabilului – şef
o Planul de finanţare a instituţiei publice
86
 o Fişa cu specimene de semnături
o Procura pentru primirea extrasului din cont trezorerial
o Copia certificatului de atribuire a codului fiscal instituţiei publice.
Cererea se depune de trezoreria teritorială în a cărei rază este amp lasată instituţia publică.
Structura contului trezorerial de cheltuieli se formează conform clasificaţiei bugetare a
cheltuielilor publice, în felul următor:

20 XX XX XXX XXXX
I II III IV
20 - simbolul contului de bilanţ;
I – cod grupă principală conform clasificaţiei funcţionale de cheltuieli;
II – cod grupă conform clasificaţiei funcţionale de cheltuieli;
III – cod conform clasificaţiei organizaţionale de cheltuieli publice;
IV – codul instituţiei publice, tipului de cheltuieli.

Toate cheltuielile instituţiei publice se efectuează în baza planurilor de finanţare elaborate

şi aprobate de Ministerul Finanţelor. Planul de finanţare prevede repartizarea lunară a alocaţiilor
aprobate prin legea bugetară anuală permise executorului de buget şi prevede deschiderea
contului trezorerial de cheltuieli.
Distribuirea resurselor financiare încasate la contul trezoreriei centrale pentru efectuarea
cheltuielilor se face în ordinea priorităţii cheltuielilor şi în limita alocaţiilor bugetare.
În scopul efectuării cheltuielilor prin Trezorerie se folosesc următoarele formulare :
1. Dispoziţia de plată Trezorerială pentru decontări fără numerar
2. Cecul trezorerial pentru ridicarea numerarului din cont
Dispoziţia de plată trezorerială pentru decontări fără numerar se foloseşte de
instituţia publică pentru efectuarea plăţilor din contul său trezorerial în favoarea furnizorilor a
bugetului de stat, a bugetului de asigurări sociale de stat, a bigetelor locale. La Dispoziţia de
plată trezorerială se anexează copiile facturilor, a actelor de recepţionare a lucrărilor efectuate,
alte documente justificative întocmite ca urmare a livrării mărfurilor, prestării serviciilor şi
executării lucrărilor în baza contractelor încheiate şi înregistrate la tre zorerie.
Cecul trezorerial este un formular de valoare pe care instituţiile publice îl utilizează
pentru ridicarea numerarului în scopul efectuării cheltuielilor prevăzute de actele legislative şi
normative în vigoare.
Carnetul de cecuri trezoreriale se eliberează gratis instituţiei publice în baza cererii
depuse. La eliberarea carnetului de cecuri Trezoreria aplică pe fiecare cec numărul de cont
87
trezorerial şi codul fiscal al Trezoreriei, denumirea şi codul băncii plătitoare. Cecul se
completează de instituţia publică în conformitate cu cerinţele Băncii Naţionale a Moldovei. În
compartimentul „scopul plăţii‖ în mod obligatoriu se înscrie articolul şi alineatul tipului de
cheltuieli efectuate, conform clasificaţiei economice a cheltuielilor publice.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1. Definiţi conceptul de Trezorerie Publică.
2. Caracterizaţi etapele de evoluţie a Trezoreriei.
3. Care sunt funcţiile actuale şi tradiţionale ale Trezoreriei Publice? Dscrieţi- le.
4. Când a fost înfiinţată Trezoreria de Stat al Republicii Moldova?
5. Care este structura sistemului trezorerial al Republicii Moldova?
6. Care este structura contului trezorerial de venituri? De cheltuieli?
7. Ce documente se anexeză la deschiderea contului de venituri şi a celui de
cheltuilei?
8. Ce documente sunt utilizate în procesul de evidenţă a veniturilor bugetare?
9. Ce documente sunt utilizate în procesul de evidenţă a cheltuielilor bugetare?

88
 CAPITOLUL 5: FINANŢELE PUBLICE LOCALE
5.1. Structura şi funcţiile administraţiei publice locale
5.2. Autonomia locală și principiile de bază ale activității autorităților publice locale
5.3. Resursele financiare la dispoziţia autorităţilor publice locale
5.4. Transferurile: tipuri şi metode de calcul
5.5. Delimitarea competenţelor în efectuarea cheltuielilor UAT
5.6. Procesul bugetar la nivelul unităților administrativ-teritoriale

Obiective didactice:

 Analiza sistemului relaţiilor interbugetare ;

 Descrierea importanței descentralizării fiscale şi autonomiei financiare în UAT;

 Analiza delimitarii competenţelor în efectuarea cheltuielilor UAT;

 Descrierea conținutului economic al veniturilor publice.

Concepte-cheie: relaţii interbugetare; descentralizare fiscală; autonomie financiară; venituri publice;

politică bugetară.

5.2. Autonomia locală și principiile de bază ale activității autorităților publice locale
Problema centralizării şi descentralizării în administraţia publică s-a pus şi se pune în
orice stat, indiferent de structura sa, de forma de guvernământ şi de regimul politic. Orice stat are
rolul nu numai de a reprezenta poporul de pe acest teritoriu, ci şi de a-i rezolva interesele atât de
diferite de la o persoană la alta sau de la un grup de indivizi la altul. Pentru a-şi îndeplini acest
rol, statul îşi împarte teritoriul şi populaţia aflată pe acesta în anumite zone de interese, pe baza
diferitelor criterii: geografice, religioase, culturale, etc. Aceste zone mai mici sau mai mari, sunt
unităţile administrativ-teritoriale care de-a lungul istoriei au purtat diverse denumiri: judeţ, ţinut,
regiune, oraş, comună, etc.
În toate aceste unităţi administrativ- teritoriale statul a creat autorităţi publice, care să- l
reprezinte şi să acţioneze în acestea pentru realizarea intereselor sale, dar şi ale locuitorilor
respectivi. În acelaşi scop, statul a creat autorităţi şi la nivel central, care să- l reprezinte şi să

89
asigure realizarea intereselor care se pun la acest nivel şi care apar ca ceea ce este comun şi
general tuturor zonelor de interese.
În orice ţară sunt două categorii de interese: unele care au un carecter cu totul general
privind totalitatea cetăţenilor, întreaga colectivitate şi altele care sunt speciale unei anumite
localităţi. Pentru armonizarea acestor categorii de interese statul a creat regimuri juridice sau
instituţii speciale, fiecare dintre ele asigurând o rezolvare mai mult sau mai puţin
corespunzătoare situaţiilor concrete.
Centralizarea în administraţia publică înseamnă în plan organizatoric, subordonarea
ierhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea funcţionarilor publici din conducerea
autorităţilor locale de către cele centrale, iar în plan funcţional, emiterea actului de decizie de
către autorităţile centrale şi executarea lui de către cele locale.
Centralizarea asigură o funcţionare coordonată, promptă şi eficientă a serviciilor publice.
Funcţionarea pe principiul subordonării ierarhice a serviciilor publice are drept consecinţă
înlăturarea suprapunerilor de acelaşi nivel, precum şi a paralelismelor. Conducerea centralizată,
în principiul subordonării ierarhice asigură pe planul exercitării dreptului de control, mai multe
trepte de efectuare a controlului şi de luare a măsurilor legale corespunzătoare, fapt ce se
constituie în garanţii suplimentare pentru apărarea intereselor celor administraţi.
Pe lângă avantajele prezentate mai sus, centralizarea în administraţia publică are şi unele
dezavantaje. În regimul organizării şi funcţionării centralizate a administraţiei publice interesele
locale nu-şi pot găsi o rezolvare optimă, deoarece autorităţile centrale nu pot cunoaşte în
specificitatea lor aceste interese care diferă de la o localitate la alta.
Concentrarea, la nivel central, a modului de conducere a unor servicii publice de interes
local are ca urmare supraaglomerarea autorităţilor centrale ceea ce duce la rezolvarea cu
întârziere şi superficialitate a problemelor care s-ar rezolva mai operativ şi mai bine de către
autorităţile locale.
Noţiunea descentralizării are o accepţiune largă şi una restrânsă. În sens larg, prin
descentralizare se înţelege orice transfer de atribuţii din plan central în plan local. În sens
restrâns, descentralizarea este legată de procedeul de realizare a acesteia, respectiv
descentralizatea teritorială prin transferul de atribuţii către unităţile administrativ-teritoriale, şi
descentralizarea pe servicii prin desprinderea unor servicii publice din competenţa centrală sau
locală şi oferindu- li-se o organizare autonomă.
Descentralizarea este menită să permită autorităţilor locale să se autoconducă, acestea
fiind, totodată, controlate de organele centrale în limitele şi conform procedeelor stipulate prin
lege.
Principalele tipuri de descentralizare sunt:
90
 – descentralizare politică;
– descentralizare administrativă;
– descentralizare fiscală.
Descentralizarea politică implică conferirea către cetăţeni a unei puteri mai mari în
procesul de luare a deciziilor, în particular acest lucru întâmplându-se prin derularea de procese
democratice. Succesul descentralizării politice depinde de o serie de componente cheie, cum ar
fi: reforme constituţionale sau statutare, existenţa pluralismului politic, întărirea corpurilor
legiuitoare şi a unităţilor politice locale. De obicei, descentralizare politică d etermină baza
apariţiei şi dezvoltării unor numeroase sarcini administrative la nivelul sectorului public.
Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic în care rezolvarea
problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru ci de către cei aleşi de
corpul electoral. În acest regim administrativ, statul conferă unor autorităţi publice şi dreptul de
exercitare a puterii publice în unele probleme. Acest regim juridic se fundamentează în plan
material pe un patrimoniu propriu al unităţilor administrativ-teritoriale, distinct de cel al statului,
care asigură mijloacele necesare pentru satisfacerea intereselor locale.
Descentralizarea administrativă constă în recunoaşterea personalităţii juridice unităţilor
administrativ-teritoriale, existenţa autorităţilor publice care le reprezintă şi care nu fac parte
dintr- un sistem ierarhic subordonat centrului, precum şi transferarea unor servicii publice din
competenţa autorităţilor centrale către cele locale.
Descentralizarea administrativă reprezintă un proces continuu, progresiv, care evoluează
odată cu extinderea capacităţii administrative a unităţilor administrativ-teritoriale, în vederea
gestionării eficiente a serviciilor publice aflate în responsabilitatea acestora [12, art.9].
Gradul descentralizării administrative depinde de numărul serviciilor publice date în
competenţa autorităţilor locale. Cu cât numărul acestora este mai mare cu atât va fi mai mare
descentralizarea. Descentralizarea în administraţia publică depinde şi de modul c um sunt
organizate autorităţile publice locale şi raporturile lor cu cele centrale. Gradul descentralizării
administrative depinde şi de forma în care se exercită tutela administrativă (controlul special
efectuat de autoritatea centrală).
Într-o descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii mai bune interesele locale,
serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de către autorităţile locale într-un regim în
care acestea nu au obligaţia să se conformeze ordinelor şi instrucţiunilor de la centru. Măsurile şi
deciziile pot fi luate mai operativ de către autorităţile locale iar resursele materiale şi financiare
şi chiar forţa de muncă pot fi folosite cu mai mare eficienţă şi să răspundă unor nevoi prioritare
pe care autorităţile locale le cunosc mai bine decât autorităţile centrale.

91
 Evoluţia guvernării pe plan european şi mondial în ultima jumătate de secol a conturat o
tendinţă certă – descentralizarea administraţiei publice şi consolidarea autonomiei locale.
Tradiţiile de guvernare în ţările dezvoltate au creat ideea potrivit căreia „Comunităţile puternice
fac o naţiune puternică şi nu invers” iar experienţa seculară a confirmat eficienţa funcţionării
administraţiei publice locale în condiţiile autonomiei. În prezent autonomia locală este văzută ca
un factor de menţinere a păcii şi stabilităţii politice, element indispensabil în definitivarea
viitoarei organizări politice şi economice a continentului european [117, p. 9].
Descentralizarea teritorială – formă a descentralizării administrative. În cazul
descentralizării teritoriale teritoriul statului este împărţit în circumscripţii administrative, în care
funcţionează autorităţi administrative locale, care se bucură de o oarecare independenţă faţă de
autoritatea centrală. Astfel, anumite servicii publice locale sunt scoase din competenţa
autorităţilor centrale şi date în competenţa autorităţilor locale descentralizate, care le girează în
circumscripţiile în care au fost alese.
Dezvoltarea regională este un concept nou ce urmăreşte impulsionarea s i diversificarea
activitaţilor economice, stimularea investiţiilor în sectorul privat, contribuţia la reducerea
şomajului şi nu în cele din urmă să conducă la o îmbunătăţire a nivelului de trai.
Politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de măsuri planificate şi
promovate de autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, în parteneriat cu diverşi actori
(privaţi, publici, voluntari), în scopul asigurării unei creşteri economice, dinamice şi durabile,
prin valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de
viaţă.
Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt: dezvoltarea
întreprinderilor, piaţa forţei de muncă, atragerea investiţiilor, transferul de tehnologie, calitatea
mediului înconjurător, dezvoltare rurală, sănătate, educaţie, învăţământ, cultură, etc.
Dezvoltarea rurala ocupa un loc distinct în cadrul politicilor regionale şi se refera la
urmatoarele aspecte:
 înlăturarea/diminuarea sărăciei în zonele rurale;
 echilibrarea oportunitatilor economice şi a condiţiilor sociale dintre mediul urban şi cel
rural;
 stimularea iniţiativelor locale;
 păstrarea patrimoniului spiritual şi cultural.
În tabelul 5.1 sunt prezentate regiunile de dezvoltare funcţionale pe terito riul Republicii
Moldova.

Tabelul 5.1. Regiunile de dezvoltare [11, art.3]

92
 Regiunile de dezvoltare Unităţile administrativ-teritoriale
Municipiul Bălţi, raioanele Briceni, Donduşeni, Drochia, Edineţ,
Nord
Făleşti, Floreşti, Glodeni, Ocniţa, Rîşcani, Sîngerei, Soroca
Raioanele Anenii Noi, Călăraşi, Criuleni, Dubăsari, Hînceşti,
Centru Ialoveni, Nisporeni, Orhei, Rezina, Străşeni, Şoldăneşti, Teleneşti,
Ungheni
Raioanele Basarabeasca, Cahul, Cantemir, Căuşeni, Cimişlia,
Sud
Leova, Ştefan Vodă, Taraclia
Unitatea teritorială
-
autonomă Găgăuzia
Municipiul Chişinău -
Unităţile administrativ- teritoriale din stînga Nistrului, inclusiv
Transnistria
municipiile Tiraspol şi Bender

Principiile de bază ale susţinerii dezvoltării regionale sînt [11, art.2]:

– eficienţa - buna utilizare a resurselor naturale, umane, financiare şi a celor de
producţie pe întreg teritoriul Republicii Moldova;
– echitatea - drepturi egale de acces la valorile economice, sociale şi culturale pentru toţi
cetăţenii Republicii Moldova, indiferent de locul lor de trai;
– durabilitatea - caracterul viabil din punct de vedere tehnic, financiar şi instituţional al
măsurilor, programelor şi proiectelor, finanţate, de dezvoltare regională;
– planificarea - elaborarea şi efectuarea, în concordanţă cu Strategia naţională de
dezvoltare şi strategia de dezvoltare regională, a măsurilor, programelor şi proiectelor
de dezvoltare regională, care au obiective, priorităţi şi mecanisme clar definite;
– coordonarea - concordarea, atît la nivel naţional, cît şi la nivel regional, a măsurilor şi
obiectivelor pentru susţinerea dezvoltării regionale;
– parteneriatul - cooperarea autorităţilor publice centrale şi locale, sectorului public şi
privat, societăţii civile în activitatea de planificare, elaborare şi imple mentare a
măsurilor privind susţinerea dezvoltării regionale;
– transparenţa - claritatea în procesele alocării, distribuirii şi utilizării mijloacelor
pentru realizarea strategiilor, programelor şi proiectelor de dezvoltare regională.
Procesul de descentralizare constituie elementul principal al reformei administraţiei
publice indiferent de modul de delimitare teritorială şi de organizare administrativă a Republicii
Moldova. În cadrul reformei teritorial-administrative din anul 1998, precum şi antireformei d in
anul 2003 nu s-a reuşit realizarea unui proces eficient de descentralizare a serviciilor bazat pe
93
principiul subsidiarităţii şi descentralizării fiscale şi orientat spre oferirea serviciilor de calitate
populaţiei.
În majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est (ECE) transferul de putere şi resurse
reflectă tendinţa de descentralizare, iniţiată în anii 70 ai secolului trecut care asigură
independenţa administrativă şi financiară a autorităţilor locale.
Descentralizarea fiscală reprezintă componenta de bază a fenomenului descentralizării.
Descentralizarea fiscală conţine mai multe elemente de guvernare, inclusiv distribuirea echitabilă
a surselor de venituri şi prestarea serviciilor publice în mod transparent, eficient şi responsabil.
Elementele de bază ale descentralizării fiscale sunt:
 transmiterea responsabilităţilor de prestare a serviciilor publice de la administraţia
centrală către autorităţile publice locale;
 împuternicirea autorităţilor publice locale de a colecta veniturile din sursele proprii
pentru finanţarea acestor servicii.
Principiile descentralizării şi autonomiei locale, datorită importanţei lor şi ratificării în
anul 1996 de către Republica Moldova a Cartei Europene a exerciţiului autonom al puterii locale,
au fost acceptate ca valoare universală a guvernării locale. În Republica Moldova de la obţinerea
independenţei şi până în prezent au fost întreprinse mai multe acţiuni de reformare a
administraţiei publice. Însă caracterul lor controversat, absenţa continuităţii şi incertitudinea
obiectivelor aspirate nu au permis avansarea spre autonomia locală reală. Până în prezent, efectul
legilor adoptate în vederea redistribuirii funcţiilor s-a axat preponderent pe transferul de sarcini
şi responsabilităţi, şi mai puţin, pe alocarea corespunzătoare a resurselor necesare executării lor.
În acelaşi timp, perspectiva europeană încurajează reforma administraţiei publice din Republica
Moldova. Una din priorităţile ei ţine de aria financiară, care poate fi realizată prin
descentralizarea fiscală. Carta Europeană a Autonomiei Locale, ratificată de Parlamentul
Republicii Moldova, subliniază că o veritabilă autonomie locală este esenţială pentru democraţie,
iar autonomia locală adevărată este posibilă numai în condiţiile independenţei şi autonomiei
financiare.
Consolidarea autonomiei locale poate avea loc doar în cadrul unui proces de colaborare
dintre autorităţile publice centrale şi autorităţile publice locale, comunităţile locale, societatea
civilă şi sectorul privat, organizaţiile naţionale şi internaţionale [117, p.9].
Autonomia locală este forma modernă de exprimare a distribuirii împuternicirilor între
Guvernul central şi guvernele locale. Opţiunea generală pentru descentraliza rea răspunderilor,
pentru asigurarea serviciilor publice locale către autorităţile locale şi pentru transferul
competenţelor decizionale privind realizarea resurselor necesare în acest scop are la bază
serioase raţiuni de eficienţă economică şi de echitate socială.
94
 Descentralizarea se bazează pe următoarele principii:
 administrarea locală autonomă;
 finanţe publice locale stabile;
 un mecanism clar şi echitabil al transferurilor;
 competenţe şi atribuţii;
 asigurarea şi certitudinea referitor la mărimea bugetului şi a capacităţii financiare.
Aceste principii necesită existenţa unui cadru legislativ, pe care Moldova în pre zent şi- l
creează. Astfel, Constituţia Republicii Moldova, adoptată în 1994, a stabilit autonomia
administrativă locală ca pe un principiu de bază al guvernării [1, art. 109].
Dar tărăgănarea reformei administrative, a cadrului ei legislativ a împiedicat auto rităţile
locale să înainteze spre progres; s-a simţit o stagnare, o incapacitate de a rezolva problemele
acute cu caracter economico-social la nivel local, dar de aici şi la nivel republican. Această stare
de stagnare, ba chiar şi de regres în unele privinţe, nu poate să nu trezească nemulţumire în
rândurile populaţiei.
Republica Moldova, ca şi celelalte ţări din Europa de Est şi cea Centrală, vine dintr- un
regim totalitar, de la un sistem hipercentralizat şi superetatizat, croindu-şi calea spre un sistem
democratic de guvernare, de la centralizare la descentralizare [52, p.53].
În anii ´30 ai secolului al XX- lea majoritatea ţărilor lumii erau adepte ale unei forme
centralizate de guvernare, însă începînd cu perioada postbelică şi pînă în prezent predomină
tendinţa de descentralizare. Această tendinţă poate fi explicată prin schimbarea structurii
economice a ţărilor, pe de o parte, şi prin schimbarea preferinţelor politice ale cetăţenilor ca
rezultat al experienţelor din trecut şi al noilor condiţii, pe de altă parte [128, p.205].
Un sistem politic democratic se bazează pe conceptul de democraţie locală. Condiţia
necesară şi obligatorie a democraţiei este autoadministrarea (la nivelul satelor / comunelor /
oraşelor / municipiilor).
Necesitatea autoadministrării locale reiese din mai multe considerente şi anume:
1. participarea populaţiei la elaborarea deciziilor în cadrul unei administraţii locale este
o condiţie esenţială pentru democraţie;
2. autoadministrarea teritorială este o adevărată şcoală pentru cetăţeni, graţie căreia ei
învaţă să devină adevăraţi membri ai colectivităţii, în particular, şi ai societăţii, în
general;
3. controlul exercitat de locuitorii comunităţii asupra administrării treburilor publice
este o garanţie a creşterii economice a comunităţii; lipsa controlului conduce la
deficituri bugetare, la cheltuirea averii publice şi, în final, la distribuirea cadrului
socio-economic [52, p.51].
95
 Elementele de bază ale noţiunii de autoadministrare sunt:
 autonomia locală;
 extinderea corespunzătoare a administrării locale;
 democraţia locală [127, p.36].
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor
administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în
interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice [2, art.3].
Localizarea bugetului presupune existenţa unei anumite interdependenţe financiare la
nivelul entităţilor regionale, subnaţionale. Această interdependenţă constituită sub forma
autonomiei locale este o zonă care formează o comunitate separată, legal constituită, subordonată
statului şi învestită cu autoritatea de a decide total sau parţial asupra propriilor probleme de
gestiune, prin intermediul propriilor organe de administrare.
Principiile de bază ale autonomiei locală sunt:
 existenţa unor organe proprii de administrare, care reprezintă interesele cetăţenilor;
 statul poate percepe impozite pe comunitate numai în temeiul legii;
 comunitatea poate întreprinde pe teritoriul său orice activitate considerată dezirabilă
care nu este interzisă prin lege [54, p.291].
Principiile autonomiei locale menţionate mai sus pot fi realizate numai în cazul existenţei
unei capacităţi de finanţare adecvată la nivel local, metodele de finanţare locală fiind sub
influenţa decisivă a statului. În acest sens, delegarea, prin legislaţia fiscală, a dreptului de a
stabili impozite către entităţile locale se realizează în limite determinate, asigurarea unui
echilibru adecvat între activităţile pe care acestea le pot desfăşura şi facilităţile fiscale de care
dispun pentru a le finanţa, toate acestea constituind regula de aur a autonomiei locale.
Necesitatea autonomiei locale se impune din următoarele:
1. reprezintă un element important al unui context instituţional specific economici de
piaţă;
2. diferenţierea regională a nevoilor şi dorinţelor reclamă nonstandardizarca tra-
tamentelor bugetare la nivel naţional, adică adecvarea bugetului la „condiţiile"
locale, şansele de satisfacere a nevoilor locale fimd mult mai mari dacă deciziile sunt
luate la nivel local;
3. administrarea unui mare număr de proiecte poate fi realizată mai avantajos, mai
eficien , dacă acestea se bazează pe un regim al autorităţii şi administraţiei descen-
tralizate (cunoaşterea condiţiilor locale, reducerea canalelor pe care elementele
bugetare trebuie să le traverseze etc [54, p.291].

96
 Extinderea corespunzătoare a administrării locale presupune existenţa anumitor limite
referitoare la punctul până la care descentralizarea autorităţii poate fi realizată, chiar dacă aceste
limite nu pot fi stabilite cu precizie. Din acest punct de vedere descentralizarea instrumentelor de
politică bugetară poate fi efectuată până la punctul în care pentru fiecare variabilă există un
instrument, în condiţiile în care acest obiectiv nu este puternic influenţat de alte instrumente [52,
p.54].
Luînd în considerare sfera de activitate a comunităţilor locale, se pot deduce în mod
necesar raţiuni care să reclame existenţa unui anumit grad de autonomie bugetară la nivelul
comunităţii. În acest sens, pot fi zone pentru care să nu existe nici o raţiune valabilă pentru a
aplica soluţii standardizate la nivel naţional, existând însă raţiuni primordiale pentru a lua în
considerare nevoile şi interesele locale, utilizând cunoaşterea condiţiilor locale pentru a găsi cea
mai bună soluţie.
Economistul român G. Manolescu evidenţiază patru sisteme de autonomie locală (cu
grade de libertate diferite în determinarea activităţilor în diverse domenii):
a) Stipularea prin lege a obligaţiei autorităţilor locale de a realiza sau menţine anumite
tipuri de activităţi în domenii diferite. În acest caz nu există libertate de alegere, la
nivelul comunităţii, a realizării sau nerealizării, poate fi introdus un anumit grad de
libertate în deciziile vizând modalitatea dc realizare a unor activităţi;
b) Stabilirea prin lege a unui număr minim de activităţi sau servicii într-un domeniu dat
pentru comunităţile locale, acestea având libertatea suplimentării şi diversificării
activităţilor sau serviciilor oferite;
c) Neimpunerea prin lege a obligaţiei comunităţii de a desfăşura activităţi sau de a
presta servicii în anumite domenii, însă garantarea de către stat a realizării acestora,
decise liber de comunitate, în conformitate cu anumite norme stabilite prin lege;
d) Existenţa unor domenii în care comunităţile înseşi au iniţiativa să desfăşoare diferite
activităţi fără autorizarea vreunei legi şi fără intervenţia şi susţinerea statului [54, p.
293].
Sistemele de autonomie de la punctele ―a, b, şi c‖ pot să se refere la legislaţia cu privire
la învăţământ, transporturi, asigurări sociale. Sistem de autonomie ―d‖ evidenţiază
independenţa cvasitotală a comunătii locale, fiind manifestată în domeniile cultură, s port,
gospodărie edilitară. Aceste domenii se structurează sub forma unor organisme independente,
având bugetul lor propriu. Cu părere de rău aceste sisteme există teoretic, în practică, însă, în
forma lor pură ele nu există. În practică un sistem poate cuprinde elemente şi din celelalte
sisteme.

97
 În ţările occidentale sfera de activitate a comunităţilor locale s-a extins, pe termen lung,
în condiţii în care rata de creştere a cheltuielilor bugetare centrale este mai mare decât rata de
creştere a cheltuielilor bugetare locale (primele incluzând însă şi anumite transferuri).
În majoritatea ţărilor cu economie de piaţă consolidată, funcţiile guvernamentale sunt
repartizate între autoritatea centrală şi autorităţile locale, ale căror puteri sunt fie protejate printr-
un statut. În asemenea ţări, autonomia locală are, de regulă, o semnificaţie politică, însăşi
dezvoltarea economică impunând cerinţa unei egalităţi de tratament bugetar pe zone geografice
mai întinse (de exemplu, în servicii publice, precum educaţia).
Democrația locală. Autorităţile publice locale ca organe alese sunt instituţii ale
democraţiei reprezentative, în care autoadministrarea locală este înfăptuită, de obicei, prin
intermediul unui organ corporativ. Autoadministrarea locală include şi posibil itatea organizării
unor consultări ale cetăţenilor (referendumuri locale) [52, p.55].
În baza elementelor menţionate mai sus se poate determina anume cine exercită
autoadministrarea, cum şi în ce mod.
Aceste elemente de bază ale conceptului de autoadministrare reprezintă valori
recunoscute comune care pot fi găsite în constituţiile democraţiilor europene şi în Carta
Autoadministrării Locale, adoptată de Consiliul Europei în 1985. În acelaşi timp, ele nu există în
mod independent şi exclusiv. Astfel, autonomia locală este completată de impactul autorităţilor
centrale, deoarece administraţia locală există în cadrul statului. Descentralizarea este menită să
permită autorităţilor locale să se autoconducă, fiind, totodată, controlate de organele centrale.
Autonomie locală în plan administrativ poate fi realizată numai prin aplicarea conceptului
de autonomie financiară. Fundamentul autonomiei locale este autonomia financiară.
Elementele autonomiei financiare sunt:
1. Resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale trebuie să fie
proporţionale cu competenţele prevăzute de constituţie sau de lege.
2. Cel puţin o parte din resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale
trebuie să provină din taxele şi impozitele locale, al căror nivel acestea au competenţa
să-1 stabilească în limitele legale.
3. Sistemele de prelevare pe care se bazează resursele de care dispun autorităţile
administraţiei publice locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi
evolutivă pentru a le permite să urmeze practic, pe cât posibil, evoluţia reală a costuri-
lor exercitării competenţelor acestora.
4. Unităţile administraţiv-teritoriale cu o situaţie mai grea financiară necesită instituirea
de proceduri de egalizare (nivelare) financiară sau dc măsuri echivalente, destinate să
corecteze efectele repartiţiei inegale a resurselor potenţiale de finanţare, precum şi a
98
 sarcinilor fiscale care le suportă. Asemenea proceduri sau măsuri nu trebuie să
restrângă libertatea de opţiune a autorităţilor administraţiei publice locale în sfera lor
de competenţă.
5. Autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie consultate, de o manieră
adecvată, asupra modalităţilor de repartizare a resurselor redistribuite care le revin.
6. Subvenţiile alocate unităţilor administrativ-teritorialc trebuie, pe cât posibil, să nu fie
destinate finanţării unor proiecte specifice. Alocarea de subvenţii nu trebuie să aducă
atingere libertăţii fundamentale a politicilor autorităţilor administraţiei publice locale
în domeniul lor de competenţă.
7. În scopul finanţării cheltuielilor de investiţii, autorităţile administraţiei publice locale
trebuie să aibă acces, în conformitate cu legea, la piaţa naţională a capitalului.
8. Autorităţile unităţilor administrativ-teritorialc, care îşi exercită funcţiile lor în limita
resurselor financiare dc care dispun, urmează să-şi stipuleze măsurile prioritare care
urmează a fi finanţate de la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.
9. Concomitent, Guvernul Central va putea delega unele din funcţiile sau atribuţiile sale
pentru a fi exercitate de către autorităţile locale care, urmează a fi recompensate pentru
aceste activităţi prestate cu resurse financiare de la bugetul guvernului central.
10. În acelaşi timp, resursele financiare acumulate de către autorităţile locale nu sunt
accesibile pentru Guvernul Central şi insuficienţa de resurse financiare pentru propriile
necesităţi nu se compensează de la bugetul de Stat.
11. Autorităţile administraţiei publice ale unităţilor administrativ-teritoriale pot crea
fonduri de rezerve şi pot aproba regulamente privind utilizarea acestor fonduri.
Fondurile de rezervă sunt destinate în special finanţării unor acţiuni sau măsuri iniţial
prevăzute la aprobarea bugetelor respective.
12. La baza bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale este pus principiul echilibrului
bugetar (balanţa bugetară). Conform acestui principiu, autorităţile publice au dreptul
de a aproba şi efectua cheltuieli numai în limita resurselor financiare disponibile.
Acolo şi atunci unde şi când autorităţile publice locale nu-şi vor asigura colectarea
impozitelor preconizate, vor fi obligate, în acest caz, să-şi reducă devizul de cheltuieli.
13. Unităţile administrativ-teritoriale sunt obligate să menţină disciplina financiară în
teritoriu [2, art.9].
Sfârşitul ultimului deceniu al secolului XX a fost martorul unor încercări, diferite după
gradele de succes, de implementare a programelor de descentra lizare fiscală şi evoluţie a puterii
fiscale spre nivelele inferioare ale guvernării publice, atât în ţările membre ale OCDE, cât şi în
alte ţări.
99
 În diverse ţări descentralizarea fiscală este motivată de diferite raţionamente şi
consecinţele derivate din punctul de vedere al stabilităţii macroeconomice şi creşterii economice.
În cazul ţărilor-membre ale OCDE, descentralizarea fiscală este susţinută de argumentul că
guvernele centrale nu sunt în măsură să răspundă adecvat la ce rerea crescândă pentru bunurile şi
serviciile publice. Argumentul este bazat pe principiul subsidiarităţii (teorema descentralizării a
lui Oates: fiecare serviciu public trebuie furnizat de jurisdicţia ce controlează aria geografică
minimă care ar internaliza beneficiile şi costurile unei astfel de furnizări), recunoscându-se că
performanţa sectorului public poate fi consolidată prin considerarea diferenţelor locale în ceea ce
priveşte cultura, mediul înconjurător, asigurarea cu resurse naturale, factorii economici şi so ciali.
Adiţional, preferinţele şi necesităţile locale sunt considerate a fi mai reuşit satisfăcute de
administraţiile publice locale decât cele centrale. Atât responsabilitatea, cât şi eficienţa alocativă
pot fi îmbunătăţite prin transferarea repartizării cheltuielilor mai aproape de sursele de venituri
şi, prin urmare, mai aproape de alegătorul median [117, p.18].
Pentru proiectarea acţiunilor de descentralizare fiscală în primul rănd sunt estimate
obiectivele situaţiei din domeniu. Deci, sarcina constă în evaluarea justă a gradului autonomiei
financiare locale.
Pentru măsurarea gradului de descentralizare şi a auto nomiei financiare locale se va
utiliza următorii indicatori:
– ponderea cheltuielilor publice locale în totalul cheltuielilor publice;
– ponderea cheltuielilor publice locale în PIB;
– ponderea veniturilor bugetelor locale în PIB;
– ponderea veniturilor fiscale ale bugetelor locale în PIB;
– ponderea veniturilor nefiscale ale bugetelor locale în PIB.
În Republica Moldova, evoluţia ponderii indicatorilor mentionaţi mai sus pentru perioada
2007-2012 este reprezentată în tabelul 5.2.

Tabelul 5.2. Structura indicatorilor în PIB pe anii 2007-2012, în %

Anii 2007 2008 2009 2010 2011 2012
Ponderea cheltuielilor publice 38,78 34,67 36,02 35,20 31,56 23,39
locale în totalul cheltuielilor
publice în RM, %
Ponderea cheltuielilor publice 10,21 8,97 10,03 11,31 10,51 10,24
locale în PIB, %
Ponderea veniturilor bugetelor 7,54 6,30 9,18 10,10 9,97 10,90

100
locale în PIB, %
Ponderea veniturilor fiscale ale 6,12 5,01 4,60 4,84 4,77 3,74
bugetelor locale în PIB, %
Ponderea veniturilor nefiscale 1,29 0,81 0,69 0,55 0,56 0,42
ale bugetelor locale în PIB, %
Sursa: elaborat de autori în baza datelor Biroului Naţional de Statistică

Ponderea cheltuielilor publice locale în totalul cheltuielilor publice este cel mai frecvent
utilizat indicator pentru măsurarea gradului de descentralizare şi a autonomiei financiare locale.
Din datele expuse în tabelul 5.2 poate fi observată tendinţa de reducere a autonomiei publice
locale pentru perioada 2007-2012. Tendinţa care poate fi observată din datele prezentate în
tabelul 5.2 este că perioada 2007-2008 se caracterizează prin reducerea autonomiei publice
locale, iar perioada 2008-2009 prin creşterea acesteia, pentru ca începînd cu anul 2009 să fie
reluată creşterea centralizării finanţelor publice.
Ponderea cheltuielilor locale în totalul cheltuielilor publice este indicatorul direct al
descentralizării fiscale şi reprezintă un indicator imperfect de măsurare a autonomiei financiare
locale. Ponderile relative pun în evidenţă, în primul rând, structura cheltuielilor publice totale şi
abia apoi autonomia nivelelor inferioare ale administraţiei în elaborarea politicii lor fiscale
curente.
Prin urmare, datele tabelului 5.2 reflectă centralismul fiscal care poate fi caracterizat prin
îmbinarea unei autonomii financiare locale reduse şi a unei dependenţe a administraţiei publice
locale de transferurile de la bugetul de stat. În acest caz, resursele transferate de la centru
administraţiilor publice locale sunt destul de însemnate şi puţine surse locale de venituri sunt
transmise jurisdicţiilor locale. Elaborarea politicilor locale poate fi limitată, guvernele locale
devenind agenţii funcţiei de cheltuieli ale centrului, iar centrul este responsabil de mobilizarea
veniturilor atât la nivel local, cât şi central.
Este necesar de menţionat că pentru extinderea desce ntralizării trebuie respectat criteriul
eficienţei economice, al obţinerii economiilor de scară în furnizarea serviciilor publice şi al ariei
geografice a beneficiarilor serviciului public respectiv. În acest sens, de o importanţă deosebită
este capacitatea administrativă a UAT prin care se înţelege ansamblul resurselor materiale,
instituţionale şi umane de care dispune o unitate administrativ- teritorială, precum şi acţiunile pe
care le desfaşoara aceasta pentru exercitarea competenţelor.
Există legături strânse între bugetul administraţiei centrale şi bugetele administraţiilor
locale. Politicile financiare ale administraţiei publice centrale au influenţe destul de mari asupra
administraţiilor publice locale. Şi invers, politicile financiare ale autorităţilor locale au implicaţii
101
importante asupra performanţei economice şi financia re generale a unei ţări. În cele din urmă,
elaborarea şi implementarea politicilor financiare trebuie să răspundă obiectivelor şi priorităţilor
economice generale fiind, în primul rând, favorabile creşterii economice.
În sistemele moderne de administrare între descentralizarea administrativă şi reprezetarea
locală există o legătură directă şi indisolubilă care porneşte de la dreptul colectivităţilor locale de
a beneficia de autorităţi reprezentative, drept consfinţit prin statuările constituţionale şi legale.
Procesul descentralizării reprezintă o cale importantă de îmbunătăţire a eficienţei şi
performanţei la nivelul administraţiei publice şi de asemenea la transparenţa activităţilor şi a
rezultatelor.
Pentru a obţine unele rezultate reale ale descentralizării, cadrul legislativ al ţării va fi
supus modificării nu o singură dată, evoluînd concomitent cu dezvoltarea social-economică a
ţării, al cărei nivel, la etapa actuală, nu ar permite trecerea unităţilor administrativ-teritoriale la
autofinanţarea deplină.
Următoarea etapă de dezvoltare a cadrului legislativ în domeniul autonomiei locale şi a
descentralizării fiscale este condiţionată de prevederile Planului de acţiune Republica Moldova –
Uniunea Europeană, prin care Republica Moldova şi-a asumat angajamentul de a continua
reforma administrativă şi consolidarea autofinanţării locale în conformitate cu standardele
europene. Aceasta presupune în special respectarea principiilor stipulate în Carta Europeană a
Autonomiei Locale şi acordarea unei atenţii speciale expertizei şi recomandărilor Congresului
Puterilor Locale şi Regionale din Europa, inclusiv în ceea ce priveşte managementul bugetelor
locale de către administraţiile locale şi atribuirea competenţelor bugetare (resurse care să
corespundă responsabilităţilor).
La componenta autonomia financiar- fiscală în statele contemporane nu putem vorbi de o
performanţă atinsă, chiar şi pentru statele cele mai industrializate cu o economie de piaţă
adecvată. Totuşi unele tendinţe în sfera dată impun ideea unei autonomii reale pentru entităţile
locale, în ceea ce priveşte administrarea financiar- fiscală la nivelul statelor, comunelor, oraşelor,
judeţelor, municipiilor etc..
În contextul celor menţionate se impune necesitatea unei conexiuni permanente între
centru şi unităţile administrativ-teritoriale, conexiune cu implicaţii structurale fundamentale:
cooperarea interfuncţională pentru implementarea politicii, configurarea capacităţii strategice,
capabile să răspundă la provocările asociate procesului de implimentare a unei politici publice.
Cadrul analizei referitoare la raportul centralizare-descetralizare este unul din elementele
principale, ce exprimă gradul în care guvernul este implicat în menţinerea uniformităţii şi a
standardelor de calitate în cadrul prestării serviciilor publice. Asigurarea uniformităţii şi a
standardelor de calitate stabilite la nivel naţional, ce ar asigura un tratament egal al tuturor
102
cetăţinilor, necesită o autonomie managerială reală la nivel local. Prin urmare, transferul de
atribuţii către unităţile administrativ-teritoriale are sens doar dacă acestea sunt capabile să
rezolve mai productiv problemele apărute decît în cazul implicării centrului în chestiunile de
acest fel.
În situaţia în care fundamentul autonomiei locale este autonomia financiară,
descentralizarea financiară înseamnă instituţionalizarea unor mecanisme care ar permite accesul
autorităţilor publice locale la veniturile necesare pentru exercitarea func ţiilor ce le revin, precum
şi asigurarea stabilităţii financiare a fiecărei UAT.
Aceasta presupune transmiterea de la autorităţile administraţiei publice centrale către cele
locale, în primul rînd, a dreptului de decizie în privinţa determinării bazei impo zabile şi în al
doilea rînd, a dreptului la decizii privind căile de utilizare a venitului, fără coordonarea excesivă
cu centrul. Fiecare unitate administrativ-teritorială are dreptul, în cadrul politicilor economice
naţionale, la deţinerea autonomă şi liberă a unor resurse proprii suficiente, de care pot dispune în
mod liber în exercitarea atribuţiilor lor.
Realizarea unei autonomii financiare efective în plan local presupune reducerea rolului
autorităţilor centrale în stabilirea cuantumului şi categoriilor de venituri fiscale şi nefiscale la
nivel local, în utilizarea veniturilor locale, deci în stabilirea priorităţilor privind orientarea şi
efectuarea cheltuielilor şi în ceea ce priveşte exercitarea coordonării administrative asupra
aparatului fiscal pe plan local. Rolul statului, ca autoritate centrală, apare în cadrul determinării
politicii generale de dezvoltare a autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice locale, în
generarea de experienţă şi sprijin pentru consolidarea instituţională a aparatului fiscal subordonat
autorităţilor locale.
Pentru asigurarea consolidării autonomiei locale, implicit a autonomiei financiare a
unităţilor administrativ-teritoriale este necesar elaborarea unor politici publice care prin
consolidarea descentralizării fiscale ar oferi posibilităţi reale pentru asigurarea dezvoltării
economice a unităţilor administrativ-teritoriale.
Este necesar promovarea unor politici manageriale pentru autorităţile publice locale, în
vederea asigurării acestora cu personal calificat şi competent în ceea ce priveşte administraţia
publică locală.
Delimitarea competenţelor autorităţilor publice de diferite nivele să fie asigurată în aşa
fel, încât acestea să se suplinească şi să nu să se dubleze sau să se repete.
În concluzie menţionăm că descentralizarea fiscală ar spori responsabilitatea
administraţiei publice locale pentru întărirea bazei fiscale a teritoriilor. În Republica Moldova are
loc o scădere continuă a potenţialului economic în majoritatea teritoriilor şi în această situaţie
bugetului de stat îi revine rolul de distribuire a veniturilor între diferite teritorii în scopul
103
minimizării diferenţelor fiscale. Autonomia reală la nivel regional este o schimbare spre bine, cu
un potenţial economico- financiar capabil să relanseze economia teritoriilor.

5.3. Resursele financiare la dispoziţia autorităţilor publice locale

Istoricul termenului „finanţe‖, respectiv „finanţe publice‖ sau „venituri publice‖ este
dimensionat de reperele socio-economice ale evoluţiei societăţii.
În procesul dezvoltării sale, societatea omenească a constituit un vast cîmp pentru
cercetarea ştiinţifică, oferind posibilităţi de cercetare atît pentru ştiinţele exacte, cît şi pentru cele
sociale. În cadrul ştiinţelor sociale şi în special a acelor economice un loc deosebit revine ştiinţei
finanţelor.
Existenţa finanţelor este strîns legată de existenţa statului şi de folosirea banilor şi a
formelor valorice în repartiţia venitului naţional. De la apariţia primelor elemente de finanţe – la
punctul de intersecţie dintre orînduirea comunei primitive şi orînduirea sclavagistă şi pînă în
prezent, finanţele au fost o componentă a sistemului relaţiilor economice.
Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, cînd s-au
manifestat anumite condiţii şi au evoluat odată cu evoluţia condiţiilor care au stat la baza
apariţiei lor, dovedeşte caracterul istoric al acestora.
Condiţiile care au făcut necesară şi posibilă apariţia şi dezvoltarea finanţelor constau în
[62, p.6]:
a) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, în măsură să permită formarea şi
utilizarea resurselor statului în formă bănească;
b) apariţia statului care, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, avea nevoie de
resurse ce nu puteau fi procurate în cadrul relaţiilor existente anterior.
Cuvîntul ―finanţe‖ îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII – XIV-lea se
foloseau expresiile finatio, financias şi financia pecuniaria, în sensul de ―plată în bani‖. Se
presupune că aceste expresii derivă de la cuvîntul finis care însemnă adesea ―termen în bani‖. În
Franţa în sec. al XV- lea se foloseau expresiile hommes de finances şi financiers pentru
denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui; finance
înseamnă o sumă de bani sau un venit al statului; iar les finaces – întregul patrimoniu al statului.
În secolele al XV – XVII-lea, în limba germană se folosea noţiunea de finanz – plată în bani. Cu
timpul cuvîntul finanţe a căpătat un sens foarte larg, incluzînd bugetul statului, creditul,
operaţiunile bancare şi de bursă, relaţiile cambiale ş.a., adică resursele, relaţiile şi operaţiile
băneşti.
Paul Leroz-Beaulieu afirma, la începutul secolului nostru, că prin ştiinţa finanţelor
înţelege „ştiinţa veniturilor publice şi a utilizării acestor venituri. Veniturile publice sunt însăşi
104
substanţa finanţelor, regulile de gestionare a banilor, procedeele de împrumut, de amortizare etc.,
constituie ceea ce am putea numi partea exterioară a finanţelor... Cel care scrie despre ştiinţa
finanţelor poate să deplîngă în mod sincer statele care fac cheltuieli prea mari, dar sarcina sa
constă în a arăta cum un stat poate să-şi procure resursele menajând pe cît posibil interesele
particularilor şi respectînd justiţia [118, p.40].
Deci, Paul Leroz-Beaulieu defineşte ştiinţa finanţelor prin aceste cuvinte: „ştiinţa
veniturilor publice şi utilizarea acestor venituri”.
Referindu-se la finanţele publice, Gaston Jeze afirma că acestea au trei obiective
esenţiale, legate de bani. Este vorba de cheltuieli (determinarea obiectelor şi a cuantumului
acestora), de venturi (determinarea surselor şi a cuantumului acestora) şi de aplicarea veniturilor
la cheltuieli. El susţine punctul său de vedere pornind de la sarcinile care revin statului,
provinciilor şi comunelor, ca forme de organizare în societate şi de la mijloacele materiale şi
băneşti de care au nevoie agenţii publici pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin.
În acelaş scop, el cercetează şi etimologia cuvîntului finanţe. Cuvîntul finanţe – susţine
profesorul francez – vine de la cuvîntul latin „finis”, care înseamnă sfîrşit, termen. În materie de
drept, cuvîntul „finis” marchează sfîrşitul operaţiunilor juridice, adică efectuarea plăţii. În felul
acesta, cuvîntul „finis” a dat naştere la o serie întreagă de expresii vizînd plata unor sume de
bani. Finanţele publice vizează banii publici, şi prin extindere, achiziţionarea, administrarea şi
utilizarea banilor publici‖ [118, p.40].
Potrivit opiniei lui Francesco Saverio Nitti, prin ştiinţa financiară înţelege modalităţile
după care statul şi puterile locale procură bogăţiile materiale necesare existenţei şi funcţionării
lor, precum şi modalităţile lor de utilizare. Cu alte cuvinte, ştiinţa financiară studiază activitatea
economică a statului şi a organelor colective – comune, provincii, departamente etc. [118, p. 41].
Harold M. Grovers scrie că „finanţele publice formează un domeniu de cercetări care
tratează problemele de venituri şi de cheltuieli ale guvernelor (federal, al statelor şi locale). În
timpurile moderne, aceste probleme se împart în patru mari diviziuni: venitul public, cheltuiala
publică, datoria publică şi anumite probleme ale sistemului fiscal în ansamblu, cum ar fi
administraţia fiscală şi politica fiscală” [118, p.43].
Profesorul francez Maurice Duverger consideră finanţele publice ca fiind o ştiinţă
economică şi politică; o „ştiinţă care studiază activitatea statului în calitatea sa de utilizator al
unor tehnici financiare speciale: cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi, procedee monetare,
buget etc.” [55, p.43].
Finanţele publice sunt, aşadar, integrate în mecanismele economiei şi adaptate la acestea.
Ele tind să devină astfel, sub un anumit aspect, o ramură a economiei politice – economia
financiară.
105
 Finanţele publice sunt o ramură a ştiinţei politice, deoarece foloseşte tehnici financiare
pentru a interveni nu numai în domeniul economic, ci şi în domeniile social (egalizarea
veniturilor), familial (ajutor pentru natalitate), intelectual (subvenţii pentru activităţi artistice sau
educative) şi chiar politic. Tehnicile financiare constituie forme particulare ale autorităţii publice,
ale amenajărilor speciale, ale puterii de stat.
Finanţele publice se ocupă cu „studiul mijloacelor prin care statul încearcă să realizeze,
concomitent cu acoperirea cheltuielilor publice pe seama resurselor publice, intervenţii în
domeniul economic şi social. De la studiul mijloacelor de acoperire a cheltuielilor publice,
obiectul cercetării se deplasează spre analiza mijloacelor de intervenţie a statului prin
intermediul cheltuielilor şi veniturilor”.
După opinia profesorilor americani R. A. Musgrave şi P. B. Musgrave [118, p.43]
„finanţele publice constituie un termen care în mod tradiţional a fost aplicat la un set de
probleme politice care includ utilizarea măsurilor fiscale şi a celor referitoare la cheltuieli.
Problemele de bază nu sunt cele financiare, ci mai ales cele care vizează folosirea resurselor,
distribuirea venitului şi gradul de ocupare a forţei de muncă”.
În abordările economistului român Gheorghe Manolescu, finanţele publice sunt
constituite din ansamblul încasărilor şi cheltuielilor administraţiilor publice, adică ale
autorităţilor publice [54, p.33].
Definite în acest mod, finanţele publice înglobează ansamblul de fonduri supuse alocării
publice, ceea ce semnifică faptul că aceste alocări nu sunt determinate de preferinţele
consumatorului, ci de preferinţele colectivităţilor exprimate de către autorităţile publice.
Deoarece serviciile pe care autorităţile publice le furnizează nu sunt plătite, administraţiile
publice trebuie să-şi procure prin constrîngere (prelevări obligatorii) resursele financiare de care
ele au nevoie pentru a asigura aceste servicii.
Sunt o multitudine de opinii cu privire la semnificaţia termenului de finanţe publice, care
diferă de la un autor la altul şi de la o etapă istorică la alta. Astfel economiştii consideră finanţele
ca fiind, după caz:
a) fonduri băneşti la dispoziţia statului (venituri ale statului şi ale autorităţilor
administrativ-teritoriale; resurse băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale; mijloace de acoperire a cheltuielilor
administraţiei de stat şi ale colectivităţilor locale etc.);
b) bani şi bunuri utilizate pentru funcţionartea instituţiilor publice;
c) totalitatea resurselor şi a cheltuielilor care se referă la activitatea instituţiilor publice
(venituri publice, cheltuieli publice, buget, datorie publică, trezorerie publică), precum
şi regulile care determină regimul acestora;
106
 d) gospodăria statului şi a altor organizaţii politice, precum şi regulile şi principiile care
stau la baza administrării bunurilor economice şi a banilor;
e) mijloace de intervenţie a statului în economie (impozite, împrumuturi, alocaţii
bugetare, subvenţii şi alte pîrghii sau instrumente cu ajutorul cărora statul intervine în
viaţa economică);
f) relaţii sociale, de natură economică, care apar în procesul constituirii fondurilor publice
de resurse băneşti şi al repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale ale
societăţii.
În aceste interpretări accentul cade pe acea latură a finanţelor pe care autorul o consideră
mai semnificativă, mai concludentă, mai importantă pentru caracterizarea acestora.
Întreresursele băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea satisfacerii nevoilor
sociale, modalităşile concrete prin care se procură şi se distribuie aceste resurse, instrumentele
prin care statul intervine în viaţa economică, metodele de gestionare a resurselor financiare
publice şi formele juridice pe care le îmbracă toate acestea, există legături strînse. O anumită
legătură a finanţelor nu exclude pe celelalte, ci ajută la înţelegerea complexităţii fenomenelor
financiare.
Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul
repartizării produsului intern brut cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice, într-un cadru
juridic adecvat, în scopul satisfacerii nevoiilor sociale şi al influenţării activităţii economice.
Aceste prelevări şi redistribuiri de resurse băneşti au loc între persoane fizice şi juridice, prin
intermediul autorităţilor publice şi afectează, direct sau indirect, întrega economie naţională şi pe
toţi membrii societăţii [118, p.36].
Deci, putem concluziona că finanţele exprimă relaţiile sociale, de natură economică, în
expresie bănească, ce apar într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat.
Potrivit opiniei economistului român Iulian Văcărel, pentru statul modern, finanţele
publice nu mai sunt un simplu mijloc de asigurare a acoperirii cheltuielilor sale, ci, înainte de
toate, un mijloc de intervenţie în economie. Preocuparea principală a specialiştilor devine
studierea instrumentelor cu ajutorul cărora statul poate interveni în viaţa economică, a
modalităţilor de influenţare a proceselor economice, a relaţiilor sociale. În noile condiţii, de la
studiul mijloacelor de acoperire a cheltuielilor publice, obiectul cercetării se deplasează spre
analiza mijloacelor de intervenţie a statului prin intermediul cheltuielilor şi a veniturilor [118,
p.38].
Profesorul rus P. N. Şuliak [63, p.8] afirmă că finanţele constituie o ramură a ştiinţelor
economice şi au ca obiect de studiu relaţiile economice care apar în procesul constituirii şi
repartizării fondurilor de resurse financiare publice centralizate şi descentralizate.
107
 Potrivit opiniei profesorului rus V. V. Kovaliov [64, p.10], finanţele publice includ
metodele de gestionare folosite în cadrul sectorului public, metodele de dimensionare şi
repartizare a cheltuielilor publice pe obiective, acţiuni şi beneficiari.
Finanţele publice, în accepţia lor contemporană, studiază fenomenele economice din
considerente raţionale, nu ideologice. Teoriile şi conceptele, raţionamentele şi funcţionalităţile
dezvăluite prin străduinţa savanţilor care au contribuit la dezvoltarea ştiinţei finanţelor publice
nu au fost elaborate în scopul de a promova o anumită ideologie, adică de a transforma
societatea, ci de a explica logic realităţile economico-sociale existente şi de a ajuta indivizii şi
societatea să le folosească în favoarea lor.
Ştiinţa finanţelor publice este o ramură importantă a ştiinţei economice, care face
progrese permanente, cerute şi generate de mobilitatea mare a fenomenilor economice, sociale şi
politice care au loc în societăţile contemporane.
Ştiinţa finanţelor nu poate să fie înţeleasă în afara politicii, deoarece fără organizare
politică nu ar exista un obiectiv colectiv de satisfăcut, nici cheltuieli publice pentru a asigura
realizarea lui şi, în consecinţă, nici o activitate financiară. Ştiinţa financiară este, deci, politică
prin natura sa.
Statul, prin intermediul şi cu ajutorul veniturilor publice, reprezintă instituţia social-
politică de bază care, prin organismele sale, asigură realizarea nevoilor şi intereselor publice.
În cadrul procesului de repartiţie a produsului social, se crează fondurile băneşti ale
societăţii – ale statului, ale persoanelor juridice cu capital privat, ale asociaţiilor obşteşti, ale
persoanelor fizice – prin care se asigură finanţarea dezvoltării şi a consumului. Dintre aceste
fonduri, ponderea cea mai mare o ocupă fondurile generale de dezvoltare social-economică a
societăţii, care se constituie în fondul bănesc bugetar [122, p.15].
Formele şi metodele de constituire a fondului bănesc bugetar diferă de la un sistem
economic la altul şi de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile economice, sociale şi politice
precum şi de sarcinile şi funcţiile statului în societate.
Veniturile statului sunt formate din totalitatea resurselor băneşti instituite prin lege, care
contribuie la consolidarea fondurilor băneşti ale acestuia, alcătuind un tot unitar, denimut
sistemul veniturilor bugetare.
Natura juridică şi conţinutul economic şi financiar ale veniturilor bugetare sunt
determinate de natura şi caracterul orînduirii sociale, de formele de proprietate asupra
mijloacelor de producţie, de nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie, de sfera relaţiilor
marfă-bani, de acţiunea legilor economico-financiare, precum şi de rolul şi atribuţiile statului
[58, p.95].

108
 Din punct de vedere al motivelor, mijloacelor şi efectelor, veniturile publice d iferă de
cele private, în sensul că primele răspund nevoilor generale ale societăţii, pe când celelalte au ca
scop realizarea de profit de către întreprinzătorii particulari.
Din punct de vedere economico-financiar veniturile bugetare reprezintă forme valorice
concrete, prin care o parte din venitul naţional sau din alte resurse destinate fondurilor generale
ale societăţii, sunt concentrate la dispoziţia statului.
Din punct de vedere juridic veniturile bugetare reprezintă obligaţii băneşti stabilite în
mod unilateral prin acte normative, în sarcina persoanelor juridice şi persoanelor fizice care
realizează venituri sau deţin bunuri impozabile sau taxabile.
Determinarea volumului veniturilor bugetare pentru constituirea fondurilor bugetare se
face anual pe ansamblul economiei pe ramuri şi domenii economice şi sociale, pe categorii de
debitori şi pe forme de venituri în funcţie de provenienţa acestora. Determinarea cît mai exactă a
volumului veniturilor bugetare anuale prezintă o mare importanţă deoarece în raport de acestea
se stabileşte volumul cheltuielilor ce urmează a se efectua pentru îndeplinirea acţiunilor şi
obiectivelor statului, asigurîndu-se astfel un echilibru între posibilităţile reale ale societăţii şi
trebuinţele social-economice care se pot înfăptui, pe o anumită perioadă dată şi într-o anumită
etapă de dezvoltare a acesteia.
Determinarea anuală a volumului veniturilor bugetare se face în cadrul unui proces
complex în care se prevăd forme de venituri pe categorii de contribuabili şi pe ramuri şi domenii
economico-sociale, veniturile anuale ce urmează a se realiza, arătîndu-se în acelaş timp în raport
cu momentele realizării acestora, perioadele încasării veniturilor prevăzute, defalcările pe
trimestre şi pe luni, urmînd ca realizarea să se facă la termenele stabilite pentru fiecare formă de
venit în parte [58, p.96].
Ele mentele definitorii ale veniturilor bugetare. Veniturile bugetare se caracterizează
fiecare în parte prin anumite trăsături individuale determinate de modul de stabilire, de
provenienţă, termene de plată, înlesniri etc. În acelaşi timp, aceste trăsături, trebuie să se
regăsească în norma juridică fără de care venitul nu s-ar putea determina, urmări şi realiza. În
aceste condiţii, elementele respective ale venitului trebuie să fie precizate cu claritate în actele
normative prin care sunt instituite venituri ale bugetului de stat.
Întreprinzătorii, cât şi persoanele fizice, sunt obligaţi să participe la formarea bugetului
public. Această participare este stabilită în baza legislaţiei ş i prevede achitarea de către
întreprinzători şi cetăţeni a impozitelor şi taxelor obligatorii de stat.
Banii publici, acumulaţi în buget, sunt utilizaţi pentru susţinerea organelor legislative şi
executive, apărarea statului, întreţinerea organelor judecătoreşti, instituţiilor de stat de

109
învăţământ şi sănătate, desfăşurarea activităţii internaţionale, pentru achitarea datoriilor la
asigurările sociale şi pensii ale cetăţenilor.
Acumularea banilor publici şi utilizarea lor este prevăzută în baza legii bugetului de stat
pe anul respectiv. Activitatea de acumulare a banilor publici este reglementată de Codul Fiscal.
Elementele comune veniturilor bugetare sunt următoarele:
1. denumirea venitului bugetar;
2. contribuabilul sau subiectul impunerii;
3. obiectul sau materia impozabilă;
4. unitatea de evaluare;
5. unitatea de impunere;
6. asieta sau modul de aşezare a venitului;
7. perceperea (încasarea) venitului bugetar;
8. termenele de plată;
9. înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor;
10. răspunderea contribuabililor;
11. calificarea venitului bugetar [59, p.21].
Cu ajutorul elementelor definitorii ale veniturilor publice, debitorii pot urmări aplicarea
corectă a normelor fiscale, se poate repartiza sarcina fiscală asupra populaţiei etc..
Veniturile publice reprezintă administrarea pub lică de bani, resursele financiare ale unui
stat.
Resursele sunt elemente ale bogăţiei unui stat. Provenind din produsul intern brut, la care
se adaugă importul, resursele sunt folosite pentru consum, formarea brută de capital şi export. Un
rol deosebit de important îl au resursele financiare. Ele reprezintă o totalitate de mijloace băneşti
necesare pentru realizarea obiectivelor economice şi sociale într- un interval de timp determinat.
Resursele, ca element a bogăţiei unei ţări, se pot clasifica astfel:
1. resurse materiale;
2. resurse umane;
3. resurse informaţionale;
4. resurse financiare.
Un rol deosebit de important îl au resursele financiare, care reprezintă totalitatea
mijloacelor băneşti necesare realizării anumitor obiective economice, sociale sau de altă natură.
Ansamblul resurselor financiare ale ţării poate fi prezentat astfel:

110
 Resursele financiare (RF)
ale societăţii

RF ale autorităţilor şi RF ale întrepri nderilor RF ale org anizaţiilor RF ale populaţiei
instituţiilor publice publice şi pri vate fără scop lucrati v

Schema 5.1. Resursele financiare ale societăţii [52, p.61]

Să abordăm problema raportului dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele

financiare publice.
Acest raport se prezintă ca un raport dintre întreg şi parte, deoarece sursele financiare ale
societăţii au o sferă de cuprindere mult mai largă, incluzînd ca element constitutiv şi resursele
financiare publice.
Sinteza resurselor financiare publice poate fi redată astfel:
Resursele financiare
publice

RF ale administraţiei de RF ale administraţiei de RF ale întrepri nderilor RF ale asigurărilor

stat centrale stat locale publice sociale de stat

Schema 5.2. Sinteza resurselor financiare publice [53, p.36]

Resursele administraţiei de stat centrale cuprind:

a) impozitele şi taxele;
b) veniturile nefiscale;
c) împrumuturile;
d) alte resurse cu caracter întîmplător.
Resursele financiare ale administraţiei de stat locale (a unităţilor administrativ-
teritoriale) cuprind:
a) venituri proprii, ce se constituie din impozitele şi taxele locale;
b) încasări de mijloace speciale, obţinute din executarea lucrărilor, a prestărilor de
servicii desfăşurate contra plată de către instituţiile finanţate de la buget;
c) defalcări de la veniturile generale de stat (în conformitate cu normativele prevăzute de
legslaţie);
d) transferuri de la bugetul de stat;
e) fonduri speciale;
f) împrumuturi.

111
 Resursele întreprinderilor publice cu caracter industrial, comercial sau de altă natură
care obţin venit din vînzarea produselor, efectuarea de lucrări sau prestarea de servicii.
Întreprinderile publice dispun de resurse financiare. Procurarea fondurilor se poate realiza
fie din surse interne, precum:
a) beneficiul propriu;
b) amortizarea activelor imobilizate; fie din surse externe, cum ar fi:
 aportul adus de acţionari;
 împrumuturi obligatare (prin emisiunea de obligaţiuni - valori mobiliare);
c) credite bancare pe termen scurt şi mijlociu;
d) credite comerciale.
Fiecare din aceste două mari categorii de resurse presupun costuri. De aceea în cadrul
activităţii financiare este necesară o gestionare judicioasă a fiecărei surse financiare în parte,
selecţionarea lor după criterii economice sau după alte constrîngeri la care este supusă
întreprinderea.
Resursele financiare ale întreprinderilor publice pot fi formate din:
1. resurse proprii;
2. resurse primite de la buget;
3. resurse procurate pe piaţa capitalului de împrumut.
O componentă împortantă a resurselor financiare publice sînt resursele asigurărilor
sociale de stat. Acestea provin în principal din cotizaţiile pentru asigurările sociale şi din alocaţii
de la bugetul de stat.
Din punct de vedere al conţinutului economic, principalele categorii de resurse financiare
publice sînt:
1. Prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele şi taxele şi alte venituri nefiscale).
Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o constituie veniturile cu caracter
fiscal.
Această parte de venituri a resurselor financiare are caracter limitat. Volumul acestora
este de cele mai multe ori insuficient.
2. Resursele de trezorerie.
Trezoreria - ansamblu de operaţii financiare şi băneşti, bugetare şi extrabugetare, făcute
pentru administrarea tezaurului public. Trezoreria este o unitate în cadrul Ministerului Finanţelor
care efectuează din contul trezoreriei operaţiuni pentru prevederi specifice în legea bugetară
anuală la partea de venituri şi la partea de cheltuieli şi exercită executarea de casă a bugetului.
Resursele de trezorerie constau în împrumuturi pe termen scurt (pînă la un an) contractate
de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. Resursele de trezorerie au caracter temporar şi
112
rambursabil, deoarece retragerea din circulaţie a bonurilor de tezaur echivalează cu restituirea
sumelor împrumutate de stat de la tezaurul public pe termen scurt.
3. Resursele provenite din împrumuturi.
Resursele provenite din împrumuturi reprezintă datoria publică pe termen mediu (de 2-5
ani) şi lung (peste 5 ani). In prezent, cînd majoritatea ţărilor cu economie de piaţă, îndeosebi
ţările aflate în perioada de tranziţie la economia de piaţă, cum este şi Republica Moldova, se
confruntă cu deficite bugetare, împrumuturile publice au devenit un mijloc frecvent de procurare
a resurselor financiare.
4. Finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire.
Această finanţare este posibilă, dar în acelaşi timp are efecte negative. Pe de o parte, apar
efecte inflaţioniste ce duc la sporirea resurselor financiare: cresc încasările din impozite pe venit,
precum şi din impozite indirecte, în special cele din valoarea adăugată (TVA). Pe de altă parte,
inflaţia determină diminuarea relativă a obligaţiunilor de plată ale statului, îndeosebi în ceea ce
priveşte datoria publică, în situaţia în care rata dobînzii la împrumuturile de stat este mai mică
decît nivelul creşterii anuale a preţurilor exprimate în procente.
După structură, sistemul resurselor financiare publice diferă de la o ţară la alta. Insă avînd
în vedere principalele trăsături caracteristice ale resurselor financiare publice în ţările avansate şi
în cele în curs de dezvoltare, acestea pot fi grupate în funcţia de două criterii, şi anume:
(1) după regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional;
(2) după provenienţa resurselor.
După regularitatea cu care se încasează la buget, resursele financiare publice pot fi
structurate în:
- resursele ordinare sau curente;
- resursele extraordinare, incidentale sau întîmplătoare.
Resursele ordinare (curente) sînt acelea la care statul apelează în mod obişnuit în condiţii
considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate. În această categoria
sînt incluse:
- veniturile fiscale;
- contribuţiile pentru asigurările sociale de stat;
- veniturile nefiscale.
Veniturile fiscale sînt venituri din:
- impozite directe aplicate asupra venitului persoanelor fizice şi juridice, precum şi asupra
averii;
- impozite pe consum;
- taxe vamale;
113
- taxe de timbru şi de înregistrare.
Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, redevenţe, chirii,
arenzi etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat, veniturile de la instituţiile publice şi
diverse alte venituri.
Resursele extraordinare sînt cele la care statul recurge în situaţii excepţionale cînd
resursele curente nu acoperă cheltuielile. în grupa resurselor extraordonare sînt cuprinse:
- emisiunea de bani de hîrtie peste necesităţile reale ale circulaţiei băneşti;
- împrumuturile de stat interne şi externe;
- ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate;
- sumele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate;
- valorificarea peste graniţă a bunurilor statului etc.
Din punct de vedere al provenienţei lor, resursele financiare publice se pot grupa în
resurse interne şi resurse externe.
Resursele interne cuprind:
- impozitele;
- taxele;
- veniturile de la proprietăţile şi întreprinderile de stat;
- donaţiile interne;
- emisiunea de bani de hîrtie;
- împrumuturile contractate pe piaţa internă.
Resursele externe îmbracă, în principal, forma împrumuturilor de stat externe
contractate de la guvernele altor ţări, de la instituţii financiar-bancare internaţionale, de la bănci
private sau de la alţi deţinători de capitaluri băneşti. La acestea se adaugă diferitele transferuri
externe primite sub forma ajutoarelor nerambursabile din partea altor state sau a unor organisme
internaţionale.
Structura pe ansamblu a resurselor financiare publice este prezentată în schema din
anexa 1.
În conformitate cu „Legea privind sistemul bugetar şi procesul bugetar‖ şi „Legea pr ivind
finanţele publice locale‖ în Republica Moldova resursele financiare publice sunt formate din
ansamblul veniturilor administraţiei de stat centrale – veniturile bugetare constituite din
impozite, taxe şi alte încasări specificate în legislaţie, veniturile bugetelor locale, constituite din
impozite şi taxe locale, prevăzute în Titlul VI şi Titlul VII a Codului Fiscal, defalcări din
veniturile generale de stat, transferuri de la bugetul ierarhic superior conform legislaţiei,
veniturile bugetului asigurărilor de stat şi alte resurse.

114
 Conform clasificaţiei bugetare [schema din anexa 2], resursele financiare publice sunt
structurate în:
1) venituri curente (venituri fiscale şi venituri nefiscale);
2) mijloace speciale ale instituţiilor publice;
3) veniturile fondurilor speciale;
4) mijloace din vînzarea şi privatizarea bunurilor proprietate publică;
5) transferuri;
6) granturi.
Resursele bugetului administraţiei centrale de stat sunt prezentate în schema din anexa 3.
Legea privind finanţele publice locale nr.397-XV, adoptată la 16.10.2003, constituie baza
legală ce reglementează structura bugetelor şi procesul bugetar al unităţilor administrativ-
teritoriale. Veniturile bugetelor unităţilor administrativ- teritoriale se constituie din [schema din
anexa 4]:
1) veniturile proprii ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale;
2) mijloace speciale;
3) defalcări de la veniturile generale de stat;
4) transferuri de la bugetul de stat;
5) fonduri speciale.
Ve nit u r ile p r o p r ii a le b ug e t e lo r U AT , ce se constituie din impozitele şi
taxele locale, prevăzute pe fiecare teritoriu în parte, în conformitate cu Codul Fiscal al Republicii
Moldova, şi se virează direct şi integral la bugetele respective.
Mijloacele speciale ale instituţiilor publice se consideră venituri şi sînt direcţionate
pentru cheltuielile legate de desfăşurarea activităţii statutare a acestor instituţii, în conformitate
cu principiile şi regulile de elaborare, aprobare şi executare a bugetelor corespunzătoare.
Nomenclatorul lucrărilor şi serviciilor contra plată, efectuate şi prestate de instituţiile publice, şi
mărimea taxelor la servicii, precum şi modul şi direcţiile de utilizare a mijloacelor speciale pe
tipuri se stabilesc de către autorităţile administraţiei publice locale, conform competenţei lor.
Mijloacele speciale, acumulate de către instituţia publică suplimentar la volumul de venituri
aprobate, pot fi utilizate de aceasta prin decizia autorităţii reprezentative şi deliberative
respective. Excedentele de mijloace speciale la finele anului bugetar sînt accesibile spre utilizare,
în aceleaşi scopuri, pentru anul bugetar următor, dacă actele normative nu prevăd altfel.
D e f a lc ă ri de la v e nit u ri le g e ne ra le de s t a t . Conform normativelor
procentuale stabilite prin legea bugetară anuală, acestea sunt mijloacele băneşti stabilite de la
veniturile generale de stat, aprobate de către Parlament prin legea bugetară anuală, pentru
bugetele unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea şi pentru bugetul municipal Bălţi
115
sau de către consiliul raional, Adunarea Populară a unităţii teritoriale autonome cu statut juridic
special, consiliul municipal Bălţi şi consiliul municipal Chişinău pentru bugetele UAT de nivelul
întâi. Pentru acestea din urmă, normativele de defalcări sunt stabilite anual de către consiliul
raional, Adunarea Populară a unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special, consiliul
municipal Bălţi şi consiliul municipal Chişinău.
Transferurile. Pentru asigurarea nivelării bugetare a unităţilor administrativ-teritoriale,
prin legea bugetară anuală, de la bugetul de stat pentru bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale de nivelul al doilea, bugetul municipal Chişinău şi bugetul municipal Bălţi se stabilesc
următoarele tipuri de transferuri:
a) transferuri din contul fondului de susţinere financiară a unităţilor administrativ-
teritoriale, pentru nivelarea posibilităţilor financiare ale acestora;
b) transferuri cu destinaţie specială, pentru exercitarea funcţiilor suplimentare delegate de
către Guvern.
Fondul de susţinere financiară a unităţilor administrativ-teritoriale se formează din:
a) alocaţiile aprobate anual în bugetul de stat;
b) defalcările efectuate de către unităţile administrativ -teritoriale ale căror venituri
bugetare depăşesc cu 20% nivelul mediu de cheltuieli bugetare pentru un locuitor pe
teritoriul respectiv.
Transferurile cu destinaţie specială se prevăd în legea bugetară anuală şi în alte acte
normative şi pot fi alocate bugetelor unităţilor administrativ- teritoriale în caz de:
a) delegare de către Guvern a unor funcţii suplimentare autorităţilor administraţiei
publice locale;
b) adoptare de acte legislative şi alte acte normative a căror aplicare necesită mijloace
bugetare suplimentare pentru compensarea unor venituri ratate ale bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale, modificarea organizării administrativ-teritoriale etc..
Fondurile speciale ale unităţilor administrativ -teritoriale. Autorităţile reprezentative
şi deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale pot constitui fonduri speciale pentru
susţinerea unor programe de interes local, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Drept surse de constituire a fondurilor speciale pot fi:
a) depunerile benevole ale persoanelor juridice şi fizice pentru soluţionarea problemelor de
interes local;
b) veniturile provenite din desfăşurarea loteriilor locale, concursurilor şi altor măsuri
organizate de autorităţile administraţiei publice.

116
 5.4. Transferurile: tipuri şi metode de calcul
O altă formă de susţinere a finanţelor publice locale sunt transferurile financiare.
Transferurile sunt mijloace financiare alocate conform prevederilor legale cu titlu definitiv şi în
sumă absolută, de la bugetul de stat la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale sau de la
acestea la bugetele locale pentru nivelarea posibilităţilor financiare ale teritoriilor în scopul
asigurărilor exercitării unor anumite funcţii publice, finanţării domeniiilor de activitate ce sunt în
componenţa autorităţilor publice locale sau în alte scopuri speciale [9, art.1].
Scopul principal al transferurilor financiare este acoperirea deficitului de resurse în
teritorii, deoarece bugetele unităţilor administrativ-teritoriale nu pot fi adoptate cu deficit [52,
p.117].
Transferul provenit de la bugetul central este distribuit între colectivităţile locale prin
două metode:
- transferuri condiţionale, acordate în funcţie de realizarea de către colectivităţile locale a
anumitor activităţi sau măsuri, acestea avînd adesea un caracter obligatoriu;
- transferuri necondiţionale, acordate în sumă brută care poate fi utilizată în mod liber de
către colectivitatea locală [53, p.139].
Sprijinul unităţilor teritoriale mai slabe din punct de vedere financiar necesită punerea în
funcţiune a procedurilor de repartizare financiară justă sau de măsuri echivalente, destinate să
corecteze efectele repartizării inegale a resurselor potenţiale de finanţare, precum şi a sarcinilor
care le revin [52, p.119].
Conform Legii finanţelor publice locale transferurile, precum şi alte forme de susţinere
financiară a teritoriilor, nu trebuie să reducă libertatea financiară a autorităţilor locale în
domeniul lor propriu de atribuţii de care se bucură în conformitate cu principiile constituţionale
de descentralizare a autorităţilor locale. Transferurile acordate unităţilor administrativ-teritorile
nu trebuie să fie destinate unor programe specifice, dar trebuie să servească drept sursă de
nivelare (egalizare) financiară a bugetului fiecărei unităţi administrativ- teritoriale [53, p.140].
Transferurile acordate unităţilor administrativ-teritoriale servesc drept sursă de nivelare
financiară a bugetelor fiecărei unităţi administrativ-teritoriale. Prin legea bugetară anuală se
prevăd două categorii de transferuri:
- transferuri din fondul de susţinere financiară a UAT (FSFUAT), pentru asigurarea nivelării
posibilităţilor financiare ale teritoriilor;
Fondul de susţinere financiară a unităţilor administrativ-teritoriale se formează din:
a) alocaţiile aprobate anual în bugetul de stat;
b) defalcările efectuate de către unităţile administrativ-teritoriale ale căror venituri bugetare
depăşesc cu 20% nivelul mediu de cheltuieli bugetare pentru un locuitor pe teritoriul respectiv.
117
- transferuri cu destinaţie specială (TDS).
Transferurile cu destinaţie specială se prevăd în legea bugetară anuală şi în alte acte
normative şi pot fi alocate bugetelor unităţilor administrativ- teritoriale în caz de:
 delegare de către Guvern a unor funcţii suplimentare autorităţilor administraţiei publice
locale;
 adoptare de acte legislative şi alte acte normative a căror aplicare necesită mijloace
bugetare suplimentare pentru compensarea unor venituri ratate ale bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale, modificarea organizării administrativ-teritoriale etc..
Transferurile cu destinaţie specială utilizate contrar destinaţiei se virează, pînă la sfîrşitul
anului bugetar, în mărimea sumei respective în bugetul de la care au fost primite. În cazul în care
suma corespunzătoare nu este virată de bugetul respectiv, Ministerul Finanţelor, în baza dării de
seamă anuale, este în drept să restabilească forţat la bugetul de stat sumele transferurilor utilizate
contrar destinaţiei prin intermediul relaţiilor interbugetare. Restabilirea sumelor transferurilor
utilizate contrar destinaţiei se efectuează de către direcţia finanţe [9, art.11].
Modalitatea de calculare a transferurilor
Fiecare unitate administrativ-teritoriala isi calculeaza transferurile ce-i revin. Modalitatea
de calculare a transferurilor prevede calculul necesitatilor de cheltuieli la un locuitor, precum si
estimarea posibilitatilor fiscale ale fiecarui teritoriu in mediu pentru un locuitor.[33,p.143]
Pentru ca toate unitatile administrativ- teritoriale sa fie puse in conditii echitabile privind
posibilitatile fiscale, in calculul veniturilor ce revin la un locuitor nu se includ taxele locale,
cotele carora se stabilesc de sine statator de catre consiliile locale in baza legii. In acest mod
toate autoriatile locale au posibilitatea sa primeasca in bugetele sale transferuri, indiferent de
suma taxelor locale, aceste taxe servind drept surse fiscale pentru a finanta cheltuieli
suplimentare fara de cele medii ce revin pentru un locuitor.
Sistemul de transferuri in cauza mai prevede un factor stimulatoriu pentru unitatile
teritoriale in care posibilitatile fiscale ce revin la un locuitor depaseesc cheltuielile medii la un
locuitor. Aceasta depasire este stipulate in ―Legea cu privire la finantele publice locale‖ ca fiind
de pina la 1,2 ori si urmind sa ramina integral la dispozi\ia autoritatilor publice respective, suma
ce depaseste acest nivel virindu-se in fondul de sustinere financiara a teritoriilor. Mai jos
reprezentam modalitatea de calcul a transferurilor:
1. Mai intii se calculeaza cheltuielile publice ce revin in medie la un locuitor pentru fiecare
grupa de cheltuieli aparte , care in anul bugetar urmator vor fi suportate de catre unitatile
administrativ-teritoriale;
2. Pentru U.A.T. care, conform prevederilor legale, suporta unele cheltuieli specifice,se
aplica coeficientul de corectarea cheltuielilor medii pentru un locuitor (f);
118
 3. Baza fiscala a fiecarei unitati administrativ-teritoriale include:
• Incasarile integrale si directe ale acelor tipuri de impozite, taxe si alte venituri conform
art. 4 al Legii privind Finantele publice locale;
• defalcari de la veniturile generale de stat, prevazute de aceeasi lege.
4. Prognozarea bazei fiscalea fiecarei U.A.T. se estimeaza cu exceptia:
• impozitelor si taxelor locale stabilite conform legislatiei de catre consiliile locale;
incasarilor de mijloace speciale de la prestarea serviciilor si executarea lucrarilor cu
platade catre institutiile publice;
• Transferuri de la alte bugete.
5. Reiesind din prognoza bazei fiscalese calculeaza cota veniturilor ce revine pentru un
locuitor din fiecare teritoriu (v);
6. Diferenta dintre suma cheltuielilor medii pentru un locuitordin fiecare U.A.T. (Σc) [i
cota veniturilor pentru un locuitordin teritoriul respectiv va constitui suma transferurilorce revine
unui locuitor (t) si se calculeaza in felul urmator:
1) Σcf— v # t pentru
2) t# Σcf — v un locuitor.
7. Inmultind suma transferurilor ce revine unui locuitor la numarul total de locuitori din
teritoriul respectiv (n), se calculeaz= volumul transferurilor pentru fiecare U.A.T. (T):
T#t xn
8. Unitatile administrativ- teritoriale in care cota veniturilor ce revine unui locuitor,
depaseste suma cheltuielilor medii pentru un locuitor cu 20 la suta (v > cu 20% Σcf) transfer= ]n
fondul de sustinere financiara a teritoriilor (F.S.F.T.) suma veniturilor fiscale ce depaseste cu 20
la suta necesitatile minime de cheltuieli ale teritoriului respective[
Transferurile cu destinaţie generală se efectuează din fondul de susţinere financiară a
unităţilor administrativ-teritoriale, care se formează din impozitul pe venitul persoanelor fizice,
nealocat sub formă de defalcări la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, pe baza datelor din
ultimul an pentru care există execuţie bugetară definitivă.[5,art.10]
Fondul de susţinere financiară a unităţilor administrativ-teritoriale (FSF) se divizează în:
a) fondul de echilibrare a bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întîi (FEB1);
b) fondul de echilibrare a bugetelor unităţilor administrativ- teritoriale de nivelul al doilea
(FEB2).
Divizarea în cele două fonduri specificate la alin. (2) se face conform parametrului de divizare
(Pd) după cum urmează:
FEB1=FSF×(100%–Pd)

119
FEB2=FSF×Pd,
unde Pd=55%.

(4) Repartizarea fondului de echilibrare a bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale de

nivelul întîi se face în funcţie de capacitatea fiscală pe locuitor, de populaţia şi suprafaţa
unităţilor administrativ- teritoriale de nivelul întîi, iar repartizarea fondului de echilibrare a
bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea se face în funcţie de populaţia
şisuprafaţa unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea.
(5) Calculul transferurilor cu destinaţie generală pentru echilibrarea bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale de nivelul întîi, cu excepţia bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale
de nivelul întîi din componenţa unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special, se face
invers proporţional cu capacitatea fiscală pe locuitor numai pentru bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale de nivelul întîi care au o capacitate fiscală pe locuitor mai mică decît
pragul calculat pe baza capacităţii fiscale naţionale medii pe locuitor, multiplicată cu un
parametru supraunitar Pe=1,3, şi direct proporţional cu populaţia şi suprafaţa unităţilor
administrativ-teritoriale respective, conform formulei:

TEi =FEB1 ;

PS1 CFL+PS1P +PS1 S = 100%

unde:
TEi – transferul de echilibrare pentru unitatea administrativ-teritorială de nivelul întîi;
FEB1 – fondul de echilibrare a bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întîi;
CFLi – capacitatea fiscală pe locuitor a unităţii administrativ- teritoriale de nivelul întîi,
calculată ca raport între veniturile colectate din defalcările din impozitul pe venitul persoanelor
fizice pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale respective şi numărul de locuitori ai acesteia;
CFLn – capacitatea fiscală naţională medie pe locuitor, calculată ca raport între veniturile
colectate din defalcările din impozitul pe venitul persoanelor fizice, cumulate din toate unităţile
administrativ-teritoriale de nivelul întîi, şi numărul de locuitori cumulat ai acestor unităţi;
Pi –populaţia unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întîi;
Pn –populaţia totală a unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întîi;
Si –suprafaţa unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întîi;
Sn –suprafaţa totală a unităţilor administrativ- teritoriale de nivelul întîi;
PS1 CFL - ponderea specifică a indicatorului capacitate fiscală pe locuitor;
PS1p - ponderea specifică a indicatorului populaţiei;
PS1 s - ponderea specifică a indicatorului suprafeţei;
120
 P-parametrulsupraunitar. Pe=1,3.

(6) Calculul transferurilor cu destinaţie generală pentru echilibrarea bugetelor unităţilor

administrativ-teritoriale de nivelul al doilea (cu excepţia bugetului central al unităţii teritoriale
autonome cu statut juridic special, a bugetelor municipale Bălţi şi Chişinău, care nu se califică
pentru echilibrare) se face direct proporţional cu populaţia şi suprafaţa unităţilor administrativ-
teritoriale de nivelul al doilea calificate pentru echilibrare, conform formulei:

TEj = FEB2 x ( );

PS2P +PS2 S = 100%

unde:
TEj – transferul de echilibrare pentru unitatea administrativ- teritorială de nivelul al doilea;
FEB2 – fondul de echilibrare a bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al
doilea;
Pj –populaţia unităţii administrativ-teritoriale de nivelul al doilea;
Pn – populaţia totală a unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea calificate pentru
echilibrare;
Sj –suprafaţa unităţii administrativ-teritoriale de nivelul al doilea;
Sn – suprafaţa totală a unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea calificate pentru
echilibrare;
PS2P - ponderea specifică a indicatorului populaţiei;
PS2 S - ponderea specifică a indicatorului suprafeţei;
unde, PS2 P =60% şi PS2 S=40%.

(7) Repartizarea fondurilor de echilibrare a bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale de

nivelul întîi şi al doilea şi calculul transferurilor cu destinaţie generală pentru echilibrarea
acestora se fac pe baza datelor din ultimul an pentru care există execuţie bugetară definitivă şi a
datelor oficiale privind populaţia şi suprafaţa.‖
Transferurile cu destinaţie specială de la bugetul unei unităţi administrativ-
teritoriale la bugetul altei unităţi administrativ- teritoriale se alocă pentru finanţarea măsurilor şi
activităţilor de interes comun.
Pe lîngă insuficienţa resurselor financiare proprii, lipsa unei autonomii financiare este
condiţionată şi de modul de efectuare a cheltuielilor, care a păstrat e lemente ale centralismului şi
ale impunerii anumitor normative de cheltuieli, fără a ţine cont de specificul regional sau local.

121
De exemplu, interzicerea transferării unor sume aferente anumitor cheltuieli pe alte direcţii,
precum şi cea a interzicerii efectuării cheltuielilor înainte de constituirea resurselor adecvate, se
traduce mai degrabă printr-o inerţie decizională decît printr-o disciplină financiară [52, p.121].
Deci, relaţiile interbugetare reprezintă mecanismul de realizare a funcţiilor principale ale
finanţelor publice:
a) funcţia de alocare a resurselor financiare publice;
b) funcţia de distribuire a resurselor financiare publice;
c) funcţia de stabilizare (sau menţinerea stabilităţii financiare) [55, p.42].
Funcţia de alocare a resurselor financiare este îndeplinită în favoarea descentralizării
serviciilor publice, prestarea şi finanţarea acestora la nivelul comunităţii. Intervenţia Guvernului
prin transferuri poate garanta un nivel minim al serviciilor publice.
Politica de redistribuire a veniturilor între comunităţi este esenţială din considerentul că
poate genera plecarea populaţiei spre regiuni cu fiscalitate mai uşoară, iar persoanele
defavorizate pot profita de ajutoare peste medie şi atunci ar fi ineficientă. Pentru ca efortul de
redistribuire să fie eficient, este necesar ca pentru colectivităţile teritoriilor să existe un nivel
minim de finanţare a serviciilor publice [52, p.133].
Economistul român G. Manolescu afirmă că argumentele teoretice şi practice pledează ca
politica redistribuitivă să fie primordial de competenţa naţională. Descentralizarea şi autonomia
financiară a teritoriilor trebuie luată în considerare în ceea ce priveşte măsurile complementare
decise de colectivităţi, fiind finanţate din venituri proprii [54, p.290].
Politica de stabilizare poate fi condusă numai la nivel naţional. Chiar dacă dezechilibrele
economice pe ţară afectează în mod diferit regiunile, este cu neputinţă ca la nivel regional să fie
aplicată o politică de stabilizare. Este adevărat că nevoile regiunii se adresează producţiei şi
serviciilor din afara teritoriului ei, presupunînd o deschidere a zonei spre mediul exterior [52,
p.133].
Deci, din cele menţionate putem concluziona că transferurile din FSFUAT şi defalcările
din veniturile generale de stat sunt instrumentele principale pentru realizarea necesităţii
interdependenţei financiare.

5.4. Delimitarea competenţelor în efectuarea cheltuielilor unităților administrativ-teritoriale

O problemă foarte importantă care se află în centrul atenţiei în majoritatea statelor lumii este
găsirea celei mai bune proporţii dintre atribuţiile şi responsabilităţile diferitelor niveluri ale
autorităţilor ţării în ceea ce priveşte finanţarea şi gestiunea serviciilor publice, şi deci contribuţia la
finanţarea acestora [117, p.225].

122
 Pentru realizarea autonomiei financiare a colectivităţilor locale este important cunoaşterea
resurselor de care dispune autorităţile locale responsabile şi gestionarea cît mai eficientă a acestor
resurse, care sunt necesare pentru acoperirea cheltuielilor pentru serviciile publice locale. Procesul de
descentralizare şi autonomie financiară pune în evidenţă delimitarea competenţelor de acoperire a
cheltuielilor publice între bugetul unităţilor administrativ-teritoriale şi alte organe publice.
Descentralizarea administraţiei publice implică descentralizarea serviciilor publice şi
consolidarea autonomiei locale din punct de vedere administrativ şi financiar, acţionînd în vederea
conştiintizării, creşterii gradului de participare a colectivităţilor locale la gestionarea problemelor cu
care acestea se confruntă, precum şi a construirii politicii proprii în contextul naţional general al
dezvoltării economice şi sociale, al sporirii performanţelor economice, îmbunătăţirii vieţii sociale a
cetăţenilor şi întregii colectivităţi, prin definirea şi însumarea responsabilităţilor locale referitoare la
serviciile locale şi a performanţelor sociale aferente îndeplinirii acestora [117, p.224].
Prin Legea privind finanţele publice locale se face о delimitare concretă a competenţelor de
acoperire a cheltuielilor publice între bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.
În bugetele unităţilor administrativ-teritoriale se prevăd alocaţii necesare asigurării
funcţionării instituţiilor publice şi serviciilor publice din unitatea administrativ-teritorială
respectivă.
De la bugetele satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor, cu excepţia municipiilor Bălţi
şi Chişinău) sînt finanţate cheltuielile ce ţin de dezvoltarea social-economică a teritoriului;
amenajarea teritoriului şi urbanistică; construcţia şi întreţinerea, în limitele localităţii, a
drumurilor, străzilor, podurilor locale; construcţia, întreţinerea şi exploatarea sistemelor de
alimentare cu apă, de canalizare, de epurare a apei, salubrizarea localităţii, gestionarea deşeurilor
de producţie şi menajere; acordarea de asistenţă socială populaţiei, inclusiv protecţia tinerei
familii şi familiilor cu mulţi copii, a mamei şi a drepturilor copilului, a persoanelor în etate şi a
solitarilor, în partea ce nu intră în competenţa altor autorităţi; întreţinerea instituţiilor de
învăţămînt preşcolar, primar, gimnazial, mediu de cultură generală, liceal şi complementar
(extraşcolar), altor instituţii de învăţămînt care deservesc populaţia localităţii respective;
întreţinerea instituţiilor de cultură şi desfăşurarea activităţilor publice în domeniul culturii
(căminelor şi caselor de cultură, altor aşezăminte de culturalizare) etc.
Cheltuielile pentru retribuirea muncii, contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii
la bugetul asigurărilor sociale de stat şi primele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală
pentru angajaţii instituţiilor, cu excepţia instituţiilor complementare (extraşcolare), muzeelor, se
efectuează din contul transferurilor cu destinaţie specială către bugetele locale de la bugetul
unităţii administrativ- teritoriale de nivelul al doilea.

123
 De la bugetele raionale sunt finanţate cheltuielile ce ţin de construcţia şi întreţinerea
drumurilor de interes raional; construcţia obiectivelor publice de interes raional; întreţinerea
instituţiilor de învăţămînt liceal, cu excepţia celor de competenţa unităţilor administrativ-
teritoriale de nivelul întîi, instituţiilor de învăţămînt secundar profesional, şcolilor- internat,
gimnaziilor- internat cu regim special, activitatea metodică în domeniul învăţămîntului, precum şi
de alte activităţi şi instituţii care deservesc populaţia unităţii administrativ-teritoriale respective;
acordarea de asistenţă socială şi întreţinerea instituţiilor din domeniul asistenţei sociale etc.
De la bugetul central al unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special sînt finanţate
cheltuielile ce ţin de construcţia şi întreţinerea drumurilor pentru unitatea teritorială autonomă cu
statut juridic special; construcţia obiectivelor public e pentru unitatea teritorială autonomă cu
statut juridic special; întreţinerea instituţiilor de învăţămînt liceal, cu excepţia celor de
competenţa unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întîi, instituţiilor de învăţămînt secundar
profesional, şcolilor-internat, gimnaziilor- internat cu regim special, activitatea metodică în
domeniul învăţămîntului, precum şi de alte activităţi şi instituţii care deservesc populaţia unităţii
administrativ-teritoriale respective; acordarea de asistenţă socială şi întreţinerea instituţiilor din
domeniul asistenţei sociale; coordonarea şi desfăşurarea activităţilor sportive şi a altor activităţi
pentru tineret; întreţinerea teatrelor, televiziunii publice locale; asigurarea ordinii publice etc..

5.6. Procesul bugetar la nivelul unităților administrativ-teritoriale

Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.
Procedura de elaborare a bugetelor UAT este prezentată în schema 2.6.
Bugetele unităţilor administrativ- teritoriale asigură cu resurse financiare efectuarea
măsurilor pentru satisfacerea necesităţilor social-economice şi culturale ale populaţiei şi pentru
dezvoltarea teritoriului din subordine, în condiţiile Legii privind administraţia publică locală şi
ale altor acte legislative.
Procesul elaborării şi executării bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale se
reglementează prin Legea privind finanţele publice locale.
Veniturile şi cheltuielile bugetelor unităţilor administrativ- teritoriale se
sisCAPITOLULtizează în conformitate cu Clasificaţia bugetară.

124
 Ministerul Finanţelor
5

pentru analiza
 Proiectul deciziei autorităţii reprezentative şi deliberative privind aprobarea bugetului;

impunerea unor modificări
ale proiectelor de buget
consultativă
 Veniturile şi cheltuielile bugetului respectiv prevăzute pentru anul bugetar următor;
 Normativele defalcărilor de la veniturile generale de stat la bugetele locale;
 Mijloacele speciale preconizate spre încasare de către fiecare instituţie publică;
 Fondurile speciale;
 Aspect specifice de calculare a transferurilor de la bugetul respectiv la bugetele locale;
 Efectivul limită al statelor de personal din instituţiile publice finanţate de la bugetul respectiv;
 Alte date adiţionale elaborării proiectului bugetului;
 Nota explicativă la proiectul bugetului.
4

1 1

Autoritatea executivă a UAT de nivelul II şi

Autoritatea executivă a municipiului Bălţi  Prognoza tuturor tipurilor de
impozite şi taxe ca urmează să
4 fie încasate în anul următor în
Direcţiile finanţe ale UAT de nivelul II şi UAT respectivă;
Direcţiile finanţe ale municipiului Bălţi  Proiectele de bugete ale
raioanelor, ale UAT cu statut
2 juridic special, ale mun. Bălţi
şi mun. Chişinău.
 Veniturile şi cheltuielile bugetului respectiv prevăzute pentru anul bugetar următor;
 Normativele defalcărilor de la veniturile generale de stat la bugetele locale;
 Mijloacele speciale preconizate spre încasare de către fiecare instituţie publică;
 Fondurile speciale;
 Aspect specifice de calculare a transferurilor de la buget ul respectiv la bugetele locale.

în termen de 10 zile
pentru analiza
consultativă

Autorităţile executive ale UAT

de nivelul I
în termen de 20 zile 3
3
 Prognoza tuturor tipurilor de impozite şi taxe ca urmează să fie încasate în
anul următor în UAT respectivă;
 Proiectul bugetului local.

Schema 2.6. Procedura de elaborare a bugetelor UAT

Sursa: elaborată de autori în baza Leg ii privind finanţele publice locale nr. 397-XV d in 16.10.2003

Procedura de examinare şi aprobare a bugetelor locale este prezentată în schema 2.7.

125
 Autoritatea executivă a UAT de nivelul I

cel tîrziu la data de 15 noiembrie 1

Proiectul bugetului local

Consiliul local

Examinarea pro iectului bugetului local

2

Prima lectură A doua lectură

la un interval de
cel mult 5 zile 3 cel tîrziu la data de 15 decembrie a
anului în curs

Aprobarea bugetului local pe anul

bugetar următor

Schema 2.7. Procedura de examinare şi aprobare a bugetelor locale

Sursa: elaborată de autori în baza Leg ii privind finanţele publice locale nr. 397-XV d in 16.10.2003

Procedura de examinare şi aprobare a bugetului UAT de nivelul II şi a bugetului

municipiului Bălţi este prezentată în schema 2.8.

126
 Autoritatea executivă a UAT de nivelul II şi a municipiului Bălţi
cel tîrziu la data de 1 noiembrie 1

Proiectul bugetului UAT de nivelul II şi a municipiu lui Bălţi

Autoritatea repre zentativă şi deliberativă

Examinarea şi aprobarea pro iectului bugetului local

2 3

Prima lectură A doua lectură

Audiază şi examinează raportul Examinează şi aprobă:

preşedintelui raionului, Guvernatorului
unităţii teritoriale autonome cu statut
juridic special, primarului municipiului
Bălţi şi primarului general al
municipiului Chişinău asupra
proiectului bugetului, examinează şi
aprobă volumul total al veniturilor şi
cheltuielilor bugetului respectiv.
 structura veniturilor;
 cheltuielile, structura şi destinaţia lor;
 balanţa bugetului şi sursele de finanţare;
 normativele defalcărilor de la veniturile
generale de stat la bugetele locale;
 transferurile de la bugetul respectiv la bugetele
locale;
 cuantumul fondului de rezervă;
 fondurile speciale;
 cheltuielile care vor fi finanţate în mod
prioritar;
 efectivul limită al statelor de personal din
instituţiile publice finanţate de la bugetul
respectiv;
 alte date adiţionale elaborării proiectului
bugetului;
 nota explicativă la proiectul bugetului.

Schema 2.8. Procedura de examinare şi aprobare a bugetului UAT de nivelul II şi a

bugetului municipiului Bălţi
Sursa: elaborată de autori în baza Leg ii privind finanţele publice locale nr. 397-XV d in 16.10.2003

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1. Numiţi factorii de care depinde volumul resurselor financiare ale societăţii.
2. Clasificaţi resursele financiare ale societăţii.
3. Determinaţi legătura între resursele financiare ale societăţii şi resurse financiare publice.
4. Determinaţi structura resurselor financiare publice.
5. Numiţi factorii care determină creşterea resurselor financiare publice.
6. Descrieţi conţinutul economic al resurselor financiare.
7. Definiţi noţiunile de resurse ordinare şi extraordinare.
8. Numiţi indicatorii în baza cărora se efectuează analiza evoluţiei resurselor financiare
publice (de analiză a nivelului şi structurii resurselor financiare publice).

127
9. Numiţi factorii ce influenţează nivelul veniturilor extraordinare.
10. Descrieţi noţiunea de resurse de trezorerie.
11. Caracterizaţi şi descrieţi evoluţia resurselor financiare publice în ţările dezvoltate şi a
celor în curs de dezvoltare.

TESTE – GRILĂ:

1. Resursele ca element al bogăţiei unei ţări, se pot clasifica în:

a) resurse administrative de stat centrale;
b) resurse materiale;
c) resursele întreprinderilor publice;
d) resursele umane;
e) resursele financiare;
f) resursele asigurărilor sociale de stat.
2. Cheltuielile Administraţiei Publice Locale sunt acoperite prin inte rmediul
următoarelor resurse:
a) impozite şi taxe locale;
b) transferuri primite de la Administraţia Publica Centrală;
c) venituri nefiscale;
d) împrumuturi.
3. Resursele extraordinare sunt resursele:
a) ce pot fi folosite numai cu aprobarea Preşedinţiei;
b) la care statul apelează în situaţii excepţionale;
c) ce apar în urma desfiinţării unor fonduri;
d) pe care statul le transferă la bugetele fondurilor speciale.
4. În grupul resurselor extraordinare se cuprind:
a) împrumuturi de stat interne şi externe;
b) venituri fiscale;
c) venituri nefiscale;
d) emisiunea banilor de hîrtie;
e) ajutoare şi alte transferuri din străinătate;
f) valorificarea peste hotare a bunurilor statului.
5. În categoria resurselor financiare publice nu se includ:
a) impozite;
b) taxe;
c) donaţii interne;
d) salariu personalului în instituţiile publice;
e) emisia banilor de hîrtie.
6. Alegeţi varianta corectă, ca venit financiar public, transferul reprezintă:
a) ajutoare primite de la ţările dezvoltate de către ţările în curs de dezvoltare ;
b) impozite transferate în bugetul statului de către agenţii economici;
c) împrumuturile de stat.
7. Puneţi în locul punctelor expresia potrivită:
1. ……………………… presupune redistribuirea resurselor pentru a satisface nevoile de
educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate ş.a.
2. ……………………… creşterea dobânzii atrage creşterea preţurilor ce duce la creşterea
nominală a încasărilor fiscale.
3. ………………………, care influenţează asupra evoluţiei PIB, ceea ce poate determina
128
 creşterea veniturilor impozabile.
4. …………………………., sintetizează influenţa celorlaţi factori prin dimensiunea
cheltuielilor publice. Comparată ca nivelul resurselor, posibil de mobilizat, rezultă
mărimea deficitului bugetar.

a) factori monetari,
b) factori sociali,
c) factori economici,
d) factori de natură financiară.

STUDII DE CAZ

1. Sistemul bugetar al Republicii Moldova, care constituie o parte integrantă a sistemului de

finanţe publice, este în prezent format din următoarele verigi: bugetul de stat, bugetele
locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, fondul asigurărilor obligatorii de asistenţă
medicală. Analizați modul de repartizare a veniturilor și cheltuielilor între verigile
sistemului bugetar.
2. Cererea de resurse financiare publice în Republica Moldova este determinată de nivelul şi
evoluţia cheltuielilor publice, şi este influenţată de o mulţime de factori. Determinați și
analizați factorii de influență.

129
CAPITOLUL 7. Finanţarea protecţiei sociale.

1. Caracteristica generală a protecţiei sociale şi componenţa cheltuielilor pentru aceste

scopuri.
2. Principiile asigurărilor sociale de stat.
3. Formele susţinerii sociale a cetăţenilor prin inte rmediul asigurărilor sociale.
4. Finanţarea asigurării cu pensii din bugetul asigurărilor sociale de stat.

Obiective didactice:

 Cunoașterea conceptului protecţiei sociale;

 Cunoașterea principiilor asigurărilor sociale de stat;
 Estimarea și analiza cheltuielilor pentru protecția socială;
 Analiza formelor susţinerii sociale a cetăţenilor prin intermediul asigurărilor
sociale;
 Descrierea problematicii finanţării asigurării cu pensii din bugetul asigurărilor
sociale de stat.

Concepte-cheie: protecția socială, asigurări sociale, asistenţa socială, Casa Naţională de

Asigurări Sociale îndemnizaţie, principiile asigurărilor sociale de stat, pensie pentru limita
de vîrstă, pensie pentru invaliditate, pensie de urmaş.

1. Caracteristica generală a protecţiei sociale şi componenţa cheltuielilor pentru aceste

scopuri.
Protecţia socială reprezintă obiectivul central şi strategic al politicii sociale a statului şi
instrument de realizare a unor scopuri sociale bine definite, care urmăresc realizarea stării de
siguranţă socială la nivel individual, de grup sau de ţară, precum şi protejarea deosebită a unor
categorii de populaţie defavorizate sau marginalizate social şi economic. Protecţia socială este şi
ansamblu de măsuri materiale şi/sau nemateriale, diferenţiate pe segmente de populaţie, menite
să asigure acestora o anumită securitate socială. Măsurile de protecţie socială, apreciate ca
intensitate şi diversitate, se referă la protecţia locului de muncă, a întregii colectivităţi, a calităţii
vieţii, pentru a nu se deteriora sub nivelul atins, la diferite ajutoare pentr u grupurile sociale
defavorizate.

130
 Protecţia socială, realizată la moment în Republica Moldova poate fi grupată în două
direcţii mari:
A. Asigurări sociale
B. Asistenţă socială.
Asigurări sociale reprezintă un sistem de sprijin bănesc, cu caracter contributoriu, rezultat în
urma funcţionării mecanismului distinct de transfer financiar realizat de către stat prin
inermediul procesului de redistribuire. Asigurările sociale se fundamentează în majoritatea
cazurilor pe ideea de risc. Prin construcţia sa, sistemul de asigurări sociale generează sentimental
şi starea de solidaritate între toţi participanţii la risc; principiul de funcţionare a sistemului dat
constă în aceea că toţi membrii societăţii expuşi la risc contribuie băneşte la formarea fondului
de asigurări sociale, dar beneficiază numai cei aflaţi efectiv la nevoie. Sistemul de asigurări
sociale se clasifică după mai multe criterii, cel mai important fiind după nivelul de realizare :
a) sistemul de asigurări sociale de stat, de regulă obligatoriu, stabilit pr in lege şi garantat de
bugetul de stat (asigurarea pentru pensie, şomaj, risc de accidente – în unele ramuri ale
economiei),
b) sistemul de asigurări sociale private, care cuprinde asigurările absolut volunare.
Asistenţa socială - componentă a sistemului naţional de protecţie socială, în cadrul căruia statul
şi societatea civilă se angajează să prevină, să limiteze sau să înlăture efectele temporare sau
permanente ale unor evenimente considerate drept riscuri sociale, care pot genera marginalizarea
ori excluderea socială a persoanelor şi a familiilor aflate în dificultate;. Asistenţa socială
cuprinde trei categorii de sprijin:
a) ajutorul în bani sau în natură, sub multiple forme – burse, îngrijire sanitară
gratuită pentru categoriile sociale cu venituri scă zute, alocaţii pentru copii, mese
gratuite pentru nevoiaşi etc;
b) finanţarea unor instituţii care se ocupă de personae care necesită îngrijire
specială permanentă – orfelinate, instituţii pentru copii/maturi handicapaţi sau
pentru vârstnici;
c) furnizarea de servicii specializate celor care le solicită – suport social şi
psihologic, sprijin terapeutic, plasament familial sau adopţie de copii, sprijinirea
femeilor mame singure, locuinţe pentru familiile sărace, diferite tipuri de
consultaţii educaţionale, juridice etc.
Sistemul protecţiei sociale a Republicii Moldova prevede acordarea cetăţenilor a
urmatoarelor tipuri de servicii:
- îndemnizaţii de asigurări sociale, inclusiv pensile de invaliditate;
- pensiile achitate din mijloacele bugetului de stat;
131
- diferite tipuri de îndemnizaţii achitate din mijloacele bugetului de stat;
- compensaţiile nominative;
- întreţinerea in casele- internate a invalizilor, pensionarilor, copiilor;
- deservirea socială a persoanelor inapte de muncă;
- altele.
Asigurările sociale de stat sunt garantate de condiţiile legislaţiei în vigoare şi se exercită
prin intermediul Sistemului public de asigurări sociale. Veniturile şi rezultatele financiare ale
Sistemului public de asigurări sociale sunt cuprinse în cadrul Bugetului asigurărilor sociale de
stat, care face parte din Bugetul public naţional şi este independent de Bugetul de stat.
Odată cu trecerea republicii la economia de piaţă a apărut necesitatea reformării sistemului
vechi de asigurare socială şi aducerea lui în concordanţă cu noile realităţi economice.
În baza Hotărîrii Guvernului Republicii Moldova nr.52 din 1.02.1991, cu scopul separării
sistemului de asigurări sociale de la sistemul bugetar de finanţare, a fost înfiinţat Fondul Social
al Republicii Moldova. Odată cu adoptarea Strategiei de reformare a Sistemului de asigurări
sociale, în anul 1999, prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.128, Fondul Social a fost
transformat în Casa Naţională de Asigurări Sociale. În componenţa CNAS a intrat fostul Fond
Social, Departamentul de pensii şi îndemnizaţii, Centrul de Calcul din componenţa Ministerului
Muncii şi Protecţiei Sociale.
Casa Naţională de Asigurări Sociale este o instituţie publică autonomă de interes naţional,
cu personalitate juridică ce administrează şi gestionea ză Sistemul public de asigurări sociale.
Casa Naţională este condusă de un preşedinte, desemnat de Guvernul Republicii Moldova.
Activitatea Casei Naţionale este supravegheată de către Consiliul de Administraţie, compus din
12 persoane: Ministrul muncii si a protecţiei sociale (preşedintele), reprezentanţi ai Guvernului,
Sindicatelor, Patronatului RM şi ai organizaţiilor de pensionari, înaintaţi în funcţia de membri ai
Consiliului de Administratie de către instituţiile şi organizaţiile respective, în baza pr incipiului
de proporţionalitate.
În conformitate cu prevederile Legii cu privire la sistemul public de asigurări sociale
nr.489-XIV, Casa Naţională îşi execută funcţiile colectând (în baza codurilor personale de
asigurări sociale ) şi distribuind mijloacele financiare, acumulate în rezultatul achitării
contribuţiilor de către persoanele asigurate şi asiguratori; şi de asemenea pregătind propuneri
legislative în domeniul asigurării sociale, stabilirii pensiilor, alocaţiilor, compensaţiilor din
bugetul de stat şi organizând achitarea lor prin intermediul caselor teritoriale de asigurări sociale.
Guvernul elaborează anual, în baza propunerilor Casei Naţionale, proiectul Legii bugetului
asigurărilor sociale de stat, pe care îl supune aprobării Parlamentului.

132
 Componenţa cheltuielilor publice privind protecţia socială a populaţiei, mărimea fiecărei
grupe sau subgrupe de cheltuieli prevăzute în Buget, oferă indicii despre felul în care statul îşi
asumă fiecare din rolurile sale, la momentul respectiv.

Veniturile BASS pe bază de:

 Contribuţii la asigurări sociale de stat obligatorii;

 Transferuri de la bugetul de stat;
 Alte venituri.
Cheltuielile BASS sunt efectuate din următoarele fonduri:

1. Fondul de pensii şi îndemnizaţii

2. Fondul de protecţie a familiilor cu copii
3. Fondul de asigurare contra accidentelor de muncă şi bolilor profesionale
4. Fondul de şomaj
5. Fondul de asigurare socială a salariaţilor
6. Fondul de rezervă.
7. Cheltuieli de organizare şi funcţionare a sistemului public
Bugetul asigurărilor sociale de stat pe anul 2014 se aprobă la venituri în sumă de 12035836,6
mii lei şi la cheltuieli în sumă de 12155836,6 mii lei, cu o depăşire a cheltuielilor asupra
veniturilor în sumă de 120000,0 mii lei.

2. Principiile asigurărilor sociale de stat.

Prestaţiile de asigurări sociale în Republica Moldova, se acordă sub forma de pensii,
îndemnizaţii, ajutoare şi sub alte forme prevazute în legislaţie. În sistemul public, prestaţiile de
asigurări sociale reprezintă un venit de înlocuire pentru pierderea totală sau parţială a veniturilor
ca urmare a vîrstei, invalidităţii, accidentelor, bolilor, maternităţii, pierderii locului de muncă
sau decesului, etc. În cadrul sistemului public actual, asiguraţii nu pot beneficia concomitent de
două sau mai multe prestaţii de asigurări sociale, pentru acelaş risc asigurat, cu excepţia
prestaţiilor pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă.
Sistemul public de asigurări sociale se organizează şi funcţionează avînd la bază
următoarele principii:
1. Principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public
bazat pe aceleaşi norme de drept;

133
 2. Principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public de
asigurări sociale - contribuabili şi beneficiari – un tratament nediscriminatoriu în ceea
ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de legislaţie;
3. Principiul autonomiei, potrivit căruia sistemul public de asigurări sociale se
administrează de sine stătător, în baza legilor;
4. Principiul solidarităţii sociale, inter şi intrageneraţii, conform căruia participanţii la
sistemul public îşi asumă conştient şi reciproc obligaţii, şi beneficiază de dreptul pentru
prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de legislaţia în vigoare;
5. Principiul obligativităţii, care presupune că persoanele fizice şi juridice au obligaţia de
a participa la sistemul public de asigurări sociale, drepturile de asigurări sociale se
exercită corelativ îndeplinirii obligaţiilor;
6. Principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie
în baza contribuţiilor datorate de către persoanele fizice şi juridice participante la
sistemul public, drepturile de asigurări sociale se cuvin în temeiul contribuţiilor de
asigurări sociale plătite;
7. Principiul repartiţiei, potrivit căruia fondurile acumulate privind asigurările sociale se
redistribuie pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public.

3. Formele susţinerii sociale a cetăţenilor prin inte rmediul asigurărilor sociale.

Asiguraţii din sistemul public de asigurări sociale au dreptul la următoarele prestaţii:
a) îndemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli obişnuite sau de
accidente nelegate de muncă;
b) prestaţie pentru prevenirea îmbolnăvirilor (carantină);
c) prestaţie pentru recuperarea capacităţii de muncă;
d) îndemnizaţie de maternitate;
e) îndemnizaţie unică la nasterea copilului;
f) îndemnizaţie pentru creşterea copilului pîna la împlinirea vîrstei de 3 ani;
g) îndemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav;
h) ajutor de deces.
Şomerii au dreptul la îndemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli
obişnuite sau de accidente nelegate de muncă, îndemnizaţie de maternitate şi ajutor de deces.
Condiţiile de acordare a prestaţiilor de asigurări sociale:
Asiguraţii au dreptul la prestaţii de asigurări sociale dacă au un stagiu total de cotizare de cel
putin 3 ani. Asiguraţii care au un stagiu total de cotizare de pînă la 3 ani beneficiază de prestaţii
de asigurări sociale dacă au un stagiu de cotizare de cel putin 3 luni, realizat în ultimele 12 luni
134
anterioare producerii riscului asigurat. Asiguraţii care desfăşoară activitate pe bază de contract
individual de muncă pe durată determinată, inclusiv cei care muncesc la lucrări sezoniere,
beneficiază de prestaţii de asigurări sociale dacă au stagiul de cotizare specificat mai sus ori de
cel puţin 12 luni, realizat în ultimele 24 de luni anterioare producerii riscului asigurat. Şomerii
beneficiază de prestaţii de asigurări sociale cu condiţia suspe ndării pentru această perioadă a
plăţii ajutorului de şomaj sau a bursei. Ajutorul de deces se acordă asiguraţilor indiferent de
durata stagiului de cotizare, precum şi persoanelor care nu au statut de asigurat, dar care
confirmă stagiul de cotizare de cel putin 3 ani.
Baza de calcul a îndemnizaţiilor de asigurări sociale
Baza de calcul al indemnizaţiei de asigurări sociale o constituie venitul mediu lunar asigurat
realizat în ultimele 12 luni calendaristice premergătoare lunii naşterii copilului, venit din care au
fost calculate contribuţii individuale de asigurări sociale. Lunile calendaristice ale concediului
prenatal se substituie cu acelaşi număr de luni calendaristice imediat premergătoare perioadei
incluse în calcul.
În cazul în care lunile luate în calcul sunt lucrate incomplet din motive întemeiate, la
determinarea bazei de calcul se ia în considerare venitul asigurat din lunile calendaristice lucrate
complet în perioada respectivă. În cazul lipsei motivate a venitului asigurat în ultimele 6 luni
calendaristice premergătoare lunii în care s-a produs riscul asigurat, baza de calcul este salariul
tarifar sau salariul de funcţie al beneficiarului.
Bază de calcul a îndemnizaţiei de maternitate, acordate soţiei aflate la întreţinerea soţului
salariat, este venitul mediu lunar asigurat al soţului şi se determină în condiţiile prevăzute mai
sus.
Cuantumul îndemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă
Cuantumul lunar al îndemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă se stabileşte
diferenţiat, în funcţie de durata stagiului de cotizare, după cum urmează:
a) 60% din baza de calcul - în cazul unui stagiu de cotizare de pină la 5 ani;
b) 70% din baza de calcul - în cazul unui stagiu de cotizare cuprins între 5 şi 8 ani;
c) 100% din baza de calcul - în cazul unui stagiu de cotizare de peste 8 ani.
Cuantumul îndemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de tuberculoză, SIDA
sau de cancer de orice tip este de 100% din baza de calcul stabilită.
Primele cinci zile calendaristice de incapacitate temporară de muncă se plătesc din
mijloacele angajatorului, însă nu mai mult de 15 zile cumulative pe parcursul unui an
calendaristic în cazul mai multor perioade de incapacitate temporară de muncă. În cazul
şomerilor, indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se plăteşte din mijloacele
bugetului asigurărilor sociale de stat din prima zi; Începînd cu a şasea zi calendaristică de
135
incapacitate temporară de muncă, iar în cazul mai multor perioade de incapacitate temporară de
muncă – începînd cu prima zi după expirarea celor 15 zile cumulative plătite din mijloacele
angajatorului, indemnizaţia se plăteşte din mijloacele bugetului asigurărilor sociale de stat.
Îndemnizaţia de maternitate Asiguratele, soţiile aflate la întreţinerea soţilor salariaţi şi şomerele
care au dreptul la concediu de maternitate, ce include concediul prenatal şi concediul postnatal,
beneficiază de îndemnizaţie de maternitate. Femeile asigurate au dreptul la indemnizaţie de
maternitate indiferent de durata stagiului de cotizare
Îndemnizaţia de maternitate se acordă, începînd cu săptămîna a 30-a de sarcină, pe o perioadă de
126 de zile calendaristice, iar în cazul naşterilor complicate ori al naşterii a doi sau mai mulţi
copii - de 140 de zile calendaristice. Cuantumul lunar a l îndemnizaţiei de maternitate este de
100% din baza de calcul.
Îndemnizaţia unică la naşterea copilului Persoana asigurată beneficiază de îndemnizaţie unică la
naşterea copilului care se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
În acest fel, îndemnizațiile unice la nașterea copilului vor fi majorate de la 2600 în anuil 2013 la
3100 lei în anul 2014 pentru primul copil și de la 2900 la 3400 lei pentru fiecare copil următor.
Îndemnizațiile lunare pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 1 an și jumătate pentru
persoanele neasigurate va fi majorată de la 300 la 400 de lei.

Îndemnizaţia pentru creşterea copilului Asiguratul care se află în concediu pentru îngrijirea
copilului are dreptul la îndemnizaţie lunară pentru creşterea copilului de la data naşterii şi pînă la
vîrsta lui de 3 ani persoane asigurate și 1,5 ani persoane neasigurate. De îndemnizaţie pentru
creşterea copilului beneficiază, la cerere, opţional: unul dintre părinţi, bunelul, bunica, o altă
rudă care se ocupă nemijlocit de îngrijirea copilului sau tutorele dacă îndeplinesc condiţiile de
realizare a stagiului de cotizare.Cuantumul lunar al îndemnizaţiei pentru creşterea copilului este
de 30% din baza de calcul, dar nu mai puţin de 400 lei. Se va majora mărimea minimă a
îndemnizației lunare pentru creșterea copilului până la vârsta de 3 ani pentru persoanele
neasigurate de la 300 la 400 de lei în anul 2014.

Asiguraţii care au un stagiu total de cotizare de pînă la 3 ani beneficiază de dreptul la

prestaţii de asigurări sociale dacă confirmă un stagiu de cotizare de cel puţin 9 luni în ultimele 24
de luni premergătoare datei producerii riscului asigurat sau datei naşterii copilului în cazul
riscului asigurat creşterea copilului
Îndemnizația lunară pentru creșterea/îngrijirea copilului stabilită mamei/tatălui se suspendă în
cazul în care persoana dată se angajează la o altă unitate sau îşi reia munca înainte de încheierea
concediului pentru îngrijirea copilului. Această prevedere nu se extinde asupra mamelor/taţilor
care lucrează în condiţiile timpului de muncă parţial (începînd cu 1.04.2014 lucru parţial se
136
consideră: remunerare - 0,5 din salariul de funcţie/tarifar ori timp efectiv lucrat - în limitele
normei de 0,5) sau la domiciliu.

Îndemnizația poate fi acordată şi unuia dintre părinţi (tutori), bunelului, bunicii sau unei alte
rude, dacă îndeplinesc condiţiile stagiului de cotizare:

- cel puţin 3 luni în ultimele 12 luni anterioare - pînă pe data de 1.04.2014;

- cel puţin 9 luni în ultimele 24 luni anterioare - începînd cu 1.04.2014.

Ajutorul de deces. În caz de deces al asiguratului, pensionarului din sistemul public de asigurări
sociale, şomerului sau persoanei care a realizat un stagiu de cotizare de cel puţin 3 ani, de
ajutorul de deces beneficiază o singură persoană, care poate fi, dupa caz, soţul supravieţuitor,
copilul, părintele, tutorele, curatorul, conform legislaţiei in vigoare, sau, în lipsa acesteia,
persoana care dovedeşte că a suportat cheltuielile ocazionate de deces. Asiguratul, şomerul şi
pensionarul beneficiază de dreptul la ajutor de deces în caz de deces al unui membru de familie
care s-a aflat la intreţinerea sa şi care nu avea drept de asigurări sociale. Se consideră membru de
familie: soţul; părinţii; copiii pînă la vîrsta de 18 ani sau, dacă îşi făceau studiile la secţia cu
frecvenţa la zi la o instituţie de învăţămînt, - pînă la absolvire, însă pînă la atingerea vîrstei de 23
ani, precum şi copiii inapţi pentru muncă, indiferent de vîrstă, dacă şi-au pierdut capacitatea de
muncă pînă la atingerea vîrstelor menţionate. Ajutorul de deces se acordă o singură dată, în sumă
fixă. Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin Legea bugetului asigurărilor sociale
de stat, în conformitate cu BASS pe anul 2015 constituie suma de 1100 lei.

4. Finanţarea asigurării cu pensii din bugetul asigurărilor sociale de stat.

Prin Legea RM privind pensiile de asigurări sociale de stat sunt prevazate următoarele
categorii de pensii:
1. pensie pentru limita de vîrstă
2. pensie pentru invaliditate
3. pensie de urmaş
Condiţiile pentru a fi beneficiar al pensiei sunt următoarele:
- vîrsta pensionară
- stagiul de cotizare necesar
- pierderea capacităţii de muncă
- pierderea întreţinătorului
În sistemul public o persoană poate primi doar o singură pe nsie. În cazul, cînd asiguratul

137
îndeplineşte condiţiile pentru obţinerea a mai multor categorii de pensii, el poate opta pentru cea
mai avantajoasă.

Pensiile se indexează anual, la 1 aprilie. Coeficientul de indexare constituie media dintre

creşterea anuală a indicelui preţurilor de consum şi creşterea anuală a salariului mediu pe ţară
pentru anul precedent, determinate în modul stabilit de Guvern, indexării fiind supusă numai
partea de pensii achitată din mijloacele bugetului asigurărilor sociale de stat.

Sursele pentru plata pensiilor:

(1) Pensiile stabilite în conformitate cu prezenta lege se plătesc din fondul de pensii.

(2) Veniturile fondului de pensii provin din:

a) contribuţiile angajatorilor;

b) contribuţiile asiguraţilor;

c) transferurile de la bugetul de stat;

d) alte venituri.

Pensia pentru limita de vîrstă

Pensia integrală pentru limită de vîrstă se stabileşte la împlinirea vîrstelor în tabelul nr. 1,
cu condiţia realizării unui stagiu de cotizare prevăzut în tabelul 4.
Asiguratul care, la împlinirea vîrstei prevăzute, nu îndeplineşte condiţia privind stagiul
total de cotizare, dar confirmă un stagiu de cotizare de cel puţin 15 de ani, are dreptul la o pensie
parţială, calculată proporţional numărului de ani de cotizare.
Începînd cu 1 ianuarie 1999, vîrstele de pensionare se stabilesc la 60 de ani 6 luni pentru
bărbaţi şi la 55 de ani 6 luni pentru femei. În fiecare an ulterior, vîrstele de pensionare se
majorează cu 6 luni. Începînd cu 1 ianuarie 2003, se stabilesc vîrstele de pensionare necesare
obţinerii dreptului la pensie pentru limită de vîrstă de 62 de ani pentru bărbaţi şi de 57 de ani
pentru femei, conform tabelului 1.
Tabelul 1

De la 1 ianuarie Vîrstele de pensionare

Bărbaţi Femei

1 2 3

138
 1999 60 ani 6 luni 55 ani 6 luni

2000 61 ani 56 ani

2001 61 ani 6 luni 56 ani 6 luni

2002 62 ani 57 ani

2003 62 ani 57 ani

2004 62 ani 57 ani

2005 62 ani 57 ani

2006 62 ani 57 ani

2007 62 ani 57 ani

Sursa: Legea nr. 156-XIV din 14 octombrie 1998 privind pensiile de asigurări sociale de stat

Începînd cu 1 ianuarie 1999, pentru femeile care au născut şi au educat pînă la vîrsta de 8
ani 5 şi mai mulţi copii se stabileşte vîrsta de pensionare de 50 de ani şi 9 luni. În fiecare an
ulterior, vîrsta de pensionare se majorează cu 9 luni. Începînd cu 1 ianuarie 2004, pentru femeile
din categoria menţionată se stabileşte vîrsta de pensionare de 54 de ani (tabelul 2).

Tabelul 2

De la 1 ianuarie Vîrsta de pensionare a femeilor care au născut

şi au educat 5 şi mai mulţi copii

1999 50 ani 9 luni

2000 51 ani 6 luni

2001 52 ani 3 luni

2002 53 ani

2003 53 ani 9 luni

Sursa: Legea nr. 156-XIV din 14 octombrie 1998 privind pensiile de asigurări sociale de stat

(3) Începînd cu 1 ianuarie 1999, se stabileşte vîrsta de pensionare a persoanelor ocupate la

lucrări foarte nocive şi foarte grele (prevăzute de Lista nr.1 a unităţilor de producţie, lucrărilor,
profesiilor, funcţiilor şi indicilor ce acordă dreptul la pensie pentru limită de vîrstă în condiţii
139
avantajoase, aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr.822 din 15 decembrie 1992) de 50 de ani şi 9
luni pentru bărbaţi şi de 45 de ani şi 9 luni pentru femei. În fiecare an ulterior, vîrsta de
pensionare se majorează cu 9 luni. Începînd cu 1 ianuarie 2004, pentru persoanele d in categoria
menţionată se stabileşte vîrsta de pensionare de 54 de ani pentru bărbaţi şi de 49 de ani pentru
femei (tabelul 3).

Tabelul 3

De la 1 ianuarie Vîrsta de pensionare a pe rsoanelor ocupate

la lucrări foarte nocive şi foarte grele

Bărbaţi Femei

1999 50 ani 9 luni 45 ani 9 luni

2000 51 ani 6 luni 46 ani 6 luni

2001 52 ani 3 luni 47 ani 3 luni

2002 53 ani 48 ani

2003 53 ani 9 luni 48 ani 9 luni

Sursa: Legea nr. 156-XIV din 14 octombrie 1998 privind pensiile de asigurări socia le de stat

Începînd cu 1 ianuarie 1999, se stabileşte stagiul de cotizare necesar obţinerii dreptului la

pensie pentru limită de vîrstă de 26 de ani pentru bărbaţi şi de 22 de ani pentru femei. În fiecare
an ulterior, stagiul de cotizare se majorează cu 1 an pentru bărbaţi şi cu 2 ani pentru femei, pînă
la atingerea stagiului de cotizare de 30 de ani atît pentru bărbaţi, cît şi pentru femei (tabelul 4).

Tabelul 4

De la 1 ianuarie Stagiul de cotizare

Bărbaţi Femei

1999 26 ani 22 ani

2000 27 ani 24 ani

2001 28 ani 26 ani

140
 2002 29 ani 28 ani

2003 30 ani 30 ani

Sursa: Legea nr. 156-XIV din 14 octombrie 1998 privind pensiile de asigurări sociale de stat

Se stabileşte stagiul special realizat la lucrări foarte nocive şi foarte grele, necesar obţinerii
drepturilor la pensie pentru limită de vîrstă persoanelor indicate, de 10 ani pentru bărbaţi şi de 7
ani şi 6 luni pentru femei.

Baza de calcul a pensiei o constituie venitul mediu lunar asigurat din toată perioada de
activitate. El se determină din suma contribuţiilor plătite în perioada de cotizare, cotele de
contribuţii stabilite şi numărul total de luni de cotizare.

Venitul mediu lunar asigurat se calculează după formula:

Σ(coni / Ci )
i=1

Sa = ----------------

în care:

Sa - venitul mediu lunar asigurat;

coni - suma contribuţiilor individuale plătite pentru perioada i de cotizare;

Ci - cota de contribuţie individuală stabilită în perioada i de cotizare;

n - numărul lunilor pentru care s-au plătit contribuţiile.

Plafonul venitului pe care se plătesc contribuţiile, cotele de contribuţie şi modul de

decontare a acestora se stabilesc de către Parlament.

Cuantumul integral al pensiei pentru limită de vîrstă se determină din calculul a 1,4% din
venitul asigurat specificat la art.8 pentru fiecare an de cotizare din stagiul necesar de 30 de ani.

141
 Asiguratul care a realizat un stagiu de cotizare mai mare de 30 de ani beneficiază, pentru
fiecare an de cotizare în plus, de un spor, la pensia integrală, de 2% din venitul asigurat.

În cazul în care asiguratul îndeplineşte condiţiile de pensionare prevăzute, dar nu-şi

exercită dreptul la pensie, la stabilirea pensiei el beneficiază, pentru fiecare an de cotizare
realizat după împlinirea vîrstei standard de pensionare, de un spor la pensie de 2% din venitul
asigurat.

În cazul în care cuantumul pensiei calculat pentru un stagiu de cotizare de 30 de ani este
mai mic decît cuantumul pensiei minime, se acordă pensie minimă.

În cazul în care pensia calculată în condiţiile unui stagiu de cotizare incomplet este sub
nivelul pensiei minime, asiguratului i se acordă pensia calculată, care nu poate fi mai mică decît
pensia minimă diminuată proporţional stagiului de cotizare realizat.

Pensia integrală pentru limită de vîrstă se calculează după formula:

P = {1,4% x 30 + 2% x (Vt - Vn ) + 2% x (R - Rn )} x Sa ,

în care:

P - cuantumul pensiei;

Vt - stagiul de cotizare realizat;

Vn - stagiul de cotizare necesar;

R - vîrsta reală la pensionare;

Rn - vîrsta standard de pensionare;

Sa - venitul mediu lunar asigurat.

Dacă asiguratul, la data stabilirii pensiei, nu confirmă stagiul de cotizare necesar, dar
realizează un stagiu de cotizare de cel puţin 15 de ani, pensia se calculează după formula:

P = 1,4% x Vt x Sa
La calcularea venitului mediu lunar asigurat, la doleanţa persoanei asigurate, perioada
pentru care au fost achitate contribuţiile, reieşindu-se dintr-un grad/hectar, poate fi exclusă din
calcul şi, totodată, din stagiul de cotizare.

142
 Pe perioada de tranziţie la noul sistem de pensionare, pensia pentru limita de vîrstă se
determină prin cumularea drepturilor la pensie din perioada anterioară şi cea posterioară intrării
în vigoare a Legii nr. 156-XIV din 14 octombrie 1998 privind pensiile de asigurări sociale de
stat. Formula de calcul a pensiei în acest caz este:

Vr V
Pt  * Pr  n * Pn
Vt Vt

în care:

Pt – cuantumul pensiei;

Pr - cuantumul pensiei calculate pentru perioada anterioară intrării în vigoare

a legii sus menţionate;

Pn - cuantumul pensiei calculate conform metodei de mai sus (pe nsia integrală

pentru limita de vîrstă);

Vr – stagiul de cotizare realizat anterior intrării în vigoare a legii sus menţionate;

Vn - stagiul de cotizare realizat după intrarea în vigoare prezentei legi;

Vt - stagiul de cotizare total realizat în întreaga activitate.

Pensia pentru perioada anterioară intrării în vigoare a prezentei legi se calculează după
următoarele formule:

1) pentru lucrătorii din agricultură:

Pv = Pm1 + 0,005 x Vt x Sm x K;

2) pentru alţi beneficiari de pensii pentru limită de vîrstă:

Pv = Pm2 + 0,005 x Vt x Sm x K,
în care:

Pv - cuantumul pensiei;

143
 Pm1 - mărimea minimă de calcul al pensiei pentru limită de vîrstă pentru lucrătorii din
agricultură;

Pm2 - mărimea minimă de calcul al pensiei pentru limită de vîrstă pentru a lţi beneficiari ai
acestei pensii;

Vt - stagiul de cotizare realizat în întreaga perioadă de activitate;

Sm - salariul mediu lunar pe ţară, determinat pentru fiecare categorie de beneficiari, pentru
anul anterior anului de pensionare, iar în cazul stabilirii pensiei în perioada de la 1 ianuarie pînă
la 31 martie inclusiv - salariul mediu lunar pe ţară din care s-au plătit contribuţiile pentru anul
anterior anului precedent anului de pensionare;

K - coeficientul individual al pensionarului

Coeficientul individual al pensionarului reprezintă raportul dintre suma salariului pentru oricare
60 de luni consecutive (indiferent de durata întreruperii în muncă) din ultimii 15 ani de muncă
anteriori intrării în vigoare a prezentei legi şi suma salariului mediu pe ţară pentru aceeaşi
perioadă, dar nu poate depăşi 5,0. În cazul cînd vechimea în muncă este mai mică de 60 de luni,
coeficientul individual se determină reieşind din timpul real lucrat şi nu poate depăşi 2,0.

Pensia de invaliditate în raport cu gradul de invaliditate, se calculează după formulele: pentru

invaliditatea:

de gradul I:

Va

P = 0,42 x Sa + --------- x Sa x 0,1;

Vmax

de gradul II:

Va

P = 0,35 x Sa + --------- x Sa x 0,1;

Vmax

de gradul III:

144
 Va

P = 0,20 x Sa + --------- x Sa x 0,1;

Vmax

în care:

P - cuantumul pensiei;

Sa - venitul mediu lunar asigurat, realizat după intrarea în vigoare a prezentei legi, dar care
nu poate fi mai mare decît mărimea dublă a salariului mediu pe ţară pe anul precedent anului
stabilirii pensiei;

Va - stagiul de cotizare realizat;

Vmax - stagiul de cotizare maxim potenţial de la vîrsta de 18 ani pînă la vîrstele de

pensionare stabilite, dar nu mai mare de 39 de ani.

În cazul în care cuantumul pensiei de invaliditate calculat conform formulelor de mai sus,
este mai mic decît cuantumul pensiei minime, se acordă pensie minimă. Cuantumul pensiei
minime constituie pentru gradele I şi II de invaliditate 100%, iar pentru gradul III de invaliditate
50% din pensia minimă pentru limita de vîrstă.

Încadrarea în alt grad de invaliditate condiţionează modificarea cuantumului pensiei conform

unei noi decizii a Consiliului de Expertiză Medicală a Vitalităţii.

Pensia de invaliditate pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 156-XIV din 14
octombrie 1998 privind pensiile de asigurări sociale de stat, se calculează în funcţie de gradul de
invaliditate după una din următoarele formule:

1) pentru invalizii de gradul I:

Pv = Pm3 + 0,20 x Sm x K;

2) pentru invalizii de gradul II:

Pv = Pm4 + 0,15 x Sm x K;

145
 3) pentru invalizii de gradul III:

Pv = Pm5 + 0,07 x Sm x K,

în care:
Pv - cuantumul pensiei;

Pm3 - mărimea minimă de calcul al pensiei de invaliditate de gradul I;

Pm4 - mărimea minimă de calcul al pensiei de invaliditate de gradul II;

Pm5 - mărimea minimă de calcul al pensiei de invaliditate de gradul III;

Sm - salariul mediu lunar pe ţară pentru anul anterior anului de pensionare, iar în cazul
stabilirii pensiei în perioada de la 1 ianuarie pînă la 31 martie inclusiv - salariul mediu lunar pe
ţară din care s-au plătit contribuţiile pentru anul anterior anului precedent anului de pensionare;

K - coeficientul individual al pensionarului

Pensionarul de invaliditate este supus reexpertizării medicale în termenele stabilite de

CNDDCM După fiecare reexpertizare, gradul de invaliditate se menţine, se modifică sau se
suspendă în conformitate cu decizia CNDDCM Modificarea şi suspendarea pensiei de
invaliditate se efectuează începînd cu luna următoare celei în care s-a emis decizia respectivă a
CNDDCM

Pensia de urmaş

Pensia de urmaş se acordă dacă persoana decedată era pensionar sau îndeplinea condiţiile
pentru obţinerea unei pensii în conformitate cu legislația. Pensia de urmaş se acordă indiferent
de durata stagiului de cotizare în cazul în care decesul întreţinătorului a survenit în urma unui
accident de muncă sau a unei boli profesionale. Pensia de urmaş se stabileşte în cazul în care
întreţinătorul, decedat în urma unei boli generale, a realizat un stagiu de cotizare care i-ar fi
acordat dreptul la stabilirea pensiei de invaliditate.

Se stabileşte pensie de urmaş:

a) copiilor pînă la vîrsta de 18 ani sau, dacă îşi continuă studiile în instituţii de învăţămînt
de zi (secundar, mediu de specialitate şi superior), pînă la terminarea acestora, fără a depăşi
vîrsta de 23 de ani;

146
 b) soţului supravieţuitor dacă, la momentul decesului susţinătorului sau pe parcursul a 5 ani
după deces, a împlinit vîrsta de pensionare sau a fost încadrat în gradul I sau II de invaliditate, a
avut cel puţin 15 ani de căsătorie cu persoana decedată şi nu s-a recăsătorit;

c) soţului supravieţuitor sau tutorelui (curatorului) care are în îngrijire copii sub vîrsta de 3
ani ai susţinătorului decedat, pe perioadele de neîncadrare în muncă sau de aflare în concediu
pentru îngrijirea copilului pînă la vîrsta de 3 ani.

Pensia de urmaş, stabilită copiilor, se păstrează şi după înfierea lor. În caz de deces al
înfietorului, copiii înfiaţi pot opta pentru o singură pensie: sau pentru părintele decedat, sau
pentru înfietorul decedat.

Cuantumul pensiei de urmaş se calculează, în funcţie de numărul urmaşilor, astfel:

a) pentru un singur urmaş - 50%;

b) pentru doi urmaşi - 75%;

c) pentru trei şi mai mulţi urmaşi - 100%.

Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte luîndu-se ca bază de calcul:

 pensia susţinătorului decedat, dacă acesta era pensionar, sau pensia potenţială de gradul I,
II şi III în cazul invalizilor;
 pensia pentru limita de vîrstă, la care susţinătorul ar fi avut dreptul, luîndu-se în
considerare contribuţiile depuse.
Cuantumul pensiei de urmaş, în cazul orfanilor de ambii părinţi, reprezintă însumarea
drepturilor de urmaş calculate după fiecare părinte.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1) Difiniți asigurări sociale
2) Difiniți asistenţa social
3) Numiți categorii de pensii

TESTE

1) Numiți fondurile pentru efectuarea cheltuielilor BASS

2) Explicați modalitatea de calcul a îndemnizaţiei de maternitate

147
 3) Numiţi și explicați principiile asigurărilor sociale de stat.

Studii de caz:

Caracterizaţi sistemul asigurărilor sociale de stat în Republica Moldova și comparați cu UE.

Aplicație pentru rezolvare.

Problemă.

Calculaţi mărimea tuturor indemnizaţiilor în ceea ce priveşte naşterea doi copii din familie, dacă:

 Buletinul medical al mamei este începînd cu 21.05.2013;

 Mărimea salariului mediu pentru ultimele 12 luni, constituie 6200 lei;
 Stagiul de cotizare al salariatei constituie 5 ani şi 3 luni;
 În administraţia angajatorului este depusă cererea mamei de contractare a concediului pentru
creşterea copilului pînă la vîrsta de 3 ani.

Problemă.

Calculaţi mărimea pensiei de urmaş, pentru trei urmaşi, dacă se cunosc următoarele date:

 Data şi anul naşterii 12.04.1962 (femeie); Data decesului 21.01.2014;

 Stagiul total de cotizare – 32 ani;
 Mărimea salariului mediu din care s-au plătit cotizaţiile de asigurări sociale de stat –
3260,20 lei;
 Sm – 650 lei; Pm – 120 lei; K – 2,1;
 Mărimea minimă a pensiei pentru limita de vîrstă pentru anul 2014 – 800 lei.

Calculaţi mărimea pensiei pentru limita de vîrstă a unui cetăţean din Republica Moldova, dacă se
cunosc următoarele date:

 Data şi anul naşterii 18.08.1959 (bărbat);

 Data ieşirii la pensie 30.06.2013;
 Stagiul total de cotizare – 41 ani;
 Mărimea salariului mediu din care s-au plătit cotizaţiile de asigurări sociale de stat –
5930 lei;
148
 Sm – 480 lei;
 Pm – 210 lei;
 K – 2,9;
 Mărimea minimă a pensiei pentru limita de vîrstă pentru anul 2013 – 800 lei.

149
CAPITOLUL 8. Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământul public

1. Caracteristica generală şi componenţa cheltuielilor pentru învăţământul public.

2. Indicii principali de planificare a cheltuielilor pentru învăţământ.
3. Sistemul de salarizare a lucrătorilor din sfera învăţământului.
4. Planificarea cheltuielilor pentru întreţine rea instituţiilor preşcolare.
5. Ordinea finanţării cheltuielilor şcolilor medii de cultură generală, liceelor, gimnaziilor.
Particularităţile determinării cheltuielilor şcolilor–internat.
6. Planificarea cheltuielilor pentru pregătirea cadrelor.

Obiective didactice:

 Cunoașterea procesului educaţional în Republica Moldova;

 Prezentarea metodelor de planificare cheltuielilor pentru pregătirea cadrelor;
 Estimarea indicii principali de planificare a cheltuielilor pentru învăţămân;
 Analiza cheltuielilor pentru întreţinerea instituţiilor preşcolare;
 Analiza în structură și în dinamică finanţării cheltuielilor şcolilor medii de cultură
generală, liceelor, gimnaziilor.

Concepte-cheie: învăţământul public, învăţământul preşcolar, învăţământul primar,

învăţământul gimnazial, Învăţământul liceal, învăţămîntul mediu de specialitate,
învăţământul superior, învăţămînt postuniversitar, salariul de bază, salariul tarifar, salariul
funcţiei, sporuri şi suplimente la salariul de bază, instituţii preşcolare, categoriile de
salarizare, fondul de salariu. bază, grilele de salarii, sporurile.

1. Caracteristica generală şi componenţa cheltuielilor pentru învăţământ.

Sistemele economice actuale se caracterizează printr-o importantă tendinţă de lungă
durată şi anume - progresul cunoştinţelor şi creşterea complexităţii mediului social şi economic.
Aceste tendinţe reclamă specialişti cu un anumit grad de calificare, înzestraţi cu abilităţi
polivalente şi cu capacităţi sporite de a studia şi a se adapta rapid la cerinţele pieţei. Singura
strategie de creştere economică pe termen lung este cea care prevede extinderea accesibilităţii la
cunoştinţe şi ridicarea nivelului relativ şi absolut al ofertei de forţă de muncă calificată şi
instruită prin investiţii masive în educaţie. Conştientizînd importanţa proceselor educaţionale, a
150
dezvoltării şi modernizării acestora, guvernele sporesc continuu cheltuielile publice în domeniul
învăţămîntului.

Procesul educaţional în Republica Moldova se desemnează prin următoarele etape:

 Învăţământul preşcolar
 Învăţământul primar
 Învăţământul gimnazial
 Învăţământul liceal
 Învăţământul secundar profesional
 Învăţământul special
 Învăţămîntul mediu de specialitate (colegii)
 Învăţământul superior (universitar)
Învăţămînt postuniversitar

Învăţămîntul preşcolar este definit de Legea Învăţămîntului ca prima treaptă a sistemului

educaţional, care se realizează, de regulă, în familie pînă la vîrsta de 3 ani şi în instituţii
preşcolare de la 3 pînă la 6 (7) ani. Prin aceeaşi lege statul garantează susţinerea materială şi
financiară a educaţiei copiilor în creşe şi grădiniţe de stat. Treapta preşcolară reprezintă un
sistem de instituţii preşcolare de diverse tipuri, de stat şi private, cu regim temporal flexibil şi
diverse programe, racordate la standardele educaţionale de treaptă. În baza datelor
Departamentului Statistică, pe parcursul ultimilor trei ani numărul instituţiilor de acest gen este
în permanentă creştere. Costul mediu posibil de a fi asigurat din partea statului, pentru
întreţinerea unui copil în aceste instituţii etse în mărime de 3902,433 lei/an.

Învăţămîntul primar, gimnazial, liceal : actualmente în acest sector funcţionează 1587 instituţii
de învăţămînt de stat şi 34 instituţii private. Ponderea esenţială o reprezinţă gimnaziile- 41,6% şi
scolile medii de cultură generală – 33,2%. Instituţiile de stat sunt finanţete preponderent de către
autorităţile publice locale. Circa 250 de localităţi rurale nu dispun de nici o instituţie de
învăţămînt.

Învăţămîntul secundar profesional - Sistemul Învăţămîntului Secundar Profesional constituie

actual 83 unităţi de învăţămînt secundar profesional (5 şcoli private), în acelaşi număr 54 şcoli
profesionale polivalente, 17 şcoli de meserii, 6 şcoli profesionale pe lîngă instituţiile de corecţie
prin muncă, 2 şcoli de meserii municipale (or.Chişinău) şi 2 şcoli de meserii pentru hipoacuzi şi
151
nevăzători şi slabvăzători .
În cadrul sistemului secundar profesional îşi fac studiile circa 22 700 elevi la 149 profesii
(meserii) – inclusiv pe domenii de activitate ale economiei:
a) industrie - 55%;
b) agricultură - 20,6%;
c) deservirea socială - 24,4%.
Învăţămîntul special - La moment reţeaua învăţămîntului special din Republica Moldova se
constituie din instituţii şi grupuri speciale pentru copii de vîrstă preşcolară şi şcolară.

Pentru preşcolari cu deficienţe fizice : 9 instituţii - 900 copii;

cu deficienţe mintale - 2 instituţii - 160 copii ;
În cadrul grădiniţelor generale cu deficienţe fizice - 150 copii;
cu deficienţe mintale - 96 copii ;
120 grupuri logopedice - 1600 copii
Pentru copii de vîrstă şcolară astăzi funcţionează 64 instituţii instructiv-educative:
2 case de copii - 200 copii;
5 orfelinate - 2000 copii;

9 şcoli generale de tip internat - 4 450 copii; (În aceste instituţii se educă copiii din familii
socialmente vulnerabile, precum şi copii orfani, rămaşi fără îngrijirea părinţilor din
circumscripţia şcolii în cauză.).
32 şcoli auxiliare pentru copii cu deficienţă mintală - 4 300 copii;
14 şcoli speciale pentru copii cu deficienţe fizice, senzoriale şi copii
cu diferite maladii somatice cronice (şcoli sanatoriale)- circa 2 000 copii;
1 şcoală de meserii pentru copii cu deficienţe de văz - circa 100 copii;
1 şcoală de meserii pentru deficienţi de auz - 103 persoane;
Concomitent, în cadrul colegiului tehnologic activează un grup special pentru elevi cu deficienţe
de auz.

Învăţămîntul mediu de specialitate – începînd cu anul 2003, colegiile au fost transformate în

instituţii medii de specialitate.

Învăţămîntul superior – În anul 2014 funcţionează 33 instituţii de învăţămînt superior, din care
18 finanţate de la bugetul de stat . Circa 91 % de studenţi sunt în bază de contract, iar fiecare al
patrulea student îşi face studiile la aşa specialităţi ca: contabilitate, bănci şi burse de valori,
finanţe, REI, management, etc.
152
În legătură cu aderarea Republicii Moldova la procesul de la Bologna învăţământul superior este
organizat în II cicluri: Licenţa - ciclul I (3/4 ani) şi Masterat – ciclul II (2 ani)

Învăţămîntul postuniversitar – este organizat în cadrul instituţiilor superioare de învăţământ

şi/sau centrelor de cercetare ştiinţifică sub forma doctoratului şi postdoctoratului, cu durata de 3
ani de studii.

2. Indicii principali de planificare a cheltuielilor pentru învăţământ.

Finanţarea instituţiilor de învăţământ, precum şi a tuturor instituţiilor bugetare se
efectuează conform devizului de cheltuieli, în baza indicilor de activitate şi a normelor de
consum.

Indicii de activitate a instituţiei de învăţământ diferă în dependenţă de tipul instituţiei şi

anume:

A. Pentru instituţii de învăţământ preşcolare indicii de activitate sunt:

- numărul copiilor

- numărul grupelor

- numărul instituţiilor

Aceşti indici se determină pentru începutul, sfârşitul anului şi în mărime med ie anuală. Indicii de
la începutul anului de plan corespund cu sfârşitul anului precedent.

N mediu anual al copiilor/grupelor = N încep.an. + (n1 x l1)/12 – (n2 x l2)/12,

unde:

n1, n2 - numărul de copii nou înscrişi sau grupe deschise şi respectiv copii plecaţi, grupe
închise.

l1 , l2 - numărul de luni până la sfîrşitul anului, din momentul producerii modificării. .

B. Pentru instituţii de învăţământ mediu general(primar, gimnazial, liceal)

indicii de activitate sunt:
- numărul elevilor

- numărul claselor

153
- numărul şcolilor.

Numărul elevilor şi numărul claselor se determină la începutul, sfîrşitul anului şi în mărime

medie anuală.

N mediu anual al elevilor şi claselor = ( N 01.01 x 8 luni + N 01.09 x 4 luni) / 12luni.

Calculele se efectuează respectiv pe grupe de clase ( 1-4, 5-9, 10-12).

C. Pentru instituţii de învăţământ superior indicii de activitate sunt:

- numărul de studenţi
- numărul de grupe
- numărul de instituţii de învăţământ.
N mediu anual de studenţi =

( N 01.01 x 8 luni + N 01.09 x 4 luni)/12 – Nstud.exmatriculaţi + Nstud.restabiliţi.

N mediu anual de studenţi pe toată instituţia = N începutul anului + (N stud.înmatriculaţi x

4 luni)/12 – (N stud.absolvenţi x 6 luni)/12 – N stud.exmatriculaţi + N stud.restabiliţi.

3. Sistemul de salarizare a lucrătorilor din sfera învăţămîntului.

Salarizarea lucrătorilor învăţământului public, precum şi a tuturor lucrătorilor sferei bugetare se
înfăptuieşte în baza Reţelei Tarifare Unice elaborate în cadrul Legii RM cu privire la sistemul de
salarizare în sectorul bugetar nr.355-XVI din 23 decembrie 2005. În conformitate cu prevederile
legii salariile personalului din unităţile bugetare, cuprind:

a) Salariul de bază(salariul tarifar, salariul funcţiei);

b) Sporuri şi suplimente la salariul de bază
c) Premii pentru rezultatele activităţii curente şi ajutor material.

Sistemul de stabilire a salariului de bază prevede determinarea categoriei de salarizare în baza

vechimii în muncă şi studiilor pretendentului la locul de muncă. Fiind determinată categoria se
stabileşte grila de salarii:

154
Reţeaua tarifară unică de salarizare a salariaţilor din unităţile bugetare

I. Grilele de salarii

Categoria de salarizare Grila de salarii, lei

1 600-800

2 610-815

3 620-830

4 640-855

5 660-880

6 680-905

7 700-935

8 720-960

9 740-990

10 760-1015

11 780-1040

12 800-1065

13 820-1090

14 840-1120

15 870-1160

16 900-1200

17 950-1260

18 1000-1330

19 1050-1400

20 1100-1470

21 1160-1550

22 1220-1630

155
 23 1300-1740

24 1400-1870

25 1500-2000

Sursa: Legea RM cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar nr.355-XVI din 23

decembrie 2005

În scopul diferenţierii nivelului de salarizare în raport cu specificul, complexitatea şi importanţa

unor ramuri sau domenii de activitate se aplică indicii de prioritate intersectorială.

II. Indicii de prioritate intersectorială

Indicii de prioritate
intersectorială

1. Funcţii militare specifice apărării naţionale, securităţii statului şi

1,50
ordinii publice

2. Cercetători ştiinţifici, inclusiv cu funcţii de conducere, din institute şi

1,50
alte organizaţii de drept public din sfera ştiinţei şi inovării

3.Cadre didactice: 1,20

 din învăţămîntul primar, secundar general, secundar profesional,

mediu de specialitate şi şcolile sportive
 din învăţămîntul preşcolar, extraşcolar şi alte forme de învăţămînt 1,10
preuniversitar
4. Medici, farmacişti şi personal medical cu studii medii de specialitate:

1,50
 din expertiza medico- legală
1,30
 din expertiza psihiatrico-legală şi secţiile de anatomie patologică
 din instituţiile de profil sanitaro-epidemiologic şi din instituţiile 1,10
de învăţămînt şi asistenţă socială
1,30
 din instituţiile de transfuzie a sîngelui
5. Experţi judiciari 1,20

6. Personal artistic şi de creaţie, bibliotecari şi alţi specialişti din

1,10
domeniul culturii

156
7. Alte ramuri şi funcţii din sectorul bugetar 1,00

Grilele salariilor de funcţie cu aplicarea indicilor de prioritate intersectorială se determină prin

înmulţirea cuantumului minim şi, respectiv, maxim al salariului de bază, indicat la categoria
respectivă de salarizare, cu indicele de prioritate stabilit pentru domeniul de activitate concret
(Ex: Categoria de salarizare 16: 900 1200 x 1,10 = 990 1320).

Consiliilor raionale li se acordă dreptul de a majora pînă la 20% norma de remunerare a cadrelor
didactice, ţinînd cont de gradul de asigurare cu cadre.

Personalul unităţilor bugetare salarizat în baza Reţelei tarifare unice beneficiază de următoarele
sporuri la salariul de bază:

a) pentru grad (categorie) de calificare;

b) pentru vechime în muncă;

c) pentru grad ştiinţific şi titlu ştiinţific;

d) pentru titlu onorific;

e) pentru utilizarea în exerciţiul funcţiunii a unor limbi străine;

Sporul pentru gradul (categoria) de calificare se stabileşte specialiştilor de gradele (categoriile)

de calificare superior, întîi şi doi din rîndurile pedagogilor, inclusiv cu funcţii de conducere, în
mărime de:

Vechimea în muncă Sporul, în % faţă de salariul de sporul lunar pentru grad de calificare

De la 2 la 5 ani 15

De la 5 la 10 ani 25

De la 10 la 15 ani 30

De la 15 la 20 ani 35

Peste 20 ani 40

157
Sporul pentru vechime în muncă se plăteşte lunar, calculat în procente faţă de salariul funcţiei,
ţinîndu-se cont de indemnizaţia de conducere, în următoarele mărimi:

Vechimea în Sporul, în % faţă de salariul funcţiei, ţinîndu-se cont de indemnizaţia de

muncă conducere

De la 2 la 5 ani 10

De la 5 la 10 ani 15

De la 10 la 15 ani 20

De la 15 la 20 ani 25

Peste 20 ani 30

Cercetătorilor ştiinţifici care activează în organizaţii de drept public din sfera ştiinţei şi
inovării sporul pentru vechime în muncă se plăteşte în mărimile şi în condiţiile prevăzute de
Codul cu privire la ştiinţă şi inovare nr.259-XV din 15 iulie 2004.

Sporul pentru vechime în muncă se plăteşte cu începere de la data de 1 a lunii următoare celeia
în care s-a întregit vechimea în muncă prevăzută la tranşa respectivă.

Mărimea sporului pentru grad ştiinţific acordat cercetătorilor ştiinţifici care activează în
organizaţii de drept public din sfera ştiinţei şi inovă rii şi persoanelor din corpul profesoral care
deţin titlul ştiinţifico-didactic de profesor universitar sau conferenţiar universitar se stabileşte în
modul prevăzut de Codul cu privire la ştiinţă şi inovare nr.259-XV din 15 iulie 2004.

Sporul pentru grad ştiinţific şi/sau pentru titlu ştiinţifico-didactic se acordă proporţional timpului
lucrat în limitele duratei zilnice normale a timpului de muncă sau ale unei sarcini didactice şi nu
se majorează în cazul muncii prin cumul în afara orelor de program, cons tituind 700 lei pentru
titlu de profesor şi 300 lei pentru titlu de conferenţiar universitar.

Sporurile pentru utilizarea, în exerciţiul funcţiunii, a unor limbi străine (cu excepţia limbii
ruse) se stabilesc angajaţilor (cu excepţia interpreţilor, traducătorilor, ghizilor- interpreţi şi
profesorilor de limbi străine) pentru posedarea limbilor străine şi aplicarea lor în activitatea

158
practică de zi cu zi. Sporurile se stabilesc în mărime de 15% din salariul de bază pentru
posedarea unei limbi şi de 25% pentru posedarea a două sau mai multor limbi străine.

Conducătorilor unităţilor bugetare li se acordă dreptul de a stabili, din contul şi în limitele

fondului de salarizare, suplimente de plată pentru diriginţie şi pentru controlul lucrărilor scrise în
instituţiile de învăţământ mediu general.

Suplimentele acordate lucrătorilor învăţământului public sunt:

 Pentru diriginţie – 30-50 lei

 Controlul lucrărilor scrise – 12-36 lei în dependenţă de disciplină
 Pentru consultarea şi recenzarea referatelor – 0,08 din mărimea salariului minim
pe ţară,
Suma suplimentelor calculate pentru lucrătorii din sfera învăţământului public nu poate
depăşi suma a 0,5 norme pedagogice, pentru fiecare angajat în parte.

Pentru cointeresarea materială a personalului în sporirea eficienţei şi calităţii muncii,

conducătorilor unităţilor bugetare li se acordă dreptul, cu consultarea reprezentanţilor salariaţilor,
să premieze salariaţii, în limitele fondului de salarizare, fără limitarea sumei premiului plătit
unui salariat, precum şi să le acorde ajutor material.

În scopul premierii lunare curente şi acordării de ajutor material, se utilizează mijloacele

fondului de salarizare, în mărimile prevăzute în condiţiile de salarizare stabilite de Guvern pentru
ramurile sau grupurile respective de salariaţi, dar nu mai puţin de un fond lunar de salarizare pe
an calculat în raport cu salariile tarifare şi salariile funcţiei, ţinîndu-se cont de majorările,
sporurile şi suplimentele stabilite în conformitate cu legislaţia, precum şi de cota economisită din
fondul de salarizare.

Pentru activitatea desfăşurată, personalul din unităţile bugetare beneficiază, la sfîrşitul anului
calendaristic sau al anului şcolar, după caz, de un premiu anual de cel puţin un salariu lunar de
bază, realizat în anul pentru care se face plata. Premiul anual poate fi redus sau anulat salariaţilor
care, în cursul anului, au desfăşurat o activitate profesională ineficientă sau necorespunzătoare
ori au avut încălcări pentru care au fost sancţionaţi disciplinar.

Indicii, mărimile şi termenele de premiere a conducătorilor unităţilor bugetare se stabilesc

de către organul de conducere ierarhic superior. Mărimea maximă a premiilor pentru
conducători nu poate depăşi 50% din salariul de bază lunar, ţinîndu-se cont de majorările,
sporurile şi suplimentele stabilite în conformitate cu legislaţia. Conducătorilor unităţilor bugetare

159
şi locţiitorilor acestora li se poate acorda anual un ajutor material în mărime de pînă la un salariu
lunar de bază, ţinîndu-se cont de sporurile şi suplimentele stabilite în condiţiile legii.

Salariul funcţiei stabilit în baza coeficienţilor tarifari reprezintă o normă pedagogică. La

tarifarea cadrelor didactice volumul de muncă nu trebuie să depăşească 1,25 norme pedagogice
iar în cazul de insuficienţă de cadre se permite tarifarea cu 1,5-2 norme.

Normele de muncă pentru cadrele didactice sunt:

1. În instituţiile preşcolare – 6 ore pe zi

2. În clasele primare – 20 ore pe săptămînă
3. În clasele gimnaziale, liceale – 18 ore pe săptămînă
4. În Colegii – 18 ore pe săptămînă
5. În instituţii superioare de învăţământ – de la 650 pînă la 850 ore pe an în dependenţă de
titlu ştiinţific.

Salarizarea lucrătorilor administrativi se efectuează în baza aceleiaşi RTU. Salariul de bază a

lucrătorilor administrativi poate fi mărit în caz dacă acesta practică activitate pedagogică care
poate corespunde cu nu mai mult de 0,5 norme pedagogice.

4. Planificarea cheltuielilor pentru întreţine rea instituţiilor preşcolare.

Calcularea cheltuielilor pentru întreţinerea instituţiilor preşcolare se efec tuează reieşind din
datele Reţelei de state şi contingente, în care sunt prevăzuţi următorii indici:

a) Numărul de instituţii preşcolare la începutul şi sfârşitul anului planificat, la nivel de

localitate.
b) Numărul de grupe cu diferită durată de lucru şi anume :
 Grupe cu durata de lucru de 10 ore pe zi, cu norma de completare = 20 copii în
grupă,
 Grupe cu durata de lucru de 12 ore pe zi, cu norma de completare = 25 copii în
grupă,
 Grupe de durata de lucru de 24 de ore, cu norma de completare = 25 copii în
grupă,
 Grupe de tip sanatorial, cu norma de completare =15 copii în grupă.
c) Contingentul copiilor la începutul, sfârşitul anului şi în mărime medie anuală
d) Numărul de zile de frecventare a unui copil pe an
160
 e) Numărul de copii- zile care se determină ca produs între numărul mediu anual de copii
şi numărul de zile de frecventare a unui copil pe an
f) Numărul unităţilor de state.
Cheltuielile pentru întreţinerea curentă a instituţiei preşcolare se clasifică în 6 direcţii
principale:

1. Remunerarea muncii personalului instituţiei – conform clasificaţiei economice a

cheltuielilor publice este articolul 111.
2. Contribuţii la Asigurările Sociale de stat – articolul 112.
3. Contribuţii la Asigurările Obligatorii de Asistenţă Medicală – art. 116.
4. Alocaţii pentru alimentaţia copiilor –articolul 113, aliniatul 09.
5. Plata mărfurilor – alte aliniate din articolul 113.
6. Plata serviciilor – alte aliniate din articolul 113.
Calcularea articolului 111.

Calcularea cheltuielilor privind remunerarea muncii personalului se efectuează pe următoarele

etape:

a. Se determină cheltuielile lunare de salarizare pentru anul de dare de seamă în mediu

pentru o grupă de copii. În acest scop cheltuielile de casă privind salarizarea din anul de
dare de seamă se împarte la numărul mediu anual de grupe din anul de dare de seamă şi
rezultatul obţinut se împarte la 12 luni.
b. Cheltuielile calculate de salarizare se înmulţesc la numărul mediu anual de grupe pentru
anul de plan şi rezultatul obţinut se înmulţeşte la majorarea presupusă a salariului
(conform normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor), totul înmulţindu-se la
12 luni. Suma calculată reprezintă fondul de salarizare a personalului instituţiei :
pedagogic şi administrativ- gospodăresc, raportul dintre care nu trebuie să depăşească
70% la 30% respectiv.
c. Se calculează suma fondului de salarizare a pesonalului pedagogic şi aparte suma
fondului de salarizare a personalului administrativ- gospodăresc.
d. Fondul de salarizare a personalului administrativ-gospodăresc se diminuează cu 3%, ce
reprezintă economii pentru plata îndemnizaţiilor pentru pierderea temporară a capacităţii
de muncă.
e. Fondul total de salarizare include: fondul de salarizare a personalului pedagogic +
(fondul de salarizare a personalului administrativ- gospodăresc – mărimea economiilor),
rezultatul obţinut se majorează cu fondul de ajutor material şi stimulare materială. Din

161
 fondul de stimulare materială şi ajutor material 80% reprezintă fondul de premii şi 20% -
fondul de ajutor material.
f. Pe lângă acestea la fondul de salarizare se adaugă cheltuielile pentru concedii, care se
determină prin împărţirea fondului lunar de salarizare pe fiecare persoană solicitantă la
25,4 zile, rezultatul obţinut înmulţindu-se la numărul de zile de concediu.
Calcularea articolului 112.

Contribuţiile în Bugetul Asigurărilor sociale de stat se calculează prin înmulţirea fondului

total de salarizare prevăzut la articolul 111, diminuat cu mărimea ajutoarelor materiale.

Calcularea alocaţiilor pentru alimentaţia copiilor. Articolul 113, aliniatul 09.

Alocaţiile pentru alimentaţie sunt prevăzute în devizul de cheltuieli ale instituţiei şi se

calculează ca produs între numărul mediu anual de copii şi numărul de zile de frecventare a
unui copil pe an, rezultatul obţinut înmulţindu-se cu norma de alimentare pentru un copil pe
zi. Aceste norme sunt prevăzute de Guvern. Ele pot fi depăşite în direcţia de maximizare şi
nicidecum în direcţia de minimizare a mărimii lor.

Calcularea cheltuielilor pentru plata mărfurilor.

Cheltuielile pentru plata mărfurilor se prevăd în articolul 113, aliniatele 05, 06, 07. Aceste
cheltuieli se planifică reieşind din normele de cheltuieli stabilite pentru o grupă, care se
înmulţesc la numărul mediu anual de grupe. De regulă normele de cheltuieli reprezintă
cheltuielile de casă din anul de dare de seamă.

Calcularea cheltuielilor pentru plata serviciilor.

Plata serviciilor se prevede în articolul 113, aliniatele 01, 02, 04. Cheltuielile pentru
articolul 113, aliniatul 01 cu denumirea „energie electrică‖ se planifică de obicei în baza
datelor anului precedent. Deoarece toate instituţiile bugetare sunt la evidenţă centralizată,
norma de consum al energiei electrice pe anul de plan va fi egală cu cheltuielile conform
contorului în anul de dare de seamă.

În devizul de cheltuieli a instituţiilor publice, începând cu anul 2004 la articolul 116 se

înregistrează Contribuţiile obligatorii pentru Asigurarea medicală în mărime de 3,5% (2014)
de la fondul de remunerare a muncii (articolul 111).

Dat fiind faptul, că municipiul Chişinău suportă mai multe cheltuieli pentru întreţinerea
instituţiilor de învăţământ ( apă şi canalizare, energie electrică şi termică, are o mai mare

162
concentrare a instituţiilor extraşcolare), la cheltuielile medii s-au aplicat coeficienţii decorectare:
1,33 pentru instituţiile preşcolare.

5. Ordinea finanţării cheltuielilor pentru întreţinerea şcolilor medii de cultură gene rală,
liceelor, gimnaziilor.
Învăţămîntul mediu general în conformitate cu clasificaţia funcţională a cheltuielilor
bugetare se împarte în învăţămînt primar şi mediu.

Cheltuielile pentru întreţinerea acestor instituţii se determină reieşind din numărul de clase
şi din numărul de elevi.

Contingentul de elevi se calculă pe grupe de case:

I grupă - clasele 1-4 ; norma de completare - 30 elevi

II gr. – 5-9 cl. ; norma de completare - 30 elevi

II gr. – 10 – 12 cl. ; norma de completare – 25 elevi.

Numărul claselor depinde de numărul elevilor şi normativul de competare a claselor.

Numărul mediu anual al elevilor şi claselor se calculează:

N an.cl.,el. =N 01.01 * 8 + N 01.09 * 4

12

Fondul de salarizare al pedagogilor se determină reieşind din numărul normelor pedagogice

şi mărimea medie lunară a salariului pe grupe de clase. Acest indicator se calculează în baza
listelor de tarificare, care se completează în fiecare an, la începutul anului de studii, lista dată
cuprinde:

1. lista lucrătorilor pedagogici

2. studiile fiecărui lucrător
3. vechimea în muncă
4. disciplina predată
5. volumul de lucru
6. munca suplimentară
Numărul normelor pedagogice se determină prin: Nr. total de ore pe săptămînă / norma
de lucru ( 20 ore -Igr., 18 ore – II, III gr.).
163
 Pentru determinarea fondului de salariu anual se înmulţeşte mărimea medie lunară a
salariului cu Nr. normelor pedagogice * N.cl.la 01.01 * 8 + mărimea medie lunară a salar iului *
N.normelor pedagogice * Ncl.la 01.09 * 4 .

Mărimea medie lunară a salariului se calculează ca raport:

Fondul anual de salarizare al pedagogilor

Numărul normelor pedagogice * 12

Fondul pentru controlul caietelor = cheltuieli pentru controlul ca ietelor pentru o clasă *
numărul de clase la 1.01 * 8 + cheltuieli pentru controlul caietelor pentru o clasă * nr.cl. la 1.09
*4

Fondul de salarizare a personalului administrativ – gospodăresc se calculează reieşind din

numărul unităţilor de state, salariul funcţiei, categoria instituţiei. Plus la aceasta cadrele
administrative pot primi salariu pentru activitatea pedagogică, care nu poate fi mai mare de 0,5
norme pedagogice.

Fondul de salariu a personalului pedagogic şi a celui admin.- gospod. Poate fi majorat cu

fondul de stimulare materială, care include premii şi ajutor material conform prevederilor legale.

Cheltuielile pentru art.112 şi 116 se determină în mărime de 26% şi 2%, respectiv de la

art.111.

Cheltuielile pentru plata mărfurilor şi serviciilor se determină în conformitate cu

metodele aplicate pentru instituţii preşcolare.

În afară de învăţământ mediu general în RM activează instituţii de educaţie extraşcolară.

Ele se clasifică ca instituţii de tip general care includ :

- palate de creaţie a copiilor

- alte instituţii de tip specializat.
Reţeaua de instituţii extraşcolare activează pe tot parcursul anului şi este gestionată de
organele învăţământului public iar finanţarea activităţii lor se efectuează din contul bugetului
local şi a părinţilor.

La planificarea cheltuielilor pentru întreţinerea instituţiilor de învăţământ mediu general de

tip internat o parte considerabilă a resurselor financiare sunt gestionate în cadrul art.113 „Plata
mărfurilor şi serviciilor‖. În acest context este aplicată Hotărîrea Guvernului R.Moldova nr.870
164
din 28.07.2004, despre aprobarea Normelor provizorii de cheltuieli penttru elevii orfani şi cei
aflaţi sub tutelă din instituţiile de învăţământ mediu de specialitate şi superior, şcolile de tip
internat şi casele de copii.

Drept particularitate în planificarea cheltuielilor pentru aceste instituţii este necesitatea

includerii în statele de personal a cadrelor didactice: învăţători şi educatori, a căror fond de
salarizare se calculează separat conform metodologiei practicate în cazul instituţiilor preşcolare
şi medii.

6. Planificarea cheltuielilor pentru pregătirea cadrelor.

Pregătirea cadrelor se efectuează în cadrul învăţământului de specilitate (colegii) şi
superior.Tipurile instituţiilor ce participă la pregătirea cadrelor la găsim în clasificaţia
organizaţională la grupele:

059 – şcoli profesionale tehnice

060 - şcoli profesionale tehnice de profil larg

061 - şcoli profesionale tehnice de meserii

062 - şcoli profesionale tehnice speciale

063 – colegiile

064 – universităţi, academii şi alte instituţii de învăţământ superior

Devizul de cheltuieli pentru aceste instituţii se stabileşte în baza planului de înmatriculare şi

promovare a lucrătorilor calificaţi şi a specialiştilor cu studii medii de specialitate şi superioare.

Cheltuielile pentru întreţinerea curentă a acestor instituţii de învăţămînt se compun din:

1. salariul personalului pedagogic şi administrativ – gospodăresc

2. cheltuieli cu caracter gospodăresc (art.113)
3. burse.
Salariul lucrătorilor pedagogici se determină în conformitate cu Legea RM cu privire la
sistemul de salarizare în sectorul bugetar. Pentru corpul profesoral categoriile de salarizare se
determină în dependenţă de vechimea în muncă şi funcţia deţinută.

165
 Categoria de salarizare ale RTU pentru corpul profesoral

Funcţia Vechimea în muncă ştiinţifico - pedagogică

< 5 ani 5-10 ani 10-15 ani 15-20 ani > 20 ani

Profesor - 19 20 21 22
universitar

Conferenţiar - 18 19 20 21
universitar

Lector - 17 18 19 20
superior

Lector 15 16 17 18 18
universitar,
asistent

Sursa: Legea RM cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar nr.355-XVI din 23

decembrie 2005

Pe lângă salariul de bază stabilit în baza RTU, pedagogii beneficiază de sporuri şi

suplimente, precum şi de ajutor material şi premii conform prevederilor legale.

Categoriile de salarizare pentru cadrele de conducere, personalul didactic auxiliar şi

administrativ – gospodăresc se stabilesc în dependenţă de categoria instituţiei de învăţământ
determinată pe baza numărului de studenţi, masteranzi, doctoranzi, postdoctoranzi pregătiţi din
contul alocaţiilor bugetare:

Categoria I – peste 3000 persoane; categoria II – 1000 – 3000 persoane; categoria III – pînă
la 1000 persoane.

Categoriile de salarizare pentru cadrele de conducere şi administrativ – gospodăresc

Funcţia Categoria instituţiei de învăţământ

I II III

Rector 25 24 23

166
 Prim - prorector 24 23 22

Prorector 23 22 21

Contabil -şef 18 17 16

Sursa: Legea RM cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar nr.355-XVI din 23

decembrie 2005

Numărul total de ore incluse într-o normă pedagogică prevăd ore pentru laborator, prelegeri,
seminare, consultaţii, colocvii, examene, conducerea şi controlul tezelor anuale şi de licenţă..

Salariile lunare ale cadrelor didactice și ale corpului profesoral din învățămînt

Funcția Cuantumul salariului lunar, lei

Învățămîntul superior și postuniversitar

Rector 4000

Profesor universitar 3000

Conferințiar universitar 2700

Lector superior univesitar 2500

Lector universitar, asistent universitar 2200

Învățămînt pre universitar

Profesor, învățător:

cu studii superioare 2200

cu studii medii de specialitate 2000

Educător, metodist și alte cadre didactice din

învățămîntul preșcolar, primar, special și
extrașcolar, professor-antrenor de sport din
școlile sportive:

cu studii superioare 2000

167
 cu studii medii de specialitate 1800

Instructor, maistru-instructor, metodist în

învățămîntul secundar professional și mediu de
specialitate:

cu studii superioare 2000

cu studii medii de specialitate 1800

Pedagog social în cămine, internate și instituții

de asistență socială:

cu studii superioare 1800

cu studii medii de specialitate 1600

Sursa: anexa 11 din Lege Nr. 355 din 23.12.2005 Cu privire la sistemul de salarizare în sectorul
bugetar

Cheltuielile de întreţinere a instituţiei date prevăzute la art.113 se calculează ca şi în cazul

instituţiilor preşcolare, în baza tarifelor existente şi a normelor de cheltuieli.

În devizul de cheltuieli a instituţiei superioare se determină separat cheltuieli pentru secţia zi,
fără frecvenţă, doctorat, masterat, filialele instituţiilor, cursuri de perfecţionare şi reciclare a
cadrelor.

Fondul de salarizare cuprinde:

1. salariul personalului profesoral pentru angajaţii titulari

2. fondul de salarizare pentru plată pe ore
3. salariu pentru aparatul administrativ de conducere
4. salariul personalului gospodăresc.
Lectori în cadrul instituţiei de învăţământ superior pot fi persoane invitate de la alte instituţii sau
specialişti din economia naţională fiind angajaţi prin cumul pe cel mult 0,25 – 0,5 norme
pedagogice şi sunt salarizaţi din fondul de salarizare pe ore.

Normele de salarizare se calculează reieşind din sarcina anuală care diferă în dependenţă de
postul, titlul şi gradul deţinut, pentru profesor constituind 650 ore/an iar asistent universitar –
850 ore/an.

168
 Pentru organizarea procesului de învăţământ statele de profesori se determină după numărul de
studenţi ce revin la un profesor, de regulă 8 la 1 prof.

În procesul de învăţămînt sunt antrenaţi şi state de personal auxiliar:

- laboranţi
- metodişti
- preparatori
Numărul lor depinde de numărul de catedre, decanate, laboratoare şi numărul de studenţi
deserviţi.

Statele lucrătorilor administrativi se stabilesc luîndu-se în consideraţie numărul studenţilor.

Pondere considerabilă în cadrul devizului de cheltuieli pentru acest tip de instituţii sunt
resursele financiare destinate plăţii burselor. Conform Hotărârii Guvernului nr.1009 din
1.09.2006 cu privire la cuantumurile burselor în Republica Moldova bursele sunt de trei tipuri:

 de studii
 sociale
 de merit.
Cele de studii sunt de trei categorii: I – 720 lei (10%); II – 610 lei (20%); III – 560 lei (70%).

Bursa socială este de 310 lei.

Cuantumul bursei de studii la ciclul II -790 lei.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1)Numiți și caracterizați etapele procesul ui educaţional în Republica Moldova
2) Numiți indicii de activitate pentru instituţii de învăţământ preşcolare
3) Descrieți indicii principali de planificare a cheltuielilor pentru învăţământ.
4) Caracterizaţi sistemul de salarizare a lucrătorilor din sfera învăţământului
din Republica Moldova.

TESTE – GRILĂ

1) Pentru instituţii de învăţământ superior indicii de activitate sunt:

a) numărul de studenţi;
b) numărul de clase;
c) numărul de grupe;
169
 d) numărul de locuri bugetare;
e) numărul de instituţii de învăţământ.

2) Fondul de salarizare al pedagogilor se determină reieşind din:

a) numărul normelor pedagogice;
b) numărul normelor pedagogice și numărul claselor;
c) mărimea medie lunară a salariului pe grupe de clase;
d) numărul normelor pedagogice şi mărimea medie lunară a salariului pe grupe de clase.

3) Cheltuielile pentru întreţinerea curentă a acestor instituţii de învăţămînt se compun din:

a) salariul personalului pedagogic şi administrativ – gospodăresc

b) cheltuieli cu caracter gospodăresc
c) cheltuieli de reparative capitală
d) burse
e) investiții

Studii de caz:

Comparați sistema învățămîntului în Republica Moldova cu procesul educațional în Uniunea

Europeană

Aplicație pentru rezolvare.

Problemă.

Determinaţi fondul anual de bursă al studenţilor la secţia zi al instituţiei superioare de

învăţămînt, în total pe instituţie (inclusiv pe categorii I, II, III), dacă:

- numărul studenţilor la 01.01.12 – 5413;

- vor fi înmatriculaţi – 1300;
- exmatriculaţi – 5% de la numărul celor înmatriculaţi;
- absolvenţi – 1820;
- restabiliţi – 4% din numărul celor exmatriculaţi;
- numărul mediu anual de elevi care vor primi bursa în anul 2013 – 8%

170
 Problemă.

Calculaţi cheltuielile pentru art.111 şi 112 pentru întreţinerea instituţiilor preşcolare ce se află în
subordonarea direcţiei raionale a învăţămîntului, dacă:
1. Cheltuielile de casă pentru anul de dare de seamă au constituit 382864 lei.
2. Contingentul mediu anual al copiilor în anul de dare de seamă: - în grupele cu frecvenţă de 9,5 – 10
ore pe zi – 320 copii;- în grupele cu frecvenţă de 24 ore pe zi – 260 copii.
3. Contingentul mediu anual al copiilor în anul de plan:- în grupele cu frecvenţă de 9,5 – 10 ore pe zi –
340 copii; - în grupele cu frecvenţă de 24 ore pe zi – 268 copii.
4. Sunt prevăzute următoarele modificări la 01.07 a anului de plan:
Vor fi deschise 9 grupe, inclusiv:- în grupele cu frecvenţă de 9,5 – 10 ore pe zi – 3 grupe;- în grupele
cu frecvenţă de 24 ore pe zi – 6 grupe.
5. Sunt prevăzute următoarele modificări la 01.09 a anului de plan:
Vor fi închise 3 grupe, inclusiv:- în grupele cu frecvenţă de 9,5 – 10 ore pe zi – 1 grupă;- în grupele cu
frecvenţă de 24 ore pe zi – 2 grupe.
5. Coeficientul de majorare a nivelului de salarizare al salariaţilor din sfera bugetară, pentru anul de
plan – va constitui 15,0%.

6. În anul de plan se vor acorda fiecărui salariat a cîte 34 zile concediu de odihnă.
7. În anul de plan fiecărui salariat se vor acorda premii şi ajutoare materiale, în total, în mărimea
unui salariu mediu lunar.

Problemă.

Calculaţi numărul mediu anual al copiilor şi cheltuielile bugetare pentru art.113.09 în

devizului de cheltuieli al instituţiei preşcolare dacă:
- numărul de copii la începutul anului = 470 copii dintre care în grupe
9,5 ore -220
12 ore – 250
- la 1.07 anul planificat vor fi deschise 4 grupe 9,5 – 10 ore şi închise 5 grupe 12 ore;
- numărul de zile frecventate de 1 copil pe an = 283;
- norma cheltuielilor bugetare privind articolul 113.09:
9,5 ore =9,24
12 ore = 16,56.

171
CAPITOLUL 9: Finanţarea cheltuielilor pentru ocrotirea sănătăţii.

1. Sistemul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală în Republica Moldova.

2. Salarizarea lucrătorilor din sfera ocrotirii sănătăţii.
3. Planificarea cheltuielilor de întreţinere a instituţiilor medico – sanitare publice. fondul
pentru achitarea serviciilor medicale

Obiective didactice:

 Cunoașterea structurii și funcțiilor sistemului asigurărilor obligatorii de asistenţă

medicală în Republica Moldova;
 Prezentarea categoriilor de salarizare pentru personalul medical;
 Estimarea și analiza cheltuielilor de întreţinere a instituţiilor medico – sanitare
publice;
 Analiza sistemului actual de finanţare a ocrotirii sănătăţii.

Concepte-cheie: ocrotirii sănătăţii, sistemul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală,

instituţii medico-sanitare publice, asiguratul, persoana asigurată, asigurătorul, instituţia
medicală, asistenţa medicală urgentă, asistenţă medicală primară, categoriile de salarizare,
spor la salariu.datoria publică, datoria externă, datoria publică internă, efortul financiar.

1. Sistemul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală în Republica Moldova.

În ultimii ani, sistemul de sănătate din Republica Moldova s-a aflat într- un proces amplu de
restructurări funcţionale şi administrative. Ţinînd cont de necesitatea schimbărilor în sistemul de
sănătate, Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale şi-a concentrat eforturile asupra următoarelor
obiective prioritare:

 Elaborarea bazei legislative şi normative pentru implementarea asigurărilor obligatorii de

asistenţă medicală;
 Consolidarea sectoarelor de asistenţă medicală primară şi de urgenţă;
 Optimizarea fondului de paturi şi sporirea calităţii serviciilor medicale;
 Promovarea politicii medicamentului ţinînd cont de necesitatea formării reţelei instituţiilor
farmaceutice de stat;
 Stabilirea unui sistem eficient de evaluare şi acreditare a instituţiilor medico-sanitare;
172
 Crearea premiselor pentru implementarea în sistemul de sănătate a relaţiilor economice şi
contractuale dintre plătitori, furnizori şi consumatori de servicii medicale.
Guvernul s-a angajat să introducă asigurările obligatorii începînd cu 1 ianuarie 2004.
Iniţiativa s-a bazat pe Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală nr.1585-
XIII din 27 februarie 1998 şi modificările ulterioare.

Sistemul actual de finanţare a ocrotirii sănătăţii este direcţionat în mare măsură spre
susţinerea infrastructurii, dar nu spre satisfacerea necesarului de asistenţă medicală prestată
populaţiei. În aceste condiţii, populaţia este impusă să achite prin plăţi directe majoritatea
serviciilor medicale.

Pentru ca investiţiile în sănătate să fie eficiente, ele trebuie să corespundă sistemului

economic de piaţă, care este promovat în Republica Moldova, şi să cuprindă o componentă
majoră de protecţie a păturilor defavorizate.

Majoritatea ţărilor din lume trec printr-un proces de reformă a sistemelor proprii de
sănătate. Aceste reforme sînt, de obicei, de natură politică, dar reprezintă rezultatul
constrîngerilor economice sau financiare. Experienţa ne demonstrează, însă, că modificările în
finanţarea sistemelor de sănătate sînt strîns legate de schimbările în organizarea sistemului
însuşi, prin aplicarea metodelor eficiente de utilizare a resurselor materiale şi umane.

Scopul fundamental al reformelor sistemului de ocrotire a sănătăţii este creşterea

speranţei de viaţă şi satisfacerea necesităţilor beneficiarilor serviciilor medicale.

Obiectivele politicii în domeniul ocrotirii sănătăţii sunt:

a) sporirea accesului populaţiei la servicii medicale calitative şi eficiente;

b) asigurarea echităţii în distribuţia efortului financiar pentru achitarea serviciilor medicale;
c) acoperirea universală a populaţiei cu servicii medicale de bază;
d) îmbunătăţirea calităţii serviciilor medicale şi acordarea acestora în funcţie de necesităţi;
e) schimbarea statutului furnizorilor de servicii medicale şi separarea funcţiilor de procurare
şi de prestare a acestor servicii.
Pentru atingerea acestor obiective, sînt necesare schimbări la nivelul finanţării, planificării
şi furnizării serviciilor de sănătate.

Conform Legii pentru modificarea şi completarea unor acte leg islative nr.173 din
10.04.2003, odată cu implementarea asigurării medicale obligatorii, instituţiile medicale bugetare
şi-au modificat statutul, devenind instituţii medico-sanitare publice la autogestiune, nonprofit.

173
Prin aceste schimbări s-a obţinut o flexibilitate mai înaltă în finanţarea instituţiilor medicale şi în
utilizarea resurselor. Experienţa acumulată pe parcursul implementării demonstrează faptul că
bugetul stabilit este utilizat mai eficient, iar accentul se pune pe îndeplinirea indicatorilor de
performanţă, care reflectă în primul rînd calitatea serviciilor şi satisfacerea necesităţilor medicale
ale populaţiei asigurate.

Începînd cu 1 decembrie 2004, instituţiile medico-sanitare publice din Republica Moldava

au următoarele organe de conducere şi control:
 Fondatorul (autoritatea administraţiei publice locale/centrale);
 Consiliul administrativ;
 Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale;
 Medicul-şef (directorul).
Subiecţii asigurării obligatorii de asistenţă medicală sînt:

a) asiguratul;
b) persoana asigurată;
c) asigurătorul;
d) instituţia medicală.
Finanţarea instituţiilor medico – sanitare publice se efectuează din cadrul fondurilor asigurării
obligatorii de asistenţă medicală constituite din mijloace financiare provenite din:

 primele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală achitate de către patroni din fondul
de remunerare a muncii;
 primele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală reţinute din salariu;
 transferurile de la bugetul de stat calculate drept contribuţii pentru categoriile de
persoane, pentru calitatea de plătitor o îndeplineşte Guvernul Republicii Moldova;
 veniturile obţinute de la categoriile de populaţie cărora li se aplică tariful de asigurare în
formă de numerar în sumă fixă;
 mijloace financiare obţinute în urma aplicării amenzilor şi penalităţilor;
 sume cu destinaţie specială.
Primele de asigurare obligatorie se stabilesc conform Legii cu privire la mărimea, modul şi
termenele de achitare a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală nr.1593-XV din
26.12.2002, iar mărimea lor trebuie să fie suficientă pentru îndeplinirea Programului unic.

Plătitori ai primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală sînt:

a) unităţile, indiferent de tipul de proprietate sau forma juridică de organizare;

174
 b) angajaţii unităţilor, indiferent de tipul de proprietate sau forma juridică de organizare;
c) autorităţile administraţiei publice centrale - pentru categoriile respective (copii 0-18 ani,
pensionari, invalizi, şomeri, studenţi şi alţii, conform art.4 din Legea nr.1585-XIII din
27.02.1998);
d) persoane fizice care desfăşoară activitate de întreprinzător în conformitate cu legislaţia;
e) alte persoane cu domiciliul în Republica Moldova.
Marimea primei de asigurare obligatorie de asistenţă medicală este revăzută şi calculată
anual de către Compania Naţională de Asigurări în Medicină şi aprobată de Parlament.

Categoriile de persoane neangajate pentru care plătitor al primelor de asigurare obligatorie de

asistenţă medicală este Guvernul:
1. copiii de vîrstă prescolară;
2. elevii din învăţământul primar, gimnazial, liceal şi mediu de cultură generală;
3. elevii din învăţământul secundar professional;
4. elevii din învăţământul mediu de specialitate (colegii) cu frecvenţa la zi;
5. studenţii din învăţământul superior universitar cu frecvenţa la zi;
6. copiii neîncadraţi la învăţătură pînă la atingerea vîrstei de 18 ani;
7. invalizii;
8. pensionarii;
9. șomerii înregistraţi official.
Categoriile de plătitori ai primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală, cărora
li se calculează prima de asigurare în calitate de contribuţie procentuală la salariu şi la alte forme
de retribuire a muncii, la onorarii:
1. Unităţile, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare.
2. Salariaţii angajaţi prin contract individual de muncă.
3. Deputaţii în Parlament.
4. Preşedinţii consiliilor raionale şi alte persoane cu funcţii eligibile remunerate.
5. Judecătorii şi procurorii.
6. Asociatiile obstesti si fundatiile care nu desfasoara activitate economica, de productie, de
comert si de mediere.
7. Ambasadele, consulatele si alte misiuni permanente, situate pe teritoriul Republicii
Moldova, care angajeaza cetateni ai Republicii Moldova.
8. Cetatenii Republicii Moldova angajati, in baza de contract, in proiecte, institutii si
organizatii internationale, indiferent de sursa finantarii activitatilor acestora, daca acordur ile
internationale nu stipuleaza altfel.

175
 9. Persoanele angajate de catre fondatorii de intreprinderi individuale in baza unui
contract individual de munca.
10. Avocatii si notarii, indiferent de forma juridica de organizare a activitatii, care au
obtinut licenta in modul stabilit de lege. Pentru categoriile mentionate, primele de asigurare
sint calculate din onorariile primite pentru acordarea de servicii, dupa deducerea
cheltuielilor de retribuire a muncii salariatilor angajati in baza contractelor individuale de
munca.
Categoriile de platitori ai primelor de asigurare obligatorie de asistenta medicala carora li se
calculeaza prima de asigurare in suma fixa in valoare absoluta:
1. persoanele neangajate care sint asigurate din contul bugetului;
2. persoanele fizice care desfasoara activitate de intreprinzator in conformitate cu legislatia ;
3. titularii patentelor de intreprinzator;
4. proprietarii de terenuri agricole care nu au transmis tere nurile in arenda;
5. proprietarii de terenuri agricole constituiti in asociatii de prelucrare colectiva a
pamintului, indiferent de forma juridica de organizare ;
6. persoanele fizice care arendeaza terenurile agricole in baza de contract;
7. fondatorii de intreprinderi individuale, inclusiv pensionarii (cu exceptia celor din
agricultura);
8. persoanele fizice care obtin venit din arendarea unitatilor de transport, localurilor,
utilajelor si altor bunuri materiale (cu exceptia arendei terenurilor agricole si arendei realizate in
baza de patenta);
9. scriitorii, pictorii, artistii.
Sistemul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală are un caracter obligatoriu şi va oferi
tuturor cetăţenilor posibilităţi egale la obţinerea unui volum definit de servicii medicale, acordate
fără plată, prevăzute în Programul unic al asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală, aprobat
anual de Guvern. În el sînt incluse servicii medicale considerate importante pentr u societate şi
necesare pentru menţinerea şi refacerea sănătăţii.
În cadrul acestui Program, persoanele asigurate vor beneficia de următoarele tipuri de
asistenţă medicală:
a) Asistenţă medicală urgentă la etapa prespitalicească acordată de serviciile ra ionale,
municipale şi zonele de asistenţă medicală urgentă;
b) Asistenţă medicală primară acordată de medicii de familie;
c) Asistenţă medicală specializată de ambulatoriu, acordată de medicul specialist de profil din
secţiile consultative ale instituţiilor medicale spitaliceşti şi ale asociaţiilor medicale
teritoriale;
176
d) Asistenţă medicală spitalicească acordată în instituţiile medicale spitaliceşti;
e) Servicii aferente asistenţei medicale, investigaţii costisitoare de laborator şi diagnostic;
f) Eliberarea medicamentelor compensate 100% pentru tratamentul ambulatoriu al copiilor sub
5 ani, preparatelor ce conţin fier şi acid folic pentru femeile gravide şi a medicamentelor
antihipertensive compensate.
Asistenţa medicală urgentă la etapa prespitalicească se acordă persoanelor asigurate în
toate cazurile care ameninţă viaţa, în cazuri de pericol ce poate conduce la urmări şi complicaţii
grave pentru pacientul respectiv şi în caz de pericol pentru sănătatea publică, provocate de
maladiile acute, acutizarea maladiilor cronice, accidente, traume şi intoxicaţii, complicaţii din
perioada gravidităţii şi la naştere, care necesită intervenţie medicală urgentă.
Asistenţă medicală primară se referă la supravegherea sănătăţii şi volumul asistenţei
medicale acordate persoanelor asigurate înregistrate la medicul de familie.
Asistenţă medicală spitalicească li se va presta persoanelor asigurate în conformitate cu
standardele medicale, aprobate de Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale.
Asistenţa medicală spitalicească se va acorda în cazurile cînd în urma examinării pacientului se
constată o stare ce pune în pericol echilibrul normal al funcţiilor vitale ale organismului; cînd
diagnosticul nu poate fi stabilit în condiţii de ambulatoriu sau pacientul necesită tratament sub
supraveghere permanentă din partea lucrătorilor medicali.
Asistenţă medicală specializată de ambulatoriu se acordă persoanelor asigurate de către
medicul specialist de profil, în scopul stabilirii diagnosticului şi/sau tacticii de tratament, în
conformitate cu standardele aprobate de Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale.
Serviciile aferente asistenţei medicale, investigaţiile costisitoare de laborator şi diagnostic se vor
acorda persoanelor asigurate în instituţiile medico-sanitare publice republicane şi municipale în
conformitate cu lista de aşteptare întocmită de consiliile medicale consultative din Centrele
medicilor de familie raionale şi municipale şi în baza limitelor stabilite de către Compania
Naţională de Asigurări în Medicină.
Eliberarea medicamentelor compensate 100% pentru tratamentul ambulatoriu al copiilor
sub 5 ani, a preparatelor ce conţin fier şi acid folic pentru femeile gravide şi a medicamentelor
antihipertensive compensate se face conform Regula mentului Cu privire la asigurarea cu
medicamente de bază a copiilor sub 5 ani, a gravidelor cu anemii şi a bolnavilor cu
hipertensiune arterială în condiţii de ambulatoriu (inclusiv în staţionarele de zi) în cadrul
asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală, modelele cărora au fost aprobate prin Hotărîrile
Guvernului Republicii Moldova nr.1636 din 18.12.2002.
Veniturile încasate la contul Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină se repartizează
în fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală în baza normativelor stabilite pentru
177
fiecare fond în Regulamentul cu privire la modul de constituire şi administrare a fondurilor
asigurării obligatorii de asistenţă medicală, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 594 din 14
mai 2002. Astfel, în fondul de bază se acumulează mijloace financiare în proporţie de 94%, iar în
celelalte fonduri se vor acumula mijloace financiare în proporţie de cîte 2%. În scopul realizării
asigurării obligatorii de asistenţă medicală, CNAM are dreptul să constituie, din contul
mijloacelor obţinute din primele de asigurare, următoarele fonduri de asigurare:
a) fondul pentru achitarea serviciilor medicale;
b)fondul de rezervă al asigurării obligatorii de asistenţă medicală;
c) fondul măsurilor de profilaxie;
d)cheltuieli de administrare.
În fondul pentru achitarea serviciilor medicale se acumulează mijloacele financiare în
proporţie de 94% din cuantumul primelor de asigurare virate pe contul CNAM pe parcursul unui
an. Aceste mijloace se utilizează pentru acoperirea che ltuielilor necesare realizării Programului
unic al asigurării obligatorii de asistenţă medicală, care include:
1- asistenţă medicală primară;
2- asistenţă de urgenţă;
3- asistenţă medicală spitalicească;
4- alte servicii aferente asistenţei medicale.
În fondul de re zervă se acumulează sumele în proporţie de 2% din cuantumul primelor de
asigurare virate pe contul Companiei pe parcursul unui an şi din diferenţa dintre venituri şi
cheltuielile efective ale fondului de bază rămasă la finele anului de gestiune, cu excepţia
datoriilor creditoare, formate în urma acordării serviciilor medicale. Mijloacele financiare
acumulate în fondul de rezervă se utilizează pentru:
 acoperirea cheltuielilor suplimentare, legate de îmbolnăviri şi afecţiuni urgente a
căror rată anuală depăşeşte media luată în baza calculării Programului unic pentru anul
respectiv;
 compensarea diferenţei între cheltuielile efective legate de achitarea serviciilor
medicale curente şi contribuţiile acumulate (veniturile aşteptate) în fondul de bază;
 Echilibrarea şi compensarea diferenţei dintre cheltuielile efective ale mijloacelor
financiare acumulate în fondurile de bază ale agenţiilor teritoriale şi media pe ţară în
situaţii temeinic motivate;
Cuantumul mijloacelor financiare acumulate în fond ul de rezervă nu poate depăşi cota de
25% din volumul cheltuielilor anuale ale fondului de bază, calculate din media ultimilor trei ani.

178
 În fondul măsurilor de profilaxie se acumulează suma provenită din defalcările în
proporţie de 2% din cuantumul tuturor primelor de asigurare. Mijloacele financiare acumulate în
acest fond se utilizează pentru acoperirea cheltuielilor legate preponderent de:
 Realizarea măsurilor de reducere a riscului de îmbolnăvire;
 Efectuarea examinărilor profilactice în scopul depistării precoce a îmbolnăvirilor;
 Finanţarea manifestărilor de promovare a modului sănătos de viaţă;
 Alte activităţi de profilaxie şi prevenire a riscurilor de îmbolnăvire, acceptate pentru
finanţare de către Consiliul de administrare al CNAM, de comun acord cu Ministerul
Sănătăţii şi Protecţiei Sociale.
Mijloacele financiare destinate acoperirii cheltuielilor administrative nu pot depăşi
plafonul de 2% din cuantumul tuturor primelor de asigurare virate pe contul Companiei pe
parcursul unui an. Acest fond se utilizează pentru:
- Salarizarea personalului angajat al CNAM şi al agenţiilor teritoriale (ramurale);
- Acoperirea cheltuielilor de deplasare;
- Întreţinerea sistemului informaţional şi a infrastructurii organizatorice;
- Efectuarea controlului calităţii serviciilor medicale şi a expertizelor respective;
- Cheltuieli operaţionale;
- Procurarea mijloacelor fixe şi a utilajului necesar;
- Cheltuieli de gospodărie şi birotică;
- Instruirea şi perfecţionarea cadrelor;
- Alte activităţi ce ţin de administrarea Companiei.
Mijloacele financiare obţinute în urma aplicării acţiunilor de regres sau a penalizărilor, în
conformitate cu Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală, se repartizează
în fondurile administrate de Companie după cum urmează:
60% - în fondul de bază;
20% - în fondul de rezervă;
20% - în fondul măsurilor de profilaxie.
Nu se admite dezafectarea mijloacelor fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă
medicală în alte scopuri decît destinaţia lor proprie.

2. Salarizarea lucrătorilor din sfera ocrotirii sănătăţii.

Condiţiile de salarizare prevăzute în Legea cu privire la sistemul de salarizare în sectorul
bugetar nr.355-XVI din 23.12.2005 (capitolul VI), se extind asupra personalului de bază din
instituţiile medico – sanitare publice (IMSP) şi de asistenţă socială finanţate de la buget, precum

179
şi asupra personalului medical din instituţiile de învăţământ, alte instituţii medicale şi asupra
altui personal de asistenţă socială, indiferent de sobordinea lor departamentală.
Categoriile de salarizare pentru personalul medical se stabileşte în dependenţă de funcţia deţinută
şi vechimea în muncă.
Categoriile de salarizare pentru personalul me dical
Ramurile și funcțiile Categoria de salarizare
Personalul medical inferior, registrator 6-7
medical, farmacist inferior, dezinfector
Personal medical și farmaceutic cu studii medii 8-13
de specialitate
Felcer, moașă, dentist, ajutor de medic 9-14
Medici:
Profil chirurgical care operează în staționar; de 15-20
urgență; endoscopiști
Alți medici specialiști 13-18
Farmacist 13-17
Sursa: anexa 10 din Lege Nr. 355 din 23.12.2005 Cu privire la sistemul de salarizare în sectorul
bugetar

Medicii, medicii cu funcţii de conducere, personalul medical cu studii medii speciale şi

farmaciştii, pentru categoriile de calificare superior, I şi II, benefeciază de sporuri la salariu în
mărime de, 50, 40 şi 30% faţă de salariul funcţiei.
În funcţie de specificul ramural de activitate, persona lul IMSP mai beneficiază de următoarele
sporuri la salariul de bază:
a) Spor pentru vechime în muncă în condiţii deosebite stabilit:
 Medicilor din Consiliul republican de expertiză medicală a vitalităţii, pentru
primii trei ani de muncă şi pentru fiecare doi ani următori - în mărime de pînă la
10% din salariul funcţiei, cuantumul maxim al sporului nu va depăşi 30% din
salariul funcţiei;
 Personalului din subdiviziunile care combat infecţii extrem de periculoase - în
mărime de pînă la 10% din salariul funcţiei pentru fiecare an lucrat, cuantumul
maxim al sporului nu va depăşi 40% din salariul funcţiei;
 Personalului antrenat nemijlocit în profilaxia şi combaterea maladiilor HIV/SIDA
- în mărime de pînă la 10% din salariul funcţiei pentru fiecare an lucrat,
cuantumul maxim al sporului nu va depăşi 60% din salariul funcţiei;
b) Spor pentru condiţii nefavorabile – personalului care lucreză în condiţii periculoase,
dăunătoare sau în condiţii de risc;
c) Spor la salariu:

180
  În mărime de 20% - personalului din şcolile internat pentru copii orfani şi fără
tutelă, azilurile pentru bătrîni şi invalizi, centre republicane de reabilitare şi
recuperare, centre de plasament;
 În mărime de 30% - personalului internatelor psihoneurologice, centrelor
psihosociale de reabilitare, caselor – internat pentru copii cu deficienţe mintale;
 În mărime de 10% - personalului medical şi farmaceutic în cadrul cărora activează
clinici şi catedre universitare;
d) Spor la salariu pentru condiţii specifice în activitate - În mărime de 15%, personalului
medical şi în mărime de 10% - personalului nemedical din cadrul Asociaţiei Curativ –
Sanatoriale şi de Recuperare a Aparatului Guvernului.
Pentru mobilizarea la domiciliu, în vederea efectuării serviciului de seară sau pe timp de noapte,
în zilele de odihnă şi de sărbători, medicilor indiferent de timpul şi locul asistenţei li se acordă un
supliment de plată în mărime de 50% din salariul funcţiei pentru fiecare oră lucrată, iar pentru
personalul medical ce acordă asistenţă medicală de urgenţă suplimentul consituie 100% din
salariul funcţiei pentru fiecare oră lucrată noaptea.
În scopul premierii şi acordării ajutorului material lucrătorilor din sfera IMSP se planifică
mijloace în mărimea fondului de salarizare pentru o lună pe an.

3. Planificarea cheltuielilor de întreţinere a instituţiilor medico – sanitare publice.

Planificarea cheltuielilor de întreţinere a IMSP se efectuează în cadrul devizului de venituri şi
cheltuieli întocmit anual, în baza indicilor de activitate şi a normelor de consum. Indicii de
activitate se deosebesc în dependenţă de tipul instituţiei medico – sanitare:
Pentru instituţiile spitaliceşti, indicii de activitate sunt:
 Nr. Paturilor
 Nr. Pat * zile
Numărul paturilor se determină pentru începutul şi sfârşitul anului, şi în mărime medie anua lă.
Numarul la începutul anului de plan este egal cu numărul de la sfârşitul anului precedent.
Nr.mediu anual al paturilor = Nr.la începutul anului + (N1*L1)/12-(N2*L2)/12
Nr.la sfârşitul anului de plan = Nr.la începutul anului + N1-N2
Nr.pat*zile = Nr.mediu anual al paturilor*Nr.zilelor de funcţionare a unui pat pe an
Pentru instituţiile de tip ambulator, indicii de activitate sunt:
 Nr.vizitelor
 Volumul anual de lucru
Aceşti indicatori se calcilează pe fiecare specialitate şi pe policlinică în întregime.
Nr.vizitelor = Norma de lucru pe oră (bolnavi) * Norma de lucru pe zi (ore)
181
Volumul anual de lucru = Nr.vizitelor * Nr.zilelor de lucru pe an
Toate articolele de cheltuieli se determină în conformitate cu metodologia aplicată pentru
instituţiile de învăţământ public. Pondere deosebită în cadrul cheltuielilor pentru întreţinerea
IMSP o are articolul 113.09 „Alimentaţia‖ şi 113.10 „Procurarea medicamentelor şi a
materialelor de pansament‖. Ele se determină ca produs între Nr.mediu anual al paturilor sau
Nr.vizitelor * Nr.zilelor*Norma (de alimentare sau de procurare a medicamentelor). Aceste
norme diferă în dependenţă de tipul instituţiei şi a secţiei.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1) Numiți indicii principali de planificare a cheltuielilor de întreţinere a instituţiilor medico –
sanitare publice.

2) Numiți organe de conducere şi control pentru instituţiile medico-sanitare publice din

Republica Moldava.

3) Numiți fondurile de asigurare care CNAM are dreptul să constituie, din contul mijloacelor
obţinute din primele de asigurare.

TESTE - GRILĂ

1) Obiectivele politicii în domeniul ocrotirii sănătăţii sunt:

a) sporirea accesului populaţiei la servicii medicale calitative şi eficiente;

b) finanțarea cheltuielilor de întreţinere a instituţiilor medico – sanitare din bugetul de stat;

c) asigurarea echităţii în distribuţia efortului financiar pentru achitarea serviciilor medicale;

d) întroducerea serviciilor medicale private;

e) îmbunătăţirea calităţii serviciilor medicale şi acordarea ace stora în funcţie de necesităţi.

2) Subiecţii asigurării obligatorii de asistenţă medicală sînt:

a) asiguratul;

c) Ministerul Sănătăţii;

d) CNAM;

e) instituţia medicală;

182
 f) pensionarii.

3) Pentru instituţiile spitaliceşti, indicii de activitate sunt:

a) Nr. Paturilor;
b) Nr.vizitelor;
c) Nr. Pat * zile;
d) Volumul anual de lucru.

4) Pentru instituţiile de tip ambulator, indicii de activitate sunt:

a) Nr.vizitelor;
b) Nr. Paturilor;
c) Volumul anual de lucru;
d) Nr. Pat * zile.

Studii de caz:

Caracterizaţi sistemul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală în

Republica Moldova.

Aplicație pentru rezolvare.

Problemă.

Calculaţi mărimea cheltuielilor privind articolul 113.09 şi 113.10 al spitalului orăşenesc de copii,
dacă:

1. Numărul paturilor la începutul anului de plan: în secţia chirurgie – 121 unităţi, în traumatologie –
93 unităţi, în reanimare – 41 unităţi.
2. Numărul de zile de funcţionare a unui pat pe an: în secţia chirurgie – 218 zile, în traumatologie –
293 zile, în reanimare – 268 zile.
3. În anul de plan se vor efectua următoarele modificări: la 06.05 numărul paturilor în secţia
reanimare se va mări cu 5 unităţi, de la 17.08 în secţia traumatologie numărul paturilor se va micşora
cu 18 unităţi, iar de la 09.01 numărul paturilor în secţia chirurgie se va mări cu 9 unităţi.
4. Normativul cheltuielilor bugetare privind procurarea medicamentelor şi a materialelor de
pansament: în secţia chirurgie – 21 lei, în traumatologie – 26,8 lei, în reanimare – 37 lei.

183
 5. Normativul cheltuielilor bugetare privind alimentaţia unui copil pe zi: în secţia chirurgie – 23.8
lei, în traumatologie – 19,1 lei, în reanimare – 35 lei.

Problemă.

Calculaţi mărimea fondului anual de salarizare a personalului medical al spitalului, precum şi

cheltuielile la articolele 112 şi 116 (privind personalul medical), pentru anul 2014, dacă:

1. Mărimea fondului anual privind salariul de bază pe un post medical, în anul de gestiune, a constituit:
pentru personalul medical de categoria superioară – 31340 lei, pentru personalul medical de categoria
întîi – 29800 lei, pentru personalul medical de categoria a doua – 19300 lei.
2. Numărul posturilor medicale, pentru anul de gestiune: pentru personalul medical de categoria superioară
– 11 unit., pentru personalul medical de categoria a doua – 6 unit., pentru personalul medical de categoria
întîi – 5 unit.
3. În anul de plan se planifică următoarele schimbări, privind numărul posturilor medicale: personalul
medical de categoria superioară – se va mări cu 2 unit., personalul medical de categoria întîi – se va mări
cu 3 unit., personalul medical de categoria a doua – se va micşora cu 2 unit.
4. Coeficientul de majorare a nivelului de salarizare al salariaţilor din sfera bugetară, pentru anul de plan –
va constitui 8 %.
5. În anul de plan se vor acorda fiecărui salariat a cîte 28 zile concediu de odihnă.
6. În anul de plan fiecărui salariat se vor acorda premii şi ajutoare materiale, în total, în mărimea unui
salariu mediu lunar.
Problemă.
Calculaţi volumul anual de lucru pentru fiecare specialitate şi pentru policlinică în întregime,
precum şi cheltuielile privind articolul 113.10, în întregime pe policlinică, dacă:
Specialitat Nr. Norma de lucru Numărul orelor de Norma
ea de lucru pe zi de
pe oră
cheltuiel
postu
Policlini Domicil Policlini Domicil i privind
ri
că iu că iu procurar
ea
medica
m. şi a
mater.
de
pansame
nt
1. Terapeut 11 3 4 5 3 8,9
2. ORL 3 5 3 3 3 6,4
184
 3. 1 4 4 4 4 7,8
Dermatolo
g
4. 5 3 - 8 - 18
Neurolog
5. 9 3 - 8 - 16,4
Ginecolog
Numărul zilelor de lucru, mediu pe an – 295.

185
CAPITOLUL 10: Finanţarea cheltuielilor pentru serviciile publice generale

1. Caracteristica cheltuielilor pentru serviciile publice generale.

2. Particularităţile salarizării funcţionarilor publici.

Obiective didactice:

 Cunoașterea sarcinilor principale ale serviciului public;

 Cunoașterea particularităților finanţării cheltuielilor pentru serviciile publice
generale;
 Calcularea salariului funcţionarilor publici.

Concepte-cheie: serviciul public, cheltuielile pentru serviciile publice generale, persoanele

cu funcţii de răspundere, funcţionar public, funcţiile publice, consilier de stat, salariul de
bază, grilele de salarii, sporurile.

1. Caracteristica cheltuielilor pentru serviciile publice generale.

Activitatea instituţiilor ce prestează servicii publice generale este reglementată de Legea
Republicii Moldova privind serviciul public nr.443-XIII din 04.05.95. În conformitate cu
prevederile acestei legi serviciul public înseamnă totalitatea autorităţilor publice şi activitatea
persoanelor ce ocupă posturi în aparatul acestor organe, îndreptată spre realizarea
împuternicirilor acestor autorităţi în scopul dezvoltării economiei, culturii, sferei sociale,
promovării politicii externe, apărării ordinii de drept şi asigurării securităţii naţionale, ocrotirii
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.

Sarcinile principale ale serviciului public sunt:

 Executarea prevederilor Constituţiei şi legislaţiei;

 Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, ale
autorităţilor publice locale, asigurarea exercitării lor;
 Asigurarea unei activităţi eficiente autorităţilor publice în conformitate cu
scopurile, sarcinile şi competenţele lor, prevăzute de legislaţie;
 Perfecţionarea organizării activităţii administraţiei publice, a pregătirii
profesionale a funcţionarilor publici.

186
Persoanele cu funcţii de răspundere sunt funcţionarii publici învestiţi cu atribuţii în vederea
exercitării funcţiilor autorităţilor publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie şi
organizatorico-economice.

Funcţionar public este persoana care ocupă funcţie de stat remunerată şi care dispune de ranguri
şi grade, stabilite în conformitate cu principiile legii.

Funcţiile publice sunt de trei ranguri:

 Rangul I include funcţiile de conducere din autorităţile publice centrale,

funcţiile de conducere din autorităţile administraţiei publice a UTA;

 Rangul II include funcţiile de conducere din unităţile autorităţilor publice centrale,

funcţionarii de execuţie din aceste autorităţi şi funcţionarii de conducere din administraţia
publică locală;
 Rangul III include celelalte funcţii din autorităţile publice.
Pentru fiecare rang se stabileşte trei grade de calificare ale funcţionarilor publici:

1. rangul I:
 consilier de stat al Republicii Moldova de clasa I;
 consilier de stat al Republicii Moldova de clasa II;
 consilier de stat al Republicii Moldova de clasa III;
2. rangul II:
 consilier de stat de clasa I;
 consilier de stat de clasa II;
 consilier de stat de clasa III;
3. rangul III:
 consilier de clasa I;
 consilier de clasa II;
 consilier de clasa III;
trecerea funcţionarului public într-un alt grad de calificare se face succesiv, în corespundere
cu pregătirea profesională, cu rezultatele muncii şi ale atestării, cu vechimea în grad de cel
puţin doi ani. Gradele de calificare se conferă pe viaţă. La încadrarea în serviciul public şi
ulterior în fiecare an, funcţionarul public este obligat să prezinte declaraţia cu privire la
venituri şi proprietate.

187
2. Particularităţile salarizării funcţionarilor publici.

Retribuirea muncii trebuie să asigure funcţionarilor publici condiţii materiale pentru

exercitarea independentă a atribuţiilor, să contribuie la completarea autorităţilor publice cu
cadre competente, să încurajeze conştiinciozitatea şi spiritul de iniţiativă. Retribuirea muncii
se constituie din:

 salariul de bază care se stabileşte în raport cu responsabilitatea şi competenţa

atribuţiilor, precum şi cu nivelul de pregătire necesar funcţiei ocupate;
 sporurile la salariul de bază:
1. pentru grad de calificare;
2. pentru vechime în muncă;
3. pentru înalta competenţă profesională, intensitate a muncii, precum şi pentru
îndeplinirea unor sarcini de importanţă majoră;
4. pentru păstrarea confidenţialităţii;
5. pentru utilizarea, în exerciţiul funcţiunii, a unor limbi străine.
 Premiul pentru rezultatele activităţii curente.
Grilele de salarii sunt stabilite prin Legea cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar
nr.355 - XVI din 23 decembrie 2005.

1. Sporul la salariu pentru grad de calificare se plăteşte în următoarele mărimi:

GRADUL Sporul lunar, lei

consilier de stat al Republicii Moldova de clasa I; 500

consilier de stat al Republicii Moldova de clasa II; 450

consilier de stat al Republicii Moldova de clasa III; 400

consilier de stat de clasa I 375

consilier de stat de clasa II 350

consilier de stat de clasa III 300

consilier de clasa I 275

consilier de clasa II 250

consilier de clasa III 200

188
Sursa: Legea RM cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar nr.355-XVI din 23
decembrie 2005

3. Sporul pentru vechimea în muncă se plăteşte lunar, calculat în procente faţă de salariul de
bază, ţinându – se cont de sporul lunar pentru grad de calificare, în următoarele mărimi:

Vechimea în muncă Sporul, %

2 - 5 ani 15

5 – 10 ani 25

10 – 15 ani 30

15 – 20 ani 35

Peste 20 ani 40

Sursa: Legea RM cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar nr.355-XVI din 23

decembrie 2005

Sporul pentru vechime în muncă, stabilit se majorează cu 1% pentru fiecare an lucrat în serviciul
public, realizat cu începere de la 27 august 1991, dar nu mai mult de 20%.

4. Pentru înalta competenţă profesională, intensitate a muncii, precum şi pentru îndeplinirea

unor sarcini de importanţă majoră, funcţionarii publici pot beneficia de un spor la salariu,
calculat la salariul de bază, ţinându-se cont de sporul pentru vechime în muncă. Categoriile
de funcţionari publici care beneficiază de acest spor şi cuantumul mijloacelor alocate pentru
acordarea acestuia se stabilesc de Guvern, şi respectiv, de Parlament.

5. Pentru păstrarea confidenţialităţii în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de

care iau cunoştinţă în exerciţiul funcţiunii, funcţionarii publici primesc lunar un spor de până
la 20% din salariul de bază.

6. Sporurile pentru utilizarea, în exerciţiul funcţiunii, a unor limbi străine se stabilesc

funcţionarilor publici ca şi celorlalţi lucrători bugetari.

189
În scopul premierii se utilizează mijloacele fondului de salarizare, în mărime de 6 fonduri lunare
pe an, calcilate în raport cu salariile de bază, ţinându-se cont de sporul pentru vechimea în
muncă, iar pentru acordarea ajutorului material – mijloace în limitele a 2 fonduri medii lunare de
salarizare pe an

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1) Definiți serviciul public
2) Caracterizați persoanele cu funcţii de răspundere

TESTE - GRILĂ

1) Sarcinile principale ale serviciului public sunt:

 executarea prevederilor Legii cu privire la sistemul de salarizare în sectorul b ugetar
nr.355 - XVI din 23 decembrie 2005;
 apărarea drepturilor instituțiilor și organizațiilor internaționale;
 apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, ale
autorităţilor publice locale, asigurarea exercitării lor;
 perfecţionarea organizării activităţii administraţiei publice, a pregătirii profesionale a
funcţionarilor publici;
 utilizarea resurselor finmanciare din bugetul de stat.
2) Funcţionar public este
a) persoana care ocupă funcţie de stat remunerată;
b) persoana care dispune de ranguri şi grade, stabilite în conformitate cu principiile legii;
c) persoana care ocupă funcţie de stat remunerată şi care dispune de ranguri şi grade,
stabilite în conformitate cu principiile legii;
d) persoana care activează în domeniul sectorului public.
3) Funcţiile publice sunt de:
a) trei ranguri;
b) patru ranguri;
c) сinci ranguri.
4) Retribuirea muncii se constituie din:
a) salariul de bază;
b) concidialele
c) fondurile financiare suplimentare
d) sporurile la salariul de bază:
190
Studii de caz:

1) Descrieți particularităţile salarizării funcţionarilor publici.

2) Caracterizaţi sistemul serviciilor publice generale în Republica Moldova.

191
 CAPITOLUL 11 : Deficitul bugetar şi datoria publică.

1. Conceptul de deficit bugetar şi sursele de fina nţare a deficitului.

2. Teoremele echilibrului bugetar.

3. Conceptul de datorie publică.

4. Nivelul, structura şi dinamica datoriei publice a Republicii Moldova.

5. Inte rdependenţa şi interacţiunea deficitului bugetar şi a datoriei publice.

Obiective didactice:

 Cunoașterea conceptul ui de deficit bugetar;

 Cunoașterea conceptului de datorie publică;
 Prezentarea teoremelor bugetare;
 Analiza structurii şi dinamicii datoriei publice a Republicii Moldova;
 Compararea deficitului bugetar şi a datoriei publice;
 Analiza nivelului datoriei publice RM .

Concepte-cheie: deficit bugetar, deficit primar, deficitul total, deficitul structural, deficitul
ciclic, împrumutul de stat, sursele externe, echilibrul bugetar, excedentului bugetar, datoria
publică, datoria externă, datoria publică internă, efortul financiar.

1. Conceptul de deficit bugetar şi sursele de finanţare a deficitului.

Între problemele acute ale politicii bugetare moderne un loc aparte ocupă deficitul bugetar şi
datoria de stat. Deficitul bugetar este depăşirea cheltuielilor bugetare către venituri. Proble ma
deficitului bugetar în timpul de faţă a devenit mai acută şi larg răspândită în lume faţă de anii
precedenţi. Deficitul bugetar a fost prezent în anumite ţări în perioade aparte ca rezultat al
scăderii economice temporare. În anii ‘90 deficitul se manifestă permanent în legătură cu
formarea statelor noi în Europa de Est şi colapsul Uniunii Sovietice. În timpul de faţă este greu
de găsit o ţară, fie ea dezvoltată sau în curs de dezvoltare fără deficit bugetar substanţial. În
multe state el a devenit insensibil la schimbarea ciclului de business şi nu dispare în caz de
îmbunătăţire a situaţiei economice.
Ca cauză a dezechilibrului fiscal putem enumera mai mulţi factori, dar se evidenţiază unii factori
de bază. Pentru deficitul bugetar al statelor Europei de Est sunt determinaţi patru factori,

192
deficitele lor bugetare sunt finanţate în general prin acordarea creditelor şi în principal a
creditelor externe.

Prima cauză a dezechilibrului fiscal este faptul că veniturile primite sunt des îndreptate
la consum în locul investirii. Economia şi sistemele fiscale a multor ţări devenite independente
depind puternic de exportul unui sau mai multor obiecte de consum. Când preţurile la aceste
obiecte se majorează are loc formarea rezervei fiscale, în anii ‘80 începutul anilor ‘90 preţurile la
bunurile de consum s-a majorat brusc şi acest fapt direct sau indirect a adus la majorarea
veniturilor de la impozitele pe export. În majoritatea cazurilor aceasta duce la majorarea
temporară a resurselor fiscale, care nu au fost îndreptate la scopurile primordiale, aşa ca
micşorarea deficitului bugetar sau achitarea datoriei de stat. Dimpotrivă, aflate sub presiunea
politică, guvernele au utilizat aceste mijloace pentru majorarea consumului public. Când
preţurile la bunurile pentru consum au scăzut, s-a constatat că consumul public nu mai poate fi
finanţat de către veniturile care la fel au scăzut.

A doua cauză a deficitului este un rezultat al funcţionării ineficiente a sistemului fiscal,

care în majoritatea ţărilor se caracterizează prin inflexibilitatea veniturilor fiscale în raport cu
fluctuaţia preţurilor, precum şi incapacitatea de a se adapta automat la aceste fluctuaţii. Ca
rezultat se micşorează raportul veniturilor către Produsul Intern Brut (PIB), în acelaşi timp
raportul cheltuielilor către PIB rămâne fără schimbare. Acest fapt se manifestă ca o sursă al
deficitului bugetar.

A treia cauză al dezechilibrului fiscal este creşterea cheltuielilor publice, a cărei cauză
este sau proiectele capitale ambiţioase, adoptate în legătură cu necesitatea majorării salariilor şi
pensiilor, sau sub acoperirea ―politicii social orientate‖. Cercetările recente a Fondului Monetar
Internaţional au arătat, că în 25 ţări, care sunt în proces de dezvoltare (noi independente şi ex-
sovietice) întreprinderilor publice le revin trei pătrimi al deficitului bugetar în anii ‘90.
Întreprinderile publice joacă rolul semnificativ în acumularea datoriei externe a oricărei ţări.

În final, în unele ţări dezechilibrul fiscal apare ca rezultatul incapacităţii Guvernului de a

adopta o soluţionare economică, bazată pe venituri reale, care sunt legate de agravarea condiţiilor
comerciale. Ca exemplu, guvernele multor ţări- importatori a petrolului nu au promovat politica
reducerii consumului public intern în timp ce majorarea bruscă a preţurilor la petrol şi gaz a dus
la reducerea venitului naţional real. În alte ţări guvernele au susţinut preţurile interne la petrol
prin reducerea impozitului la petrol, reducerea importului petrolului sau prin întreţinerea cursului
de schimb.

193
 Deficitul care se bazează pe diferenţa dintre suma cheltuielilor publice ocazionate cu
plăţile prin transferuri şi cele prin cumpărare de bunuri şi servicii publice şi suma veniturilor
fiscale este considerat deficit primar. Dacă la deficitul primar se adaugă plăţile de dobânzi
aferente împrumuturilor de stat, înscrise în buget sub formă de cheltuială publică, se obţine
deficitul total.
Atunci când deficitul de stat este raportat la o economie care asigură folosirea deplină a forţei
de muncă, se poate vorbi de buget ajustat în mod ciclic, care este definit ca surplusul sau
deficitul bugetar care va exista dacă economia asigură folosirea deplină a forţei de muncă, adică
dacă venitul naţional obţinut este egal cu venitul naţional potenţial.
Deficitul total înregistrat într- un an poate fi divizat în două componente:
1. deficitul structural, care are loc atunci când bugetul ajustat în mod ciclic este în
deficit;

2. deficitul ciclic, care este definit ca deficitul bugetar total minus deficitul
structural.

Dacă puterea publică nu găseşte potrivită sau posibilă ajustarea cheltuielilor publice la nivelul
veniturilor fiscale, atunci se pune problema finanţării deficitului bugetar aprobat. Această
problemă are două moduri de rezolvare: prin emisiune monetară şi prin împrumut de stat.
Procesul e misiunii monetare, adică vânzarea de active lichide băncilor come rciale, este
numit monetizarea deficitului şi are un pronunţat caracter inflaţionist. În mod practic
fenomenul se produce astfel: Ministerul Finanţelor poate vinde titluri de stat (bonuri de tezaur
sau alte instrumente specifice) Băncii Naţionale, care în acest mod „acordă împrumut‖
Ministerului Finanţelor (statului), determinând astfel scăderea volumului valoric al titlurilor de
stat.
Pe măsură ce Banca Naţională cumpără titluri de stat, ea oferă băncilor comerciale rezerve
suplimentare de active lichide şi astfel creşte cantitatea de bani din economie. Banca Naţională
poate cumpăra titluri de stat de pe piaţa secundară pentru determinarea vânzărilor de astfel de
titluri, ceea ce constituie un echivalent modern al emisiunii monetare.
Monetizarea deficitului afectează economia crescând cheltuielile totale datorită creşterii
cheltuielilor publice şi a celor private, ca urmare a creşterii ofertei mo netare. Pe de altă parte, un
nivel ridicat al venitului naţional va conduce la creşterea nevoii de bani pentru tranzacţii şi în
scopuri de precauţie. Deşi se poate prognoza cu certitudine că venitul naţional va creşte, efectul
monetizării deficitului asupra ratei dobânzii este incert, deoarece are loc o creştere atât a ofertei,
cât şi a cererii de monedă.

194
 Monetizarea deficitului bugetar este în mod clar inflaţionistă până în momentul în care
economia se îndreaptă spre un nou echilibru pe termen lung, cu un nivel ridicat al preţurilor. Mai
mult, dacă guvernul decide să urmeze această politică an de an, va rezulta o creştere
corespunzătoare a ofertei monetare, adică o continuare a inflaţiei.
Un exemplu de monetizare a deficitului îl reprezintă Mexicul anilor ‗80, când baza monetară
a crescut cu 80-90% pe an, determinând o creştere a ratei inflaţiei cu 100-130% pe an în acea
perioadă. Exemplul Mexicului trebuie să constituie un avertisment pentru orice tentaţie în
utilizarea creaţiei monetare pentru finanţarea deficitului.
A doua modalitate de finanţare a deficitului bugetar aprobat este Împrumutul de stat. Sub
raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană juridică sau
fizică, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte, prin care prima consimte să pună la dispoziţia
statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă
se angajează să o restituie la scadenţă şi să achite ―preţul‖ curent.
Indiferent de cauzele apariţiei, deficitul bugetar necesită finanţare pe care statul o obţine
fie în urma împrumutului de la populaţie, ceea ce duce la crearea datoriei interne (dar nu atinge
generaţiile viitoare), fie prin recurgerea la împrumuturi externe (unde generaţia viitoare va
suporta povara datoriei statului).
Sursele de finanţare al deficitului bugetar:

Sursele externe.
Grante. Acestea sunt sursele mai des atrase, deoarece nu aduc la creşterea datoriei
externe a statului, fiind simplă finanţare dar nu sursă de venit. Ele nu sunt totdeauna ieft ine, dar
pot fi acordate în schimb la o purtare politică sau economică specifică a statului – recipient.
Există trei tipuri de grante. Unele sunt acordate în mod de valută străină sau naţională. Ţară-
donator poate oferi ţării-recipient o sumă anumită în valută străină pentru finanţarea deficitului
ei. Manifestarea grantului în valută naţională depinde de cursul de schimb. În caz că deficitul
este legat cu necesitatea achitării peste hotare a statului (pentru achitarea importului sectorului
public sau deservirii datoriei externe), grantul poate fi utilizat pentru aceste necesităţi. Grantele
pot fi acordate sub formă de anumite mărfuri, ca exemplu grâu, orez şi altele (acordul cu USAID
pentru cumpărarea grâului în SUA). Bunurile numite mai sus pot fi realizate la piaţa internă şi
pot fi atrase la finanţarea deficitului bugetar sau aceste bunuri se utilizează direct ca mod de
achitare. Al treilea tip de grante - această sunt grantele, acordate pentru finanţarea proiectelor.
Ca exemplu, ţară-donator se obligă de a acoperi toate cheltuielile asociate cu realizarea
proiectului concret.

195
 Credite concesionale. Caracteristica specifică a acestor credite este dobânda mai joasă
în comparaţie cu dobânda de piaţă, perioada preferenţială însemnată şi perioada lunga de
achitare. Aceste credite pot fi atrase de instituţii guvernamentale sau străine (Banca
Internaţională de Reconstrucţii şi Dezvoltare, Banca Europeană de Reconstrucţii şi Dezvoltare).
Toate aceste credite conţin caracteristice grantului în aşa sens, că volumul real a deservirii costă
mai puţin decât la un credit comercial obişnuit. Dar datoria statului se majorează dacă elementul
grantului în creditul de concesiune înlocuit de finanţare comercială. Din altă parte,
disponibilitatea acestor credite provoacă ţară-recipient a împrumuta mai mult şi mai mult, şi a fi
atras la o cheltuială capitală cu o productivitatea mai joasă, deşi trebuie să fie invers.

Credite comerciale. Ele vin de la băncile comerciale, furnizori străini sau de la guverne
străine. Termenele achitării lor variază de la câteva luni până la zeci de ani, costul lor mai înalt,
ele vor majora povara datoriei pentru generaţiile viitoare. În caz că băncile comerciale au
lichiditate şi evaluare perspectivelor statului-recipient este optimistă şi dacă statul doreşte se
achite un surplus la acest credit, sursa dată poate fi substanţială. Însă ţara poate fi înlăturată de la
aşa sursă în momentul când are nevoie la ea. Aceasta înseamnă că o influenţa însemnată asupra
acestei surse de finanţare efectuează politica statului, care convinge băncile în faptul că statul
poate deservi creditul acordat.

Reducerea averii străine. Această sursă de finanţare a deficitului bugetar este mai puţin
atrăgătoare. Majoritatea ţărilor acumulează avere străină, care este proprietate publica. Averea
poate fi sub formă de valută străină, care este proprietatea băncii centrale, depozite străine -
proprietatea guvernului sau sub formă de avere străină, inclusiv acţiunile companiilor străine.
Deficitul bugetar poate fi finanţat prin reducerea acestei averi. Utilizând valuta străina banca
centrală vinde valuta la sectorului privat şi creditează venitul guvernului. În caz că guvernul
vinde averea străină (acţiunile sau clădirile), venitul în valută străină este îndreptat sau la
achitarea obligaţiilor străine sau se convertirea în valuta străină prin vânzarea venitului băncii
centrale.

Acumularea temporară a datoriei externe. Când achitarea dobânzii creditorului străin

nu este efectuată la timp, dobânda crescătoare măreşte deficitul, însă această parte a deficitului
este finanţată automat prin refuzul achitării dobânzii. Dacă termenul achitării cu furnizorii a
venit dar nu se efectuează, aceasta tot duce la acoperirea automată a deficitului prin refuzul de la
achitarea obligaţiilor. Aceste restanţe devin substanţiale în unele ţări, şi aceasta explica faptul
cum se finanţează deficitele lor. În caz că achitarea nu se efectuează din cauza lipsei valutei
străine, guvernul este obligat de acorda mijloacele în valuta naţională. Pentru eschivarea de la

196
aşa situaţie este utilizată îngheţarea conturilor în banca centrală, la care guvernul achită
echivalent în valuta naţională şi care achită în valută străina când ea este disponibilă.

Sursele interne a finanţării deficitului bugetar

Sursele interne a finanţării deficitului bugetar are diferite forme cu costul economic şi
politic diferit. Cea mai semnificativă diferenţă se observă intre împrumutul nebancar şi
împrumutul de la sistema bancară.

Împrumutarea de la sectorul nebancar înseamnă vânzare obligaţiilor populaţiei sau

instituţiilor, care au dreptul de a alege a cumpăra sau nu. În caz că guvernul hotărăşte să
finanţeze deficitul în aşa mod, el trebuie să facă obligaţiile dorite pentru cumpărare. Preţurile
obligaţiilor trebuie să se micşoreze, dar ratele dobânzii lor să se majoreze, ce va aduce în sfârşit
la atragerea capitalului străin, şi dacă cursul de schimb este flexibil, această duce la creşterea
cursului de schimb şi va avea loc influenţă compensatoare la balanţa comercială. În ţările care
sînt în curs de dezvoltare şi chiar în câteva ţâri dezvoltate potenţialul pentru folosirea acestui tip
de finanţare al deficitului este limitat din următoare cauze:

 piaţa capitalului este mică, ceea ce stabileşte limită deficitului, care poate fi finanţată în aşa
mod, ne luând în consideraţie mărimea ratei dobânzii;
 guvernele multor ţâri sînt nevoite se susţină ratele dobânzii înalte, nu luând în consideraţie
contrazicere cu cerinţele ca costul sursei de finanţare trebuie să se micşoreze;
 nivelul deficitului înalt în multe ţâri înseamnă că cumpărarea obligaţiilor este foarte riscantă
în pofida faptului că este efectuată indexarea lor sau termenul achitării lor este mic.
Când sînt utilizate obligaţiile indexate sau termenul achitării lor este scurt, ele încep să
substituie banii, fapt care reduce cererea reală a banilor. În aşa caz deficitul poate duce la inflaţia
tot aşa, ca şi finanţarea inflaţională tradiţională. În caz că finanţarea naţională a deficitului
semnificativ devine o problemă, guvernul vinde obligaţiile cu termen lung cu o rată a dobânzii
înaltă şi progresivă sau cu scopul reducerii achitării dobânzii scurtează termenul achitării. În aşa
caz caracteristicile lichidităţii obligaţiilor şi banilor se contopesc şi în viitor este foarte greu de a
evita nivelul înalt de inflaţie. Deoarece posibilitatea finanţării deficitului prin calea cumpărării
benevolă a obligaţiilor este limitată, alternativa existentă se încheie în vânzarea obligaţiilor
cumpărătorilor dependenţi. Patronatul sectorului public, fondurile de pensii şi aşa mai departe
sînt foarte des obligate legislativ a cumpăra obligaţiile statului. Aşa piaţă dependentă a
obligaţiilor de stat se consideră sursa nebancară a finanţării deficitului în ţările care sunt în curs
de dezvoltare.

197
 Situaţia cu rata dobânzii înalta şi deficitul bugetar semnificativ poate rămâne nestabilă
mult timp. Creşterea cheltuielilor pentru achitare dobânzii duce la creşterea cheltuieli publice,
deficitului bugetar şi raportului datoriei către PIB. Căutarea surselor echitabile de finanţare al
deficitului bugetar este un subiect important. În caz că deficitul este mare, el trebuie să fie redus
şi nu-e obligat finanţat. Acumularea datoriei, fiind externă sau internă este un indicator că
guvernul pierde controlul asupra situaţiei fiscale.

Împrumutarea de la sistemul bancar. Deşi împrumutarea de la sectorului bancar nu

înseamnă numaidecât împrumutarea de la banca centrală, practic această persistă foarte des. În
ambele cazuri aşa împrumuturi duc la majorarea ofertei banilor. Expansiune mo netară duce la
creşterea nivelului general al preţurilor şi reduce valoarea reală a banilor.

Influenţa diferitor metode de finanţare a deficitului bugetar asupra economiei

Efectele pe termen scurt
Metode Efectele pe
Rata Masa Cererea
de finanţare Investiţii Preţuri termen scurt
dobînzii monetară agregată

Cresc Creşte Se măresc

Finanţarea prin (în)
Creşte Se reduc Fără schimbări neconsi- neconsi- plăţile pentru
datorii
derabil derabil datoria publică

Finanţarea

monetară (prin Descreşte Se măresc Se măreşte Cresc Creşte Inflaţia

emisiunea banilor)

2. Teoremele echilibrului bugetar.

Intervenţia statului în economie, ghidată de transpunerea abordării keynesiene în studierea

finanţelor publice, evidenţiază faptul că variaţiile cheltuielilor publice nu sunt neutre în
realizarea unui anumit nivel al PIB şi al ocupării. Post keinesienii au privelegiat acţiunea
soldurilor bugetare asupra variaţiilor PIB de echilibru, afirmând că aceasta este comparabilă cu
aceea a unei investiţii private adiţionale, şi în acest sens, multiplicatorul bugetar apare ca un
multiplicator al cheltuielii de un tip privelegiat din punct de vedere al compensării
dezechilibrelor.

198
 În cadrul finanţelor funcţionale, ameliorate prin abordările „noii şcoli economice‖,
argumentaţia echilibrului bugetar ca mijloc puternic de acţiune asupra nivelului PIB şi al
ocupării se regăseşte în principiile teoremelor bugetare, care sunt grupate în următoarele
moduluri:

 Teoremele deficitului bugetar (Teorema nr.1 şi Teorema nr.2),

 Teoremele excedentului bugetar (Teorema nr.3 şi Teorema nr.4),
 Teorema supracompensării bugetare (Teorema nr.5),
 Teorema variaţiilor bugetului în echilibru (Teorema nr.6),
 Teoremele reechilibrării „ex post‖ al bugetului (Teorema nr.7 şi Teorema nr.8).
Ne vom referi mai detaliat la primele două tipuri de teoreme. Deci,

Teoremele deficitului bugetar.

Analiza efectelor unui defecit bugetar diferă conform originii sale. Pornind de la o situaţie
iniţială de echilibru bugetar, acest deficit poate proveni fie dintr-un excedent al cheltuielilor
publice necompensate prin creşterea veniturilior publice procurate prin fiscalitate, fie dintr-o
reducerre a impozitelor neurmate de o contracţie a sumei cheltuielilor publice. În cele două
cazuri, deficitul bugetar va provoca un efect de expansiune supra PIB şi asupra ocupării.

Teorema nr.1.

O creştere a cheltuielillor publice ΔG finanţate printr-un împrumut, emisiune monetară sau

simultan prin cele două modalităţi, acţionează ca o investiţie adiţională. Acest deficit de
cheltuieli, numit „deficit cheltuitor‖, provoacă într-o economie de piaţă dezvoltată, aflată în
situaţie de ocupare, o creştere a PIB disponibil.

Δ Y = z * ΔG = ΔG/ 1- α

Unde,

Y – efectul unui sold bugetar asupra venitului de echilibru,considerând o economie fără

relaţii cu exteriorul, adică o economie închisă,

z – multiplicatorul bugetar,

α – înclinaţia marginală spre consum a PIB.

199
 Acest efect de expansiune a deficitului provoccat prin creşterea cheltuielilor publice se
poate evidenţia fie pornind de la o situaţie de echilibru mone tar în cadrul funcţiei de consum, fie
pornind de la integralitatea fluxurilor financiare de venituri şi cheltuieli bugetare.

În cel de-al doilea caz, PIB se poate scrie, excluzând soldul exterior astfel:

Y=C+I+G

Unde: C – consum privat

I – investiţiile private

G – cheltuielile publice.

Înlocuind pe C cu valoarea sa funţională: C = C0 + α(Y - F), unde F – venituri fiscale sau

fluxurile de încasări bugetare , se obţine:

Y = C0 + α(Y-F) + I + G = C0 + αY – αF + I + G,

Y – αY = C0 + I + G – αF,

Y(1 – α) = C0 +I +G – αF.

Deoarece deficitul bugetar provoacă creşterea cheltuielilor publice, prelevarea fiscală

marginală fiind nulă, aplicând diferenţiala unei sume, obţinem în final : (1 -α)dY = dG, ceea ce
în termenii creşterii finite se scrie în filul următor:

ΔY = ΔG / ( 1 – α ).

Creşterea efectului soldui bugetar asupra venitului de echilibru (adică creşterea lui Y) este
atît creşterea PIB raţional, cât şi a celui disponibil, admiţându-se că nu există prelevare
suplimentară.

Teorema nr.2

Undeficit bugetar obţinut prin diminuarea impozitelor antrenează, într-o economie de piaţă
dezvoltată aflată în situaţia de subocupare, o creşterea PIB. Efectul de expansiune obţinut este
inferior celui provocat printr-un „deficit cheltuitor‖. Variaţia PIB disponibil se înscrie în
dinamica cererii:

Δ Y = - z * α * ΔF = - αΔF / (1 – α)

200
 Reducerea impozitelor sau „impozitele amputate‖(„tax cut‖ s-a utilizat prin anii '60 pentru
a provoca deficitul bugetar), generează un sold bugetar negativ (F < G), adică

F2 – F1 <0, şi dacă ΔY >0, ceea ce corespunde unui proces de expansiune a PIB, această
expansiune este de regulă superioară reducerii (amputării) impozitelor: deoarece 0,5 < α < 1,
ceea ce antrenează α/(1-α) >1.

Teoremele excedentului bugetar

Efectele venit al excedentului bugetar vizează două ipoteze: aceea care corespunde
„economiilor bugetare‖ şi aceea a „majorării impozitelor‖.

Teorema nr.3

Un excedent bugetar provocat printr-o diminuare a cheltuielilor publice, veniturile fiscale

rămânând neschimbate, provoacă o contracţie a PIB. Contracţia PIB provocată de „economiile
bugetare‖ va fi determinată prin multiplicatorul bugetar şi cu o mărime superioară soldului
excedentar.

Δ Y = z * ΔG = ΔG / (1 – α)

Demonstraţia decurge din Teorema nr.1, notând că în această ipoteză ΔG este negativ, deci
la fel ca ΔY; de unde efect de contracţie a PIB.

Prin ipoteză avem într-adevăr:

în t1 : G1 =F

în t2 : G2 <F (sold bugetar pozitiv)

şi deci: ΔG = G2 – G1 <0, cu alte cuvinte se provoacă o contracţie a PIB.

Teorema nr.4

Un excedent bugetar provocat printr-o creştere a încasărilor fiscale exercită un efect de

comtracţie asupra PIB. Fenomenul de multiplicare nu se exercită decât asupra unei fracţiuni a
soldului bugetar; procesul de contracţie este de importanţă ma i mică decât în cazul diminuării
cheltuielilor publice.

201
 Δ Y = -z * α * ΔF = α * ΔF / (1-α)

Contrar Teoremei nr.2, soldul bugetar este în această ipoteză pozitiv, astfel încât ΔY este
negativ, existând o contracţie a lui PIB (ΔF > 0) în general superioară variaţiei încasărilor fiscale
(0,5 < α < 1).

Prin ipoteza:

în t1 : F1 = G

în t2 : F2 > G (sold bugetar pozitiv)

şi ca urmare : ΔF = F2 – F1 > 0.

3. Conceptul de datorie publică.

Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de către stat, de unităţile

administrativ – teritoriale şi de alte instituţii publice de la persoane fizice şi juridice, pe piaţa
internă şi externă, nerambursate la un moment dat, indiferent de scadenţa acestora.
Prin datoria publică se înţelege totalitatea obligaţiunilor băneşti pe care le are statul la un
moment dat faţă de creditorii interni şi externi, rezultat de împrumuturi în monedă naţională şi în
valută, pe termen scurt, mediu şi lung, contracte de stat în mod direct sau garantate de către
acesta, inclusiv şi obligaţiile faţă de trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar pentru
acoperirea deficitelor bugetului de stat.

Datoria publică dă posibilitatea de a înţelege situaţia financiară a unei ţări, a gradului său de
îndatorare.
Dimensiunile datoriei publice sunt date de suma absolută a împrumutului unei ţări, de
mărimea datoriei publice medii ce revine pe cap de locuitor, de raportul datoriei publice faţă
de PIB. Îndeosebi ultimul indicator ne arată în ce măsură valoarea nou creată într-un an este
împovărată de datoria publică.
Datoria publică, în funcţie de categoriile de creditori, are două forme:

– datoria publică internă (faţă de creditori interni);

– datoria publică externă (faţă de creditori externi).
Datoria publică internă – este parte integrantă a datoriei publice reprezentând totalul
sumelor principale ale tuturor obligaţiunilor directe neonorate contractate de Ministerul
Finanţelor în numele Republicii Moldova în monedă naţională.

202
 Datoria externă constituie una din principalele probleme ale politicii macroeconomice.
Soluţionarea acesteia are o mare importanţă pentru economia ţării şi pentru securitatea ei.
Datoria externă este o parte integrantă a sistemului economic, care influenţează şi asupra
bugetului de stat, şi asupra ratei inflaţiei, şi asupra investiţiilor externe etc.

Datoria publică a ţărilor dezvoltate provine în proporţie covârşitoare din sursele interne şi
numai într-o mică măsură sau deloc din exterior. În schimb, ţările în curs de dezvoltare
apelează pe o scară mult mai largă la resurse străine. Opţiunea ţărilor industrializate pentru
resurse interne se explică prin faptul că având o economie dezvoltată şi diversificată, dispun
de o largă piaţă internă a capitalului de împrumut, de unde îşi pot procura cea mai mare parte
a resurselor financiare necesare acoperirii deficitului bugetar în monedă naţională; resursele
valutare necesare şi le procură mai cu seamă pe calea exportului de mărfuri şi servicii. Ţările
în curs de dezvoltare sunt silite să apeleze pe o scară mai largă la resurse externe nu numai
din cauza slabei dezvoltări a pieţei interne a capitalului de împrumut, dar şi a insuficienţei
resurselor valutare obţinute din comerţul exterior. Prin împrumuturile făcute în străinătate,
aceste ţări îşi completează, practic, resursele financiar-valutare de care au nevoie.
În funcţie de termenul pentru care se contractează împrumuturile, datoria publică poate fi:

– datoria publică pe termen scurt (flotantă);

– datoria publică pe termen mediu şi lung (consolidată).
În funcţie de calitatea creditorilor, datoria publică poate fi:

– datoria publică brută – valoarea totală a împrumuturilor, indiferent unde sunt plasate
acestea;
– datoria publică netă – în care nu este inclusă valoarea împrumuturilor plasate în
instituţiile statului.
Serviciul datoriei publice – cheltuielile anuale care reprezintă plăţile exigibile (adică suma
de bani care poate fi cerută sau asupra căreia se pot ridica pretenţii) în contul datoriei publice.

O problemă deosebit de importantă, în primul rând pentru debitor, dar în bună măsură şi
pentru creditor, este aprecierea gradului de îndatorare a unei ţări. Ele se poate exprima prin
următorii indicatori:

1. rata de îndatorare 1 = (Suma datoriilor pe termen scurt şi lung) / (Suma exporturilor de

bunuri şi servicii)*100

2. rata de îndatorare 2 = (Suma datoriilor pe termen scurt şi lung) / (Produsul Intern

Brut)*100
203
 3. rata de îndatorare 3 = (Suma datoriilor pe termen scurt şi lung) / (Numărul
Locuitorilor)*100

4. rata de îndatorare externă = (Suma datoriilor externe) / (Produsul Intern Brut)*100

5. rata serviciului datoriei = (Principal + Costul creditului) / (Suma exporturilor de bunuri

şi servicii)*100

în procesul de administrare a datoriei publice se rezolvă următoarele sarcini:

– minimizarea costului datoriei pentru debitor (rata dobânzii);

– neadmiterea supraumplerii a pieţei cu obligaţiunile de stat şi a fluctuaţiei bruşte a cursului
lor;
– folosirea eficientă a mijloacelor mobilizate şi controlul utilizării creditelor alocate după
destinaţie;
– asigurarea rambursării creditelor la timp;
– soluţionarea maximală a problemelor determinate de politica financiară.

4. Nivelul, structura şi dinamica datoriei publice a Republicii Moldova.

Structura datoriei publice variază de la o ţară la alta şi chiar de la o perioadă la alta, în

funcţie de condiţiile financiar-monetare. Ţările care cunosc procese inflaţioniste de mari
dimensiuni şi de lungă durată sunt obligate să apeleze pe o scară tot mai largă la împrumuturi pe
termen scurt şi eventual mijlociu. Aceasta, deoarece în condiţii de inflaţie cronică, plasamentele
în efecte publice pe perioade îndelungate fiind supuse unei eroziuni sistematice, încetează de a
mai fi atractive pentru deţinătorii de capital bănesc de împrumut, chiar dacă produc un venit
mediu anual mai ridicat decât împrumuturile pe termen scurt.

Toate împrumuturile obţinute din străinătate creează obligaţii financiare faţă de creanţieri.
Aceste obligaţii alcătuite din amortismente plus costul creditului formează serviciul datoriei
publice, care caracterizează efortul financiar anual. Serviciul datoriei depinde de condiţiile
financiare acordate debitorului, precum: durata creditului, cu eventuale perioade de graţie şi cu
vărsăminte la un singur termen sau la diverse scadenţe; rata dobânzii ca element important al
costului creditului la care se adaugă comisioane, taxe de asigurare etc.; moneda în care este
acordat şi trebuie rambursat creditul.

204
 Privită în timp, datoria publică manifestă o tendinţă de creştere continuă, ceea ce atrage
după sine în mod inevitabil sporirea dobânzilor aferente, precum şi a cheltuielilor publice totale.

Istoria economiei mondiale consemnează faptul că datoria ţărilor a crescut în special în

timpul războaielor la care au fost implicate şi a scăzut în fiecare perioadă de după război.
Deci, în perioadele de după război, raportul datorie-venit a scăzut chiar dacă datoria a crescut
ca rezultat al deficitelor bugetare. Dacă datoria naţională a unei ţări creşte în fiecare an, nu
înseamnă că bugetul guvernamental va fi scăpat de sub control şi că dobânzile cresc aşa de
mult încât taxele trebuie să continue să crească până când, în cele din urmă, criza izbucneşte .
Acest lucru nu se va întâmpla deoarece şi economia continuă să se dezvolte.

De la obţinerea independenţei atenţia guvernului Republicii Moldova a fost focalizată pe

probleme politice, ceea ce a contribuit la promovarea lentă şi neuniformă a reformelor
economice. Interdependenţa strânsă dintre reforma economică şi cea politică demonstrează faptul
că opţiunile strategice importante din cadrul reformei depăşesc limitele contextului politic, şi
doar soluţiile tehnocratice nu sunt suficiente în alegerea celei mai potrivite căi a reformei precum
şi viteza acesteia de derulare. Mai mult decât atât, orice trecere de la un sistem socio-economic la
altul presupune o pregătire serioasă din timp, elaborarea unei strategii şi a unui program de
schimbări radicale în conformitate cu interesele naţionale şi contextul geopolitic şi economic
internaţional.

La începutul anilor ‘90 Moldova se afla printre reformatorii de frunte în rândul ţărilor din
CSI. În prezent RM se confruntă cu două probleme macroeconomice esenţiale: creşterea PIB-
ului şi menţinerea nivelului datoriei externe în limite rezonabile.

Dinamica datoriei publice a Republicii Moldova 2010-2012

2010 2011 2012 2013 (I

față de
Tipul datoriei milioane milioane milioane trim.)
2012
lei lei lei milioane lei

Datoria de stat 18.870,8 19.226,5 21.184,7 21.163,7 ▼ 0,1%

Datoria BNM 2.482,3 3.831,54 5.637,7 5.593,5 ▼ 0,8%

205
 2010 2011 2012 2013 (I
față de
Tipul datoriei milioane milioane milioane trim.)
2012
lei lei lei milioane lei

Datoria întreprinderilor din sectorul

1.522,13 1.606,85 1.907,2 2.218,6 ▲ 16,3%
public

Datoria UAT 69.1 208,8 288,1 318,4 ▲ 10,5%

Total 22.944,3 24.875,8 29.017,7 29.294,2 ▲ 0,95%

Sursa: Elaborat de autor

În comparație cu situația de la 30 septembrie 2011, soldul datoriei publice s-a majorat cu
circa 10,0 la sută la 30 septembrie 2012. La 30 septembrie 2012, datoria publică externă a
constituit 19.987,33 milioane lei, iar datoria publică internă a constituit 7.441,85 milioane lei.
Comparativ cu situația de la sfîrșitul anului 2011, ponderea datoriei publice externe în datoria
publică totală s-a majorat, cu circa 1,2%. Ponderea datoriei de stat în PIB, la situația din 30
septembrie 2012, a constituit 23,4%. Datoria de stat, la data din 30 septembrie 2012, a fost
formată din 70,5%, datorie de stat externă și 29,5% datorie de stat internă. Datoria de stat pe
termen scurt se situează la nivelul de 31,2%, ceea ce înseamnă că circa o treime din portofoliul
datoriei de stat urmează să ajungă la scadență în decurs de un an. Datoria pe termen lung
constituie circa jumătate din portofoliul datoriei de stat, restul fiind datoria pe termen mediu.
Potrivit structurii pe valute a datoriei de stat, ponderea majoră îi re vine datoriei reprezentate de
împrumuturile de stat externe în coșul valutar DST– 50,6%, urmată de datoria de stat internă în
lei moldovenești – 29,5%, USD – 10,7%, Euro – 6,3%, WPU – 1,6%, JPY – 1,2% , GBP – 0,1%
și KWD – 0,1%. În structura datoriei de stat pe valute, cu descompunerea coșului valutar DST,
poziția dominantă este ocupată de dolarul SUA – 32,4%, urmat de leul moldovenesc – 29,5% și
Euro – 24,3%, iar suma ponderilor celorlalte valute nu depășește valoarea de 15 la sută din total.
Ponderea datoriei de stat în dolari SUA și Euro formează circa 57 la sută din portofoliul total al
datoriei de stat. În ce privește structura pe tipuri de rată a dobînzii, datoria cu rata dobânzii
flotantă a constituit 22,6% din portofoliul datoriei de stat. Instrumentele de datorie cu rata fixă a
dobînzii sunt împrumuturi de stat externe contractate de la organizațiile financiare internaționale
(BEI, BDCE, FIDA, AID, FMI), precum și de la creditori bilaterali precum Guvernul SUA,
Banca germană KfW, Fondul Kuweitean, Turk Eximbank). Bonurile de trezorerie emise pe
termen scurt pentru asigurarea stabilității financiare. a) împrumuturile de stat externe cu rata

206
flotantă a dobînzii, contractate de la organizațiile financiare internaționale (împrumuturi de la
BEI, BIRD, BERD, alocația DST de la FMI), precum și de la creditori bilaterali (Guvernul
Japoniei, Guvernul Rusiei) Valori Mobiliare de Stat emise pe termen mediu (obligațiunile de stat
cu termenul de 2 ani), Valori Mobiliare de Stat plasate prin subscriere. În primele nouă luni ale
anului 2012 pentru serviciul datoriei de stat, din bugetul de stat au fost utilizate mijloace în sumă
de 525,62 milioane lei, care se compune din:
 Serviciul datoriei de stat externe în valoare de 132,99 milioane lei
 Serviciul datoriei de stat interne în valoare de 392,63 milioane lei
Comparativ cu situația similară a anului precedent, sumele destinate serviciului datoriei de stat s-
au majorat cu circa 39,4 % la situația de la 30 septembrie 2012. Ponderea serviciului datoriei de
stat în veniturile pe componenta de bază ale bugetului de stat, la data din 30 septembrie 2012, a
constituit 4,1%.
Structura datoriei de stat externe, pe creditori, 2011 -2012

2011 2011 30 septembrie 2012 30 septembrie 2012

Creditori
mil. USD Procentual mil. USD Procentual

Creditori multilaterali 920,05 80,5% 963,57 82,4%

AID 433,08 47,1% 461,29 47,9%

FMI 325,54 35,4% 327,54 34,0%

BIRD 75,08 8,2% 59,58 6,2%

FIDA 45,42 4,9% 50,03 5,2%

BEI 24,15 2,6% 40,75 4,2%

BDCE 13,30 1,4% 14,84 1,5%

BERD 3,49 0,4% 9,54 1,0%

Creditori bilaterali 214,79 18,8% 199,28 17,0%

207
 2011 2011 30 septembrie 2012 30 septembrie 2012
Creditori
mil. USD Procentual mil. USD Procentual

Guvernul Rusiei 96,89 45,1% 84,68 42,5%

CCC (SUA) 33,84 15,8% 33,44 16,8%

Guvernul Germaniei 16,89 7,9% 16,88 8,5%

Guvernul SUA 14,82 6,9% 14,82 7,4%

Guvernul Japoniei 14,62 6,8% 14,64 7,3%

Banca germană KfW 14,40 6,7% 13,50 6,8%

Guvernul României 9,40 4,4% 8,73 4,4%

Banca japoneză JBIC 6,61 3,1% 4,96 2,5%

Turk Eximbank 6,35 3,0% 5,56 2,8%

UniCredit (Austria) 0,0 0,0% 1,48 0,7%

Fondul Kuweitean 0,98 0,5% 0,63 0,3%

Creditori come rciali 7,63 0,7% 6,23 0,5%

Banca Germană AKA 7,63 6,23

Total 1.155,66 100% 1.142,48 100%

Sursa: Elaborat de autor

208
5. Inte rdepende nţa şi interacţiunea deficitului bugetar şi a datoriei publice.
Una din problemele esenţiale ale economiei de piaţă, în general, şi ale economiei în
tranziţie, în special, o constituie modul cum sunt finanţate deficitele bugetare în condiţiile în
care este ştiut că datoria publică reprezintă o povară, iar finanţarea deficitelor are o serie de
implicaţii asupra dobânzii şi creşterii economice.
O problemă esenţială, în special pentru economia în tranziţie, este acea a aprecierii
corecte a deficitului bugetar. Pentru aceasta trebuie făcută distincţia între deficitul bugetar
actual şi cel structural. Deficitul structural (deficitul ajustat ciclic) este nivelul la care s-ar
afla deficitul în condiţiile în care producţia ar atinge nivelul de ―full employment‖ (de
angajare maximă a forţei de muncă). Ca urmare, deficitul ciclic va fi diferenţa dintre deficitul
real şi cel structural. Aceasta înseamnă că, dacă bugetul ar fi în medie echilibrat, pe perioade
lungi, ne-am aştepta ca să existe deficite bugetare în perioade de criză şi surplusuri în
perioade de avânt economic.
În perioada de criză economică starea bugetului se agravează, deoarece taxele
guvernamentale pe venituri scad, iar cheltuielile cresc. Dimpotrivă, în perioadele de avânt,
bugetul se îmbunătăţeşte automat. Putem afirma că există un impact cantitativ al crizei
economice asupra bugetului.
De asemenea, trebuie de ţinut seama de influenţa politicii de venituri şi cheltuieli asupra
bugetului de stat, fiind necesară observarea impactului măsurilor politicii fiscale asupra
deficitului bugetar.
Experienţa unor ţări dezvoltate dovedeşte că o reducere a taxelor în perioada de criză
poate conduce la revenire economică spectaculoasă pentru anumite sectoare.
Problema esenţială pentru o economie în tranziţie este aceea a creşterii cumulative a
deficitelor bugetare.
Ratele mari ale dobânzii presupun plata unor dobânzi mari a creditelor, acestea având
influenţe considerabile asupra deficitului bugetar.
Rolul factorului politic în creşterea deficitelor bugetare este de asemenea important, creşterea
taxelor şi reducerea cheltuielilor guvernamentale fiind măsuri antipopulare.
Finanţarea prin intermediul datoriei publice şi al emisiunii băneşti sunt modalităţi
standard de finanţare a deficitului. Vânzările de valori devin tot mai importante în ţările în
curs de dezvoltare, când guvernul vinde terenuri publice sau întreprinderi din sectorul public,
încasările din vânzări putând fi folosite pentru finanţarea deficitului sau pentru retragerea
datoriei publice.

209
 Interdependenţa economică şi politică a oricărei formaţiuni statale implică în mod
obligatoriu promovarea unei politici adecvate, care e orientată spre asigurarea securităţii
economice şi politice a ţării.
Securitatea economică a statului apare ca un fenomen complex şi multifuncţional, c u
obiective specifice în fiecare perioadă istorică. Ea va fi specificată în funcţie de situaţia existentă
şi factorii- risc sau pericolele ce ameninţă stabilitatea social-economică a ţării.

Actualmente strategia securităţii economice se asociază cu necesita tea depăşirii zonei

critice în dezvoltare, asigurării unei creşteri economice durabile. Un sistem economic poate fi
stabil numai cu condiţia dezvoltării lui permanente.
Problema devine rezolvabilă numai prin redresarea şi perfecţionarea tuturor elementelo r
sistemului economic, parte integră a cărui îl constituie finanţele publice.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1) Caracterizați cauzele al dezechilibrului fiscal

2) Comarați deficitul structural și dificitul cyclic

3) Caracterizați și comparați avantajele și dezavantajele surselor de finanţare al deficitului

bugetar.

4) Analizați teoremele deficitului bugetar.

TESTE – GRILĂ

1) Deficitul total înregistrat într- un an poate fi divizat în:

a) structural;
b) dinamic;
c) ciclic;
d) сronic.

2) În sursele externe de finanţare al deficitului bugeta se include:

a) grante;

210
 b) împrumutarea de la sistemul bancar;
c) credite comerciale;
d) reducerea averii străine;
e) acumularea temporară a datoriei externe.

3) În sursele interne de finanţare al deficitului bugeta se include:

a) împrumutarea de la sectorul nebancar;
b) credite concesionale;
c) împrumutarea de la sistemul bancar;
d) credite comerciale;
e) grante;
4) În funcţie de calitatea creditorilor, datoria publică poate fi:
a) brută;
b) globală;
c) multilaterală;
d) negative;
e) netă.

Studii de caz:

1. Definitivaţi conceptul de datorie publică, conceptul de deficit bugetar şi

mecanismul finanţării.

2. Determinați interdependenţa şi interacţiunea deficitului bugetar şi a datoriei publice în RM.

Anexa nr. 1

Structura resurselor finaciare publice [52, p.64]

211
 Sub formă de ajutoare nerambursabile Transferuri externe

externe
Resurse
-de la guvernele altor ţîri
Împrumutiri de stat
-de la instituţiile finaciar-bancare internaţionale extrene

-de la bănci private etc.

-impozite si taxe
Provenenţa resurselor

interne
Resurse

-venituri de la întreprinderile şi propritetăţile de stat

-donaţiile intrene

şi juridice;
-emisiunea de bani de hîrtie

înregistrare.
- taxe vamale;
- asupra averii;
-împrumuturi interne

212
- taxe de timbru şi de
- TVA, accize, pe consum;
Impozite directe şi indirecte:

- pe venitul persoanelor fizice

-emisiunea de bani de hirtie peste necesităţi;

Clasificaţia veniturilor bugetare

-împrumuturile de stat interne şi extene;
Resurse
extraordinare

-ajutoare ,transferuri din străinătate;

minte)
de stat:
-sume primite din participaţii de capital în străinătate;

-chirii, arenzi.
-valorificarea peste hotare a bunurilor statului;
Venituri fiscale
Bugetul public naţional

- dividente, redevenţe;
Regularitatea încasărilor la

stat
pentru

Diverse ale venituri (vărsă-

Resurse ordinare

sociale de
asigurările

Venituri de la instituţii publice;

Contribuţii

Venituri nefiscale
De la întreprinderi şi proprietăţi

Anexa nr. 2
 (1)Venituri curente (2)Mijloace speciale ale (5)Transferuri
instituţiilor publice

(3)Veniturile fondurilor
Venituri speciale (6)Granturi
fiscale

(4)Mijloace din
Încasările
vînzarea şi privatizarea
fiscale
bunurilor proprietate
publică

Externe

Interne
- impozitele pe - mijloace din
venit; privatizarea bunurilor
- contribuţii de proprietate publică;
asigurări sociale de - mijloace din vînzarea
stat obligatorii; bunurilor proprietate
- impozitele pe publică;
proprietate; -etc..
- impozitele intrene
pe mărfuri si servicii
(TVA,accize etc);
- impozitele asupra
comerţului
intrenaţional si
operaţiunilor
-mijloace încasate pin decontări reciproce de la bugete

exeterne;
-pentru chletuieli capitale de la bugete de la alt nivel.

- alte impozite. -pentru cheltuieli curente primite de la bugete de alt

- venituri din activitatea de

antreprenoriat şi din
-alte tipuri de transferuri.

proprietate;
- taxele şi plăţile
- de peste hotare.

administrative;
- amenzile şi sancţiunile
de alt nivel.

administrative.
nivel.

Sursa: Elaborată în baza actelor normat ive

Anexa nr. 3

Resursele bugetului administraţiei centrale de stat [53, p.43]

213
 (1)Venituri (2)Venituri din operaţiuni
curente cu capital din transferuri
de capital

Încasări Încasari
fiscale nefiscale
Venituri din vînzarea
capitalului fix si din
transferuri de capital
-venituri din activitatea de
antreprenoriate;
-taxele şi plăţile administrative
-amenzile şi sancţiunile
administrative
-încasările neidentificate Venituri din vînzarea capitalului fix
(venituri din privatizarea
întreprinederilor de stat şi a fondurilor
fixe)

Încasările de la vinzarea patrimoniului

de stat.

Veniturile din vînzarea terenurilor şi

Impozite Impozite activelor nemateriale
directe indirecte

(3) Granturi
-impozit pe
venit
-impozit pe -taxa pe valoarea
proprie adăugata ;
-accizele; Externe
-taxele rutiere
speciale.

Anexa nr. 4

Structura veniturilor bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale [53, p.104]

214
 Venituri proprii se constituie din impozitele şi taxele
locale, se virează direct şi integral la bugetele respective

Mijloace speciale sunt veniturile instituţiei publice

obţinute de la efectuarea lucrărilor şi prestarea serviciilor
contra plată

D e fa l că r i de la v e n i t u r i le g e ne ra l e de

215
s t a t, conform normativelor procentuale stabilite prin
legea bugetară anuală
administrativ-teritoriale
Veniturile bugetelor unită ţ ilor

Transferuri sunt mijloacele financiare alocate, de l a

bugetul de stat la bugetele raionale, bugetul central al
unităţii teritoriale autonome, bugetul mun. Chişinău şi de
la aceste bugete la bugetele locale

Fonduri speciale pentru susţinerea unor programe de

interes local, cu respectarea dispoziţiilor legale, ale
autorităţilor reprezentative şi deliberative ale unităţilor
administrativ-teritoriale
 IBLIOGRAFIE

1. Constituţia Republicii Moldova. Chişinău, 1994.

2. Carta Europeană a Autonomiei Locale, Strasbourg, 15 octombrie 1985, în vigoare pentru
Republica Moldova de la 1 februarie 1998.
3. Legea Republicii Moldova privind administraţia publică locală Nr.436 din 28.12.2006.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.32-35 din 09.03.2007.
4. Legea Republicii Moldova privind finanţele publice locale Nr.397-XV din 16.10.2003.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.248 din 19.12.2003.
5. Legea Republicii Moldova privind sistemul bugetar şi procesul bugetar Nr.847-XIII
din 24.05.96. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.19-20/197 din 27.03.1997.
6. Legea Republicii Moldova privind dezvoltarea regională Nr.438 din 28.12.2006. Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.021 din 16.02.2007.
7. Legea Republicii Moldova privind descentralizarea administrativă Nr.435 din 28.12.2006.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.029 din 02.03.2007.
8. Legea Republicii Moldova privind organizarea administrativ- teritorială a Republicii
Moldova Nr.764 din 27.12.2001. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.16 din
29.01.2002.
9. Armeanic A. Fiscalitatea în statele contemporane: note de curs. Chişinău: C.E. U.S.M.,
2003. 167 p.
10. Ciubotaru M. Monitorizarea şi analiza situaţiei socio-economice, elaborarea prognozelor şi
actualizarea conceptelor de dezvoltare a ţării în domeniile economic, social ştiinţifico-
tehnic: Raport statistic. Institutul Naţional de Economie şi Informaţie. Chişinău: 2003. 103p.
11. Cobzari L., Manole T. Metodologia planificării bugetare: elaborări de buget. Chişinău:
2004. 231 p.
12. Bălănescu R., Bălăşescu F., Moldovan E. Sistem de impozite. Bucureşti: Economica, 1994.
192 p.
13. Brezeanu P. Fiscalitate: Concepte. Metode. Practici. Bucureşti: Economica, 1999. 384 p.
14. Brezeanu P. Finanţele publice şi fiscalitatea între teorie şi p ractică. Bucureşti: 1998. 220 p.
15. Certan A. Politica fiscală: aspectul teoretic şi aplicarea practică: informaţie expres. Chişinău:
INEI, 2003. 51 p.
16. Cojuhari A. Politica fiscală şi specificul ei în Republica Moldova. Teoria economică.
Chişinău: Editura U.T.M., 2004. p.174-193.
17. Corduneanu C. Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor. Bucureşti: Codecs, 1998. 664 p.
18. Filip Gh. Finanţe publice. Iaşi: Junimea, 2002. 233 p.

216
19. Paladi I. Problemele restructurării administraţiei publice locale în perioada de tranziţie.
Chişinău: ASEM, 1998.
20. Hîncu R. Cheltuieli pentru învăţământ în condiţiile deficitului bugetar în Republica
Moldova. Chişinău: CEP ASEM, 2004. 170 p.
21. Manole T. Finanţe publice. Teorie şi aplicaţii. Chişinău: S.n., 1998. 348 p.
22. Mihăilescu I., Chilarez D. Sisteme comparate de impozite. Piteşti, 2002.- 329 p.
23. Moşteanu N. Impozite şi taxe 2004-2005. Bucureşti: Economica, 2004. 368 p.
24. Moşteanu T. Buget şi Trezorerie publică. Bucureşti: Editura Universitara 2003. 360 p.
25. Musgrave R. The Foundations of Taxation and Expenditure. Vol.3. Cheltenham. 2000. p.
81-103.
26. Musgrave R., Musgrave P. Pablic Finance in Theory and Practice. New York: McGraw-Hill,
Book Co, 1984. 824 p.
27. Ricardo D. The Principles of Political Economy and Taxation. New York: ed. Dover
Publications, 2004. 320 p.
28. Samuelson P., Nordhaus W. Economie politică. Bucureşti: Teora, 2000. 944 p.
29. Smith A. Avuţia naţiunilor: Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Vol.1. Chişinău:
Universitas, 1992. 344 p.
30. Smith A. Avuţia naţiunilor: Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Vol.2. Chişinău:
Universitas, 1992. 406 p.
31. Stratulat O. Impozite directe. Chişinău: Evrica, 2004. 71 p.
32. Veveriţă P., Ciobanu Gh., Pădure L. Studii şi analize financiar-bugetare. Chişinău: Firma
editorial-poligrafică Tipografia Centrală, 2000. 308 p.
33. Şaguna D., Iliescu S. Procedura fiscală în România. Bucureşti: Oscar Print, 1996. 527 p.
34. Stratulat O. Impozite directe. Chişinău: Editura Evrica, 2004. 72 p.
35. Bucătaru D. Finanţe: note de curs. Iaşi: Editura Fundaţiei„Chemarea ‖, 1994. 157 p.
36. Topciu C., Vintilă G. Fiscalitate. Bucureşti: Secorex, 1998. 262 p.
37. Vasile R. Monedă şi politică fiscală. Bucureşti: Uranus, 1994. 223 p.
38. Voinea Gh. Impozite, taxe şi contribuţii. Iaşi: Editura Junimea, 2005. 271 p.
39. Voinea Gh. Îmbunătăţirea administrării impozitelor şi taxelor locale în condiţiile mijloacelor
moderne de prelucrare a informaţiilor. Iaşi: Editura Informatica, 2005. 10 p.
40. Grigorie-Lăcriţă N. Finanţe publice şi fiscalitate. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de
Mâine, 2004.
41. Manole T. Finanţe publice locale: rolul lor în consolidarea autonomiei financiare la nivelul
unităţilor administrativ-teritoriale. Chişinău: Epigraf, 2003. 240 p.
42. Manole T. Finanţe publice. Teorie şi aplicaţii. Chişinău: Editura Cartier, 2000. p.19-186.
217
43. Manolescu Gh. Buget – abordare economică şi financiară. Bucureşti: Economica, 1997. 368
p.
44. Secrieru A. Finanţe publice: Instrumente şi mecanisme financiare de intervenţie
guvernamentală. Chişinău: Epigraf, 2004, 424 p.
45. Bălan E. Instituţii de drept public. Bucureşti: Editura All Beck, 2003. 143 p.
46. Negulescu P. Tratat de Drept Administrativ Român. Bucureşti: Editura Tipografiile Române
Unute, 1924. 217 p.
47. Casian A., Petroia A. Tranziţia: retrospective şi perspective, politica bugetar- fiscală.
Chişinău: GUNIVAS, 2002. 472 p.
48. Stratulat O. Impozitele abordare teoretică. Chişinău: Editura Evrica, 2004. 96 p.
49. Juraj Nemec-Glen Wright. Finanţe publice – teorie şi practică în tranziţia central-europeană.
Editura ARS LONGA. 2000. p.300-336.
50. Ioniţă, V. Analiza sistemului finanţelor publice locale în Republica Moldova. Chişinău:
TISH, 2003.
51. Matei G. Finanţe generale. Craiova: Editura MONDO – EC, 1994. 299 p.
52. Шуляк П., Белотелова Н. Финансы. Москва: Издательско-торговая корпорация
―Дашков и Ковалев‖, 2007. 592 p.
53. Ковалев В. Финансы. Москва: Издательство ―Проспект‖, 2007. 626 p.
54. Грязновой А., Маркиной В. Финансы. Москва: Издательство ―Финансы и статистика‖.
2007. 489 p.
55. Ioniţă V. Dinamica finanţelor publice locale în în condiţiile re-centralizării puterii de stat.
Chişinău: TISH, 2004. 28 p.
56. Ioniţă V. Modelul deciziilor financiare în managementul administraţiei publice locale.
Chişinău: S. n., 2000.
57. Bălan E. Administrarea finanţelor publice locale. Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1999.
58. Mihăilescu I. Sisteme camparate de impozite şi taxe. Pteşti: Editura Independenţa
Economică, 2002.
59. Mihalcea L. Gestiunea finanţelor publice: modelul francez. Bucureşti: Editura Economică,
2000.
60. Stratulat O. Sistemul resurselor financiare publice. Chişinău: Institutul Naţional de
Economie şi Informaţie, 2003.
61. Veveriţă P., Ciobanu G., Pădure L. Studii şi analize financiar-bugetare. Chişinău: 2000.
62. Grecianîi Z., Văzdăuţan V., Arionescu S. Finanţe publice locale: manual de instruire pentru
reprezentanţii Administraţiei Publice Locale. Chişinău: Cartier, 2001.

218
63. Grigorie-Lăcriţă N. Finanţe publice şi fiscalitate. Cioponea - Bucureşti: Ed. Fundaţiei
România de Mânine, 2004.
64. Tudose V., Dandara V., Plămădeală N. Impozite şi taxe în bugetul local: în ajutorul
funcţionarului public şi alesului local. Chişinău: F.E. -P. Tipografia Centrală, Partea I, 2000.
65. Tudose V., Dandara V., Plămădeală N. Impozite şi taxe în bugetul local: în ajutorul
funcţionarului public şi alesului local. Chişinău: F.E. -P. Tipografia Centrală, Partea II,
2000.
66. Tudose V., Dandara V., Cebotarenco P. Impozite şi taxe în bugetul local: în ajutorul
funcţionarului public şi alesului local. ed. a 2-a, revăzută şi completată. Chişinău: F.E. -P.
Tipografia Centrală, Partea I, 2001.
67. Puşcuţa S., Patraman T., Necheşchina Z. Impozite şi taxe în bugetul local: în ajutorul
funcţionarului public şi alesului local. ed. a 2-a, revăzută şi completată. Chişinău: F.E. -P.
Tipografia Centrală, Partea II, 2001.
68. Tudose V., Dandara V., Echim I. Impozite şi taxe în bugetul local: în ajutorul funcţionarului
public şi alesului local. ed. a 3-a, revăzută şi completată. Chişinău: S. n., Partea I, 2004.
69. Tudose V., Fondos I., Sop L. Impozite şi taxe în bugetul local: în ajutorul funcţionarului
public şi alesului local. ed. a 3-a, revăzută şi completată. Chişinău: S. n., Partea II, 2004.
70. Ulian G., Doga-Mîrzac M., Rotaru L. Finanţe publice. Chişinău: 2007. 257 p.
71. Vintilă G. Fiscalitate: metode şi tehnici fiscale. Bucureşti: Ed. Economică, 2004.
72. Cojuhari A. Veniturile şi sistemul de impozitare. Chişinău: Editura Universitas, 1993. p.184-
197.
73. Ricardo D. Opere alese. Vol. I. Chişinău: Universitas, 1993. 333 p.
74. Profiroiu A. Economia sectorului public. Bucureşti: Editura Economică,2001. 222 p.
75. Văcărel Iu. Tendinţe în evoluţia sistemelor fiscale ale ţărilor membre ale OCEDE, UE şi
Rmâniei. Bucureşti: 2006.
76. Manolescu G. Politici economice (concepte, instrumente, experienţe). Bucureşti: Editura
Economică, 1997. 678 p.
77. Munteanu I., Popa V., Mocanu V. De la centralism spre descentralizare. Chişinău: Ed.
Cartier, 1998.
78. Bari, I. Economie mondială. Bucureşti: 1997, 366 p.
79. Barson M. Integrarea economică europeană. Vol.1. Cluj: Ed. Carpatica, 1995. 278 p.
80. Bîzgu I. Integrare, eficienţă, competivitate. Chişinău: 2000. 366 p.
81. Dobrotă N. Economie politică. Bucureşti: Ed. Economie, 1995. 670 p.
82. Georghescu N. Teorii şi modele în relaţii economice internaţionale. Cluj: 2002. 166 p.
83. Goux J. Economie monetaire et financiere. Paris: 1993. 26 p.
219
84. Guţu I. Republica Moldova: economia în tranziţie. Chişinău: 1998. 374 p.
85. Hâncu R. Economia informaţională: aspecte manageriale şi investiţionale. Chişinău: 2002.
268 p.
86. Moldovanu D. Relaţiile economice externe ale R. Moldova: afirmarea şi perspective.
Chişinău: 1995. 288 p.
87. Munteanu I. Dezvoltări regionale în R. Moldova. Chişinău: 2000. 186 p.
88. Nechita V. Integrarea europeană. Bacău: Deşteptarea, 1996. 312 p.
89. Răilean V., Borş V. Republica Moldova şi integrarea economică europeană. Chişinău: 2000.
244 p.
90. Sava P. Integrarea economic. Bucureşti: Ed.Print, 1996. 384 p.
91. Toba A. Teorie economică general. Chişinău: 2001. 288 p.
92. Umaneţ V. Istoria gândirii economice. Chişinău: 1992. 168 p.
93. Umaneţ V. Economie politică. Chişinău: 2001. 266 p.
94. Deniţă I. Relaţii economice internaţionale. Bucureşti: Ed. Economică, 1999.
95. Васильева Н. Мировая экономика. Москва: 1994. 318 c.
96. Поляк Г., Марковa А. История мировой экономики. Москва: 2001. 448 c.
97. Văcărel Iu. Politici economice şi financiare de ieri şi de azi. Bucureşti: Economica, 1996.
384 p.
98. Pollitt C., Bouckaert G. Reforma managementului public. Analiză comparată. Chișinău:
Editura EPIGRAF, 2004. 336 p.
99. Howlett M., Ramesh M. Studiul politicilor publice. Chişinău: Editura EPIGRAF, 2004. 272
p.
100.Lane F. Problemele actuale de administraţie publică. Chişinău: Editura EPIGRAF, 2006.
560 p.
101.Botnari N. Finanţele întreprinderii. ASEM. Chişinău: Î.S. F.E. -P. Tipografia Centrală, 2006.
240 p.
102.Cobzari L., Manole T. Metodologia planificării bugetare; elaborare de buget. Chişinău: S.n.,
2004 (CEP USM). 231 p.
103.Popescu C. şi alţii. Republica Moldova: Dimensiunile reformelor. Chişinău: Pontos, 2002.
344 p.
104.Savenco L. şi alţii. Influenţa politicii fiscale asupra dezvoltării economiei naţionale:
Informaţie de sinteză. Chişinău: INEI, 2005. 51 p.
105.Fuior E. şi alţii. Direcţii de optimizare a mecanismului fiscal şi modelarea încasărilor fiscal
în Republica Moldova. Chişinău: INEI, 2005.

220
106.Manole T. şi alţii. Descentralizarea fiscală. Provocări pentru Republica Moldova. Chişinău:
Epigraf, 2006. 320 p.
107.Văcărel Iu. şi alţii. Finanţe publice. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2003. 666 p.
108.Văcărel Iu. şi alţii. Finanţe publice. ed. a 2-a. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
1999. 759 p.
109.Boardman A. şi alţii. Analiza cost-beneficiu: concepte şi practică. ed. a II-a. Chişinău: Arc,
Tipografia Centrală, 680 p.
110.Hîncu R. şi alţii. Metode şi tehnici fiscal. Chişinău: Editura ASEM, 2005. 261 p.
111.Hîncu R. şi alţii. Finanţe publice. Chişinău: Editura ASEM, 2005. 188 p.
112.Valcov V. şi alţii. Moldova în cifre 2003: Culegere succintă de informaţii statistice.
Chişinău: Statistica, 2003. 300 p.
113.Valcov V. şi alţii. Moldova în cifre 2008: Breviar statistic. Chişinău: Editura Statistica,
2008. 90 p.
114.Ciubotaru M. şi alţii. Corupţia şi evaziunea fiscal: dimensiuni economice. Chişinău:
Transparency International – Moldova, 2003. 175 p.
115.Anuarul Statistic al Republicii Moldova 2004 Chişinău, 2004. 744 p.
116.Anuarul Statistic al Republicii Moldova 2005 Chişinău 2005. 560 p.
117.Informarea şi documentarea formatorilor în domeniul administraţiei publice locale.
Fundaţia Soros-Moldova. 12-14 mai 1999. Chişinău: 1999. p. 30-38.
118.Studii şi analize financiar-bugetare. Parlamentul Republicii Moldova. Centrul pentru analiză
bugetară şi financiară. Chişinău: 2000.
119.Chicu N. Impactul impozitelor directe asupra anumitor procese social – economice: Teza dr.
ş. economice. Chişinău: 2003, 133 p.
120.Vîlcu N. Rolul impozitelor şi taxelor în formarea pieţei interne: Teza dr. ş. economice.
Chişinău: Editura (s. n.) 2003.
121.Chicu N. Reglementarea fiscală – o funcţie prioritară a impozitelor. În: Economica. Revistă
ştiinţifico-didactică. 2002, nr.1, p. 69-72.
122.Finanţe, bănci, asigurări: revistă lunară, apare din 1998. Societatea Comercială „Tribuna
economică. Colecţia 2004-2006.
123.Impozite şi Taxe. ed. Tribuna Economică. Bucuresti: Colecţia 2003-2006.
124.Ioniţă N., Dinga E. Presiunea fiscală în economia de piaţă. În: Finanţe, Credit, Contabilitate.
1998, nr.3, p.3-10.
125.Manole T. Principiile de impozitare şi politica fiscală. În: Economie şi sociologie. 2001,
nr.3, p.32-38.

221
126.Manole T. Principiile impunerii şi problemele presiunii fiscale în Republica Moldova. În:
Administrarea publică. 2002, nr.1, p.29-40.
127.Revista Finanţe Publice şi Contabilitate: revistă, apare din 1990, serie nouă din 2002. ed. de
Ministerul Finantelor Publice. Colecţia anului 2005-2006.
128.Grigorie-Lăcriţă N. Elementele impozitului. În: Impozite şi taxe. 2002. nr. 4, p.6-32.
129.Grigorie-Lăcriţă N. Conţinutul impozitelor. În: Impozite şi taxe. 2002. nr. 4, p.2-6.
130.Grigorie-Lăcriţă N. Principiile impunerii. În: Impozite şi taxe. 2002. nr. 4, p.35-44.
131.Grigorie-Lăcriţă N. Principii de politică fiscală. În: Impozite şi taxe. 2002. nr. 4, p.44-63.
132.Grigorie-Lăcriţă, N. Elasticitatea impozitului. În: Tribuna Economică. 2002, nr. 1, p.34-50.
133.Grigorie-Lăcriţă N. Metode de impunere. În: Tribuna Economică. 2002, nr. 5, p.34-51.
134. Grigorie-Lăcriţă N. Determinarea şi perceperea impozitelor. În: Tribuna Economică. 2002,
nr. 5, p.61-64.
135. Grigorie-Lăcriţă N. Impozitul – determinare şi perceperi. În: Tribuna Economică. 2002, nr.
37.
136. Grigorie-Lăcriţă N. Rata fiscalităţii. În: Tribuna Economică. 2002.- nr. 39.
137. Grigorie-Lăcriţă N. Stopajul la sursă. În: Tribuna Economică. 2002, nr. 43.
138.Grigorie-Lăcriţă N. Regimul fiscal al contribuabililor. În: Tribuna Economică. 2002, nr. 46.
139.Grigorie-Lăcriţă N. Impunerea contribuabililor. În: Impozite şi taxe. 2002, nr. 4.
140.Popescu L. Redefinirea funcţiilor sistemului fiscal în literatura economică actuală. În:
Finanţe, credit, contabilitate. 2001, nr. 10.
141.Popescu L. Conţinutul economic al finanţelor publice şi impozitului. În: Finanţe, credit,
contabilitate. 2001, nr. 1.
142.Cobzari L. şi alţii. Gestionarea finanţelor publice în Republica Moldova. În: Ştiinţa,
businessul, societatea: conferinţa internaţională. Chişinău: 2004, p. 31-34.
143.Fuior E. Sistemul fiscal şi utilizarea lui în reglarea cheltuielilor bugetare. În: Analele
Academia de Transporturi, Informatică şi Comunicaţii. Chişinău: 2003, vol. II (III), p. 189-
199.
144.Hîncu R. şi alţii. Impactul impozitelor indirecte asupra proceselor social-economice. În:
Analele ASEM. Chişinău: CEP ASEM, 2004, p. 273-280.
145.Manole T. Racordarea finanţelor publice ale Republicii Moldova la cerinţele standardelor
europene. În: Conferinţa tehnico-ştiinţifică jubiliară a colaboratorilor, doctoranzilor şi
studenţilor. Chişinău: UTM, 2004, p. 196-197.
146.Patraş M. Economia R. Moldova în economia mondială. În: Simp. Professorum. Seria
Economie, ULIM. Chişinău: 2001, 248 p.

222
147.Pîslaru P. Integrarea R. Moldova în economia mondială. În: Simp. Prof. Serie Economie,
ULIM. Chişinău: 2001, 248 p.
148.Pîslaru P. Exigenţele integrării R.Moldova în economia mondială În: Materialele
simpozionului internaţional. Chişinău: 2001, 248 p.
149.Roşca P. Relaţii economice internaţionale. În: Simpozionul al III-a internaţional. Chişinău:
IREI, 2002, 280 p.

223
Galina ULIAN, Lilia ROTARU, Andrei MULIC

Gestiunea finanţelor publice

Note de curs şi aplicaţii pentru seminar

Redactor

Asistenţa computerizată şi coperta

Bun de tipar ----------. Formatul ------------------.

Coli de tipar x,x. Coli editoriale x,x.

Comanda xx. Tirajul xx ex.

Centrul Editorial-poligrafic al U SM

str. Al.M ateevici, 60. Chişinău, M D 2009.

224