Jumătate din suprafaţa totală a terenurilor agricole din România are deficit de

umiditate în sol, potrivit specialiştilor. După 1989, suprafaţa irigată din

România s-a redus sub jumătate, infrastructurile de irigaţii fiind supuse unui
proces de degradare continuu. Însă, experienţa secetei de anul trecut a făcut
ca interesul fermierilor pentru investiţii în sisteme de irigaţii să crească, spun
reprezentanţii companiilor producătoare şi distribuitoare de instalaţii de
irigare.

Costurile ridicate cu energia electrică şi pentru alimentare cu apă erau

principalele argumente ale agricultorilor care renunţau, an după an, în
ultimele două decenii, la utilizarea infrastructurii de irigaţii. În ultimii ani însă
tehnologia irigaţiilor a evoluat mult şi performanţele sunt din ce în ce mai
ridicate. Sistemele de irigaţii sunt acum dotate cu senzori şi panouri de
automatizare computerizate fapt care valorifică superior cantităţile de apă
utilizate pentru culturi şi eficientizează consumul de energie.

Irigarea culturilor este în primul rînd o metodă de a reduce riscurile în

afacerile agricole. Este clar că prin irigare, mai ales în perioadele de secetă,
calitatea şi randamentul culturilor cresc ceea ce înseamnă şi venituri
suplimentare.

La ora actuală, în lume, din cele peste 1,5 miliarde de hectare de teren arabil,
aproximativ 300 de milioane de hectare sunt irigate, acestea din urma
furnizând în jur de o treime din producţia agricolă mondiala. Statele Unite ale
Americii, India şi China deţin împreună jumătate din totalul suprafeţelor pe
care se foloseşte irigarea sistematică.

Aportul terenurilor irigate la producţia totală de cereale, la nivel mondial, este

de 40% ceea ce corespunde cu producţia medie de pe 18% din suprafaţa
terenurilor arabile la nivel mondial. Totodată terenurile irigate contribuie la
creşterea ocupării populaţiei, de circa 30%.

Rata de creştere a amenajărilor de irigaţii a scăzut de la 2 – 3% între anii

1970 – 1980, la 0,6% între anii 2000 – 2010.
Conform statisticilor realizate de specialişti, pentru producerea unui singur
kilogram de grâu este nevoie, de la însămînţare, până la recoltare, de 400 –
2.000 de litri de apă (în funcţie de zonă, mai mult sau mai puţin aridă).

Dacă un agricultor se decide să irige o suprafaţă de teren, indiferent de

mărime şi de cultură, primul lucru de care trebuie să ţină seama este sursa de
apă. Apa pentru irigaţii poate proveni din diverse surse: râu, canal, rezervor,
pânză freatică etc. În general, trebuiue să ţină seama că există o diferenţă de
nivel între sursa apei şi locul unde se irigă. Apoi, trebuie avut în vedere dacă
există o sursă de energie electrică.

Dacă există o sursă de energie electrică, în cazul când se pompează apă dintr-
un râu, canal sau rezervor se foloseşte o electropompă. Există şi soluţia
utilizării unui generator electric de diferite puteri dacă nu există energie
electrică în zona respoectivă. De asemenea, există şi varianta folosirii unei
motopompe cu motor termic (de obicei diesel) dacă agricultorul nu dispune la
fermă de o sursă de energie electrică.

Dacă apa care urmează să fie folosită la irigare provine din pânza freatică,
pentru pompare se foloseşte o pompă submersibilă, montată în interiorul
puţului chiar şi la adâncimi care ajung la 50-150 metri.

Pentru situaţia în care apa se extrage de la o adâncime de 100-120 metri, din

pânza freatică, pentru un debit bun, puţul ar trebui să aibă un diametru de
30-40 centimetri. Operaţiunea de foraj se execută de o firmă specializată iar
costul este de aproximativ 60 de euro pentru un metru liniar.

Investiţia pentru o suprafaţă de cultură de 40 hectare, cu un puţ de 120 m, se

ridică la circa 24.000 – 25.000 euro. Anul trecut, cei ce au irigat prin această
metodă şi-au recuperat banii investiţi, întrucât preţul grâului şi porumbului s-a
dublat.

Înaintea forării, agricultorul trebuie să se consulte cu un specialist geolog care

să constate la ce adâncime există debitul necesar al pânzei freatice, ce fel de
sol este etc.

Pompa submersibilă care se montează în interiorul puţului este dotată cu

senzori de nivel. În cazul în care nivelul apei scade, pompa se opreşte
automat pentru a nu se deteriora.

Pentru a avea un sistem de irigare performant şi potrivit, trebuie ales sistemul

adecvat pentru situaţia dată din teren, trebuie avute în vedere cheltuielile
pentru achiziţionarea şi instalarea sistemului, precum şi costurile de pompare,
funcţionare, activităţi de mentenanţă şi revizii periodice.
Metodele de bază ale irigării sunt scurgerea la suprafaţă, scurgerea
gravitaţională, aspersiunea, irigaţia subterană şi prin picurare. Există şi
metode de irigare speciale, aplicabile la păşunile cultivabile, la fâneţe şi sere.

Irigarea de suprafaţă poate fi de asemenea, de mai multe feluri: prin

aspersiune, radiculară, prin picurare şi micro-aspersiune etc.
Sistemele de irigare se mai pot alege şi în funcţie de tipul de cultură vegetală.
Metoda de irigare diferă şi în funcţie de tehnologiile de cultură (floricultură,
pomicultură, legumicultură, amenajări peisagistice şi altele). Metodele diferă
de exemplu Sistemele pot varia în funcţie de costuri şi pot avea cerinţe diferite
de funcţionare. Un calendar de irigare corect şi cantitatea de apă utilizată, fac
adesea diferenţa dintre profit şi pierderi într-o operaţiune de irigare. Cele mai
comune sisteme de irigaţii, folosite de exemplu în legumicultură, furnizează în
general, 12-30 litri de apă pe minut. Pentru culturile ecologice, sistemul de
irigare recomandat este cel prin picurare.

În general, când se alege sistemul de irigaţie se ţine seama de: tipul de

cultură, necesarul de apă, tipul solului, sursa de energie, localizarea sursei de
apă şi disponibilităţile financiare (atât pentru achiziţionare, cât şi pentru
funcţionare şi întreţinere)
Sistemele de irigaţii folosite în domeniul agricol sunt cele mai complexe
datorită suprafeţelor mari pe care funcţioneaza si a faptului că trebuie
administrat corect şi îngrăşământul odată cu apa.