Sunteți pe pagina 1din 2

Ţigări, sânge şi puţin jazz

proză [ ]
PS la "Ciaconna for Chet"

În umezeala camerei răsună trompeta lui Nicolas Simion, ca un ţipăt de


disperare în mijlocul deşertului. Este ora la care, trăirile adevărate apar şi fac
să vedem că totuşi, nu e totul în zadar. Un fel de beţie fără alcool. Stau faţă
în faţă, fără să îşi spună vreun cuvânt. Nici măcar ochii nu li se întâlnesc.
Totul curge de la sine, inclusiv cafeaua amară, reîncălzită la flacără mică. O
ţigară veghează rezemată de colţul scrumierei, împrăştiind un fum greu. Din
când în când, se aude sunetul ceasului de perete. Timpul a devenit un copil
refuzat, care, ascuns în şifonier, îşi priveşte tremurând părinţii în mijlocul
unei certe conjugale. Între ei, e tăcere. Fără gesturi sau grimase de durere.
După ce trage adânc din ţigară, cu un oftat prelung, se aşează pe marginea
patului, lângă ea, atât cât corpurile lor să li se atingă. Ea nu schiţează nici un
gest, ca şi cum nu observase mişcarea lui şi îşi continuă adâncirea tăcerii.
Din stradă se aud zgomote de sărbătoare: ecourile unui grup de colidători
rătăciţi printre blocurile de prefabricate care, înzăpezite par mai cenuşii
decât de obicei. Este Ajunul Crăciunului. După ce savurează prelung ultimul
fum din ţigară se întoarce către ea şi începe să o mângâie pe cap. La început
încet, apoi tot mai apăsat. Începe să o sărute pe obraz iar ea i se predă rece.
Într-un minut, sunt amândoi goi, în pat, într-o prelungă şi dureroasă
înlănţuire. Jazz-ul curge din discul de vinil, plutind prin cameră, mângâind
parcă pereţii mâncaţi de igrasie. În mijlocul îmbrăţişării, ea începe să plângă
la început discret, apoi tot mai puternic. Nestingherit, îşi continuă treaba
până când, cu un geamăt se desprinde din îmbrăţişare întorcându-se pe spate.
Ea plânge încet, cu privirea pierdută în tavan. După ce îşi aprinde o nouă
ţigară, se plimbă gol prin casă câutând parcă ceva. Se îndreaptă către birou,
deschide un sertar din care scoate cu revolver. Şi un amortizor. Se aşează din
nou pe marginea patului, lângă ea şi cuplează amortizorul la capătul
revolverului, după care îi caută privirea. Ea lasă departe tavanul şi îşi
întoarce capul către el privindu-l în ochi. Îi ia revolverul din mână studiindu-
l oarecum dezinteresată. În tot acest timp, el continuă să tragă din ţigară
indiferent. Îşi stinge în scrumieră ultima ţigară şi se întoarce către ea. Se uită
în ochii ei timp de un minut. La capătul minutului trecut astfel, ea îi pune
pistolul în tâmpla dreaptă, închide ochii şi trage. Un sunet sec, sparge
intimitatea camerei iar el se prăbuşeşte în genunchi, lângă pat, iar apoi în
mijlocul camerei. Ea îşi deschise ochii, îl priveşte vreme de un alt minut,
după care îşi pune revolverul gură şi trage. Din scrumiera ciobită, fumul
ultimei ţigări nestinse încă, îşi revendică dreptul la viaţă, acoperind camera,
peste corpurile lor goale, unite parcă într-o ultimă îmbrăţişare. O pată mare
de sânge cuprinde parchetul precum cerneala o sugativă. De afară, printre
fulgi grei, se aude un colind cântat fals. Trompeta lui Nicolas Simion îşi
continuă rotaţia de vinil, prelungind deşertăciunea.