Suntem oameni.

În sufletele noastre există un foc care odată aprins, nu-l mai poate stinge absolut
nimic, nici măcar cea mai puternică furtună atestată vreodată, acest foc care ne menține sufletele vii se
face a numi CUVÎNT. El are o putere nemaivăzută, te poate mistui, lăsînd în urma sa doar scrum, dar te
poate vindeca miraculos. Magie, nu? E nevoie să fii un magician inegalabil, ca să poți izbuti o asemenea
minune.

Se spune că putem fi magicienii propriilor cuvinte. Dar oare le stăpânim pe deplin sau, după un
timp, devenim prizonierii acestora?

S-au spus multe, s-au scris la fel de multe.Cei mai remarcabili oamenii ai culturii noastre au
vorbit în repetate rânduri despre limba română. Însă totuși a vorbi despre limbă e ceva dubios de greu,
pentru că nu există cuvinte care ar putea exterioriza complet sufletul unui om. După cum spunea Nichita
Stănescu : ” A vorbi despre limba română în care gândesti, a gandi-gândirea nu se poate face decît numai
într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică.” E ceva sfînt, ceva ce nu
necesită explicație. Face parte din noi, Suntem ceea ce iubim, ceea vorbim, ceea ce gîndim. Trăim prin
cuvinte, respirăm și expirăm cuvinte. Limba română este prima sămânță plantată în ființa noastră. Singura
care poate rodi la nesfîrșit.

Ce e, de fapt, limba română? Nu cred că există o definiție clară. Pentru fiecare dintre noi limba
română, pe lîngă faptul că e limba sa maternă, e, o stare de a fi.