Sunteți pe pagina 1din 8

Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie.

Cu o anexă: Programul statului


etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed.
Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.
***

Tot în cadrul polemicii cu d-l Motru, despre care vorbeam anterior, Crainic
afirmă: „tendinţa de expansiune e afirmarea personalităţii religioase a poporului
nostru în voinţa de a respira în largul ecumenic al Ortodoxiei”, p. 120. Potrivit
intensităţii cu care trăiesc şi se exprimă, „neamurile ortodoxe se deosebesc prin
individualităţile lor etnice; în virtutea expansiunii se armonizează prin
personalităţile lor religioase pe planul superior al spiritualităţii ecumenice”, cf.
Ibidem.

Ortodoxia respectă varietatea naturii pentru că e opera lui Dumnezeu, p. 121.


Biserica Ortodoxă este „ecumenică în spirit…[şi] particulară sau naţională în
forma de organizare. E autocefală în administraţie şi universală în dogmă şi în
aspiraţie”, p. 121.

„Ortodoxia nu joacă numai un rol înlăuntrul statului român, cum crede d.


Motru, ea e spiritul călăuzitor al marilor lui acţiuni de stil ecumenic”, p. 123.
Modul în care au fost scrise Cronicile româneşti „oglindeşte legea intensităţii şi a
expansiunii întrucât povestirea individualităţii noastre ca neam e ancorată în
ideea providenţei divine, care prezidează istoria universală. Epoca lui
Brâncoveanu e punctul culminant al acestei culturi. Dar brâncovenismul,
însângerat de sfântul martiraj al voievodului, e totodată funcţie românească şi
funcţie ecumenică”, p. 123.
Autorul se plângea că nu e aprofundat folclorul românesc, pentru că în adâncul lui
vom vedea cum s-a încreştinat mitul păgân, p. 123. Ortodoxia populară nu
înseamnă formalism, cf Ibidem iar avuţia a fost văzută de către înaintaşii noştri ca
„izvor de binefaceri, [şi], din această concepţie, s-au născut nesfârşitele ctitorii şi
nesfârşitele lor înzestrări”, p. 123-124.
Ortodoxia are simţul vieţii practice, îi replică Crainic lui Motru, p. 124 tocmai de
aceea atâtea ctitorii bisericeşti şi grija pentru carte şi pentru frumos, pe când
„egoismul capitalist e într-adevăr o apariţie cu totul modernă în viaţa românească.
El e contemporan cu paşoptismul. Paşoptismul e o prăbuşire a
românismului din spiritualitatea ecumenică. E naţionalist, dar nu mai
e ortodox.
Acum apare egoismul capitalist, politicianismul sau sacrificarea
tuturor în interesul unei oligarhii, pornografia în cultură, simulacrul
în instituţiile politice şi sociale. Epoca aceasta e o irupţie de porniri rele,
descătuşate din disciplina spiritului creştin”, p. 124.
Crainic spune că Motru este „emul al ridiculului personaj cu statuie, C. A. Rosetti”,
cf. Ibidem.

Atrage atenţia asupra paisianismului, care e „o apariţie extraordinară în


ortodoxia noastră. Şi merită studii cu atât mai vaste”, p. cf. Ibidem. Sfântul Paisie
Velicikovski – de unde paisianismul – , nu a creat un fenomen cultural, ci unul
teologico-mistic, p. 124-125. Prin Sfântul Paisie de la Neamţ „ în pragul veacului al
XIX-lea, Mănăstirea Neamţului joacă în sfera ecumenică rolul de altădată al
Sinaiului şi Atosului”, p. 125.
„Spiritualitatea nu e un produs al rasei, ci e însăşi rasa transfigurată din generaţie
în generaţie de energia luminii dumnezeieşti”, p. 125. Misiunea unui popor, o
misiune sublimă, e aceea „de a se depăşi necontenit pe sine însuşi modelându-se
după imaginea din zenit a lui Iisus Hristos, a Dumnezeului om”, p. 125-126.

Odată cu p. 127 începe articolul-capitol: „Nicolae Paulescu, fondatorul


naţionalismului creştin” [ p. 127-138]. Dr. Paulescu adoarme la 19 iulie 1931, „într-
o magnifică seninătate creştină”, p. 127. Crainic îl consideră că e „doctrinar unic al
naţionalismului creştin”, p. 127.

E înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti, p. 127. Nu i-am cunoscut încă


mormântul. Nu ştiam că e acolo şi nici nu l-am găsit în mod providenţial până la
această dată.
Crainic spune că nu l-a cunoscut pe Dr. Paulescu direct, ci numai din opera lui, cf.
Ibidem. Crainic spune că i-a închinat 12 prelegeri gândirii lui Paulescu atunci
când era profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Chişinău, p. 127, dar că
„aceste prelegeri [ plănuite să devină un volum]…s-au pierdut odată cu maldărele
de manuscrise şi hârtii, ce mi-au fost confiscate [ în mod] stupid în noaptea
arestării mele din 29 decembrie 1933″, p. 127.

„Naţionalismul creştin, în sensul autentic al cuvântului, are un singur mare poet:


pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paulescu, în care se
fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist, dar latura
creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei
conservatoare”, p. 128.

Drd. Gianina Picioruş însă crede că „Eminescu e cel mai tradiţionalist dintre
toţi poeţii şi scriitorii României, cel mai autentic ortodox iar Nichifor Crainic îl
elogiază excesiv pe George Coşbuc, care nu e atât de ortodox precum Eminescu.
Doar la o interpretare superficială se poate afirma acest lucru. Iar părintele
Stăniloae spune despre Coşbuc acest lucru: că nu e atât de profund ortodox pe cât
sunt alţi poeţi români. Părintele Stăniloae, comparându-l pe Coşbuc cu Goga,
spune că nu vede nici pe departe esenţa Ortodoxiei şi adevărata spiritualitate a
neamului românesc”.
„Vasile Conta e un mare antisemit, dar e materialist şi ateu. Naţionalismul d-lui A.
C. Cuza, întemeiat ştiinţific în economia politică, se mişcă pe temelia arianismului
nordic cu ştiuta-i consecinţă în domeniul religios. Naţionalismul d-lui N. Iorga e
eminescian cu aprecierea Ortodoxiei ca forţă culturală istorică şi cu negarea
vitalităţii ei actuale”, p. 128.

„Nicolae Paulescu e un naţionalist autentic, cum sunt toţi ceilalţi, dar e în plus
creştin autentic”, p. 128. Naţionalismul şi creştinismul în poporul român nu se
autoexclud ci se completează reciproc, p. 128. Pentru că „Hristos n-a venit să
strice natura, ci s-o desăvârşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar
creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu”, p. 128-129.
Crainic îl consideră un fiziolog genial pe Paulescu, care a demontat teoria
spontanee a darwinismului şi care e preţuit în occident dar nu şi în România
pentru acest lucru, p. 129 şi preţuieşte cel mai mult de la el teoria sa despre
instincte.

„Instinctele sunt legi divine care funcţionează în toată materia vie în


scopul conservării şi perpetuării vieţii. Ele funcţionează ireproşabil şi
nedeliberat [ deci inconştient pentru individ] în scopuri care depăşesc puterea de
înţelegere individuală.
Insul participă la activitatea lor prin senzaţiile de durere sau de plăcere. Şi aceasta
e un lucru vrednic să-l reţinem. În lumea animalelor necuvântătoare, instinctele
funcţionează întra-adevăr fără greş şi analiza minuţioasă pe care savantul o
întreprinde în această direcţie duce la concluzia că instinctele sunt adevărate
minuni, în sensul că Dumnezeu le cugetă, iar fiinţele vii le îndeplinesc întocmai şi
nedeliberat”, p. 130.

Crainic concluzionează, că după Paulescu, instinctele creaţiei sunt „providenţa


divină infuzată în natura vie”, p. 130. Dar, în om, „instinctele devin adesea
conştiente”, cf. Ibidem. „Conştiinţa instinctului e mai ales conştiinţa voluptăţii ce
însoţeşte funcţionarea lui”, cf. Ibidem. Adică suntem conştienţi de faptul că nevoia
de hrană, de somn, de confort ţine/ e însoţită de plăcere, plăcere ce poate deveni
dorinţă păcătoasă.

Greşeala e că se consideră voluptatea/plăcerea un lucru în sine, când


plăcerea/voluptatea sunt un mijloc şi nu un scop, cf. Ibidem.

Animalele nu au patimi, nu au funcţionări perverse ale fiinţei lor, ci numai


instincte neconştientizate, cf. p. 130. Paulescu afirmă adevărul când spune că
„patima e abaterea unui instinct de la funcţia şi de la scopul [ său]
normal [ asta cu referire la om şi nu la animal! n.n.], abatere în care voluptatea,
care e un mijloc accesoriu, devine un scop în sine”, p. 131. Instinctul accentuat,
instinctul care devine un scop în sine e patima. Şi patima e o alegere şi nu un act
inconştient.
Dacă instinctul sexual este la animale un mod de reproducere a speciei, la om
însă, voluptatea unită cu actul sexual transformă cel mai adesea actul sexual din
nevoia de procreaţie într-un act exclusiv dedicat plăcerii în sine, p. 131. Desfrâul şi
aberaţiile sexuale se nasc din căutarea pătimaşă a plăcerii personale, p. 131.

Astfel Paulescu vorbeşte despre patimi, ca despre situaţiile existenţiale personale


în care instinctele sunt deviate de la scopul lor simplu, firesc, p. 131. Şi, Crainic,
accentuează faptul, că concepţia despre instincte şi patimi e de sorginte ortodoxă,
lucru adevărat, şi că are filiaţie cu teologia Sfântului Ioan Damaschin, cf. Ibidem.

Din acest motiv autorul îl califică pe dr. Paulescu prin elogiul: „Nicolae Paulescu e
filosoful care gândeşte ştiinţific adevărul Evangheliei”, cf. Ibidem.

În domeniul naţionalismului, dr. Paulescu merge tot pe teoria instinctului şi


spune că naţionalismul e un instinct social „de mare amploare al iubirii de
naţiune”, cf. Ibidem. Alături de cele individuale, Paulescu vorbeşte şi de instincte
sociale – şi e normal să fie aşa pentru că noi suntem oameni sociali, trăitori în
societate, p. 131.

Instinctele individuale, dr. Paulescu le cataloghează în 3 categorii: de nutriţie,


de apărare şi de reproducere, pe când instinctele sociale sunt 4: de familie, de
dominare paternă, de proprietate şi de apartenenţă la neam, p. 132. „Baza
naţionalismului e familia, suprema lui formă naturală e neamul”, p. 132.
Naţionalismul e „un instinct natural de iubire, înrădăcinat în fiinţa umană”, p.
132. Însă acest instinct social nu trebuie să fie confundat cu nebunia de a dori să
moară toţi pentru ca neamul tău să fie în frunte, cum se vede din americanismul
filmelor hollywoodiene, unde pentru un soldat american se omoară o mie de alt
neam şi nici să nu fie confundat acest instinct social cu resentimentele istorice
care nu mai au rost în lumea actuală.

Din iubirea pentru neamul tău nu trebuie să îţi doreşti să moară un alt neam şi
din iubirea pentru neamul tău, nu trebuie să vrei astăzi, în 2008, să îi omori pe
unguri, pe turci sau pe ruşi, pentru că acum 50 de ani, 100 sau o mie de ani ne-au
căsăpit fără scrupul.
Naţionalismul creştin nu trebuie să fie revanşard şi nici antisemit, pentru că
iubirea de neam e naturală, e firească, ca şi iubirea de părinţi şi de copii, dar,
pentru creştinii ortodocşi trebuie să funcţioneze şi virtutea iertării vrăjmaşilor,
fapt pentru care revanşa nu îşi găseşte locul, dacă istoria s-a închis, dacă
conflictele au murit.

Astfel extrema dreaptă românească, antisemitismul îndreptat spre orice alt neam
sau rasă, nu numai spre evrei, cât şi revanşa, dorinţa de răzbunare sunt aberaţii
ale naţionalismului şi nu iubire creştină de neam.

Una e instinctul şi alta e bestialitatea, care „ nu stă în natura vie”, p. 132-133.


Bestialitatea socială, spune Crainic, o afişează cel care „rupt din această
comunitate de iubire, alunecă în aventura revoluţiilor sângeroase împotriva
familiei şi a neamului. Naţionalismul conştient şi adevărat e acela care asigură
funcţionarea normală a instinctelor sociale, care năzuiesc la conservarea şi la
desăvârşirea unităţii naturale, biologice, a unui neam”, p. 133.

Dr. Paulescu a urmărit să expună racordarea interioară dintre instinctele naturale


deviate, ca beţia, desfrâul şi patima proprietăţii şi trei sisteme sociale ca
liberalismul, socialismul şi bolşevismul, p. 133.

„Liberalismul, prin capitalismul individualist şi cămătar, a întrecut măsura


instinctului normal de proprietate, acumulând, pe seama câtorva, bogăţii în
absurd.

Socialismul şi comunismul, urmărind distrugerea sentimentului de proprietate


individuală, nu tind în realitate decât la exproprierea popoarelor creştine şi la
împroprietărirea lui Israel pe tot pământul. Rolul acestui neam anticreştin [al
poporului evreu n.n.] în formarea ideologiilor anarhice moderne şi în iniţiativele
revoluţionare e arătat de Paulescu cu date, cu extrase doctrinare, cu ilustraţii de
nume proprii, cu o bogăţie de elemente şi cu o judecată strânsă, cărora nimic nu li
se poate opune”, p. 134.
Patima de dominare/ dominaţie are repercusiuni în duel, lux, abuzul de putere,
tiranie, demagogie şi în „tendinţa de dominaţie universală specifică iudaismului.
Francmasoneria şi organizaţia cahalului – statul iudaic supranaţional – sunt
formele acestei patimi funeste”, p. 134.

Crainic spune că Paulescu e „cel dintâi, şi aproape singurul doctrinar naţionalist


care a demascat şi a demonstrat în ce constă pericolul francmasoneriei”, p. 134 şi
a demonstrat pericolul ideologiilor evreieşti, considerând că „Talmudul e
falsificarea iudaică a Vechiului Testament”, p. 135.

Pentru Paulescu, Talmudul este „doctrina duşmăniei diabolice împotriva lui Iisus
Hristos, e sursa care hrăneşte sălbaticul spirit de separatism şi de universală
dominaţie iudaică”, p. 135.

Pentru Paulescu însă „creştinismul e remediul dumnezeiesc al tuturor patimilor”,


p. 135. Ieşirea din patimi, din modul de folosire deviată a instinctelor umane, dr.
Paulescu o vede în „educaţia voinţei”, p. 135.

Creştinismul ortodox transformă şi sublimează instinctele umane, p. 136, iar


„creştinismul înnobilează şi sfinţeşte naţionalismul”, cf. Ibidem. Societatea
Naţiunilor de la Geneva era văzută de dr. Paulescu ca „un reflex al subteranei
iudeo-masonice şi o falsificare a ideii de pace mondială. Această pace nu este
posibilă decât prin mijlocul unui singur organism supranaţional: Biserica
universală şi unică a creştinismului”, p. 136.
„Paulescu critică deopotrivă excesele bizantine şi excesele papale, care au dus la
marea schismă de la anul 1054. Ca orice creştin adevărat, el se roagă pentru
unirea tuturor bisericilor lui Hristos pentru a îndeplini mângâierea făgăduită
a păcii tuturor. Paulescu nu e catolicizant, cum greşit l-au înţeles unii”, p. 136-
137.
Savanţii catolici l-au măgulit cu tot felul de recunoaşteri ştiinţifice pe Paulescu şi,
spune aici Crainic, că „îmbierile [ lui] de a trece la catolicism…n-au încetat nici
lângă patul agoniei. A trăit ca un ascet ortodox şi a murit în paradisiacă seninătate
sufletească, primind Sfintele Taine din mâna părintelui Ghiţă de la Biserica lui
parohială din Bucureşti cu hramul Sfântului Mina. Viaţa lui a fost viaţa aproape
ireproşabilă a sfinţilor.

Ce pildă covârşitoare de naţionalism creştin ne-a lăsat omul acesta, care îşi
îngenunchea geniul şi imensa-i ştiinţă în faţa sfântului Potir şi care a lăsat [ cu
vorbă de moarte n.n.] ca rămăşiţele lui pământeşti să fie înfăşurate în flăcările
tricolorului românesc!

Dac e cineva în personalitatea căruia doctrina şi practica sunt una, acesta e


doctorul Nicolae Paulescu. Existenţa lui întreagă e o capodoperă a spiritului”, p.
137.

Paulescu „ e mai mult decât doctrinar; el e profetul României naţionaliste şi


creştine, iar adevărata Românie naţionalistă şi creştină nu va fi decât aceea în care
legile politice se vor confunda cu însăşi legea dumnezeiască a lui Iisus Hristos”, p.
138. Acesta e ultimul pasaj, înălţător, din acest formidabil articol dedicat
doctorului de geniu şi omului de sfinţenie: dr. Nicolae Paulescu.

Pr. Dorin

S-ar putea să vă placă și