Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Filosofia Temele P U Examen
Filosofia Temele P U Examen
Filozofia (filosofia) (gr. φιλοσοφια, philein și sophia, dragoste de înțelepciune): disciplina autonomă a
culturii având ca obiect cunoașterea formelor și proceselor gândirii. Filozofia este o modalitate de
gândire și investigare, formată dintr-un ansamblu de noțiuni și idei, care tinde să cunoască și să
înțeleagă sensul existenței sub aspectele sale cele mai generale, o concepție generală despre lume și
viață.
Ce este filosofia?
Filosofia este una din principalele forme ale manifestării spiritului uman. Întrebarea cum se poate defini
filosofia este chiar și ea una filosofică. Pentru introducerea conceptului putem spune că este studiul
înțelesurilor și justificărilor sau credințelor despre cele mai generale sau universale aspecte ale
lucrurilor, un studiu care nu este realizat prin experimente și observare atentă, ci prin formularea
problemelor și oferirea soluțiilor lor, argumentarea soluțiilor oferite și discuția dialectică a tuturor
acestora. Filosofia studiază concepte generale precum existența, bunătatea, cunoașterea sau frumusețea.
Pune întrebări precum "Ce este bunătatea, în general?" sau "Este cunoașterea posibilă ?". În termeni
generali, filosofia este studiul critic, speculativ sau analitic al exteriorului și interiorului în plus față de
studiul reflectiv asupra metodei de studiere a unor asemenea subiecte. În prezent filosofia este dominată
de teme, nu de sisteme. Filosofia actuală este una orientată spre acțiunea socială, căutându-și aplicații in
toate domeniile, de la afaceri si până la problemele ecologice.
Perspectiva propusă de filosofie este una:
Obiectul filozofiei.
Filozofia este nucleul concepţiei despre lume, î n t ro f o r m ă m a x i m a l g e n e r a l i z a t ă
t a b l o u l l u m i i , o m u l u i ş i i n t e r a c ţ i u n i i l o r . O b i e c t u l filozofiei este generalul în sistemul
“lume – om”. La rîndul său acest sistem este compus din d o u ă s u b s i s t e m e – “ l u m e ” ş i “ o m ” .
F i e c a re d i n e l e a re n i v e l u r i l e s a l e , i a r i n t e r a c ţ i u n e a laturilor – patru aspecte:
ontologic, gnoseologic, axiologic şi spiritual-practic. Filozofia esteo ştiinţă complexă, care trebuie să dee
răspuns la multe probleme. De aceea în filozofie întrăaşa discipline ca ontologia, gnoseologia,
antropologia, sociologia, etica, estetica ş.a. Filozofia e s t e ş t i i n ţ a d e s p re c e l e m a i
g e n e r a l e î n s u ş i r i ş i re l a t i i a re a l i t ă ţ i i o b i e c t i v e , l e g i t ă ţ i a funcţionării şi
dezvoltării ei. Filozofia trebuie să evidenţiieze structura generală a oricărui obiect ,
legităţile generale a funcţionării şi dezvoltării lui pentru a trasa orientiri de a le cunoaşte
şi transforma. Filozofia este un sistem de concepţii asupra lumii în întregime şi a
raportului omului cu această lume.În obiectul filozofiei întră cele mai generale legităţi a existenţei
materiale şi existenţeiomului. Însă obiectul filozofiei se deosebeşte de obiectul ştiinţelor concrete prin
aceea că el prezintă raportul omului cu lumea, lumii cu omul. În obiectul filozofiei întră nu tot
generaluldin existenţa materială, dar acel general care este legat de raportul omului,
atitudinii lui culumea. Obiectul filozofiei conţine acele cunoştinţe care omul le foloseşte
pentru a construi t a b l o u l u n i v e r s a l a l l u m i i s u b u n g h i u l d e v e d e re a A d e v ă r u l u i ,
F r u m u s e ţ e i , B i n e l u i ş i Echităţii. Cu alte cuvinte, obiectul filozofiei conţine acel general din
realitatea materială careîi ajută omului în formarea concepţiei despre lume. Filozofia este un
sistem de răspunsuri desfăşurate la problemele conceptuale.Şi dacă problemele conceptuale sunt
specifice (”ce prezintă lumea în întregime?”, “ceeste omul?”, “ce este adevărul?”), atunci
şi răspunsurile la ele sunt deosebite. Cunoştinţele f i l o z o f i c e s u n t s p e c i f i c e
ş i n u s e re d u c l a c u n o ş t i n ţ e l e c o n c re t - ş t i i n ţ i f i c e . C u n o ş t i n ţ e l e filozofice
au trăsături specifice atît cunoştinţelor naturaliste,ştiinţifice, cît şi cunoştinţelor
ştiinţelor sociale, umanitare, artistice, cunoştinţelor obişnuite. Cunoştinţele filozofice
suntcunoştinţe integrale, sistematizate, generalizate, este concepţia raţionalizată despre
lume a epocii.Filozofia este şi ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale. Filozofia ca ştiinţă are
toatecriteriile ştiinţifice (obiectivitate, raţionalitate, sistemicitate, verificabilitate, orientare spree s e n ţ ă
ş i l e g i t a t e ) , a re o b i e c t u l s ă u , c a t e g o r i i l e , l e g i t ă ţ i l e ş i m e t o d e l e s a l e . C a f o r m ă
a conştiinţei sociale filozofia reflectă existenţa socială prin înţelepciune, manifestă o anumităinfluenţă
asupra existenţei sociale. În acest sens (filozofia ca formă a conştiinţei sociale) eaeste ideologizată.
Filozofia tinde spre cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi în acelaşi timp de a exprima maximal
interesele subiectului (clasei). În istoria filozofiei aceste două tendinţe (caştiinţă şi formă a
conştiinţei sociale) se manifestau în diferit mod, predominînd ori una ori alta.
Fiecare ştiinţă are metodele sale. Însă filozofia este şi ca teorie şi ca metodă. Teoria este
totalitatea cunoştinţelor ce descriu ori explică un domeniu al realităţii. Metoda (din l.
Greacă methdos - drum, cale) -m o d u l d e c e rc e t a re ş i t r a n s f o r m a re a re a l i t ă ţ i i
o b i e c t i v e , e s t e t o t a l i t a t e a d e m i j l o a c e ş i procedee de asimilare teorierică şi practică
a realităţii. Metoda este o anumită ordine de formu lare a cunoştinţelor şi folosirea lor
pentru a transforma realitatea, pentru a căpăta noi cunoştinţe. Ca şi metodele ştiinţelor
concrete metoda filozofică îşi trage începutul său din activitatea practică a oamenilor şi
este reflectarea logicii şi legităţilor realităţii obiective. D e a c e e a c u n o ş t i n ţ e l e
f i l o z o f i c e c a o r i c e c u n o ş t i n ţ e î n d e p l i n e s c f u n c ţ i a t e o re t i c ă , i a r c a metodă de
rezolvare a anumitor probleme – îndeplineşte funcţia metodologică. Teoria este
temelia metodei, iar metoda – este teoria în acţiune. Ea nu este ceva arbitrar,
se formulează p e b a z a l e g i t ă ţ i l o r o b i e c t u l u i c e rc e t a t ş i d e a t î t a m e t o d a s e
î n ţ e l e g e c a t e o r i e î n a c ţ i u n e . Metoda joacă un rol foarte important în ştiinţă, ea
disciplinează şi orientează cercetarea ş t i i n ţ i f i c ă , e s t e u n e o r i m a i p r i n c i p a l ă d e c î t
re z u l t a t u l c u n o a ş t e r i i . M e t o d a t r e b u i e s ă corespundă următoarelor cerinţe - să fie
productivă, economică, demnă de încredere, lipsită de arbitrar şi haos, orientată cu un scop bine
determinat, clară. Filozofia ca teorie trebuie să descrie un sistem de relaţii subiect-obiect şi subiect-
subiect pentru a fundamenta un anumit răspuns la problema locului omului în lume. În calitate
de metodă filozofia este o strategie generală a activităţii umane. Teoria filozofică
răspunde la întrebarea ce este existenţa şi conştiinţa şi cum ele corelează. Metoda
filozofică ne arată cum trebuie de folosit aceste cunoştinţe pentru înţelegerea şi transformarea
existenţei şi omului. După sfera de utilizare metodele pot fi clasificate:
1) metode particular-ştiinţifice,care se folosesc într-o ştiinşă concretă, într-o ramură a ştiinţei;
2) metode general-ştiinţifice,care se folosesc în mai multe ştiinţe, dar nu în toate;
3) metode universale, filosofice, care sef o l o s e s c î n t o a t e ş t i i n ţ e l e ş i s e b a z e a z ă p e
legităţile universale a realităţii.
L a m e t o d e l e general-ştiinţifice se referă metoda informaţională, cibernetică, sistemică, analogia,
analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia ş.a.După nivelurile cunoaşterii deosebim metode a
cunoaşterii empirice (observaţia, comparaţia, măsurarea, experimentul) şi teoretice
(abstractizarea, idealizarea, formalizarea, concret şi abstract, istoric şi logic,
ascensiunea de la abstract la concret). La metodele universale se referă dialectica şi metafizica.
Dialectica este teoria despre cele mai generale legităţi a dezvoltării existenţei şi
cunoaşterii şi totodată ea este metodă universală de asimilare a realităţii. Dialectica înţelege şi studiază
lumea aşa cum este ea într-adevăr, în mişcare, dezvoltare, în conexiuni universale. Dialectica este un
mod de gîndire flexibil, creator, care cuprinde lumea în contrariile ei. Încă din antichitate existau diferite
păreri despre dialectică. Spre exemplu, Heraclit sub dialectică înţelegea permanenta schimbare şi
dezvoltare a lumii, trecerea reciprocă a contrariilor ei, cu a l t e c u v i n t e a c e a s t a e r a d i a l e c t i c a
l u c r u r i l o r, s a u d i a l e c t i c a o b i e c t i v ă . S o c r a t e ş i P l a t o n vedeau în dialectică măiestria
discuţiei, dialogului cu scopul clarificării noţiunilor şi atingerii adevărului. Aici deacum se are în
vedere dialectica subiectivă. Dialectica în principiu este compatibilă atît cu materialismul, cît
şi cu idealismul. Reprezentantul dialecticii idealiste a fost Hegel care a creat dialectica ca teorie şi
metodă de cunoaştere. Dialectica materialistă a fost creată de K.Marx şi F.Engels. Ultima se foloseşte în
toate ştiinţele, însă nu direct, ci prin intermediul metodelor particular-ştiinţifice.
Metafizica are două sensuri:
1. Metodă de gîndire contrară dialecticii care priveşte f e n o m e n e l e ş i p r o c e s e l e n a t u r i i
c a c e v a s e p a r a t , i z o l a t , î n c r e m e n i t , f ă r ă d e z v o l t a r e ş i conexiune universală.
2. Acea parte a filosofiei în care se studiau şi interpretau problemele speculative, ce depăşesc
cadrul experienţei (despre Dumnezeu, spirit, libertatea voinţei).
Noţiunea de metafizică a fost formulată de urmaşii lui Aristotel pentru a evidenţia
operele f i l o s o f i c e a p ro f e s o r u l u i l o r. Î n l u c r ă r i l e s t a g i r i t u l u i f i l o s o f i a c a
p r i n c i p i i u n i v e r s a l e a existenţei urma după fizică, teoria despre natură şi semnifica în
sensul strict al cuvîntului aceea ce urmează după fizică (meta ta physica). Ulterior era
folosită în accepţie egală cu ontologia. Capătă o dezvoltare în operele lui F.Bacon,
J.Loche, R.Descartes, G.Leibnitz, B.Spinoza. În sec. XVI-XVII dezvoltarea ştiinţei a dus la
acumularea materialului empiric şi apare necesitatea de a clasifica, de a descompune întregul
în părţi componente şi studierea lor mai aprofundată. În această perioadă M. avea justificare
istorică. Spre sfîrşitul sec. XVII e a n u m a i p u t e a s t i m u l a d e z v o l t a r e a ş t i i n ţ e i , s e
t r a n s f o r m ă î n t r - o m e t o d ă u n i l a t e r i a l ă mărginită. Neajunsurile metodei metafizice constau în
următoarele momente: neînţelegerea es e n ţ e i d e z v o l t ă r i i ; a b s o l u t i z a r e a s t a b i l i t ă ţ i i
o r i r e p e t a b i l i t ă ţ i i , c o n t i n u i t ă ţ i i o r i discontinuităţii, schimbărilor cantitative ori
calitative, unilateralitatea, ignorarea conexiunii u n i v e r s a l e ; p re m ă r i re a f o r m e i m e c a n i c e
d e m i ş c a r e , re d u c e r e a f o r m e l o r s u p e r i o a re d e mişcare la inferioare ş. a. Notiunea
de metafizică în sens de antidialectică a fost folosită pentru prima dată de Hegel care şi
dă şi o critică respectivă. La metafizică se referă aşa m e t o d e c a d o g m a t i s m ş i
re l a t i v i s m , s e n s u a l i s m , r a ţ i o n a l i s m ş i i r a ţ i o n a l i s m . Î n o c c i d e n t metafizica este
sinonim cu filozofia şi cuprinde principiile şi începuturile existenţei.La metodele universale se
referă şi alte metode filozofice (fenomenologic, cultural-istoric, sistemic, structural-
funcţional, hermeneutic ş.a.). Toate aceste metode formează un t o t î n t re g , u n s i s t e m , s e
găsesc în legături dialectice. În acest sens filozofia este ca o metodologie
g e n e r a l ă . M e t o d o l o g i a ( d i n g r. m e t h o d o s - c a l e , m i j l o c ş l o g o s - ş t i i n ţ ă )
categorie filozofică care are două sensuri:
1. Totalitatea principiilor şi metodelor de cercetarece se folosesc într-o ştiinţă.
2. Teoria filosofică despre principiile şi metodele cunoaşterii şi transformării realităţii, ştiinţa despre
metode.
Metodologia se ocupă cu un şir de probleme care pot fi reduse la trei principale:
1) ce prezintă metoda;
2. cum trebuie să fie metoda;
3)cum trebuie folosit metoda.
În dependenţă de gradul de generalizare deosebim următoarele niveluri a metodologiei:
1) concret-ştiinţifică - fiecare ştiinţă are metodele sale de cercetareşi formulează anumite reguli şi
normative pentru folosirea lor;
2) general=ştiinţifică - metodeşi principii ce se folosesc într-un şir de ştiinţe, sau o ştiinţă
cu metodele şi principiile salecare poate servi metodologie pentru alte ştiine (spre
exemplu, biologia pentru fiziologie şi m e d i c i n ă , f i z i o p a t o l o g i a p e n t r u
disciplinele medicale ş.a.);
3 ) u n i v e r s a l ă , f i l o s o f i c ă - principiile şi legile dialecticii servesc ca metodologie pentru toate
ştiinţele.
Metodologia sereferă nu numai la activitatea de cunoaştere ci şi la activitatea practică. Ea
este necesară p e n t r u d e z v o l t a r e a c a p a c i t ă ţ i l o r c re a t o a re a
s p e c i a l i s t u l u i , p o s i b i l i t ă ţ i l o r d e a f o r m u l a probleme ştiinţifice şi determină strategia
cercetărilor ştiinţifice
4.Functiile filozofiei.
Funcţiile filozofiei. Filozofia şi ştiinţa
Fiindcă filozofia este o teorie despre lume înîntregime, om şi raportul lui cu realitatea ea
îndeplineşte mai multe funcţii: ontologică, g n o s e o l o g i c ă , m e t o d o l o g i c ă , e t i c ă ,
a n t ro p o l o g i c ă , s o c i o l o g i c ă , e s t e t i c ă , a x i o l o g i c ă , praxiologică ş.a. Toate aceste funcţii pot fi
reduse la trei momente:
•Sinteza cunoştinţelor şi crearea tabloului lumii unic ce ar coincide nivelului de
dezvoltare a ştiinţei, culturii şi experienţei istorice.
•Fundamentarea, justificarea şi analiza concepţiei despre lume.
•Formularea metodologiei generale a cunoaşterii şi activităţii omului în lumeaînconjurătoare
.Începînd din antichitate filozofia se găseşte permanent în interacţiune cu ştiinţele
concrete. N u î n t î m p l ă t o r m u l ţ i s a v a n ţ i v e s t i ţ i a u f o s t ş i f i l o z o f i ( P l a t o n ,
A r i s t o t e l , J . B r u n o , N . Copernic, R.Descartes, Z.Freud, B. Russel ş.a.). Filozofia permanent
primeşte şi prelucreazăinformaţia din diferite domenii, integrează diverse cunoştinţe umane şe formează
un tablouştiinţific al lumii unic. În acelaşi timp filozofia nu pretinde la rolul ştiinţei
ştiinţelor, de ainclude în sine toate cunoştinţele. Ştiinţele concrete au obiectul său de
studii, metodele şilegile sale, nivelul său de generalizare a cunoştinţelor.
Filozofia generalizează generalizărileştiinţelor concrete, are de aface cu un nivel mai înalt de
generalizare, un nivel mai înalt de teoretizare. Dacă primul nivel de generalizare duce la
formularea teoriilor şi legilor ştiinţelor concrete, atunci al doilea nivel – la evidenţierea celor
mai generale legităţi şi tendinţe, aceaste este logica dezvoltării ştiinţei însăşi, logica
dezvoltării gîndirii umane. Cele mai importante descoperiri în ştiinţele concrete contribuiau şi la
dezvoltarea intensivă a ştiinţei.Însă filozofia nu numai este influenţată de ştiinţele concrete, ci şi singură
acţionează asupradezvoltării lor. Filozofia nu trebuie să rezolve problemele ştiinţelor concrete, ea
acţioneazăasupra lor prin concepţia filozofică, care înfluenţează viziunea savantului, atitudinea lui
cătrelume şi cunoaştere.Din ştiinţele concrete medicina este disciplina cu care filozofia
interacţionează permanent.Ca şi filozofia medicina are obiectul său omul. Fără
cunoaşterea problemelor conceptualemedicina nu poate exista. Iar pentru rezolvarea problemelor
medicale medicii tpebuie să fiecompetenţi în problemele naturalist-ştiinţifice, social-
politice, economice ş.a.De aceea ceimai mari medici au fost şi filozofi (Empedocle,
Hipocrat, Aristotel, Celsius, Galen, Sext Empiric, Avicena, F.Bacon, Paracelsius, M.Servet,
G.Galilei, Harvei, Lametri, K.Linnei, Z.F re u d , K . J a s p e r s , H . S e l i e ş . a . ) . F i l o z o f i a a j u t ă
p e m e d i c i s ă p ă t r u n d ă m a i p ro f u n d î n s p e c i a l i t a t e a s a , m a i b i n e ş i e f e c t i v s ă
f o l o s e a s c ă c u n o ş t i n ţ e l e m e d i c a l e p e n t r u t e o r i e ş i practică.Filozofia contemporană
trebuie să fie o filozofie a supravieţuirii. Omenirea nu poate exista d e c î t î n l i m i t e l e
unor parametric strict determinate
a m e d i u l u i f i z i c , b i o l o g i c ş i s o c i a l . O m e n i re a c a p a r t e a n o o s f e re i a î n t r a t î n
e p o c a d e z v o l t ă r i i i re v e r s i b i l e , c a re d e p i n d e d e acutizarea problemelor
globale. Problema cheie actualmente este elaborarea “StrategieiOmului” coordonată cu
“Strategia Naturii”. Strategia omenirii presupune totalitatea diferitor activităţi ce ar asigura
coevoluţia omului şi mediului ambiant. Strategia omenirii trebuie să a c c e p t e ş i
noi modernizări, deaceea ea trebuie să aibă o nouă filozofie – filozof
i a s u p r a v i e ţ u i r i i . M e d i c i n a , c a re s e o c u p ă c u p ro b l e m e l e o m u l u i ş i o p t i m i z ă r i i
c o n d i ţ i i l o r s o c i a l e , p o a t e s ă c o n t r i b u i e l a e l a b o r a re a s t r a t e g i e i o m e n i r i i , l a
re z o l v a re a p ro b l e m e l o r globale, la elaborarea noilor orientări valorice. Pentru formarea
conştiinţei globale e necesar de a reconştientiza toate relaţiile sociale: relaţiile omului cu
natura, relaţiile dintre diferite comunităţi, relaţiile dintre om şi om, atitudinea către trecut, istorie,
cultură, strămoşi ş.a
5.Teoria existetei((Ontologia))
Existenţa – categorie filosofică care desemnează lumea obiectivă, materia, natura ce e x i s t ă
i n d e p e n d e n t d e c o n ş t i i n ţ ă , d e a s e m e n e a p ro c e s u l v i e ţ i i m a t e r i a l e a o a m e n i l o r.
Existenţa este noţiunea cea mai generală care cuprinde tot ce fiinţează independent de voinţa omului,
tot ce există: realitatea material-obiectivă, valorile spirituale şi existenţa omului.
Această noţiune des se confundă cu aşa expresii ca lumea, realit atea, universul.
Existenţaeste o caracteristică integrală a lumii, reflectă totalitatea lumii prin fiinţarea, existenţa ei.În
sensul larg al cuvîntului a exista înseamnă a fiinţa. A exista este echivalent cu a fi Existenţa este
unitatea realităţii obiective şi subiective. Prima concepţie filosofică despreexistenţă au
formulat-o reprezentanţii şcolii de la Milet, pentru care existenţa coincidea
cucosmosul material. Parmenid înţelege existenţ a ca ceva ideal, unic, neschimbător
şi veşnic.H e r a c l i t d i m p o t r i v ă c o n s i d e r a e x i s t e n ţ a c a o v e ş n i c ă s c h i m b a re ş i
d e z v o l t a re . F i l o z o f i a medievală contrapunea existenţa divină (adevărată) cu existenţa
creată (neadevărată). Înfilozofia epocii moderne se formulează înţelegerea naturalistă a existenţei ca
realitate fizică ce exclude din ea conştiinţa. Însă deacum R.Descartes şi Leibniz definesc
existenţa ca ceeace include şi conştiinşa. Filosofia clasică germană evidenţiază aşa nivel
ca existenţa ideal-obiectivă.În filozofia dialectico-materialistă existenţa se înţelege ca unitatea
realităţii obiectiveşi subiective, ea are mai multe niveluri – natura organică şi neorganică,
biosfera, existenţa socială, existenţa personalităţii, valorilor culturale, principiilor şi
categoriilor cunoaşterii ştiinţifice.Lumea există ca o multitudine de obiecte, fenomene şi
procese, are un caracter contradictoriu, este unitatea dintre veşnic şi trecător.Problema existenţei
presupune cîteva momente. Ce există? Lumea. Unde există? Aiciş i p e s t e t o t u l . C î t d e m u l t
e x i s t ă ? A c u m ş i t o t d e a u n a . L u m e a a f o s t , e s t e ş i v a f i , e a e s t e netrecătoare. Lucrurile
concrete sunt finite, trecătoare. Problema existenţei constă în unitateacontradictorie a existenţei naturii
ca netrecătoare şi existenţa trecătoare a lucrurilor. Lumeaeste unitatea a tot ce există. Această unitate se
manifestă ca totalitatea, unitatea multitudiniişi multitudinea unicităţii, totul este în unicul şi unicul este în
totul. Lumea ca totalitatea a totce există se deosebeşte din punct de vedere a existenţei numai prin
modurile, sau tipurile de afi. Deosebim următoarele tipuri de existenţă:
•Existenţa naturii şi lucrurilor în natură.Natura ca totalitate este veşnică şi netrecă -toare, ea
este infinită în timp şi spaţiu, iar componentele naturii – finite, s c h i m - b ă t o a r e
ş i t r e c ă t o a r e . E x i s t e n ţ a n a t u r i i e s t e i n d e p e n d e n t ă d e v o i n ţ a oamenilor,
ea există ca atare, nemijlocit şi este egală cu sine insăşi ce se exprimă prin noţiunea “existenţa în
sine”. Analizînd existenţa naturii e important de a e v i d e n ţ i a n a t u r a p r i m a r ă ( re a l ă )
ş i s e c u n d a r ă ( a r t i f i c i a l ă ) , c re a t ă d e o a m e n i . Ultima este o entitate complexă, o realitate
socio-culturală. Astăzi tot mai mult şim a i m u l t a v e m d e a f a c e c u n a t u r a c re a t ă d e
o a m e n i , t o t m a i p u ţ i n e l o c u r i a u rămas unde nu s-a implicat omul. Problema constă în
aceea cum trebuie să fienatura artificială. Ea trebuie să fie creată după analogie cu natura primară
şi dupălegile ei. Ignorarea acestor cerinţe duce la dezechilibru dintre natură si societate,la probleme
ecologice.
•Existenţa omului.El este ca organism viu, ca reprezentant a speciei Homo sapiens, ca fiinţă
cugetătoare, ca fiinţă social-istorică. Specificul existenţei umane – î n a c t i v i t a t e a d e m u n c ă ,
î n m u n c ă ş i p r i n m u n c ă o m u l s e f o r m e a z ă ş i s e manifestă.
•Existenţa spiritualuluic u p r i n d e d i f e r i t e p ro c e s e p s i h i c e ş i c o n ş t i e n t e a activităţii
umane, cunoştinţele materializate în limbă şi sistemele simbolice. La spiritual deasemenea se
referă normele şi principiile comunicării umane, valorile ş t i i n ţ i f i c e ,
l i t e r a re , a r t i s t i c e ş . a . S p i r i t u a l u l e x i s t ă l a n i v e l u l i n d i v i d u l u i ( c a p r o c e s e i d e a l
e , p s i h i c e , c a l u m e a s p i r i t u a l ă , i n t e r n ă a i n d i v i d u l u i ) ş i c a materializat în
diferite forme a culturii umane.
•Existenţa socială– este procesul real al activităţii vitale a oamenilor, procesul d e re p ro d u - c e re
a v i e ţ i i m a t e r i a l e a o a m e n i l o r . E a s e d i v i z e a z ă î n e x i s t e n ţ a individuală (existenţa
unui individ în societate şi istorie) şi existenţa sociumului, asocietăţii în întregime. Deci, existenţa nu
trebuie redusă numai la componentul material ori numai la ceva s p i r i t u a l . E x i s t e n ţ a
e s t e t o t c e e x i s t ă o b i e c t i v, c e e x i s t ă re a l , î n a f a r ă ş i i n d e p e n d e n t d e conştiinţa
umană.
Ontologia (din limba greacă: όντος, genetivul participiului trecut al verbului ειναι = a fi,
și λογια = învățătură despre...), termen creat în secolul al XVII-lea de către Rudolf Goclenius, este o
disciplină filozofică, ramură fundamentală a metafizicii, al cărei obiect de studiu este Ființa și Existența,
și categoriile în care acestea se împart: lucruri, proprietăți, procese, fapte. În literatura filosofică
de limbă engleză, ontologia este opusă teoriei cunoașterii, făcându-se deosebirea
între lucruri (sau atributele lor), așa cum sunt în sine, și felul cum ele ne apar.
Deja în filosofia antichității grecești s-a dezbătut problema "ființei a ceea ce există" (Sein des Seienden),
de exemplu în "Metafizica" lui Aristotel. În Evul Mediu, reprezentanții scolasticeiabordează temele
ontologiei în relație cu discutarea problemelor teologice.
Scolasticii dezbat așa numitele "transcendentalii" (transcendentalia), prin care se înțeleg atributele cu
care ne apar cele existente, cercetând categorii ca res(lucru), ens (existent), unum (unul), aliquid (ceva),
bonum (binele), verum (adevărul) și, în parte, pulchrum (frumosul). Începând cu Christian
Wolff (Philosophia Prima Sive Ontologia, 1730), ontologia se definitivează ca metafizică a ființei și
existenței lucrurilor. "Metafizica generală" (metaphysica generalis),sau ontologia, se deosește de
"Metafizicile speciale" (metaphysica specialis), care au ca obiect existența lui Dumnezeu (Teologia
naturală), a sufletului (Psihologia naturală) și a lumii (Cosmologia naturală). În "Metafizicile speciale",
problemele din anumite domenii ale ființării sunt dezbătute pe baze raționale, nu empirice. Immanuel
Kant a criticat vehement această reprezentare a unei teorii a adevărului fundamental deductivă și în
"Critica rațiunii pure" (Kritik der reinen Vernunft, 1781) încearcă să rezolve problemele ontologice pe
baza filosofiei sale transcendentale.
În ontologia analitică modernă, în cadrul filosofiei analitice, sunt cercetate categoriile
fundamentale: lucru, calitate și eveniment, precum și unele noțiuni
caparte și întreg, dependent și independent, care sunt atribute ale unor anumite entități. Pe primul plan
se situează problema felului cum se comportă o categorie față de alta și dacă o anumită categorie poate
fi caracterizată drept fundamentală. De aici se desprind și unele trăsături comune cu chestiunile de bază
ale informaticii.
În ultimul timp problemele ontologice nu mai stau în centrul de preocupărilor filosofice. Filosoful
contemporan Willard Van Orman Quine (Word and Object - Cuvânt și obiect, 1961) este încă confruntat
cu întrebarea a ceea ce există, răspunsul său însă, cum că lucrurile ar reprezenta variabile ale unei teorii
generale a lumii, nu mai are rezonanța filosofică a dezbaterilor ontologice din trecut.
O relaţie congnitivă între obiect si subiect (activitatea de cunoaştere prin carese dobândesc
cunoştinţe)
Un produs , un rezultat (cunoştinţele)
Teoria filosofica a cunoaşterii se constituie tocmai în funcţie de aceste elementealeprocesului
cunoaşterii , apărând în cadrul ei o problematică ce are în centru relaţiagnoseologică dintre obiect şi
subiect , relaţie înţeleasă ca modalitate de raportare a omului lalume , în care el , ca subiect cunoscator ,
reproduce lumea în planul gândirii sale .
Dar problematica cunoaşterii nu se reduce numai la problemele ce privesc relaţiilecognitive
obiect-subiect , ci cuprinde si probleme ce ţin de obiectul cunoaşterii şi desubiectul cunoscător .
Problema obiectului cunoaşterii
În legatură cu ea s-au conturat încă din antichitate doua linii:
Linia lui Democlid (materialistă)
Linia lui Platon (idealistă
Patristica este o doctrină teologico-filosofică elaborată între sec. IV-VIII, de către părinţii bisericii, prin
care s-au pus bazele dogmaticii şi cultului creştin. Prin Patristică se mai înţelege şi ansamblul
operaţiunilor creştine care datează din vremea sfinţilor părinţi ai bisericii. Dintre aceştia : Grigore din
Nazians sec. IV, Vasile cel Mare, Grigore din Nisa, Ioan Damaskinul sec. VI, Aureliu Augustin.
Atât apologeţii cât şi sfinţii părinţi au făcut opere de apologie cât şi doctrine a creştinismului, urmând
să impună creştinismul ca singura filosofie posibilă. Războiul început cu filosofia greacă declarând-o o
sumă de eroare Tatian prin opera sa “Cuvânt către greci” arată că filosofia creştină este mai veche decât
filosofia grecilor şi prezintă denaturat activitatea principalilor filosofi.La fel este amendat şi Heraclit.
Era mândru şi nepriceperea i-a dovedit-o moartea. Justin procedează mai subtil cu filosofia greacă şi el
vrea s-o anihileze prin creştinizare : “cei ce au trăit după logos sunt creştini, chiar dacă au trecut drept
atei, aşa la greci Socrate, Heraclit cărora noi le recunoaştem activitatea şi a căror nume va fi mult timp
amintit de aici în colo”. Justin obişnuia să se adreseze lui Socrate cu “sfinte Socrate roagăte pentru
noi”. El şi-a dat seama că un negativism exagerat trezea oroare. Şi apologeţii şi sfinţii părinţi vor
recurge la filosofie. Pe aceeaşi linie merge şi Dionisie. Aflaţi în acelaşi spaţiu istoric au trăit şi alţi
scrrtori legaţi de creştinism dar nu au făcut apologii pentru a fi socotiţi părinţii bisericii. Dintre aceştia
Boethius care şi-a adus un aport important prin lucrarea sa “Mângâierile filosofiei” inspirat din
platonism şi stoicism. A fost una din cele mai citite cărţi.
În 1600 această carte avea să ajungă la cea de-a 60-a ediţie. În această lucrare Boethius este cel care a
tradus din greacă în latină câteva lucrări ale lui Aristotel dintre care şi o introducere la tratatul lui
Aristotel despre categorie. Întroducerea a fost scrisă de Porfil în sec. III.
Cu această traducere ajungând la dezvoltarea filosofiei în sec. X şi secolul următor, o problemă deosebit
de importantă numită “cartea universalilor” care va reprezenta conţinutul principal al scolasticii.
Scolastica este modul concret de a fi al gânditorilor filosofici într-un anume moment istoric. Sub
împăratul Carol cel Mare în sec. VIII are loc o reformare a şcolilor constatînd că şcoala dinaintea lui a
decăzut mult şi el a înţeles că nu poate conduce fără oameni învăţaţi.Se înfiinţează numeroase şcoli. În
şcolile înfiinţate de Carol cel Mare se predau cele 7 arte liberale în 2 cicluri :
1. trei discipline : gramatică, retorică, dialectică
2. patru discipline : aritmetică, geometrie, muzică, astronomie.
23.Filosofia scolastica:realismul si nominalismul.Toma d''Aquino.
Sistematizatorul scolasticii şi definitivatorul teologiei catolice se socoateTomad'Aquino.
Bazînduse pe operele lui Aristotel ei sistematizează şi fundamentează dogmaticacreştină. Dumnezeu este
cauza primară şi începutul suprem a existenţei. Raţiunea şi credinţanu se contrazic, credinţa nu-i
iraţională, ci supraraţională, raţiunea şi ştiinţa sunt trepteleinferioare a cunoaşterii. Treapta superioară
a cunoaşterii este credinţa. Toma d'Aquino înexplicarea lumii evidenţiază patru trepte, cauze a existenţei
lucrurilor: treapta inferioară – cauza materială, a doua treaptă – cauza formală, a treia – cauza eficientă
şi treapta superioară – cauza finală, sau forma ca atare, sufletul. El dezvoltă mai departe categoriile
posibilitate şirealitate, materia şi forma. Materia el o priveşte ca posibilitate, iat forma – ca realitate.
Înoperele sale Toma d'Aquino încearcă de a afirma autonomia raţiunii filozofice, de a corelaraţiunea şi
credinţa. Toate dogmatele religiei el lea despărţit în raţional concepute(Dumnezeu există, Dumnezeu e
unic ş.a.) şi de neconceput (crearea lumii, trinitatea luiDumnezeu ş.a.). Primele sunt obiectul şi teologiei
şi filozofiei, celelalte – obiectul numaiteologiei. Filozofia, după părerea lui Toma d'Aquino, trebuie să
servească credinţei,teologiei, fiindcă ea adevărurile religiei le interpretează în categoriile raţiunii şi
respingeargumentele false contra credinţei. El deasemanea a formulat cinci demonstraţii a existenţeilui
Dumnezeu.Începînd cu sec. XI în filozofia medievală se desfăşoară lupta între nominalism şirealism.
Discuţia era în jurul noţiunilor universale – sunt ele reale ori numai noţiuni.Reprezentanţii realismului
au fost Anselm de Canterburi , Toma d'Aquino.
Scolastica – filozofia medievală creştină care domina în şcoli şi dependea înîntregime de teologie. Dacă
patristica avea scopul de a sistematiza dogmatica creştină dinceea ce se conţinea în cărţile sfinte şi a o
întroduce în mase (a duce lupta cu păgînismul),atunci scolastica trebuia să facă aceste dogme accesibile
pentru oamenii neinstruiţi şi să ducălupta cu eterodoxia şi falsificarea religiei creştine. Scopul scolasticii
consta nu în cercetareaşi studierea realităţii, ci în a găsi căi raţionale de a demonstra adevărurile
declarate decredinţă. Filozofiei i se atribuia rolul de slujancă a religiei. Ea nu trebuia să caute adevărul,
elera dat deacum în revelaţia divină, filozofia trebuia să expună şi demonstreze acest adevăr cuajutorul
raţiunii şi limbajul accesibil a ei. Reprezentanţii scolasticii au fost Ioan ScotEriugena (810-877), Ioan
Roscelin, Anselm de Canterburi (1033-1109), P. Abelard (1079-1142), Toma d'Aquino (1225-1274), Ioan
Duns Scot (1265-1308), Albertus Magnus (1207-1280), W.Occam (1281-1274) ş.a. Toţi ei argumantau
unitatea credinţei şi raţiunii, filozofieişi teologiei, că natura este creată de Dumnezeu, că el este esenţa
supremă, începutul şiscopul tuturor lucrurilor, că Dumnezeu este începutul, centrul şi sfîrşitul
cosmosului.Eriugena considera, că adevărul este ascuns în cărţile sfinte sub acoperişul imaginilor
caretrebuie interpretate de raţiune. În tălmăcirea cărţilor sfinte raţiunea trebuie să se conducă de
părerile şi concepţiile autorităţilor bisericeşti. Anselm de Canterburi afirma, că credinţacatolică trebuie
să fie denezdruncinat şi să se găsească în afară de orice dubiu, nu de aceeatrebuie să înţelegi ca să crezi,
dar dimpotrivă, trebuie să crezi ca să înţelegi.
Realism– concepţie conform cărei universaliile, noţiunile generale există real, precedă lucrurileconcrete,
singulare. După părerea realiştilor medievali universaliile există pînă la lucruri canoţiuni şi idei în
raţiunea divină, în lucruri ca esenţe şi după lucruri ca rezultat al cunoaşterii.Reprezentanţii
nominalismului au fost Ioan Roscelin, Ioan Duns Scot, W.Occam.
Nominalism
- concepţie care socoate că noţiunile sunt numai numele lucrurilor (nomina), căele nu au existenţă
sinestătătoare fără şi în afara lucrurilor. Real există numai lucrurilesingulare, concret-senzoriale.
Nominalismul şi realismul au fost concepţii filozoficeunilaterale, limitate.
Cel mai mic dintre cei cinci fii ai lui Sir Nicholas Bacon, Francis Bacon a fost educat ca un adevărat
gentleman. Având sănătatea precară, primii ani de studiu i-a petrecut acasă, având ca tutore pe John
Walsall, care fusese pregătit la Oxford și avea înclinații spre puritanism.
Pe 5 aprilie 1573, Francis Bacon intră la Trinity College, Cambridge. Studiază în latină, conform stilului
epocii. Studiind lucrările lui Aristotel, își dă seama că multe din concepțiile științifice ale acestuia erau
eronate.
Opera
Trăind în epoca nașterii științei moderne, Bacon și-a asumat sarcina elaborării unei metode noi,
adecvate, care în opoziție cu scolastica sterilă, să favorizeze cercetarea științifică, cunoașterea și
dominarea naturii de către om.
Condiția prealabilă a făuririi științei și metodei noi o constituie, pentru Bacon, critica cunoștințelor
existente, eliberarea spiritului uman de sub tirania diverselor erori, prejudecăți și iluzii, denumite de
el idoli (ai tribului, care țin de natura umană; ai peșterii, determinați de educația fiecărui om; ai forului,
prin care sunt desemnate neconcordanțele limbajului cu viața reală; ai teatrului, generați de autoritatea
tiranică a vechilor sisteme filosofice).
Bacon este inițiatorul empirismului și senzualismului modern: simțurile ne dau cunoștințe certe și
constituie izvorul tuturor cunoștințelor. Știința adevărată se dobândește prin prelucrarea metodică,
rațională a datelor senzoriale. Bacon pune astfel în opera sa principală Novum
Organum (1620) bazele metodei inductive, caracterizată prin
folosirea analizei, comparației,observației și experimentului. Considerând lumea ca fiind de natură
materială, iar mișcarea ca o proprietate inalienabilă a materiei, Bacon recunoaște existența a multiple
forme de mișcare și a diversității calitative a naturii. Accentuarea unilaterală a rolului analizei și al
inducției în cunoaștere, în detrimentul sintezei și al deducției, conceperea pur analitică a experimentului
(menit să separe unele de altele 'formele' sau 'naturile' prezente în corpuri pentru a determina esența
fiecăreia) au conferit metodei baconiene un caracter metafizic (nondialectic). Bacon a scris și
o utopie neterminată, Noua Atlantidă imaginând o societate organizată pe baze raționale, științifice, dar
în care erau menținute diferențieri de clasă.
Potrivit lui Descartes, esenta omului este gandirea. Aceasta caracterizeaza sufletul, si nu trupul omului,
astfel incat se poate spune ca omul este totuna cu sufletul sau si ca, intr-un anumit fel, el nu este trupul
sau, desi este foarte legat de acesta. Postularea gandirii ca esenta a omului are doua dimensiuni
principale, una ontologica si alta gnoseologica. Pe de alta parte, gandirea (sau sufletul caracterizat de
gandire) in calitatea ei de substanta autonoma, independenta devine temeiul intregii existente, chiar daca
celebrul dicton: „Gandesc, deci exist“ este formulat la persoana I.
Desi Descartes se exprima adesea in termeni teologici si preia idei si argumente teologice, gandirea lui
reprezinta o ruptura majora fata de modul in care fiinta umana este prezentata in teologia crestina, ca o
existenta subsumata existentei divine, supusa in totalitate normelor de origine divina. In plan
gnoseologic, gandirea ca esenta a omului intemeiaza posibilitatea si certitudinea cunoasterii. Gandirea
sau constiinta de sine este cea care genereaza evidenta principiului „Gandesc, deci exist“ ca axioma a
intregii filosofii carteziene, principiu al carui adevar este indubitabil. La nivelul constiintei de sine se
plaseaza acea „perceptie clara si distincta“ invocata de Descartes ca sursa a certitudinii primului
principiu al filosofiei sale.
Chiar de la începutul lucrării, Spinoza demonstrează existența lui Dumnezeu: "Dumnezeu există în mod
necesar. Negând această frază negăm existența lui Dumnezeu, deoarece natura substanței nu poate fi
gândită,fără ca să existe întrucât substanța este cauza ei însăși."
A doua teză argumentată de filosof este că Dumnezeu este unic. El există prin el însuși, este cauza sa și
este cauza eficientă a oricărui lucru sau activități. El conchide: orice activitate a noastră este fixată de
necesitatea naturii divine. Activitatea omului este supusă unor legi necesare. Faptele noastre nu pot fi
libere în raport cu voința noastră și nici nu pot fi desfășurate în vederea unui scop. Dumnezeu nu a creat
lucrurile cu scopul ca oamenii să se folosească spre fericirea lor. Din contra, toate fenomenele se produc
ca o consecință logică a legilor naturale. Dumnezeu, subliniază Spinoza, poate fi conceput doar sub
atributele de întindere sau gândire deși atributele lui sunt infinite.
În cartea a 2-a filosoful subliniază că un corp nu poate să determine sufletul, să gândească, iar mișcarea
și ordinea corpului ca și restul operațiunilor sale, dacă mai există, sunt independente de suflet. Trecând
dincolo de planul experienței, corpul nostru considerat ca mod al întinderii este obiect al ideii, care
constituie sufletul nostru. Sufletul nu se cunoaște decât dacă percepe ideile afecțiunilor corpului și
percepe corpurile ca existând dacă este afectat de ele. Sufletul nu percepe existența unui corp decât în
perioada propriei existențe ceea ce înseamnă că sufletul nu are altă durată decât cea a corpului, astfel el
înlătură ideea imortalității.
Analizând genurile cunoașterii, Spinoza pornește de la ideea că mintea omului nu își poate forma
imagini distincte despre lucruri deoarece corpul lui este limitat. Primul gen de cunoaștere, filosoful îl
definește ca Opinie sau Imaginație. Al 2-lea gen de cunoaștere reiese din faptul existenței noțiunilor
comune și a ideilor adecvate despre proprietățile lucrurilor. Ideea pe care o avem despre lucruri
privindu-le sub același atribut este adevărată întrucât însuși atributul sub care raportăm lucrurile este
adecvat în Dumnezeu. Filosoful utilizează drept atribut comun al tuturor lucrurilor-întinderea. Al 3-lea
gen de cunoaștere este "știința intuitivă". Acela care dobândește o cunoaștere clară și distinctă a
lucrurilor și afecțiunilor devine liber, deoarece cunoaște cât mai complet mai adevărat lumea și prin
urmare îl cunoaște pe Dumnezeu. Omul liber își manifestă cunoașterea prin iubirea infinită către ființa
sa.
În cartea a 3-a Spinoza scrie că sufletul nostru lucrează sau suferă, el lucrează necesar atunci când are
idei adecvate și suferă necesar atunci când ideile sunt neadecvate. Ideile adecvate conduc omul la
cunoașterea clară și distinctă a efectului. Din cauza ideilor neadecvate omul este supus tuturor
afecțiunilor posibile. Când forța omului este limitată și subordonată cauzelor externe omul este sclavul
tuturor pasiunilor. Bucuria, tristețea, dorința, iubirea, ura, speranța sunt pasiuni sau afecțiuni care se
raportează la sufletul nostru întrucât el lucrează. Dintre toate, numai dorința este esența omului. În
“despre puterea pasiunilor” el subliniază că omul este sclavul întâmplării. Puterea omului se micșorează
sub influența cauzelor externe. Anume ele determină forța, creșterea, durata pasiunilor noastre. Prin
jocul de a reprima o afecțiune contra alteia omul tinde să își conserve existența. Cu cât acest efort este
mai mare cu atât virtutea omului este mai puternică. Binele include tot ce ne conduce la înțelegerea
lucrurilor. Răul reprezintă obstacolele cunoașterii. Supremul Bine este cunoașterea lui D-zeu, iar cea mai
mare virtute a omului este să îl cunoască pe D-zeu. Inteligența este definită ca virtutea supremă a
sufletului, în timp ce rațiunea reprezintă baza virtuții. Ajungând de la cunoaștere la virtute, oamenii își
dau seama că supremul lor bine este înțelegerea între ei. Trăind după principii raționale, oamenii vor
căuta să compenseze prin dragoste și generozitate, ura și mânia pe care o au unul împotriva altuia.
În cartea a 5-a este dezvoltată ideea de necesitate. Cunoașterea duce la iubirea către D-zeu. Iubirea
aceasta ocupă întregul nostru suflet. Cunoașterea imediată produce în noi cea mai mare seninătate
deoarece sufletul nostru îl cunoaște pe D-zeu în eternitatea sa. Iubirea intelectuală ne conduce la
înțelegerea lui D-zeu, la cunoașterea completă a lumii, cunoaștere ce coincide cu eliberarea noastră de
sclavia pasiunilor.
Spinoza vorbește de cunoașterea lui Dumnezeu pentru a argumenta teza că rațiunea noastră nu a ieșit
niciodată din divinitate, ci a rămas în ea, lucrurile pot avea mișcări în diferite direcții. Lucrurile
formează un cosmos în echilibru static. Sub aspectul eternității nu există nici timp nici durată.
Spinoza dezvoltă o concepție monistă despre substanța pe care o definește ca D-zeu sau natură. El
elaborează un sistem filosofic în centrul căruia este plasată substanța unică cugetătoare. Substanța este
înzestrată cu 2 atribute: întindere și rațiune. Natura conține cauza în sine, de aceea el identifică natura
creată cu natura creatoare. Cosmosul reprezintă un sistem complex. Fizicul se supune metafizicului. La
Spinoza D-zeu este o ființă compusă dintr-o mulțime de atribute, fiecare dintre ele exprimă o esență
eternă. Natura se creează continuu pe sine, grație atributelor sale. Ea este cauza sa. Cunoașterea
cauzelor constituie sarcina centrală a științei. Cauzele sunt caracteristice naturii. Natura nu activează în
baza cauzelor dar în baza necesității. În lume domină un lanț al evenimentelor unite printr-o relație
cauzală care nu se întrerupe. În lume nu se petrece nimic întâmplator, totul se face în baza necesității.
Natura subliniază el, este vie nu numai fiindcă este D-zeu, dar și din cauză că este înzestrată cu rațiune.
O atenție deosebită o acordă modurilor-stărilor concrete ale substanței. El le-a divizat în: eterne,
infinite, finite, temporare. Cele eterne sunt întinderea și rațiunea cele finite multitudinea lucrurilor
existente. Mișcarea nu este un atribut ci un mod veșnic a existenței naturii. Mișcarea este caracteristică
lucrurilor concrete în timp ce substanța nu cunoaște mișcarea, dezvoltarea sa nu are nicio atitudine față
de timp.
În baza metodei matematice cunoștințele pot fi acumulate prin 4 procedee:
1. cunoștințele libere
2. acumularea neordonată nesistematizată a cunoștințelor care nu se supun unei legi
3. cunoașterea lucrurilor prin alte lucruri când noi în baza rezultatelor unei acțiuni judecăm despre
acțiune.
4. cunoașterea lucrurilor prin descoperirea genurilor.
Analizând omul ca parte componentă a naturii, el spune că sufletul și corpul sunt reciproc independente
datorită independenței ontologice a 2 atribute ale substanței. Gândirea omului depinde de starea
corpului doar la treapta cunoașterii senzoriale. Comportarea omului se află sub influența instinctelor
autoconservării și a afectelor. Până când omul se supune lor, el nu este liber. Libertatea umană constă în
libertatea de sub influența acestor afecte, pasiuni. El neagă ideea libertății voinței. Din moment ce
libertatea este identificată cu cunoașterea, tendința de autocunoaștere devine una din tendințele omenești
cele mai importante.
37.Pragmatism-filosofia succesului
(din l.gr. pragma - “acţiune”) curent în filosofia contemporană, răspînditmai mult în SUA. A fost
întemeiat în anii 70-80 al secolului trecut de Ch.Peirce (1839-1914)şi dezvoltat de W.James (1842-1910)
şi J.Dewey (1859-1952). Ei au dezvoltat mai multe idei- o teorie a realităţii, a cunoaşterii, a silogismului,
a semnificaţiei. Ca şi pozitiviştii atenţia principală o concentrează asupra problemelor logicii şi teoriei
cunoaşterii. Reprezentanţii pragmatismului au ajuns la concluzia, că viaţa este baza cunoaşterii,
cunoaşterea esteactivitate, adevărul unei judecăţi depinde de reuşita acţiunii pe care o orienteză.
Cunoaşterea presupune trecerea de la starea de îndoială la obţinerea unei convingeri. Convingerea este
ostare conştientă, duce la lichidarea îndoielii şi formează un mod de comportament. Diferiteconvingeri
se deosebesc prin felurile de comportament. Deci adevărul nu este o reflectare arealităţii obiective, ci o
convingere subiectivă care în rezultatul activităţii aduce folos. Ovariantă a pragmatismului este
instrumentalismul - concepţie filosofică dezvoltată deJ.Dewey. El socotea că noţiunile, categoriile, legile
şi teoriile ştiinţifice nu reflectă realitatea,ci sînt instrumente pentru efectuarea unor activităţi şi
transformarea realităţii. Pragmatismul este o orientare filosofică, ce a apărut şi a primit o răspândire
largă în SUA, dar s-a răspândit pe parcurs în Franţa, Anglia, Italia.
El a fost fondat de către Charles Sanders Peirce (1839-1914), filosof, fizician şi matematician
american. Printre lucrările principale se regăsesc: „Cum să facem ideile noastre mai clare”, „Despre
algebra logicii”, „Logica regenerată”. Alţi reprezentanţi de vază ai acestui curent sunt: W. James şi J.
Dewey.
Însuşi cuvântul „pragmatism” provine din termenul vechi grecesc „pragma” care însemna acţiune.
Termenul a fost ridicat la rang filozofic în secolul XIX de americanul Charles Sanders Peirce sub numele
de „pragmaticism”. Peirce a dezvoltat o concepţie generală asupra adevărului: nu există idei care sunt
adevărate în sine ci numai idei care devin adevărate în cursul acţiunii indivizilor, în măsura în care dau
rezultate, sunt utile. În aşa fel pragmatiştii au identificat adevărul cu utilul. Concepţia pragmatică
contestă că gândirea ar reflecta realitatea susţinând ideea că gândirea are rostul de a elabora reguli sau
mijloace pentru acţiune. În felul acesta pragmatismul identifică obiectul de cunoscut cu procesul
cunoaşterii. Iar cunoaşterea o consideră mijloc de adaptare animalică a omului la mediu.
Pierce afirma că metoda îndoielii i-a încurajat pe oameni să se prefacă a se îndoi de ceva de care nu
se îndoiau de fapt şi a susţinut că trebuie să începem de la ceva de care nu ne putem îndoi, progresând
către adevăr, bazându-ne mai degrabă pe varietatea raţionărilor noastre decât pe tăria vreuneia din ele.
Mai târziu, anticartezianismul său a luat forma unei doctrine critice a simţului comun.
În eseul „Fixarea convingerii”, evidenţiază deosebirea practică dintre credinţă în sensul convingerii
şi îndoială. Consideră că convingerea călăuzeşte acţiunea, iar îndoiala stimulează cercetarea în
ajungerea la o credinţă. Comparând diferite metode de fixare a convingerii, ajunge la concluzia că,
singura metodă este metoda ştiinţei. Mare parte din munca sa a fost consacrată descrierii metodei ştiinţei
şi a încercat să dovedească faptul că ea ne conduce la adevăr. Pentru Peirce, metoda ştiinţei are trei
componente: abducţia, deducţia şi inducţia
Pentru a-şi descrie propria poziţie, Pierce folosea termenul "pragmaticism". În felul acesta voia să se
distingă de poziţiile celor care se declarau "pragmatişti".
Si aceasta are loc fiindca in univers domina niste legi, care determina toate procesele naturale.
Prin aceasta noua conceptie in filosofia romaneasca s-a determinat o privire diferita fata de
religie si stiinta. Insusi Cantemir spune: "Despre unu si acelasi adevar, care e simplu, teologii...
vorbesc teologiceste, iar de alta parte fizicii(naturalistii) vorbesc fiziceste."Un alt merit al
filosofului moldovean este ca el interpreteaza putin diferit cele patru feluri de cauze ce
influenteaza universul (materia, forma, eficienta si finalul).
Astfel, Cantemir sustine ca primele trei actioneaza asupra intregului univers, pe cand cea de-a
patra este doar parte componenta a existentei umane. Prin aceasta conceptie, Cantemir
distinge clar specificul tuturor procese naturale si specificul existentei umane.Pe langa faptul ca
Cantemir e un umanist, el e si un iluminist de talie. El considera ca omul e o fiinta deosebita,
"cea mai de-a firea si mai evghenichi(aleasa).
Constrangerea fizica poate fi de diferit fel, insa sufletul va rezista tuturor presiunilor. Si inca o
idee iluminista progresista, si anume ca omul din nascare e bun, si orice om poate deveni bun
numai dorind aceasta.O importanta considerabila au avut-o in filosofia romaneasca
reprezentantii Scolii Ardelene (I.H.Radulescu, Simion Barnutiu). I.H.Radulescu sustinea ideea
dualitatii de principii contrare.
O asemenea modificare a punctului de vedere a dus la ceea ca mai tarziu au fost ignorate
complectamente poezia si artele. V. Conta se impune ca cel mai original filosof si un adevarat
materialist. El considera ca sufletul e o "functie" a creierului.
Astfel, putem conclude ca dezvoltarea filosofiei moderne romane a avut loc simultan sau
aproape simultan cu cea Europeana, chiar uneori mai rapid. Asa, de la spiritualismul genial a lui
D. Cantemir s-a ajuns la materialismul lui V. Conta, asa cum in Europa s-a evoluat de la
filosofia lui Giovanni Pico della Mirandola pana la Kant si Ficthe.
Existenţa magică este alcătuită din două părţi, cantitativ asimetrice, distribuite în trei şi, respectiv, un
capitol fiecare. Partea I intitulată ,,Experienţa obiectivă" se constituie din următoarele capitole: ,,Ideea
cunoaşterii integrale". ,,Mitul raţionalităţii integrale"; ,,Natură şi civilizaţie", în timp ce cea de-a doua
parte ,,Atitudinea metafizică" este compusă din capitolul sintetic ,,Existenţa tragică". Autorul îşi numeşte
singur ,,sursele" lucrării sale de sinteză: ,,unele din ideile lui Heraclit, Böhme, Pascal, Hume, Hegel,
Schopenhauer, Nietzsche, Bergson, Mach, W. James, Husserl şi Scheler" la care se adaugă ,,unele din
rezultatele cercetărilor istorice ale lui Bruckhardt, Renan...", dar şi rezultatele ,,crizei de creştere" a
fizicii secolului XX, obiectivate în ,,concepţiile" lui Planck, Einstein, De Broglie, Schrödinger, Dirac,
Heisenberg.
Dintru început, D. D. Roşca lansează teza din care se va alimenta întregul eşafodaj de idei al cărţii.
,,Lumea apare... ca un câmp de luptă fără sfârşit posibil... [ca] împărăţie a neprevăzutului iremediabil şi
a posibilităţilor infinite, bune şi reale" în toate planurile de creaţie şi de existenţă omenească
imaginabile. Din acest tablou dialectic al lumii, ce ,,ne face să privim toate formele realizate (forme de
cunoaştere, sociale, religioase etc.) sub aspectul provizoratului definitiv", se extrage ideea conştiinţei
tragice asupra existenţei. Filozofia, prin menirea ei, se întinde pe un fundament de cunoaştere ce
vizează ,,explicarea şi comoprehensiunea lumii ca totalitate". La rândul ei, atitudinea metafizică subzistă
într-un adânc strat sentimental al conştiinţei ce se raportează la existenţa trăită printr-o operaţie de
totalizare a datelor experienţei. Acest strat de conştiinţă, în care metafizica îşi are rădăcinile ce o
hrănesc, ,,este de esenţă lirică". Filozofia se prezintă în lumina inteligenţei critice ca atitudine moral-
estetică în faţa existenţei luate ca totalitate. ,,Ca religia, metafizica izvorăşte din nevoia de a lua
atitudine faţă de marele Tot. Ca arta, ea are nevoie de formă, de întreg. ªi ca religia şi arta deopotrivă,
filozofia se desprinde din nevoia de a cumpăni ce e important şi ce nu importă". Ierarhizarea formelor de
existenţă nu este doar simplă operaţie de cunoaştere, produs al spiritului geometric, ,,ci ea este şi un
produs al unui lirism... strecurat prin sita deasă şi purificatoare a cunoaşterii disciplinate cu rigoare",
deci cu ceea ce Pascal numea ,,spiritul de fineţe".
D. D. Roşca decelează, în încercarea lui de sinteză, cinci tipuri de atitudini fundamentale ale omului în
faţa ,,existenţei luate ca Tot": a) indiferenţa deplină, în fapt, non-atitudinea;
b)optimismul (naiv sau reflectat) care este sinonim cu ideea unui scop ultim orientat spre bine al lumii
şi al acţiunilor omeneşti;
e) atitudinea eroică, atitudine aflată dincolo de ,,optimism" şi ,,pesimism". Aceasta din urmă, nu este
numai pesimistă, ci optimistă şi pesimistă. Ea izvorăşte din conştiinţa tragică a existenţei.
În ultimă analiză, totalitatea atitudinilor posibile în faţa lumii sunt reductibile la două enunţuri
fundamentale: ,,Lumea este raţională în esenţa ei" şi ,,Lumea este iraţională în esenţa ei". Ambele
atribute (raţionalitatea şi iraţionalitatea existenţei) sunt luate pe rând şi analizate în multiplele lor
consecinţe asupra modului în care omul valorizează viaţa şi o trăieşte. Raţionalitatea şi iraţionalitatea
sunt atribute ce fac parte din substanţa însăşi a existenţei, ele sunt constitutive acesteia. Ele sunt, în
acelaşi timp, atât ,,obiective", cât şi ,,subiective". Nici prima teză, nici cea de-a doua nu pot fi susţinute
până la capăt fără rest: ,,Experienţa autentică nu ne îndreptăţeşte să afirmăm, în mod exclusiv, nici
determinismul universal sau raţionalitatea absolută, şi nici contingenţa sau iraţionalitatea absolută a
existenţei. În ambele cazuri, se comite păcatul de a lua partea drept tot". Prin urmare, dacă cele două
teze sunt parţiale, numai sinteza lor se susţine, numai ea este adecvată _ ca teză metafizică _ obiectului:
lumea ca totalitate. Propoziţia sintetică propusă sună astfel: Lumea în întregul ei nu este nici numai
raţională, nici numai iraţională; ea este şi raţională şi iraţională (,,Existenţa este parte raţională, parte
iraţională. E şi inteligibilă şi absurdă"). Conceptele de ,,raţional" şi ,,iraţional" aplicate la existenţă în
totalitate ei ca şi la ultimul eu substrat, sunt aproximate: a) în plan epistemologic, prin cuplul
,,inteligibil"-,,neinteligibil"; b) în plan axiologic, prin termenii ,,rezonabil"-,,absurd" şi c) în plan
metafizic, prin conceptele de ,,sens" şi ,,non-sens" ultim al existenţei. Soluţia oferită: ,,să nu totalizăm
experienţa nici într-un sens... s-o acceptăm ca egal de reală sub ambele aspecte mari ale ei: să nu uităm
nici un moment că e inteligibilă, dar şi neinteligibilă; că e rezonabilă, dar şi absurdă; cu sens, dar şi fără
sens... Să recunoaştem că binele şi răul, valoarea şi nevaloarea, spiritul şi natura oarbă... se combat cel
mai adeseori cu sorţi de izbândă de partea Răului, cel puţin egală celor ce se găsesc de partea Binelui. ªi
colaborează numai întâmplător". Acest ,,antagonism tragic" consubstanţial existenţei trezeşte sentimentul
tragic al existenţei şi neliniştea metafizică. Acestea pot deveni izvor de deznădejde pentru unii sau ,,forţe
întăritoare de incomparabilă tensiune sufletească pentru alţii". Dacă există conştiinţa lucidă a faptului
că ,,lumea e fatal provizorie", că ea e neisprăvită în însăşi substanţa ei metafizică şi că ,,este etern
provizorie şi veşnic imprevizibilă", dar şi ,,creatoare de veşnică noutate", atunci înseamnă că atât sensul,
cât şi non-sensul sunt imanente lumii şi conştiinţei, iar prin urmare ,,omul poate fi distrus, dar nu poate fi
înfrânt".
Existenţa tragică se înscrie, astfel, în fondul de idei al unei tradiţii filosofice ce-i cuprinde pe vechii elini,
antropologia creştină (îndeosebi Pascal), pe Hegel, dar şi pe Nietzsche. Autorul pledează în această
sinteză filosofică: a) pentru ideea indestructibilităţii substanţei umane; b) pentru nevoia de raţionalitate
şi de sens în existenţa umană, într-un timp când atât ,,mitul raţionalităţii integrale", cât şi celălalt mit de
semn contrar intraseră în istorie sub formă de ideologii totalitare şi pregăteau tragedii la scară
planetară; c) pentru un loc al ,,gratuitului" în viaţa omului contemporan, denunţând şi aici ceea ce într-
un studiu din 1933, cu acelaşi titlu, numea ,,Mitul utilului". Existenţa tragică, apărută atunci când
autorul se afla în deplină maturitate de viaţă şi de creaţie, a rămas, din păcate, fără o continuare pe
măsură, din cauza timpului istoric nefavorabil care a urmat. Neputând să-şi continue sintezele şi creaţiile
originale, D. D. Roşca a tradus şi îndrumat traducerea aproape integrală a operei filosofice hegeliene în
cel de al 6-lea şi al 7-lea deceniu de viaţă. Un fost student, Tudor Cătineanu, va dedica Existenţei
tragice două volume de pertinentă analiză, lărgind sinteza, totodată păstrându-i spiritul şi adâncindu-i
tezele de bază.
41.Personalismul energetic.C.Radulescu-Motru
"Personalismul energetic", un valoros studiu al filosofului român Constantin Rădulescu-Motru (1868-
1957).
Lucrarea a apărut sub îngrijirea prof. univ. dr. Constantin Schifirneţ, de la Facultatea de Comunicare şi
Relaţii Publice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti, care a readus, în
ultimii ani, în atenţia publicului şi alte titluri de referinţă din vasta operă a renumitului gânditor român.
"Personalismul energetic" reprezintă soluţia filosofică, de o certă actualitate, a eternei probleme privind
relaţia dintre personalitate şi natură, a cărei întemeiere se află în interpretarea proprie a marilor teme
ale reflecţiei filosofice, cu deschidere spre problemele sociale naţionale şi europene.
Această concepţie constituie esenţializarea gândirii lui C. Rădulescu-Motru într-un sistem filosofic
original despre personalitate - cea mai înaltă formă de energie cosmică. Prin originalitatea sa,
personalismul energetic se înscrie între sistemele filosofice universale.
În lucrarea sa, Rădulescu-Motru reconstruieşte metafizic în jurul situaţiei existenţiale 'omul pentru lume'
(sacrificiul): universul este o finalitate imanentă cerută de conservarea personalităţii, iar personalitatea
este o direcţie a energiei.
Faptul că în perioada interbelică filosofia culturii a constituit dominanta reconstrucţiilor filosofice din
cultura românească reprezintă dovada interesului pentru re-cunoaşterea de sine a acestei culturi. Şi
tocmai datorită acestui fapt, prof. univ. dr. Constantin Schifirneţ evidenţiază, în studiul introductiv, ideea
că "Personalismul energetic" dă expresie fondului spiritual dintotdeauna al poporului, concentrat în
ideea legăturii cu pământul. Acest concept a fost gândit de Motru în strictă consecvenţă cu intenţiile
analitice şi cele de sinteză, ca ştiinţă obiectivă a personalităţii.
Indiscutabil, "Personalismul energetic" este un reper sigur în filosofia culturii şi orice analiză a spiritului
european nu poate ocoli contribuţia gânditorului român, afirmă prof. univ. dr. Constantin Schifirneţ,
subliniind că, în lucrarea sa, Rădulescu-Motru a considerat realizarea personalităţii drept finalitatea
naturii însăşi.
Gândirea filosofică românească din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost cea mai înfloritoare din
toată istoria filosofiei româneşti, în această perioadă fiind elaborat, alături de "personalismul energetic"
al lui C.Radulescu-Motru, şi "raţionalismul ecstatic" al lui Lucian Blaga.
42.Dialectica:categoriile,legile si semnificatia
Esenta dialecticii si legile ei.
Dialectica (grec. dialegomai - întreţin o conversaţie, disput) - noţiune filosofică, care la origine
în antichitate înseamna arta dialogului, măiestria de a ajunge la adevăr prin discuţie, prin descoperirea
contrazicerilor în raţionamentul oponentului. Dialectica filosofilor greci din acea perioadă purta
caracter spontan. Cel mai mare dialectician al Greciei antice Heraclit afirma că totul există şi
concomutent nu există, deoarece totul curge şi se transformă necontenit, apare şi dispare. E bine
cunoscută maxima lui “Panta rei” (“totul curge”). Lumea, după Heraclit, este constituită din contrarii,
iar lupta dintre contrarii este cauza dezvoltării. Socrate privea dialectica ca măiestria de afla adevărul
prin ciocnirea părerilor contrare, modul de a duce o discuţie ştiinţifică. Platon numea dialectica metodă
logică care cu ajutorul analizei şi sintezei duce la cunoaşterea adevăratului existent – ideilor. Aristotel
înţelegea dialectica ca măiestria demonstrării şi respingerii Lui Aristotel îi aparţine meritul de a defini şi
cerceta formele esenţiale ale gîndirii dialectice. Dialectica în această perioadă este încă foarte
primitivă şi simplistă,deoarece filosofii greci antici mai mult atrăgeau atenţia asupra mişcării şi a
legăturilor dintre lucruri, decît asupra a ceea ce se mişcă, se transformă şi se leagă. Ei nu ajunseseră la
descompunerea obiec-telor şi fenomenelor naturii în părţile componente şi la analiza lor, fără de care
este imposibilă cunoaşterea profundă şi multilaterală a lor.
Legile dialecticii sunt cele mai generale legi ale dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii umane. Legea
este reflectarea legăturilor şi relaţilor dintre obiecte şi fenomene care au un caracter intern, stabil,
repetabil, esenţial.
Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative - una dintre legile fundamentale ale dialecticii,
conform căreea schimbarea calităţii obiectului are loc atunci, cînd acumulările schimbărilor cantitative
ating o anumită limită.Pentru medicină această lege are importanţă în înţelegerea proceselor patologice,
diferenţierea lor şi determinarea tacticii tratamentului.
Legea unităţii şi luptei contrariilor - una din legile fundamentale ale dialecticii, care dezvăluie sursa
automişcării şi dezvoltării obiectelor şi fenomenelor. Ea exprimă esenţa, “nucleul” dialecticii, deci
reflectă procesele din profunzime, de la nivelul esenţei. Izvorul dezvoltării este contradicţia dialectică.
Orice obiect şi fenomen prezintă unitatea şi lupta părţilor contrare. Contrariile sunt acele laturi şi
tendinţe ale obiectelor şi fenomenelor ce se exclud şi se condiţionează reciproc. Ele au caracter obiectiv
şi universal şi interacţiunea lor formează contradicţia dialectică. Contradicţia dialectică există în toate
obiectele şi fenomenele, se schimbă numai stările lor, parametrii cantitativi, caracterul contradicţiilor şi
semnificaţia lor pentru sistem. Laturile ei sunt unitatea şi identitatea (armonia), deosebirea şi contrariul
(disarmonia), contradicţia (conflictul, lupta). Contradicţia dialectică acutizîndu-se duce la conflict, iar
ultimul cu necesitate trebuie să fie rezolvat. În procesul rezolvării contradicţiilor se lichidează numai
acele momente care s-au învechit şi frînează dezvoltarea. Cu rezolvarea unor contradicţii apar altele şi
asta are loc permanent.
Legea negării negaţiei - proces a dezvoltării, conform căruia vechiul este negat de către nou, iar noul la
rîndul său este negat de ceva şi mai nou. Negarea dialectică este categoria filosofică care exprimă
momentul de legătură, succesiune a diferitor etape, stadii în procesul de dezvoltare a realităţii.
Dezvoltarea este un proces de trecere de la o calitate la alta, de la vechi la nou, de la interior la superior.
O m u l e s t e t re a p t ă s u p e r i o a r ă î n d e z v o l t a re a o rg a n i s m e l o r v i i p e p ă m î n t ,
n o ţ i u n e g e n e r a l ă p e n t r u s e m n i f i c a ţ i a u n u i re p re z e n t a n t a s p e c i e i H o m o S a p i e n s .
E l e s t e o f i i n ţ a biosocială, esenţa cărui este modul de existentă conştient şi colectiv. El
sa evidenţiat dinl u m e a n a t u r i i p r i n c a p a c i t a t e a s a d e a p r e g ă t i u n e l t e d e
m u n c ă ş i c u a j u t o r u l l o r d e a transforma realitatea obiectivă. Omul este subiectul
activităţii social-istorice şi culturale. Creînd lumea socială şi culturală, schimbînd natura şi
condiţiilede existenţă omul se schimbă pe sine însăşi, el este propriul saucreator.Omul este studiat de
mai multe ştiinţe (biologia, psihologia, fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia şi filosofia).
Ştiinţileconcrete studiază o latură, un aspect a omului, filosofia formează o concepţie
integrală,generalizatoare despre om, ea formează acel model teoretic ce are o importantă
metodologicăîn studierea omului. Omul constituie o problemă multilaterală, destul de
complicată şi nupoate să nu fie obiectul de studii a filosofiei.Filosofia abordeazăaşa probleme, ca
specificul omului ca fenomen a lumiimateriale, dialectica esnţei şi existenţiei omului,
corelaţia dintrebiologic şi social, problema libertăţii, finalitatea omului,problema sensului vieţii şi morţii
ş.a.Omul întotdeauna a fost problema cardinală în filosofie. Îna n t i c h i t a t e e l e r a c o n c e p u t c a o
parte a cosmosului, se considera ca compus din acelaşi
Protagoras– Omul este măsuratuturor lucrurulor, a celor ce sunt,întrucît sunt, cît şi a celor ce nusunt,
întrucît nu sunt.Blaise Pascal – Cugetări.Omul nu este decît otrestie, cea mai slabă
dinn a t u r ă , d a r o t r e s t i e cugetătoare. e l e m e n t e a r e a l i t ă ţ i i ş i f u n c ţ i o n a d u p ă l
e g i l e u n i v e r s u l u i . O m u l s e i n t e r p r e t a c a u n microcosm în comparaţie cu
macrocosmusul universal. În epoca medievală omul se explicade pe poziţiile religiei ca creaţie divină, ca
realizare a chipului şi asemănşrii lui Dumnezeu.Epoca modernă şi mai ales R.Descartes
interpretează omul de pe poziţiile dualismului, caunitatea substanţei materiale şi
spirituale. El este unitatea unui corp animat şi unui sufletinteligent, specificul căruia este
gîndirea. Descartes asta şi sublinia - “Cogito - ergo sum” (Cuget - deci exist). Acest dualism în
înţelegerea omului sa păstrează practic şi pînă astăzi,subliniind prioritatea unui a sau altuia principiu.
I.Kant interpreta omul ca fiinţă şi naturală,c e s e s u p u n e n e c e s i t ă ţ i i ş i m o r a l e i , ş i s o c i a l ă
c e s e e x p r i m a p r i n l i b e r t a t e . L . F e u e r b a c h priveşte omul antropologic - ca treaptă
superioară de dezvoltare a naturii la baza căruia stăactivitatea senzorial-corporală. K.Marx şi F.Engels
interpretează omul ca finţă social-istoricăesenţa căruia este totalitatea relaţiilor sociale şi activitatea de
muncă. Filosofia contemporanăîncearcă să pătrundă mai profund în existenţa omului, studiind
mai detaliat sentimentale,retrăirile, lumea internă a lui (Nietzsche, Schopenhauer,
Kierkegaard, Heidegger, Jaspers,Sartre). Cunoaşterea omului a fost aprofundată şi de
cercetările filosofiei vieţii (Dilthey), fenomenologiei (Husserl) şi psihoanalizei (Freud, Fromm).
Toate acesta orientări secontopesc în antropologia filosofică (Sheler M., Gehlen A., Plessner
I.) care încearcă sădetermine existenţa umană propriu zis, individualitatea şi capacităţile
creatoare a omului,prin natura lui proprie de a explica sensul şi semnificaţia lumii înconjurătoare.
Astăzi tot maides se fac încercări în studierea omului de a combina abordările occidentale,
psihologo-scientiste cu abordările care tradiţional erau orientate spre spiritualitate. Cu
alte cuvinte,problema omului se reduce la căutarea unei sinteze globale a tuturor
aspectelor omului,deoarece numai aşa abordare poate determina locul şi semnificaţia omului.Omul
este obiectul cercetărilor filosofice deoarece elîntotdeuna era o enigmă, taină, conţine ceva specific.
Elpermanent tinde spre automanifestare, autoperfecţionare. Înacelaşi timp omul nu-i ceva
încremenit, gata, ceva ce ar atinge culmea dezvoltării. El se naşte numai ca fiinţă natural-biologică,
mai departe el trebuie să seformeze personal şi permanent. Omul este nu numai produsul
mediului (natural şi social), dar şi creatorul acestui mediu. El este o problemă filosofică, fiindcă ea
trebuie să răspundă laun şir de întrebări conceptuale: cine sunt eu?, cine suntem noi oamenii?, ce pot eu
să fac?, lace eu pot să sper?, sunt eu oate liber?, ce prezintă libertatea?, ce prezintă
existenţa?, ceprezintă viaţa? ş.a. Aceste probleme erau în centrul atenţiei a multor gînditori în istorie.
Dar pentru fiecare individ important este nu atît cum au rezolvat această problemă
Socrate,Montaigne, Goethe, Tolstoi ş.a., ci găsirea răspunsului sinestătător, personal.
Problemaomului constă deasemenea şi în aceea, că el este şi obiect şi subiect al studierii.
Făcîndulobiect al cercetării, din el dispare subiectivitatea, acele trăsături fine ce
formeazăpersonalitatea umană.Omul, natura lui, locul lui în lume, sensul existenţei lui permanent
formau problemefundamentale filosofice, fără care este imposibil de a studia omul din alte puncte de
vedere – sociologic, economic, politic, etic, medical, antropologic ş.a. Concepţia filosofică despre omva
contribui la clarificarea problemelor general-umane (problema vieţii, morţii), laformularea corectă a
noţiunilor medico-ştiinţifice (sănătate, boală), la ameliorarea procesuluiinstructiv-educativ.P e n t r u a
î n ţ e l e g e t e o r i a f i l o s o f i c ă d e s p re o m e s t e n e c e s a r d e a c l a r i f i c a n o ţ i u n i l e iniţiale:
om, individ, individualitate, personalitate. Noţiunea deomeste o noţiune abstractăDostoievcki F M–
Omul esteo taină şi eu toată viaţa măocup cu această problemă casă devin om.care exprimă trăsăturile
generale, proprii speciei umane. În lumea umanăindivid e numit deobicei un om aparte, un reprezentant
al speciei umane. Fiecare individ, fiind reprezentant
alcolectivităţii umane,prezintă în acelaşi timp o individualitate irepetabilă
Din partea omului credinţa este deci cunoaştere şi angajament orientat spre o adevărată şi deplină
realitate a iubirii lui Dumnezeu, în faţa căreia credinţa va dispărea. Spre cunoaşterea acestei realităţi ea
deschide mintea, iar spre câştigarea acesteia solicită voinţa.
Credinţa este un angajament. Angajamentul de a realiza adevărul în care credem, deşi nu-l vedem şi nici
nu-l simţim. Când ispita atrăgătoare ne încearcă, conduşi de credinţă zicem "nu" - ceea ce ar părea un
salt în întuneric - dar acest "nu" spus ispitei înseamnă "da" - salt în lumină - faţă de cei cărora vrem să
le rămânem credincioşi şi faţă de Dumnezeu
Acest răspuns îl dă omul întreg, prin raţiunea şi voinţa sa, prin ceea ce este spiritual în el.
Raţiune.Prin credinţă nu ne încadrăm în mod inconştient într-o tradiţie, ci prin ea ne punem în mod
actual în legătură cu Dumnezeu, care nu ne lasă singuri, care poate să ne ajute şi, cu iubirea Sa, poate
face şi minuni. A crede este o biruinţă asupra neîncrederii faţă de lucrarea lui Dumnezeu. E una dintre
cele mai mari forţe ale progresului omenirii. Să nu ne mirăm deci că Isus recomandă atât de des acest
salt în afara noastră.
Dar acest salt nu este iraţional. A prezenta credinţa ca un salt în absurd, discreditază raţiunea, ca şi
cuvântul lui Tertulian: "credo quia absurdum", cuvânt pe care Biserica nu l-a acceptat niciodată
socotindu-l eretic, ca şi pe cel care l-a pronunţat. Despre Pico della Mirandola (n. 1463), G. Călinescu
spune că el "credea nu fiindcă avea de-a face cu absurdul ci, dimpotrivă, cu raţionalul" [2]. Ca şi el sunt
toţi adevăraţii credincioşi!
Credinţa e condusă de raţiune, de sensul vieţii, de modele, de tradiţie, deşi nici în una din acestea nu se
găseşte ultima ei motivaţie.
Credinţa nu este acceptarea pasivă a ceea ce este. Din contră, ea e capabilă să tindă spre un obiect care
încă nu este, care fără credinţă ar fi imposibil. După îndrăzneala sau tăria credinţei, omul care-şi
propune un scop, face din el un ideal mai mult sau mai puţin înalt, mai mult sau mai puţin distinct de
realul văzut, ideal ce se îmbracă în cele mai frumoase culori, şi astfel devine iubit. Acţiunile omeneşti
sunt caracterizate şi de o credinţă, de un ideal, de entuziasm. Acestea însă nu sunt iraţionale.
Cunoaşterea marilor realităţi şi tendinţa spre marile idealuri - prin credinţa care implică iubirea - nu se
opun raţiunii. Conform celebrei formule a Sfântului Anselm (sec. al XII-lea): "fides qaerit intellectum".
Nu se opun pentru că, în primul rând, în actul credinţei motivele credibilităţii (existenţa lui Dumnezeu,
revelaţia etc.), au un rol important. Iar acestea sunt de natură raţională; iar in al doilea rând pentru că
această credinţa ajută raţiunea să nu greşească. Aşa după cum raţiunea se bazează pe experienţa
sensibilă şi intervine să corecteze greşelile simţurilor, tot aşa credinţa presupune raţiunea, dar intervine
ca să-i corecteze greşeala (de exemplu în legătură cu nemurirea sufletului, cu existenţa unui singur
Dumnezeu, etc.). "Intellectus autem, cujus est proprium obiectum substantia, ut dicitur, per fidem a
deceptione praeservatur", zice Sfântul Toma [3].
Pe lângă acestea, credinţa solicită inteligenţa omului ca să răspundă la problemele pe care i le pune.
Omul trebuie să exploreze depozitul credinţei în toate sensurile, pentru ca aceasta să poată fi lumina
lumii. Prin travaliul intelectual credinţa creşte. Prin credinţă noi deţinem Adevărul suprem. Dar ea aduce
după sine, fie chiar şi în mod inconştient, o anume fermentare, o anume nelinişte, răscolire şi travaliu
interior raţiunii. În mod normal credinţa presupune, cum am amintit, perspective raţionale, ca de
exemplu certitudinea naturală a existenţei lui Dumnezeu, spiritualitatea sufletului, etc. Această
certitudine naturală e fie în sens de certitudine spontană (datorită unui fel de instinct al raţiunii, numit
simţul comun), fie în sens de certitudine câştigată prin mijloace ale raţiunii careştie. În felul acesta
credinţa tinde, cere (quaerit), să fie completată cu o certitudine sesizată în mod intelectual (certitudine
care nu poate fi decât imperfectă în ceea ce priveşte termenul atins [4], dar complet fermă în ceea ce
priveşte structurile cunoaşterii omeneşti), despre insondabilul mister al lui Dumnezeu şi al luminii Lui.
Astfel naşte teologia care, la rândul ei, nu se poate forma fără ajutorul înţelepciunii naturale de care e
capabilă raţiunea omenească, şi care se numeşte filosofie. Deci credinţa antrenează teologia şi filosofia.
Omul de ştiinţă crede prin darul lui Dumnezeu. Prin aceasta însă raţiunea sa nu rămâne liniştită.
Misterul credinţei rămâne mister, care însă se cere îmbrăcat într-o oarecare lumină. Adevărurile de
credinţă (când sunt definite ca atare de Biserică se numesc dogme) nu sunt mistere de care să nu te
apropii, ci ele însele fac apel la raţiune, ca aceasta să-şi dirijeze lumina nu numai spre adevărurile
naturale, ci şi spre adevărurile supranaturale. Biserica nu ne impune dogma, ci noi o acceptăm, pentru
că înţelegem, îi sesizăm adevărul: vedem acordul ei cu realul (ut viderem esse), dându-ne totuşi seama că
e vorba de ceva ce ne depăşeşte (nondum me esse, ut viderem).
Dogma e sugestivă pentru a înţelege mai bine anumite lucruri, ca de exemplu raportul dintre spiritual şi
material. Astfel dogma Trinităţii - după care Dumnezeu nu este o imobilitate, ci izvor nesecat de iubire -
ne prezintă misterul "unul şi trei". Acest mister ne poate ajuta să înţelegem că numărătoarea omenească
nu poate fi uşor aplicată realităţilor spirituale. Creatorul şi creatura nu fac nici unu, nici doi. Între
Creator şi creatură nu este nici confuzie, nici despărţire: Dumnezeu nu e separat de lume, deşi este
distinct de ea. El este mai intim nouă înşine de cum ne suntem noi, fără ca prin aceasta să nu fie
transcendent nouă [5].
În felul acesta, credinţa presupune raţiunea, o dirijează spre adevăruri care o depăşesc şi o luminează ca
să sesizeze ceea ce omul singur n-ar putea bănui. Credinţa şi raţiunea sunt într-un contact continuu .
46Existentialismul:fiinta si existenta
Existentialismul, in termeni simpli, este o filozofie care se ocupa de problematica gasirii sinelui si a
sensului vietii prin liberul arbitru, alegere si responsabilitate personala. Doctrina este ca oamenii cauta
sa afle cine si ce sunt pe tot parcursul vietii in timp ce fac alegeri bazate pe experiente, credinte si
conceptii. Iar optiunile personale devenin unice fara a fi necesara o forma obiectiva a adevarului. Un
existentialist considera ca o persoana ar trebui sa fie fortata sa aleaga si sa fie responsabil, fara ajutorul
legilor, regulilor etnice sau al traditiilor.
49.D.Cantemir,N.M.Spatarul
Dimitrie Cantemir (1673-1723) este cel mai de seamă gânditor umanist român şi totodată autor al
primelor scrieri filosofice originale româneşti. Studiază acasă greaca, latina şi filosofia cu fostul dascăl
de limbă greacă la şcoala domnească din Iaşi, eruditul Ieremia Cacavela. La Academia Patriarhiei
Ortodoxe din Constantinopol îşi aprofundează studiile în limbile antice şi orientale, filosofie, literatură
şi în noile curente din gândirea ştiinţifică.
Concepţia despre lume a lui D. Cantemir a cunoscut de-a lungul vieţii cărturarului o evoluţie în
direcţia accentuării tendinţelor laice şi raţionaliste. Lucrările sale de tinereţe, deşi plătesc tribut
teologiei şi scolasticii, mărturisesc despre contactul autorului lor cu ştiinţa şi filosofia Renaşterii şi cu
raţionalismul aristotelic.
Pentru D. Cantemir omul nu mai este “rob, ci stăpân lumii”, el e “cea mai de-a firea şi cea mai
evghenichă”, cea mai nobilă dintre toate fiinţele. În concepţia sa omul este o fiinţă raţională şi liberă,
care poate şi trebuie să se călăuzească în viaţă după “socoteala cea dreaptă”, care îi permite “pe
greşitoarea poftă să o stăpânească”. Scrierile istorice ale lui Cantemir sunt pătrunse de patriotism şi
umanism civic. Ele sunt menite, pe de o parte, să dovedească romanitatea şi continuitatea poporului
român, pe de altă parte, iminenta decădere a Imperiului otoman. Demonstrând originea “nobilă”, latină
a poporului român, unitatea şi continuitatea sa, cărturarul patriot lupta pentru apărarea fiinţei poporului
său. Mândria pentru originea romană a poporului român se asociază la Cantemir cu elogiul adus
civilizaţia antice, culturii greco-romane. El îi laudă pe elini pentru că sunt întemeietorii civilizaţiei şi în
aceasta vede titlul de nobleţe al vechilor greci; tot astfel consideră că nobleţea poporului său constă în
faptul că este moştenitorul şi continuatorul acestei civilizaţii. El a elogiat civilizaţia umană,
“orânduiala şi cinsteşia omenească”, considerând ca întemeietori ai acesteia pe “elinii” din antichitate
şi a afirmat ideea unicităţii civilizaţiei omeneşti. În spirit umanist şi chiar iluminist D. Cantemir afirmă
despre epoca în care trăieşte că se caracterizează prin trezirea la lumină după “întunericul” de până
atunci.
O contribuţie deosebită are Cantemir în domeniul filosofiei istoriei. Concepţia sa asupra istoriei
afirmă existenţa unei ordini naturale, a unei legi istorice a evoluţiei ciclice, căreia i se supune orice
existenţă particulară, orice formă statală, orice “monarhie”. Scurta scriere “Interpretarea naturală a
monarhiilor” este consacrată demonstrării pe plan teoretic a ideii succesiunii naturale a monarhiilor
într-o ordine anumită şi poate fi considerată ca una dintre primele încercări de filosofie a istoriei din
Europa modernă.
N. 1636, în Moldova, decedat în 1708, în Rusia. Studii la “marea şcoaşă" a Patriarhiei ecumenice din
Constantinopol (Istambul), trimis, se pare, de Vasile Lupu. în 1655 era grămătic (secretar) al domnului
Gheorghe :tefan al Moldovei (1653-1658), spătar al noului domn Gheorghe Ghica (1658-1559), pe care
I-a însoţit apoi şi în “Ara Românească (1658-1660), reîntors în Moldova în timpul lui Stefăniţă Lupu
(1660), din nou în “Ara Românească (1661), sub Grigorie Ghica (1660-1664), care l-a numit
reprezentant al său (,,capuchehaie") pe lângă Înalta Poartă din Istanbul.
După 1664 pribegeşte prin Europa, întâi la Berlin, apoi alături de fostul său domn Gheorghe :tefan la
Stettin (azi Szczecin, Polonia), cu misiuni din partea acestuia la Stockholm (1666) şi la Paris (1667); din
nou în Moldova (1668), apoi la Istanbul (1669). în 1671, cu o scrisoare de recomandare, din partea
patriarhului Dositei al lerusalimului, pleacă la Moscova, fiind angajat la “Departamentul solilor"
(Posolski Prikaz, Ministerul de Exteme), ca interpret pentru limbile latină, greacă ,,i română, rămânând
în slujba “Arilor ruşi până la moarte. în anii 1675 – 1677 i s-a încredinţat o misiune diplomatică în
China, în urma căreia a scris cunoscutele lucrări: Jurnalul de călătorie în China şi Descrierea Chinei
(cele mai bune traduceri şi ediţii critice în româneşte
Filosofia in perioada iluminismului - La Paris dusese o viata socila activa dar, dupa intoarcerea acasa s-
a linistit si a inceput sa studieze dreptul roman si stiintele naturale. Nu a fost recunoscut imediat ca autor
al Scrisorilor persane (1721), o satira stralucita a vietii pariziene vazuta prin ochii a doi calatori persani
inventati de el.Filosofia in perioadailuminismului
Filosofia in perioada iluminismului - Lucrarea il lua in deradere pe rege, Ludovic XV, religia si teoriile
filosofului englez Thomas Hobbes. Desi caustica si ireverentioasa, lucrarea i-a deschis usile curtii regale
si astfel a ramas in apropierea cercurilor mondene pentru tot restul vietii.Filosofia in perioada
iluminismului
In 1728 Montesquieu a inceput sa calatoreasca, mergand in Anglia in 1731 unde a devenit membru al
Societatii Regale, a studiat Parlamentul in sesiune si si-a facut prieteni printre filosofi si politicieni.
Dupa reantoarcerea sa in Franta a publicat consideratii asupra cauzelor grandorii si decadentei
romanilor (1734), o lucrare pregatitoare a cartii ce avea sa-l faca celebru in Intreaga lume si care a
necesitat inca 16 ani de lucru. Aceasta avea sa fie o carte despre lege si politica si autorul a citit mult si
cu mare atentie lucari de istorie, drept, economic si teorii politice.
Noile perspective
Dupa ani de revizuire si adaugarea unor noi capitole, cartea a fost terminata in 1750. Numita Spiritul
legilor, aceasta avea 31 de volume. A fost considerata o sinteza a evenimentelor precedente din istoria
teoriei politice si din domeniul jurisprudentei.
Noutatea adusa consta in abordarea a trei teme specifice. Montesquieu sugera ca mediul fizic, indeosebi
climatul, avca un efect asupra genului de aranjamente politice pe care le faceau oamenii. Nu credea ca
acesta ar fi factorul unic sau cel decisiv — de exemplu, religia reprezenta un altul — dar credea ca
acesta ar trebui sa fie luat in consideratie iar aceasta idee a avut importanta pentru antropologii care i-
au succedat.
El a emis si o noua modalitate de clasificare a guvernarilor. Inainte acestea fusesera clasificate ca fiind
monarhii, aristocratii sau democratii, in functie de cel care guverna. Montesquieu a modificat categoriile
in republici, monarhii si despotism, in functie de modul in care era excrcitata puterea, explicand ca ceea
ce mentinea republica era virtutea, ca monarhia depindea de onoare si ca despotismul se baza pe frica.
Cea de-a treia si cea mai remarcabila dintre ideile sale era cea cunoscuta ca “Separatia Puterilor”. El
sugera ca pentru o guvernare buna si dreapta posturile de legiuitori (parlamentul), a celor care asigurau
aplicarea legii (politia, armata) si oamenii care decideau daca o lege a fost sau nu incalcata si
(judecatorii si magistratii) ar trebui sa fie detinute de oameni diferiti sau de grupuri diferite de oameni.