Sunteți pe pagina 1din 21

CURS 4

SISTEME MARIME
NECONVENŢIONALE

Preponderenţa forţelor
de natură potenţială
CAZUL PREPONDERENŢEI FORŢELOR DE NATURĂ POTENŢIALĂ

Problema hidrodinamică

Ipoteze simplificatoare:

• fluidul este nevâscos, omogen şi incompresibil


(modelul hidrodinamic Euler);
• mişcarea fluidului este irotaţională în întreg
domeniul D ocupat de fluid;
• valurile de la infinit amonte sunt infinitezimale (se
adoptă teoria liniarizată a valurilor de suprafaţă);
• oscilaţiile corpului în jurul poziţiei sale de echilibru
la momentul iniţial t = 0 sunt mici.
CAZUL PREPONDERENŢEI FORŢELOR DE NATURĂ POTENŢIALĂ

Soluţionarea modelului teoretic revine la rezolvarea


problemelor difracţiei şi radiaţiei, funcţia potenţial de
viteze complex putând fi scris ă sub forma

( x, y,z,t ) 0( x, y,z,t )7( x, y,z,t )∑K ( x, y,z,t )


K1

în careΦ0 reprezintă potenţialul valului incident, Φk


reprezintă componenta după mişcarea k a
potenţialului de radiaţie iar Φ7 potenţialul de difracţie.
Având în vedere considerarea valului armonic,
dependenţa temporală a mişcărilor corpului este de
asemenea armonică, potenţialul de viteze putând fi
expimat sub forma
it
F = Re Fx, y, z×e 

în care, T este frecvenţa circulară a valului


incident, T este perioada valului incident iar  este
potenţialul de viteze complex.
Soluţionarea modelului hidrodinamic general
revine la rezolvarea unor probleme la limită
cu condiţii iniţiale.
În ipoteza liniarităţii, deja adoptată şi a principiului suprapunerii
efectelor soluţionarea modelului teoretic revine la rezolvarea
problemelor difracţiei şi radiaţiei, funcţia potenţial de viteze
complex putând fi scris ă sub forma
6

( x, y, z ,t ) 0 ( x, y, z ,t ) 7 ( x, y, z ,t )  ∑K ( x, y, z ,t )


K 1

în care reprezintă potenţialul valului incident,  reprezintă


componenta după mişcarea k a potenţialului de radiaţie iar
7 potenţialul de difracţie.
În cazul problemei difracţiei corpul este considerat
fixat în câmpul valurilor incidente, care sunt
perturbate de prezenţa structurii.
În primă aproximaţie forţele generate de acţiunea
valului sunt determinate utilizând numai poten ţialul
de viteză al valului incident, 0, obţinându-se a şa-
numitele forţe Froude -Kryloff.

Φ D x,y,z,t   Φ0 x,y,z,t   Φ7 x,y,z,t 

unde, Φ7 este potenţialul de difracţie.


În cazul problemei radiaţiei, corpul este oscilat forţat,
după direcţia k, pe apă calmă cu frecvenţa valurilor
incidente.
Forţele hidrodinamce de radiaţie sunt caracterizate
de potenţialele Φk(x,y,z,t), cu k = 1,2,…6.

Determinarea funcţiilor potenţial de viteză Φk


(respectiv  k) trebuie să satisfacă reprezinta
rezolvarea unei probleme la limita cu condiţii
initiale.
· condi ţiacinematic ăefundulm ării

k  0, pentru z = -h;


z
 condiţiile pe suprafaţa corpului
- pentru problema difracţiei  7   0  n
7
n S0 n S 0
- pentru problema radiaţiei, vitezele normale ale corpului şi
fluidului sunt identice în fiecare punct al suprafeţei S 0,
care reprezintă suprafaţa udată a corpului în poziţie de
repaus, iar n normala la S0 îndreptată spre exteriorul
corpului.
Potenţialele de radiaţie  (k = 1,2,...6) descriu câmpul de
mişcări generat de mişcarea forţată a corpului în apă
calmă în direcţia k.
k
 nk , k = 1,…6;
n S0
Adoptând teoria liniar ă a valurilor, potenţialul valului incident,
Φ0 poate fi scris sub forma analitică

0  gH cosh k z  h eik  x cos c  y sin c  


 cosh kh

 c sin kx cos c  ky sin c   i coskx cos c  ky sin c 


unde, k este numărul de undă, k=2 / λ, unde λ reprezintă lungimea
valului, fiind îndeplinită relaţia
w2
 k tanh k h 
g
Dacă potenţialele Φk, k = 1,…,7, sunt solu ţiile problemelor la limită cu
condiţii iniţiale pentru difracţie şi radiaţie, atunci câmpul de presiune
nestaţionar poate fi calculat cu relaţia liniarizată a lui Bernoulli

P r
t
Prin integrarea acestuia pe suprafaţa udată a corpului se obţin
forţele hidrodinamice de radiaţie şi respectiv de difracţie
generate de acţiunea valurilor.

F j  ∑∑ P n j dS , j  1,...6
S

şi prin definiţie, coeficienţii hdrodinamici

 i, j 
 r Re ∑∑
A
ij j ni dS 1,...6
S


∑∑
B
ij r Im j ni dS i, j  1,...6
S
unde, ρ este densitatea fluidului, în timp ceRe şi Im indică partea reală şi
respectiv imaginară a unei mărimi complexe.
Definirea metodei de rezolvare a problemei hidrodinamice
Pentru cea mai mare parte a structurilor plutitoare studiile
privind comportarea acestora sub acţiunea factorilor de mediu
se realizează prin metodele specifice teoriei potenţiale.
Cele mai uzuale metode folosite în domeniul construcţiilor
offshore pentru rezolvarea aproximativă a problemei
hidrodinamice sunt

1. Procedeele analitice şi semianalitice a căror


aplicare în cazul tridimensional este posibilă doar
pentru un număr limitat de corpuri. La aceste
procedee efectul configuraţiei geometrice asupra
curgerii apare în funcţiile de potenţial.
2. Metoda Hooft care utilizează cazul bidimensional al
teoriei potenţiale cu posibilitatea aplicării corecţiei de
amortizare vâscoas ă, folosită uneori în combinaţie cu
formula Morison.

3. Metoda transformărilor conforme (metoda


secţiunilor sau „slender body theory”) care este
utilizată în principal în cazul navelorşi care este
limitată numai la cazul bidimensional, bazându-se
pe proprietatea că una din dimensiunile corpului
este mare în raport cu celelalte două.
4. Metoda ecuaţiei integrale (metoda funcţiei Green),
metodă 3D cu grad mare de aplicabilitate, care practic
se poate utiliza pentru analiza hidrodinamică a
corpurilor cu orice formă geometrică. În majoritatea
programelor dezvoltate pe această metodă se ia în
consideraţie o corecţie de amortizare vâscoas ă care
este calculată utilizând forma liniarizată a vitezei
relative dintre elementele corpului şi viteza particulei
de fluid.

5. Metoda elementelor finite, similară ca performanţe


cu metoda anterioară, implicând eforturi
considerabile de calcul, destul de puţin utilizată în
ultima perioadă.
Rezolvarea problemei prin utilizarea metodei funcţiei Green

Pentru un punct generic P(x,y,z) din domeniul de fluid,


potenţialul generat de o sursă pulsatorie în punctul
Q(a,b,c) de pe suprafaţa S(x,y,z) a corpului se exprimă
ca o distribuţie de surse pe suprafaţă, de forma

F k ( x, y,z )  ∑∑ k ( a,b,c ) G( x, y,z;a,b,c )dS


S

k  1, 2,...7
unde,  j (a,b,c) reprezintă funcţia necunoscută a
distribuţiei de surse relativă la modul k de oscilaţie
a corpului iar G(x,y,z;a,b,c) este funcţia Green.
Rezolvarea problemei prin utilizarea metodei funcţiei Green

Substituţia relatiei în condiţiile la limită cinematice pentru cazul


problemei difracţiei şi respectiv problemei radiaţiei conduce la
un sistem de ecuaţii integrale de tip Fredholm de speţa a II-a
având forma

G(x, y, z;a,b,c,) k  1,
 2k(x, y, z)  ∑∑k (a,b,c) dS  nk 2,...7
S n
Soluţia numerică se obţine prin discretizarea suprafeţei imerse,
S(x,y,z) = 0, înN panouri de tip patrulater, de suprafaţă Sj, cu j = 1,...N,
ecuaţia integrală Fredholm transformându-se într-un set de N ecuaţii
având ca necunoscute func ţiile de distribuţie a surselor, j.

În acest mod, ecuaţia se transformă într-un sistem de N


ecuaţii având forma

1 ∑∑ G( xi , yi , zi ; a,b,c, )
2 S n
Rezolvarea problemei prin utilizarea metodei funcţiei Green

În continuare, integrala de suprafaţă poate fi scrisă ca


o sumă de integrale pentru cele N panouri de arie Sj şi
pentru care intensitatea sursei  j (a,b,c) poate fi
cosiderată constantă pentru fiecare panou. Astfel,
ecuaţiile devin

 j  aij j  2n j i, j  1,...N
Unde coeficienţii αij reprezintă fizic viteza indusă în
direcţia normalei în nodul i de către o sursă
unitară uniform distribuită pe panoul j, şi au forma

Ca funcţie Green, de cele mai multe ori se foloseşte


potenţialul de viteză complex al sursei unitare care
pulsează într-un lichid delimitat orizontal de suprafaţa
liberă a fluidului şi respectiv de fundul mării, în
formularea dată de Wehausen şi Laitone .
Întrucât acest poten ţial îndeplineşte condiţiile la limită
pe suprafaţa liberă şi respectiv pe fundul mării, precum
şi condiţia de radiaţie la infint, atunci, condiţia la limită
rămasă, adică condiţia cinematică pe suprafaţa
corpului, furnizează ecuaţia de definiţie pentru
intensitatea căutată a singularităţilor, valabilă pentru
toate frecvenţele.
Rezolvarea problemei prin utilizarea metodei funcţiei Green

Pe baza determinării forţelor hidrodinamice de difracţie şi


respectiv de radiaţie sunt rezolvate ecuaţiile generale de mişcare,
care, sintetic, pot fi scrise sub forma
d 2u du j
M ij  Aij  2
j
 Bij  Cij u j  F j t 
dt dt
în care
Mij reprezintă matricea maselor,
Aij este matricea coeficienţilor hidrodinamici ai masei adiţionale,
Bij este matricea coeficienţilor hidrodinamici de amortizare, iar
Cij este matricea coeficienţilor de redresare,
rezultând astfel amplitudinile oscila ţiilor corpului considerat aj şi fazele
acestora, εj în raport cu valul incident de direcţie χ.
~
Im u j 

e
aj  Re u j
~ 2

~
 Im u j
2

j arctg ~
Re u j 
~ semnifică faptul că
în care notaţia u j uj este o mărime complexă.