Sunteți pe pagina 1din 10

Caracterizare Harap Alb

Ca orice basm, “ Povestea lui Harap-Alb “ ilustreaza o alta lume decat cea
reala, personajele fiind imparati si crai, Sf. Duminica, animale si gaze fermecate,
eroi cu trasaturi fabuloase, alaturi de personaje realiste aduse de Ion Creanga din
Humulestiul natal, ceea ce-i confera acestei creatii originalitate
inconfundabila.Personajele sunt reale si fabuloase, acestea din urma avand puteri
supranaturale si putandu-se metamorfoza in animale, plante, insecte, prin leacuri
miraculoase.

Harap-Alb, fecior de crai, este un Fat-Frumos din basmele populare, destoinic


si curajos, dar ramane in zona umanului, fiind prietenos, cuminte si ascultator,
ca un flacau din Humulesti. El este un personaj pozitiv si intruchipeaza inaltele
principii morale cultivate de orice basm: adevarul, dreptatea, cinstea, prietenia,
curajul, trasaturi ce reies indirect din intamplari, fapte, din propriile vorbe si
ganduri, si direct din ceea ce alte personaje spun despre el.Calatoria pe care o
face pentru a ajunge imparat este o initiere a flacaului in vederea formarii lui
pentru a deveni conducatorul unei familii, pe care urmeaza sa si-o intemeieze. El
parcurge o perioada de a deprinde si alte lucruri decat cele obisnuite, de a invata
si altee aspecte ale unei lumi necunoscute pana atunci.

Semnificatia numelui reiese din scena in care Spanul il pacaleste pe fiul


craiului sa intre in fantana. Numele lui este un oximoron, acesta insemnand “ negru
alb “.Faptele eroului raman si ele in limita umorului, probele care depasesc sfera
realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje, inzestrate cu puteri
supranaturale. Lipsit de experienta, “ boboc in felul sau “, mezinul craiului
devine sluga spanului, isi asuma si numele de Harap-Alb, dovedind in acelasi timp
loialitate si credinta fata de stapanul sau, isi respecta cuvantul dat.

Cinstit din fire, Harap-Alb, nu-l tradeaza niciodata pe Span, desi un stapan
tiran ca acesta ar fi meritat.Probele la care il supune Spanul sunt menite a-l
deprinde pe flacau cu greutatile vietii, cu faptul ca omul trebuie sa invinga toate
piedicile ivite in viata ta. Ca si in viata reala, flacaul este ajutat de cei mai
buni prieteni ai sai.Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plange de soarta, cere
numai ajutorul acelora in care avea incredere, semn ca invatase ceva din experienta
cu Spanul.

In aceasta perioada a initierii, Harap-Alb cunoaste dragostea aprinsa pentru


o fata de imparat, care vine, asadar, din aceeasi lume cu el, pregatindu-l pentru
casatorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale.
Ca si critica, Harap-Alb parcurge o perioada de formare a personalitatii, care,
desi inzestrat cu importante calitati, are slabiciuni omenesti, momente de tristete
si disperare, de satisfactii ale invingatorului, toate conducand la desavarsirea
lor ca oameni.

Comentariu Harap Alb

Ion Creangă a fost un scriitor român, recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi
povestirilor sale. Acesta este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române, mai ales datorită
operei sale autobiografice “Amintiri din copilărie.

Basmul “Povestea lui Harap-Alb” a fost publicat în anul 1877 în revista “Convorbiri literare.

Basmul cult este o specie a genului epic, de mari dimensiuni, în care acţiunea se desfasoară
într-o lume fabuloasă, la care iau parte personaje cu puteri supranaturale, iar binele triumfă în
detrimentul răului.

Tema operei de faţă o reprezintă lupta dintre bine şi rau. De asemenea, se reiau anumite
motive narative precum superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin viclesug, probele,
demascarea răufăcătorului, pedeapsa acestuia şi căsătoria.

Naraţiunea este modul de expunere predominant al operei, acesta se îmbină armonios cu


descrierea şi dialogul. Naraţiunea este realizată la persoana a III-a, naratorul fiind omniscient dar nu
şi obiectiv deoarece intervine adesea.

O primă scenă semnificativă este atunci când Harap-Alb decide să pornească spre unchiul să
u, cu toate că fraţii lui au fost întorşi din drum de un urs care era defapt tatăl lor. Din acest fapt
putem deduce că protagonistul nostru nu este ca şi fraţii lui, acesta are un caracter puternic şi este
curajos.
O a doua scenă semnificativă este cea de la fântână în care protagonistul nostru nu ia în seam
ă sfatul tatălui său şi merge pe mâna spânului, care îl păcăleşte şi îi schimbă statutul. Astfel
spânul devine nepotul împăratului Verde, iar protagonistul nostru devine Harap-Alb, slugă a spânului.
În această scenă, Harap-Alb dă dovadă de lipsă de experienţă.

În text apar diferite personaje precum Craiul, Verde Împărat, Fraţii cei mari, Sfânta Duminică,
Spânul, Harap-Alb, Împaratul Roş etc.

Harap-Alb este personajul principal al basmului. Acesta este cel mai reprezentativ dintre eroii
pozitivi ai lui Creangă. El nu are trăsături supranaturale, puterea lui stă în gândul lui bun. La fel ca şi
alte personaje din operele autorului, acesta este omenos şi milostiv.

"Relaţiile temporale şi spaţiale sunt vagi. Timpul nu este determinat “a fost odată ca niciodat
ă”, iar locul acţiunii este “undeva la marginea lumii.

În incipit aflăm că Harap-Alb este cel mai mic fiu al craiului, care dezamăgit de eşecul fraţilor să
i şi încurajat de Sfânta Duminică doreşte să ajungă la unchiul său şi să spele ruşinea fraţilor săi.

"Finalul operei este unul fericit, specific basmului, deoarece spânul este demascat, iar veselia se
spune că a ţinut “ani întregi şi acum mai ţine încă.

În raport cu personajul colectiv numit furnicile, protagonistul nostru este de asemenea milostiv.
În drumul său spre împăratul Roş, acesta zăreşte pe un pod o nuntă de furnici, iar din milă pentru
vieţuitoare preferă să treacă râul cu cal cu tot, riscând astfel să se înnece. Iar pentru binele făcut
acesta primeşte o aripă care îi va fi de folos mai târziu."

În concluzie, datorită celor prezentate ulterior, putem afirma că „Povestea lui Harap-Alb”
întruneşte toate notele definitorii unui basm cult şi este totodată un triumf al binelui împotriva ră
ului.

Povestea lui Harap-Alb – relația dintre Harap Alb și Spânul

În basmul lui Ion Creangă, binele este reprezentat de mezinul Craiului


(protagonistul), care este lipsit de forțe supranaturale și care parcurge un
îndelungat proces de inițiere și de maturizare.

Răul este reprezentat de Spân (antagonistul), care nu cumulează numai trăsături


negative. Personaj demonizat, o posibilă metamorfoză a Diavolului, el este un ră
u necesar, principalul agent formator al protagonistului.

Spânul apare în destinul eroului la momentul oportun, în ultima probă preini


țiatică.

Fiul mai mic al Craiului este surprins în basm în trei ipostaze:

fiu de crai, neinițiat și orgolios;


slugă a lui Spânu, etapă necesară în procesul de maturizare și ca viitor împ
ărat.

După ce este supus la o probă a bărbăției de către tatăl său, mezinul pleacă
într-o călătorie inițiatică, absolut necesară, pentru a asigura succesiunea la tronul
unchiului său, Împăratul Verde, care nu avea urmași pe linie masculină.

În drumul său, mezinul se rătăcește într-o pădure labirintică, în care se întâlne


ște de trei ori cu un om spân, îmbrăcat diferit, care îi propune să-l ia ca înso
țitor ori ca slugă. Refuză de două ori propunerile Spânului, respectând sfaturile
tatălui său.

A treia oara încalcă interdicția și-l acceptă pe Spân, dovedindu-se naiv și


influențabil. Spânul profită de naivitatea lui și îl atrage într-o capcană. Vars
ă plosca și îl convinge să intre într-o fântână fără găleată și cumpănă. Îl oblig
ă să-și divulge originea, în schimbul vieții. Prin jurământul din fântână, Spânul
îi fură identitatea și îl transformă în sluga sa, dându-i numele de Harap-Alb.
Numele primit este format dintr-un oximoron care indică statutul dublu al
protagonistului: slugă și nobil.

Spânul îi confisca armele, deposedându-l de protecție și de forța fizică. Așadar,


prima lecție învățată este anularea orgoliului și acceptarea umilinței de a fi o slug
ă, treapta socială cea mai de jos.

Ajunși la curtea unchiului său, fetele împăratului intuiesc identitatea slugii,


deoarece comportamentul său nobil se opune obrăzniciei Spânului.

Pentru că vrea să-l piardă, Spânul îl supune la trei probe grele, dar de fiecare
dată iese victorios, datorită ajutorului primit din partea Sfintei Duminici, a
calului năzdrăvan și a celor cinci prieteni.

Harap Alb culege roadele probelor la care este supus: respectul jurământului
dat, răbdarea, generozitatea, compasiunea pentru micile vietăți. Pe de altă parte,
și slăbiciunile omenești ale eroului ies la iveală prin aceste probe.

Fata împăratului Roș dezvăluie tuturor adevărata identitate a lui Harap Alb,
demascându-l pe impostor.

Crezând că sluga și-a încălcat jurământul, Spânul îl decapitează pe Harap Alb,


fiind la rândul său ucis de către cal. Harap Alb va fi readus la viață de către fiica
Împăratului Roș, cu care se și căsătorește.

Moartea este și ea necesară pentru a-l ajuta pe Harap Alb să renască, cu un


surplus de înțelepciune, eliberându-se, totodată, de sub puterea jurământului. Odat
ă încheiată inițierea, existența Spânului devine inutilă iar Harap Alb și va câștiga
noul statut – acela de împărat.

Relațiile dintre cele două personaje se bazează pe principiul că răul poate avea
și un rol constructiv, în sensul că răufăcătorul contribuie la inițierea și
maturizarea protagonistului, care își descoperă calitățile și își anihilează
defectele.
Moara cu noroc

de Ioan Slavici

Nuvela solida, cu subiect de roman“ (G. Calinescu), “Moara cu noroc” ilustreaza epic
si estetic conceptia etica a lui Ioan Slavici, iar personajele cu destin tragic din nuvela
sunt victime ale incalcarii invataturilor stravechi. Scriitorul este adeptul unui
“realism poporal”, in conformitate cu care idea de om sarac, dar fericit, predomina
in nuvelele sale.

Tema, efectele nefaste ale dorintei de inavutire, dezvaluie o problematica etica si


psihologica, iar subiectul plaseaza in centrul atentiei un personaj complex, a carui
evolutie este urmarita pe tot parcursul actiunii.

Ghita, personajul nuvelei se abate de la norma morala enuntata la inceputul nuvelei


(“omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, bogatia ci linistea colibei
tale te face fericit”) si de aceea va evolua inevitabil spre un deznodamant tragic.
Personajul identifica saracia cu lipsa demnitatii si prin urmare se hotaraste sa
abandoneze linistea colibei din sat si sa ia in arenda carciuma de la Moara cu Noroc,
unde se va muta cu intreaga familie. Fostul cizmar parcurge un drum simbolic, lasa in
urma sate si locuri “bune” si se indreapta spre locurile “rele”; drumul semnifica
o “coborare in infern” ( descensum ad Inferos), intr-un univers malefic, al patimilor
care-l agreseaza continuu pe Ghita, depersonalizandu-l.

Afacerile carciumarului incep sa prospere si acesta incepe sa guste satisfactia


castigului cu multa usurinta a banilor, precum si bucuria ca a scapat de saracie. Dar
chiar acum, la carciuma apare un personaj ciudat, Lica Samadaul, stapanul ilegal al
locurilor, fire rece, insensibila, stapanita, un “om rau si primejdios”, asa cum bine
intuieste Ana. Ghita insa desi a inteles ca aici la Moara cu noroc, nu putea sa ramana
nimeni fara voia lui Lica, nu poate parasi locul “pentru ca-i mergea bine”. Prin urmare,
cei doi vor fi prezentati in ipostaze antitetice: personajul stapanitor (Lica) si cel
stapanit de autoritatea invincibila a primului (Ghita). Acesta din urma se simte
amenintat de Samadau, de atitudinea sa de stapan necontestat al locurilor: “Ori imi
vei face pe plac, ori imi fac rand de alt om la Moara cu noroc”.

Evolutia lui Ghita este dramatica, el traieste o drama psihologica, ce se naste din
conflictul interior al personajului – dorinta de a ramane cinstit este la fel de
puternica precum aceea de a se imbogati.

Omul bun, bland, harnic, de la inceputul nuvelei, se transforma intr-o “fire ciudata”,
“neizbutind sa-si puna in acord esenta cu aparenta existentiala decat cu pretul vietii”.
(George Munteanu).
Monologul interior ilustreaza gandurile si framantarile personajului
(autocaracterizare): “ Ei! Ce sa-mi fac?…Asa m-a lasat Dumnezeu!…Ce sa-mi fac daca
e in mine ceva mai tare decat vointa mea?”

Ghita se dezumanizeaza, devine fricos, las, fuge de “eul” sau real, cauta un alt “eu”,
iluzoriu, ce-l va conduce spre moarte mai mult, incepa sa se supuna (chiar daca nu asta
isi doreste) lui Lica , simtind ca are nevoie de bunavointa acestuia. De fapt, personajul
simuleaza alianta cu Lica, dar si cu Pintea, iar fata de propriai familie joaca rolul
onorabilitatii .

Stralucirea din ochii fostului cizmar, bucuria vietii se sting; Ghita “nu mai zambea
ca mai inainte, ci radea cu hohot, incat iti venea sa te sperii de el “, devine “de
tot ursuz” (caracterizare directa). Pe Ana o impinge incet incet spre Lica, fara sa
anticipeze ca nu ar putea suporta sa isi vada sotia in bratele Samadaului, iar pe sine
se inpinge “pe fagasul unei tot mai depline si tot mai urate ambiguitati de comportare
“ (George Munteanu)

Carciumarul isi dezvaluie trasaturile in deosebi in momentele de maxima incordare si


in relatia cu celelalte personaje (caracterizare indirecta) cand naratorul consemneaza
cu atentie gesturile, gandurile si framantarile personajului.

Asadar imaginea lui Ghita de om onest, bland si cumsecade se destrama ireversibil; acesta
devine, fara voie, complice in jefuirea arendasului si in uciderea unei femei, la process
jura stramb, devine complicele Samadaului prin implicarea voluntara sau involuntara in
afacerile oneroase si in crimele porcarului. Carciumarul isi constientizeaza drama, are
remuscari: “Iarta-ma, Ano! […]“ dar nu este capabil sa opteze durabil. Ghita aluneca
definitiv pe panta dezumanizarii, se indeparteaza de familie, o pierde definitive pe
Ana, care nu-l mai considera “om” – carciumarul nu e decat o muiere imbracata in haine
barbatesti.

Finalul sta sub semnul catliarsismului, focul purificand acest spatiu al deriziunii
morale (carciuma), in care crima este unica optiune durabila: Ghita o ucide pe Ana
pierzand astfel ultima iluzie despre sine, dupa care, carciumarul va fi omorat iar Lica
se va sinucide.

Ghita este un personaj rotund, complex, ce traieste o drama psihologica, consecinta


nefasta a instinctului exacerbat al avaritiei, a nerespectarii moralei satului arhaic,
in care este puternic ancorata batrana mama a Anei, si potrivit careia banii nu contribuie
la umanizarea lumii, ci constituie sursa ei de pierzanie.
Relatia dintre 2 personaje-Moara cu noroc

În literatura română, nuvela a fost abordată începând cu secolul XIX, în special în


perioada marilor clasici, unele dintre aceste creaţii literare fiind adevărate
capodopere. Ca specie literară, nuvela este un text în proză cu un singur fir narativ,
un număr restrâns de personaje, spaţiul şi timpul sunt bine determinate, iar naratorul
este în general obiectiv.

În orice nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea


personajelor. Acest lucru este vizibil şi în nuvela realist-psihologică “Moara cu
noroc” a lui Ioan Slavici.
Realismul nuvelei este susţinut mai ales de amprenta pe care şi-o pune mediul social
asupra comportamentului şi caracterului uman, dar şi de veridicitatea relaţiilor
dintre personaje. Astfel iau naştere conflicte puternice de ordin exterior (social)
sau interior (psihologic, generat de cel dintâi).

Relaţia dintre Ghiţă, protagonistul nuvelei, şi Lică, personaj negativ, întruchipare


a maleficului, stă la baza conflictului exterior al nuvelei. Aceştia se află în opozi
ţie deoarece provin din două lumi complet diferite.Ghiţă provine dintr-o lume condus
ă de legile buneicuviinţe, ale onoarei, în care oamenii trăiesc cu frica lui Dumnezeu;
Lică Sămădăul trăieşte într-o lume guvernată de legi proprii, nescrise, altele decât
cele ale statului, o lume a hoţilor protejaţi, fiind un simbol al degradării morale.
Întâlnirea dintre cei doi la Moara cu noroc însemnă declanşarea inevitabilă a
conflictului.

Cizmarul Ghiţă, luând în arendă hanul Moara cu noroc din dorinţa de a câştiga cat mai
mulţi bani, ignorând îndemnul la cumpătare al soacrei sale, bătrâna, mama Anei. Ini
ţial, fericirea pare să-i surâdă, câştigă bine, înţelegerea în familie este deplină,
dar toată această armonie se destramă odată cu apariţia lui Lică Sămădăul, un om
“primejdios”, cum îl numeşte Ana.

Pătrunderea lui Lică în viaţa lui Ghiţă declanşează o dramă psihologică ce va duce
încet, dar sigur la degradarea morală a celui din urmă.Ghiţă ar dori să rămână la moar
ă trei ani (“ma pun pe picioare, încat să pot să lucrez cu zece calfe şi să le dau
altora de carpit”), dar uneori parcă presimte pericol, mai ales atunci când Lică
încearcă să-l subordoneze. Totuşi, el crede că poate gasi o soluţie (“aceşti trei ani
atârnau de Lică. Dacă se punea bine cu dânsul, putea să-i mearga de minune, căci oameni
ca Lică sunt darnici”).

Om al fărădelegilor, criminal înrăit (faptele fiind mărturisite lui Ghiţă), Lică S


ămădăul îşi dă seama că Ghiţă are un caracter puternic, dar fiind un bun cunoscător de
oameni, îi simte în acelaşi timp slăbiciunea: patima caştigului de bani. Dorindu-l
subordonat, oricând la ordinele sale, Lică îl implică pe cârciumar în fărădelegile sale
(jefuirea arendaşului, uciderea femeii şi a copilului), oferindu-i bani şi încercând
să distrugă legătura sufletească dintre el şi soţia sa.

De altfel, Ghiţă se înstrăinează de familie şi de Ana, de teamă ca ea să nu îi descopere


implicarea în afacerile murdare şi astfel “liniştea colibei” se distruge, banuielile
afectând relaţiile celor doi soţi. Sămădăul se apropie de Ana, înfăţisându-se într-o
lumină favorabilă, grijuliu cu copiii ei. Ana, însă, îşi iubeşte soţul, chiar dacă
acesta îi spune la un moment dat că îi stă în cale.

Lică are în el o inteligenţă malefică; jocul dublu al lui Ghiţă (de a trata cu Lic
ă şi de a face marturisiri lui Pintea) eşuează. Ghiţă e distrus nu doar de patima înavu
ţirii, ci şi de lipsa de sinceritate. El este nesincer la procesul lui Lică de la
Oradea, nesincer cu Pintea şi cu Ana. Încercarea de a-l inşela pe Lică, reţinând o parte
din banii schimbaţi îi este fatală. Om lipsit de scrupule, acesta distruge şi fărâm
ă de umanitate din Ghiţă, dragostea pentru Ana, determinând-o pe aceasta să i se dă
ruiască, atunci când e lăsată de Paşti la discreţia poftelor sale. Această dramă final
ă e declanşată tocmai de dragostea Anei, care nu dorise să îl lase pe soţul ei singur
de Paşti.
În cele din urmă, Lică îl aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia, iar acesta
va muri ucis de Răuţ tot din ordinul Sămădăului.Lică incendiază cârciuma de la Moara
cu noroc, după care îşi zdrobeşte capul într-un copac pentru a nu cădea viu în mâinile
jandarmului Pintea.

Moartea lui Ghiţă este corecţia pe care destinul i-o aplică pentru nerespectarea
principiului cumpătării enunţat în debutul nuvelei prin cuvintele bătrânei, iar cea a
lui Lică o pedeapsă pe măsura faptelor sale.

Aşadar, ca urmare a viziunii moralizatoare a naratorului, cele două personaje ale


nuvelei “Moara cu noroc” de Ioan Slavici, între care se stabileşte o relaţie complex
ă şi un puternic conflict, au un sfârşit tragic.

Nuvela realist-psihologică “Moara cu noroc” are o valoare incontestabilă, în special


datorită complexităţii personajelor puse în situaţii dramatice şi a relaţiilor stabilite
între acestea, surprinse cu realism de către autor.
Floare albastra-Mihai Eminescu