Corbi sau porumbei

O clipă, o viață, o alegere. Timpul trece și duce cu el amintirile. Oamenii trec și uită.
Prea puțini în lumea aceasta au devenit memorabili, într-atât încât să-și aducă alții
aminte despre ei după ani și ani. Dar și celebritatea, chiar existând pentru unii, a rămas
o deșertăciune. Mai contează astăzi pentru Napoleon că este amintit în toate cărțile de
istorie? În momentul de față, mai cunoaște Alexandru vreo mândrie personală pentru că
a ajuns la munții cei mari și că nu a mai avut ce cuceri? Gabriel Garcia Marques a murit
și el de curând, după „un veac de singurătate”... Existența actuală a acestora, oriunde
s-ar afla ei, este la mâna hotărâtoare a lui Dumnezeu și nu le mai stă în putință să revină
asupra vieții lor și asupra alegerilor făcute. Așadar, viața aceasta este esențială. Unde mă
îndrept? Ce sunt? Corb sau porumbel?
Mă aflam pe aleea studenților de curând și îmi savuram gogoașa cu gem de căpșuni.
Ce îmi place la „înfuriatele” astea este că au mult gem. Noi, oamenii, în confortul acesta
materialist în care ne scăldăm, am devenit așa de pretențioși, așa că am aruncat ultima
fărâmă, destul de consistentă, deoarece nu avea gem. Imediat, vreo cincisprezece
porumbei se năpustiră pe ea... lansând-o pe rând în aer și, de fiecare dată, câte unul
smulgând câte o fărâmă, dar fără să se certe între ei. Erau mulți, nu ajungeau toți să
pună ciocul pe prețiosul trofeu, dar, cu toate acestea, nu erau agresivi unul cu altul.
Mi-am adus aminte apoi de un șarlatan pe care l-am întâlnit și a cărui „poezie”, prin care
m-a amăgit și pe mine, era că avea un suflet bun și că își dorea să facă parte și altora din
bunurile lui, asemenea porumbeilor, de la care a învățat asta. Era doar o simplă
manipulare, adevăratul motiv fiind acela de a fura un laptop, ceea ce a și reușit în cele
din urmă. Dar astăzi m-am gândit... uite că avea dreptate șarlatanul în ceea ce mințea,
porumbeii chiar sunt cum a spus el. O vrabie se străduia și ea să ciupească rămășițele
festinului. Preț de câteva zeci de secunde, am urmărit toată scena, cu un zâmbet schițat
în colțul buzelor. Deodată, de nicăieri și fulgerător, își făcu apariția un corb, înhăță
bucata care nu apucase să fie consumată nici pe jumătate și, într-o fracțiune de secundă,
se retrase pe o creangă a unui copac aflat la câțiva metri, ca să o devoreze singur. L-am
urmărit și am văzut cum își sfâșia hrana în grabă, ținând strâns prada cu ghearele și
smulgând cu ciocul viclean câte o fărâmă din ea, mereu vigilent și grijuliu la ceilalți corbi
ce se învârteau prin văzduh. Se pare că nu s-a simțit destul de în siguranță și, în
consecință, se grăbi să zboare cu prada în cioc, pierzându-se sub ochii mei în eter. În tot
acest timp, porumbeii nu avură absolut nicio reacție, continuându-și nestingheriți
mersul legănat în căutarea altor firmituri demne de luat în seamă. Pentru ei, tot ce se
întâmplase fusese ceva firesc, natural. Au fost jefuiți, dar nu au protestat, de parcă știau
că așa trebuia să se întâmple, că era normal să fie jefuiți și să meargă înainte fără a face
nimic în legătură cu asta.
În lumea noastră, printre oameni, există corbi și porumbei.
Noe. „După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra corăbiei pe care o făcuse. A dat drumul
unui corb care a ieşit, ducându-se şi întorcându-se, până când au secat apele de pe pământ. A dat
drumul şi unui porumbel, ca să vadă dacă scăzuseră apele de pe faţa pământului. Dar porumbelul
n-a găsit niciun loc ca să-şi pună piciorul şi s-a întors la el în corabie, căci erau ape pe toată faţa
pământului” (Geneza 8:7-9). Acest pasaj este mai profund decât pare la prima vedere.
Noe știa apucăturile ambelor păsări. Noe știa că porumbelul se hrănește din locuri cu
verdeață proaspătă, ferindu-și piciorul de necurății, iar corbul este necrofag, putând să
se așeze pe orice hoit plutitor și să se înfrupte din el. Așa se explică, probabil, faptul că
necrofagul se ducea și se întorcea și că a continuat să facă asta până ce au scăzut apele
pe pământ. Dar porumbelul nu s-a așezat niciunde, până nu a găsit un loc curat, verde.
Porumbelul e porumbel, iar corbul rămâne corb. Oamenii se împart și ei în corbi și
porumbei. În egoiști și non-combat. Corbii sunt așa de avari, încât se feresc până și de
alți corbi. Porumbeii sunt blânzi, împart lucrurile și nu ripostează la agresivitatea sau
intoleranța altora. Corbii devorează orice victimă, în lupta lor de supraviețuire;
porumbeii fac parte și altora din ceea ce ei au primit. Corbii nu au încredere în cei de
aceeași teapă cu ei, porumbeii se alătură altora fără teamă.
Dar așa este lumea... un mozaic imens de corbi și porumbei. Paradoxul este că,
uneori, în necunoștință de cauză, ne lăsăm păcăliți de câte un corb vopsit în alb. Alteori,
blamăm porumbeii care au fost „înnegriți” de către alții. Dar, la urma urmei, ceea ce
contează este ceea ce rămânem noi, corbi sau porumbei.

Dani Jurca
10.05.2014