Ioana VĂDĂSAN

Instituţiile şi Economia Uniunii Europene

CURS 2

CURS 2

PARTEA I. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL 1. EUROPA LA SFÂRŞITUL CELUI DE AL DOILEA

RĂZBOI MONDIAL. NAŞTEREA IDEII DE EUROPA UNITĂ
1.1. Introducere
1.2. Puţină istorie
1.3. Primele organizaţii
1.3.1. Consiliul Europei
1.3.2. Planul Marshall – promotor al construcţiei europene
1.3.3. Organizaţia Europeană de cooperare economică

CAPITOLUL 2. FONDATORII. TRATATELE FUNDAMENTALE ÎN

CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ
2.1. Fondatorii
2.1.1. Jean Monnet
2.1.2. Robert Schuman
2.1.3. Konrad Adenauer
2.1.4. Alcide de Gasperi
2.2. Tratatele fundamentale în construcţia europeană
2.2.1. Planul Schuman. Tratatul de la Paris

1
 Ioana VĂDĂSAN
Instituţiile şi Economia Uniunii Europene
CURS 2

CAPITOLUL 1. EUROPA LA SFÂRŞITUL CELUI DE AL DOILEA

RĂZBOI MONDIAL. NAŞTEREA IDEII DE EUROPA UNITĂ
1.1. Introducere
1.2. Puţină istorie
1.3. Primele organizaţii
1.3.1. Consiliul Europei
1.3.2. Planul Marshall – promotor al construcţiei europene
1.3.3. Organizaţia Europeană de cooperare economică

1.1. Introducere
În prezent, o persoană care vizitează Europa pentru prima dată îşi dă seama că Uniunea
Europeană există, fără a înţelege exact despre ce este vorba. În aeropoarte există ieşiri pentru
cetăţeni ai Uniunii Europene, şi pentru cetăţeni din alte state. În 17 ţări se foloseşte moneda
Euro, în timp ce în restul ţărilor sunt folosite diverse monezi naţionale. La unele graniţe nu există
controale, în timp ce la alte graniţe aceste controale încă sunt realizate. Fiecare ţară are propriul
său sistem politic (guvern naţional, parlament naţional, curte naţională de justiţie), dar în paralel
există şi un sistem politic european (Comisia Europeană. Parlamentul European, Curtea
Europeană de Justiţie).
De ce există, în paralel, aceste sisteme? Răspunsul constă în eforturile guvernelor
naţionale de a creşte securitatea şi bunăstarea ţărilor lor, într-o lume din ce în ce mai
interdependentă, mai competitivă şi mai globalizată.
Europa are o istorie lungă, caracterizată prin instabilitate şi prin războaie. Faptul că, în
prezent, ţările europene sunt legate între ele din punct de vedere politic şi economic, reprezintă
soluţia găsită pentru a consolida democraţia, şi pentru a elimina orice surse de conflict pe
continentul european.

1.2. Puţină istorie

Pentru a înţelege începuturile actualei construcţii europene, să vedem care era situaţia
Europei la sfârşitul celui de al doilea război mondial.
În 1945, o familie aflată în aproape orice loc din Europa se găsea în una din următoarele
situaţii: fusese condusă de un dictator fascist brutal, sau fusese ocupată de o armată străină, sau
ambele situaţii. Ca un rezultat direct, zeci de milioane de europeni muriseră, iar economia
europeană era în ruine.
În plus, al doilea război mondial nu era un eveniment istoric izolat. Pentru persoanele de
vârstă medie, era a doua experienţă de acest gen, implicând distrugeri masive şi pierderi de vieţi
omeneşti; al doilea război mondial a izbucnit la doar două decenii după primul război mondial
(1914-1918). Al doilea război mondial a reprezentat a patra confruntare dintre Franţa şi
Germania în decurs de numai 130 de ani. În 1945, devenise clar pentru toată lumea că modul în
care Europa se guverna era complet greşit. Era nevoie de schimbări radicale.
De atunci, integrarea economică şi politică în Europa a fost ghidată de un obiectiv
fundamental: păstrarea păcii între naţiunile europene.
În Europa de Vest, războiul a ucis în jur de 8 milioane de persoane. În Europa Centrală şi
de Est, peste 9 milioane de oameni au murit. Uniunea Sovietică a pierdut peste 20 de milioane.
Pagubele economice erau uriaşe.

2
 Ioana VĂDĂSAN
Instituţiile şi Economia Uniunii Europene
CURS 2

Situaţia economică şi umanitară din Europa anilor 1945-1947 era critică. Infrastructura,
industria şi locuinţele erau distruse. Producţia de hrană din 1946 a fost scăzută, în timp ce iarna
din 1946-1947 a fost foarte dură. Foametea se răspândise, iar mâncarea era raţionalizată în ţările
europene. Mulţi europeni depindeau de ajutorul umanitar.
Şocul şi groaza lăsate în urmă de război au adus pe buzele tuturor o singură întrebare:
„Cum poate Europa să evite un alt război?” Soluţia a constat într-o cooperare strânsă între toate
naţiunile europene. Cea mai faimoasă declaraţie în acest sens îi aparţine lui Winston Churchill
care, în 1946, îndemna la crearea „Statelor Unite ale Europei”.

1.3. Primele organizaţii

1.3.1. Consiliul Europei

După al doilea război mondial, necesitatea abordării ideii de unitate europeană a devenit
urgentă, ducând la formarea unei mulţimi de mişcări pro-europeniste.
Trebuie amintit, în acest context, Congresul de la Haga (7-11 mai 1948). Franţa propune
constituirea unei Adunări Consultative Europene denumită Consiliul Europei. Acest lucru s-a
materializat prin semnarea Tratatului Constitutiv al Consiliului Europei (Londra, 5 mai 1949), de
către 10 ţări (Franţa, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg,
Norvegia şi Suedia).
Competenţa recunoscută Consiliului Europei se manifestă în domeniile: economic, social,
cultural, ştiinţific, juridic, administrativ şi etic.
Consiliul de Miniştri a aprobat în şedinţa din 4 noiembrie 1950, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului. Convenţia enumără drepturile individuale şi libertăţile cetăţeneşti.
Consiliul Europei este mai mult decât un club al ţărilor europene, ataşat valorilor
spirituale şi morale, care sunt patrimoniul comun al popoarelor şi care sunt la originea
principiilor, libertăţilor individuale, libertăţilor politice şi proeminenţei dreptului „pe care se
fondează orice democraţie veritabilă”. Activitatea Consiliului Europei în ultimii ani a devenit
normativă. În acest sens, au fost elaborate mai mult de 150 de convenţii propuse spre ratificare
ţărilor membre. Consiliul Europei a contribuit la formarea unui centru european, a mentalităţilor
europene, şi în mod sigur a elitelor continentului european.
Numărul membrilor Consiliului Europei a crescut continuu. În perioada imediat
următoare înfiinţării, în august 1949, au aderat Turcia şi Grecia. Republicăa Federală Germană a
aderat în 1951; Austria în 1956. În noiembrie 1990 a aderat Ungaria. România a fost admisă în
1993, Moldova şi Federaţia Rusă în 1995. Cu admiterea Georgiei, în martie 1999, a Armeniei şi
Azerbaidjanului în 2001, a Bosniei Herzegovinei în 2001, a Serbiei împrenună cu Muntenegru în
2003, şi a Monacco-ului în 2004, numărul membrilor Consiliului Europei a ajuns în prezent la
47.

1.3.2. Planul Marshall – promotor al construcţiei europene

Situaţia economică, socială şi politică din Europa postbelică era atât de alarmantă, încât
se trăia cu teama că partea occidentală a continentului ar fi putut să cadă în mâinile comuniştilor
stalinişti şi deci sub controlul URSS. Această situaţia a determinat SUA să prezinte „Planul de
Reconstrucţie Europeană” sau „Planul Marshall”.
Programul de ajutor american pentru reconstrucţia Europei este deseori considerat ca
unul dintre marile succese ale istoriei secolului trecut şi a devenit sinonim cu asistenţa. Rare sunt

3
 Ioana VĂDĂSAN
Instituţiile şi Economia Uniunii Europene
CURS 2

crizele economice din lume pentru rezolvarea cărora ochii Occidentului şi ai altora să nu
privească spre istoria acestuia.
Secretarul american de stat, George Marshall, a anunţat că SUA va acorda asistenţă
financiară tuturor naţiunilor europene.
Planul Marshall prevedea ca guvernul american să plătească exportatorii americani ce
vindeau produse guvernelor şi fabricanţilor europeni. Importatorii europeni, la rândul lor, achitau
în monedele lor naţionale contravaloarea, iar aceste plăţi se virau într-un cont deschis în numele
guvernului SUA, în băncile lor naţionale. Această „contravaloare” rămânea imobilizată şi nu era
destinată cumpărării de dolari, imobilizarea acestei mari cantităţi favorizând deflaţia. În fine,
administraţia SUA punea la dispoziţia guvernelor europene occidentale aceşti bani sub formă de
investiţii. Având în vedere acest mecanism de plată a produselor, de stimulare a investiţiilor şi de
realizare a deflaţiei, generalul George Marshall a sugerat statelor europene să cadă de acord
asupra priorităţilor de dezvoltare şi asupra unui program care să fie capabil să pună în mişcare
economia europeană pe ansamblul său. Dar, în opinia sa, identificarea necesităţilor şi a soluţiilor
concrete cădea în responsabilitatea europenilor, iniţiativa trebuind să vină din partea acestora.
Răspunsul a fost imediat, 16 state europene reunindu-se în iulie 1947.
Planul Marshall, a fost „arma economică”, ce a servit eficient scopurilor politice. El viza
clar stoparea comunismului, extensia lui în Occident; prin el se dorea realizată coeziunea Europei
de Vest.
În 1948 americanii au lansat Planul Marshall. Pe ansamblul duratei de aplicare a Planului
Marshall (3 aprilie 1948 - 30 iunie 1952), Europa a beneficiat de un ajutor american în valoarea
de aproape 13 miliarde de dolari. Franţa, Italia, Germania de Vest şi Marea Britanie au
beneficiat, împreună, de circa 60% din ajutorul american.
85% din ajutorul american a venit sub formă de materiale sau produse şi 15% sub formă
de împrumuturi, în funcţie de nevoile şi cerinţele ţărilor membre. Patru ţări – Marea Britanie,
Franţa, Germania şi Italia – au beneficiat de 60% din ajutorul Marshall.
Dintre meritele Planului Marshall merită menţionate: existenţa unui plan raţional de
„punere pe picioare” a economiilor europene şi de dezvoltare a acestora; crearea unui regim
multilateral de schimburi reciproce; liberalizarea acestor schimburi; reducerea contingentelor;
coordonarea planurilor economice naţionale; organizarea convertibilităţii monedelor; stabilirea
prin Uniunea Europeană de Plăţi a sistemului compensaţiilor multilaterale şi de acordare a
creditelor.
Beneficiile programelor naţionale şi ale Planului Marshall au permis Europei Occidentale
să depăşească nivelul mediu de dezvoltare de dinainte de război în 1949, ceea ce, în fapt,
însemna că Reconstrucţia era terminată. Ajutorul american, prelungit până în anul 1951 -
începutul lui 1952, a permis consolidarea structurilor economice şi a politicilor liberale
promovate de guvernele occidentale.

1.3.3. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică

Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, creată la 16 aprilie 1948, cu ocazia
Planului Marshall, a avut două obiective majore:
- repartizarea ajutorului american de aproape 13 miliarde de dolari;
- creşterea schimburilor comerciale, prin două mijloace – limitarea contingentărilor şi
amenajarea mijloacelor şi modalităţilor de plată şi a schimburilor între ţările membre.
OECE a contribuit, în cursul anilor ‘50, la reducerea sensibilă a contingentărilor între
statele membre şi la elaborarea, prin intermediul Uniunii Europene de Plăţi, a mijloacelor şi
4
 Ioana VĂDĂSAN
Instituţiile şi Economia Uniunii Europene
CURS 2

modalităţilor „vizibile” de reglementare a schimburilor comerciale. În decembrie 1960 a fost

semnată Convenţia prin care se crea OCDE, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică,
intrată în vigoare în septembrie 1961. 18 ţări europene din OECE au pornit la drum alături de
SUA şi Canada - semnatare ale Convenţiei din decembrie 1960; apoi Japonia (aprilie 1964),
Finlanda (ianuarie 1969), Australia (iunie 1971), Noua Zeelandă (mai 1973). În timp, în
organizaţie au mai intrat ţări precum: Chile, Cehia, Estonia, Ungaria, Israel, Coreea de Sud,
Mexic, Polonia, Slovacia, Slovenia. Statele sus-menţionate s-au pus de acord pentru a realiza
„expansiunea, considerată posibilă, a economiei şi slujbelor şi progresul nivelului de viaţă în
ţările membre, pentru a contribui la dezvoltarea comerţului mondial pe o bază nediscriminatorie
şi multilaterală”. În prezent, 34 de ţări sunt membre ale OCDE.

5
 Ioana VĂDĂSAN
Instituţiile şi Economia Uniunii Europene
CURS 2

CAPITOLUL 2. FONDATORII. TRATATELE FUNDAMENTALE ÎN

CONSTRUCŢIA UE
2.1. Fondatorii
2.1.1. Jean Monnet
2.1.2. Robert Schuman
2.1.3. Konrad Adenauer
2.1.4. Alcide de Gasperi
2.2. Tratatele fundamentale în construcţia UE
2.2.1. Planul Schuman. Tratatul de la Paris.

REZUMAT
Născută prin eforturile a patru oameni extraordinari, Jean Monnet, Robert Schuman,
Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi, Europa porneşte în căutarea propriului destin şi în
impunerea sa pe plan mondial, ca o adevărată forţă economică.
Declaraţia Schuman, urmată de Planul Schuman, au reprezentat piatra de temelie a
actualei Uniuni Europene. Planul Schuman s-a concretizat în semnarea Tratatului de la Paris de
către 6 ţări europene, consfinţind începuturile construcţiei europene.
De la semnarea, în 1951, a Tratatului de la Paris, şi apoi a Tratatelor de la Roma, în 1957,
Europa a parcurs un drum lung şi anevoios. Tratatele care au urmat au consfinţit, pe rând,
adâncirea integrării europene.
Actul Unic European (1986) a reprezentat un mare pas înainte, după o perioadă de
stagnare, aducând un suflu nou economiei europene.

2.1. Fondatorii
2.1.1. Jean Monnet
Istoria îl aşează pe Jean Monnet alături de alţi câţiva oameni ai secolului trecut care, prin
activitatea lor, şi-au pus amprenta asupra cursului evenimentelor. Jean Monnet a fost activ în
primul război mondial; a contribuit la naşterea Societăţii Naţiunilor; s-a implicat în evenimentele
celui de-al doilea război mondial; a ajutat la crearea, la Alger, a Comitetului de Eliberare
Naţională, la reconstrucţia Franţei şi la edificarea Europei unite.
În calitate de secretar general adjunct al Societăţii Naţiunilor, şi-a câştigat titlul de
„părinte al construcţiei europene”. Este frecvent numit “Monsieur Europe”. De Gaulle (1888-
1979) l-a numit “Inspiratorul”; Henry Kissinger în 1975 l-a considerat singurul om de pe pământ
care a marcat, mai puternic şi a schimbat, mai profund, viaţa politică a timpurilor noastre. A fost
„Părintele Europei”.

2.1.2. Robert Schuman

Robert Schuman, ministru al afacerilor externe al Franţei în perioada 1948-1953, dorea ca
organizarea Europei occidentale să progreseze. În martie 1950 Schuman declara în faţa
Comitetului Central al Mişcării pentru Patrie şi Republicăă (MPR) din conducerea căreia făcea
parte, că era în căutarea realizării unei comunităţi europene şi a reglării şi stabilizării relaţiilor
franco-germane. În 28 aprilie 1950, Monnet a trimis o schiţă de plan lui Bidault, primul ministru
şi lui Schuman, ministrul afacerilor externe. Bidault nu l-a citit, însă, după două zile, Schuman s-

6
 Ioana VĂDĂSAN
Instituţiile şi Economia Uniunii Europene
CURS 2

a declarat de acord cu el. Schuman are meritul de a-şi fi asumat responsabilitatea politică a
Planului şi acela că a reuşit, în câteva zile să-l facă să fie adaptat de cabinetul francez. A acţionat
cu discreţie şi agilitate. Trebuia ca acest Plan echilibrat să nu fie slăbit de prea multe discuţii şi
obiecţii. Schuman a prezentat miniştrilor doar o schiţă generală şi s-a ferit să-l prezinte
Parlamentului. Guvernul francez şi-a dat acordul în 9 mai 1950. Prezentarea Planului într-o
conferinţă specială a reprezentat punctul de vârf al carierei lui politice. Schuman explica în
Declaraţie că prin constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului va fi realizată
fuziunea de interese indispensabilă stabilirii unei comunităţi economice. De asemenea, spunea el,
se vor pune bazele unei comunităţi mai largi şi mai profunde între Franţa şi Germania, ţări între
care au existat pentru multă vreme rivalităţi sângeroase. CECO a venit ca un pas mare spre
realizarea reconcilierii franco-germane şi a unificării europene prin punerea bazelor dezvoltării
economice comune.
Robert Schuman va rămâne în istoria construcţiei europene ca unul dintre cei, atât de
meritoriu numiţi „fondatori”.

2.1.3. Konrad Adenauer

Adenauer avea 73 de ani în momentul în care a devenit, pentru 14 ani, cancelar. Puţin
cunoscut opiniei publice germane şi internaţionale, după numai 4 ani va fi elogiat de W.
Churchill ca cel mai înţelept om politic german de la Bismark.
În 1949 este ales cancelar federal de către Adunarea parlamentară, cu o majoritate de
doar un vot. (Între 1951-1955 a deţinut şi portofoliul externelor.) „Der Alte” (Bătrânul) îşi
atrage simpatia generală a cetăţenilor. Scopul principal urmărit de cancelar a fost reclădirea
statului german şi obţinerea unui statut egal cu al celorlalţi aliaţi europeni, adică transformarea
Germaniei din obiect al relaţiilor internaţionale în subiect al acestora. În 1952, prin acordurile
asupra Germaniei, obţine suveranitatea limitată, pentru ca prin Tratatul de la Paris (1954) să se
consfinţească ridicarea stării de ocupaţie şi reînarmarea Germaniei în cadrul UEO şi NATO. Şi el
considerat „fondator”, a susţinut cu succes unificarea Europei şi a pus baze trainice pentru
pacificarea continentului. Timpul i-a dat dreptate şi în privinţa re-unificării Germaniei realizată
după căderea Cortinei de Fier, prin efortul Republicăii Federale.

2.1.4. Alcide de Gasperi

Imediat după al doilea război mondial, a fost ales ministru fără portofoliu, mai apoi
ministru de externe, iar între 1945 şi 1953 preşedinte al Consiliului de Miniştri. În toată această
perioadă, în calitate de Prim-ministru, De Gasperi s-a implicat asiduu în lupta pentru integrarea
europeană.
Autor, împreună cu Schuman şi Adenauer al CECO, De Gasperi a sprijinit şi proiectul
realizării rapide a integrării politice şi militare a Europei, prin Comunitatea Europeană a Apărării
şi prin Comunitatea Politică Europeană. În mai 1954 a fost ales preşedinte al Adunării CECO.

2.2. Tratatele fundamentale în construcţia Uniunii Europene

2.2.1. Planul Schuman. Tratatul de la Paris
Procesul de integrare europeană a fost declanşat prin declaraţia istorică a ministrului
francez de externe, Robert Schuman, la 9 mai 1950, care a fost însă concepută şi elaborată de
diplomatul francez Jean Monnet.

7
 Ioana VĂDĂSAN
Instituţiile şi Economia Uniunii Europene
CURS 2

Prin ceea ce urma să devină cunoscut ca Planul Schuman, se avea în vedere punerea în
comun a producţiei franco-germane a cărbunelui şi oţelului, dar şi „acceptarea unei „Înalte
Autorităţi”, ale cărei decizii să devină obligatorii pentru Franţa, Germania şi celelalte ţări care
vor adera”.
De ce au fost alese tocmai aceste două industrii? În acel moment, 1950, aceste două
industrii erau esenţiale pentru reconstrucţia Europei distrusă de război. Un alt scop al CECO
a fost eliminarea divergenţelor istorice dintre Franţa şi Germania.
Scopul planului astfel propus de Monnet era construirea în timp a unei Europe unite.
După „unificarea” acestor două industrii, urmează alte sectoare economice şi politice. Astfel, s-a
urmărit în principal ca un nou război între Franţa şi Germania să fie practic imposibil.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost creată în 1951, în urma semnării
Tratatului de la Paris de către 6 ţări europene: Franţa, Germania, Italia, Benelux. Astfel, s-a
creat o piaţă comună pentru cărbune şi oţel între cele 6 ţări.
CECO a fost dotată cu 4 instituţii: Înalta Autoritate Comună, Consiliul, Adunarea
Comună şi Curtea.
Misiunea imparţială a Înaltei Autorităţi Comune a fost de a asigura modernizarea
producţiei şi ameliorarea calităţii sale, furnizarea condiţiilor identice de valorizare a cărbunelui şi
oţelului pe piaţa germană şi franceză, ca şi pe a celorlalte ţări aderente, dezvoltarea exporturilor
comune către alte ţări, plan de producţie şi investiţii, fond de reconversie, circulaţia cărbunelui şi
oţelului în ţările membre fără taxe vamale. Înalta Autoritate nu prejudicia cu nimic regimul
proprietăţii întreprinderilor.
Consiliul a implicat împărţirea conceptuală a muncii Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului
în două părţi: aspecte care ţineau de responsabilitatea Înaltei Autorităţi şi aspecte care ţineau de
guvernele naţionale, condiţia fiind ca cele două părţi să acţioneze împreună. Adunarea Comună
creată prin Tratatul de la Paris în 1951 a devenit ulterior Parlamentul European, o forţă majoră în
cadrul UE. În fine, Curtea s-a transformat ulterior în Curtea Europeană de Justiţie. Scopul său era
să se asigure că legislaţia europeană este interpretată şi aplicată în acelaşi mod în fiecare stat
membru.
Înalta Autoritate (Comisia în UE) dispunea în CECO de putere de decizie. Ea era
controlată de cei 78 de membri ai Adunării, desemnaţi în parlamentele naţionale. Înalta
Autoritate adresa anual un raport către Adunare. Raportul putea fi respins de majoritatea a 2/3
din membri, prin scrutin public. În acest caz, membrii Înaltei Autorităţi trebuiau să-şi
abandoneze colectiv funcţiile. Succesorii lor nu puteau fi însă cenzuraţi decât după un nou raport
anual, deci Înalta Autoritate nu risca prea multe faţă de Adunare şi era cu totul independentă faţă
de Consiliu. În Consiliu erau desemnaţi 8 membri, al 9-lea era cooptat cu o majoritate de cel
puţin 5 voturi.
Pentru Adenauer, Planul Schuman reprezenta o oportunitate extraordinară, pentru că
permitea Germaniei să reintre în Comunitatea Europeană. Identitatea de vederi dintre francezi şi
germani nu a mai necesitat negocieri. K. Adenauer căuta prin toate mijloacele să facă să dispară
Autoritatea Internaţională a Ruhr-ului şi limitarea suveranităţii care apăsa încă asupra RFG.
De Gasperi a acceptat Planul Schuman deoarece renaşterea economică a Italiei era
dependentă de crearea unei pieţe comune într-o Europă unificată, în care CECO era o
promisiune. Deci, pentru Adenauer şi De Gasperi acceptarea formelor de unitate europeană sub
direcţie franceză avea avantajul să favorizeze revizuirea statutului a două ţări învinse. Anglia a
rămas în expectativă faţă de propunerile Franţei.

8
 Ioana VĂDĂSAN
Instituţiile şi Economia Uniunii Europene
CURS 2

Crearea Pieţei Comune, a stimulat schimburi de produse între Cei Şase. Între 1953-1970,
livrările de cărbune între partenerii CECO s-au menţinut, chiar dacă extracţia s-a diminuat cu
2%; schimburile de oţel s-au multiplicat de 2,5 ori. S-a adoptat (la sfârşitul perioadei de acţiune a
CECO) un tarif exterior valabil pentru terţe ţări. Acesta s-a tradus prin scăderea substanţială a
taxelor vamale. Un acord de asociere (în 1954) şi un acord tarifar (în 1957) s-au semnat între
CECO şi Marea Britanie. Libera circulaţie a stimulat dezvoltarea producţiei în sectorul
metalurgic. Resursele financiare obţinute de Înalta Autoritate (impozitul european,
împrumuturile) au fost consacrate în proporţie de 3/4 investiţiilor. Din 1953 până în 1970, Înalta
Autoritate a acordat 280 de împrumuturi pentru modernizarea întreprinderilor miniere şi
metalurgice ale Comunităţii, în valoare de 725 milioane unităţi de cont (1 uc = 1$ SUA): 265
milioane uc pentru mine de cărbune; 460 milioane uc pentru mine de fier şi siderurgie.
În domeniul social, CECO a finanţat, din fondurile de readaptare ale Comunităţii, acţiuni
de remediere a incidentelor sociale, a finanţat proiecte de modernizare a întreprinderilor într-o
perioadă de criză a cărbunelui. De aceste fonduri au beneficiat muncitorii belgieni, francezi şi
italieni.
Pe plan general, CECO „a contribuit larg la formarea unui veritabil spirit european”, a
permis generalizarea Pieţei Comune în ansamblul economiei, în cadrul organizaţiilor puse în
mişcare prin Tratatul de la Roma din 1957. CECO a constituit un punct de plecare pentru
organizarea Pieţei Comune şi a EURATOM-ului.
CECO a înregistrat şi eşecuri. Chiar dacă nu este responsabilă de criza cărbunelui (1958-
1959), instituţia europeană nu a putut să impună un program comunitar. Deşi exista o instituţie
supranaţională, nu a fost posibil să se definitiveze o politică comună anticriză sau a energiei.
În ceea ce priveşte industria siderurgică, regulile comunitare în materie de asociere (Art.
65 din Tratatul de la Paris) interziceau cartelarea şi practicile trustificării, ale concentrării.
Penalităţile erau greu de aplicat. Preţurile au continuat să fie fixate de marile societăţi, care şi-au
consolidat puterea economică cu aprobarea tacită a CECO; în 1970, primele 10 firme siderurgice
din Europa Celor Şase controlau 60% din producţia de oţel faţă de 40% în 1953. Conform
Tratatului de la Paris, existenţa CECO era limitată la o perioadă de 50 de ani. Intrând în vigoare
în 1952, CECO a dispărut în 2002.

9
 Ioana VĂDĂSAN
Instituţiile şi Economia Uniunii Europene
CURS 2

Întrebări recapitulative
1. Care a fost principalul obiectiv la nivel european, după al doilea război mondial?
2. Ce este Consiliul Europei?
3. Ce este Planul Marshall?
4. Care au fost condiţiile impuse de americani europenilor, pentru acordarea ajutorului?
5. Care au fost ţările care au beneficiat cel mai mult de Planul Marshall?
6. Care a fost suma totală de bani transferată de SUA către Europa, prin intermediul
Planului Marshall?
7. Care sunt fondatorii Comunităţilor Europene?
8. Ce este Planul Schuman?
9. Care sunt tratatele fundamentale în construcţia europeană? Indicaţi şi anul semnării
lor.
10. Care sunt principalele prevederi ale Tratatului de la Paris?

10