Tema 1 Obiectul de studiu şi metodele teoriei economice

1. Esenţa economiei.
2. Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice.
3. Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice.
4. Funcţiile teoriei economice. Politici economice.

1.1. Esenţa economiei

Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii umane. Ea analizează modul
în care societatea administrează resursele relativ limitate pentru satisfacerea nevoilor umane nelimitate.
Pentru a determina esenţa economiei trebuie de concentrat atenţia la două aspecte ale economiei:
tehnologic şi social-economic.
Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme: a) economia resurselor, care
reprezintă un proces de transformare a resurselor de care dispune societatea în anumite produse necesare pentru
îndestularea nevoilor umane; b) economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor patru faze ale
reproducţiei (producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi reprezintă o încrucişare a circuitelor mijloacelor de
producţie, obiectelor de consum, resurselor naturale, financiare şi a forţei de muncă; c) economia naţională,
care îşi găseşte expresia în economia ramurilor (economia industriei, complexului agroindustrial, transportului
etc.), economia sferelor de activitate (sfera materială şi sfera nematerială), economia regională (economia zonei
de Nord, Centru, de Sud a Republicii Moldova), economia întreprinderii (firmei).
Economia privită în aspect social – economic reprezintă unitatea forţelor de producţie. Forţele de
producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură, iar relaţiile de producţie reflectă relaţiile economice dintre
oameni, care apar în procesul de producţie, indiferent de dorinţa sau voinţa lor. Relaţiile de producţie au
următoarele patru trăsături: au caracter obiectiv şi istoric; servesc ca motor în dezvoltarea forţelor de producţie;
constituie baza economică a societăţii; determină structura socială în orice ţară. Principalele relaţii economice le
constituie relaţiile de proprietate.
Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie, mezoeconomie,
macroeconomie şi mondoeconomie.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor individuali la
activitatea economică (firme, gospodării familiale, bănci etc.).
Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă la sectoarele de
activitate economică (primar, secundar, terţiar), la ramurile activităţii economice (industrie, agricultură,
transport, unităţile administrativ-teritoriale).
Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice referitoare la
întreaga economie privită ca agregat sau ca sistem (economia naţională a Republicii Moldova).
Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici şi ale
comunităţii internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât şi ca
întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională (relaţiile economice internaţionale, mecanismele de
funcţionare a economiei mondiale, instituţiile economice internaţionale etc.).
Economia ca entitate include diferite sectoare economice: sectorul economic primar (agricultura,
sivicultura, industria extractivă, pescuitul), sectorul economic secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi
lucrările publice), sectorul economic terţiar (prestări servicii în bănci, asigurări, transport etc.), sectorul
economic cuaternar (serviciile de informatică, învăţământ superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică).
În funcţie de relaţiile de proprietate economia include: sectorul privat (ansamblul întreprinderilor şi
societăţilor private), sectorul public (ansamblul întreprinderilor şi asociaţiilor în care statul exercită o influenţă
preponderentă), sectorul mixt (ansamblul de întreprinderi constituite în baza alocării capitalului privat şi celui
public).
Noţiunea “Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea “Ştiinţa economică”. Ultima analizează
ideile, teoriile, doctrinele şi procesele economice, care parcurg în societate.
Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii: a) interacţiunea dintre teorie şi practică (teoria
serveşte ca condiţie de elaborare a unor decizii referitor la dezvoltarea economiei, iar practica determină
adevărul teoretic, confirmă sau respinge teoria); b) unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică (ea
reflectă trei probleme fundamentale: Ce? Cum? Pentru cine de produs ?); c) istorismul real (ştiinţa economică
trebuie să se bazeze pe situaţia economică reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice a ţării respective).
Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve problemele economice
ştiinţa economică poate fi divizată în economie pozitivă şi economie normativă. Economia pozitivă evidenţiază
ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese economice (ea
pune diagnosticul la starea economiei şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul instrumentelor de analiză
economică). Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui de
făcut pentru ca procesele să se încadreze în normalitate.
Diferite curente de gîndire economică în mod diferit au definit obiectul de TE. Prima încercare de a defini TE
a făcut-o Xenofon. După el obiectul TE este bogăţia, mărirea patrimoniului.

1
 După părerea lui Aristotel economia este o ştiinţă pragmatică menită să studieze şi să sporească bogăţia
statului.
Economiştii clasici Adam Smit şi David Ricardo afirmau că TE este ştiinţa despre bogăţia naţiunii.
definiţie specifică a TE a dat-o K Marx. Conform doctrinei căruia EP studiază relaţiile de producţie şi legile
economice.
Pol Samuelson socotea că economia este o ştiinţă despre aceea cum oamenii şi societatea determină căile de
folosire a resurselor dificitare.
Obiectul de studiu a TE include:
a- studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesul de producţie.
b- sistemul de legi ecoonomice care funcţionează în societate
c- analiza modelelelor diferitor sisteme economice.

1.2. Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice

Teoria economică ca ştiinţă şi obiectul ei de studiu au evoluat începând din Antichitate şi până în zilele
noastre şi au trecut prin următoarele etape:
1. Etapa antică, care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n. La această etapă au apărut primele
idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De ex., în Grecia antică
principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor nobile); în India veche erau
reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau reglementate preţurile la pâine şi sare.
Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel. Xenofon a
fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca ştiinţă ce studiază căile de
îmbogăţire.
2. Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Gândirea economică în Evul Mediu s-a
aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii au formulat două idei fundamentale: ideia, că
unicul izvor de existenţă este munca personală; ideea că rezultatele muncii individuale trebuie împărţite
cu cei apropiaţi prin intermediul binefacerii. Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat
Toma d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea
privată, dobândă, „preţul just”, „salariul just” ş. a.
3. Etapa mercantilistă, care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La această etapă au apărut idei şi
teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că principala
bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii economice se află
comerţul. Obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea relaţiilor de comerţ. Anume la această
etapă în anul 1615 a apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine Montchrestien cu titlul „Tratat de
economie politică”.
4. Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La această etapă centrul de studiere
a activităţii economice a fost transferat din circulaţie în sfera de producţie, în special în agricultură.
Anume agricultura era considerată principala ramură unde se creează produsul net. La această etapă au
fost puse bazele teoriei de reproducţie şi circuit economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay.
5. Etapa liberalismului clasic, care cuprinde perioada între sfârşitul sec. XVIII şi începutul ultimei
treimi a sec. XIX. Această perioadă este dominată de celebra lucrare a lui A.Smith „Avuţia naţiunilor”
(1776) şi de operele renumiţilor savanţi T.Malthus, D.Ricardo, J.S.Mill, J.B.Say. A.Smith e considerat
ca părinte al ştiinţei economice. Anume la această etapă a fost pusă temelia analizei categoriilor
economice: munca, salariul, capitalul, banii, dobânda, profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele
noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de
îmbogăţire a naţiunilor.
6. Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din prima jumătate a sec. XIX. Unul din
reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în lucrarea „Sistemul naţional
de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie să studieze nu individul,
particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună statului sfaturi concrete şi realiste.
7. Etapa marxistă, care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX. Această etapă este
prezentată de K.Marx, care este considerat un fondator de nouă şcoală economică. În opera sa
fundamentală “Capitalul” (1867) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a determinat obiectul de studiu al
teoriei economice – studierea relaţiilor de producţie care apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a
formulat un set de categorii economice noi: munca concretă, munca abstractă, compoziţia organică a
capitalului, preţul de producţie ş. a.

2
 8. Etapa neoclasică, care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii 30 ai secolului XX. La
această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii acestei etape
(K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall ş. a.) au formulat teoria
valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general, teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice
era considerat studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum.
9. Etapa keynesiană, care se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului XX. Această etapă este marcată
pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a
banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. J.M.Keynes a formulat
următoarele probleme: a) necesitatea amestecului statului în economie şi elaborarea programelor
anticriză; b) stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital;
c) reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă; d) analiza macroeconomică a proceselor
şi fenomenelor economice.
10. Etapa neoliberală, care a început din anii 70 ai secolului XX. Principalii reprezentanţi ai acestei etape
sunt: W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care formează nucleul cel mai activ al gândirii
economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor corifei ai ştiinţei economice constau în
următoarele: limitarea statului în activitatea economică; stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului
de impozitare; reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii;
elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei.
Aşadar, obiectul de studiu al teoriei economice a evoluţionat pe parcursul istoriei gândirii economice şi
poate fi formulat astfel: a) studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesele de producţie,
schimb, repartiţie şi consum a resurselor limitate; b) studierea categoriilor şi legilor economice, care
funcţionează în societate; c) studierea diferitor modele şi sisteme economice, care au funcţionat în economia
modernă şi funcţionează în economia contemporană.

1.3. Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice

Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare:

1. Unitatea inducţie-deducţie. Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor unice la concluzii
generale (de la particular la general, de la fapte la generalizări teoretice). Deducţia presupune trecerea de la
generalizări comune la concluzii particulare (de la general la particular, de la teorie – la fapte).

fapte
Inducţia Deducţia

teorie

politică economică

2. Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului economic, determinarea

esenţialului acestuia. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului realităţi obiective. De ex., valoarea
mărfii este o abstracţie, însă ea exprimă realităţi concrete (cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale etc.).
3. Unitatea dintre analiză şi sinteză. Analiza înseamnă descompunerea fenomenului, procesului de
cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului.
Analiza economică se manifestă în următoarele forme: a) analiza calitativă – reflectă conţinutul
fenomenului sau procesului economic (de ex., analiza procesului de privatizare, care reflectă schimbarea
relaţiilor de proprietate în societate); b) analiza cantitativă – reflectă măsura de desfăşurare a fenomenelor
economice; c) analiza statică – reflectă realitatea economică la un moment dat; d) analiza dinamică – reflectă
schimbările survenite în procesele şi fenomenele economice într-o anumită perioadă de timp; e) analiza
microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul unităţilor economice, la
nivelul firmei; f) analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul
societăţii.
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi
interne (cauzale şi funcţionale). De ex., analizând sporirea volumului de producţie din industrie, agricultură,
transport şi din alte ramuri se face sinteză, că economia naţională se află în stare de prosperare sau expansiune.

3
 4. Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării vieţii economice.
Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în procesul apariţiei, dezvoltării,
modificării şi dispariţiei lor istorice.
5. Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică. Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi
fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele în timp. Metoda logică este aceea care presupune
trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi
esenţiale. Cercetarea logică este istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei.
Orice proces sau fenomen economic trebuie studiat atât în aspect istoric, cât şi în aspect logic. De ex., din punct
de vedere istoric şi logic trebuie mai întâi să fie analizată categoria marfa, iar apoi – banii, deoarece banii sunt un
produs al schimbului de mărfuri.
6. Metoda matematică constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui
sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Metoda
matematică constituie o treaptă importantă în trecerea de la abstract la concret în cercetarea fenomenelor şi
proceselor economice. Această metodă, de regulă, este aplicată în procesul de analiză şi prognozare a dezvoltării
economiei naţionale.
7. Metoda de experiment. Teoria economică, ca şi alte ştiinţe, se bazează pe fapte, procese economice,
legităţi care sunt verificate de practică. Practica este criteriul suprem al adevărului. De ex., practica a confirmat
eficienţa economiei de piaţă şi a respins economia de comandă bazată pe sistemul planificării centralizate.
În procesul studierii proceselor şi fenomenelor economice trebuie să fie evitate greşelile şi cursele
(capcanele) economice. Prima greşeală constă în confundarea intereselor personale şi publice, iar a doua –
confundarea cauzei şi a consecinţei. De ex., cauza inflaţiei nu este majorarea preţurilor, ci dezechilibrul
economic. Creşterea preţurilor este o consecinţă a inflaţiei.
În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic, proces economic, categorie
economică şi lege economică.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte şi
acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa acestei activităţi şi pot fi cunoscute de oameni în mod
direct (de ex., privatizarea).
Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în starea activităţii
economice, care evidenţiază desfăşurarea acestuia în timp şi spaţiu (de ex., creşterea preţurilor, modificarea
cererii sau a ofertei, creşterea productivităţii muncii etc).
Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din componentele relaţiilor
economice. Teoria economică utilizează astfel de categorii economice cum ar fi: marfă, valoare, capital, inflaţie,
şomaj, salariu, preţ, profit, bani etc. Categoriile economice pot fi divizate în trei grupe: prima – categorii
economice imanente tuturor modurilor de producţie (producţie, repertiţie, consum, muncă); a doua – categorii
economice care funcţionează numai în unele moduri de producţie (marfă, bani, dobândă, rentă); a treia –
categorii economice care funcţionează numai în cadrul modului de producţie dat (capital, concurenţă, şomaj,
inflaţie funcţionează în sistemul economic bazat pe relaţii de piaţă).
Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile şi relativ stabile ale
fenomenelor şi proceselor economice.
Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele au caracter obiectiv şi funcţionează
indiferent de voinţa oamenilor (de ex., legea valorii), pe când legile juridice au caracter subiectiv (de ex., legea
despre proprietate adoptată de Parlament).
Legile economice se deosebesc şi de legile naturii: a) legile economice funcţionează numai prin
intermediul activităţii oamenilor (legea cererii, legea ofertei, legea concurenţei), pe când legile naturii nu depind
de dorinţa sau conştiinţa oamenilor (de ex., legea atracţiei, legea schimbului anotimpurilor etc.); b) legile
economice au caracter istoric. Ele apar la o anumită treaptă istorică şi dispar odată cu schimbarea condiţiilor
respective, pe când legile naturii au caracter etern şi universal şi acţionează indiferent de timp şi spaţiu.
Legile economice, la fel ca şi categoriile economice, pot fi divizate în trei grupe mari: legile economice
generale, comune tuturor modurilor de producţie (de ex., legea economiei muncii); legile economice imanente
numai unor moduri de producţie (de ex., legea cererii); legile economice specifice numai modului de producţie
respectiv (de ex., legea acumulării de capital).
Nerespectarea sau ignorarea legilor economice duce la mari deformări în societate şi la pierderi
materiale colosale. De ex., ignorarea legilor cererii şi ofertei în economia de comandă a dus la dezechilibru
economic, care a influenţat negativ asupra nivelului de trai în ţările exsocialiste.

1.4. Funcţiile teoriei economice. Politici economice

Teoria economică îndeplineşte următoarele trei funcţii.

Prima – funcţia de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice. Teoria economică cercetează
fenomenele economice, determină legităţile economice şi formulează legile economice. Teoria economică
trebuie să dea răspuns la modul de realizare a problemelor vitale înaintate de viaţa reală (de ex., care-s cauzele şi
consecinţele inflaţiei, şomajului, deficitului bugetar şi alte fenomene negative ale economiei naţionale).

4
 A doua – funcţia metodologică. Teoria economică constituie baza teoretică a celorlalte disciplini
economice. Ea elaborează aparatul categorial pentru toate disciplinele economice. După expresia Laureatului
Premiului Nobel P.Samuelson „teoria economică este regina ştiinţelor economice, fiind ştiinţa celor mai generale
legi ale întregii vieţi economice”.
Teoria economică şi alte disciplini economice luate în ansamblu formează sistemul ştiinţelor
economice. Acest sistem cuprinde: ştiinţele economice fundamentale (teoria economică, doctrinele economice,
statistica, contabilitatea ş. a.); ştiinţele economice teoretico-aplicative (economia industriei, economia
agriculturii, transportului, finanţe şi credit, relaţii economice internaţionale); ştiinţele economice de graniţă
(geografia economică, econometria, sociologia economică ş. a.).
A treia – funcţia practică. Teoria economică serveşte ca bază în elaborarea politicii economice. În baza
teoriei economice sunt determinate principalele scopuri ale societăţii în domeniul economic: asigurarea creşterii
economice şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei; asigurarea ocupării depline a forţei de muncă, asigurarea cu
loc de muncă a tuturora care doresc şi dispun de capacităţi de muncă, ridicarea eficienţei economice şi obţinerea
rezultatelor maxime cu cheltuieli de muncă minime; stabilizarea nivelului de preţuri şi limitarea proceselor
inflaţioniste; asigurarea libertăţii economice antreprenorilor, salariaţilor şi consumatorilor în activitatea acestora;
repartiţia echitabilă a veniturilor în societate în aşa fel încât nici o pătură socială a populaţiei să nu devină săracă;
asigurarea socială a celora, care au pierdut capacitatea de muncă (a pensionarilor, a invalizilor etc.); asigurarea
unei balanţe active în comerţul extern şi în relaţiile monetare internaţionale. Aceste scopuri stau în faţa fiecărei
ţări din lumea contemporană.
Funcţia practică are următoarele scopuri:
-creşterea economică -asigurarea unui volum mai mare de mărfuri şi servicii,
-ocupaţia deplină- să li se ofere tuturor ce doresc de a munci locuri de muncă,
-eficienţă econămică- obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli minime,
-preţuri stabile - să se evite scăderea sau creşterea bruscă a nivelului de preţuri,
-libertatea economică - toţi agenţii economici trbue să posede un înalt grad de libertate la luarea deciziilor,
-repartiţia echitabilă a veniturilor - nici o categorie a populaţiei nu trebue să trăiească în mizerie în timp ce alta ar
trăi în lux,
-asigurarea economică - a bolnavilor,invalizilr, bătrînilor,
-echilibru economic - menţinerea echilibrului roţional al comerţului internaţional şi a relaţiilor financiar-valutare
Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. Politica economică – acţiunea
conştientă a puterii publice, care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice ale statului pe o
anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare al acestor obiective pornind de la condiţiile existente şi folosind
mijloace şi tehnici adecvate.
Pe baza teoriei economice sunt formulate următoarele politici economice: politica monetară, valutară,
fiscală, bugetară, de preţuri, de venituri, de ocupare a forţei de muncă, sectorială, comercială, de susţinere a
micului business ş. a.

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi noţiunea „Economie” în aspect tehnologic şi social-economic.

2. Analizaţi procesul istoric de evoluţie şi constituire a ştiinţei economice. De ce ştiinţa economică s-a
constituit ca domeniu de cercetare ştiinţifică autonomă relativ târziu din punct de vedere istoric.
3. Indicaţi, care afirmaţii de mai jos se referă la microeconomie şi care la macroeconomie:
 în Republica Moldova şomajul sporeşte în continuare;
 combinatul de mobilă din mun. Bălţi a concediat luna trecută 20 de salariaţi;
 indicile preţurilor la mărfurile de consum au sporit în anul 2002 cu 10 %;
 săptămâna trecută rata dobânzii pentru credit la Banca de economii a constituit 24 %;
 produsul intern brut al Republicii Moldova a crescut în anul 2002 cu 7,2 %.
4. Care din afirmaţiile de mai jos se referă la economia pozitivă şi care la cea normativă:
 anul precedent nivelul general al preţurilor a avut tendinţa de creştere;
 dacă plata pentru studii va creşte în continuu, numărul abiturienţilor va scădea;
 în ultimii ani inflaţia a făcut să scadă nivelul de trai şi guvernul trebuie să efectueze indexarea
pe venit cetăţenilor;
 cota proprietăţii private funciare trebuie să cuprindă în Republica Moldova 70 – 80 % din
suprafeţele agricole.
5. Analizaţi metodele de cercetare utilizate în teoria economică şi caracterizaţi categoriile şi legile
economice.
6. Caracterizaţi funcţiile teoriei economice şi rolul ei în sistemul ştiinţelor economice.
7. Care este rolul cunoştinţelor economice în viitoarea activitate profesională a dvs.?

Tema 2 Activitatea economică şi elementele ei de bază

1. Nevoile umane şi clasificarea lor.

5
 2. Resursele economice şi bunurile economice.
3. Fazele activităţii economice.

2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor

Existenţa şi dezvoltarea omuluui au presupus şi presupun satisfacerea unor multiple nevoi. Ele apar sub
formă de dorinţe, aşteptări, aspiraţii ale oamenilor – latura subiectivă a necesităţilor, iar fixate în conştinţa
oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, nevole capătă un caracter obiectiv.
Nevoia apare ca element esenţial al motivaţiei şi reprezintă un motor al oricărui mecanism economic.
Multitudinea lor nu poate fi satisfăcută cu bunurile luate de natură, decât într-o măsură foarte mică. Majoritatea
lor trebuie creată prin muncă, activitate prin care şi în care oamenii, pornind de la necesităţile lor, îşi determină
interesele, caută şi creează mijloace corespunzătoare pentru atingerea scopurilor propuse.
Prin nevoi umane înţelegem un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale, spirituale de mediu
ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile umane devin efective în funcţie de condiţiile de producţie
existente la momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor. Ele apar ca
nevoi sociale, deoarece cerinţele izvorăsc în condiţiile de viaţă ale oamenilor, respectiv din necesităţile de
consum ale acestora.
Economia politică are ca scop de a cerceta, în primul rând, nevoile economice, iar pentru ca ele să
devină economice, e necesar să se respecte trei condiţii:
- să existe bunuri disponibile şi accesibile;
- bunurile să fie relav rare;
- existenţa unei pieţe (de confruntare a cererii şi ofertei).
Caracteristicile nevoilor economice:
1. Multiplicitatea şi diversitatea. Cantitatea lor este nelimitată. Expansiunea lor are drept condiţie şi cauză
dezvoltarea economiei. De regulă, ele sunt reproductibile, adică satisfacerea uneia dă naştere altora.
2. Intensitatea şi ierarhia. Nevoile nu au aceiaşi intensitate, ierarhia oscilează de la un individ la altul şi de la o
perioadă la alta la acelaşi individ.
3. Stabilitatea sau limitarea în capacitate. Intensitatea unor cerinţe descreşte pe măsură ce sunt satisfăcute (de
exemplu – cele fiziologice), altele nu descresc (cele estetice – literatura, muzica, etc.).
4. Interdependenţa nevoilor. Unele nevoi sunt complementare, adică evoluază în sensuri identice, altele sunt
substituibile, adică pot fi înlocuite cu satisfacerea altora.
5. Stingerea prin satisfacere. Nevoile satisfăcute pot să renască din nou deoarece se fixează în obiceiuri şi
tradiţii de consum.
Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:
a) naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană, îmbrăcăminte);
b) sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai diferiter socio-grupuri şi care pot fi satisfăcute prin
acţiunea lor comună;
c) raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit de importante pe
măsura progresului, preocupând raţionalitate, profesionalism, gândire elavată, educaţie.
Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice, care reprezintă o formă de
realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele
economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice, curente, de perspectivă, performante,
etc.

2.2. Resursele economice şi bunurile economice

La baza reluării şi dezvoltării producţiei de bunuri materiale şi servicii stau resursele economice, ce
reprezintă potenţialul material şi spiritual în orice activitate.
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi indirecte, reale şi
monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase, în producerea de noi bunuri economice, necesare satisfacerii
nevoilor umane.
Structura resurselor economice constă din:
1. Resurse materiale, care includ:
a) resurse umane primare:
- elemente materiale – pământul, fauna, flora, menereurile, lemnul, apa, etc.;
- forţe energetice – căderea apelor, energia solară, reacţiile chimice.
b) resurse economice derivate: echipamente şi tehnologii de producţii, infrastructura materială şi socială.
2. Resurse umane, care includ:
a) resurse primare – populaţia;
b) resurse derivate – stocul de învăţământ, cunoştinţe, ştiinţifice, inovaţiile.
3. Resurse financiare – mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor economici.
4. Resurse informaţionale – date, informaţii sistemice informaţionale pentru conducere, modele, etc.

6
 Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice.
Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care satisface o anumită
nevoie individuală sau socială.
Bunurile economice pot fi divizate în:
1. bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată: aerul, apa, lumina
solară;
2. bunuri economice, care au un caracter limitat;
3. bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;
4. bunuri necorporale (prestările de servicii).
După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:
- bunuri iniţiale (materia primă);
- bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;
- bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau productiv.
În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se manifestă sub formă de marfă.
Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat pentru schimb prin intermediul mecanismului de cumpărare-
vânzare. Mărfurile pot fi divizate în mai multe grupe:
- mărfuri corporale de consum personal;
- mărfuri în formă de capital fix;
- mărfuri în formă de resurse naturale;
- mărfuri în formă de resurse de muncă;
- mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice;
- mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing;
- mărfuri în formă de hârtii de voaloare.
Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de întrebuinţare) şi valoare
(valoare de schimb).
Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului sau a societăţii. Utilităţile
mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei. Utilitatea mărfii se manifestă sub mai multe forme: utilitate
unitară, totală, marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un bun economic care satisface nevoia
consumatorului).
Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de producţie.

2.3. Fazele activităţii economice

Activitatea economică constituie componenta principală a acţiunii sociale, pentru că oamenii, în

condiţiile resurselor relativ rare, ale creşterii şi diversificării nevoilor, caută să-şi asigure existenţa participând la
activităţi practice. Activitatea practică constă din toate actele şi faptele, precum şi din formele de organizare, ce
se delimitează în acţiunea socială pe baza criteriilor de raţionalitate şi eficienţă. Ea reflectă relaţia specifică
dintre societatea umană – ca subiect al mediului natural şi natură – ca obiect al societăţii.
Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a resurselor economice
limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor economice.
Activitatea economică cuprinde patru faze:
1. Faza de producţie, funcţia căreia constă în combinarea şi utilizarea factorilor de producţie în scopul
obţinerii de noi bunuri economice;
2. Faza de circulaţie (schimb), funcţia căreia constă în deplasarea în spaţiu a bunurilor materiale şi trecerea lor
de la o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării. Cea mai veche formă a schimbului o constituie
schimbul de mărfuri, la început sub forma trocului (M-M), iar odată cu aparţia banilor – sub formă de
vânzare-cumpărare (M-B, B-M). Ca rezultat s-a format sfera circulaţiei mărfurilor, banilor, capitalului;
3. Faza de repartiţie, care cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale sunt orientate spre
destinaţiile lor, prin care distribuie şi redistribuie veniturile către participanţii la viaţa economică şi între
membrii societăţii;
4. Faza de consum, faza care reflectă gradul de folosire efectivă a bunurilor şi verifică utilitatea acestora şi
concordanţa lor cu nevoile umane.
Totalitatea activităţilor privind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor materiale şi
serviciilor economice, în interdependenţele lor formează economia societăţii.
Activitatea economică în ansamblul său, precum şi fiecare componentă a ei trebuie să se caracterizeze
prin raţionalitate şi eficienţă, respectiv cu cheltuieli minime de resurse să se obţină maximum de eficacitate şi de
satisfacţii. Deci, activitatea economică reprezintă o luptă continuă a omului împotriva rarităţii, o înlănţuire de
decizii de alegere şi utilizare a resurselor disponibile astfel, încât să se asigure existenţa şi dezvoltarea indivizilor
şi a societăţii.

7
 Deoarece resursele economice sunt limitate, o importanţă deosebită capătă problema alegerii raţionale
sau costul de oportunitate. Costul de oportunitate constă în valoarea bunurilor alternative, sacrificate pentru a
alege un anumit bun, spre a fi produs sau consumat. Pentru alegerea alternativei posibile raţionale, agenţii
economici trebuie să ţină cont de volumul de resurse, de cerere şi ofertă, de rata profitului aşteptat.
În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce, se foloseşte instrumentul de “curba posibilităţilor”,
care reflectă toate combinaţiile posibile de producere a mai multor bunuri la nivel de firmă sau economie
naţională în ansamblu într-o perioadă dată, prin utilizarea integrală şi eficienţă a resurselor disponibile. Această
curbă ne permite să dăm răspuns la cele trei întrebări fundamentale, ce definesc problema economică generală:
Ce şi cât de produs? Cum de produs? Pentru cine, care sunt beneficiarii producţiei?

Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă nevoile umane şi cum pot fi ele clasificate?

2. Care sunt condiţiile de apariţie a nevoilor economice?
3. Care este deosebirea dintre resursele şi bunurile economice?
4. Structura resurselor materiale şi ale bunurilor economice.
5. Diviziunea mărfurilor şi cele două laturi: utilitate şi valoare.
6. Scopul activităţii economice şi fazele ei.

Tema 3 Evoluţia formelor de organizare ale activităţii economice

1. Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate.
2. Economia naturală şi caracteristicile ei.
3. Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb.
4. Banii şi funcţiile lor.
5. Sistemele economice şi caracteristica lor.

3.1. Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate

Una din problemele - cheie în teoria economică este problema proprietăţii. Proprietatea asupra
mijloacelor de producţie determină în mâinele cui se află atât puterea economică, cât şi cea politică în societate.
Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni în legătură cu
însuşirea bunurilor existente în societate, relaţii guvernate de norme sociale, specifice diferitor perioade istorice.
Categoria “proprietate” poate fi examinată în trei aspecte: juridic, economic şi filosofic.
În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine cuiva şi care se exprimă în trei
forme de drept: dreptul de a poseda bunurile, care constă în stăpânirea efectivă a bunurilor; dreptul de a folosi
bunurile, care constă în folosirea calităţilor utile ale bunurilor; dreptul de a administra bunurile, care constă în
determinarea destinului bunurilor.
În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire, care apar între oameni în
procesul de producţie şi care includ următoarele elemente: relaţii de însuşire a factorilor de producţie; relaţiile de
folosire economică a mijloacelor materiale, care apar în condiţiile, când proprietarul mijloacelor de producţie
personal nu se ocupă cu utilizarea lor, ci transmite dreptul de utilizare a acestora altor persoane (de ex., relaţiile
de arendă, relaţiile de concesiune); relaţiile de realizare economică a proprietăţii, care au loc numai în cazul dacă
ea aduce proprietarului un anumit venit în formă de profit, dobândă, rentă, dividend.
În aspect filosofic în relaţiile de proprietate omul se implică şi se realizează ca fiinţă totală, individul
manifestându-şi responsabilitatea prin proprietatea pe care o posedă şi pe care o integrează social prin folosire
eficientă.
În esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei. Subiecţii proprietăţii sunt
persoanele care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit
drepturile asupra acestora. În calitate de subiecţi ai proprietăţii pot fi: persoanele fizice, juridice, statul şi
organizaţiile internaţionale. Obiectul proprietăţii îl formează bunurile în jurul cărora se creează relaţii de
proprietate. Ca obiecte ale dreptului de proprietate pot fi: pământul, clădirile, utilajul, obiectele culturii materiale
şi spirituale, banii, hârtiile de valoare ş a.
Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi: pe baza activităţii de muncă şi de producţie; pe calea
moştenirii; pe calea restabilirii dreptului de proprietate; pe alte căi care nu contravin legislaţiei în vigoare.
Relaţiile de proprietate pot funcţiona normal numai în condiţiile existenţei unui stat democratic întemeiat pe
relaţiile de drept, stat care apără toate formele de proprietate.
În ţările cu economie de piaţă, inclusiv în Republica Moldova, există două tipuri de proprietate: privată
şi publică şi o combinare al acestora – proprietate mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de
proprietate.
Principala formă de proprietate în economia de piaţă este proprietatea privată, care se manifestă în
următoarele forme: proprietatea particulară prezentată de micii producători (gospodării ţărăneşti, gospodării
meşteşugăreşti, întreprinderi mărunte comerciale, unităţi familiale ce prestează servicii etc.); proprietatea privată

8
întemeiată pe utilizarea muncii străine, pe angajarea salariaţilor; proprietatea privată asociativă (societăţile pe
acţiuni, corporaţiile, cooperativele etc.).
Proprietatea privată are avantaje şi dezavantaje. Avantajele proprietăţii private: ea asigură autonomie
deplină unităţilor economice; generează concurenţă reală între agenţii economici; stimulează libera iniţiativă în
crearea şi dezvoltarea întreprinderilor; asigură o cointeresare şi o motivaţie superioară în muncă şi în
economisire; ea permite o mai bună adaptare a activităţii economice la nevoile pieţei; ea constituie fundamentul
libertăţilor individului şi ale democraţiei economice. Dezavantajele proprietăţii private: ea conţine tendinţe de
concentrare a producţiei şi formarea monopolului; ea contribuie la polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci; ea
provoacă stări de nesiguranţă în rândurile proprietarilor mărunţi în lupta de concurenţă. Aceste laturi negative ale
proprietăţii private pot fi minimizate prin intervenţia statului în activitatea economică.
Proprietate publică este prezentată în toate ţările şi se caracterizează prin faptul că o parte
considerabilă de bunuri se află în proprietatea statului şi diferitor administraţii publice locale. Avantajele
proprietăţii publice: ea permite organizarea unor activităţi cu riscuri mari pe care agenţii privaţi nu le pot
suporta; ea cuprinde unele domenii de activitate care presupun investiţii mari de capital; ea asigură satisfacerea
multor nevoi sociale; ea oferă o stabilitate mai durabilă a locurilor de muncă. Dezavantajele proprietăţii
publice: ea nu stimulează suficient iniţiativa lucrătorului şi a interesului economic personal; ea admite
nerentabilitatea unor întreprinderi (fiind susţinute prin subvenţii din bugetul de stat); ea duce în unele cazuri la
frânarea concurenţei şi aplicarea preţurilor de monopol; ea favorizează elemente de birocratism.
Proprietatea mixtă, care prezintă o combinare a proprietăţii private şi celei publice, se manifestă în
următoarele forme: proprietatea mixtă cu participarea capitalului public naţional şi străin; proprietatea mixtă cu
participarea capitalului privat naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului naţional public şi
privat.
În Republica Moldova structura proprietăţii în anul 2002 a fost următoarea: proprietatea privată –
93,4 %; proprietatea publică – 3,8 %; proprietatea mixtă (publică şi privată, fără participarea capitalului străin) –
0,5 %; proprietatea mixtă cu participarea capitalului străin – 1,4 %; proprietatea străină – 0,9 %.

3.2. Economia naturală şi caracteristicile ei

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care nevoile de
consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb. În economia naturală fiecare
gospodărie individuală execută toate activităţile – de la obţinerea diferitor materii prime până la pregătirea lor
pentru consum.
Economia naturală are următoarele trăsături: în economia naturală producătorul din punct de vedere
economic este izolat; producătorul nemijlocit este înzestrat cu mijloace de producţie necesare pentru înfăptuirea
producţiei; produsul creat în economia naturală e destinat pentru satisfacerea cerinţelor producătorului şi pentru
consumul din interiorul gospodăriei; în economia naturală pământul constituie principalul factor de producţie;
baza economică în economia naturală constă din cules, vânătoare şi cultivarea pământului; economia naturală e
întemeiată pe tehnica rutină, de aceea, nivelul de eficienţă economică este foarte jos; în economia naturală
predomină diviziunea naturală a muncii; relaţiile de producţie în economia naturală se manifestă într-o formă
transparentă, ca relaţii dintre oameni, şi nu ca relaţii dintre produsele muncii lor; forţa de muncă în economia
naturală este lipsită de mobilitate, deoarece este strict legată de o anumită unitate de producţie; ramura principală
în economia naturală este agricultura îmbinată cu meşteşugul casnic.
Toate aceste trăsături relevă conservatismul, stabilitatea relativă şi existenţa economiei naturale în
decursul multor mii de ani. Rămăşiţi ale economiei naturale în forma sa clasică astăzi întâlnim în unele ţări din
Africa. Pe măsura aprofundării diviziunii sociale a muncii economia naturală treptat cedează locul economiei de
schimb.
1. În economia naturală producătorul are mijloace deproducere necesare pentru obţinerea producţiei.
2. Produsul creat în e.n. trebue să satisfacă cerinţele producătorilor şi consumul din interiorul
gospodăriei.
3. EN e întemeiată pe tehnica de rutină, ceea ce face să predomine munca fizică.
4. În EN relaţiile de producţie se manifestă ca relaţii dintre, nu ca relaţii ce ar reeşi din produsele muncii
lor.
5. Munca în EN are caracter social cuprins în limitele înguste ale unităţilor de producţie, forţa de muncă
nu este liberă.
6. Răspunsurile la întrebările ce?, cum?, pentru cine? Să producă în EN sunt determinate de tradiţiile
transmise din generaţie în generaţie.
7. La baza EN stă agricultura şi meşteşugăritul casnic.

9
 3.3. Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb

Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care agenţii
economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii cerinţelor.
Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea
contemporană.
Germenii economiei de schimb au apărut în perioada descompunerii comunităţilor primitive,
dezvoltându-se continuu pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor. În principal, această
dezvoltare a fost rezultatul extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei, inaugurată de prima revoluţie
industrială.
Economia de schimb are următoarele trăsături:
1) Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a muncii, care se caracterizează prin
separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca activităţi specializate. A.Smith a subliniat, că
diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi pentru societate,
este baza perfecţionării forţelor de producţie, a stimulării şi chibzuinţei producătorului. Specializarea unui
agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul obţinut
dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului relativ
(comparativ). Un agent economic dispune de un avantaj comparativ în raport cu alţii, dacă obţine un anumit
bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi. Un agent economic deţine un avantaj
absolut atunci, când produce o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent
economic.
2) Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Autonomia înseamnă că agenţii economici au dreptul de
decizie referitor la volumul de producţie şi realizarea acestuia. Autonomia este fundamentată pe interesul
agentului economic şi pe proprietatea privată.
3) Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei. În cadrul pieţei se efectuează schimburile dintre agenţii
economici, între producător şi consumator. Piaţa devine astfel instituţia centrală în jurul căreia oscilează
întreaga viaţă economică. Nici un agent economic (fie producător sau consumator) nu se poate izola de
piaţă, care devine mediator în relaţiile economice dintre producători şi consumatori. Anume piaţa
informează agenţii economici ce să producă, cât să producă şi pentru cine să producă. Schimbul dintre
agenţii economici poate avea loc direct M-M (un anumit bun contra altuia) sau intermediat de monedă (M-
B-M). Actualmente majoritatea schimburilor se realizează prin mijlocirea monedei, ceea ce face ca
economia de schimb contemporană să se numească economie monetară.
4) Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă. În cadrul economiei de schimb între agenţii economici se
desfăşoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri şi monedă de două tipuri: unilaterale (de transfer), care
reprezintă mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe etc.); bilaterale, care reflectă
mişcările reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici.
5) Bunurile economice îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de schimb majoritatea bunurilor
economice se manifestă în formă de marfă. Marfa reprezintă un bun economic care serveşte producţiei sau
satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale pe piaţă.
Economia de schimb în evoluţia sa trece prin două faze: inferioară şi superioară. La faza inferioară
schimbul de bunuri avea caracter întâmplător sau „mut” (în economia primitivă). La faza superioară schimbul de
bunuri are caracter permanent şi, de regulă, este mijlocit de monedă. Faza superioară de schimb a primit
denumirea de producţie de mărfuri.
Producţia de mărfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în care agenţii economici produc
pentru piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor oameni. Producţia de mărfuri se deosebeşte de producţia de bunuri
materiale: a) producţia de mărfuri include numai acele bunuri materiale, care sunt destinate schimbului prin
intermediul pieţei, pe când producţia de bunuri cuprinde toate bunurile materiale şi nemateriale create în
societate, indiferent – în formă de marfă sau în formă de autoconsum; b) producţia de bunuri economice a apărut
odată cu apariţia societăţii umane, pe când producţia de mărfuri apare la o anumită treaptă de dezvoltare istorică,
când schimbul de bunuri devine permanent şi mijlocit de monedă.
Istoria cunoaşte două tipuri de producţie de mărfuri: producţia de mărfuri simplă (mica producţie de
mărfuri) întemeiată pe munca personală a producătorului şi marea producţie de mărfuri întemeiată pe angajarea
muncii străine. Mica producţie de mărfuri a dominat în epoca sclavagismului şi feodalismului, iar marea
producţie de mărfuri e caracteristică pentru capitalismul liberei concurenţe şi pentru economia mixtă
contemporană.
Deosebirile între producţia de mărfuri simplă şi cea capitalistă:
1. Producţia de mărfuri simplă se bazează pe munca producătorului de mărfuri, iar producţia de mărfuri
capitalistă- pe munca salariată.
2. Scopul prod. de mărf. Simplă este satisfacerea necesităţilor, pe cînd cea capitalistă are scopul căpătării +
valorii
3. Prod. de mărf. Simplă se bazează pe munca manuală, iar cea capitalistă- pe utilizarea maşinilor.

10
 3.4. Banii şi funcţiile lor

Apariţia banilor a însemnat o mare descoperire în istoria umană, care poate fi comparată cu apariţia
limbajului. Banii servesc ca mijlocitori în relaţiile dintre oameni, la fel cum limba serveşte ca unealtă de
comunicare între oameni.
Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei de schimb şi cuprinde patru
faze: a) faza în care în calitate de echivalent în procesul de schimb serveau mărfurile mai mult solicitate (sarea,
vitele ş.a.); b) faza în care în calitate de echivalent serveau metalele preţioase (lingourile sau obiectele de aur,
argint, cupru, aramă); c) faza în care în calitate de echivalent serveau monedele bătute (în China monedele au
apărut în sec. XI î.e.n., în Grecia – în sec. VIII î.e.n., în Roma – în sec. V î.e.n.); d) faza în care în calitate de
echivalent general al schimbului au devenit banii de hârtie şi bancnotele. Bancnotele au apărut în sec. XVII şi
circulau în rând cu monedele de aur şi argint şi puteau fi convertite în aur şi argint la prima cerere a posesorului.
Însă cu timpul au fost emise mai multe bancnote decât rezervele de aur, ceea ce a adus la înlocuirea lor cu bani
de hârtie (în China banii de hârtie au apărut în sec. XII, în ţările europene – în sec. XVII).
Aşadar, banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică cu valoare intrinsecă, care au
îndeplinit funcţia de echivalent general. Actualmente, în urma demonetizării aurului, banii au încetat de a mai fi
marfă. Ceea ce numim astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat, investite cu putere de cumpărare şi de
plată.
Banii îndeplinesc următoarele funcţii:
1) măsura valorii mărfurilor şi serviciilor. Banii îndeplinesc această funcţie în mod ideal (abstract).
Valoarea mărfii exprimată în bani constituie preţul ei;
1 SUA- 0,888621 g. Au în 1934
1 rub rus.- 0,9874g. Au în 1961
2) funcţia mijloc de circulaţie. Cu apariţia banilor schimbul de mărfuri se înfăptuieşte după formula:
M-B-M. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie în mod real;
3) funcţia mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în cazul, când actele de vânzare şi
cumpărare nu coincid în timp şi spaţiu (remunirarea muncii, restituirea împrumuturilor, plata
arendei, chiriei ş a.). Actualmente în calitate de mijloc de plată servesc la fel: cambia, cecurile,
cartelele magnetice („banii electronici”);
4) funcţia mijloc de acumulare. În prezent banii pot fi acumulaţi în băncile comerciale sau în obiecte
imobiliare şi în formă de investiţii în afaceri;
5) funcţia de bani universali, care sunt utilizaţi în relaţiile economice dintre ţări, în comerţul extern,
în deservirea turismului, în acordarea împrumuturilor internaţionale etc. În prezent în calitate de
bani universali servesc deviziile (EURO, dolarul american, lira sterlină engleză şi ienul japonez).
În actuala economie de piaţă rolul economic al banilor constă în următoarele: banii servesc ca etalon
general de măsură a valorilor de mărfuri şi servicii. Fluxul de bani, în viziunea economistului american
P.Samuelson, este sângele care irigă sistemul economic; prin intermediul banilor are loc repartiţia bunurilor
create în societate; prin intermediul banilor se efectuează atragerea şi utilizarea factorilor de producţie; banii
servesc ca mijloc principal de control asupra activităţii economice; banii servesc ca instrument de sporire a
rentabilităţii economice la nivel micro şi macroeconomic.
Atributele principale ale banilor (monedei) sunt: moneda trebuie să fie acceptabilă (ea trebuie să fie
acceptată ca mijloc de plată de toţi agenţii economici); moneda trebuie să fie durabilă (să aibă o viaţă naturală
îndelungată); moneda trebuie să fie convenabilă în circulaţie (să fie folosită cu uşurinţă); moneda trebuie să fie
divizibilă (să poată fi folosită la orice tranzacţie mare sau mică); moneda trebuie să fie uniformă, identică (să fie
de aceeaşi calitate, mărime, să îndeplinească aceleaşi funcţii); moneda trebuie să aibă o valoare stabilă (puterea
de cumpărare a monedei trebuie să fie stabilă timp îndelungat); moneda trebuie să fie apărată de orice falsificări.
Totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune economia naţională la un moment dat contribuie
masa monetară. Ea include: moneda în numerar; cecuri la purtător; cont la vedere în băncile comerciale; cont
bancar pe termen; acţiunile (care pot fi vândute sau cumpărate); activele reale (obiecte de lungă durată, care pot
fi realizate). Masa monetară are două componente: disponibilităţile băneşti propriu-zise, care pot să stingă
imediat o datorie sau să mijlocească direct o tranzacţie comercială; disponibilităţile semimonetare, care
necesită una sau mai multe operaţiuni pentru ca posesorul lor să ajungă la bani lichizi (acţiunile, cambiile,
biletele de ordin ş a.).
Una din funcţiile sistemului monetar este reglarea procesului de circulaţie a banilor. Cantitatea de
bani necesară pentru asigurarea circulaţiei normale a mărfurilor şi serviciilor poate fi calculată în baza
următoarei formule:
SP - C  Pc  AR
CB  ,
VR
unde: CB – cantitatea banilor în circulaţie;
SP – suma preţurilor a mărfurilor şi serviciilor;

11
 C – suma preţurilor la mărfurile realizate în credit;
Pc – suma plăţilor curente;
AR – suma achitărilor reciproce;
VR – viteza de rotaţie a monedei.

3.5. Sistemele economice şi caracteristica lor

Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care caracterizează viaţa economică a
unei societăţi determinate.
Sistemul economic include: relaţiile economice bazate pe diferite forme de proprietate asupra resurselor
economice şi a rezultatelor activităţii economice; formele organizatorice de gospodărire; mecanismele de reglare
macroeconomică; relaţiile şi legăturile economice dintre subiecţii activităţii economice.
Istoria cunoaşte mai multe tipuri de sisteme economice, principalele fiind: sistemul economiei de piaţă
bazat pe libera concurenţă; sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă; sistemul economiei
tradiţionale; sistemul economiei de comandă.
Sistemul economiei de piaţă a liberei concurenţe (numit capitalism pur) s-a consolidat în sec. XVIII
şi a încetat să funcţioneze la începutul sec. XX. Acest sistem are următoarele trăsături: proprietatea privată
asupra resurselor investiţionale; concurenţa liberă; prezenţa pe piaţă a mai multor cumpărători şi vânzători ai
produselor similare; libertatea personală a tuturor participanţilor în activitatea economică;
Sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă. Acest sistem a apărut în mod
evoluţional în urma transformărilor cardinale a sistemului liberei concurenţe (dezvoltarea progresului tehnico-
ştiinţific, extinderea infrastructurii sociale, creşterea intervenţiei statului în activitatea economică).
Sistemul economiei mixte, numit sistem real al economiei cu piaţă concurenţială, are următoarele
trăsături:
 sistemul economiei mixte este întemeiat pe două tipuri de proprietate: privată, care cuprinde majoritatea
patrimoniului şi proprietatea publică, care include proprietatea de stat şi municipală. Subiecţii fiecărui
tip de proprietate îşi asumă în mod autonom şi pe deplin dreptul de a decide în condiţii de risc şi
incertitudine, suportând integral consecinţele acestora;
 în economia mixtă există mai multe forme de gospodărire (individuală, colectivă, corporativă);
 economia mixtă este decentralizată, funcţionarea căreia se bazează pe relaţiile de piaţă, pe cadrul
legislativ şi a unor pârghii economico-financiare;
 în economia mixtă există mecanisme noi de dirijare (la nivel microeconomic – sistemul de marketing,
iar la macro nivel – sistemul de planificare indicativă);
 în economia mixtă are loc îmbinarea mecanismelor de piaţă cu mecanismele reglării de stat a activităţii
economice. Piaţa orientează agenţii economici cât şi pentru cine să producă bunuri necesare, ce resurse
să fie alocate, ce tehnologii să fie implementate pentru a concorda oferta cu nevoile sociale. Această
reglare piaţa o face prin mecanismul preţurilor de echilibru. Statul veghează la respectarea regulilor
pieţei, completează şi corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-
financiare;
 în economia mixtă preţurile pentru majoritatea bunurilor economice se formează liber prin negocieri
între vânzători şi cumpărători, fără intervenţii administrative ale statului şi fără practici monopoliste;
 în economia mixtă există diferite forme de concurenţă imperfectă (monopol, oligopol). Concurenţa
loială îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;
 pentru economia mixtă e caracteristică o înaltă eficienţă economică, bazată pe o structură tehnico-
economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ, mod de combinare) şi pe libertate economică
şi democraţie;
 în economia mixtă funcţionează sistemul de protecţie socială a populaţiei atât din partea statului
(majorarea asignărilor bugetare pentru asigurarea socială a păturilor vulnerabile), cât şi din partea
întreprinderilor (asigurarea angajaţilor cu hrană, deservire medicală, ridicarea nivelului de calificare
etc.);
 în economia mixtă există un sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi asumă reglarea
operativă a masei monetare şi prestarea agenţilor economici servicii şi informaţii necesare adoptării
deciziilor respective.
Sistemul economiei tradiţionale, care funcţionează în ţările subdezvoltate economic, are următoarele
trăsături: e întemeiat pe munca manuală, pe tehnologile şi tehnică înapoiată; există multiple forme de
gospodărire, inclusiv gospodărie naturală; domină capitalul străin, care utilizează resursele materiale şi umane la
un preţ redus; predomină tradiţiile vechi, valorile religioase şi culturale; divizarea societăţii în caste, dinastii de
neam, ce frânează în mare măsură progresul social economic; rolul activ al statului în crearea infrastructurii de
producţie şi sociale.
Sistemul economiei de comandă a funcţionat în U.R.S.S. şi în alte ţări exsocialiste. Acest sistem are
următoarele trăsături: este întemeiat pe proprietatea de stat asupra tuturor resurselor economice; el este dirijat de
sistemul birocratic de comandă; în el are loc dominanţa monopolistă de stat în toate domeniile de activitate; în el
lipseşte concurenţa liberă între producători; în acest sistem are loc dominanţa şi dictatul producătorului faţă de

12
suveranitatea consumatorului; în el lipseşte stimularea materială a producătorilor, ce se reflectă negativ asupra
productivităţii muncii şi calităţii produselor.
În cadrul fiecărui sistem economic există mai multe modele naţionale de organizare a economiei, care
sunt condiţionate de particularităţile istorice, de nivelul de dezvoltare economică, de condiţiile sociale şi
naţionale ale fiecărei ţări.

Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă proprietatea în calitate de categorie economică?

2. Ce subînţelegem prin conţinutul economic şi juridic al proprietăţii?
3. Caracterizaţi tipurile şi formele de proprietate din Republica Moldova.
4. Argumentaţi avantajele şi dezavantajele proprietăţii private şi publice.
5. Ce reprezintă economia naturală şi care sunt trăsăturile ei?
6. Care sunt trăsăturile economiei de schimb?
7. Ce reprezintă producţia de mărfuri?
8. Explicaţi procesul şi fazele de apariţie a banilor.
9. Explicaţi prin exemple concrete principalele funcţii ale banilor.
10. Determinaţi cantitatea de bani necesară pentru circulaţia de mărfuri şi servicii, dacă se ştie că: suma
preţurilor la mărfurile şi serviciile destinate realizării e de 8 mlrd. lei, suma preţurilor la mărfurile
realizate în credit – 2,2 mlrd. lei, suma preţurilor la mărfurile la care termenul de plată a expirat – 1
mlrd. lei, mărimea plăţilor reciproc realizate – 1,5 mlrd. lei, viteza de rotaţie a leului e de 5.
11. Caracterizaţi trăsăturile principale ale sistemelor economice.

Tema 4 Întreprinderea ca celulă de bază a economiei

1. Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei.
2. Clasificarea întreprinderilor.
3. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii.

4.1 Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei

Întreprinderea1 este o unitate instituţională de bază a economiei naţionale care se caracterizează printr-
un gen specific de activitate, funcţionalitate, organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce bunuri, de a se
conduce şi gestiona raţional, precum şi prin autonomia sa financiară.
Întreprinderea, ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al diviziunii sociale a muncii şi al
autonomizării proprietăţii.
Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii factori:
 nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii;
 nivelul de calificare şi măestrie a angajaţilor;
 gradul de autonomie de care dispune întreprinderea;
 gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi internaţionale;
 competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii;
 modul de realizare a factorilor de producţie.
Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale: Ce de produs? Cum şi cât de
produs? Pentru cine de produs?, determinând astfel volumul de factori de producţie care pot fi atraşi în procesul
de producţie.
Întreprinderea ca unitate instituţională are următoarele trăsături:
- întreprinderea prezintă o organizaţie socială, care cuprinde un ansamblu de activităţi umane, o comunitate
de oameni ai muncii interacţiunea cărora contribuie la funcţionarea acesteia;
- întreprinderea prezintă un organism tehnico-productiv, care include un ansamblu de mijloace materiale,
tehnice şi tehnologice, care contribuie la desfăşurarea activităţii umane în cadrul întreprinderii;
- întreprinderea reprezintă un organism economic, care dispune de independenţă şi autonomie deplină şi care
participă la circuitul economic naţional şi internaţional. Ea intră în relaţii cu alte întreprinderi, desfăşoară un
schimb de activităţi, se aprovizionează, vinde, obţine mijloace financiare, plăteşte dobândă pentru credit,
taxe, impozite etc.;
- întreprinderea reprezintă un organism dinamic, fiind influenţată de progresul tehnico-ştiinţific, de factori
interni şi externi;
- scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului, care este principala pârghie economică şi condiţia de
bază a funcţionării şi dezvoltării întreprinderii.
Întreprinderea ca unitate economico-juridică îndeplineşte următoarele funcţii:

1
Economie. Ediţia a V-ea. Bucureşti, 2000, p. 70.
13
1. funcţia de cercetare-dezvoltare, care prevede: cercetarea şi proiectarea produselor; elaborarea programelor
de investiţii; perfecţionarea sistemului informaţional;
2. funcţia de producţie, care prevede: combinarea raţională a factorilor de producţie; producerea de bunuri şi
servicii; efectuarea controlului calităţii produselor fabricate şi a serviciilor prestate; obţinerea profitului;
3. funcţia comercială, care prevede: aprovizionarea întrepriderii cu materii prime şi materiale; realizarea
produselor fabricate; activitatea de reclamă şi publicitate;
4. funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea cheltuielilor şi a veniturilor întreprinderii;
exercitarea controlului financiar; folosirea raţională a resurselor financiare ale întreprinderii;
5. funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de muncă calificată a subdiviziunilor
întreprinderii; selectarea şi promovarea în funcţii de activitate a personalului de producţie;
6. funcţia de prelucrare a datelor şi activitate juridică, care prevede: elaborarea informaţiei statistice
referitor la activitatea întreprinderii; argumentarea juridică a contractelor şi deciziilor întreprinderii;
7. funcţia strategică de previziune a pieţei, care prevede: cercetarea tendinţelor de evoluţie a mecanismelor
pieţei (cererea, oferta, preţul); elaborarea programelor de implementare în piaţă a produselor noi ale
întreprinderii;
8. funcţia strategică a activităţii de marketing, care prevede: cercetarea nevoilor şi cerinţelor consumatorilor;
căutarea noilor pieţe de realizare a produselor fabricate; lansarea produsului pe piaţă, însoţită de informaţie
suplimentară şi a unor servicii consumatorului (împachetarea, asigurarea cu transport); studierea gradului de
satisfacere a cerinţelor consumatorului.
Fiecare întreprindere în procesul activităţii sale economice, prin intermediul pieţei, procură mijloace de
producţie, forţă de muncă, înfăptuieşte procesul de producţie, realizează mărfurile fabricate. În urma acestei
activităţi întreprinderea îşi reîntoarce cheltuielile băneşti, ce sunt destinate recuperării mijloacelor de producţie
consumate şi remunerării muncii. Acest proces se repetă continuu şi e numit circuit al capitalului
întreprinderii.
În procesul circuitului are loc transformarea consecutivă a capitalului din formă bănească în formă
productivă, iar din formă productivă – în marfară. În procesul circuitului capitalul întreprinderii trece treptat prin
trei etape: la prima etapă are loc procurarea mijloacelor de producţie necesare şi angajarea forţei de muncă, ce
crează condiţii de organizare a producţiei; la a doua – are loc procesul de consum productiv al mijloacelor de
producţie şi a forţei de muncă, ce se încheie cu fabricarea mărfii; la a treia – se realizează marfa produsă şi se
transformă în bani. În fiecare moment dat capitalul întreprinderii se află în trei stări de existenţă: bănească,
productivă şi marfară. Formele bănească şi marfară ale capitalului funcţionează în sfera de circulaţie şi luate în
ansamblu formează capitalul de circulaţie. Forma productivă a capitalului funcţionează în sfera de producţie şi
constituie capital de producţie.
Circuitul capitalului analizat ca proces neîntrerupt de repetare a lui se numeşte rotaţia capitalului din
întreprindere. Rotaţia capitalului include timpul de producţie şi timpul de circulaţie. În timpul de producţie
intră: timpul în decursul căruia materia primă, materialele de producţie şi utilajul se află în stare de rezervă de
producţie; perioada de lucru, adică timpul în care obiectele muncii sunt supuse schimbării şi modificării de către
lucrător; timpul de influenţă a naturii asupra fabricării produselor (în agricultură); timpul de repaus în procesul
de muncă (repaus între schimburi, zile de odihnă, lipsă de materii etc.). Timpul de circulaţie presupune timpul
cheltuit pentru realizarea mărfurilor şi a serviciilor şi pentru procurarea mijloacelor de producţie şi a forţei de
muncă. Pentru a accelera rotaţia capitalului întreprinderii e necesar de folosit eficient timpul de producţie şi
timpul de circulaţie.
Ca un sistem economic ăntreprinderea prezintă un subiect de
gospodărere independent cu dreptul de persoană juridică sau
fizică, colectivul căreia pe baza folosirii proprietăţii ei produce
produce şi realizează producţie, îndeplineşte lucrări şi acordă servicii
cu scopul obţinerii unui profit căt mai mare.
Întreprinderea ocupă rolul principal în cadrul economiei naţionale.
Ea poate fi caracterizată prin următoarele trăsături:
1. Identitate tehnică.
În dependenţă de genul de activitate sunt folosite anumite utilaje, instalaţii.
2. Identitate organizaţională.
Presupune existenţa unui colectiv unic de lucrători, unit cu scopul şi sarcini comune, existenţa unui organ unic de
conducere pentru acest colectiv.
3. Identitate economică .
Se exprimă prin faptul că activitatea tuturor subdiviziunilor şi serviciilor ăntreprinderii se organizează şi se
ănfăptuiesc pe baza unui plan şi calcul economic unic. Ăntreprinderea fiind o unitate economică de
sinestătătoare, are dreptul juridic de a avea relaţii reciproce cu alte ăntreprinderi şi organizaţii.
4. Identitate socială.

14
Reese din faptul că ăntreprinderea este agentul principal al relaţiilor economice. Întreprinderea ca un organism
autonom este un producător
nu numai de bunuri materiale dar şi de venit naţional, aducînd astfel aportul la rezolvarea problemelor comune
sociale.

4.2 Clasificarea întreprinderilor

În economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de întreprinderi, care pot fi
grupate după anumite criterii: a) după gradul de răspundere patrimonială întreprinderile pot fi divizate în
întreprinderi persoane fizice şi persoane juridice; b) după obiectivul urmărit în activitatea lor, există întreprinderi
cu scop lucrativ sau nonlucrativ; c) după forma de proprietate se disting întreprinderi private, publice sau mixte;
d) după ramura de activitate există întreprinderi industriale, agrare, de transport etc.; e) după dimensiunea lor
(numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) se disting întreprinderi mari, respectiv
mici şi mijlocii; f) după forma de asociere întreprinderile pot fi divizate în societăţi pe acţiuni, societăţi cu
răspundere limitată, cooperative, asociaţii de întreprinderi.
În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există diferite forme de întreprinderi. În
Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare există următoarele forme organizatorico-juridice de
întreprinderi:
1. Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei persoane, cu drept de proprietate
privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună. Patrimoniul întreprinderii individuale
se formează pe baza bunurilor persoanei (familiei) şi altor surse legale. Întreprinderea individuală este persoană
fizică, iar posesorul acesteia (membrii familiei) poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiunile acesteia cu
întreg patrimoniul său. Întreprinderea individuală este prezentă în astfel de domenii cum ar fi: activităţile de
fermă, vânzarea cu amănuntul, construcţiile şi serviciile pentru populaţie.
2. Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere, aflată în posesiunea a două şi mai multe
persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub
aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în nume colectiv se prezintă în
cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică. Pentru obligaţiunile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere
solidară nelimitată cu întreg patrimoniul lor.
3. Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în posesiunea a două sau mai multe
persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub
aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în comandită are în
componeneţa sa cel puţin un comanditat şi un comanditar. Comanditatul răspunde pentru obligaţiunile societăţii
cu întregul patrimoniu, iar comanditarul răspunde numai în limita sumei cu care a contribuit la formarea
capitalului societăţii. Societatea în comandită se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică.
4. Societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată reprezintă întreprinderi aflate în posesiunea a
două şi mai multe persoane juridice şi (sau) persoane fizice, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în
comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire (de societate) şi a
statutului. Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată poate fi de tip închis sau deschis. Conform
legislaţiei în vigoare, în societăţile de tip închis numărul participanţilor (cu excepţia societăţilor din sectorul
agrar) nu trebuie să depăşească 50. Capitalul statutar (social) subscris al societăţilor este divizat în cote (părţi)
subscrise ale asociaţilor. Drept documente ce confirmă drepturile asociaţilor asupra cotelor subscrise sunt: în
cadrul societăţii pe acţiuni – acţiunea, în cadrul societăţii cu răspundere limitată – adeverinţa cotei de
participaţie. Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată sunt persoane juridice şi poartă răspundere
pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor. Acţionarii, precum şi asociaţii societăţii cu răspundere
limitată, poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii numai în limitele valorii acţiunilor (cotelor) care le
aparţin.
Acţiunile sau cotele ale unei socităţi închise nu pot fi oferite spre vânzare populaţiei şi astfel nu pot fi
tranzacţionate la bursă. Ele , de asemenea, nu pot fi transferate fără acordul celorlalţi acţionari. Acţiunile unei
societăţi deschise pot fi oferite spre vânzare publicului. Acţiunile se vând şi se cumpără, de regulă, la bursa de
valori. Preţul la care se vând şi se cumpără acţiunile unei societăţi la un moment dat se numeşte cursul acţiunilor.
Cursul acţiunii poate fi determinat după formula:
D
CA   100% ,
d'
unde: CA – cursul acţiunii;
D – dividendul obţinut de posesorul acţiunii;
d' – rata dobânzii.

15
 5. Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi mai mulţi cetăţeni, care şi-au
asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza
statutului semnat de aceştia. Cooperativa de producţie este persoană juridică şi răspunde pentru obligaţiunile
asumate cu patrimoniul întreprinderii. Cooperatorii poartă răspundere pentru obligaţiile cooperativei de
producţie în limitele cotelor care le aparţin din patrimoniul cooperativei, iar dacă aportul respectiv este
insuficient, poartă răspundere suplimentară cu averea lor personală.
6. Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată de membrii colectivelor de muncă ale
întreprinderilor de stat (municipale) sau ale subdiviziunilor lor structurale ce se reorganizează în scopul
desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului şi contractului de
arendare a bunurilor statului (municipiului). Întreprinderea de arendă este persoană juridică şi poartă răspundere
pentru obligaţiile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Membrii întreprinderii poartă răspundere pentru
obligaţiile lor în limitele cotelor (părţii) din patrimoniul întreprinderii care le aparţin.
7. Întreprindere de stat şi municipală. Întreprinderea de stat se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de
Guvern sau de organul administraţiei de stat împuternicit pentru acest lucru. Întreprinderea municipală se
înfiinţează şi se dotează cu bunuri de organul de autoadministrare locală. Întreprinderea de stat şi întreprinderea
municipală sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor.
În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare întreprinderea are dreptul de a constitui
filiale şi reprezentanţe cu drept de a deschide subconturi. Filială se consideră subdiviziunea separată a
întreprinderii care este situată în altă parte şi care exercită unele din atribuţiile acesteia. Reprezentanţă se
consideră subdiviziunea separată a întreprinderii care este situată în altă parte şi care apără şi reprezintă
interesele întreprinderii, încheie în numele acesteia tranzacţii şi înfăptuieşte alte acţiuni de drept. Filialele şi
reprezentanţele nu sunt persoanele juridice. Acestora li se atribuie bunuri din patrimoniul întreprinderii şi
activează în baza regulamentului aprobat de întreprindere. Şeful filialei (reprezentanţei) este numit de
întreprindere şi activează în temeiul mandatului ce i s-a eliberat. Filialele au balanţe proprii care fac parte din
balanţa centralizată a întreprinderii care le-a constituit. Întreprinderea poartă răspundere pentru obligaţiile
asumate de filiale şi reprezentanţe, iar ultimele poartă răspundere pentru obligaţiunile întreprinderii.
Pentru coordonarea activităţii de antreprenoriat şi în scopul creării condiţiilor favorabile pentru
realizarea şi apărarea intereselor de producţie, tehnico-ştiinţifice, sociale şi alte interese comune întreprinderile
se pot uni în diverse forme de asociaţii, uniuni, concerne ş. a. Crearea şi funcţionarea acestor uniuni de
întreprinderi prevede: intrarea şi ieşirea liberă din asociaţie în conformitate cu contractul şi statutul acesteia;
respectarea legislaţiei antimonopol şi a altor acte normative; exercitarea relaţiilor dintre întreprinderile asociaţie
în bază de contract. Asociaţia este persoană juridică şi activează în baza contractului şi a statutului respectiv.
Asociaţia dispune de denumire, patrimoniu, balanţă, conturi în instituţiile financiare, ştampilă şi alte atribute
necesare. Întreprinderile, care sunt participante ale asociaţiei, îşi păstrează autonomia şi drepturile de persoană
juridică sau fizică. Asociaţia nu poartă răspundere pentru obligaţiunile întreprinderilor asociaţiei, iar
întreprinderile nu poartă răspundere pentru obligaţiunile asociaţiei.
Statul crează tuturor întreprinderilor condiţii juridice şi economice egale de gospodărire, garantează
respectarea drepturilor şi intereselor lor legitime, contribuie la dezvoltarea concurenţei libere, asigură posibilităţi
egale în utilizarea resurselor tehnico-materiale, de muncă, financiare şi informative.
Orice întreprindere, indiferent de forma de organizare juridică şi de tipul de proprietate, poate da
faliment. Întreprindrea ca persoană juridică sau persoană fizică, care nu este în stare să-şi achite creanţele în
urma activităţii economice şi administrative nereuşite şi termenul cărora a expirat, se declară falită.
Întreprinderea falită poate fi vândută, reorganizată sau unită cu alte întreprinderi, ce desfăşoară o activitate
eficientă.
În anii de tranziţie la economia de piaţă s-au produs schimbări esenţiale în structura întreprinderilor, ce
rezultă din tab. 4.1.
Tabelul 4.1
Numărul întreprinderilor în Republica Moldova
pe forme organizatorico-juridice
1998 1999 2000 2001 2002
Total, din care: 173020 193882 193814 285149 314370
Întreprinderi cu dreptul de persoană fizică
din acestea: 129022 145435 148146 236459 262012
întreprinderi individuale
gospodării ţărăneşti 48807 55081 57226 58031 58473
80026 90148 90701 178208 203319

Tabelul 4.1 (continuare)

alte întreprinderi 189 206 219 220 220

16
 Întreprinderi cu dreptul de persoană
juridică 34470 37733 40753 43284 46267
din acestea:
societăţi pe acţiuni 6492 6569 6561 6448 6307
societăţi cu răspundere limitată 22915 25790 28659 31642 34578
cooperative de producţie 3027 3335 3496 3213 3319
întreprinderi de arendă 146 120 116 115 114
întreprinderi de stat 1587 1590 1544 1496 1439
întreprinderi municipale 119 145 208 257 307
alte întreprinderi 184 184 169 113 203
Uniuni de întreprinderi (necomerciale) 387 425 635 683 774

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, Statistica 2002, p. 262.

În condiţiile economiei de piaţă pentru a rezista la lupta de concurenţă şi a obţine profituri mari are loc
procesul de concentrare a capitalului în baza integrării întreprinderilor. Integrarea economică a întreprinderilor
(firmelor) se manifestă în următoarele forme:
 integrare orizontală, care prevede gruparea întreprinderilor din ramura respectivă ce produc acelaşi
produs şi vizează o specializare pe plan tehnologic. Astfel de integrare are ca scop reducerea costurilor
de producţie şi utilizarea raţională a capacităţilor de producţie;
 integrare verticală, care prevede reunirea întreprinderilor complementare (de ex., întrunirea
întreprinderilor ce produc legume cu fabricile de conserve);
 integrare prin conglomerat prevede reunirea întreprinderilor ale căror activităţi nu sunt legate direct, în
scopul cuceririi noilor pieţe de desfacere, ameliorării situaţiei financiare şi minimizării riscurilor în
afaceri. În ultimii ani în ţările dezvoltate a crescut numărul de conglomerate de tip companie de
holding, care controlează o gamă largă de subunităţi.
Concentrarea capitalului şi integrarea întreprinderilor duce la formarea întreprinderilor mari
(businessului mare). Întreprinderile mari, în raport cu cele mici şi mijlocii, au anumite avantaje: ele pot aborda
cu succes rezultatele progresului tehnico-ştiinţific; primesc credite privilegiate; dispun de capital voluminos
necesar pentru investiţiile capitale; au posibilitatea de a se aproviziona cu factori de producţie deficitari în
condiţii avantajoase; dispun de resurse financiare proprii şi atrase ş. a. În acelaşi timp, întreprinderile mari au şi
unele dezavantaje: ele în unele cazuri contribuie la formarea monopolurilor; aceste întreprinderi mai greu se
acomodează la cererea pieţei; în întreprinderile mari are loc restrângerea unor libertăţi şi drepturi pe care
întreprinderile mici şi mijlocii le exercită (în astfel de întreprinderi aceste libertăţi şi drepturi sunt cedate
întreprinzătorilor şi managerilor).
În economia de piaţă actuală creşte rolul întreprinderilor mici şi mijlocii (micul business) în asigurarea
consumatorilor cu mărfuri şi servicii necesare. Avantajele micului business: pentru formarea micilor întreprinderi
se cere capital relativ mic; rotaţia capitalului în astfel de întreprinderi este accelerată; aparatul administrativ în
aceste întreprinderi este redus; aceste întreprinderi uşor se adaptează la modificările cererii şi ofertei pe pieţele
respective. Dezavantajele micului business: întreprinderile mici, de regulă, nu pot regenera în întreprinderi mari;
aceste întreprinderi adeseori nu pot concura cu întreprinderile mari; întreprinderile mici nu se bucură de facilităţi
în atragerea creditelor pentru investiţiile capitale.
Despre structura şi activitatea micului business în Republica Moldova ne mărturisesc următoarele date
statistice (tab. 4.2).
Tabelul 4.2
Principalii indicatori ai activităţii micului business în
Republica Moldova în anul 2001
Numărul întreprinderilor Numărul mediu scriptic de Cifra de afaceri
salariaţi
unit. structura,% persoane structura,% mln.lei structura,%
Total, din care: 20518 100,0 122954 100,0 9164,5 100,0
agricultura 774 3,8 9803 8,0 188,5 2,1
industrie 2583 12,6 21165 17,2 1248,5 13,6
construcţii 1224 6,0 10451 8,5 508,7 5,6
comerţ 9977 48,6 45209 36,8 5941,1 64,8
trasporturi 1241 6,0 7644 6,2 484,7 5,3
tranzacţii imobiliare 2197 10,7 12162 9,9 449,7 4,9
alte activităţi de servicii
1289 6,3 6109 5,0 84,1 0,9
Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, Statistica 2002, p. 264.

17
 După cum rezultă din tab. 4.2, aproape jumătate din întreprinderile mici funcţionează în sfera de comerţ
cu ridicata şi amănuntul, repararea autovehiculelor, motocicletelor, a bunurilor casnice şi personale.
Antreprenoriatul este o activitate de răspundere patrimonială de risc personal a cetăţenilor şi asociaţilor în
înfăptuirea procesului de producere cu scopul obţinerii unui profit permanent.
Subiecţii antreprenoriatului pot fi:
1.Cetăţenii RM. 2. Cetăţenii unei ţări străine. 3. Partnerii care reprezintă antreprenoriatul colectiv. 4. Statul şi
organele de administrare locală.
Drepturile antreprenorului.
1. Să se ocupe cu activitatea de antreprenor pe calea creării, procurării sau reorganizării a intreprinderii în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
2. Să procure să folosească mijloace de la alţi agenţi economici.
3. Să elaboreze sinestătător programul de producere.
4. Să deschidă în bancă conturi şi să efectueze operaţiuni de contare şi creditare.
5. Să participe la relaţiile economice internaţionale.
6. Liber să se folosească de venitul obţinut.
7. Să se folosească de serviciile asigurate de stsat a asigurării medicale.
Funcţiile antreprenoriatului.
1. Funcţia de organizare şi conducerea procesului de producere.
2. Funcţia de risc.
3. Funcţia de inovare.
Activitatea de antreprenoriat ăn Republica Moldova se
manifestă în următoarele forme organizatorice şi juridice.

Forma organizatorico- Tipul de Cooproprietarii Nr. minim de Statutul juridic Răspunderea

juridică proprietate şi participanţii asociaţi patrimonială
1.Î.I. privată antrep, şi memb, 1 pers. fizică nelimitată
familiei.
2. Soci. în nume privată pers fiziceşi 2 pers fizică nelimitată
colectiv juridice
3. Soci. încomandită privată pers fizice şi 3 fizică nelimitată
juridice
4. SRL privată fizice juridice 2 juridică limitată
5. SA privată, fizice şi juridice 2 juridică limitată
colectivă de stat
6. Coop. de producere privată numai lucrătorii 3 juridică suplimentară
întreprinderii
7. Întreprindere de de stat numai lucrătorii nu se stabileşte juridică limitată
arendă întreprinderii
8. Întreprindere colectivă numai lucrătorii nu se stabileşte juridică limitată
colectivă întreprinderii
9. Întreprindere de stat de stat cetăţenii RM nu se stabileşte juridică limitată
şi municipală

În prezent au mai apărut următoarele forme organizatorice:

Întreprindere bugetară
Gospodărie ţărănească
Întreprindere mixtă
Asociaţie obştească
Partid
Organizaţie religioasă.

4.3 Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii

Rezultatele activităţii economice a întreprinderii se manifestă în bunuri materiale şi servicii şi se

exprimă în două forme: în formă natural-fizică şi în formă bănească (valorică). Exprimarea fizică se face prin

18
intermediul unităţilor de măsurare natural fizice (metri, litri, perechi, tone etc.). Exprimarea bănească (valorică) a
rezultatelor activităţii economice a întreprinderii se manifestă prin intermediul volumului de încasări băneşti în
urma realizării mărfurilor şi serviciilor.
Principalii indicatori în expresie bănească a activităţii întreprinderii sunt:
1. Cifra de afaceri, indicator care măsoară rezultatele la nivel microeconomic, reprezentând volumul
încasărilor întreprinderii din activitatea proprie într-o perioadă de timp, încasări efectuate la preţul pieţei. Cifra
de afaceri însumează încasările obţinute din acte de comerţ: vânzări de bunuri materiale; prestări de servicii;
depuneri la banci şi instituţii financiare; acordarea de credite; operaţiuni bursiere. Prin intermediul acestui
indicator se apreciază dimensiunea întreprinderii şi puterea economico-financiară.
2. Valoarea adăugată, indicator care măsoară eficienţa economică la nivel micro şi macroeconomic. La
nivelul întreprinderii valoarea adăugată se determină ca diferenţă între încasările ei totale din vânzarea bunurilor
materiale şi a serviciilor către clienţi şi consumurile de factori de producţie, respectiv plăţile făcute către
furnizori. În componenţa valorii adăugate a întreprinderii intră: salariile plătite; impozitele şi taxele; amortizarea;
profitul. Cu alte cuvinte, acest indicator cuprinde consumul factorului muncă şi a factorului capital fix şi nu
include consumul intermediar. La nivel macroeconomic valoarea adăugată se determină prin scăderea
consumului intermediar din produsul global brut.
3. Profitul brut sau profitul total este un indicator ce exprimă mărimea profitului obţinut de către o
întreprindere într-o anumită perioadă de timp. El se determină prin scăderea din cifra de afaceri a întreprinderii a
costului de producţie.
4. Profitul net este indicatorul care reflectă partea din profitul brut al întreprinderii, care rămâne după
scăderea din acesta a impozitelor şi a altor plăţi prevăzute de legislaţia în vigoare (dobânda la capitalul investit,
chiria plătită pentru clădiri, arenda, partea destinată rezervelor, donaţiile pentru scopuri umanitare ş. a.).

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi esenţa întreprinderii ca celulă de bază a economiei naţionale.

2. Care sunt aspectele întreprinderii ca unitate instituţională?
3. Ce factori interni şi externi influenţează asupra activităţii întreprinderii?
4. Caracterizaţi principalele funcţii ale întreprinderii.
5. Numiţi criteriile de clasificare ale întreprinderilor.
6. Analizaţi detaliat formele organizatorico-juridice ale întreprinderilor din Republica Moldova.
7. Explicaţi deosebirile dintre societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
8. În ce cazuri întreprinderea poate fi declarată falită?
9. Analizaţi principalele forme de concentrare ale capitalului şi de integrare economică a întreprinderilor.
10. Explicaţi care sunt avantajele şi dezavantajele businessului mare şi businessului mic.
11. Faceţi analiza principalilor indicatori economici ai întreprinderii.

Tema 5 Factorii şi costurile de producţie

1. Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul.
2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor.
3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie.
4. Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor neproporţionale.
5. Costul de producţie şi căile de reducere a lui.

5.1. Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul

Teoria factorilor de producţie a fost dezvoltată în ştiinţa economică pentru prima dată de economistul
francez Jean Batist Say, reprezentant al doctrinei liberalismului economic clasic. Aportul lui J. B. Say la
dezvoltarea ştiinţei economice constă în elaborarea unui şir de teorii şi concepte economice noi, cum ar fi:
 teoria factorilor de producţie, prin care J. B. Say înţelegea munca, capitalul şi
pământul, remuneraţi respectiv prin salariu, profit şi rentă. Această teorie care nu şi-a pierdut
actualitatea şi valoarea până în zilele noastre;
 J. B. Say primul a introdus în teoria economică conceptul de „întreprinzător”.
În viziunea lui întreprinzătorul este veriga mecanismului economic, că anume el este organizatorul

19
 producţiei de utilităţi, că el procură factori de producţie, îi combină în scopul obţinerii produselor pe
care apoi le vinde pe piaţă şi obţine un profit.
Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul economic.
Resursele productive la rândul lor se prezintă printr-o enormă varietate de forme, cum ar fi: resurse materiale
(construcţii, utilaje) şi resurse nemateriale (servicii productive); resurse primare (potenţialul demografic,
resurse naturale) şi resurse derivate (echipamente, experienţă, cunoştinţe).
Prin urmare, factorii de producţie reprezintă resursele economice disponibile şi valorificabile, în
măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică în scopul producerii de bunuri economice.
Munca ca factor de producţie, reprezintă activitatea umană specifică, manuală şi/sau intelectuală,
prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se în acest scop de
instrumente corespunzătoare, mobilul acestei activităţi fiind producerea bunurilor necesare satisfacerii
trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.
Munca, ca factor de producţie, are următoarele trăsături:
a) ea are caracter originar, în sensul că ea este intrinsec asociată personalităţii, neputând fi reprodusă
artificial şi nici disociată de persoana prestatorului;
b) ea reprezintă un factor de producţie activ şi determinant, contribuind la transformarea factorilor
de producţie în bunuri economice;
c) munca omului se deosebeşte de activitatea animalelor prin aceea, că ea este exercitată în mod
conştient şi contribuie la crearea uneltelor de producţie;
d) munca are dimensiuni cantitative şi calitative.
Factorul muncă e necesar de a fi analizat sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.
În raport cantitativ munca trebuie analizată în legătură cu populaţia, cu factorul demografic în general.
Dimensiunile populaţiei depind de procesele demografice esenţiale (natalitatea, mortalitatea); se află sub incidenţa
factorilor economico-sociali (durata medie a vieţii, starea generală de sănătate, nivelul de trai, reţeaua de cheltuieli
pentru instruire şi ocrotirea sănătăţii, etc); dinamica populaţiei este influenţată şi de migraţia internaţională.
În raport structural resursele de muncă se clasifică pe grupe de vârstă. Se analizează, de obicei, trei grupe
de vârstă: 0-15 ani; 16-59 ani; 60 ani şi peste. Raporturile care se formează între ponderile celor trei grupe de
vârstă stau la baza analizelor economice în funcţie de care se apreciază optimul structurii populaţiei. Potenţialul de
muncă sau resursele de muncă a unei ţări se află în legătură directă cu persoanele care au capacitate de muncă.
Populaţia activă cuprinde pe toţi membrii apţi de muncă ai societăţii, având vârsta cuprinsă între
limitele legale de muncă.
Populaţia ocupată cuprinde pe toate acele persoane care au un loc de muncă, care prestează efectiv o
muncă.
Există tendinţe de reducere a ponderii populaţiei active sub incidenţa factorilor: a) de ordin demografic –
întinerirea populaţiei în ţările în curs de dezvoltare şi îmbătrânirea ei în ţările dezvoltate, scăderea mortalităţii
infantile, prelungirea duratei medii de viaţă etc.; b) de ordin tehnico-economic – nevoia de cunoştinţe tot mai
complexe şi prelungirea duratei de şcolarizare, mobilitatea profesională etc.
Calitatea factorului muncă se află în relaţie de dependenţă atât de nivelul de cultură generală şi de
instruire profesională, cât şi de nivelul de dezvoltare economică a ţării. Prin automatizarea şi informatizarea
producţiei, locul şi rolul omului în economie se schimbă – munca creativă devine factorul determinant al vieţii
economice.
Pentru a ridica eficienţa muncii, ca factor de producţie, e nevoie de perfecţionat în continuu forţa de
muncă.
Natura, ca factor de producţie, include toate resursele din natură, care sunt folosite la producerea
bunurilor economice (solul, aerul, apa, mineralele, fondul silvic etc.). Toate resursele brute din natură intră în
categoria factorului natural al producţiei numit „pământ”. Pământul este punctul de pornire al întregii activităţi
economice. Natura oferă oamenilor: condiţii vitale de existenţă; resurse naturale şi resurse primare de energie;
spaţiu de desfăşurare a activităţii umane.
Trăsăturile naturii ca factor de producţie:
a) natura are un caracter primar, originar. Elementele naturii nu sunt reproductibile în mod artificial, deşi
ştiinţa contemporană oferă omului posibilitatea de a interveni în circuitul formării şi regenerării multora
din resursele naturale;
b) natura, ca factor de producţie, se manifestă în formă materială şi în formă de energie;
a) natura se caracterizează prin raritatea resurselor;
c) natura dispune de dimensiuni cantitative şi calitative.
Elementul principal al naturii îl constituie pământul. În ştiinţa economică un loc deosebit ocupă
problema evaluării economice a pământului, a resurselor naturale în general. În abordarea acestei probleme se
are în vedere că investiţiile încorporate solului de-a lungul timpului, în lucrări de amenajare, ameliorare, irigaţii
etc. duc la creşterea valorii economice a fondului funciar, concretizate în aşa numit „pământ-capital”. Astfel,
dintr-un dar exclusiv al naturii, solul s-a transformat, datorită eforturilor depuse de om, într-un factor de
producţie al cărui comportament se apropie de cel al capitalului.

20
 Noţiunea de capital a apărut în sec. XII şi a circulat cu mai multe sensuri: fond, stoc de mărfuri, bani
aducători de dobândă etc. În sec. al XIV-lea primeşte înţelesuri şi mai variate: bogăţie, averi băneşti, valoare care
sporeşte etc. Sensul modern al noţiunii de capital a fost introdus de economistul francez A. J. Turgot la finele sec.
XVIII indicând că „ capitalul înseamnă mai mult decât bani sau bunuri, respectiv şi participant la producerea de
valoare şi profit”. Economistul englez A. Smith pentru prima dată analizează capitalul fix şi capitalul circulant. O
definire foarte concisă şi precisă i-a dat mai târziu capitalului Karl Marx în fundamentala sa operă „Kapitalul”,
indicând că „capitalul este valoarea care aduce plusvaloare”. De aici conchidem, că în sens economic orice bun
poate fi capital, dacă fiind utilizat creează o valoare mai mare decât valoarea sa iniţială.
Capitalul ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice acumulate – eterogene şi
reproductibile – ale căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie, sporirea randamentului
factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii.
În sens economic capitalul este un bun care aduce venit, sau, în expresia clasică a lui K. Marx, capitalul
este o valoare care aduce plusvaloare.
După cum menţionează P. Samuelson, capitalul constă în bunurile de folosinţă îndelungată, produse,
care sunt folosite în alte procese de producţie. Unele mijloace de producţie au o durată de utilizare de câţiva ani,
pe când altele pot fi folosite un secol sau chiar mai mult. Principala proprietate a unui mijloc de producţie o
constituie faptul că el este în acelaşi timp o resursă care participă la procesul productiv şi un rezultat al acestuia.
Există trei mari categorii de mijloace de producţie: structuri (fabrici, locuinţe), echipamente
(bunuri de consum de folosinţă îndelungată, cum ar fi autoturisme, şi echipamente pentru producţie, cum ar fi
maşini-unelte şi calculatoare), stocuri de resurse şi bunuri finite (cum ar fi automobilele pe care le vând
distribuitorii autorizaţi).
Capitalul, ca factor de producţie, în practică, este numit „capital real”
După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc componentele capitalului real el se grupează
în: capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din bunuri de lungă
durată ce servesc ca instrument ale muncii oamenilor în mai multe cicluri de producţie, care se consumă treptat
şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în întregime în
decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou circuit economic.
Capitalul productiv – fix şi circulant –este un capital în funcţiune. În procesul circuitului capitalului în
funcţiune el trece prin trei stadii: a) proces prin care banii se transformă în capital productiv; b) utilizarea şi
transformarea capitalului productiv în bunuri-marfă; c) trecerea formei marfă în forma bănească, însă cu un spor
cantitativ, reprezentând valoarea adăugată.
Corespunzător celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului, acesta îmbracă trei forme – bani,
bunuri-capital, marfă – fiecare din aceste forme îndeplinind anumite funcţiuni. Dintre cele trei forme
funcţionale ale capitalului, numai una – bunurile-capital reprezintă capital real, funcţionează în calitate de factori
de producţie. Banii şi mărfurile funcţionează aici în calitate de capital numai în legătură cu capitalul productiv şi
exprimă forme derivate ale acestuia.
Reluarea permanentă a acestei mişcări reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul necesar pentru
parcurgerea unui circuit complet reprezintă durata de rotaţie a capitalului.
Scoaterea din funcţiune este rezultatul deprecierii capitalului fix datorate atât uzurii fizice cât şi a cele
morale a acestuia.
Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor lui tehnice de exploatare
ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.
Uzura morală a capitalului fix, numită şi uzură involuntară, constă în deprecierea valorică, sau valorică
şi tehnică înainte de uzura sa fizică deplină, datorită progresului tehnic.
O regulă de mult practicată în activitatea întreprinderilor din ţările dezvoltate economic, acceptată şi de
autorităţile fiscale, constă în stabilirea din momentul achiziţionării echipamentului de producţie a unor cote
anuale de amortizare care ţin seama atât de efectele uzurii fizice cât şi ale uzurii morale a capitalului fix.
Volumul considerabil al capitalului fix acumulat în economie a adus la constituirea unor fonduri de amortizare,
care depăşesc cu mult necesarul de cheltuieli pentru reparaţii şi înlocuiri.
Amortizarea reprezintă expresia valorică a uzurii. Mărimea anuală a amortizării se determină
raportând valoarea capitalului fix la durata normală de funcţionare, în ani.
V V r d
A ; sau A  ,
T T
unde: A – suma anuală a amortizării;
V – valoarea iniţială a capitalului,fix;
r – valoarea reziduală, adică valoarea recuperată după scoaterea din funcţiune a capitalului fix;
d – cheltuielile făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;
T – timpul de funcţionare a capitalului fix.
În practica economică se aplică mai multe metode de amortizare a activelor materiale imobilizate
(capital fix): metoda amortizării constante sau proporţionale; metoda regresivă şi metoda progresivă, etc.

21
 În practica ţărilor se aplică, îndeosebi, metoda amortizării constante sau proporţionale. Ea presupune
calcularea amortizării în mod uniform – cu aceeaşi normă de amortizare – pe întreaga perioadă de funcţionare a
activelor imobilizate. În cazul amortizării constante cheltuielile cu amortizarea sunt repartizate egal pe întreaga
durată de funcţionare (normată). Exemplu. Un echipament valorează 60 000 lei, cu o durată de funcţionare de 5
ani, va avea norma amortizării anuale de 20%. Astfel peste 5 ani amortizarea totală (I-ul an – 12000; al II-lea an
– 24000; al III-lea an –36000; al IV-lea an – 48000; al V-lea an – 60000) va fi egală cu valoarea iniţială a
echipamentului.
Metoda de amortizare regresivă se caracterizează prin scăderea continuă a normelor de amortizare, pe
măsura creşterii gradului de uzură. Amortizarea regresivă se calculează, fie prin aplicarea unei norme de
amortizare descrescătoare asupra valorii iniţiale, fie prin aplicarea aceleiaşi norme de amortizare, nemodificată
pentru întreaga perioadă, asupra valorii rămase din fiecare an.
Norma de amortizare constantă ce se aplică asupra valorii rămase se determină astfel:
100
Na   C,
Dn
unde: Na – norma de amortizare;
Dn – durata de funcţionare normală;
C – coeficientul de regresie.
Coeficientul de regresie are valori diferite în funcţie de durata echipamentului: pentru durate de
funcţionare până la 3-4 ani, coeficientul este de 1,5; pentru durate de funcţionare între 5-6 ani, coeficientul este
2; iar pentru durate de funcţionare peste 6 ani, coeficientul este 2,5.
Exemplu. Un echipament în valoare de 60 000 lei, cu o durată de funcţionare normată de 5 ani va avea
o normă de amortizare anuală egală cu 40%:
100 100
Na  C   2  40%.
Dn 5
Metoda de amortizare progresivă presupune creşterea de la an la an a fondului de amortizare şi se
bazează pe ideea că mijloacele de muncă suferă o uzură tot mai accentuată pe măsură ce se apropie de limita de
funcţionare normată. Această metodă are o aplicare restrânsă întrucât presupune eforturi financiare mai mari
tocmai când activele materiale au o productivitate mai scăzută.
În perioada actuală, caracteristic pentru ţările dezvoltate economic sunt, mai ales, schimbările în
structura capitalului fix, sporind în ritm rapid ponderea echipamentelor cu grad ridicat de amortizare, a celor care
îndeplinesc funcţii de reglare şi control în cadrul proceselor de producţie.
Aceasta se explică prin faptul că o economie modernă şi eficientă se caracterizează printr-o tot mai
mare mobilitate şi adaptabilitate la cerinţele şi exigenţele progresului tehnico-ştiinţific.

5.2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor

Ca neofactori se consideră: progresul tehnico-ştiinţific; sistemul informaţional; capitalul uman;

abilitatea întreprinzătorului.
Ameliorarea calitativă a factorilor de producţie se înfăptuieşte prin intermediul progresului tehnic.
Progresul tehnico-ştiinţific, ca neofactor de producţie, contribuie la: modernizarea şi diversificarea produselor,
perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de producţie; aplicarea noilor surse de materie prime şi energetice;
îmbunătăţirile în domeniul comercializării bunurilor, al transportului şi comunicaţiilor; perfecţionarea metodelor
de organizare a producţiei şi a activităţii manageriale etc. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică actuală permite
înlocuirea aproape totală a efortului fizic şi în măsură sporită a celui intelectual.
Sistemul informaţional, ca neofactor de producţie, asigură: reglarea, fără participarea nemijlocită a
omului, a unor procese de producţie; conducerea de la distanţă a unor maşini şi utilaje, programarea, lansarea şi
urmărirea proceselor de producţie; înlocuirea factorului muncă prin sistemul de maşini (robotizarea).
Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de particularităţi ce privesc:
producerea informaţiilor, gestionarea, tranzacţionarea pe piaţă şi consumul specific al acestor resurse.
 producerea informaţiilor are caracter neîntrerupt şi practic nelimitat;
 stocul de informaţii se extinde şi se îmbogăţeşte continuu;
 informaţia nou produsă are caracter de unicat (nu este reprodusă prin simpla
repetare a procesului de producţie, fiind un rezultat al actului creativ, intelectual);
 informaţia ca resursă este supusă unor reguli specifice de gestionare, acces şi
protecţie (protecţia dreptului de proprietate asupra acestui bun se realizează prin licenţe,brevete, patente,
mărci înregistrate etc.)
 informaţia nou creată şi oferită pe piaţă cunoaşte un proces specific de
tranzacţionare (cumpărătorul nu-l deposedează, de regulă, pe vânzător de utilitatea informaţiei respective
sau de posibilitatea de a o oferi pe piaţă şi altor beneficiari);
 informaţia cunoaşte un proces specific de consum (consumul informaţiei nu are
un caracter distructiv şi nici de uzură fizică, ea rămâne în continuare o resursă disponibilă, utilizabilă,

22
 cunoscând doar o uzură morală);
 stocul de informaţii disponibile şi refolosibile pot fi integrate în fiinţa umană
sub formă de cunoştinţe şi experienţă (capital uman), iar altele sunt depozitate pe suporţi materiali, cum
sunt: hârtia, filmul, discul, benzile magnetice, circuitele integrate etc.
Capitalul uman, ca neofactor de producţie, include stocul de experienţă şi cunoştinţe acumulate în
fiinţa umană, care constituie un izvor al venitului potenţial viitor pe baza serviciilor productive furnizate. În
calitate de capital uman serveşte măiestria profesională obţinută prin educaţie. La baza capitalului uman se află
investiţiile făcute anterior în sistemul de instruire. Economiştii susţin că învăţământul este cea mai importantă
ramură a economiei, cea mai mare „industrie” a epocii noastre, atât prin dimensiunile şi importanţa producţiei
sale, cât şi prin transmiterea din generaţie în generaţie a experienţei acumulate, îndeplinind funcţia de întreţinere
şi dezvoltare a stocului de cunoştinţe.
Abilitatea întreprinzătorului, ca neofactor de producţie, este apreciată ca un tip special de resursă
umană, care se referă la capacitatea de a combina în modul cel mai eficient natura , munca şi capitalul, la
creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi de a găsi noi căi de comercializare a acestora, la asumarea
riscului în activităţi economice. Economistul american C. McConnell atribuie acestui factor următoarele funcţii:
 are iniţiativă în combinarea resurselor – pământ, muncă şi capital – în
producerea bunurilor şi serviciilor;
 este cel care dirijează politica în firmă;
 este un novator – cel care încearcă introducerea de noi produse, tehnologii şi
instrumente sau de noi forme de organizare a întreprinderii;
 este purtătorul riscului – răsplata pentru timpul, efortul şi abilitatea sa poate fi
profitul, dar şi pierderea şi chiar falimentul.

5.3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora, ce poate fi privit
sub aspect cantitativ, structural şi calitativ. Criteriul de apreciere a raţionalităţii şi eficienţii combinării este natura
însăşi a activităţii economice.
Din punct de vedere economic prima şi cea mai importantă funcţie a întreprinzătorului este asigurarea
unei combinări optime a factorilor de producţie.
Pentru realizarea acestei funcţii întreprinzătorul, mai întâi, va lua o decizie privind:
 stabilirea volumului cheltuielilor, pe care urmează să le efectueze pentru
achiziţionarea unor cantităţi de factori de producţie în funcţie de nivelul preţului de piaţă al acestor
factori, în scopul obţinerii unui volum maxim de bunuri. În acest caz scopul lui va fi maximizarea
cantităţii de bunuri realizate cu un volum dat al cheltuielilor de producţie;
 determinarea nivelului producţiei, respectiv a cantităţii de bunuri pe care
doreşte să o producă şi combinarea, în anumite proporţii, a factorilor de producţie, care să-i asigure cel
mai redus cost, adică minimizarea costului de producţie.
În al doilea rând, antreprenorul trebuie să aibă în vedere perioada de timp în care urmează să se
realizeze decizia aleasă. Din acest punct de vedere există:
 o perioadă scurtă de timp;
 o perioadă lungă de timp.
Într-o perioadă scurtă de timp, cantitatea unor resurse economice nu poate fi schimbată şi adaptată rapid
necesităţilor de producere a unor bunuri. Prin natura lor, aceste resurse au un caracter fix, oferta, pe o perioadă
scurtă de timp, fiind perfect inelastică, cum ar fi de exemplu, clădirile, utilajele, unele categorii de personal cu
un grad înalt de calificare (personal managerial). Însă, această cantitate poate fi schimbată prin modificarea
cantităţii altor resurse economice, cum ar fi: materiile prime, energia electrică, precum şi unele categorii de
personal. Totalitatea acestor resurse alcătuiesc factorul variabil de producţie.
Aşadar, pe o perioadă scurtă de timp, o firmă poate realiza diferite niveluri de producţie prin utilizarea,
în anumite proporţii (combinaţii), a unui factor variabil cu un factor fix. Totodată, un anumit nivel al producţiei
poate fi realizat numai printr-o combinare, într-o proporţie dată, a factorului variabil cu cel fix.
Pe o perioadă îndelungată de timp, creşterea producţiei este posibilă numai în condiţiile în care toţi
factorii de producţie sunt variabili. În această situaţie, un anumit nivel de producţie poate fi realizat prin
combinări diferite ale factorilor de producţie. De exemplu, cantitatea de 100 de unităţi din bunul X poate fi
realizată prin utilizarea, în cantităţi diferite, a doi factori de producţie – muncă, măsurată prin numărul de
lucrători (L) şi capital, exprimat prin numărul unităţilor de capital utilizate (K). Astfel, putem spune, că
producţia este funcţie de muncă şi capital:
Q = f (L, K).
Substituirea este un fenomen propriu de înlocuire şi poate avea loc între factorul muncă şi factorul
capital sau factorul natural, între diferite elemente componente ale factorilor de producţie (înlocuirea materiilor
prime naturale cu cele sintetice). Astfel, substituirea este posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un

23
factor de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel
al producţiei.
Presupunem că aceşti doi factori pot fi substituiţi, în anumite proporţii, pentru obţinerea celor 100 de
unităţi din bunul X. Această substituire este reliefată de rata marginală de substituirii (RMS). Considerând că
munca substituie capitalul, RMS este egală cu raportul dintre numărul unităţilor de capital (K) înlocuite ( ΔK )
şi modificarea numărului de lucrători ( ΔL ), cu semnul minus în faţa raportului, pentru a opera cu mărimi
pozitive . Semnul negativ al relaţiei se explică şi prin faptul că unul din factori creşte iar celălalt scade.
Deci, în cazul substituirii capitalului (K) prin muncă,
ΔK
RMS   ,
ΔL
iar dacă munca (L)se substituie prin capital (K),
ΔL
RMS   .
ΔK
Rata marginală de substituire a capitalului prin muncă poate fi ilustrată prin exemplul de mai jos (tab.
5.1):
Tabelul 5.1
Varianta L K RMS
A 1 8 –
B 2 5 3
C 3 3 2
D 4 2 1
Cele expuse în tab. 5.1 reprezintă o lege economică, şi anume, legea tendinţei de reducere a gradului de
substituire. Potrivit acestei legi, dacă un factor de producţie este înlocuit de altul, atunci pentru o unitate din
factorul de producţie adiţional trebuie să se renunţe la o cantitate din ce în ce mai mică din factorul de producţie
care este înlocuit, pentru a obţine aceiaşi cantitate de bunuri.
Conform legii productivităţii marginale descrescânde, producţia marginală care revine unei unităţi
adiţionale dintr-un factor de producţie se reduce, ceea ce înseamnă că pentru realizarea celor 100 de unităţi din
bunul X, în cele patru variante de combinare a capitalului cu munca (A, B, C şi D), productivitatea marginală a
muncii (producţia marginală) care revine unui lucrător suplimentar se reduce, în timp ce productivitatea
marginală a capitalului creşte.
Din punct de vedere economic, RMS reflectă costul oportun al unei unităţi de muncă exprimate în
unităţi de capital. Astfel, în varianta B, costul oportun al angajării unui lucrător suplimentar este egal cu trei
unităţi de capital; în varianta C, cu două unităţi de capital, iar în varianta D cu o unitate de capital.
Aceasta înseamnă că, în raport cu productivitatea marginală a capitalului, productivitatea marginală a
muncii este, în varianta B, de 3 ori mai mare, în varianta C, de 2 ori mai mare, iar în varianta D, productivitatea
marginală a muncii este egală cu productivitatea marginală a capitalului.
Rezultă ca RMS a capitalului (K) prin muncă (L) este egală cu raportul dintre productivitatea marginală
a muncii ( Q mar.  L ) şi productivitatea marginală a capitalului ( Q mar.  K ).
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora , ce poate fi privit sub
Aspect cantitativ, structural şi calitativ.Criteriul de apreciere a raţionalităţii şi eficienţei combinării este natura
însăşi a activităţii economice.
Combinarea factorilor de producere este determinată de caracterul relativ limitat al acestora, care presupune
existenţa mai multor posibilităţi de a ajunge la acelaş rezultate economice. Ca urmare se adoptă acea combinare
care asigură eficienăa economică maxim posibilă, în condiţiile date şi va combina factorii de producţie în aşa fel
încît să se poată adopta la necesităţile pieţei şi să obţină un profit maxim.
Combinarea factorilor de producere este expresia a două laturi proprii oricărei activităţi, una tehnică şi alta
economică.
Combinarea factorilor de producere este posibilă ca urnare a divizibilităţii şi adaptabilităţii.
Divizibilitatea unui factor de producere înseamnă posibilitatea de a se împărţi în unităţi simple în subunităţi
omogene fără a fi afectată calitatea factorului respectiv.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unităţii dintr-un factor de producere cu mai multe unităţi din
alt factor de producere.
Alegea variantei optime de combinare a factorilor de producere va avea deci, în vedere, minimizarea costului
fiecărui factor de producţie.
Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există între volumul producţiei obţinute şi schimbările
factorilor de producţie, între producţia adiţională şi factorii adiţionali utilizaţi.
Q=F(L.K)
Volumul de bunuri produse.

24
 5.4 Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor descrescătoare

Pe o perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi. În această situaţie, un anumit
nivel de producţie poate fi realizat prin combinarea în proporţii diferite a factorilor variabili.
La baza combinării factorilor de producţie stă legea randamentelor neproporţionale şi legea
randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde.
Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile depuse. Formele
productivităţii: productivitatea fizică, valorică, brută, netă, individuală, socială, globală, parţială.
Asupra sporirii productivităţii influenţează următorii factori: factorii naturali, tehnici, economici,
sociali, psihologici, structurali, factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia
mondială.
Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii şi randamentul capitalului.
Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă de a crea într-o unitate de timp un anumit volum de bunuri,
sau cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de produs şi pot fi exprimate prin:
Q L
WL  şi WL  .
L Q
Pentru a alege cea mai bună investiţie, trebuie să determinăm profitul corespunzător fiecărei variante pe
care o avem la îndemână. Unul dintre cei mai utili indicatori îl constituie randamentul capitalului, acesta
reflectând câştigul anual corespunzător fiecărei unităţi monetare investite. Profitul este venitul rezidual dat de
diferenţa dintre veniturile totale şi costurile totale.
Randamentul capitalului reprezintă, deci, necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect şi
poate fi exprimat prin:
k
K 
Q
Schimbările care se produc în factorii de producţie şi influenţa lor asupra volumului de producţie sunt
reflectate în legea randamentelor neproporţionale.
Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există între volumul producţiei obţinute şi
schimbările factorilor de producţie, între producţia adiţională şi factorii adiţionali utilizaţi.
Există trei cazuri de randamente: randamente constante; randamente crescătoare; randamente
descrescânde. În cazul randamentelor constante, o anumită creştere a volumului de producţie necesită o creştere
corespunzătoare a factorilor utilizaţi. În cazul randamentelor crescătoare o creştere proporţională a volumului
producţiei cere o mărire mai puţină decât proporţională a cantităţii de factori de producţie utilizaţi. În cazul
randamentelor descrescătoare, o mărire proporţională a volumului producţiei obţinute implică o creştere mai
mult decât proporţională a cantităţii factorilor.
Astfel, sporurile de producţie sunt diferite în raport cu creşterea factorilor, prin urmare există o funcţie
de producţie, care leagă factorii de producţie şi volumul de bunuri. Dacă am presupune că în procesul de
producţie sunt utilizaţi doi factori de producţie, apoi funcţia de producţie în acest caz ar putea fi exprimată prin:
Q = f (L, K).
Afară de această lege există legea randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde, potrivit
căreia mărimea cantităţii factorului variabil (munca) duce la o creştere marginală a producţiei, care atinge un
punct maxim, după care are loc tendinţa de scădere a sporului marginal al producţiei până ce devine negativ.
Această lege a fost cercetată de D.Ricardo şi de A.Turgot, referitor la producţia agricolă, pentru a
explica noţiunea de rentă funciară.
Potrivit legii randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde, atunci când se utilizează un
factor fix, iar cantitatea factorului variabil creşte, productivitatea factorului variabil utilizat creşte până la un
anumit nivel, după care începe să se reducă.
Veridicitatea acestei legi este demonstrată de realitatea economică. Dacă ea nu ar fi adevărată, ar
însemna că pe o suprafaţă de un ha s-ar putea obţine întreaga cantitate de produse agricole necesară populaţiei
unei ţări.
Productivitatea unui factor de producţie reprezintă eficienţa utilizării factorului respectiv şi poate fi
exprimată prin productivitatea medie şi productivitatea marginală.
Productivitatea medie (W. M.) constituie, de fapt, producţia medie (P.M.) şi este egală cu raportul
dintre producţia totală (Q) şi cantitatea factorului utilizat – număr de lucrători (L), unităţi de capital (K) etc.
Q
W.M. a muncii  ;
L
Q
W.M. a capitalulu i  etc.
K

25
 Productivitatea marginală (Wmar.) a unui factor de producţie se determină prin raportarea modificării
producţiei totale (ΔQ) la modificarea cantităţii factorului utilizat şi constituie, de fapt, producţia marginală.
Q
W a muncii  ;
mar. L
Q
W a capitalului  etc.
mar. K
Modelele teoretice de combinare a factorilor de producţie ne demonstrează că pot exista un număr
foarte mare de combinaţii între factorii de producţie, dar realitatea ne arată că producătorul este ,de fapt, limitat.
Un rol important are perioada de timp. Într-o perioadă scurtă de timp, un anumit nivel de producţie
poate fi realizat numai printr-o combinare, într-o proporţie dată, a factorului variabil cu cel fix. Pe o perioadă
lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi şi deci, un anumit nivel de producţie poate fi realizat
printr-o combinare în proporţii diferite ale factorilor variabili.
Dacă producătorul are posibilitatea alegerii între două sau mai multe variante de combinare a factorilor,
alegerea variantei optime va avea în vedere, în primul rând, minimizarea costului fiecărui factor de producţie
utilizat.

5.5. Costul de producţie şi căite de reducere a lui

În procesul activităţii economice un rol deosebit, în afară de procesul alocării şi combinării factorilor de
producţie , ocupă problema consumării lor. De aceea, pentru fiecare întreprindere este important calcularea
costului de producţie.
Consumul factorilor de producţie înseamnă întrebuinţarea nemijlocită a acestora la producerea de
bunuri materiale, servicii, în cadrul cărora resursele economice alocate se regăsesc într-o formă naturală concretă
şi/sau valorică, adică în preţurile rezultatelor obţinute.
Există deosebire în procesul de consum al factorilor de producţie. Astfel, consumul factorului muncă
presupune utilizarea potenţialului de muncă al lucrătorului şi se regăseşte în rezultatele obţinute numai valoric, în
expresie bănească, prin salariu.
Consumul bunurilor capital, în cazul capitalului fix, se consumă în mai multe acte de producţie,
regăsindu-se în bunurile care se obţin numai valoric, prin amortizare; în cazul capitalului circulant, acestea se
consumă integral în fiecare act de producţie şi se regăsesc în bunurile care se obţin atât valoric cât şi material.
Consumul resurselor naturale ca factor de producţie presupune întrebuinţarea acestora la producerea
de bunuri materiale şi servicii, regăsindu-se în rezultatele obţinute valoric, prin preţul pământului (în agricultură)
şi material (minereuri, petrol etc.).
Deoarece, oriunde se desfăşoară activităţi de producţie există şi costuri, conceptul despre costuri
prezintă interes atât teoretic cât şi practic.
Spre exemplu, o firmă care dispune de un anumit volum de capital, muncă şi materiale, produce o
cantitate de bunuri Q. Firma îşi procură cele necesare de pe pieţele de factori de producţie. O organizaţie
interesată de profit este permanent atentă la nivelul costurilor. Contabilii sunt cei care au sarcina de a calcula
costurile sale pentru fiecare nivel a lui Q.
Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de producţie. Costul de producţie
poate fi privit în aspect contabil şi economic. Costul contabil include cheltuielile băneşti pentru plata
materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei, salariilor, amortizării ş.a. Costul economic include, în
afară de costul contabil, cheltuielile care nu presupun plăţi către terţi (consumul de muncă al proprietarului
firmei, dobânzile cuvenite capitalului propriu).
Costurile fixe reprezintă cheltuielile pe care o firmă le face cu plata chiriei corespunzătoare spaţiilor cu
destinaţie productivă sau administrativă, cu achitarea obligaţiilor contractuale ce decurg din achiziţionarea unor
echipamente, cu plata dobânzilor la împrumut, a sumelor necesare pentru obţinerea diverselor autorizaţii etc.
Aceste cheltuieli trebuie efectuate chiar dacă firma nu produce nimic, iar mărimea lor nu se modifică odată cu
volumul său de activitate. Costurile fixe sunt prezentate în coloana 2 din tab. 5.2.
Costurile variabile sunt acele cheltuieli ale căror mărime variază în funcţie de volumul producţiei:
cheltuieli cu achiziţionarea materialelor necesare producţiei (de exemplul oţelul necesar fabricării
automobilelor), salariile muncitorilor care lucrează pe liniile de montaj, costul energiei electrice etc. Într-un
supermagazin salariul casierilor este un element de cost variabil, deoarece managerii pot adapta programul de
lucru al acestora în funcţie de fluxul cumpărătorilor. Costul variabil este prezentat în tab. 5.2 în coloana 3.
Costul total (CT) reprezintă cheltuielile minime ce trebuie efectuate pentru a produce o cantitate de
bunuri Q. Costul total creşte atunci când Q creşte:
CT = CF + CV.
În condiţiile economiei de piaţă se folosesc mai multe categorii de costuri, aşa ca:
1) costul global, care cuprinde ansamblul cheltuielilor la fabricarea unui volum de producţie dat. Costul
global include: costul fix; costul variabil; costul total;
2) costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitate de produs, care la fel poate fi: fix, variabil, total.

26
 CF CF
Costul unitar fix (CUF) este dat de raportul sau CUF  . Împărţind costul fix, care
Q Q
este o constantă, la volumul producţiei, care este o variabilă crescătoare, obţinem un cost unitar fix din ce în
ce mai mic. Aceasta înseamnă că, pe măsură ce o firmă îşi sporeşte volumul vânzărilor, costurile sale
indirecte se repartizează la un număr din ce în ce mai mare de produse.
Costul unitar variabil (CUV) este egal cu raportul dintre costul variabil şi volumul producţiei
CV
CUV  .
Q
3) costul marginal reprezintă mărimea sporului de cheltuieli necesare pentru obţinerea unei
unităţi suplimentare de bun economic.
Conceptul de cost marginal este unul din conceptele fundamentale cu care operează economia politică.
Costul marginal reprezintă costul producţiei unei unităţi suplimentare dintr-un anumit produs. Să
presupunem că o firmă produce 1.000 de compact-discuri la un cost total de 10.000 lei. Dacă costul total al
producerii unui număr de 1001 compact-discuri este de 10.006 lei, atunci costul marginal al producerii celui de-al
1001-lea compact-disc este de 6 lei
Costul marginal=creşterea costului (C)/creşterea producţiei (Q)
Costul marginal =(10006-10000)/(1001-1000)=6/1=6 lei
Uneori costul marginal poate fi extrem de mic. Pentru un zbor cu avionul la care există locuri neocupate,
costul unui nou pasager este reprezentat pur şi simplu de costul alimentelor şi băuturii oferite gratuit pe parcursul
călătoriei; nu estre necesar nici capital suplimentar (avioane), nici forţă de muncă suplimentară (piloţi şi
stewardese).
Alteori însă, costul marginal poate fi destul de ridicat. Să luăm cazul unei societăţi de distribuţie a
energiei electrice. În timpul unei zile caniculare de vară, când toată lumea conectează climatizoarele, cererea de
curent electric este foarte mare, astfel încât societatea poate fi nevoită să pună în funcţiune şi generatoarele mai
vechi, care funcţionează cu costuri mai mari. Astfel, curentul electric suplimentar obţinut are un cost marginal
foarte ridicat.
4) costul de oportunitate. Una din tezele cardinale ale economiei politice este acea a rarităţii resurselor.
Aceasta înseamnă, că ori de câte ori dăm o anumită destinaţie resurselor de care dispunem, renunţăm la
posibilitatea de a le folosi într-un alt mod. Luarea unei decizii ne costă, de fapt, posibilitatea de a face altceva.
Alternativa la care se renunţă poartă denumirea generică de cost de oportunitate. Deciziile au un anumit cost
deoarece, potrivit principiului rarităţii, alegerea unui anumit lucru înseamnă renunţarea la altul. Costul de
oportunitate reprezintă valoarea bunului sau serviciului la care se renunţă.
Să luăm un exemplu, care este costul de oportunitate al absolventului unei instituţii de învăţământ
superior în S.U.A. (în 1993). Costul total al cursurilor (taxe şcolare, manuale, transport) de instruire se ridică la
aproximativ 12 000 dolari S.U.A.. Este oare acesta costul de oportunitate al absolvirii facultăţii? Categoric nu.
Mai trebuie luat în calcul costul de oportunitate al timpului dedicat studiilor individual şi la clasă; salariul mediu
al unui tânăr absolvent de liceu de 19 ani, care alcătuieşte 16 000 de dolari S.U.A.. Dacă adunăm atât cheltuielile
efective, cât şi câştigurile la care se renunţă, obţinem un cost de oportunitate al absolvirii unei facultăţi de 28 000
de dolari anual (12 000 + 16 000), nu doar de 12 000 de dolari.
Noţiunea de cheltuieli în teoria şi practica economică cuprinde orice consum de muncă vie şi materializată
din cadrul unui proces economic, în rezultatul căruia se produc bunuri şi servicii.
Elementul de bază în costul de producţie îl constituie cheltuielile de producţie, care includ: cheltuielile
pentru procurarea materiei prime şi a materialelor de bază; cheltuielile pentru procurarea materialelor auxiliare;
cheltuielile pentru combustibil şi energie; cheltuielile în formă de amortizare; salariile şi contribuţiile asupra
salariilor, alte cheltuieli băneşti.
Cheltuielile pe care le poate efectua un agent economic cuprind:
 cheltuieli de fabricaţie – ele constituie consum de capital fix şi circulant;
 cheltuieli de desfacere – consum de muncă vie şi materializată, efectuate după
depozitarea producţiei finite (păstrarea şi ambalarea, transportul şi expedierea către clienţi);
 amenzile şi penalităţile (ele se suportă direct din profitul rămas la întreprindere şi
nu se includ în costurile de producţie) ş. a.
După modul de individualizare pe obiecte de calculaţie (materii prime, salarii directe etc.), cheltuielile de
producţie se clasifică în: cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte.
Cheltuielile directe sunt indisolubil legate de executarea unui produs sau serviciu şi includ: materiile
prime şi materialele directe, salariile directe, impozitul pe salarii şi contribuţia în bugetul asigurărilor sociale de stat
ş. a.
Cheltuielile indirecte sunt generate de executarea simultană a mai multor produse sau de secţii de
fabricaţie comune diferitor produse sau servicii, fapt pentru care aceste cheltuieli nu pot fi identificate ca aparţinând
costului unui anumit produs. La aceste cheltuieli se referă: reparaţiile, întreţinerile şi amortizările utilajelor,

27
consumul de energie, combustibil, apă, salariile personalului de administrare, cheltuielile de poştă, telefon,
corespondenţă etc.
Căile de reducere a costului de producţie sunt:
 reducerea cheltuielilor materiale;
 creşterea productivităţii muncii;
 reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti;
 ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor;
 perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricaţie,a activităţii de administrare,
şi de gestiune şi conducere;
 stimularea materială.
În condiţiile economiei de piaţă o reducere reală a costurilor ar însemna: restructurarea unor ramuri ale
economiei naţionale şi a forţei de muncă, la nivelul resurselor ţării şi a cerinţelor economiei de piaţă; fabricarea
produselor competitive, conform cerinţelor pieţii; evidenţa producţiei pe sisteme de calculatoare, având zilnic imaginea
clară a costurilor efectuate pe faze de producţie şi pe produse.
De asemenea, problema reducerii costurilor nu trebuie abordată dogmatic, fiind în funcţie de anumite perioade
de timp.
Majoritatea Cheltuielilor din costul global sunt alcătuite din cheltuielide producere ce includ:
a. cheltuieli de fabricare-cheltuielimajoritare din costul global.
b. cheltuieli de desfacere (păstrare, ambalare, transportare)
c. amenzi şi penalităţi.
d. cheltuieli ce nu sunt generate de producerea şi desfacerea mărfurilor.
Cheltuielile de producere primare ale întreprinderii includ:
materie primă şi materiale de bază
materiale auxiliare
combustibil
energie
amortizare
salarii
contribuţiila salariu
alte cheltuieli băneşti.

Tema 6 Esenţa, structura şi infrastructura pieţei. Concurenţa

1. Piaţa şi caracteristicile ei.
2. Cererea şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi elasticitatea cererii.
3. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi elasticitatea ofertei.
4. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul de piaţă.
5. Mecanismul formării şi modificării preţului. Tipurile de preţuri.
6. Concurenţa şi tipurile pieţelor concurenţiale.

6.1. Piaţa şi caracteristicile ei

Referitor la noţiunea pieţei există mai multe abordări. Majoritatea economiştilor definesc piaţa ca locul
unde sunt exercitate tranzacţiile de cumpărare-vânzare, determinate de cerere şi ofertă. Unii economişti
consideră, că piaţa reprezintă ansamblul relaţiilor de schimb bazate pe legităţile producţiei şi circulaţiei de
mărfuri. Alţii sunt de părerea, că piaţa reprezintă mecanismul de interacţiune dintre cumpărători şi vânzători,
dintre cerere şi ofertă. Există la fel în literatura de specialitate afirmarea, că piaţa reprezintă un sistem de
autoreglare a tuturor fazelor de reproducţie (producţie, repartiţie, schimb şi consum). Întâlnim şi astfel de
abordare potrivit căreia piaţa reprezintă sfera de schimb din interiorul ţării şi dintre ţări.

28
 Apariţia pieţei2 este condiţionată de următorii factori:
- diviziunea socială a muncii şi specializarea în domeniul de producţie a bunurilor materiale şi a
serviciilor;
- autonomizarea economică a producătorului de mărfuri şi servicii în baza proprietăţii private;
- libertatea economică a producătorului de a decide: Ce? Cum? Pentru cine de produs?
Cele mai generale trăsături care caracterizează conţinutul pieţei sunt: a) concurenţa liberă dintre
producătorii de mărfuri şi proprietarii de resurse; b) migrarea liberă a forţei de muncă, a resurselor şi a
capitalului între ramuri şi regiuni; c) realizarea mărfurilor pe preţuri de echilibru, care reflectă real corelaţia
dintre cerere şi ofertă.
Principalele mecanisme ale pieţei sunt: cererea, oferta, preţul şi concurenţa.
În calitate de subiecţi ai pieţei se prezintă: producătorii de mărfuri şi servicii, consumatorii (individuali
şi colectivi), instituţiile financiare, statul şi organele de administrare publică locală.
În linii generale piaţa exercită următoarele funcţii:
1) întreţine relaţia permanentă dintre producătorii de bunuri şi servicii şi consumatorii acestora;
asigură alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor materiale, umane şi financiare, determinând
deciziile agenţilor economici cu privire la producţie, repartiţie, schimb şi consum;
2) autoreglează economia naţională, stabileşte independent proporţiile şi echilibrul necesar propriei
reproducţii la nivel micro şi macroeconomic;
3) asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, realizând interesele agenţilor economici cu privire la
utilizarea resurselor disponibile;
4) contribuie la formarea preţului de echilibru sub influenţa cererii şi ofertei;
5) contribuie la asanarea economiei, deoarece piaţa îi susţine pe întreprinzătorii rentabili şi îi
pedepseşte pe cei necompetitivi.
Rolul economic al pieţei constă în următoarele realizări: ea asigură un schimb echivalent şi reciproc
avantajos pentru vânzători şi cumpărători; piaţa contribuie la apropierea cheltuielilor individuale de cheltuielile
de piaţă. Producătorii de exercită cheltuieli individuale mai mici primesc un supliment, şi invers; piaţa contribuie
la accelerarea progresului tehnic, deoarece concurenţa impune întreprinderea să aplice tehnică şi tehnologii noi;
piaţa contribuie la migrarea liberă a factorilor de producţie şi utilizarea lor eficientă la nivel mezo, macro şi
mondoeconomic.
În orice ţară economia naţională trebuie să dea răspuns la următoarele probleme: în ce limite pot fi
folosite resursele disponibile? ce fel de mărfuri şi servicii trebuie produse? cum să fie produse aceste mărfuri şi
servicii? cine sunt destinatarii acestor produse? e capabil oare actualul sistem economic să se adapteze la
schimbările din structura necesităţilor consumatorului, la modificările din resursele şi tehnologiile de producţie.
La aceste probleme fundamentale poate da răspuns numai sistemul de piaţă, care dispune de următoarele
avantaje:
- în primul rând, în condiţiile pieţei cumpărătorul, procurând sau ignorând marfa, „votează” cu banii săi
„pentru” sau „contra” producţiei acestei mărfi. Piaţa verifică, în ultima instanţă, concordanţa sau neconcordanţa
dintre volumul, structura, calitatea producţiei (ofertei) şi nivelul, structura şi calitatea consumului (cererei). Prin
informaţiile oferite de piaţă, agenţii economici pot acţiona în sensul realizării concordanţei relative dintre cerere
şi ofertă;
- în al doilea rând, piaţa asigură o dezvoltare echilibrată, proporţională a economiei naţionale, contribuie
la stabilirea unei corelaţii dintre factorii de producţie (muncă, capital, resurse naturale), între sferele şi ramurile
economiei, între producţie şi consum, între veniturile diferitor pături sociale ale populaţiei etc.;
- în al treilea rând, în sistemul de piaţă cumpărătorii şi vânzătorii de mărfuri, aflându-se în interacţiune
de concurenţă, determină nivelul de preţuri la produsele livrate şi gradul de utilizare a resurselor existente;
- în al patrulea rând, sistemul de piaţă e capabil să schimbe operativ volumul şi structura ofertei
adoptând-o la satisfacerea cererei. Această adaptare se face pe contul schimbării volumului de producţie, precum
şi schimbării nivelului de preţuri (în sus sau în jos). În sistemul de piaţă sunt fabricate numai produsele, în urma
vinderii cărora se obţine un venit ce acoperă cheltuielile de producţie, obţinându-se profitul normal. Dacă
produsele nu aduc producătorului de mărfuri profit normal, ele nici nu se fabrică;
- în al cincelea rând, sistemul de piaţă presupune o suveranitate a consumatorului. Teama de a suporta
pierderi sau de a da faliment impune producătorii (firma) şi furnizorii de resurse să se conducă în activitatea lor
numai de cerinţele consumatorului. Totodată, sistemul de piaţă impune consumatorul să aleagă cea mai raţională
structură de consum, deoarece el îl face pe consumator să sesizeze preţurile ce reies din cheltuielile reale;
- în al şaselea rând, concurenţa în sistemul de piaţă impune firmele să aplice cheltuieli de producţie
reduse, să aplice o tehnologie modernă pentru a obţine o productivitate înaltă, să stimuleze dezvoltarea
progresului tehnico-ştiinţific;

2
Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, ca punct de legătură între producţie şi consum,
atunci când funcţiile acestor două sfere economice s-au separat în timp şi spaţiu. În decursul
secolelor schimburile dintre producători şi consumatori s-au extins şi s-au perfecţionat. Piaţa
modernă din ţările avansate economic s-a constituit şi s-a consolidat în ultimele secole.
29
 - în al şaptelea rând, sistemul de piaţă contribuie la distribuirea resurselor de muncă şi a celor materiale,
concentrându-se acolo unde e cea mai mare nevoie de ele;
- în al optulea rând, sistemul de piaţă, bazat pe concurenţă, îmbină interesele personale cu cele publice.
Firmele şi furnizorii de resurse, în goană după profit, majorează mereu volumul de producţie, fapt ce conduce la
solicitarea cerinţelor publice (asigurarea populaţiei cu mărfuri şi servicii).
Trebuie să menţionăm că sistemul de piaţă nu poate, totuşi, rezolva absolut toate problemele social-
economice cu care se confruntă societatea: şomajul, declinul economic, inechitatea economică şi socială ş. a.
Aceste probleme stringente pot fi rezolvate numai prin intervenţia statului în activitatea economică.
Reglementarea acestor probleme se efectuează prin intermediul pârghiilor economice de stat (buget, impozite,
taxe şi tarife, credite, investiţii, emisiuni monetare ş. a.). Statul asigură şi orientarea socială a economiei, oferind
tuturor cetăţenilor posibilităţi egale de muncă, de realizare a veniturilor, de asigurări sociale, de ocrotire a
sănătăţii, condiţii sănătoase de muncă şi mod de trai decent.
Multiplele forme de pieţe pot fi clasificate după următoarele criterii:
o după obiectul tranzacţiei. Dacă obiectul tranzacţiei vânzare-cumpărare e prezent, atunci piaţa e numită
reală; dacă acesta lipseşte, ea e considerată fictivă. Piaţa reală exprimă cererea şi oferta de bunuri şi
servicii care pot satisface imediat o anumită necesitate socială. Piaţa fictivă (bursa) presupune o
confruntare dintre cererea şi oferta titlurilor de proprietate asupra unora dintre aceste bunuri, fără ca
acestea să fie prezente în momentul tranzacţiei vânzare-cumpărare;
o după natura economică a bunurilor. Potrivit acestui criteriu piaţa poate fi divizată: piaţa bunurilor de
consum personal final şi piaţa factorilor de producţie. Prima constă din ansamblul de vânzări şi
cumpărări, cea de a doua vine să satisfacă necesităţile personale, colective şi productive. Piaţa factorilor
de producţie include piaţa resurselor naturale (inclusiv pământul), piaţa capitalului, piaţa muncii, piaţa
de resurse informaţional-ştiinţifice;
o după locul de desfăşurare a relaţiilor de schimb pot fi distinse următoarele pieţe: pieţe locale, regionale,
naţionale, internaţionale, mondiale;
o în dependenţă de timpul în care se desfăşoară tranzacţia de cumpărare, pieţele pot fi: piaţă de termen,
piaţă disponibilă de livrare, piaţă la vedere etc.;
o după numărul şi importanţa relativă a participanţilor la tranzacţii de schimb, pieţele pot fi divizate: pieţe
de concurenţă perfectă sau pură şi pieţe de concurenţă imperfectă (tip monopol, monopolistă,
oligopol).
Toate aceste tipuri de pieţe formează un tot organic, ce îşi exercită funcţiile într-o permanentă
interacţiune directă sau indirectă în cadrul sistemului economiei de piaţă.
Orice ţară care exercită tranziţia la economia de piaţă este nevoită să creieze o anumită infrastructură,
fără de care e imposibilă funcţionarea economiei de piaţă.
Unul din elementele de bază a infrastructurii pieţei este crearea unui sistem de burse. Bursa reprezintă
o piaţă specială organizată de stat sau de asociaţii private, unde se negociază operaţiuni de vânzare-cumpărare a
mărfurilor (bursa de mărfuri), se vând hârtii de valoare (bursa de valori), se efectuează amplasarea lucrătorilor în
câmpul muncii (bursa muncii). Deci, bursa e locul unde se întâlnesc vânzătorii şi cumpărătorii în scopul
încheierii diferitor tranzacţii.
Un alt element al infrastructurii pieţei este crearea sistemului de bănci comerciale. Actualmente în
Republica Moldova funcţionează 20 de bănci comerciale, care exercită multiple operaţiuni financiare şi acordă
diferite servicii clienţilor.
O premiză importantă a infrastructurii pieţei este constituirea unui sistem de instruire a cadrelor, care
vor putea acţiona fructuos în instituţiile economiei de piaţă. Actualmente pregătirea şi perfecţionarea cadrelor
pentru economia de piaţă este exercitată în Republica Moldova în mai multe universităţi şi academii publice şi
particulare.
Funcţionarea normală a pieţei e imposibilă fără elaborarea cadrului juridic: adoptarea legilor respective
şi a actelor normative în diferite domenii de activitate a instituţiilor economiei de piaţă.
Un element important al infrastructurii pieţei contemporane este crearea sistemului de asigurare.
Actualmente, în Republica Moldova pe lângă compania de asigurare „ASITO” funcţionează circa 40 de
companii particulare, care oferă persoanelor fizice şi juridice diferite servicii de asigurare.
Sistemul infrastructurii de piaţă cuprinde la fel şi piaţa de informatică, piaţa „tehnologiilor înalte”, piaţa
de locuinţe şi altele, ce contribuie la formarea şi funcţionarea economiei de piaţă contemporane.
Piaţa reprezintă locul unde sunt exercitate tranzacţiile de vînzare -cumpărare. Aşa loc poate fi bursa, iarmarocul,
licitaţia , tîrgul. Piaţa este o structură social- economică, principalele funcţii ale căreia sunt:schimbul între
întreprinzători şi realizarea legăturilor intermediare dintre producători şi consumatori. Condiţia de funcţionare
normală a pieţei este un anumit surplus a ofertei faţă de volumul cererii. Piaţa contribuie la crearea unui
echilibru economic.
Elementele de bază a mecanismului de piaţă :

30
1.Preţul

2. Cererea
3. Oferta
4. Concurenţa
Formele şi tipurile de piaţă

1. piaţa bunurilor de consum, 2. Piaţa muncii, 3. Piaţa de locuinţe, 4. Piaţa de servicii, 5 piaţa capitalului, 6
piaţa monetară, 7. Piaţa financiară, 8.piaţa valutară, 9. Piaţa neagră.
Din punct de vedere teritorial există 3 tipuri de piaţă:1. Piaţa locală. 2. Piaţa naţională. 3. Piaţa internaţională.
Subiecţii relaţiilor de piaţă:

1. Producătorii de mărfuri
2. Cumpărătorii individuali şi colectivi
3. Asociaţiile financiare
4. Băncile
5. Organizaţiile obşteşti
6. Statul

6.2. Cererea şi factorii ce determină mărimea ei.

Legea şi elasticitatea cererii

.
Cererea constituie cantitatea de mărfuri sau servicii ce pot fi cumpărate într-o unitate de timp la preţul
curent. Trebuie menţionat faptul că preţul este factorul primordial ce condiţionează cererea. Între preţ şi mărimea
cererii se află un raport invers proporţional, care este reflectat în legea generală a cererii: micşorarea preţurilor
cauzează majorarea cantităţilor de mărfuri solicitate pe care le poate achiziţiona consumatorul şi invers –
majorarea preţurilor micşorează cantitatea cererii.
Pot fi distinse următoarele tipuri de cereri:
1. Cererea negativă – în situaţia când majoritatea mărfurilor de pe piaţă nu se întreabă de consumatori
şi aceştia din urmă caută să le ocolească, se dezic de a le cumpăra. Necesitatea pentru aceste mărfuri, însă,
rămâne, adică piaţa nu este saturată.
2. Lipsa totală a cererii există atunci când consumatorii nu au nici un interes pentru o anumită marfă
sau sunt indiferenţi faţă de ea.
3. Cererea camuflată – atunci când consumatorii au dorinţa de a achiziţiona o marfă ce lipseşte pe
piaţă. Există şi situaţii când mărfurile de un anumit fel există pe piaţă, dar ele nu satisfac cerinţele sporite ale
consumatorilor, menţionându-se astfel cererea camuflată.
4. Cererea în scădere – când se reduce permanent interesul consumatorului pentru un anumit fel de
mărfuri sau pentru o marfă anumită.
5. Cererea neuniformă, exprimă oscilaţia cererii în dependenţă de timp sau anotimp.
6. Cererea de deplină valoare – când circulaţia comercială la întreprinderile ce satisfac piaţa este
normală. De regulă, cererea de deplină valoare prevede responsabilitatea întreprinderii pentru calitatea producţiei
fabricate, nivelul tehnologic şi de organizare a muncii la întreprinderea dată.
7. Cererea exagerată – când sunt produse cantităţi insuficiente de mărfuri şi nu e satisfăcută cererea
pieţei. Dacă o întreprindere nu poate sau nu vrea să îndestuleze cererea pieţei, ea combate cererea prin diverse
metode: prin majorarea preţului, restrângerea reţelei de exploatare, limitarea producerii de piese şi ansambluri de
rezervă.
8. Cererea neraţională e considerată când mărfurile produse influenţează sănătatea, deteriorând
situaţia ecologică. În aceste cazuri se elaborează un sistem de măsuri şi acţiuni pentru a combate creşterea cererii
iraţionale.
Cererea se manifestă în trei forme: cererea individuală, cererea pieţei, cererea agregată (totală).
Cererea individuală reprezintă cantitatea de produse pe care un individ doreşte şi este capabil să o
cumpere în timpul unei perioade date. Principalul factor care influenţează cererea individuală este preţul. Cu cât
preţul e mai înalt, cu atât mai puţine mărfuri individul va fi în stare să le procure.

Asupra cererii individuale afară de preţ influenţează şi alţi factori, numiţi determinanţi. Anume:

31
 1. Gustul şi preferinţele individului. Asupra gustului şi preferinţelor acestora influenţează calitatea
mărfurilor, publicitatea reuşită şi succesele activităţii de marketing, precum şi oferta de mărfuri noi.
Când preferinţele pentru anumite mărfuri cresc, cererea pentru aceste mărfuri sporeşte, iar reducerea
preferinţelor conduce la micşorarea cererii.
2. Venitul. Consumatorul (cumpărătorul) trebuie să fie în stare să plătească pentru a-şi satisface cererea la
anumite mărfuri, venitul constituind astfel unul din factorii determinanţi ai cererii. Majorarea veniturilor
conduce, de obicei, la dorinţa cumpărătorului de a achiziţiona o cantitate mai mare de diverse mărfuri,
de aceea, micşorarea impozitului pe venit este una din pârghiile de stimulare a economiei. Modificarea
venitului impune cumpărătorului modificarea felului şi calităţii mărfii procurate. Se evidenţiază două
feluri de mărfuri: mărfuri normale (prestigioase), cererea pentru care creşte odată cu creşterea de
venituri, şi invers; mărfuri inferioare (cotidiane), cererea pentru care creşte numai în cazul când se
micşorează venitul.
3. Mărfurile ce se substituie reciproc şi cele complementare. Efectuând o alegere raţională,
cumpărătorul înţelege că unele mărfuri au calităţi asemănătoare şi, prin urmare, pot fi substituite. Alte
mărfuri se exploatează concomitent, şi consumatorul, cumpărând una din acestea, va cumpăra neapărat
şi pe a doua, adică pe cea complementară. Din această cauză schimbarea preţului la una din mărfuri
influenţează cererea şi pentru marfa care o substituie pe prima, deci, dacă preţul la o marfă din această
categorie se majorează, atunci se măreşte şi cererea pentru marfa care o substituie. Preţul şi cererea
pentru mărfurile complementare sunt în raport invers proporţional, adică în caz că se majorează preţul
la o marfă, cererea pentru marfa complementară descreşte.
4. Aşteptările consumatorului. Asupra consumatorului influenţează şi factorul de aşteptare a unor
eventuale modificări ale veniturilor sau ale preţurilor. În acest sens aşteptarea unei majorări sigure a
venitului are efectul unei majorări realizate a venitului: se măreşte cererea pentru mărfurile normale şi
scade cererea pentru mărfurile inferioare, şi din contra, aşteptarea unei scăderi a venitului determină
consumatorul să evite efectuarea cumpărăturilor ce ar putea fi amânate. Dacă consumatorul sesizează că
preţul la anumite mărfuri se va majora, cererea lor pentru aceasta creşte, şi invers, dacă consumatorul
aşteaptă o scădere a preţului, cererea lui va fi în scădere.
5. Numărul de consumatori. Mărirea numărului de consumatori generează o tendinţă de creştere a
cererii, şi invers, micşorarea numărului de consumatori face să scadă şi cererea.
Determinanţii ce influenţează cererea trebuie să fie examinaţi ţinând cont de „condiţiile îngheţate”.
Orice modificare a curbei cererii e determinată de toţi factorii, cu excepţia preţului, şi rămân constanţi pentru
perioada dată de timp, examenându-se numai influenţa preţului asupra cantităţii cererii. Când se schimbă unul
din factori, apare o nouă relaţie dintre cerere şi preţ, ceea ce se ilustrează prin deplasarea curbei cererii spre
stânga sau spre dreapta.
6. Reclama şi publicitatea. Lipsa informaţiei privind preţul, performanţele şi disponibilitatea unui bun
este unul dintre factorii care îi împiedică pe unii consumatori să beneficieze de respectivul bun. Deşi
consumatorii pot căuta şi singuri informaţiile necesare, acestea devin mai accesibile prin reclamele
plătite de vânzători, în parte şi de consumatori, prin preţul mai mare al produsului cumpărat. Astfel, atât
consumatorii, cât şi vânzătorii, împart costul informaţiei şi ambele părţi au numai de câştigat. Pe lângă
rolul de furnizare de informaţii, cele mai multe reclame au scopul de a determina consumatorul să
cumpere bunurile unei anumite firme în dauna celor concurente. Aceasta se realizează prin încercarea
de a convinge consumatorul că bunurile în cauză sunt mai potrivite sau de o calitate superioară celor
propuse de concurenţă, cu toate că de cele mai multe ori produsele sunt similare sau au aceeaşi calitate.
Pentru economia de piaţă o importanţă
deosebită o are analiza cererii agregate (cererii
totale). Cererea agregată reprezintă valoarea totală
a bunurilor economice cerute în cadrul celor trei
sectoare – privat, public şi internaţional. Totodată,
ea poate fi evidenţiată în termeni reali prin
indicatorul macroeconomic – venitul naţional real.
Cererea agregată cuprinde: cheltuielile prevăzute
de populaţie pentru a cumpăra bunuri de consum;
investiţiile economice planificate de întreprinderile
din sectorul privat; cheltuielile programate ale
sectorului public; soldul dintre valoarea
exporturilor şi cea a importurilor (exportul net).
Nivelul cererii agregate poate fi modificat prin
intermediul politicilor macroeconomice, în special
prin politica fiscală.
Modificările, care se produc în cerere în dependenţă de modificările care au loc în preţuri şi venituri,
poartă denumirea de elasticitate a cererii. Procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a
venitului se numeşte coeficientul elasticităţii cererii. Coeficientul elasticităţii cererii în raport cu modificarea
preţului are următoarea expresie:

32
 CECp=% modificării cererii/% modificării preţului.
În mod analogic se examinează şi elasticitatea cererii în raport cu modificarea veniturilor
consumatorului:
CECv=% modificării cererii/% modificării venitului.
În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate fi: elastică, inelastică,
unitară. Cererea elastică are loc în condiţiile când CECp>1 (procentul de creştere a cererii întrece procentul de
reducere a preţului); cererea inelastică, când CECp<1 (procentul de creştere a cererii este mai mic decât
procentul de reducere a preţului); cererea unitară, când CECp=1 (procentul de creştere a cererii coincide cu
procentul de reducere a preţului).

6.3. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei.

Legea şi elasticitatea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii pe care producătorii (vânzătorii) le pot oferi
cumpărătorilor (consumatorilor) la preţuri curente într-o anumită perioadă de timp.
În funcţie de natura bunurilor se distinge: a) oferta de bunuri independente (de ex., oferta de
calculatoare, autoturisme, confecţii etc.); b) oferta complementară, când din producţia unor bunuri
principale (de ex., din care se pot fabrica conserve, salamuri etc.); c) oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite
satisfac aceeaşi cerere (de ex., cafea, ceai, lapte etc.).
Raportul dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită de mărfuri şi servicii constituie conţinutul legii
generale a ofertei. Legea generală a ofertei constă în următoarele: dacă preţul produsului creşte sau scade,
atunci volumul ofertei la fel creşte sau scade. Deci, între evoluţia preţului şi cantitatea oferită există o relaţie
directă.
Oferta, ca şi cererea, se manifestă în trei forme: individuală, de piaţă şi agregată (totală).
Oferta individuală reflectă cantitatea de mărfuri sau servicii pe care le propune producătorul
(vânzătorul) sau firma pentru realizare la piaţă într-o anumită perioadă de timp la preţuri curente.
Oferta pieţei constituie însumarea ofertelor individuale corespunzătoare fiecărui nivel al preţului pe
piaţa respectivă.
Atât oferta individuală, cât şi oferta de piaţă, afară de preţ, sunt influenţate şi de alţi factori, numiţi
determinanţi:
1. Schimbarea costului de producţie. Între nivelul costului de producţie şi cantitatea oferită există o
relaţie negativă. Reducerea costului de producţie a unui bun determină creşterea cantităţii oferite, iar
creşterea costului duce la scăderea ofertei. Reducerea costului de producţie depinde: de aplicarea
tehnologiilor noi în procesul de fabricare a bunurilor; de nivelul preţului la factorii de producţie
(salariul, resursele materiale, materia primă etc.). Costul de producţie reprezintă cel mai important
factor care determină modificarea ofertei.
2. Schimbarea preţurilor la mărfurile alternative (de ex., reducerea preţurilor la carne de vită inevitabil
va duce la majorarea ofertei carnei de porc). Totodată, din producţia unor bunuri principale (de bază)
rezultă o serie de produse secundare. Dacă preţul bunului principal creşte, celelalte condiţii rămânând
neschimbate, oferta de pe piaţa bunului secundar va spori şi invers, dacă preţul se va reduce, oferta de
pe piaţa bunului respectiv va scădea.
3. Schimbarea în numărul firmelor care produc acelaşi bun. Dacă, de ex., la piaţa respectivă au apărut
mai multe firme (vânzători), atunci evident oferta de bunul respectiv va creşte, însă dacă unele firme au
dat faliment, atunci oferta de bunuri analogice va scădea.
4. Schimbarea impozitelor, taxelor şi a subsidiilor. Majorarea impozitelor şi taxelor pe profitul firmelor
va reduce oferta şi invers, micşorarea acestora va contribui la o creştere a ofertei. Subsidiile din bugetul
statului acordate firmelor la fel contribuie la creşterea ofertei.
5. Schimbările în aşteptările producătorilor (vânzătorilor). Dacă firma aşteaptă reducerea preţului în
viitor, atunci ea va majora în prezent oferta, şi invers.
6. Schimbările în evenimentele social – politice şi naturale la fel contribuie la modificarea ofertei în
ambele direcţii.
Oferta agregată (totală) repzintă cantitatea
totală de bunuri economice disponibilă pentru
vânzare la un anumit nivel mediu al preţurilor şi
într-o perioadă de timp determinată. Mărimea
ofertei agregate poate fi exprimată printr-un
indicator macroeconomic real cum ar fi, de
exemplu, venitul naţional. Preţurile majorate
stimulează producătorii la producerea
suplimentară de mărfuri şi servicii, iar preţurile
joase, dimpotrivă, contribuie la micşorarea
volumului de mărfuri în economia naţională

33
 Segmentul AB – numit orizontal sau keynesian, reflectă situaţia de stagflaţie în economie, situaţia când
o parte considerabilă de mijloace de producţie şi de resurse de muncă nu-s utilizate. Segmentul BC numit
segment intermediar sau în creştere, reflectă situaţia când creşterea volumului real al produsului naţional este
însoţită de creşterea preţurilor asupra mărfurilor şi serviciilor. Segmentul CD numit segment vertical sau clasic,
care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă, utilizarea tuturor capacităţilor de producţie, funcţionarea
economiei naţionale la nivelul potenţialului său productiv. Curba ofertei agregate determină nivelul de echilibru
al venitului naţional.
Oferta agregată este influenţată de următorii factori: a) schimbarea preţurilor la resurse interne şi
importate. Ieftinirea resurselor contribuie la majorarea ofertei agregate, iar scumpirea acestora duce la scăderea
ofertei; b) schimbările în productivitatea muncii la nivel macroeconomic la fel contribuie la majorarea ofertei
agregate; c) schimbările în actele normative în direcţia reducerii taxelor, ratei dobânzii la fel duc la creşterea
volumului ofertei agregate.
Oferta, ca şi cererea, dispune de elasticitate. Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul
modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi
evidenţiată prin coeficientul elasticităţii ofertei, care are următoarea expresie:
CEOp=% modificării ofertei/% modificării preţului.
În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ, oferta poate fi: elastică, inelastică, unitară.
Oferta elastică reflectă cazul, când unui anumit procent de modificare a preţului îi corespunde o
modificare mai mare a cantităţii oferite. În acest caz: CEO p>1. Oferta inelastică se manifestă în cazul când
procentul modificării cantităţii oferite este mai mic decât procentul modificării preţului. Deci, CEO p<1. Oferta
cu elasticitate unitară are loc în condiţiile când unui procent în modificarea preţului îi corespunde unul similar
în schimbarea cantităţii oferite. Deci, CEOp=1.

6.4. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul de piaţă

Până acum am analizat în mod separat cererea şi

oferta. Însă pentru a stabili cum funcţionează piaţa e
necesar să se studieze modul de interacţiune a acestor
două categorii. Interacţiunea dintre consumator şi
vânzător pe piaţă este în totală concordanţă cu
principiul de alegere raţională, ceea ce presupune ca
cumpărătorii şi vânzătorii să ia decizii în dependenţă Preţul
de veniturile şi cheltuielile suplimentare. Interesele
D S
cumpărătorilor şi ale vânzătorilor se află în 4,00
permanentă stare de contradicţie. Vânzătorii ţin să
obţină preţul maxim posibil pentru marfă, iar 3,50
cumpărătorii tind să plătească pentru aceeaşi marfă 3,00 PE
preţul minim posibil. Rezolvarea acestei condiţii
echilibrează piaţa şi în acest caz cantitatea cererii e 2,50
foarte apropiată de cantitatea corespunzătoare a 2,00
ofertei.
100 că125
Preţul de echilibru contribuie la echilibrarea pieţei. Echilibrul pieţei înseamnă 150 200
toate mărfurile 300
pe care
le oferă vânzătorii sunt cumpărate, şi invers, toate mărfurile pe care ar dori să le procure cumpărătorii sunt
oferite de vânzători. Prin urmare, echilibrul pieţei are loc atunci când nici cumpărătorii şi nici vânzătorii nu au
motive să-şi modifice cantitatea cererii sau a ofertei. Piaţa în stare de echilibru prevede o egalitate a cantităţilor
de cereri şi oferte în condiţiile când acţionează preţul în vigoare.
În cazul când piaţa iese din starea de echilibru, ea tinde în mod automat spre această stare de echilibru.
Când cantitatea cererii depăşeşte cantitatea ofertei, apare deficitul, care reprezintă cererea excedentară. În toate
cazurile când preţul curent este mai mic decât preţul de echilibru al pieţei, cantitatea cererii înaintate va întrece
oferta prezentată, dând naştere deficitului. Când apare deficitul, se poate prezice că preţurile curente de piaţă se
vor majora, atingând preţurile de echilibru, deoarece în aceste cazuri vânzătorii au posibilitatea să vândă cantităţi
mai mari de mărfuri la preţuri majorate. Presiunea exercitată atât de cumpărători, cât şi de vânzători, conduce la
această majorare a preţurilor. Pe parcursul majorării preţurilor cantitatea ofertei se măreşte, iar cantitatea cererii
se micşorează. În acest caz curbele cererii şi a ofertei se vor deplasa concomitent spre punctul de intersecţie al
lor, adică spre punctul de echilibru al pieţei.
Surplusul denotă oferta excedentară. În toate cazurile când preţul curent de piaţă depăşeşte preţul de
echilibru al pieţei, cantitatea ofertei va prevala asupra cantităţii de cerere, ceea ce va crea un surplus sau o
suprasaturare a pieţei. De obicei, surplusul duce la micşorarea preţului de echilibru pe piaţă. Suprasaturarea
pieţei oferă cantităţi mai mari de mărfuri la preţuri reduse. Tendinţa pieţei de a se autoregla, cu oscilaţii spre
punctul de echilibru, permite precizarea modului de reacţie a pieţei la diverse modificări ale cererii şi ale ofertei.
Se poate aştepta că anume preţurile vor regla piaţa, înlăturând orice deficit sau surplus de mărfuri.
Astfel, se pot face următoarele concluzii:

34
  pieţele se află în stare de echilibru în cazul
când în condiţiile acţionării preţurilor
curente cantitatea cererii este egală cu
cantitatea ofertei prezentate;
 reprezentarea grafică a acestei stări a pieţei este punctul de intersecţie a curbelor de cerere şi ofertă;
 creşterea cererei poate fi reprezentată în mod grafic prin deplasarea curbei de cerere spre dreapta, ceea
ce conduce la majorarea atât a preţului nou de echilibru cât şi a cantităţii noi de echilibru (în măsura
deplasării punctului de echilibru spre dreapta pe curba ofertei);
 creşterea ofertei poate fi reprezentată în mod grafic şi prin deplasarea curbei de ofertă spre dreapta, fapt
ce conduce la o nouă creştere a cantităţii noi de echilibru şi la micşorarea noului preţ de echilibru (în
măsura în care punctul de echilibru se deplasează spre dreapta pe curba cererii);
 micşorarea cererii (deplasarea curbei cererei spre stânga) conduce atât la micşorarea preţului nou de
echilibru, cât şi a cantităţii noi de echilibru;
 micşorarea ofertei (deplasarea curbei ofertei spre stânga) conduce la creşterea preţului nou de echilibru
şi la micşorarea cantităţii noi de echilibru.
Prin urmare, în economia de piaţă modificarea preţului poate fi cauzată numai de modificările cererii şi
ofertei.

6.5. Mecanismul formării şi modificării preţului. Tipurile de preţuri

Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate oferi producătorului
(vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă. Astfel de preţ mai este numit preţ absolut.
Alături de preţul absolut există şi preţul relativ sau raportul de schimb, adică preţul bunului dat exprimat în alt
bun considerat etalon sau element de referinţă. De ex., dacă considerăm preţ etalon salariul pe oră, atunci preţul
relativ poate fi: 1 pâine = 0,5 salarii/oră; 1 kg carne = 5 salarii/oră. Analiza preţului relativ reflectă evoluţia
situaţiei economice a producătorilor şi consumatorilor.
Preţul include două componente: cheltuielile de producţie (costul) şi profitul. Între aceste componente
ale preţului există un raport invers proporţional: creşterea costului duce la micşorarea profitului, şi invers.
Asupra evoluţiei preţului influenţează două grupe de factori: interni şi externi. La factorii interni se
referă: cererea consumatorilor (utilitatea atribuită bunurilor de către cumpărător, capacitatea de plată a populaţiei
consumatoare, nevoile consumatorilor şi structurile cererei); oferta producătorilor (nivelul costurilor unitare,
abilitatea întreprinzătorului şi capacitatea de a obţine profit cât mai mare, structurile ofertei şi posibilitatea
producătorilor de a se raporta la nevoile consumatorilor, preţul bunurilor pe alte pieţe); cantitatea de monedă
aflată în circulaţie (jocul liber al cererii şi ofertei, cererea şi oferta de bani, masa monetară în circulaţie). La
factorii externi se referă: intervenţia directă a statului în reglarea preţului(stimulând cererea sau oferta de
bunuri); măsurile directe ale statului orientate spre menţinerea unor echilibre social-economice (pe piaţa muncii,
pe piaţa bunurilor agricole etc.); intervenţia întreprinderilor monopoliste în procesul de formare a preţurilor
administrate.
În economia de piaţă concurenţială preţul îndeplineşte următoarele funcţii:
1. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii economice. Preţul serveşte ca
instrument de analiză şi fundamentare a deciziilor privind introducerea noilor tehnologii, repartizarea şi
utilizarea resurselor, participarea la ciclul economic mondial.
2. Funcţia informaţională. Preţul serveşte ca un „sistem de semnale” care coordonează deciziile agenţilor
economici referitor la volumul resurselor limitate pentru producători şi a bunurilor de consum pentru
consumatori. Anume preţul contribuie la elaborarea deciziilor privind alegerile producătorilor şi
cumpărătorilor pentru soluţionarea problemei fundamentale: ce? cât? cum? pentru cine? să producă,
respectiv să achiziţioneze.
3. Funcţia de stimulare. Preţul poate contribui la dezvoltarea producţiei sau o poate stopa. Preţurile joase,
care nu asigură o rentabilitate normală sau aduc pagube, nu-i cointeresează pe producători să majoreze
volumul de producţie, şi invers.
4. Funcţia de recuperare a costurilor. Preţul trebuie să asigure agenţilor economici compensarea
cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit.
5. Funcţia de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între agenţii economici, ramuri şi sectoare ale
economiei naţionale. Agenţii economici, ramurile şi sectoarele de activitate ale căror preţuri relative se
micşorează înregistrează pierderi de venituri şi patrimoniu; situaţia este inversă la cei ale căror preţuri
relative cresc.
După modul în care se formează şi se stabilesc, preţurile pot fi:
- preţuri libere, care se formează şi evoluează în condiţiile pieţei cu concurenţă pură sau perfectă, în
care nici unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa nivelul şi dinamica preţului. Cu alte cuvinte,
preţurile libere sunt acelea, care se formează în urma confruntării cererii şi ofertei;
- preţuri administrate, care se stabilesc prin deciziile organelor statale şi ale altor centre de forţă
economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri etc.);

35
 - preţuri mixte, care se formează sub influenţa mecanismelor de piaţă (cerere, ofertă, concurenţă) şi
a mecanismelor dirijiste de reglementare (cote de taxe şi impozite care se includ în preţuri,
stabilirea nivelului de preţuri etc.).
În economia de piaţă contemporană există mai multe tipuri de preţuri, care pot fi clasificate în
dependenţă de următoarele criterii:
 după natura şi obiectul pieţei există: preţuri la mărfuri corporale, servicii; preţuri ale serviciilor
(tarife); preţuri ale factorilor de producţie; preţuri ale hârtiilor de valoare (cursuri);
 după natura şi obiectul schimbului există: preţuri industriale; preţuri agricole; preţuri la obiectele
de construcţie; preţuri la terenurile de pământ;
 după specificul tranzacţiilor există: preţuri de bursă (cotaţie); preţuri de licitaţie;
 după stadiul schimbului există: preţuri cu ridicata (en gros) şi preţuri cu amănuntul (en detail);
 preţ marginal, care acoperă cheltuielile de producţie ale ultimei partide de marfă absorbită de piaţa
respectivă;
 preţ tare, care este aplicat în condiţiile încheierii contractelor comerciale (preţul rămâne
neschimbat în termenul contractului);
 preţ mobil, numit preţ de sezon (la produsele agricole, mărfuri industriale de sezon);
 preţ riscant, preţ aplicat la utilizarea utilajului, unde cota de inovaţie e substanţială;
 preţ închis, preţ care se formează pe piaţa fantomă.
Dinamica preţurilor în economia de piaţă este însoţită de două tendinţe: de creştere şi de scădere. Aceste
tendinţe sunt influenţate de următorii factori: de nivelul şi dinamica costurilor; de cererea şi oferta de mărfuri
destinate pentru realizare; de capacitatea de cumpărare a monedei; de evoluţia preţurilor mondiale.
În actuala economie de piaţă statul, în scopul prevenirii sau atenuării unor dificultăţi economice,
asigurării stabilităţii economice, sporirii eficienţei utilizării resurselor, înlăturării unor tendinţe monopoliste şi
oligopoliste, recurge la o serie de măsuri de reglementare juridică şi normativă a funcţionării pieţei şi a formării
preţurilor la unele bunuri economice. Implicarea statului în procesul de reglementare a preţului are loc atât
direct, cât şi indirect.
Intervenţia directă a statului se referă la fixarea autoritară a preţului în situaţii extraordinare
(războaie, crize profunde şi durabile) şi la blocajul preţurilor unor produse, respectiv politica preţurilor minime şi
maxime. Stabilirea unui nivel minim al preţurilor reprezintă, de regulă, o modalitate de protejare a intereselor
producătorilor. Preţurile minime se practică în condiţiile excesului de ofertă; nivelul lor, de regulă, este superior
preţului de echilibru. Astfel de preţuri sunt larg aplicate în sectorul agrar. Preţurile maxime, denumite şi preţuri
plafon, se află sub nivelul celor determinate de preţul de echilibru. Asemenea preţuri sunt stabilite atunci când
cantitatea cerută este superioară celei oferite, existând o penuire de produse. Eliminarea excesului de cerere şi
asigurarea echilibrului pieţelor implică măsuri de ordin economico-financiar, care stimulează oferta pe termen
lung (credite preferenţiale, scutiri fiscale, tarife vamale etc.).
Intervenţia indirectă a statului asupra procesului de formare a preţurilor se manifestă prin
următoarele măsuri şi politici: achiziţionarea de către stat a unor produse şi stocarea lor; acordarea de facilităţi la
exportul unor bunuri; practicarea unor politici selective de credite; acordarea diferitor subvenţii; acoperirea unei
părţi a cheltuielilor de comercializare a bunurilor etc.

6.6. Concurenţa şi tipurile pieţelor concurenţiale

Unul din mecanismele principale ale economiei de piaţă este concurenţa. Concurenţa reprezintă un
proces de confruntare specifică dintre agenţii economici (vânzători) pentru atragerea de partea lor a clientelei
(cumpărătorilor). Concurenţa reflectă un raport de forţe între agenţii economici pe piaţa bunurilor de consum şi
servicii şi pe piaţa factorilor de producţie. În cadrul concurenţei agenţii economici competitivi sunt avantajaţi şi
câştigă, iar cei necompetitivi suferă pierderi sau sunt eliminaţi din afaceri.
Concurenţa îndeplineşte mai multe funcţii care în ansamblu determină rolul economic al ei:
 concurenţa stimulează iniţiativa, inovaţia, spiritul creativ al agenţilor economici, duce la eliminarea
industriilor învechite şi la extinderea celor noi, la afirmarea progresului în toate ramurile economiei
naţionale;
 concurenţa reprezintă calea cea mai reuşită de satisfacere a intereselor producătorilor şi consumatorilor,
deoarece ea impune producătorul să reducă costurile de producţie, să majoreze volumul capitalului în
scopul obţinerii profiturilor majorate. Însă aceste acţiuni ale producătorului duc la creşterea volumului
de producţie şi la îndestularea cerinţelor consumatorilor;
 concurenţa stimulează tendinţa de egalizare a înzestrării cu factori de producţie a întreprinderilor,
întrucât fiecare agent economic este înteresat să aibă cheltuieli cât mai mici;
 concurenţa favorizează reducerea preţurilor, deoarece în lupta de concurenţă câştigă acel agent
economic care oferă mărfuri la preţuri mai joase;

36
  concurenţa contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor prestate, deoarece calitatea
serveşte ca instrument de luptă concurenţială între agenţii economici;
 concurenţa, prin mecanismul preţurilor şi acţiunii legilor generale a cererii şi ofertei, orientează
activitatea economică, duce la repartizarea eficientă a resurselor economice pe ramuri şi localităţi şi
utilizarea lor profitabilă.
Concurenţa este determinată de un set de factori care constituie mediul şi structura concurenţială,
printre care pot fi menţionaţi: numărul şi importanţa vânzătorilor şi cumpărătorilor în economia naţională, în
ramura sau localitatea respectivă; gradul de diversificare a produsului; gradul de transparenţă a pieţei; gradul de
mobilitate a factorilor de producţie; facilităţile sau limitările producătorilor la intrarea în ramura respectivă;
gradul de libertate în determinarea preţurilor, raportul dintre cerere şi ofertă; nivelul dezvoltării economice;
conjunctura politică internă şi externă; mentalitatea economică a populaţiei.
Lupta de concurenţă între agenţii economici include două metode: de natură economică şi de natură
extraeconomică. Lupta de concurenţă de natură economică include: reducerea cheltuielilor de producţie;
reducerea preţurilor de vânzare; ridicarea calităţii mărfurilor şi serviciilor; acordarea unor facilităţi clienţilor;
lansarea de noi produse; publicitatea; organizarea de servicii postvânzare. Lupta de concurenţă de natură
extraeconomică include: furtul de informaţii de la concurenţi; răspândirea de informaţii false despre concurenţi;
cumpărarea unor specialişti de la concurenţi şi utilizarea lor în interesul propriu; atragerea pe căi ilegale a unor
surse de sponsorizare ş. a.
În funcţie de aceste metode de luptă concurenţială, concurenţa poate fi divizată în: concurenţă loială şi
concurenţă neloială. Concurenţa loială prevede folosirea nediscriminatoare de către agenţii economici a
metodelor luptei de concurenţă (concurenţa de natură economică). Concurenţa neloială prevede: descreditarea
produselor concurentului; aplicarea informaţiei false faţă de concurent; organizarea spionajului industrial,
corupţie, acte de diversiune etc.
În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de concurenţă: perfectă şi imperfectă.
Concurenţa perfectă presupune asemenea raporturi de piaţă încât: toţi vânzătorii (producătorii) îşi
vând toată producţia la preţul pieţei, iar toţi cumpărătorii (consumatorii) pot cumpăra la preţul pieţei atât cât
doresc, fără a-l influenţa.
Piaţa cu concurenţă perfectă are următoarele trăsături:
 atomicitatea participanţilor, situaţia când există pe piaţă un număr mare de vânzători şi
cumpărători de putere concurenţială egală sau apropiată, astfel încât nici unul din ei să nu poată
influenţa în favoarea sa cantităţile de mărfuri oferite sau cerute, şi nici preţul la acestea;
 omogenitatea produselor pe piaţa cu concurenţă perfectă. Produsele trebuie să fie omogene,
pentru ca cumpărătorului să-i fie indiferent de la ce vânzător procură marfa;
 intrarea liberă noilor producători în ramură, să nu existe bariere juridice sau instituţionale de
mobilitate a factorilor de producţie;
 elasticitatea pieţei. Piaţa cu concurenţă perfectă trebuie să fie elastică, adică adaptarea fără
restricţii a ofertei la cerere şi invers în raport cu modificarea preţului;
 transparenţa pieţei, situaţia când toţi participanţii pieţei sunt informaţi referitor la cerere, ofertă,
calitate, preţ etc.
Piaţa cu concurenţă perfectă e considerată numai în cazul, dacă toate aceste cinci trăsături sunt prezente
în mod simultan. Dacă cel puţin lipseşte una din trăsăturile sus-numite, atunci avem situaţie de piaţă cu
concurenţă imperfectă sau impură.
Pe piaţa cu concurenţă perfectă preţul se formează la nivelul punctului de intersecţie dintre curbele
cererii şi ale ofertei, situaţie în care cantităţile cerute sunt egale cu cele oferite.
Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în trei forme: piaţă de monopol; piaţa cu concurenţă
monopolistică; piaţa cu concurenţă de oligopol.
Piaţa de monopol presupune existenţa unui singur producător (vânzător) ce produce şi ţine la control
oferta unor valori de producţie sau de consum. O întreprindere e considerată în situaţie de monopol atunci, când
este singura producătoare a unui bun, nefiind concurată de alţi producători interni sau externi. Dacă pe piaţa unui
bun sau serviciu omogen există un număr mare de producători, puşi în faţa unui singur cumpărător, care fixează
volumul de producţie şi preţul de cumpărare, atunci apare situaţia de piaţă de monopson, iar dacă un singur
producător intră în relaţii de schimb cu un singur cumpărător, atunci apare situaţia de piaţă de monopol
bilateral.
Monopolul apare în urma intensificării concurenţei imperfecte, concentrării şi centarlizării capitalului.
Monopolul se manifestă în următoarele forme: monopoluri naturale (deţinerea sau controlul unor resurse cu
calităţi deosebite); monopolul asupra mărcii comerciale; monopolul tehnologic (generat de proprietatea asupra
patentului noului produs); monopolul reducerii costurilor de producţie (firmele concurente nu pot rezista la
costuri de producţie marginale); monopolul instituţional, generat de funcţionarea unor firme supuse controlului
de stat (apă, gaze, energie electrică etc.).
Piaţa de monopol are următoarele trăsături:

37
  existenţa unui vânzător la nivel de ramură. În realitate rolul de monopol îl poate juca proprietarul
unor izvoare de apă minerală, a unei fabrici de materiale de construcţie specifice, a unui lot de vii
unicale etc.;
 în piaţa de monopol lipsesc substituenţi adecvaţi. De ex., firma-monopol de dobândire şi prelucrare
a diamantelor practic nu are alternative;
 în piaţa de monopol are loc fixarea preţului de către firmă, care, de regulă, acoperă costurile de
producţie şi aduce un profit respectiv. Preţurile stabilite de firmă constituie preţuri de monopol.
Preţurile de monopol pot fi în unele cazuri mai joase de preţul de echilibru al pieţei, deoarece firma
obţine profituri ridicate în urma realizării unui volum mai mare de mărfuri;
 în condiţiile pieţei de monopol firma are posibilitate de a alege atât preţul, cât şi cantitatea de
bunuri ce urmează a fi produse şi vândute;
 piaţa de monopol, de regulă, blochează intrarea în ramura respectivă a altor firme. De ex.,
monopolul natural de asigurare a consumatorilor cu apă, gaze, energie electrică va bloca intrarea
altor firme în acest domeniu de activitate.
Piaţa cu concurenţă monopolistică reflectă acea situaţie de pe piaţă, când vânzătorii şi cumpărătorii
pot influenţa raportul dintre cerere şi ofertă, nivelurile de preţuri în intenţia de a obţine profituri mari şi stabile.
Concurenţa monopolistică reprezintă un segment important al concurenţei imperfecte şi se defineşte prin
existenţa concomitentă a diferenţierii produselor şi a unui număr mare de vânzători.
Piaţa cu concurenţă monopolistică are următoarele trăsături:
 pe piaţa cu concurenţă monopolistică există mai mulţi producători, produsele cărora sunt similare,
dar neomogene, fapt ce-i permite furnizorului să influenţeze preţul, preferinţele consumatorului şi
cantitatea produsă. De ex., în industria de confecţii a S.U.A. există 32 de firme, care coasă costume
şi paltoane pentru bărbaţi. Între aceste firme are loc o luptă de concurenţă monopolistică;
 piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin diferenţierea produselor în dependenţă de
calitatea mărfurilor şi forma de deservire (prin utilitate, prin performanţele tehnico-economice,
design etc.);
 intrarea noilor firme în piaţa cu concurenţă monopolistică este relativ uşoară, deoarece în ramură
activează mai multe firme, fapt ce face imposibilă subordonarea lor reciprocă;
 efectuarea unui control limitat asupra preţurilor. Consumatorii preferă să procure mărfuri şi servicii
de la anumiţi vânzători, chiar dacă preţurile sunt relativ mai majorate;
 concurenţa monopolistică se desfăşoară în temei în afara preţurilor (în dependenţă de nivelul
costurilor de producţie, reclamei, calitatea mărfurilor, semnele de firmă etc.). Firma monopolistă
poate exercita o putere de monopol datorită dreptului conferit de marca de fabricaţie.
Maximizarea profitului pe piaţa cu concurenţă monopolistică se obţine la acel volum al producţiei la
care costul marginal este egal cu venitul marginal.
Analiza concurenţei monopoliste evidenţiază că în condiţiile actuale se extinde tot mai mult concurenţa
prin produse, care asigură consumatorului cel mai înalt grad de satisfacţie.
Piaţa cu concurenţă de oligopol reprezintă o formă de concurenţă imperfectă, care, de regulă, cuprinde
o ramură sau domeniu de activitate. O ramură se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr mic
de producători domină producţia şi vânzarea unui produs. Oligopolistă poate fi considerată orice firmă produsele
căreia sunt omogene, iar unităţile economice sunt de dimensiuni mari (industria metalelor feroase, aluminiului
etc.) sau care produce bunuri diferenţiate, dar care domină împreună ramura respectivă (de ex., firmele mari din
ramura de producţie a automobilelor).
Piaţa cu concurenţă de oligopol are următoarele trăsături:
 piaţa cu concurenţă de oligopol cuprinde un număr limitat de producători (3 – 7 firme), care deţin o
parte importantă din piaţa de desfacere respectivă;
 pătrunderea pe o piaţă de oligopol este, dacă nu imposibilă, cel puţin dificilă. Oligopolul se
protejează prin diferite bariere şi restricţii;
 în piaţa cu concurenţă de oligopol există controlul general al preţurilor, interdependenţa şi
incertitudinea. În condiţiile de oligopol fiecare producător poate fixa volumul de produse şi
volumul de vânzări, însă preţul de realizare şi profitul fiecăruia depinde de deciziile celorlalţi
producători.
Oligopolurile pot fi grupate în: oligopoluri concentrate şi oligopoluri antagoniste. Oligopolurile
concentrate sunt întemeiate pe acorduri secrete şi se manifestă în formă de cartel (acorduri între producătorii de
produse omogene referitor la nivelul de preţuri şi la divizarea pieţelor de desfacere). Oligopolurile antagoniste
se află într-o concurenţă continuă atât prin jocul de preţuri, cât şi prin schimbări de caracteristici ale produsului.
Metodele de concurenţă antagonistă sunt diverse: majorarea volumului de vânzări, lansarea produselor noi prin
publicitate (reclamă), demonstrarea calităţii produselor realizate, vânzarea produselor în rate pe termen lung,
spionajul economic, şantajul, acte de diversiune, corupţie etc.
În ţările cu economie de piaţă are loc reglementarea funcţionării pieţei prin promovarea unor acţiuni
de menţinere, restaurare sau consolidare a mediului economico-legislativ necesar desfăşurării normale a

38
concurenţei. Aceste reglementări cuprind două direcţii: prima – reglementarea juridică a tranzacţiilor comerciale
şi a concurenţei în scopul controlului şi limitării tendinţelor monopoliste; a doua – supravegherea respectării
măsurilor luate de legislativ privind desfăşurarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste.
Concurenţa perfectă are următoarele trăsături:

1. Atomicitate .Apariţia pe piaţă a unui număr mare de vînzători şi cumpărători.

2. Omogenizarea producţiei.
3. Fluiditatea pieţei.
4. Mobilitatea perfectă.
5. Transparenţa pieţei.

Tema 7 Piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor factoriale

1. Piaţa muncii şi salariul.
2. Piaţa capitalului real şi dobânda.
3. Piaţa funciară şi renta.
4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale.

7.1. Piaţa muncii şi salariul

Economistul francez din sec. XIX J.B.Say a formulat teoria celor trei factori de producţie (munca,
capitalul şi natura), utilizarea cărora aduce la formarea pieţelor respective (piaţa muncii, piaţa capitalului şi piaţa
resurselor naturale) şi la generarea celor trei venituri fundamentale: salariul, dobânda (profitul) şi renta.
Piaţa muncii reprezintă un ansamblu de relaţii în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de muncă,
au loc negocieri privind angajarea de lucrători, mărimea salariului care trebuie plătit şi condiţiile de muncă, pe
care trebuie să le creeze agenţii economici.
Obiectul tranzacţiilor pe piaţa muncii îl constituie forţa de muncă, care se vinde şi se cumpără ca orice
alt bun economic. Piaţa muncii include următoarele mecanisme de bază: cererea de muncă, oferta de muncă şi
preţul muncii (salariul).
Cererea de muncă (forţă de muncă) reprezintă cantitatea de muncă salariată pe care agenţii economici
sunt dispuşi s-o achiziţioneze într-o anumită perioadă de timp. Această cantitate depinde de numărul locurilor de
muncă disponibile.
Cererea de muncă poate fi elastică sau inelastică. Cu cât elasticitatea cererii în funcţie de preţ a unui bun
este mai mare, cu atât va fi mai mare şi elasticitatea cererii pentru munca folosită la producerea bunului
respectiv. De ex., o creştere a salariilor minerilor va conduce la o creştere a preţului la cărbune. Această creştere
de preţ va determina o scădere mai mult decât proporţională a cantităţii cerute de cărbune şi, în consecinţă, o
scădere importantă în cantitatea de muncă cerută. Cu cât costul muncii are o pondere mai mare în costul total, cu
atât mai mare va fi elasticitatea cererii de muncă. Dacă salariile reprezintă o proporţie mare din costul total, o
creştere a salariilor va conduce la o creştere substanţială a costului total. Prin urmare, producţia va fi redusă şi
vor fi angajaţi mai puţini muncitori.
Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii pe care o poate efectua populaţia aptă de muncă ce
doreşte să se angajeze la un moment dat. Oferta de muncă nu include persoanele ocupate în gospodăria casnică,
militarii, studenţii şi alte persoane care desfăşoară activităţi nesalariate.
Oferta muncii are următoarele particularităţi: ea se formează într-o perioadă de timp mai îndelungată (în
decursul unei noi generaţii); constituirea ofertei muncii nu se desfăşoară exclusiv pe principii economice, ea este
supusă şi legilor demografice; oferta de muncă are o mobilitate relativ redusă (migrarea forţei de muncă este
limitată din mai multe motive); populaţia activă este dispusă să participe la muncă în funcţie de vârstă, sex,
starea sănătăţii, condiţiile de muncă etc.; resursele de muncă nu se pot conserva (orice neparticipare la muncă
înseamnă pierdere atât pentru individ, cât şi pentru societate).
Oferta de muncă, ca şi cererea, poate fi elastică sau inelastică. Oferta de muncă pentru un anumit
domeniu de activitate va fi elastică, din moment ce o creştere a salariului din acel domeniu va determina un
număr de muncitori să se transfere din alte domenii către acesta. Elasticitatea, totuşi, va fi diferită în funcţie de
durata perioadei de timp avută în vedere. Cu cât durata va fi mai mare, cu atât elasticitatea ofertei va fi şi ea mai
mare.
În calitate de subiecţi ai pieţei de muncă pot fi:
 ofertanţii de muncă (persoanele purtătoare a forţei de muncă);
 sindicatele şi alte organizaţii ale salariaţilor, oficii de agenţi de plasare;
 patronatul, agenţii economici (purtători al cererii de muncă sau a ofertei de locuri de muncă);

39
  statul, care poate influenţa raportul dintre cererea şi oferta de muncă prin politica de investiţii, bugetară,
fiscală, de credit, etc.
Din punct de vedere al cererii şi ofertei de muncă, piaţa muncii poate fi divizată în: piaţa muncii cu
Dm şi piaţa muncii cu ofertă
cerere limitată Sm limitată. Piaţa muncii cu cerere limitată are permanent un potenţial mare
de rezervă de forţe de muncă. Asemenea pieţe ale muncii se întâlnesc în prezent în mai multe ţări subdezvoltate.
Piaţa muncii cu ofertă limitată se manifestă prin gradul ridicat de utilizare a forţei de muncă. În condiţiile
acestei pieţe: lipseşte concurenţa dintre angajaţi şi şomeri; angajarea forţei de muncă este garantată; există un
deficit al forţei de muncă.
Se
Un element important al pieţei muncii este
bursa muncii, care reprezintă o instituţie ce
îndeplineşte funcţia de intermediar dintre antreprenori
şi salariaţi în procesul de angajare a forţei de muncă.
În majoritatea ţărilor bursele de muncă
sunt instituţii statale şi sunt dirijate de ministerul muncii, iar în unele ţări astfel de burse au statut de instituţie
privată. Principalele funcţii ale bursei de muncă sunt: înregistrarea şomerilor; înregistrarea locurilor de muncă
vacante; angajarea la lucru a şomerilor; studierea conjuncturii pieţei de muncă şi prestarea informaţiei respective;
testarea persoanelor care doresc să fie angajate în câmpul de muncă; orientarea profesională a şomerilor;
acordarea indemnizaţiilor de şomer.
Piaţa muncii joacă un rol semnificativ în stabilitatea şi dezvoltarea economiei naţionale: asigură
orientarea ocupării eficiente a forţei de muncă la nivel de firmă, ramură şi economie naţională în ansamblu; oferă
posibilitatea satisfacerii cerinţelor economiei naţionale în forţă de muncă; oferă informaţie privind concordanţa
cererei cu oferta de muncă de care se ţine seama în elaborarea politicilor de pregătire a cadrelor, de orientare
profesională a tineretului, de restructurare a învăţământului; influenţează asupra pieţei capitalului, pieţei
bunurilor materiale şi a serviciilor şi a echilibrării în ansamblu a economiei naţionale.
Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii îl constituie preţul muncii (salariul). În sens larg
salariul reprezintă venitul care revine lucrătorului în schimbul muncii sale sau plata pentru remunerarea muncii.
În sens îngust salariul reprezintă plata pentru forţa de muncă utilizată în diferite domenii de activitate. Referitor
la noţiunea salariului există diferite abordări. De ex., liberalii clasici consideră, că salariul natural reprezintă
minimul necesar pentru existenţa salariatului şi familiei sale, care nu poate fi depăşit în jos întrucât existenţa
salariatului devine imposibilă, şi nici în sus, pentru că antrenează creşterea natalităţii, ceea ce ar conduce la
creşterea ofertei de muncă şi ca urmare la o scădere a salariului la nivelul său natural. În viziunea liberalilor
neoclasici salariul nu este plata pentru muncă, ci reprezintă o sumă ce corespunde unui anumit raport dintre
utilitatea pe care o are munca pentru salariat şi pentru capitalist, când discutilitatea şi productivitatea sa
marginală sunt egale. Actualmente este larg aplicată abordarea, că salariul reprezintă o expresie a raportului
dintre sindicate, puterea politică şi presiunea şomajului.
Salariul depinde de următoarele criterii de bază: importanţa muncii salariatului pentru firmă, ramură,
societate; nivelul de calificare a lucrătorului şi complicitatea muncii; cantitatea muncii; calitatea muncii;
rezultatele muncii; acoperirea cheltuielilor de reproducţie a forţei de muncă. Statul aplică măsuri de reglementare
a relaţiilor de muncă: stabileşte condiţiile pentru folosirea forţei de muncă, durata muncii şi a concediilor,
securitatea muncii, executarea contractului de muncă; intervine asupra condiţiilor de remunerare a muncii,
stabileşte procedura de fixare a salariilor în domenii de activitate; exercită rolul de arbitraj în relaţiile dintre
salariaţi şi patronat.
Trebuie de deosebit salariul nominal şi salariul real. Salariul nominal este cantitatea de bani care
revine lucrătorului pentru un anumit timp de muncă (oră, zi, săptămână, lună, an). Mărimea salariului nominal
depinde de: preţul forţei de muncă, care se creează pe piaţa muncii sub influenţa cererii şi ofertei; situaţia
economică care se creează la diferite faze ale ciclului economic (la faza declinului economic salariul scade, iar la
faza avântului – creşte); politica statului şi a antreprenorilor în domeniul de salarizare. Statul determină minimul
salariului, iar antreprenorii determină salariul în dependenţă de posibilităţile firmei.
Salariul real reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii, care pot fi procurate în baza salariului nominal.
Salariul real reprezintă capacitatea de cumpărare a salariului nominal. Salariul real depinde de: mărimea
salariului nominal; nivelul de preţuri asupra mărfurilor şi serviciilor; mărimea impozitelor; capacitatea de
cumpărare a banilor. Salariul real nu creşte în aceeaşi proporţie ca şi salariul nominal. De ex., salariul nominal
poate să crească, însă salariul real poate să rămână la acelaşi nivel sau chiar să scadă, dacă vor spori preţurile la
bunurile economice şi vor creşte impozitele şi alte plăţi obligatorii.
Salariul se manifestă în următoarele forme principale:
1) salariul pe unitate de timp este salariul prin care plata pentru muncă se face în funcţie de timpul
lucrat (oră, zi, săptămână, lună, an). Unitatea de măsură a salariului pe unitate de timp este preţul
minim al unei ore de muncă. De ex., în S.U.A. plata minimă pe oră constituie 6,25 dolari, în Anglia
– 3,20 lire sterline;

40
 2) salariul în acord (cu bucata) este o formă de salarizare prin care remunerarea lucrătorului se face
în raport cu cantitatea de bunuri produse. Salariul în acord poate fi exprimat: a)în acord direct, când
salariul se stabileşte după un tarif constant; b) în acord progresiv, când tariful pe unitate de produs
se majorează în anumite proporţii în dependenţă de gradul de îndeplinire a sarcinii; c) în acord
premial, când salariatul primeşte diferite premii pentru rezultate obţinute în muncă; d) în acord
global, când o formaţiune de lucrători (brigadă) îndeplineşte un volum de lucru la termenul stabilit
pentru care primeşte salariul respectiv;
3) salariul colectiv este salariul stabilit în urma negocierilor dintre patronat şi sindicate la nivel de
ramură de activitate;
4) salariul social este acea parte din venitul naţional, care este destinată pentru plata accidentelor de
muncă, bolilor profesionale şi altor plăţi cu caracter social.
Salariul are tendinţa de diferenţiere, care este condiţionată de:
 inegalitatea lucrătorilor. Lucrătorii se deosebesc după capacităţile fizice şi intelectuale, după
nivelul de instruire şi pregătire. Salariile sunt cu atât mai mari cu cât pentru îndeplinirea unei
funcţii au fost necesare mai multe studii care solicită timp şi costuri de pregătire;
 neomogenitatea felurilor de muncă. În economie există munci prestigioase şi mai puţin
prestigioase, munci de inovaţie, conducere, organizare cu rezultate diferite în funcţie de natura lor
şi căror le corespund remuneraţii diferite;
 inegalitatea pieţelor de muncă. În diferite pieţe de muncă coraportul dintre cererea şi oferta de
muncă este diferit, ce inevitabil influenţează asupra diferenţierii salariului.
Salariul la fel diferă în mare măsură de la o ţară la alta, adică au loc deosebiri naţionale. Deosebirile
naţionale ale salariului sunt condiţionate de următorii factori: a) nivelul diferit al valorii forţei de muncă (în ţările
economic dezvoltate cheltuielile pentru reproducţia forţei de muncă sunt mai majorate decât în ţările
subdezvoltate); b) nivelul diferit de intensitate a muncii (munca mai intensivă creează într-o unitate de timp o
valoare mai mare, deci şi salariul este mai majorat); c) nivelul diferit al productivităţii muncii (în ţările
dezvoltate productivitatea muncii e mai înaltă decât în ţările slab dezvoltate, deci şi salariul e mai ridicat); d)
nivelul diferit de organizare a muncitorilor în sindicate (la întreprinderile mari, unde acţionează sindicatele,
nivelul salariului e mai sporit decât la firmele unde organizaţiile sindicale lipsesc sau se manifestă insuficient).
În Republica Moldova salariul este reglat de legislaţia în vigoare şi are tendinţa de creştere (tab. 7.1).
Conceptele referitoare la salariu.
Adam Smit confirmă că salariul e întemeiat pe muncă şi că el reprezintă o parte din muncă din care e exclus
renta şi venitul.
David Ricardo consideră că salariul reprezintă numai o parte din volumul creat de lucrător în procesul de
producere. El afirmă că salariul trebue să fie egal cu valoarea minimă de existenţă a lucrătorului şi a familiei
sale.
Karl Marx afirmă aă salariul nu este plata pentru muncă dar este preţul de muncă.

Criteriile de bază în determinarea salariului

1. Însemnătatea economică a muncii pentru firmă, ramură, societate în ansamblu.
2. Nivelul de calificare a lucrătorilor şi complicitatea muncii.
3. Calitatea muncii
4. Rezultatele muncii.
Cerinţele faţă de salariu
1 Ele trebuie să acopere cheltuielele legate de reproducţia forţei de muncă.
2. Trbuie să contribuie la reducerea preţului de cost.
3. Fondul de salarizare la nivelul macroeconomic trebuie să asigure ocuparea deplină a populaţiei.

7.2. Piaţa capitalului real şi dobânda

Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul atragerii şi plasării
fondurilor băneşti, relaţii rezultate din confruntarea cererii şi ofertei de capital.
Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici la un moment dat şi
nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Cererea de capital are următoarele componente: capitalul
solicitat pentru investiţii; resursele suplimentare destinate pentru funcţionarea capitalului împrumutat şi pentru
plata dobânzilor; mijloacele necesare pentru formarea de rezerve.
Oferta de capital reflectă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la un moment dat
şi la un anumit preţ (dobândă). Oferta de capital include: economiile care se formează în perioada dată (la
întreprinderi); capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosire anterioară; capitalurile băneşti care devin
disponibile pentru un interval de timp.

41
 Piaţa capitalului privită în sens îngust reflectă confruntarea cererii şi ofertei de capital real, iar în sens
larg – ea cuprinde toate posibilităţile de procurare ale capitalului, respectiv pieţele de credit şi titlurilor de
valoare.
Piaţa capitalului cuprinde două componente principale: piaţa capitalului pe termen scurt şi piaţa
capitalului pe termen mijlociu şi lung. Piaţa capitalului pe termen scurt (numită piaţă monetară) cuprinde
relaţiile care se formează în domeniul atragerii şi plasării fondurilor pe termen scurt (până la un an). Astfel de
piaţă deserveşte operaţiunile interbancare şi efectuează operaţiuni cu active financiare care au scadenţă scurtă
(cambii, bilete de ordin, certificate de depozit). Piaţa de capital pe termen mijlociu şi lung (numită piaţă
financiară) cuprinde relaţiile în legătură cu atragerea şi plasarea de fonduri pe termen mijlociu (1 – 5 ani) şi pe
termen lung (peste 5 ani). Piaţa pe termen mijlociu şi lung include următoarele componente: piaţa financiară
formată din piaţa acţiunilor, obligaţiunilor şi altor titluri financiare pe termen lung; piaţa împrumuturilor pe gaj
de titluri pe termen lung (lombardul); piaţa ipotecară.
Unul din mecanismele de funcţionare a pieţei de capital este dobânda. Dobânda reprezintă un venit
însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică şi apare sub formă de excident în
raport cu capitalul avansat. În sens restrâns dobânda reprezintă un excident ce revine proprietarului de capital cu
împrumut. În sens larg dobânda reprezintă un excident ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii
normale.
Dobânda îndeplineşte următoarele funcţii: influenţează asupra procesului de deplasare a factorilor de
producţie şi folosirea lor eficientă; serveşte ca pârghie de stimulare a firmelor şi a populaţiei în economisirea
unei părţi din venituri; serveşte ca modalitate de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi
realizarea unui profit normal; serveşte ca instrument de redistribuire a veniturilor.
Pentru deponenţi dobânda apare ca un venit obţinut de la bancă în contul sumelor depuse, iar pentru
agenţii economici, care procură credite, dobânda apare sub formă de cheltuieli de producţie, care se includ în
costul total de producţie.
Dobânda totală (brută) se divizează în următoarele componente: a) primă de risc, care constituie o
compensare a riscului la care este supus plătitorul. Prima de risc depinde de volumul de capital împrumutat şi de
termenul şi condiţiile de restituire; b) cheltuielile de gestiune suportate de împrumutător pentru a controla
solvabilitatea împrumutului; c) dobândă pură, ceea ce rămâne din dobânda brută (totală) după scăderea primei de
risc şi a cheltuielilor de gestiune.
Mărimea absolută a dobânzii constituie masa dobânzii (D). Masa dobânzii este direct proporţională cu
mărimea creditului acordat, durata lui şi rata dobânzii (d). Rata dobânzii este raportul procentual dintre masa
D
dobânzii şi capitalul împrumutat ( d'   100% ). În dependenţă de forma de calcul dobânda poate fi simplă
C
sau compusă. Dobânda simplă reprezintă remunerarea plătită sau primită pentru serviciul unui capital în
condiţiile în care acesta nu este capitalizat. Dobânda simplă se calculeată astfel: D s  d 'C , unde: Ds
– dobânda simplă; d - rata dobânzii; C – capitalul dat cu împrumut (sau creditul). Dobânda compusă reprezintă
remunerarea plătită sau primită pentru serviciul unui capital în condiţiile capitalizării sale. Dobânda compusă
presupune transformarea dobânzii primite în capital, ajungându-se astfel să se calculeze dobânda la dobândă.
Dobânda compusă se calculează astfel: D = C(1+d)n, unde: d - rata dobânzii; n – numărul de ani; C –
capitalul dat cu împrumut.
Rata dobânzii se manifestă în două forme: rată nominală şi rată reală. Rata nominală a dobânzii
reprezintă taxa dobânzii exprimată la cursul curent, fără a ţine cont de inflaţie. Rata reală reprezintă taxa
nominală a dobânzii calculată în dependenţă de nivelul inflaţiei. De ex., rata nominală a dobânzii este de 13%,
iar inflaţia în decursul anului a crescut cu 6%. În acest caz rata reală a dobânzii va constitui 7% (13-6).
Rata dobânzii este influenţată de următorii factori:
 rata profitului. Rata dobânzii trebuie să fie mai mică decât rata profitului, deoarece în caz contrar
întreprinzătorii nu vor valorifica investiţii;
 cererea şi oferta de capital de împrumut. Dacă creşte cererea de capital, atunci creşte şi dobânda, iar
dacă sporeşte oferta de capital, atunci dobânda are tendinţa de scădere;
 riscul pentru cei ce acordă capital de împrumut. Cu cât riscul este mai mare, cu atât şi dobânda este
mai ridicată, şi invers;
 inflaţia. Inflaţia, de regulă, contribuie la majorarea ratei dobânzii;
 conjunctura economică. În perioada de relansare economică, în scopul stimulării investiţiilor de
capital, rata dobânzii scade, iar în perioada de recesiune ea creşte.
Rata dobânzii diferă de la o ţară la alta, ceea ce are ca efect deplasarea capitalurilor disponibile în
căutarea celei mai ridicate ratei ale dobânzii şi reorientarea fluxurilor de capital pe ţări în dependenţă de mărimea
ratei dobânzii.

7.3. Piaţa funciară şi renta

42
 În economia de piaţă în rând cu piaţa muncii şi piaţa capitalului funcţionează piaţa funciară (piaţa
resurselor naturale). Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor: cererea, oferta, preţul,
concurenţa. Însă spre deosebire de restul pieţelor, piaţa funciară este inelastică, deoarece volumul resurselor
naturale este relativ limitat. Cererea faţă de resursele naturale are tendinţa de creştere în urma sporirii progresului
tehnico-ştiinţific, iar oferta de resurse naturale este inelastică faţă de modificarea preţului.

43
Renta economică se manifestă în următoarele forme:
Renta funciară (sau renta pământului). În condiţiile sistemului de producţie feudal renta funciară se
manifesta în trei forme: renta în muncă – situaţia cănd ţăranul şerb era obligat să lucreze pe pământul moşierului
un anumit număr de zile pe săptămână sau an; renta în produse – situaţia când ţăranul şerb dădea moşierului o
parte din produsul creat sub formă de produse agricole; renta în bani – situaţia când ţăranul şerb plătea
proprietarului funciar o sumă de bani pentru pământul arendat. În condiţiile economiei mixte renta funciară
îmbracă două forme: a) renta funciară absolută,care reprezintă suma încasată de proprietarul funciar de la
arendaş, drept chirie pentru terenul arendat, indiferent de calitatea şi poziţia acestuia; b) renta funciară
diferenţială, care se formează pe baza deosebirilor de fertilitate a terenurilor şi a poziţiei faţă de centrele de
aprovizionare şi desfacere. Arendaşii care arendează loturi de pământ mai fertile primesc un profit suplimentar,
care este însuşit în formă de rentă diferenţială de proprietarii funciari. Acest supliment de profit apare în baza
diferenţei dintre preţul producţiei agricole de pe loturile slabe şi preţul individual de pe loturile bune. În sectorul
agrar preţurile se formează pe baza cheltuielilor de pe loturile mai puţin fertile, deoarece loturile bune nu-s în
stare să satisfacă în deplin cerinţele populaţiei în produse agricole.
1. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de proprietarii unor suprafeţe de teren de pe care se
obţin produse în cantităţi limitate şi care sunt foarte solicitate de consumatori (cultivarea anumitor soiuri de
poamă, fructe, legume, etc.). aceste produse se realizează, de regulă, la un preţ de monopol relativ înalt.
2. Renta minieră apare în ramurile de extracţie şi exprimă plata exercitată de arendaş proprietarului pentru
terenul arendat şi exploatarea zăcămintelor aflate în subsolul acestuia.
3. Renta din construcţii se formează sub influenţa cererii şi ofertei faţă de terenurile de construcţie şi poziţia
lor în centrele urbane. Astfel de rentă influenţează asupra preţului de chirie a locuinţelor.
4. Renta de raritate reprezintă suma de bani ce revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri
economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.
Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului. Pământul, ca şi orice alt factor de
producţie, se vinde şi se cumpără pe piaţa factorilor de producţie. Preţul pământului este renta capitalizată la
R
dobânda zilei. Formula preţului pământului: Pp=   100% , unde: Pp – preţul pământului; R – renta; d - rata
d'
dobânzii. Evoluţia şi dinamica preţului asupra pământului depinde de următorii factori:
 cererea şi oferta de terenuri agricole. Creşterea cererii duce la ridicarea preţului asupra
pământului şi respectiv a rentei funciare;
 cererea şi oferta de produse agricole legate de sporirea numerică a populaţiei şi a volumului de
materie primă necesar pentru industria prelucrătoare. Creşterea cererii faţă de produsele agricole
contribuie la sporirea preţurilor asupra acestor produse şi la creşterea preţului asupra terenurilor de
pământ;
 mărimea şi evoluţia rentei. Creşterea rentei funciare inevitabil duce la ridicarea preţului la
terenurile de pământ;
 posibilitatea folosirii alternative a pământului (construirea unui stadion, bazin, cazino etc.) poate
să aducă proprietarului o rentă mai mare decât anterior;
 rata dobânzii. Preţul pământului se află în raport invers proporţional cu dinamica ratei dobânzii;
 ameliorarea poziţiei terenurilor agricole (investirea suplimentară de capital în sistemul de
irigare, în îngrăşăminte minerale, în tehnologii noi agricole etc.).

7.4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale

Unul din rezultatele finale de utilizare eficientă a factorilor de producţie este obţinerea profitului.
Profitul se prezintă ca un excedent de venit obţinut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic peste
costul acestora. Privit în sens larg, profitul reprezintă diferenţa între veniturile şi cheltuielile efectuate de către o
unitate economică, iar în sens restrâns reprezintă o formă a produsului net, care se autonomizează în procesul de
utilizare a unei părţi din valoarea nou creată.
În practica contabilă profitul este privit ca un rezultat financiar pozitiv al unei firme, ca o diferenţă
dintre încasările şi cheltuielile firmei date.
Referitor la natura economică a profitului există mai multe abordări: unii economişti consideră că
profitul este un venit cuvenit o recompensă pentru aportul agenţilor economici la progresul tehnico-economic,
economisirea resurselor, satisfacerea unor nevoi sociale; alţii sunt de părerea că profitul reprezintă o remunerare
a capitalului sau a proprietarilor capitalului pentru contribuţia pe care o aduc la existenţa şi progresul societăţii; a
treia afirmă că profitul este o formă de manifestare a plusvalorii creată de muncitori şi însuşită în mod gratuit de
proprietarii capitalului; a patra grupă de economişti menţionează că profitul reprezintă expresia sintetică a
eficienţei activităţii oricărei unităţi economice.

44
 Profitul poate fi divizat în profit normal şi supraprofit (profitul peste cel normal). Profit normal e
considerat acel profit, care recuperează toate cheltuielile agentului economic. La acest nivel de profit firmele nu
sunt încurajate nici să intre în afacere, dar nici să o părăsească. Supraprofitul reprezintă excidentul de profit
peste cel normal, considerat mai remunerativ, mai stimulativ pentru agentul eonomic. De ex., dacă o firmă este
monopolistă sau oligopolistă şi deci are o putere oarecare pe piaţă, ea ar putea să obţină un profit peste cel
normal pe termen lung folosind bariere la intrare care să restricţioneze accesul unor firme noi.
Profitul exercită următoarele funcţii:
 funcţia de stimulare a iniţiativei şi a riscului. De ex., dezvoltarea şi lansarea unui nou produs pe piaţă
poate fi o reuşită ori un eşec. Astfel, riscul poate fi asociat cu rezultatul incert atât al activităţii deja
existente, cât şi a celor novatoare. Un program reuşit va genera pentru firmă un profit peste normal;
 funcţia de orientare generală a activităţii economice. Profitul este scopul final al oricărei activităţi
economice. Firma, care nu obţine profit, practic nu poate funcţiona;
 funcţia de autofinanţare a firmei. Asigurarea procesului de dezvoltare a firmei are loc din contul
profiturilor obţinute;
 funcţia de sursă de venit. Din contul profiturilor întreprinderilor are loc formarea surselor de venituri atât
în bugetul de stat, cât şi în bugetele locale;
 funcţia de cultivare a spiritului de economisire. În scopul majorării profitului firma exercită măsuri de
economisire a resurselor materiale, financiare şi de muncă.
Profitul se manifestă în următoarele forme:
1. profitul brut – diferenţa dintre venitul total al firmei şi costul de producţie total;
2. profitul normal – câştigul minim acceptat de agentul economic pentru desfăşurarea unei activităţi
(salariul întreprinzătorului pentru munca proprie, dobânda la capitalul propriu, chiria pentru
utilizarea încăperilor firmei etc.). Profitul normal, de regulă, este inclus în costul total al producţiei;
3. profitul pur (profitul net) – diferenţa dintre profitul brut şi profitul normal. Profitul pur reprezintă
acea parte din profitul brut care rămâne după plăţile impozitelor şi altor plăţi obligatoare;
4. profitul de monopol – profit obţinut de agenţii economici care deţin poziţii monopoliste în
domeniul de producţie sau desfacere şi care realizează produsele lor la preţuri de monopol;
5. dividend – formă specifică de profit încasată de acţionari (posesorii de acţiuni) din contul
veniturilor societăţii pe acţiuni.
Mărimea profitului îţi găseşte expresia în masa şi rata profitului. Masa profitului reprezintă suma
absolută a câştigului obţinut de o firmă, ramură sau economia naţională în ansamblu. Rata profitului reprezintă
P
raportul dintre masa profitului şi costul de producţie. Formula ratei profitului: p   100% , unde: p - rata
CP
profitului; P – masa profitului; CP – costul de producţie. În practica cotidiană sunt utilizate şi alte expresii ale
ratei profitului, cum ar fi:
P
 rata comercială a profitului: pc   100% , unde: pc - rata comercială a profitului; P – masa
CA
profitului; CA – cifra de afaceri;
P
 rata economică a profitului: pe   100% , unde: pe - rata economică a profitului; P – masa
ATF
profitului; ATF – activele totale ale firmei (proprii şi împrumutate);
P
 rata financiară a profitului: pf   100% , unde: pf - rata financiară a profitului; P – masa
AP
profitului; AP – activele proprii ale întreprinderii.
Masa şi rata profitului sunt influenţate de următorii factori:
 nivelul productivităţii muncii. Cu cât productivitatea muncii este mai înaltă, cu atât mai mult firma
majorează masa profitului;
 de nivelul costurilor de producţie. Costul de producţie şi profitul se află în raport invers proporţional:
dacă creşte costul, atunci profitul scade, iar dacă costul de producţie se reduce, atunci creşte profitul;
 de mărimea şi dinamica preţurilor de vânzare. Dacă cresc preţurile la mărfurile fabricate, iar
costurile de producţie rămân neschimbate, atunci masa profitului va avea tendinţa de sporire, şi invers;
 de volumul, structura şi calitatea activităţii economice, de nivelul activităţilor de marketing şi
management;
 de distribuirea echitabilă a veniturilor factoriale între posesorii factorilor de producţie;
 de viteza de rotaţie a capitalului. Cu cât timpul destinat pentru aprovizionare, producere şi realizare a
mărfurilor va fi mai scurt, cu atât mai repede firma va obţine profitul aşteptat.

1.

Tema 8 Piaţa resurselor financiare

45
 1. Piaţa financiară şi structura ei.
2. Piaţa de capital: concepte, trăsături, structură. Cererea şi oferta de capital.
3. Piaţa monetară, cererea şi oferta de monedă.
4. Sistemul de credit: esenţa, formele, funcţiile.
5. Sistemul bancar şi politica monetară a Băncii Centrale (cazul Republicii Moldova).
6. Piaţa valutară.

8.1. Piaţa financiară şi structura ei

Piaţa financiară reprezintă ansamblul relaţiilor dintre ofertanţii şi utilizatorii de fonduri băneşti, pe
termen scurt, mediu şi lung. Ea asigură sistemul de legături complexe dintre persoanele fizice, juridice şi guvern,
care au fonduri băneşti disponibile şi cei care au nevoie de aceste fonduri.
Totodată, piaţa financiară constituie cadrul în care se comercializează hârtiile de valoare (valorile
mobiliare) sub forma:
- efectelor comerciale (cambiile),
- sub forma activelor financiare, adică a titlurilor de credit (obligaţiuni emise de întreprinderi sau
guvern pe diferite termene) şi titlurilor de proprietate (acţiunile societăţilor),
- ori sub alte forme, cum ar fi, certificatele de trezorerie ş. a.
Conform Legii Republicii Moldova privind cambia nr. 1527-XII din 22 iunie 1993, cu modificări şi
completări ulterioare „cambia este un titlu de credit care reprezintă o creanţă scrisă, întocmită conform
prevederilor acestei legi, ce oferă posesorului acesteia dreptul cert şi exigibil de a cere la scadenţa creanţei
de la debitor, iar în caz de neonorare a acestei cereri şi de la alte persoane obligate prin cambie, achitarea
sumei de bani indicate.”
Cambiile se emit în calitate de instrumente de plată pentru mărfuri livrate şi servicii prestate. Astfel
cambiile sunt instrumente de credit comercial, adică titluri negociabile de comerţ care fac dovada existenţei unei
creanţe privind o anumită sumă care trebuie să fie plătită la o anumită dată.
În literatura de specialitate noţiunea de activ este abordată din mai multe puncte de vedere:
a) În plan juridic, activul este definit ca totalitatea drepturilor cu conţinut economic, aflate în
proprietatea unei persoane fizice sau juridice. Exemple de active patrimoniale pot fi: bunurile corporale şi
necorporale.
b) Ca noţiune contabilă, activul reprezintă o parte a bilanţului ce demonstrează mărimea mijloacelor
de care dispune o firmă pentru desfăşurarea activităţii sale. În componenţa activului intră:
1. bunuri corporale, aşa-numite tangibile, adică care pot fi transmise (pământ, clădiri utilaje etc.);
2. bunuri necorporale, aşa-numitele active intangibile (brevete, mărci de comerţ, vechimea firmei,
imaginea firmei);
3. drepturi patrimoniale formate din titluri de valoare (cambii, obligaţiuni, acţiuni,bilete de ordin);
4. alte drepturi băneşti în numerar sau în cont.
c) În sens economic, activul desenează un bun care are valoare pentru deţinătorul său.
Activul în sens economic poate prezenta:
1. valoare de schimb (marfa);
2. valoare de investiţii sau valoare-capital, care fiind utilizată aduce un venit.
Exemple:
1. bunurile de echipament, numite şi bunuri de capital (maşini, utilaje, instalaţii), servesc la crearea
producţiei şi permit prin, vânzarea lor, obţinerea de profit;
2. pământul pus în exploatare aduce rentă, iar locuinţele – chirii;
3. bonurile de tezaur produc dobânzi;
4. acţiunile dau dreptul la dividende.
În raport cu natura procesului de valorificare, activele pot fi:
1. reale – bunuri corporale (tangibile) şi necorporale (intangibile);
2. financiare, care sunt materializate în înscrisuri (hârtii sau înregistrări în cont), care consacră
drepturile băneşti ale deţinătorului lor, precum şi drepturile acestuia asupra unor venituri viitoare rezultate din
valorificarea activelor respective (dobânzi, dividende).
Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor reale şi ele relevă caracterul dual al
economiei de piaţă:
1. economia reală, care include procesele materiale de producere a bunurilor şi serviciilor pentru
consumul individual sau pentru reluarea producţiei;
2. economia financiară (simbolică), adică procese de tip informaţional, reprezentate de mişcarea
banilor şi a hârtiilor de valoare.
Activele financiare se clasifică:
1. active bancare – rezultate din operaţiunile specifice băncilor şi instituţiilor asimilate. Specificul
pentru aceste active, care produc dobânzi, este că ele nu au caracter negociabil, dar prezintă un grad ridicat de
siguranţă (risc redus);

46
 2. active nebancare – rezultate din operaţiuni de investiţii (plasament) şi sunt concretizate în titluri de
valoare cu caracter negociabil. În această categorie se includ activele de capital şi activele monetare.
Activele de capital, rezultă din plasamente pe termen lung şi dau dreptul la obţinerea unor venituri
viitoare (dobânzi, dividende). Ele sunt negociabile pe piaţa de capital. Activele monetare rezultă din plasamente
pe termen scurt şi sunt negociabile pe piaţa monetară. Specificul lor – grad înalt de lichiditate, respectiv
posibilitatea transformării operative şi pe o bază de continuitate în fonduri băneşti.
Certificatele de trezorerie (bonurile de trezorerie) reprezintă o valoare mobiliară (hârtii de
valoare),care sunt emise de tezaurul public (Trezoreria Centrală de Stat). Trezoreria Publică este împuternicită să
execute Bugetul la partea de venituri şi cheltuieli. Pe lângă aceste funcţii trezoreria mai are un serviciu de
execuţie a veniturilor şi cheltuielilor tuturor persoanelor juridice cu caracter public. Prin urmare acestea îşi
păstrează disponibilităţile în depozit la tezaurul public. Prin urmare, pe baza acestor depozite de mijloace băneşti
trezoreria poate emite bonuri de tezaur. Resursele procurate în acest mod constituie pentru stat un important
mijloc de finanţare ce poate fi utilizat fie pentru acoperirea golurilor temporare de casă ale bugetului
administraţiei centrale de stat, fie pentru acordarea unui sprijin financiar întreprinderilor publice sau
colectivităţilor locale confruntate cu situaţii de deficit bugetar. Astfel resursele de trezorerie, constituie astfel,
reprezintă un împrumut pe termen scurt (până la un an) contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur.
Bonurile de tezaur trebuie răscumpărate de către stat la scadenţă, dar obligatoriu pe parcursul anului bugetar în
care a fost contractat împrumutul, plătind totodată o dobândă.
Principalele operaţiuni efectuate pe piaţa financiară sunt:
1. Constituirea depozitelor bancare (deschiderea conturilor) şi acordarea de credite, deci deschiderea de
conturi pe termen scurt, mediu şi lung pentru clienţii societăţilor bancare.
Ansamblul relaţiilor de credit, pe diferite termene, care se derulează prin intermediul unor mijloace care nu
au caracter negociabil, constituie piaţa bancară.
2. Comercializarea activelor comerciale şi financiare. Acestea reprezintă tranzacţii care facilitează
finanţarea directă şi indirectă prin transferul titlurilor comerciale şi financiare negociabile şi constituie piaţa
hârtiilor de valoare.
Prin aceste activităţi, piaţa financiară:
- asigură transferul fondurilor băneşti de la cei care au un surplus, către cei care au nevoie de aceste
fonduri băneşti;
- reduce costul transferurilor, datorită specializării şi utilizării unor mijloace moderne;
- reprezintă un mijloc eficient şi echitabil de realocare a resurselor financiare şi nonfinanciare de către
guvern;
- asigură transferul de fonduri către cele mai profitabile domenii de activitate;
- stimulează mişcarea capitalurilor în direcţia restructurării şi modernizării economiei naţionale.
Unele din operaţiunile efectuate pe piaţa financiară vizează o perioadă scurtă de timp, până la un an, iar
altele vizează perioade şi mai îndelungate de timp.
În funcţie de acest criteriu, piaţa financiară este compusă din:
- piaţa monetară;
- piaţa capitalului.
Fiecare din aceste componente cuprind mai multe segmente de piaţă specializate. Aceste două
componente ale pieţei financiare se deosebesc şi prin faptul că pe piaţa monetară se utilizează, de regulă,
active comerciale (cambiile), iar pe piaţa capitalului - active financiare, în special acţiuni şi obligaţiuni.
În acelaşi timp, între cele două pieţe, precum şi între diferitele segmente ale acestora, există o strânsă
interdependenţă. Aceasta înseamnă că, în anumite condiţii, creditele pe termen scurt se pot transforma în credite
pe termen mediu şi lung, că activele bancare se pot transforma în active financiare, că obligaţiunile se pot
transforma în acţiuni etc.
Datorită acestui fapt Guvernul poate să influenţeze, prin intermediul celor două componente ale pieţei
financiare volumul investiţiilor, gradul de ocupare, volumul şi structura producţiei, nivelul preţurilor etc.
Fluxul general al fondurilor între instituţiile financiare şi componentele pieţei financiare se prezintă
astfel:

Menţionăm, că în literatura de specialitate piaţa financiară este definită ca ansamblul pieţei de capital şi a
pieţei monetare.
Din punct de vedere a sferei de cuprindere, în literatura economico-financiară s-au structurat două
concepţii referitoare la piaţa capitalului: concepţia anglo-saxonă şi concepţia continental-europeană
(franceză). În concepţia anglo-saxonă, piaţa de capital formează împreună cu piaţa monetară piaţa financiară. În
acest context piaţa de capital este sinonimă cu piaţa valorilor mobiliare şi asigură investirea capitalurilor pe
termen mediu şi lung. Piaţa monetară realizează atragerea şi plasarea capitalurilor pe termen scurt prin
intermediul pieţei interbancare, a pieţei scontului, a pieţei efectelor de comerţ, a pieţei certificatelor de depozit, a
pieţei eurovalutelor etc.
În concepţia continental-europeană, piaţa de capital are o structură complexă care cuprinde: piaţa
monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară.

47
 Unele ţări din Europa centrală (România, de exemplu) pun în evidenţă concepţia anglo-saxonă, potrivit
căreia piaţa de capital este o componentă a pieţei financiare. Acest punct de vedere este susţinut şi de autori.
Întrun sens foarte general obiectul pieţei financiare îl constitue activele financiare al căror rol în economia de
piaţă creşte şi se diversifică continu. Activele reprezintă bunurile care au capacitatea de a genera fluxuri de
venituri în viitor.
Există două categorii principale de active: fizice şi financiare. Activele fizice reprezintă fondurile fixe.
Activele financiare cuprind rezervele monetare inclusiv hîrtiile de valoare. Pentru unii agenţi economici hîrtiile
de valoare reprezintă instrumente prin intermediul cărora se asigură acoperirea unor necesităţi de finanţare. Sunt
hîrtiii de valoare pe termen scurt şi pe termen lung.. Hîrtiile de valoare sunt cu venituri fixe-obligaţiunile şi
acţiunile preveligiate, şi cu venituri variabile-acţiunile ordinare.
Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung, emitentul-debitor, deţinătorul-creditor.
Acţiunea este un titlu de proprietate care dovedeşte participarea deţinătorului la capitalul social al societăţii
comerciale pe acţiuni carea a emis titlu.

8.2. Piaţa de capital: esenţă, trăsături, instrumente şi structură.

Cererea şi oferta de capital

Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile
disponibile şi dispersate din economie sunt dirijate către agenţii economici sau către orice structuri publice şi
private care solicită fonduri. Piaţa de capital funcţionează ca un mecanism de legătură între cei la nivelul cărora
se manifestă un surplus de capital (investitorii) şi cei care au nevoie de capital (emitenţii).
Fluxurile de capital dintre emitenţi şi investitori sunt puse în evidenţă de emisiunea şi tranzacţionarea
unor instrumente specifice, respectiv, valorile mobiliare. Astfel piaţa de capital poate fi definită formal ca „loc
de întâlnire” a vânzătorilor şi cumpărătorilor de valori mobiliare.
Piaţa de capital are următoarele trăsături:
1. este o piaţă deschisă, în sensul că plasamentul este efectuat în marea masă a investitorilor, iar
tranzacţiile cu valori mobiliare au caracter public;
2. produsele pieţei sunt instrumente pe termen mediu (1-5 ani) şi lung (peste 5 ani). Pe piaţa de capital
banii sunt investiţi pe o perioadă mai mare de un an, în timp ce pe piaţa monetară, resursele sunt utilizate pentru
finanţări pe termen scurt (până la un an);
3. valorile mobiliare, ca produse ale pieţei, se caracterizează prin negociabilitate (posibilitatea transmiterii
către alte persoane pe baza mecanismului cerere-ofertă cu respectarea legislaţiei) şi transferabilitate. Ele pot fi
transferate de la un posesor la altul, oferind investitorului posibilitatea de a vinde oricând produsul respectiv la
un preţ specific condiţiilor pieţei, sau care rezultă din negociere la un moment dat;
5. tranzacţionarea valorilor mobiliare nu este directă, ci intermediară. Intermediarii au un rol
important în ceea ce priveşte punerea în contact a emitenţilor cu investitorii sau a
investitorilor ce deţin valori mobiliare în portofoliu cu cei care doresc să le cumpere. Riscul
investiţiei aparţine întotdeauna investitorilor şi nu emitenţilor.
6. Piaţa de capital oferă modalităţi de investire, respectiv de atragere a capitalului, diferite de
cele specifice sistemului bancar. Ca o alternativă la constituirea depozitelor bancare,
investitorii por achiziţiona valori mobiliare, iar emitenţii pentru a nu apela la credite bancare
pot atrage capitaluri prin emisiune de acţiuni şi obligaţiuni.
Obţinerea de fonduri pentru investiţii în active pe termen lung evidenţiază contribuţia importantă pe
care pieţele de capital le au asupra dezvoltării economice:
1. eficienţa, competitivitatea şi solvabilitatea sectorului financiar;
2. mobilizarea economiilor financiare;
3. solvabilitatea sectorului societăţilor comerciale;
4. descentralizarea proprietăţii şi distribuirea avuţiei;
5. accesul societăţilor noi şi în formare la finanţarea prin acţiuni.
În măsura în care acţiunile şi obligaţiunile reprezintă forme de investiţii viabile şi relativ sigure cu un
venit atractiv pe termen lung, ele îndeplinesc două funcţii:
1. acţiunile generează un stimulent de a economisi şi investi, spre deosebire de consum, ori de a
cumpăra terenuri şi proprietăţi imobiliare (prin aceasta alimentând speculaţiile din acest sector) sau de a căuta
alternative de investiţii mult mai profitabile în străinătate;
2. obligaţiunile concurează cu depozitele bancare ce pot fi subiect al controlului ratelor dobânzii. Acest
lucru exercită o presiune de a menţine ratele „controlate” ale dobânzii mai aproape de ratele de „piaţă”, ceea ce
este posibil să reflecte inflaţia şi penuria de fonduri.
Aşadar, instrumentele principale care activează pe piaţa capitalului sunt acţiunile şi obligaţiunile,
ele, la rândul lor, formând pieţe corespunzătoare.

48
 Acţiunile sunt titluri financiare emise de o firmă (societate comercială, companie) pentru constituirea ,
mărirea sau restructurarea capitalului propriu. Pentru firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale de
mobilizare a fondurilor proprii. Totalul acţiunilor emise de o firmă constituie capitalul social.
La emisiune, acţiunile au o anumită valoare nominală sau paritară, care rezultă din împărţirea
capitalului social la numărul de acţiuni emise. Numărul de acţiuni deţinut de o persoană fizică sau juridică este
materializat în certificatul de acţiuni, care trebuie să conţină următoarele informaţii:
1. valoarea nominală;
2. numele companiei emitente;
3. numărul acţiunilor emise;
4. un număr de identificare a titlului (asociat fiecărei acţiuni);
5. un număr de înregistrare dat de organul de control al pieţei financiare;
6. un desen greu de reprodus, care are menirea de a împiedica falsificarea certificatului;
7. semnătura persoanei autorizate din partea firmei emitente;
8. data;
9. numele persoanei fizice sau juridice care poate utiliza certificatul de acţiuni, dacă acţiunile sunt
nominative;
10. numărul de acţiuni la care se referă certificatul.
Caracteristicile acţiunilor:
1. acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală;
2. acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social;
3. acţiunile sunt indivizibile;
4. acţiunile sunt instrumente negociabile, ele putând fi transmise altei persoane în virtutea legii cererii
şi ofertei.
După modul de identificare a deţinătorului acţiunii se deosebesc acţiuni nominative şi acţiuni la
purtător.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau în formă dematerializată
(înscris electronic, adică înregistrări pe suport magnetic), prin înscrieri în cont. Înscrierile trebuie să
îndeplinească anumite standarde referitoare la imprimarea, înscrierea, securitatea, astfel încât să se evite
falsificarea lor. Acţiunile dematerializate pot fi numai acţiuni nominative.
În cazul acţiunilor la purtător nu se specifică numele deţinătorului, iar acestea se materializează în
formă fizică. Ele se pot transmite fără nici o formalitate, cel care le deţine fiind recunoscut ca acţionar.
După drepturile pe care le generează, acţiunile se grupează în acţiuni ordinare şi acţiuni
preferenţiale.
Acţiunile ordinare reprezintă fracţiuni egale ale capitalului social şi conferă drepturi egale deţinătorilor
lor. Acestea reprezintă dovada participării la societate. Atunci când persoana cumpără acţiuni ale unei societăţi,
ea dobândeşte drepturi şi obligaţiuni ca asociat:
- răspundere limitată – dacă societatea va da faliment, răspunderea acţionarilor va fi limitată la valoarea
investiţiei lor;
- transferul acţiunilor – acţionarii au dreptul de a vinde, tranzacţiona, sau transfera acţiunile altor persoane;
- declararea dividendelor – când societatea emitentă declară dividendul, acţionarul are dreptul la acest
dividend;
- rapoartele anuale – acţionarul are dreptul să primească o situaţie anuală a societăţii;
- repartizarea activului şi lichidarea – dacă societatea trebuie să fie dizolvată sau dacă dă faliment,
acţionarii au dreptul la repartizarea activului rămas, după acoperirea pasivului exigibil (care este cerut legitim);
- dreptul comun în materie, care impune oricărei societăţi pe acţiuni să înregistreze emisiunile de acţiuni în
Registrul Comerţului şi să ţină evidenţa acţionarilor într-un Registru al Acţionarilor.
Deoarece evidenţa acţionarilor este dificilă şi aproape imposibilă în cazul acţiunilor tranzacţionate, sunt
create instituţii specifice ce au drept unic obiectiv de activitate ţinerea Registrelor Acţionarilor.
Principalele drepturi pe care le conferă acţiunile ordinare sunt: dreptul la vot şi dreptul la dividend.
Dreptul la vot.
Numărul de voturi este dat de numărul acţiunilor (exemplu: fiecare acţiune ordinară îndreptăţeşte
deţinătorul la un singur vot. Dar există posibilitatea ca prin actul constitutiv să se stabilească un alt raport între
numărul acţiunilor deţinute de o persoană fizică sau juridică şi numărul voturilor aferente. Spre exemplu: toţi
acţionarii care depăşesc procentul de 30% din totalul acţiunilor societăţii vor avea pentru acţiunile ce depăşesc
30% drept la vot în următoarea proporţie: 1 vot la 3 acţiuni). Concentrarea unui mare număr de voturi în mâna
unui singur acţionar reprezintă o pârghie prin intermediul căreia se poate, în ultimă instanţă dicta politica
societăţii.
Dreptul la dividend.
Principalul drept patrimonial al acţionarului ordinar este dreptul de a primi dividende. Potrivit normelor
legale în vigoare dividendele se vor plăti acţionarilor proporţional cu cota de participare la capitalul social, dacă
prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel. În procesul distribuirii dividendelor legea dă posibilitate societăţilor
comerciale să-şi stabilească singure politica dividendelor: dividendele se distribuie numai dacă se înregistrează
profit. Adunarea Generală a Acţionarilor este organul care decide în funcţie de politica investiţională şi actul

49
constitutiv al societăţii, dacă se vor distribui sau nu dividende. Practica internaţională arată, de exemplu,că
societăţile tinere, în plină dezvoltare, sau cele care încearcă să-şi conserve capitalul nu plătesc, de regulă,
dividende acţionarilor ordinari.
Pentru emitenţi, emisiunea de acţiuni ordinare este modalitatea cea mai simplă de atragere a capitalului
din exterior, deoarece nu presupune o plată la scadenţă, spre deosebire de un împrumut.
Investitorul are ca scop fructificarea capitalului investit, aşteptând mai multe categorii de venituri
posibile, ca: dividendul, câştigul din capitalizare (dacă societatea are un potenţial ridicat), câştigul din speculaţie
(diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare.
Unele investiţii în acţiuni pot fi considerate mai sigure sau conservatoare, în timp ce altele sunt foarte
riscante sau speculative.
Menţionăm, că investiţia în acţiuni, comparativ cu alte instrumente, este una din cele mai riscante
investiţii.
Acţiunile preferenţiale.
Acţiunile preferenţiale conferă posesorului lor calitatea de coproprietar şi asigură o rentabilitate minimă
pe baza unui dividend fix care, de regulă, se plăteşte înaintea dividendelor la acţiunile ordinare.
Deţinătorii acţiunilor preferenţiale nu beneficiază de dreptul la vot (în afara cazului în care a fost dispus
altfel prin contractul preferenţial).
Conform actului constitutiv acţiunile preferenţiale pot conferi titularului diferite drepturi:
1. dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra profitului distribuibil al exerciţiului financiar, înaintea
oricărei alte prelevări.
Nivelul dividendului poate fi exprimat printr-o sumă fixă, sau în mărime procentuală şi reprezintă suma
ce trebuie plătită la sfârşitul anului financiar. Dacă rata dividendului este exprimată procentual, procentul se
aplică la valoarea nominală a acţiunii şi nu la valoarea de piaţă a acesteia. De exemplu, o acţiune preferenţială cu
o rată a dividendului de 8% şi cu o valoare nominală de 10.000 de lei generează un dividend fix de 800 lei /
acţiune anual;
2. drepturile recunoscute acţionarilor ordinari, cu excepţia dreptului de vot.
Acţiunile preferenţiale sun considerate valori mobiliare cu venit fix. Din acest grup fac parte şi
obligaţiunile societăţilor comerciale, de stat, municipale şi ale autorităţilor centrale şi locale, dacă se emit la o
rată fixă a dobânzii.
Pentru a face acţiunile preferenţiale mai atractive, societăţile emitente şi societăţile de valori mobiliare
stabilesc anumite caracteristici pentru ele, care sunt:
- rata dividendelor;
- clauza de răscumpărare (ori de nerăscumpărare);
- clauza de convertibilitate (ori de neconvertibilitate);
- clauza de cumulativitate (ori de necumulativitate);
- clauza de participare;
- rata modificabilă;
- clauza de returnabilitate;
Fiecare dintre acestea are efecte asupra structurii financiare a societăţii.
Rata dividendului.
Dividendul trebuie să fie competitiv faţă de alte valori mobiliare cu venit fix. Pentru a concura cu
valorile cu venit fix într-o perioadă în care rata dobânzilor este ridicată, emitenţii sunt nevoiţi să stabilească
pentru o acţiune preferenţială o rată a dividendului foarte ridicată.
Clauza de răscumpărare.
Dacă societatea consideră că ratele dobânzilor vor scădea în câţiva ani şi, prin urmare, ea va putea
atrage capital la o rată a dividendului mai scăzută, în viitorul nu prea îndepărtat, emitentul poate prevedea o
clauză de răscumpărare.
Clauza de convertibilitate.
Această clauză permite deţinătorului de acţiuni preferenţiale să-şi convertească acţiunile din
preferenţiale în ordinare, momentul ales depinzând, în mare măsură, de preţul acţiunilor ordinare.
Convertibilitatea este exprimată în rata de conversie, adică câte acţiuni ordinare pot fi obţinute pentru fiecare
acţiune preferenţială. De exemplu, în cazul ratei de conversie egală cu 2 la 1, atunci fiecare acţiune preferenţială
poate fi convertită în două acţiuni ordinare. Rata de conversie este stabilită de Adunarea Generală a Acţionarilor.
De exemplu, dacă preţul de piaţă al unei acţiuni preferenţiale este 1000 de lei / acţiunea, iar preţul de piaţă al
unei acţiuni ordinare este de 500 de lei / acţiunea, atunci rata de conversiune este 2 la 1, iar cele două categorii
de acţiuni se află la paritate.
Clauza de cumulativitate.
Dacă societatea emitentă care are în circulaţie acţiuni preferenţiale cu clauză de cumulativitate nu a
obţinut profit, apoi nici deţinătorii de acţiuni nu vor primi dividende. Dividendul cuvenit se acumulează în toţi
anii în care se înregistrează pierderi şi se plăteşte integral în primul an în care se înregistrează profit. Dacă
acţiunea preferenţială este necumulativă şi societatea emitentă într-un an nu obţine profit, dividendul aferent este
pierdut pentru totdeauna.
Clauza de participare (la profit).

50
 Societăţile emitente care obţin un profit variabil (pozitiv, mare, zero), pot oferi o acţiune preferenţială
participativă, care oferă posibilitate deţinătorului de a obţine un dividend suplimentar. În aşa caz, dacă
societatea înregistrează pierderi, deţinătorii unei astfel de acţiuni nu va primi dividende, iar dacă înregistrează
profit primesc rata prestabilă a dividendului plus un dividend suplimentar dacă acţiunile preferenţiale conţin
clauza de participare.
Acţiunea preferenţială la o rată modificată.
O formă mai nouă de acţiune preferenţială este cea cu rata modificabilă caracterizată prin aceea că rata
dividendului este stabilită periodic, fiind legată, de regulă, de nivelul dobânzilor la obligaţiunile emise de stat.
Schimbarea şi actualizarea ratei dividendului, pentru a reflecta ratele dobânzilor curente contribuie la menţinerea
valorii de piaţă a acţiunilor aproape de preţul său de emisie.
Acţiunea preferenţială returnabilă.
Returnabilitatea există numai la acţiunile preferenţiale cu rată modificată. Această clauză îi permite
deţinătorului să decidă momentul cel mai potrivit pentru a primi un preţ convenabil.
Astfel, fiecare acţiune preferenţială poate fi în parte răscumpărabilă, convertibilă, cumulativă sau
participativă sau poate combina unele din aceste caracteristici (cumulativă şi participativă).
Atât pentru investitori, cât şi pentru emitenţi cunoaşterea acestor caracteristici sunt necesare pentru a
face un plasament cât mai reuşit.
Interesul investitorului de a cumpăra o acţiune, imediat după emiterea ei, este motivat de:
1. dividendul pe care-l aduce această acţiune;
2. creşterea valorii de piaţă în raport cu preţul ei de achiziţie.

Evaluarea acţiunilor.
Valoarea unei acţiuni poate fi considerată sub următoarele aspecte:
1. Valoarea nominală (VN), egală cu rezultatul împărţirii capitalului social (CS) la numărul de acţiuni
(N) emise:
CS
VN  .
N
Valoarea nominală este o valoare convenţională, pe baza căreia este împărţit capitalul între asociaţi. În
funcţie de această valoare, este prevăzută prin statut o remunerare de bază a acţionarilor.
2. Valoarea de piaţă este preţul la care se efectuează schimbul de acţiuni. Această valoare se prezintă
sub forma cursului bursier. Cursul este rezultatul raportului cerere-ofertă, care este influenţată de situaţia
economico-financiară a emitentului, caracterizată prin rata de creştere a rezultatelor financiare; evoluţia pieţei
bursiere naţionale şi internaţionale.
Pentru un investitor pe piaţa de capital, decizia de investire este influenţată de informaţiile pe care le
poate obţine privind evaluarea acţiunilor lor la un moment dat . În acest scop este necesar de efectuat evaluarea
financiară a acţiunilor.
Evaluarea financiară se realizează pe baza unor indicatori financiari, cum ar fi:
a. Profitul pe acţiune (PPA), care exprimă capacitatea emitentului de a obţine profit, şi se calculează
după relaţia:
Pn
PPA  ,
N
unde: PPN – profitul pe acţiune;
Pn – profitul net (calculat după plata impozitului pe profit);
N – numărul total de acţiuni existente pe piaţă.
b. Dividendul pe acţiuni (DPA), calculat atât ca dividend brut repartizat cât şi dividend net:
Pnr
DPA  ,
N
unde: DPA – dividendul pe acţiune;
Pnr – profitul nerepartizat acţionarilor;
N – numărul total de acţiuni existente pe piaţă.
Dividendul pe acţiuni reprezintă, pentru posesorul acţiunii, venitul produs de investiţia sa.
c. Randamentul unei acţiuni, este produs atât de dividend, cât şi de creşterea valorii de piaţă a
acţiunii:
D  C1  C 0
R  100 .
C0
Profitabilitatea unei acţiuni se poate determina cu relaţia:
D1  P1  P0
rp1/0   100,
P0

51
 unde: rp – rata profitului unei acţiuni;
D – dividendul;
P – preţul de piaţă al acţiunii;
1 – perioada curentă;
0 – perioada de bază.

Obligaţiunile sunt instrumente de credit, pe termen mediu şi lung, emise de societăţi comerciale sau de
organisme ale administraţiei de stat centrale şi locale. Obligaţiunile certifică deţinătorului dreptul de a încasa o
dobândă şi de a recupera suma investită dintr-o dată la scadenţă sau în tranşe pe durata de viaţă. Obligaţiunile
sunt titluri de creanţă negociabile asupra societăţii, ca şi acţiunile, dar se deosebesc de acestea printr-o serie de
caracteristici:
1. caracterul rambursabil al capitalului mobilizat prin emisiunea şi vânzarea acestora;
2. scadenţa acestora;
3. dobânda, în general fixă, ca preţ al închirierii capitalului financiar;
4. durata de viaţă.
Toate elementele menţionate mai sus, individualizează obligaţiunile în cadrul portofoliului de titluri şi
determină metode diferenţiate de gestiune a lor.
Emitenţi ai obligaţiunilor sunt statul şi administraţiile publice locale, precum şi agenţii economici care
îşi procură pe această cale resurse împrumutate, renunţând la creditul tradiţional.
Investitorii pe piaţa obligaţiunilor sunt persoanele fizice şi juridice din ţară şi din străinătate, care deţin
capitaluri băneşti temporar disponibile.
Clasificarea obligaţiunilor se face după mai multe criterii:
1. După modul de identificare a deţinătorului, obligaţiunile pot fi:
 la purtător, caz în care drepturile conferite revin posesorului;
 nominative, având specificat numele posesorului.
2. După forma în care sunt emise:
 materializate, emise pe suport de hârtie;
 dematerializate, emise prin înscriere în cont, pe suport magnetic.
3. După tipul de venit pe care îl generează:
 obligaţiuni cu dobândă, care sunt emise la valoare nominală, se rambursează la scadenţă şi
generează venituri din dobânzi;
 obligaţiuni cu cupon zero, denumite şi obligaţiuni cu discount (sau cu reducere), ce sunt emise la
un preţ de emisiune mai mic decât valoarea nominală care este plătită la scadenţă.
4. După gradul de protecţie:
 obligaţiuni garantate cu anumite active;
 obligaţiuni negarantate, emisiunea lor se bazează pe încrederea de care se bucură societatea
emitentă şi nu sunt garantate cu activele fixe ale societăţii.
În practica internaţională, piaţa obligaţiunilor s-a diversificat foarte mult, utilizându-se alături de
obligaţiunile clasice, noi tipuri de obligaţiuni:
a. Obligaţiuni de participaţie, în cadrul cărora rata dobânzii şi preţul de rambursare sunt fixate la un
nivel minim în momentul emisiunii, dar acestea pot fi majorate în conformitate cu rezultatele financiare obţinute
de debitor. Deţinătorul obligaţiunii este protejat împotriva pierderii prin garantarea unui câştig minim;
b. Obligaţiuni convertibile în acţiuni. Deţinătorul obligaţiunii se foloseşte de acest drept atunci când
veniturile din dividende depăşesc dobânzile atribuite;
c. Obligaţiuni indexate. Emitentul îşi asumă obligaţia de a actualiza valoarea acestor titluri în funcţie
de un indice, de comun acord cu investitorul (indexarea se aplică asupra dobânzii, asupra preţului de rambursare,
asupra ambelor elemente).
Emisiunea de valori mobiliare este considerată a fi un mijloc de finanţare a cheltuielilor publice. În
ţările cu economie de piaţă, plasamentul în valori mobiliare emise de stat este considerat fără risc, deoarece
răscumpărarea lor de către emitent este sigură.
Unele titluri emise de stat sunt investiţii pe termen lung şi se tranzacţionează pe piaţa capitalurilor, iar
altele, emise pe termen scurt (sub 1 an) – se regăsesc pe piaţa monetară.
Principalele tipuri de valori mobiliare emise de stat sunt:
a. bilete de tezaur, cu rolul de a acoperi împrumuturi pe termen scurt efectuate de guvern. Acestea au scadenţe
de până la un an, sunt emise la intervale regulate (săptămânal, lunar, etc.) de către trezoreria statului, nu sunt
purtătoare de dobânzi, fiind vândute cu discount (sub valoarea nominală). Cumpărătorii de bilete de tezaur
sunt investitorii instituţionali (bănci şi instituţii financiare) care participă la licitaţiile organizate de trezoreria
publică;
b. bonuri de tezaur, care sunt valori mobiliare emise pe perioade de la unu la zece ani. Împrumutul contractat
prin emisiune de bonuri de tezaur acoperă cheltuielile generale ale bugetului de stat. Acestea se vând la
licitaţie sau prin subscripţie directă, putând fi achiziţionate atât de instituţii, cât şi de persoane particulare;
c. obligaţiuni de stat, emise de trezorerie, având scadenţe între zece şi treizeci de ani şi fiind purtătoare de

52
 dobândă. Spre deosebire de bonurile de tezaur care se emit pentru a acoperi deficitul bugetar, în cazul
obligaţiunilor de stat împrumutul are o destinaţie cunoscută, concretă şi singulară;
d. obligaţiuni municipale (comunale), care sunt emise de unităţile administrativ-teritoriale (judeţ, raion, oraş,
comună). Emisiunea de obligaţiuni se realizează în scopul dezvoltării economice şi urbane. Creditele
obţinute prin emisiune de obligaţiuni sunt o componentă a datoriei publice locale.

Obligaţiunile, ca titluri negociabile, sunt caracterizate de următoarele elemente tehnice:

a. Valoarea nominală este raportul dintre suma reprezentând împrumutul lansat pe piaţă şi numărul
obligaţiunilor emise:
I
VN  ,
N
unde: VN – valoarea nominală;
I – mărimea împrumutului;
N – numărul obligaţiunilor.
Valoarea nominală este o valoare convenţională stabilită la emisiunea obligaţiunilor.
b. Cursul obligaţiunii este preţul de piaţă al acesteia:
P
C  100,
VN
unde: C – cursul obligaţiunii;
P – valoarea de tranzacţionare pe piaţă a obligaţiunii.
Cursul se exprimă în procente şi poate fi egal, mai mare sau mai mic decât valoarea nominală. O
obligaţiune având un curs de 100% este denumită „la paritate”.
Interesul pentru deţinerea unei obligaţiuni este dat de:
1. valoarea actuală a încasărilor succesive (anuale) de cupoane (dobânzi) şi a sumei de rambursat
(suma de revânzare a obligaţiunii);
2. mărimea dobânzilor acordate;
3. valoarea de rambursat, care este adesea superioară valorii nominale sau valorii de emisiune a
obligaţiunii pentru a o face mai atractivă pe piaţa de capital.
Valoarea actuală este echivalentul de azi al unor sume de bani ce vor fi primite într-un număr de ani, în
funcţie de maturitatea obligaţiunii. Acest echivalent în bani, ţine cont de posibilitatea de fructificare a unei sume
disponibile azi, prin plasarea la o anumită rată a dobânzii pe durata de viaţă a obligaţiunii, ce va fi cumpărată azi
şi pe care vrea să o vândă peste „n” ani:
C1 C2 Cn R
Pn    ...  
1  r 1  r 2
1  r  1  r  n
n

unde: Ci – cupoane succesive (dobânzi);

R – valoarea de piaţă a obligaţiunii;
R – factor de actualizare – este asimilat ratei de dobândă la care poate fi plasată (pe piaţa de
capital) o unitate monetară.

Cursul bursier al obligaţiunii

În condiţiile unei pieţe libere de capital când profitabilităţile diferitor tipuri de investiţii financiare tind
să se egaleze, relaţia de calcul a profitabilităţii
C
r ,
Pn
determină modificarea preţului de cumpărare a obligaţiunii Pn.
Presupunem că rata de cupon a unei obligaţiuni de 1000 lei este de 25%, iar rata dobânzii pe piaţă este
de 30%, atractivitatea pentru cumpărarea acestui titlu se va declanşa, atunci când rata profitabilităţii acesteia va
fi tot de 30%.
Deci:
Valoarea nominală a obligaţiunii = 1000 lei;
Cuponul anual = 1000·25% = 250 lei;
Rata profitabilităţii 30%;
Preţul de cumpărare va fi:
250
30%  , de unde
Pn
250
Pn   833,3 lei.
30%
Pentru a interesa pe cumpărători, obligaţiunea în valoare nominală de 1000 lei va trebui să se schimbe
pe un preţ mai mic (833,3 lei), oferind astfel o profitabilitate corespunzătoare celei de piaţă. Cursul bursier al

53
obligaţiunii se va ajusta astfel încât rata de profitabilitate pe care o furnizează să urmărească evoluţia ratei
dobânzii de piaţă.

Structura pieţei de capital

Diversitatea produselor tranzacţionate, a procedurilor şi tehnicilor de vânzare-cumpărare a valorilor
mobiliare, precum şi modalităţile diferite de finalizare a tranzacţiilor sau modul de formare a preţului valorilor
mobiliare au impus structura pieţelor de capital în raport de diferite criterii:
a) Privită prin prisma producerii şi comercializării valorilor mobiliare piaţa de capital cuprinde
două segmente: piaţa primară şi piaţa secundară.
Piaţa primară – piaţa pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt negociate pentru prima dată. Prin
intermediul pieţei primare se pun în evidenţă mişcările de capitaluri dintr-o economie, generate de către emitenţi,
în calitatea lor de solicitatori de capitaluri. Această piaţă permite finanţarea agenţilor economici. Participanţii
pe piaţa primară, în cadrul căreia se vând şi se cumpără valori mobiliare nou emise, sunt:
 solicitatorii de capital: statul şi colectivităţile locale, întreprinderile publice şi cele private;
 ofertanţii de capital: persoane particulare, agenţii economici, bănci, case de economii, societăţi de
asigurare;
 intermediarii: societăţi de valori mobiliare, bănci comerciale, societăţi de investiţii financiare, care
asigură vânzarea titlurilor.
Piaţa primară are rolul de a transforma activele financiare pe termen scurt în capitaluri disponibile pe
termen lung.
Piaţă secundară – piaţă pe care sunt tranzacţionate valori mobiliare aflate deja în circulaţie. Piaţa
secundară furnizează lichiditate pentru investitorii care doresc să-şi schimbe portofoliile înainte de data
scadenţii.
Piaţa secundară asigură, prin intermediul bursei de valori mobiliare şi al pieţelor extrabursiere 3, atât
buna funcţionare a pieţei primare, cât şi lichiditatea şi mobilitatea economiilor. Investitorii au posibilitatea de a
negocia, în orice moment, acţiunile şi obligaţiunile deţinute în portofoliu sau pot cumpăra noi valori mobiliare.
Piaţa secundară concentrează cererea şi oferta derivată, care se manifestă după ce piaţa valorilor
mobiliare s-a constituit.
Piaţa secundară este o piaţă organizată care asigură operatorilor următoarele avantaje:
- oferă informaţiile referitoare la produsul ce urmează a fi tranzacţionat;
- informaţiile despre produs şi despre emitent sunt difuzate în marea masă a investitorilor;
- oferă informaţii privind nivelul şi mişcarea preţului de piaţă.
Cele două segmente de piaţă se intercondiţionează. Piaţa secundară nu poate exista fără piaţa primară şi,
totodată, funcţionarea pieţei primare este influenţată de capacitatea pieţei secundare de a realiza transferabilitatea
valorilor mobiliare şi transformarea lor în lichidităţi.
b) După obiectul tranzacţiei se deosebesc:
 piaţa acţiunilor – piaţa pentru acţiuni comune (simple) şi preferenţiale ale corporaţiilor private;
 piaţa obligaţiunilor – piaţa pentru instrumente de datorie;
 piaţa contractelor la termen (Futures -viitoare) – piaţa pe care valorile mobiliare se tranzacţionează
pentru livrare şi plata viitoare. Valorile mobiliare ce fac obiectul contractului pot fi deja în circulaţie sau
pot fi emise înainte de scadenţa contractului. Dacă un contract la termen este tranzacţionat la ghişeu,
prin negocieri, se numeşte contract forward ori contract anticipat (piaţa forward);
 piaţa opţiunilor (Options) – piaţa în care se tranzacţionează valori mobiliare pentru livrare
condiţionată. Contractul este executat la opţiunea deţinătorului. Cele mai des întâlnite tipuri de
contracte de opţiuni sunt: opţiunile call (de cumpărare) şi opţiunile put (de vânzare). O opţiune de
cumpărare permite cumpărătorului să cumpere o anumită valoare mobiliară, de la vânzătorul sau
emitentul opţiunii, la un anumit preţ, înainte sau la o anumită scadenţă. O opţiune de vânzare permite
deţinătorului să vândă o anumită valoare mobiliară, către emitentul opţiunii, la un anumit preţ, la un
moment viitor. Contractul de opţiuni nu este obligatoriu a fi executat.
Instituţiile structurale ale pieţei mobiliare sunt:
a) Comisia de Stat a Valorilor Mobiliare;
b) casele de brokeraj;
c) bursa de valori.

3
Piaţa extrabursieră funcţionează ca piaţă de negocieri pe care sunt tranzacţionate valori
mobilate emise şi necotate la bursă, cum sunt: acţiunile emise de societăţile ce nu întrunesc
condiţiile de admitere la cota bursei, acţiunile societăţilor care nu sunt interesate să solicite
admiterea la cota bursei, obligaţiunile guvernamentale şi municipale, etc. Piaţa extrabursieră
se mai numeşte piaţa „la ghişeu”. Piaţa extrabursieră este alcătuită dintr-un sistem de relaţii
între firme de brokeri/dealeri şi între astfel de firme şi clienţii lor.
54
 Bursa de valori este o organizaţie cu drepturi de persoană juridică de participanţi profesionişti la piaţa
valorilor mobiliare. Bursa de valori asigură: încheierea tranzacţiilor cu valori mobiliare (hârtii de valoare);
concentrarea cererii şi ofertei la valori mobiliar ; determinarea cursului la valori mobiliare. Bursa de valori
mobiliare reprezintă segmentul cel mai important al pieţei secundare de capital. Fiecare tranzacţie este generată de
interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor şi, la rândul ei, produce efecte asupra cursului valorilor mobiliare.
Concentrând o mare parte a cererii şi ofertei de valori mobiliare, bursa asigură lichiditatea şi mobilitatea
capitalurilor.

Cererea şi oferta de capital

Mişcarea fondurilor în economie se poate realiza în două modalităţi:
- prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a resurselor astfel atrase
pentru creditarea utilizatorilor de fonduri – finanţare indirectă;
- prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri pe piaţa financiară – finanţare directă.
În cazul finanţării directe se pun în circulaţie titluri financiare şi, o dată cu ele, se stabileşte o reţea de
relaţii între emitenţii de titluri, care reprezintă cererea de fonduri şi cumpărătorii acestora, cei ce prezintă oferta
de fonduri.
Cererea de capital aparţine unor operatori cum sunt: societăţi industriale şi comerciale publice şi
private, alte categorii de agenţi economici, instituţii financiar-bancare şi de asigurări, instituţii publice, guverne,
organisme financiar-bancare de pe piaţa internaţională.
Cererea de capital se poate grupa în:
a. cerere structurală de capital;
b. cerere legată de factori conjuncturali.
Cererea structurală este determinată de nevoia finanţării unor acţiuni economice în diverse ramuri de
activitate, achiziţionarea bunurilor de investiţii şi finanţarea unor programe de dezvoltare, constituirea şi
majorarea fondurilor financiare ale instituţiilor şi organismelor financiar-bancare naţionale şi internaţionale.
Cererea conjuncturală este efectul insuficienţii sau indisponibilităţii resurselor interne, restricţiilor
excesive în acordarea creditelor, nevoilor financiare generate de deficitul bugetar şi de cel al balanţei de plăţi
externe.
Cererea este perturbată de factori cum sunt: fluctuaţia preţurilor, creşterea ratei dobânzii, nerambursarea
la termen a împrumuturilor.
Exponenţii cererii sunt debitori pe piaţa financiară. Aceştia pot fi grupaţi astfel:
a) după activitatea desfăşurată:
 guverne centrale şi locale;
 întreprinderi publice şi particulare fără profil financiar;
 bănci comerciale şi alte instituţii bancare;
 instituţii monetare centrale etc.
b) după scopul urmărit:
 finanţarea industriei şi gospodării comunale;
 transport şi servicii publice;
 petrol şi gaze naturale;
 bănci şi finanţe;
 organizaţii internaţionale;
 scopuri generale.
Oferta de capital provine din economisire, adică din tot ce rămâne în posesia deţinătorilor de venituri,
după ce îşi satisfac necesităţile de consum. Oferta de capitaluri aparţine deţinătorilor de capitaluri: societăţi
comerciale, bănci, case de economii, societăţi de asigurare, case de pensii, persoane particulare. Oferta este
reprezentată de disponibilităţi băneşti temporar libere pentru care se caută un plasament cât mai avantajos.
Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire. Economiile devin ofertă pe piaţa de capital
numai dacă posesorii lor sunt satisfăcuţi de modalitatea de fructificare, adică dacă piaţa asigură rentabilitatea
cerută de investitori.
Investitorii se împart în două mari categorii:
a) individuali – persoane fizice sau juridice care fac tranzacţii modeste pe piaţa titlurilor financiare,
având un impact redus asupra preţului zilnic al valorilor mobiliare;
b) investiţionali – societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari. Aceştia cuprind:
băncile, societăţile de asigurare, societăţile de investiţii, organizaţiile care gestionează fondurile de pensii.
Această categorie de investitori exercită o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi cursului
bursier.
Cererea şi oferta sunt două dimensiuni ale procesului „economisire-investire” supuse influenţei directe
şi indirecte a unor riscuri multiple: riscul opţional al investirii, adică decizia de plasament; riscul afacerii, adică
incertitudinea produselor pe care le poate oferi piaţa de capital; riscul pieţei, adică evoluţia preţurilor valorilor
mobiliare în viitor; riscul lichidităţii, adică restrângerea posibilităţilor de transformare rapidă şi fără pierderi în
numerar a valorilor mobiliare deţinute; riscul creditului, când creditorul nu-şi poate onora angajamentul de

55
răscumpărare a obligaţiunilor; riscul schimbului cadrului legislativ, care vizează atât piaţa valorilor mobiliare, cât
şi modificarea legislaţiei economice şi financiare.

8.3. Piaţa monetară, cererea şi oferta de monedă

Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt, fiind reprezentată de piaţa interbancară şi de
piaţa titlurilor de creanţă negociabile. Pe piaţa interbancară operează Banca de Emisiune, băncile comerciale,
băncile specializate, trezoreria publică ş. a. Tranzacţiile pe această piaţă îmbracă forma „acordării-rambursării”
creditelor. Pe piaţa titlurilor de creanţă negociabile, operatori sunt toţi agenţii economici. Instrumentele negociate
sunt: certificatele de depozit (titluri negociabile ce atestă existenţa unui depozit în cont), biletele de trezorerie
(emise de trezoreria publică), titlurile de termen scurt (emise de instituţii şi societăţi financiare).
Piaţa monetară funcţionează în paralel cu piaţa mărfurilor, asigurând mijloacele necesare derulării
tranzacţiilor de pe piaţa resurselor economice şi bunurile de consum, precum şi fondurile de credit pe termen
scurt necesare diferiţilor agenţi economici. Funcţionarea acestei pieţe este strâns legată de oferta şi cererea de
bani. Sistemul de bănci comerciale constituie centrul vital al acestei pieţe.
Piaţa monetară îndeplineşte funcţia de compensare a excedentului şi deficitului de lichiditate prin oferta
şi cererea de credite pe o perioadă de timp scurtă (zile, săptămâni, luni, până la un an), sau prin vânzarea şi
cumpărarea hârtiilor de valoare specifice acestei pieţe, care se prezintă, îndeosebi, sub forma efectelor
comerciale (cambiilor). Indiferent de forma comercială în care se prezintă, cambia comercială îndeplineşte nu
numai funcţia de instrument de credit comercial şi de mijloc de plată, ci şi funcţia de instrument de credit bancar.
Aceasta înseamnă că un agent economic, care deţine în portofoliu cambii de la partenerii săi, se poate prezenta la
o bancă şi obţine, pe baza lor, un credit pe termen scurt.
Piaţa monetară se află în echilibru când cererea monetară este egală cu oferta monetară. Dacă
presupunem că mărimea ofertei monetare este egală cu M1 (bani în numerar aflaţi în circulaţie şi depozitele
băneşti din conturile curente operabile prin cecuri), la un moment dat ea este perfect inelastică. Tot în acelaşi
moment, cererea monetară (Dm) depinde de nivelul ratei dobânzii, venitului, stocului de avuţie, preţurilor şi al
gradului de incertitudine.
În situaţia în care oferta monetară rămâne constantă, cererea de monedă poate creşte ca urmare a
modificării unui sau unor factori, cum ar fi: creşterea preţurilor, a veniturilor, a gradului de incertitudine. În
această situaţie, fixarea unei rate a dobânzii de 20% va avea ca rezultat un excedent de cerere monetară de X
u.m. Acest excedent poate fi diminuat prin majorarea ratei dobânzii sau prin creşterea ofertei monetare.
Piaţa monetară constă din ansamblul tranzacţiilor cu moneda, din confruntarea specifică dintre cererea
şi oferta de monedă în funcţie de preţul ei (rata dobânzii). Piaţa monetară se află în stare de echilibru, când, la un
anumit nivel al ratei dobânzii cantitatea de moneda oferită este egală cu cea cerută. Cererea de monedă depinde de
factorii obiectivi şi subiectivi. Astfel, cererea de monedă va condiţiona masa monetară în circulaţie, care va
depinde de:
a) volumul total al schimburilor de mărfuri şi servicii, şi de viteza de rotaţie al unităţii monetare (M =
TP/V);
b) de amploarea creditului, adică de raportul între vânzările pe datorie şi plăţile făcute în contul creditelor
ajunse la scadenţă;
c) volumul creditului de consum;
d) comportamentul agenţilor economici faţă de monedă, de intensitatea înclinaţiei lor spre lichiditate.
e) cererea de monedă este influenţată şi de posibilităţile oferite de sistemul bancar-financiar.
Oferta de monedă înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în circulaţie. Moneda începe să
existe atunci când părăseşte depozitele Băncii Centrale şi ale altor instituţii emitente; ea îşi încetează existenţa
când revine la acestea.
Oferta de monedă nouă, de regulă, este legată de o operaţiune de creditare, ceea ce înseamnă
monetizarea unei creanţe bancare. Procesul de rambursare a unui efect de comerţ (cambia) sau a unei datorii
în favoarea unei bănci, echivalează cu o reducere a masei monetare.
Diferite componente monetare sunt create şi puse în circulaţie de:
a) băncile comerciale;
b) Trezoreria Publică;
c) Banca Centrală (în Republica Moldova – Banca Naţională a Moldovei – BNM).
Un rol important în lărgirea ofertei monetare îl are multiplicatorul monetar:
D 1
Mm   ,
R r
unde: Mm – multiplicatorul monedei de cont;
D – depozite la vedere;
R – rezervele bancare;
r – rata rezervelor obligatorii.

56
 Exemplu 1, la o rată obligatorie egală cu 20%, multiplicatorul monetar va fi egal cu 5. Aceasta
înseamnă că fiecare unitate aflată în circulaţie se va multiplica de 5 ori, adică banii de cont vor creşte de cinci
ori.
1 1
Mm    5.
R 0,20
Exemplu 2. la o rată obligatorie egală cu 8%, multiplicatorul monedei de cont va fi egal cu 12,5.
1 1
Mm    12,5.
R 0,08
Cu cât rata obligatorie de rezervă este mai mică cu atât multiplicatorul monetar este mai mare. Acest
fenomen îi dă posibilitate Băncii Centrale să folosească rata obligatorie de rezervă ca un instrument de politică
monetară.
Moneda este în principal o categorie macroeconomică, la care toîi agenîii economici din ţară se raportează. Ea
înlesneşte transmiterea de averi de la un individ la altul, de la o unitate economică la alta.
Piaţa monetară este o piaţă specifică. Obiectul tranzacţiei pe o asemenea piaţă îl formează moneda numerar, a
cărei producere cade în sarcina BN. În ansamblu economiei de piaţă, piaţa monetară deţine un rol tot mai
însemnat. Piaţa monetară constă în ansamblu tranzacţiilor cu moneda, din confruntarea specifică dintre cererea şi
oferta de monedă în funcţie de preţul ei.
Deşi marfa monetară este omogenă, preţul tranzacţiei diferă în funcţie de gradul de risc asumat de creditor, de
sumele tranzacţionate. Cererea de monedă este condiţionată de factori obiectivi şi subiectivi.
În primul rînd, masa monetară în circulaţie depinde de viteza de rotaţie a acesteia, în al doilea rînd de amploarea
creditului, de raportul între vînzările pe datorie şi plăţile făcute în contul creditelor . Oferta de monedă înseamnă
punerea diferitor instrumente monetare în circulaţie. Oferta de monedănouă este de regulă legată de o perioadă
de credit, ceia ce monetarizarea unei creanţe bancare.

8.4. Sistemul de credit: esenţa, funcţiile, formele

Creditul constă în transformarea de bunuri, pe un timp limitat, fixat dinainte şi numit scadenţă, contra
unei sume de bani, numită dobândă.
Creditul este o activitate de bază înrt-o bancă. Această activitate poate genera profituri pentru bancă,
dacă este practicată corect, dar care poate duce şi la pierderi. Astfel, creditul este unul din elementele de bază a
pieţei monetare.
O modalitate prin care băncile realizează venituri este de a da cu împrumut (sau a plasa) banii
depozitaţi. Băncii i se plăteşte dobândă pentru sumele date cu împrumut; rata dobânzii percepute pentru
împrumuturi va fi mai mare decât rata dobânzii plătite la depozite. Diferenţa dintre aceste două rate ale dobânzii
se numeşte marjă, şi constituie o sursă importantă pentru venitul băncii.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori:
- masa sau suma absolută a dobânzii – D;
- rata dobânzii ca venit anual, exprimat în %, care se notează cu d.
D
d'   100%.
C
Principiile de creditare. Creditarea nu este o ştiinţă exactă; nu este posibil ca prin utilizarea unei
formule sau aplicarea unei teorii să se garanteze că suma acordată unui client va fi rambursată cu dobânda
aferentă. Există, totuşi, principii generale de creditare care, dacă sunt aplicate consecvent, permit reducerea
riscului implicat în creditare. Aceste principii se referă la:
- solicitantul creditului (debitorul);
- cererea de creditare (obiectivele urmărite);
- rambursare (rate şi termene);
- dobânzi şi comisioane bancare (remunerarea creditului);
- garantarea (modalităţi de asigurare).
Ca subiecţi ai creditului sunt: creditorul şi debitorul.
Sursele creditului: mijloacele băneşti disponibile ale întreprinderii; mijloacele băneşti disponibile din
bugetul de stat; mijloacele băneşti disponibile ale populaţiei concentrate în băncile de economii; mijloacele băneşti
disponibile acumulate pe contul diferitor fonduri publice.
Funcţiile creditului:
1) funcţia de distribuire şi redistribuire a mijloacelor băneşti disponibile;
2) funcţia de transformare a banilor acumulaţi în investiţii capitale;
3) funcţia de susţinere a micului business;
4) funcţia de sporire a vitezei de rotaţie a monedei şi de reducere a masei monetare în circulaţie;
5) funcţia de accelerare a procesului de realizare a mărfurilor;
6) funcţia de îmbunătăţire a consumului;

57
 7) funcţia de extindere a activităţii economice externe;
8) funcţia de reducere a deficitului bugetar.
Formele de credit:
a) credit bancar acordat în formă bănească de către instituţiile bancare;
b) credit comercial acordat în formă de mărfuri şi servicii de către agenţii economici.
Sistemul de credit include mai multe tipuri:
1) credite acordate în dependentă de subiectul de proprietate (credite private, credite de stat sau
public);
2) credite acordate în dependenţă de termenul de realizare (creditul pe termen scurt (până la un an),
mijlociu (între 3-5 ani), lung (peste 5 ani), fără termen);
3) credite acordate în dependenţă de modul de garanţie a lor (credite personale (pe bază de încredere
personală), reale (pe baza unei garanţii). Garanţiile sunt de mai multe feluri, de unde şi denumirea
creditului: credit pe amanet – garanţia constă dintr-un bun mobiliar; credit de lombard – garanţia
constă din hârtii de valoare, respectiv din efecte private sau publice; credit pe ipotecă – garantat de
bunuri imobiliare (pământ, construcţii, clădiri).
1) credite acordate în dependenţă de forma de utilizare a lor (credite productive şi
neproductive);
2) credite acordate în dependenţă de realizarea teritorială (credite interne, regionale, externe).
Termenele şi condiţiile creditării sunt cuprinse într-un contract de credit şi privesc: obiectul creditării,
termenul de rambursare (scadenţa), eşalonarea ratelor, perioada de graţie (dacă există), dobânda (modul de
calcul şi distribuţia în timp), garanţia ce va fi acordată, condiţiile cărora trebuie să se conformeze clientul
(de exemplu, să furnizeze băncii situaţii financiare la intervale regulate şi să nu acorde vre-un activ drept
garanţie unui terţ), cazurile care ar face ca împrumutul să devină scadent pentru rambursare imediată (cum
ar fi: imposibilitatea clientului de a rambursa o rată la timp şi utilizarea creditului în alt scop decât cel
aprobat etc.)
Perioada de graţie în care clientul nu trebuie să ramburseze nici o rată (menţionăm, că totuşi, în această
perioadă dobânda trebuie plătită) îi dă posibilitate clientului de a realiza venituri de pe urma activului nou
cumpărat, înainte de a trebui să înceapă rambursarea ratelor scadente.
Principalele instrumente ale creditului: creanţa; bilet de ordin; trată; cambie; gaj.
8.5. Sistemul bancar şi funcţiile lui. Politica monetară a
Băncii Centrale (cazul Republicii Moldova)

Sistemul bancar al Republicii Moldova include: Banca Naţională a Moldovei, băncile comerciale şi
alte instituţii de creditare.
Situaţia din sistemul bancar al Moldovei a evoluat în condiţiile tranziţiei de la un sistem administrativ
de comandă la economia de piaţă.
În anul 1991 Parlamentul Moldovei a aprobat legile „Cu privire la Banca Naţională (de Stat) a
Moldovei”, Nr. 599- XII din 11 iunie 1991 şi „Cu privire la bănci şi activitatea bancară”, Nr. 601-XII din 12
iunie 1991, cu modificările şi completările ulterioare, care au pus baza actualului sistem bancar al ţării.
În iulie 1995 Parlamentul a adoptat noile legi bancare „Cu privire la Banca Naţională a Moldovei” şi
„Legea Instituţiilor financiare”, elaborate de către BNM în conformitate cu standardele mondiale la
recomandarea şi cu concursul activ al experţilor Departamentului Juridic al FMI. Aceste legi includ elemente noi
şi moderne îndreptate spre consolidarea rolului BNM în formarea şi implementarea politicii monetare şi valutare
şi conţin baza legală pentru un sistem bancar sigur şi durabil.
Astfel, în Republica Moldova, ca şi în majoritatea ţărilor din Occident, sistemul bancar al Moldovei este
de două niveluri. Primul nivel – Banca Naţională de Stat a Moldovei (BNM) şi nivelul doi – băncile comerciale.
Pe primul nivel se situează Banca Naţională a Moldovei (BNM), care este banca centrală a ststului şi
organul unic de emisie monetară. BNM determină politica monetară, creditară, valutară şi supraveghează
activitatea băncilor comerciale. Legea din 1991 prevedea că BNM este subordonată numai Parlamentului,
exercitându-şi funcţiile în mod independent de organele executive. Noua lege „Cu privire la Banca Naţională a
Moldovei” aprobată în 1995 deplasează accentele spre o bancă centrală mai independentă, stipulând că Banca
Naţională este o persoană juridică publică autonomă şi responsabilă faţă de Parlament. Acest fapt are o
importanţă crucială, deoarece elimină tentarea Guvernului de a finanţa cheltuielile publice prin metoda
inflaţionistă, destabilizând economia.
Capitalul statutar al BNM în anul 1996 era egal cu 20 milioane lei, în anul 2000 – 50 milioane lei, iar
din anul 2001 – 100 milioane lei.
Există trei tipuri de licenţe de bază acordate de către BNM băncilor comerciale: licenţă tip A, tip B şi
tip C, eliberate în conformitate cu cerinţele privind capitalul normativ total al băncilor.
În conformitate cu „Legea Instituţiilor financiare”şi începând cu 1 ianuarie 2002 pentru a primi licenţă
de tip A o bancă comercială are nevoie de un capital normativ minim egal cu 32 milioane lei, pentru licenţa B
– 64 milioane lei (dublu faţă de cuantumul minim), pentru licenţa de tip C – 96 milioane lei (triplu faţă de
cuantumul minim).

58
 Dacă începând cu 1 ianuarie 1997 capitalul minim necesar pentru primirea licenţei de tip A era de 4
milioane lei, apoi BNM a majorat treptat capitalul minim, stabilindu-l în anul 2002 la nivelul indicat mai sus.
Politica BNM privind majorarea capitalului minim necesar este îndreptată spre protejarea clienţilor-depozitar şi
consolidarea sistemului bancar.
Funcţiile BNM sunt următoarele:
- determină şi promovează politica monetară şi valutară a statului;
- acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului;
- efectuează analiza economică şi monetară şi pe baza ei înaintează propuneri Guvernului şi aduce la
cunoştinţa publicului aceste rezultate;
- licenţiază, efectuează supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare;
- oferă credite băncilor şi statului;
- efectuează supravegherea sistemului de plăţi în republică şi contribuie la funcţionarea eficientă a
sistemului de plăţi interbancare;
- deţine monopolul asupra emisiei valutei naţionale;
- păstrează şi gestionează rezervele valutare ale statului;
- din numele Republicii Moldova ia asupra sa obligaţia executării operaţiunilor, legate de participarea
Republicii Moldova la activităţile organismelor publice internaţionale, în sfera bancară, creditară şi
monetară în corespundere cu condiţiile contractelor internaţionale;
- elaborează balanţa de plăţi ale statului.
Din punct de vedere a spaţiului efectuării acestor funcţii, ele pot fi:
1) interne (operaţiuni cu băncile comerciale; operaţiuni cu hârtii de valoare; operaţiuni cu bugetul de stat);
2) externe (prezentarea intereselor ţării în relaţiile financiare cu străinătatea; primirea creditelor străine;
determinarea cursului unităţii monetare; eliberarea licenţelor pentru exercitarea operaţiunilor cu valuta
străină).
Băncile comerciale. Banca reprezintă o instituţie financiară care atrage de la persoane fizice sau
juridice depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite instrumente de piaţă, şi care utilizează
aceste mijloace total sau parţial pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc.
Băncile îndeplinesc două tipuri de operaţiuni:
a) operaţiuni pasive (formarea mijloacelor proprii, primirea depozitelor, exercitarea operaţiunilor de casă a
întreprinderilor şi instituţiilor);
b) operaţiuni active (acordarea de credite solicitanţilor, investiţiile bancare, operaţiunile factoring şi
leasing, operaţiuni de trust; repartizarea hârtiilor de valoare ş.a.).
Clasificarea băncilor comerciale după diverse criterii:
- după felul de formare a capitalului statutar: de stat, mixte, societăţi pe acţiuni şi societăţi cu
responsabilitate limitată;
- după apartenenţa capitalului statutar: de stat, private, mixte, străine;
- după felurile de operaţiuni efectuate: universale, specializate;
- după sfera de influenţă în activitatea bancară: republicane, regionale;
- după orientări de ramură: agricole, industriale etc.
Una din operaţiunile importante ale băncilor comerciale este oferirea de credite. Deoarece această
operaţiune este riscantă, ele au dreptul să stabilească un coeficient de risc pentru creditele:
- standarde – 2%;
- supravegheate – 5%;
- substandarde – 30%;
- dubioase – 75%;
- compromise – 100%.

Politica monetară a Băncii Naţionale a Moldovei

Politica monetară elaborată de BNM reprezintă un ansamblu de măsuri orientate spre echilibrarea pieţei
monetare, reducerea nivelului inflaţiei, stabilizarea pieţei valutare, consolidarea sistemului bancar în contextul unei
stabilităţi macroeconomice relative. În temeiul Legii Republicii Moldova cu privire la Banca Naţională a Moldovei,
obiectivul principal al BNM pentru anul 2003 este de a realiza şi a menţine stabilitatea monedei naţionale (leul
moldovenesc a fost introdus la 29 noiembrie 1993) prin crearea condiţiilor pe pieţele monetare, de credit şi valutară,
bazate pe principiile funcţionării economiei de piaţă. Pentru atingerea acestor obiective BNM elaborează şi
promovează Politica Monetară şi valutară, orientată spre asigurarea stabilităţii preţurilor şi, ca rezultat, reducerea
nivelului inflaţiei.
Rolul politicii monetare constă în realizarea obiectivelor generale ale politicii economice. Pe plan intern
aceasta însemnă reglarea cererii de monedă de schimb şi de piaţă, iar pe plan extern, asigurarea echilibrului balanţei
de plăţi.
Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt: taxa rescontului, operaţiuni pe piaţa deschisă (open
market), rata rezervelor obligatorii.
Scontarea constă în achiziţionarea de către o bancă a creanţelor de la clienţii săi, la vedere şi înainte de
scadenţă, oferindu-le acestora suma de pe înscrisul în cauză, din care se scoate dobânda aferentă pentru durata de

59
timp cuprinsă între momentul achiziţionării creanţei şi scadenţa ei (scont). Mai departe banca comercială poate să ia
credit de la banca centrală, însă aceasta din urmă va achiziţiona efectele de comerţ deja scontate, înregistrând în
contul băncii prezentatoare valoarea lor, diminuată cu suma corespunzătoare taxei de rescont (operaţiunea se
numeşte rescontare). Nivelul ratei rescontului modifică nivelul creditului şi costul lui, ceea ce va influenţa masa
monetară în circulaţie şi rata dobânzii pe piaţa capitalului.
Cumpărarea şi vânzarea titlurilor pe piaţa deschisă la fel modifică masa monetară în circulaţie, conform
politicii monetare promovate de Banca Centrală.
Rata obligatorie de rezervă este foarte eficace, întrucât afectează imediat multiplicatorul monetar şi este
stabilită de banca centrală asupra depozitelor deschise la băncile comerciale, influenţând masa monetară.
Toate aceste instrumente utilizate de Banca Centrală contribuie la promovarea de către aceasta din urmă a
unei politici a banilor ieftini sau a unei politici a banilor scumpi, în dependenţă de obiectivul urmărit.
De la introducerea monedei naţionali şi până în prezent BNM utilizează cu succes instrumentele clasice de
politică monetară.
În ultima perioadă BNM utilizează în continuare, pe baze competitive şi în condiţii de transparenţă,
instrumentele de piaţă aplicate anterior în vederea dirijării lichidităţii sistemului bancar:
- operaţiunile de piaţă deschisă, inclusiv operaţiunile REPO şi REPO reverse cu HVS;
- atragerea de depozite de la bănci;
- rezervele obligatorii;
- facilităţi de lombard;
- creditele overnight (de peste noapte, tranzacţie pe termen până la începutul zilei următoare de lucru ori de
vineri până luni) şi altele în scopul ajustării condiţiilor pieţei monetare în intervale scurte de timp şi
funcţionării eficiente a sistemului de plăţi în timp real.
Programul monetar, spre exemplu, pentru anul 2003 prevede:
a) creşterea masei monetare reieşind din volumul PIB nominal de 25200 milioane lei şi viteza de
circulaţie a banilor în mărime de 3,14.
Calculăm masa monetară:
PIB 25.200
M   8.025 m ln . lei.
V 3,14
b) baza monetară se calculează pornind de la mărimea programată a masei monetare şi creşterea
multiplicatorului monetar până la 2,10 la sfârşitul anului 2003.
Calculăm baza monetară:
M 8.025
Mb    3.820 m ln . lei,
Mm 2,10
unde: Mm – multiplicatorul monetar, calculat de BNM.
c) gradul de monetizare a economiei naţionale pentru anul 2003 va fi la nivel de 31,8 la sută ca urmare a
sporirii cererii de bani condiţionată de creşterea economică de 6,0 la sută în termeni reali.
Calculăm gradul de monetizare a economiei naţionale:
M 8.025
Grad monet. =  100%   100%  31,8% .
PIB 25.200
Notă:
A. Masa monetară include agregatele:
1. Rezervele obligatorii ale băncilor comerciale în BNM;
2. Rezervele băncilor comerciale pe conturi corespondente în BNM;
3. MO – bani lichizi în circulaţie;
4. Depozitele la vedere;
5. Mijloace de finanţare a investiţilor capitale;
6. Mijloace în decontări;
7. M1 = 3 + 4 + 5 + 6;
8. Depozite la termen ale populaţiei;
9. M2 = M1 + 8;
10. Hârtii de valoare;
11. M3 = M2 + 10;
12. Mijloace în valută;
13. M4 = M3 + 12.

Structura masei monetare în Republica Moldova este aproximativ următoarea: bani în circulaţie – 49 %,
depozitele la vedere – 16 %, depozite la termen – 24 %, depozitele în valută străină – 11%.
B. Baza monetară include banii în circulaţie plus rezervele bancare.
Altfel spus, baza monetară este egală cu cantitatea de bancnote şi monedă aflate în circulaţie plus cantitatea
păstrată de sistemul bancar, cunoscută sub denumirea de „stoc de bani cu putere mare de cumpărare”.

60
 8.6. Piaţa valutară

Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare cu valute. Obiectele pieţei

valutare: vânzarea cumpărarea valutelor convertibile; vânzarea-cumpărarea monedelor de cont, sau invers.
Cererea de valută este destinată: pentru extinderea activităţii economice; pentru obţinerea profitului; pentru
protecţia cursului de schimb a monedei naţionale; pentru operaţiuni de import; pentru operaţiuni de export;
pentru dezvoltarea turismului. Oferta de valută se creează pe baza:
– depozitelor bancare şi conturilor valutare a agenţilor economici;
– a banilor persoanelor fizice şi juridice ca agenţi economici;
– exportului de bunuri şi servicii;
– atragerii creditelor şi investiţiilor străine.
În condiţiile economiei de piaţă contemporane, când are loc intensificarea procesului de globalizare,
creşte rolul şi dinamismul pieţei valutare. Piaţa valutară se caracterizează prin următoarele trăsături:
- liberalizarea comerţului mondial, implicând accelerarea plăţilor internaţionale şi deplasare mai evidentă a
valutelor între ţări;
- întărirea rolului devizelor internaţionale şi concomitent concurenţa dintre ele ( dolar S.U.A., EURO);
- sporirea ponderii valutelor ţărilor vest-europene, concomitent cu declanşarea atragerii valutelor ţărilor
est-europene pe piaţa valutară;
- mărirea ponderii creditului extern în totalul fluxurilor internaţionale de capital;
- integrarea tot mai puternică a pieţelor valutare internaţionale în cadrul economiei mondiale integrate.
O condiţie esenţială a funcţionării pieţei valutare este convertibilitatea monedelor. Convertibilitatea
reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba moneda naţională cu altă monedă străină, în
mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă, fără nici o restricţie.
Existenţa regimului de monedă convertibilă necesită îndeplinirea mai multor criterii economico-
financiare, şi anume:
- un grad relativ stabil într-o perioadă şi ulterior o tendinţă de creştere pentru puterea de cumpărare a
unităţii băneşti;
- crearea de bunuri economice pentru export competitive sub aspectul calităţii, structurii şi preţului;
- echilibrarea balanţei externe pe termen lung;
- lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către rezidenţii şi nerezidenţii din ţara
respectivă;
- existenţa unui curs valutar unic relativ stabil;
- corelarea diverselor forme de convertibilitate etc.
Mecanismul de funcţionare a convertibilităţii se bazează pe respectarea anumitor elemente strategice,
cum ar fi:
- stabilirea unui curs de schimb real;
- stabilitate financiară în economia naţională;
- liberalizarea preţurilor;
- eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei naţionale;
- crearea rezervelor valutare ale ţării.
Ţinând cont de condiţiile stabilite de Fondul Monetar Internaţional (FMI), convertibilitatea monedelor
naţionale are diferite grade:
- convertibilitate limitată – dar pentru anumite categorii de operaţiuni;
- convertibilitate limitată internă – moneda naţională se schimbă în interiorul ţării pe valuta intrată în ţara
respectivă;
- convertibilitate deplină sau oficială – schimbarea monedei naţionale pe alte monede naţionale,
eliminând orice restricţii;
- monede libere utilizabile – au convertibilitate totală şi sunt folosite pentru decontări internaţionale
( dolarul S.U.A., EURO, D.S.T.).
Funcţionarea pieţei valutare presupune stabilirea unui curs valutar. Cursul valutar – preţul unei
monede naţionale exprimat într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric. Cursul valutar
depinde de două grupe de factori:
1) factorii interni (ritmul de creştere a PIB, evoluţia preţurilor, volumul masei monetare, nivelul ratei
dobânzii; situaţia social - politică din ţară);
2) factorii externi (raportul dintre cerere şi ofertă de valută pe piaţa externă; starea balanţei de plăţi externe;
conjunctura economiei mondiale).
Exprimarea cursului valutar se face atât prin metoda de cotare directă, cât şi prin metoda de cotare
indirectă.
Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe ( 1, 10, 100, 1000 etc) de valută străină, adică
1 dolar SUA, se exprimă în valută naţională: de exemplu: dolar SUA = 14,5 lei MLD.
Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în valută străină. Această
metodă de cotare este utilizată pe pieţele valutare din Anglia, Canada; Australia.
Operaţiunile pe piaţa valutară, după conţinutul lor sunt:

61
 - operaţiuni la vedere (spot);
- operaţiuni la termen (forward).
Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută ce trebuie
schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei.
Operaţiunile valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se
tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un
termen ulterior (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul.
La rândul lor operaţiunile valutare la termen sunt de două feluri:
- operaţiuni simple presupun cumpărarea de către un operator a unei valute la o anumită dată, ca
operaţiune la vedere, iar această valută este vândută în aceeaşi zi ca operaţiune la termen.
- operaţiunile complexe (Swap) exprimă tranzacţia dintre două părţi pentru a preschimba o cantitate
anumită dintr-o monedă, pe o cantitate din altă monedă, urmând ca după o perioadă de timp, fiecare din
părţi să restituie cantităţile de monedă cu care s-a efectuat schimbul „swap”.

Tema 9 Produsul naţional ca rezultat al activităţii economice şi utilizarea lui

1. Avuţia naţională şi produsul naţional.
2. Consumul: esenţa, formele, funcţiile, factorii, tendinţele.
3. Economiile: esenţa, rata medie şi marginală, motivele.
4. Investiţiile: esenţa, factorii, rolul economic. Multiplicatorul şi acceleratorul investiţional.

9.1. Avuţia naţională şi produsul naţional

Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi spirituale create şi acumulate în societate
şi de care dispune ea la momentul respectiv. În aspect structural avuţia naţională include: a) bunurile materiale
acumulate prin muncă; b) resursele naturale utilizate sau utilizabile în procesul de producţie; c) resursele
umane; d) potenţialul de cercetare, învăţământ şi cultură.
Avuţia naţională se manifestă în următoarele forme:
 avuţie individuală, care include bunurile aflate în proprietate particulară;
 avuţie colectivă, care include bunurile ce aparţin întreprinderilor, cooperativelor, diferitor organizaţii
obşteşti, etc.;
 avuţie publică, care include bunurile ce aparţin administraţiilor de stat şi locale existente la momentul
dat.
Avuţia naţională determină potenţialul economic, care la rândul său cuprinde: resursele de muncă sub
aspect cantitativ, calitativ şi structural; resursele naturale atrase şi utilizate în procesul de producţie; stocurile de
capital fix şi circulant, inclusiv investiţiile în curs de valorificare; bunurile populaţiei; soldul dintre creanţele şi
angajamentele externe; potenţialul creativ şi patrimoniul ştiinţific cultural.
Rezultatele sintetice ale dezvoltării economice îşi găsesc expresia în următorii indicatori
macroeconomici:
 Produsul Global Brut (PGB) reprezintă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor obţinute într-o
anumită perioadă de timp (de regulă, într-un an). PGB include şi elementele de consum intermediar
(valoarea materiei prime, semifabricatele, energia etc.).
 Produsul Intern Brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate a bunurilor economice produse în
interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini în timp de un an. PIB se determină ca
o diferenţă între PGB şi consumul intermediar(C i): PIB=PGB - Ci. PIB nu include: plăţile
transferate populaţiei în formă de pensii, ajutoare, indemnizaţii ş. a., deoarece persoanele care se
bucură de aceste plăţi nu participă la crearea produsului intern brut; plăţile de transfer particulare în
formă de subsidii bancare, sponsorizare, binefacere, deoarece aceste plăţi deja au fost înregistrate în
formă de venituri la agenţii economici respectivi; afacerile cu hârtiile de valoare, cumpărarea şi
vânzarea acţiunilor, care la fel nu majorează PIB-ul; realizarea obiectelor parţial utilizate, deoarece
valoarea lor iniţială a fost înregistrată în anii precedenţi.
 Produsul Intern Net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice destinate
consumului final. Produsul intern net este creat în interiorul unei ţări de către agenţii economici
autohtoni şi străini în timp de un an. PIN=PIB-A(amortizarea).
 Produsul Naţional Brut (PNB) exprimă în formă bănească rezultatele activităţii agenţilor
economici autohtoni care activează în interiorul ţării sau în afara acesteia. PNB poate fi mai mare
sau mai mic ca PIB, în dependenţă de soldul (pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul obţinut de agenţii
economici autohtoni în afara graniţelor ţării şi PIB-ul obţinut de agenţii economici străini care
activează pe teritoriul ţării: PNB=PIB±soldul valorii adăugate brute.
 Produsul Naţional Net (PNN) exprimă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor
finale obţinute de agenţii economici autohtoni: PNN=PNB-A(amortizarea).

62
  Venitul Naţional (VN) include veniturile de la utilizarea factorilor de producţie (salariul, renta,
profitul, dobânda). VN=PNN - Ii (impozitele indirecte).
Principalul indicator macroeconomic este produsul intern brut. PIB-ul calculat în preţuri curente este
denumit nominal, iar PIB-ul calculat în preţuri fixate (preţuri comparabile) este numit real. Raportul dintre PIB-
ul nominal şi PIB-ul real reflectă deflatorul PIB-ului. Deflatorul PIB-ului exprimă modificările survenite în
nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.
Produsul intern brut poate fi calculat prin trei modalităţi: 1) metoda de producţie, care constă în
determinarea volumului producţiei finale produse în ţară în perioada respectivă. În actuala economie de piaţă
fiecare produs până a ajunge la consumator, trece prin diferite stadii de producere şi distribuire cu implicarea mai
multor agenţi economici în acest proces; 2) metoda veniturilor, care constă în sumarea veniturilor provenite de
la remunerarea factorilor de producţie (salariul, profitul, dobânda, renta) cu alocaţiile de la consumul de capital
fix; 3) metoda cheltuielilor, care constă în sumarea tuturor cheltuielilor pentru achiziţionarea bunurilor care
alcătuiesc producţia finală (pentru consumul privat şi public, pentru formarea brută a capitalului fix şi variaţia
stocurilor, pentru exportul net de bunuri).
9.2. Consumul: esenţa, formele, funcţiile, factorii, tendinţele

Acea parte din venitul naţional care rămâne după plata impozitelor directe şi indirecte constituie venitul
disponibil. Venitul disponibil este destinat pentru consum şi economii.
Consumul reprezintă partea din venitul disponibil cheltuită pentru procurarea de bunuri materiale şi
servicii, destinate satisfacerii directe a nevoilor populaţiei şi societăţii.
Consumul se manifestă în următoarele forme:
 în dependenţă de subiectul consumului el se divizează în consum privat (care se referă la o
persoană, familie sau asociaţie) şi în consum public, care se referă la achiziţiile de stat şi ale
administraţiilor publice locale;
 în funcţie de obiectul consumului se distinge consum material (consum de produse alimentare şi
nealimentare) şi consum nematerial (consum de servicii);
 în dependenţă de durata consumului el se împarte în consum de folosinţă curentă (pâine, lapte
etc.) şi consum de folosinţă îndelungată (îmbrăcăminte, mobilă, televizoar etc.);
 în dependenţă de modul de procurare a bunurilor şi serviciilor utilizate consumul se divizează în
consum de bunuri marfare (procurate prin cumpărare – vânzare) şi în autoconsum (consumul de
bunuri şi servicii create de sine stătător).
Consumul exercită următoarele funcţii:
1. consumul serveşte ca mijloc direct de satisfacere a cerinţelor oamenilor în obiecte şi servicii de
consum;
2. consumul serveşte ca pârghie de influenţă asupra dinamicii producţiei (consumul poate accelera sau
din contra, poate frâna procesul de producţie);
3. consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra gradului de utilizare a factorilor de producţie;
4. consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra echilibrului şi dinamismului economic. În viziunea
lui J.M. Keynes „consumul este singurul scop al oricărei activităţi economice”.
Asupra consumului influenţează două grupuri de factori – obiectivi şi subiectivi. La factorii obiectivi se
referă: mărimea şi dinamica veniturilor disponibile; modificarea aşteptărilor referitor la cheltuielile de consum
prezent şi viitor, determinate de schimbările în puterea de cumpărare a banilor sau de unele riscuri; modificările
neprevăzute, care afectează preţul diferitor elemente de capital fix şi capital circulant, cauzate de uzura morală;
modificările politicii fiscale care influenţează nivelul consumului personal. La factorii subiectivi se referă:
dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute (ca urmare, cheltuielile pentru
consumul curent se micşorează în favoarea unui consum viitor); acumularea de economii băneşti pentru
asigurarea bătrâneţei sau protejarea anumitor persoane (pentru copii, nepoţi etc.); dorinţa de a obţine dobânzi sau
alte avantaje prin procurarea de acţiuni, hârtii de valoare sau participarea la unele afaceri; instinctul oamenilor de
ridicare a standardului de viaţă, prin majorarea treptată a cheltuielilor de consum în baza unor rezerve băneşti
formate din timp; dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor; manifestarea la unele persoane a zgârceniei reflectată în
scăderea cheltuielilor de consum curent.
În evoluţia consumului s-au conturat următoarele tendinţe: a) scăderea ponderii cheltuielilor pentru
produsele alimentare şi îmbunătăţirea structurii, calităţii consumului produselor de valoare ridicată (autoturisme
prestigioase, televizoare japoneze etc.); b) menţinerea relativ constantă a părţii cheltuielilor pentru îmbrăcăminte
şi confort personal; c) creşterea ponderii cheltuielilor pentru servicii, îndeosebi a celor legate de sporirea
nivelului de cultură şi educaţie. Pornind de la analiza acestor tendinţe ale consumului economistul austriac E.
Enghel a formulat legea potrivit căreia „partea cheltuielilor destinate alimentaţiei este cu atât mai mare cu cât
venitul este mai mic, şi invers, cheltuielile pentru îmbrăcăminte rămân relativ constante, indiferent de mărimea
veniturilor; partea cheltuielilor pentru locuinţă are o pondere relativ constantă, oricare ar fi nivelul veniturilor;

63
ponderea cheltuielilor pentru confort şi recreiere creşte mai rapid decât sporirea veniturilor, ea tinzând către zero
la persoanele cu venituri foarte mici şi fiind ridicată la persoanele cu venituri mari”4.
Raportul consumului faţă de venit şi tendinţa acestuia se exprimă prin înclinaţia spre consum medie şi
marginală. Înclinaţia medie spre consum (rata medie a consumului) exprimă raportul dintre valoarea totală a
C
consumului şi valoarea totală a venitului disponibil: C' = ; unde: C – rata medie a consumului; C –
V
valoarea totală a consumului; V – valoarea totală a venitului disponibil. Înclinaţia marginală spre consum (rata
' C
marginală a consumului) reprezintă raportul dintre variaţia consumului şi variaţia venitului: C m = ; unde:
V
Cm - rata marginală a consumului; C - variaţia consumului; V - variaţia venitului disponibil. Potrivit
concepţiei lui J.M. Keynes, dacă venitul disponibil creşte, atunci creşte şi consumul, dar în măsură mai mică
decât venitul, iar dacă venitul scade, atunci scade şi consumul, dar iarăşi în măsură mai mică decât venitul.

9.3. Economiile: esenţa, rata medie şi marginală, motivele

După cum s-a menţionat în compartimentul 9.2, venitul disponibil este destinat pentru consum şi pentru
formarea economiilor nete. Economiile nete reprezintă surplusul de venit peste cheltuielile de consum. Deci:
E=V – C, unde: E – economiile nete; V – venitul disponibil; C – consumul. Dacă la economiile nete se adaugă
amortizarea, atunci se formează economiile brute. Deci: Eb=En+A, unde: Eb – economiile brute; En – economiile
nete; A – amortizarea capitalului fix.
Între consum şi economii există un raport invers proporţional: cu cât creşte consumul, cu atât trebuie să
se reducă economiile, şi invers, cu cât cresc economiile, cu atât trebuie să se reducă consumul. Dacă consumul
este egal cu 1, atunci: E=1-C, iar C=1-E.
Raportul dintre economiile nete şi venitul disponibil reflectă înclinaţiile spre economie medie şi
economie marginală. Înclinarea medie spre economii (rata medie a economisirii) exprimă raportul dintre
E
economiile nete şi venitul disponibil: e'  , unde: e – rata medie a economisirii; E – economiile nete; V –
V
venitul disponibil. Rata medie de economisire ne demonstrează cât se economiseşte dintr-o unitate monetară de
venit. Înclinaţia marginală spre economii (rata marginală a economisirii) exprimă raportul dintre variaţia
ΔE
economiilor şi variaţia veniturilor: e m 
'
, unde: em – rata marginală a economisirii; E - variaţia
ΔV
economiilor; V - variaţia veniturilor. Rata marginală a economisirii ne demonstrează cu câte unităţi variază
economiile la variaţia cu o unitate a venitului.
Economiile pot fi divizate după următoarele criterii: după sursele de finanţare economiile pot fi grupate
în economii din sectorul privat şi în economii din sectorul public; după modul cum se iau deciziile de
economisire economiile pot fi grupate în economii libere şi economii forţate (legate de necesitatea rezistenţei la
concurenţă).
Motivele de economisire sunt diverse şi sunt influenţate de mai mulţi factori, printre care pot fi
menţionaţi:
 dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp (renunţarea de la îndestularea imediată a
unei nevoi în favoarea îndestulării în viitor a altei nevoi mai preferate);
 dorinţa de îmbogăţire (dorinţa de a acumula mijloace, care vor aduce la creşterea veniturilor în
viitor, cum ar fi acumularea capitalului, monedei, imobilului etc.);
 preferinţa pentru lichiditate (pentru cumpărături curente, cheltuieli neprevăzute ş. a. ).
Potrivit datelor statistice cu privire la ratele de economisire (nete şi brute) şi ritmurilor de creştere
economică, s-a constatat că S.U.A. au cel mai scăzut nivel al economiilor brute (ponderea economiilor în PNG)
şi sunt pe ultimul loc la nivelul economiilor nete (ponderea economiilor în PNN) dintre ţările dezvoltate
(Japonia, Germania, Anglia, Italia, Canada) în perioada anilor 1981-1987. De asemenea, s-a remarcat că ţările ce
au cele mai mari rate de economisire au şi cele mai rapide ritmuri de creştere economică. În intervalul anilor
1981-1987, rata economiilor nete a fost de 20,2% în Japonia, 10,7% în Germania, 9,4% în Canada, 7,5% în
Italia, 6,2% în Anglia, 3,9% în S.U.A.5.
Rata de economisire poate fi analizată nu numai la nivel macroeconomic, dar şi la nivelul unei firme sau
a unei familii. Rata de economisire a unei familii este definită ca totalul economisirii exprimat ca procent din
venitul disponibil familial şi ea diferă de la an la an. De ex., în Marea Britanie, modificările ratei de economisire
în perioada anilor 1978 – 1997 a fost: punctul maxim de peste 13% a fost atins în 1980, iar punctul minim de
numai 5,6% în 19886. Cauzele care au condus la această variaţie sunt:

4
Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, pag. 233.
5
Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, p. 239.
6
Economie politică modernă. Editura „Polirom”. Bucureşti, 2002, p.453-455.
64
  rata inflaţiei. Creşterea preţurilor reduce valoarea reală a economisirilor anterioare şi generează
nesiguranţă cu privire la valoarea viitoare a averii. Oamenii economisesc mai mult şi consumă mai
puţin într-o încercare de a restabili valoarea reală a activelor;
 rata dobânzii. De regulă, o rată înaltă a dobânzii încurajează economisirea şi reduce consumul;
 averea familială. O creştere a averii familiale, datorată unei reevaluări a titlurilor de valoare sau a
locuinţei, ar putea determina diminuarea economiilor, întrucât este nevoie de mai puţin timp pentru a
atinge un nivel stabil al deţinerii de proprietăţi.
 creşterea venitului familial. O majorare a ratei de creştere a venitului familial concomitent cu o
creştere a economisirilor totale, poate determina o diminuare a ratei de economisire. Cu cât veniturile se
majorează mai repede, cu atât indivizii ajung la concluzia că pot atinge un nivel propus de bunăstare
economisind un procent mai mic din veniturile lor.

9.4. Investiţiile: esenţa, factorii, rolul economic. Multiplicatorul şi acceleratorul investiţional

Investiţia reprezintă totalitatea cheltuielilor destinate pentru procurarea bunurilor de capital în vederea
dezvoltării economice.
Investiţiile pot fi divizate în dependenţă de următoarele criterii:
a) în dependenţă de modul de folosire investiţiile se împart în investiţii de înlocuire a capitalului fix
uzat, sursa cărora o constituie fondurile de amortizare şi investiţii pentru dezvoltare, numite
investiţii nete, sursa cărora o constituie la nivel macroeconomic venitul naţional.
Investiţiile de înlocuire luate în ansamblu cu investiţiile pentru dezvoltare formează investiţiile
brute de capital, ce contribuie la formarea capitalului real. Investiţiile brute sunt destinate pentru
formarea capitalului fix şi modificarea stocurilor de materii prime, semifabricate şi produse finite
pentru vânzare;
b) în dependenţă de forma de proprietate investiţiile pot fi divizate în investiţii private, efectuate de
sectorul privat şi investiţii publice, efectuate de către stat;
c) în dependenţă de locul de efectuare investiţiile se împart în investiţii interne, efectuate în interiorul
ţării respective şi investiţii externe, efectuate în alte ţări;
d) în dependenţă de ramura în care se efectuează investiţiile se disting investiţii industriale, agricole
şi comerciale etc.
La nivel macroeconomic economiile şi investiţiile, de regulă, sunt egale. Pentru ca înclinaţia spre
economii să constituie un factor de progres, afirmă J.M.Кeynes, este necesar ca economiile să se transforme în
investiţii (E=I).
Asupra procesului de investire a capitalului influenţează următorii factori 7:
 cererea de investiţii, randamentul viitor al bunului de capital;
 fluctuaţiile profitului la investiţiile existente, politica statului în domeniul investiţiilor;
 starea generală a economiei naţionale;
 conjunctura economiei mondiale;
 perioada de rambursare a investiţiei;
 cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea bunurilor de capital realizate;
 tipul de progres tehnic dominant şi gradul de accelerare a inovaţiilor şi invenţiilor;
 dimensiunea stocurilor bunurilor de capital în raport cu evoluţia producţiei cerute pe piaţă;
 anticipările investitorilor în legătură cu evoluţia vânzărilor şi profiturilor în domeniul unde se
investeşte;
 gradul de fiscalitate în raport cu profitul;
 eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii, situaţia când rata profitului de la capitalul investit
este egală cu rata dobânzii;
 riscurile acumulate de întreprinzător şi împrumutător.
Investiţiile joacă un rol important în activitatea economică: contribuie la sporirea şi modernizarea
capitalului ca factor de producţie; servesc ca sursă materială în crearea noilor locuri de muncă; contribuie la
sporirea înzestrării tehnice a muncii, la aplicarea tehnicii moderne în producţie; contribuie la creşterea
productivităţii factorilor de producţie; servesc ca mijloc de creştere economică şi de sporire a venitului naţional.
Între consum, economii şi investiţii există relaţii de influenţă reciprocă. Aceste interdependenţe sunt
exprimate prin multiplicatorul şi acceleratorul investiţional.
Multiplicatorul investiţional reprezintă un număr prin care trebuie să se multiplice voinţa de investire
netă pentru a se obţine suma corespunzătoare de variaţie a venitului. Formula multiplicatorului investiţional:
ΔV
k , unde: k – multiplicatorul investiţional; V - variaţia venitului; I - variaţia investiţiilor.
ΔI
7
Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, p. 243.
65
Multiplicatorul investiţiilor ne arată de câte ori sporul de investiţii se cuprinde în sporul de venit, adică unei
anumite creşteri a investiţiilor îi corespunde creşterea venitului de n ori.
Acceleratorul investiţional reflectă relaţia directă între variaţia volumului de investiţii nete şi variaţia
ΔI
venitului naţional. Formula acceleratorului investiţional: A  , unde: A – acceleratorul investiţional; I
ΔV
- variaţia volumului de investiţii; V - variaţia venitului naţional. Principiul acceleratorului exprimă efectul
creşterii venitului asupra investiţiilor.

Structura investiţiilor în capitalul fix, pe surse de finanţare, a constituit în Republica Moldova în anul
2002: mijloacele întreprinderilor – 57%; investiţiile străine – 19%; mijloacele bugetare şi ale populaţiei – câte
4%; alte surse – 12%.

Tema 10 Fluctuaţiile ca legitate a creşterii economice

1. Factorii, formele şi tipurile creşterii economice.
2. Natura fluctuantă a creşterii economice. Ciclurile economice.
3. Necesitatea, cauzele şi metodele intervenţiei statului în economie.

10.1. Factorii, formele şi tipurile creşterii economice

Referitor la conţinutul noţiunii „creştere economică” în literatura de specialitate există mai multe
abordări: economistul american S. Kuznets defineşte creşterea economică ca o sporire a capacităţii unei ţări de a
produce în măsură crescândă diferite bunuri economice, capacitate bazată pe tehnologii noi şi pe adaptări
instituţionale şi ideologice; un alt economist american H. Arndh consideră, că creşterea economică este o sporire
a venitului naţional absolut sau pe cap de locuitor; economistul francez Fr. Perroux consideră, că creşterea
economică înseamnă sporirea dimensiunilor economiei naţionale, exprimată în ansamblul bunurilor şi servicilor
obţinute pe parcursul unei perioade de timp. Dacă acest spor cantitativ se obţine pe termen scurt, aceasta
constituie o expansiune, iar dacă se obţine pe termen lung – constituie o creştere economică.
Actualmente, cel mai fregvent este utilizată noţiunea, că creşterea economică reprezintă „o majorare a
capacităţii de producţie a unei ţări, identificată prin creşterea susţinută a venitului naţional real în decursul mai
multor ani8”.
Noţiunea de „creştere economică” nu trebuie confundată cu noţiunea „dezvoltare economică”.
Dezvoltarea economică a unei ţări reflectă ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce se produc în
structurile social-economice şi tehnico-ştiinţifice, în mecanismele economice şi în comportarea economică a
indivizilor. Creşterea economică, de regulă, reflectă latura cantitativă a activităţii economice (sporirea produsului
intern brut în ansamblu şi calculat pe cap de locuitor). Creşterea economică şi dezvoltarea economică luate în
ansamblu reflectă noţiunea de progres economic şi social. Progresul economico-social reflectă: un nivel înalt de
productivitate a factorilor de producţie, mărimea venitului naţional pe locuitor, gradul de eficienţă al producţiei,
nivelul de trai etc.
Creşterea economică poate fi: pozitivă, zero şi negativă. Creşterea economică pozitivă înseamnă
sporirea cantitativă a rezultatelor economiei naţionale. Creşterea pozitivă nu exclude oscilaţii conjuncturale şi
relaţii economice temporare. Creşterea economică zero reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice
absolute şi populaţia totală sporesc, în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant. Creşterea
economică negativă evidenţiază situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere.
În ansamblu, asupra creşterii economice influenţează două grupe de factori: direcţi şi indirecţi. La
categoria factorilor direcţi, care determină creşterea economică se referă:
1. creşterea forţei de muncă (factorul uman). Creşterea forţei de muncă depinde, la rândul ei, de: a) sporul
„natural” demografic, care este determinat de o rată a natalităţii mai mare decât rata mortalităţii;
b) migraţia internaţională, fluxul de lucrători care se plasează dintr-o ţară în alta. Imigraţia netă conduce
la sporirea forţei de muncă dintr-o ţară, pe când emigraţia netă tinde să o diminueze. Mobilitatea forţei de
muncă depinde de disponibilităţile locurilor de muncă, de şansele de promovare a lucrătorului, cât şi de
actele legislative care reglementează imigrarea; c) rata de ocupare, procentul din populaţia activă
economic raportat la totalul populaţiei. O creştere a ratei de ocupare va avea drept consecinţă suportul de
forţă de muncă;

8
Introducere în economia politică modernă. Polirom, 2002, p. 546.
66
 2. creşterea stocului de capital. O creştere a stocului de capital al unei ţări prin investiţii nete va contribui
la creşterea stocului de resurse productive din ţara respectivă şi, astfel, va servi ca sursă posibilă de
creştere economică;
3. progresul tehnic reprezintă o sursă importantă de creştere economică, care se manifestă în forma unor
tehnologii noi de producţie, a unor echipamente îmbunătăţite, invenţii sau perfecţionări profesionale.
Scopul progresului tehnic este sporirea productivităţii factorilor de producţie (a muncii şi a capitalului);
4. resursele naturale de care dispune ţara dată (factorul natural). De regulă, cu cât ţara va dispune mai mult
de surse energetice, minerale, terenuri fertile, bogăţii subterane etc., cu atât mai mult se vor crea condiţii
de o creştere economică durabilă. Totodată trebuie să menţionăm, că unele ţări au resurse naturale
limitate, însă asigură o creştere economică accelerată, deoarece dispun de capitaluri voluminoase
(Japonia, Elveţia, Izrael ş. a.);
5. sistemul informaţional. Sistemul informaţional constituie o sursă economică activă, ce se manifestă
printr-un mod specific de administrare şi de utilizare a proceselor de producţie;
6. sistemul tehnologic, care contribuie în mare măsură la reducerea costurilor de producţie şi la utilizarea
mai profitabilă a resurselor naturale;
7. sistemul de reparaţie a bunurilor economice. Dacă reparaţia se efectuează în corespundere cu
proprietatea asupra factorilor de producţie, atunci se crează condiţii reale de stimulare a creşterii
economice.
La categoria de factori indirecţi, cu acţiune imediată asupra creşterii economice, se referă:
dimensiunea cererii agregate şi capacitatea de absorbţie a pieţei interne; eficienţa sistemului financiar-bancar;
rata economiilor şi rata investiţiilor; mediului ambiant; conjunctura pieţei mondiale; competitivitatea produselor;
coraportul din export şi import, politica bugetară şi fiscală a statului.
Creşterea economică poate fi preponderent extensivă sau intensivă. Creşterea economică extensivă
înseamnă sporirea preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor de producţie la creşterea produsului intern
brut sau al altor indicatori macroeconomici (de ex. pentru dublarea volumului de producţie se cere dublarea
resurselor de muncă, materiale, financiare).Creşterea economică intensivă înseamnă sporirea preponderentă a
laturilor calitative ale factorilor de producţie la creşterea indicatorilor macroeconomici (utilizarea unor mijloace
de producţie mai productive, ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor, perfecţionarea formelor de organizare
a muncii etc.). Creşterea economică extensivă este caracteristică pentru ţările în curs de dezvoltare, iar pentru
ţările avansate economic este specifică creşterea economică intensivă.
Creşterea economică trebuie analizată sub două aspecte: ca beneficii şi ca costuri. Beneficiile creşterii
economice constau în următoarele: contribuie la ridicarea nivelului de viaţă a populaţiei; conduce la scăderea
sărăciei; contribuie la redistribuirea veniturilor în favoarea păturilor vulnerabile. Costurile creşterii economice
se manifestă în costuri sociale, anume: a) creşterea economică presupune modificări care pot atrage beneficii
pentru unii şi efecte negative pentru alţi membri ai societăţii. De ex., progresul tehnologic crează noi locuri de
muncă, însă, în acelaşi timp, duce la dispariţia altor locuri de muncă şi generează şomaj structural; b) creşterea
economică are un cost de oportunitate. De ex., cu cât o ţară alocă mai multe resurse pentru producţia de bunuri
de investiţii, cu atât mai mare se aşteaptă să fie rata creşterii economice şi, respectiv, cantitatea de bunuri de
consum de care se va beneficia în viitor. În acest caz, consumul curent va fi sacrificat pentru a se obţine o rată
mai mare a consumului pe viitor; c) creşterea economică continuă nu poate fi posibilă pe termen lung, deoarece
resursele naturale planetare sunt limitate şi, în cea mai mare parte, neregenerabile; d) creşterea economică
provoacă externalităţi negative, deoarece ea poate impune societăţii costuri care se referă la poluare, zgomot şi
aglomerări urbane din ce în ce mai mari.
Referitor la dezvoltarea economică există mai multe teorii9, principalele fiind:
 Teoria clasică prezentată de A.Smith şi D.Ricardo. Potrivit acestei teorii principala cauză a dezvoltării
economice este rata investiţiilor, care depinde de repartizarea profitului în cadrul venitului naţional. Cu
cât este mai sporită rata profitului, cu atât creşte rata investiţiilor şi rata dezvoltării economice.
 Teoria marxistă prezentată de K.Marx, potrivit căreia factorul determinant al dezvoltării economice este
rata de acumulare a plusvalorii datorate muncii, ceea ce înseamnă rata de profit însuşită de către
capitalişti de la muncitori.
 Teoria stadiului de dezvoltare a lui W.Rostow, potrivit căreia trecerea de la stadiu de economie slab
dezvoltată la o economie dezvoltată este posibilă numai prin parcurgerea mai multor etape. Cea mai
importantă dintre ele este etapa de desprindere, în care economia este capabilă să atingă o rată ridicată de
creştere economică datorată existenţei unor condiţii favorabile, cum ar fi stocul crescut de capital de
capital şi pieţele în expansiune.
 Teoria keynesistă a lui J.M.Keynes, potrivit căreia venitul naţional creşte ca răspuns la creşterea cererii
agregate.
 Teoria Harrod-Domar, potrivit căreia există trei rate de creştere economică: a) rata de facto, care
reflectă nivelul de creştere economică existent; b) rata garantată de creştere economică, situaţia în care
stocul de capital este utilizat deplin; c) rata naturală de creştere, care reflectă sporirea forţei de muncă.

9
Introducere în economia politică modernă. Polirom, 2002, p. 559-567.
67
  Teoria dezvoltării economice dintr-o perspectivă modernă, care analizează dezvoltarea economică în
funcţie de reducerea sărăciei, a inegalităţilor dintre venituri şi a ratei şomajului printr-o strategie aleasă
şi proiecte de dezvoltare. Această teorie prevede pentru ţările slab dezvoltate următoarele măsuri:
reforma funciară, modernizarea modalităţilor de cultivare a pământului şi liberul acces al fermierilor la
facilităţile de creditare; modificarea de atitudine şi mentalitate a fiecărui individ şi grup social referitor
la problemele grave cu care se confruntă societatea; îmbunătăţirea accesului la pieţele de bunuri şi de
capital ale ţărilor dezvoltate economic; transferul de tehnologii şi resurse financiare de la ţările
dezvoltate la ţările aflate în curs de dezvoltare.
 Teoria populaţiei optime. Populaţia optimă a unei ţări reprezintă acea dimensiune a populaţiei, care
permite maximizarea venitului pe cap de locuitor. Dacă o ţară are o populaţie sub nivelul optim, ea
poate fi considerată subpopulată, ceea ce înseamnă, că ea nu deţine resurse suficiente de forţă de muncă
pentru a putea exploata în întregime resursele şi asigura o creştere economică, iar dacă ţara are o
populaţie peste valoarea optimă, ea este considerată suprapopulată, ceea ce înseamnă scăderea
ritmurilor de creştere a venitului naţional pe cap de locuitor.
 Teoria rolului comerţului internaţional în creşterea economică. Comerţul internaţional este
principalul producător de valută: el oferă ţărilor în curs de dezvoltare posibilitatea de a-şi folosi
fondurile obţinute din export pentru a plăti imorturile de hrană, bunuri de capital şi tehnologie. Însă
majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare exportă produse cu grad scăzut de calitate, materii prime şi
unele produse finite. În consecinţă, deficitul comercial în astfel de ţări creşte enorm, ce se reflectă
negativ asupra ritmului de creştere economică.
 Teoria rolului investiţiilor private străine în creşterea economică. Investiţiile private străine în ţările în
curs de dezvoltare sunt realizate, în majoritatea lor, de corporaţii multinaţionale, mai ales în industria
extractivă şi de prelucrare. Transferurile de capital, de tehnologii şi a echipamentului de ultima
generaţie contribuie la crearea noilor locuri de muncă şi la creşterea economică.
 Teoria ajutorului pentru dezvoltare. Potrivit acestei teorii, ajutorul (sau asistenţa) pentru dezvoltare
vine direct din partea ţărilor dezvoltate sub formă de împrumuturi fără rambursare, subvenţii sau
asistenţă tehnică. Ţările dezvoltate oferă, de asemenea, un ajutor indirect prin intermediul agenţiilor
internaţionale, cum ar fi Banca Mondială, Asociaţia Internaţională pentru dezvoltare şi altele.
 Teoria rolului instituţiilor în creşterea economică, potrivit căreia există factori transnaţionali comuni şi
un mecanism de interacţiune prin care creşterea economică modernă se produce în lume. Printre astfel
de factori pot fi menţionaţi: sistemul de producţie bazat pe utilizarea potenţialului tehnologic şi ştiinţa
modernă; dorinţele şi aspiraţiile umane de a atinge standardele mai ridicate de performanţă economică
şi un nivel de trai mai ridicat; mărimea şi localizarea resurselor naturale, religia, moştenirea istorică etc.

10.2. Natura fluctuantă a creşterii economice şi ciclurile economice

Economia naţională în orice ţară se dezvoltă fluctuant, neuniform. Periodic economiile naţionale sau
unele ramuri ale acestora cunosc stări de criză, expansiune sau prosperare. Deci, în evoluţia activităţii economice
au loc anumite fluctuaţii. Fluctuaţia economică reprezintă o formă a dinamicii economice care reflectă diferite
faze ale activităţii economice (creştere, scădere, înviorare, declin).
Fluctuaţiile economice pot fi divizate:
a) fluctuaţii sezoniere determinate de cauze naturale (secetă, inundaţii, cutremure, etc.). Aceste fluctuaţii, de
regulă, durează până la un an, fiind însoţite de reducerea volumului de producţie în agricultură, a ocupării
forţei de muncă, a scăderii activităţii economice în general;
b) fluctuaţii întâmplătoare determinate de factori sociali (războaie, tensiuni sociale, etc.)
c) fluctuaţii ciclice, repetabile la anumite intervale de timp, cauzate, de regulă, de factori economici.
Asemenea fluctuaţii se repetă permanent începând din prima jumătate a sec. XIX.
Fluctuaţiile economice reflectă dezvoltarea ciclică a economiei. Ciclicitatea economică reprezintă un
proces de schimbare permanentă a creşterii şi scăderii activităţii economice, care reflectă: oscilaţia nivelului de
producţie; ocuparea forţei de muncă; inflaţia.
Ciclul economic reprezintă acea perioadă de timp, care se scurge de la începutul unei crize economice
până la începutul crizei următoare. El cuprinde anumite faze, care se deosebesc una de alta, dar care se reproduc
într-o anumită succesiune. Anume ciclul economic reflectă fluctuaţiile în domeniul economic.
Ciclurile economice se manifestă în trei forme: ciclurile economice lungi, ciclurile economice medii şi
ciclurile economice scurte.
Ciclurile economice lungi numite “seculare” sau Kondratiev (de la numele economistului rus care
primul a analizat astfel de ciclu) au o durată de 40-60 de ani şi caracterizează pe termen lung: dinamica
economiei; schimbarea factorilor şi a neofactorilor de producţie; modificarea rezultatelor activităţii economice.
Ciclurile economice lungi (numite în literatură “unde economice lungi”) reflectă un anumit sistem tehnic de
producţie, care corespunde inovaţiilor tehnologice majore.
.
Faza ascedentară are următoarele trăsături:

68
 - prosperitate economică;
- ritmul relativ ridicat de creştere a venitului naţional;
- creşterea investiţiilor de capital;
- creşterea profiturilor agenţilor economici;
- creşterea nivelului de trai a populaţiei.
Faza descedentară are următoarele trăsături:
- reducerea ritmului de creştere a investiţiilor de capital;
- scăderea ritmului de creştere a producţiei;
- reducerea nivelului de trai a populaţiei;
- creşterea şomajului;
- creşterea inflaţiei.
Ciclurile economice medii sau decenale apar pe fondul ciclurilor economice lungi. Ciclul decenal
pentru prima dată a fost studiat de economistul francez C. Juglar. Acest ciclu are o durată de la 4-5 ani până la
10-12 ani.
Prima fază a ciclului decenal este faza de expansiune, care se caracterizează prin:
- tendinţa generală de creştere a producţiei;
- majorarea investiţiilor de capital;
- creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă;
- reducerea şomajului;
- creşterea masei monetare în circulaţie;
- creşterea salariilor, profiturilor şi a dobânzii.
A doua fază a ciclului decenal este faza de declin economic, care are următoarele trăsături:
- reducerea ratei profitului în urma scumpirii a unor factori de producţie;
- mărirea stocurilor de mărfuri nerealizate în urma dezechilibrului dintre cerere şi ofertă;
- scăderea volumului de investiţii în urma reducerii plasării capitalurilor în afaceri;
- reducerea creditelor bancare în urma neachitării la termen a unor credite şi creşterea ratei dobânzii.
A treia fază a ciclului decenal este faza de depresiune economică, care are următoarele caracteristici:
- falimentul unor întreprinderi nerentabile;
- reducerea cererii de mărfuri şi servicii;
- majorarea costurilor de producţie;
- diminuarea volumului de producţie;
- scăderea ratei profitului;
- reducerea nivelului de trai a populaţiei.
A patra fază a ciclului decenal este faza de reluare (înviorare), care se caracterizează prin:
- stimularea investiţiilor de capital;
- reducerea şomajului;
- sporirea cererii agregate;
- creşterea volumului de producţie;
- creşterea veniturilor.
Privite în ansamblu fazele ciclului decenal au următoarele particularităţi: a) fazele ciclului decenal se
deosebesc între ele după durata şi intensitatea lor (în unele cicluri faza de declin sau reluare este mai mare sau
mai mică); b) în faza de expansiune nu-s excluse fenomene de dezechilibru, de diminuări parţiale ale producţiei,
iar în faza de declin economic nu-s excluse unele creşteri în anumite ramuri ale producţiei; c) fiecare fază a
ciclului decenal, în desfăşurarea sa, crează concomitent condiţii de trecere la faza următoare; d) fazele de declin
şi depresiune economică au totodată rolul de a restabili echilibrul economic, de a concorda cererea şi oferta
agregată. Fazele de înviorare şi boohm economic sunt numite expansiune economică, iar fazele de declin şi
depresiune – recesiune economică (sau criză economică).
Ciclul economic scurt sau mic are o durată de la 6 luni până la 3-4 ani şi se desfăşoară în cadrul
ciclului decenal. Ciclul scurt are două faze: expansiune şi încetinire a creşterii economice. Faza de expansiune se
manifestă prin creşterea preţurilor şi a profiturilor, creşterea investiţiilor de capital, sporirea ofertei. Faza de
încetinire (reducere) reflectă situaţia, când apare un surplus de bunuri nerealizate, generând scăderea preţurilor şi
reducerea investiţiilor de capital. Ca forme de cicluri scurte pot servi: ciclul inflaţionist, ciclul variaţiei stocurilor
de mărfuri etc.
Fazele de recesiune economică sau crizele economice reflectă o stare de dereglare a economiei
naţionale şi se manifestă în următoarele forme:
 Crizele de subproducţie, care reflectă deficitul sau insuficienţa de produse cauzate de fenomene
naturale (secetă, inundaţii, alunecări de terenuri etc.). Astfel de crize au fost tipice până la începutul
secolului XIX, dar ele nu sunt excluse nici în prezent, îndeosebi în ţările subdezvoltate economic.
 Crizele de supraproducţie (numite crize ciclice) reflectă situaţia, când mărfurile fabricate nu pot fi
realizate, ceea ce duce inevitabil la scăderea producţiei. Astfel de crize au început în secolul XIX şi
se repetă la anumite intervale de timp până în prezent.

69
  Crizele neciclice, reflectă stări de dereglare ce nu se caracterizează printr-o anumită regularitate în
timp. La această categorie de crize se referă: a) crizele parţiale ce se manifestă prin reducerea
producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă într-o ramură de activitate (în industrie,
transport, etc.); b) crizele agrare, care au o durată mai mare (20-30 ani); c) crizele intermediare sau
structurale, care se manifestă prin insuficienţa unor resurse în raport cu posibilităţile de acces spre
obţinerea lor, ca şi prin creşterea preţurilor nejustificate economic. În calitate de crize structurale sunt
considerate: crizele de materie primă, crizele energetice, crizele valutar-financiare, crizele
alimentare, crizele alimentare, crizele ecologice etc.
Criza economică din Republica Moldova din anii 1990 – 2000 a avut următoarele particularităţi:
 ea a adus la scăderea bruscă a volumului produsului intern brut şi altor indicatori macroeconomici;
 ea a contribuit la scăderea substanţială a nivelului de trai a populaţiei şi la divizarea societăţii în
bogaţi şi săraci;
 ea a fost însoţită de criza sistemului politic, administrativ şi ideologic.
Pentru a diminua impactul negativ al fazelor de recesiune a ciclurilor economice guvernele din ţările
respective adoptă măsuri şi promovează politici anticiclice (anticriză). Politicile anticiclice pot fi grupate în:
politici bazate pe cererea agregată şi politici bazate pe oferta agregată 10.
Politicile anticiclice bazate pe cererea agregată prevăd exercitarea următoarelor măsuri: a) majorarea
în fazele de expansiune a cheltuielilor publice în scopul favorizării cererii agregate (majorarea achiziţiilor de
stat, investiţiilor cu caracter socio-cultural, acordarea ajutoarelor de şomaj ş. a.); b) reglarea ratei dobânzii,
creditului şi a masei monetare. Astfel la fazele de expansiune se promovează politica de sporire a ratei dobânzii,
de aplicare a unor restricţii la acordarea de credite, majorarea rezervelor obligatorii în băncile comerciale,
controlul riguros asupra masei monetare, iar la fazele de recesiune se aplică măsuri contrare: reducerea ratei
dobânzii, facilităţi pentru sporirea volumului creditului, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor
comerciale; c) reglarea politicii fiscale. La fazele de recesiune economică se aplică politici de reducere a
presiunii fiscale, iar la fazele de expansiune, dimpotrivă, se promovează politica de majorare a fiscalităţii (a
impozitelor, taxelor).
Politicile anticiclice bazate pe oferta agregată prevăd aplicarea următoarelor măsuri şi politici: a)
efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi preţurilor libere; b) folosirea unor
pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor, stimulându-i astfel să-şi
sporească oferta de bunuri (reducerea ratei fiscalităţii, scăderea ratei dobânzii ş. a.).

10.3. Necesitatea, cauzele şi metodele intervenţiei statului în economie

Necesitatea intervenţiei statului în activitatea economică este condiţionată de următorii factori: a)

insuficienţa sectorului privat de a rezolva problemele de interes general; b) complexitatea problemelor care apar
în perioadele dificile (războaie, crize, calamităţi naturale); c) satisfacerea nevoilor publice (apărarea naţională,
păstrarea ordinii publice, dezvoltarea sferei sociale etc.).
În faţa la orice ţară stau un set de probleme macroeconomice, care pot fi realizate numai prin intervenţia
directă a statului, printre care pot fi menţionate: asigurarea echilibrului dintre cererea şi oferta agregată şi
ridicarea nivelului de trai a populaţiei; asigurarea ocupării depline a forţei de muncă; asigurarea economiei
naţionale cu monedă; realizarea politicii bugetare şi fiscale; asigurarea balanţei comerciale şi balanţei de plăţi
externe active; integrarea economiei naţionale în cadrul economiei mondiale.
Intervenţia statului în activitatea economică îşi găseşte expresia în elaborarea şi realizarea diferitor
politici economice, care pot fi clasificate după următorele criterii 11:
 în dependenţa de domeniu de aplicare politicile economice pot fi grupate în politici de creştere
economică, politici de ocupare a forţei de muncă, politici anticriză, politici antiinflaţioniste;
 în dependenţa de instrumentele folosite în promovarea politicii se disting politici de reglare indirectă
(politica monetară, politica bugetară) şi politici de reglare directă (politica de venituri, politica de
preţuri etc.)
 în dependenţă de durata de extindere a politicii ele pot fi divizate în politici conjuncturale şi politici
structurale (restructurare a economiei naţionale, a ramurilor şi domeniilor de activitate);
 în dependenţă de gradul de influenţă a statului asupra agenţilor economici politicile economice pot fi
divizate în politici de limitare a creditelor, politici de majorare a cotezaţiilor sociale, politici de acordare
a subvenţiilor;
 în dependenţă de amploarea domeniului de activitate se disting politici economice globale, politici
sectoriale (politica de protejare a complexului agroindustrial, politica de susţinere a micului business);
 în dependenţă de orientarea doctrinară politicile economice pot fi divizate în politici liberale, politici
girijiste, politici protecţioniste etc.

10
Economie. Ediţia a V-ea. Editura Economică. Bucureşti, 2000, p. 279-281.
11
Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, pag. 286-287.
70
 Una din formele de implicare a statului în activitatea economică este programarea economică12, care
constă în elaborarea de programe de dezvoltare naţională, zonală sau regională, concretizate pe domenii şi
sectoare respectiv în rezolvarea unor probleme social-economice dificile (creşterea economică sau relansarea
acesteia, ameliorarea ocupării resurselor de muncă, combaterea inflaţiei etc.). Programarea economică presupune
implicarea statului, a instituţiilor sale specializate în direcţia elaborării de recomandări pentru unităţile
economice, a constituirii resurselor necesare, respectiv a alocării acestor resurse după anumite criterii economice,
ecologice, sociale, naţionale etc.
Elementul principal în programarea economică îl constituie planificarea, care se prezintă sub
următoarele forme: a) planificare indicativă, prin care statul elaborează unele recomandări pentru a se atinge
obiectivele preconizate; b) planificare imperativă în care statul ordonă îndeplinirea prevederilor; c)
planificare incitativă, în care se aplică pârghiile care avantajează agenţii economici (reducerea impozitelor,
acordarea subvenţiilor); d) planificarea strategică, în care se urmăreşte trasarea tendinţelor principale într-o
anumită perioadă de timp. Actualmente planificarea economică este larg utilizată în Franţa, Japonia şi în alte ţări
cu economie mixtă.
Principalele forme ale reglării de stat a economiei sunt:
1. Reglarea cadrului juridic de funcţionare a economie naţionale, care include: adoptarea de către Parlament
al legilor respective referitor la domeniile de activitate economică, elaborarea de către Guvern a actelor
normative de funcţionare a unităţilor economice.
2. Reglarea activităţii întreprinderilor monopoliste care prevede: adoptarea legilor antimonopol; adoptarea
actelor legislative cu privire la susţinerea concurenţei; divizarea companiilor mari monopoliste în
întreprinderi mai mici în scopul creării mediului concurenţial.
3. Reglarea administrativă a activităţii economice, care prevede: înregistrarea de stat a întreprinderilor,
determinarea standardelor şi normativelor ce reflectă măsurile de volum, greutate şi calitate a mărfurilor şi
serviciilor; interzicerea realizării mărfurilor false şi a reclamei neobiective.
4. Reglarea proceselor de stabilizare macroeconomică, care prevede: asigurarea creşterii durabile a
economiei naţionale; asigurarea ocupării depline a forţei de muncă; atingerea nivelului stabil al preţurilor. În
realizarea acestor previziuni statul aplică următoarele instrumente: orientează politica fiscală spre stimularea
agenţilor economici; reduce cheltuielile de stat care nu sunt legate în direct de activitatea de producţie;
stimulează investiţiile de capital; aplică măsuri anticiclice.
5. Reglarea de stat în calitate de antreprenor. Statul este proprietarul multor întreprinderi; deţine capitaluri
voluminoase, deţine pachetul de acţiuni a mai multor întreprinderi. În calitate de antreprenor statul cumpără
şi vinde mărfuri şi servicii (în unele ţări statul devine monopolist în realizarea produselor alcoolice, de tutun,
armament etc.), construieşte întreprinderi noi cu destinaţie strategică.
6. Reglarea bugetară, care prevede: reglarea surselor de formare a veniturilor bugetare, determinarea
direcţiilor de utilizare a mijloacelor bugetare; reglarea deficitului bugetar şi a datoriilor publice.
7. Reglarea creditară şi monetară, care prevede: reglarea ratei dobânzii; reglarea operaţiunilor pe piaţa
deschisă (vânzare şi cumpărarea acţiunilor şi altor hârtii de valoare); reglarea ratelor obligatorii de rezerve la
băncile comerciale; reglarea emisiei monetare.
8. Reglarea de stat a resurselor, care prevede: aplicarea înlesnirilor fiscale în utilizarea resurselor economice
respective; limitarea resurselor necompetitive, limitarea resurselor care aduc daună mediului ambiant.
9. Reglarea de stat a veniturilor, care prevede: susţinerea păturilor slab remunerate (prin aplicarea impozitelor
progresive); exercitarea plăţilor de transfer (pensiilor, indemnizaţiilor, ajutoarelor etc.); realizarea diferitor
programe sociale de stat (de susţinere a păturilor vulnerabile); susţinerea învăţământului, culturii, ocrotirii
sănătăţii etc.
10. Reglarea de stat a relaţiilor economice externe, care prevede: reglarea exportului şi importului de mărfuri
şi servicii; reglarea tarifelor vamale; reglarea relaţiilor valutare; reglarea politicii economice externe.

Tema 11 Finanţele publice

1. Finanţele publice: esenţa, trăsături şi funcţii.
2. Bugetul de stat şi structura lui. Deficitul bugetar şi datoria publică.
3. Politica fiscală şi specificul ei în Republica Moldova.

11.1. Finanţele publice: esenţa, trăsături şi funcţii

Finanţele reprezintă un anumit tip de relaţii de repartiţie a produsului social şi în special a venitului
naţional, concretizate în transferuri băneşti de la agenţii economici şi persoane fizice către bugetul statului, de la
bugetul de stat către agenţii economici, instituţii sau persoane fizice, precum şi între agenţii economici, între
instituţii şi chiar în interiorul diverselor structuri economice, cu prilejul formării sau utilizării diverselor fonduri.

12
Dicţionar de economie. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p. 374.
71
 De regulă astfel de transferuri nu au loc întâmplător, ci în mod organizat, legal, contractual şi cu
caracter de continuitate.
Caracteristicile transferurilor financiare:
- sunt definitive;
- transferurile se realizează fără contraprestaţie directă şi imediată;
- există o anumită prestaţie, dar ea este indirectă, mijlocită;
- fără titlu rambursabil.
Funcţiile finanţelor:
1. funcţia de repartiţie;
2. funcţia de control.
Funcţia de repartiţie are două faze:
a) constituirea fondurilor;
b) distribuirea fondurilor.
Constituirea fondurilor constă în formarea fondurilor publice. Participarea la consolidarea fondurilor
îmbracă diverse forme: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, vărsăminte, venituri din valorificarea
unor bunuri proprietate de stat etc.
Resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare îşi au izvorul în PIB.
Aceste resurse provin din toate ramurile economiei naţionale, însă în proporţii diferite, în funcţie de gradul de
dezvoltare a acestora.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii şi
anume:
- pentru învăţământ, sănătate, cultură, artă;
- pentru asigurări sociale şi protecţie socială;
- gospodărie comunală şi locuinţe;
- apărare naţională;
- ordine publică;
- acţiuni economice etc.
În cadrul fiecărei destinaţii resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni, conform clasificaţiei
bugetare a cheltuielilor.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de resurse financiare
constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi şi societatea este ,deci, interesată în:
- asigurarea resurselor financiare necesităţilor satisfacerii nevoilor colectivităţilor (obşteşti);
- gestionarea resurselor respective cu luarea în consideraţie a priorităţilor stabilite de organele
competente;
- utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă economică, socială şi de altă natură;
- armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă.
Controlul financiar de stat este exercitat de organele specializate:
- Controlul financiar parlamentar este exercitat de către Curtea de Conturi;
- Controlul financiar guvernamental este exercitat de către Inspectoratul Fiscal Principal de Stat; de
către Departamentul Controlul Financiar şi Revizie; Departamentul Vamal;
- Controlul financiar independent este exercitat de către Firmele de audit.
Resursele financiare publice includ:
1. resursele administraţiei de stat centrale, care cuprind: impozite şi taxe, venituri nefiscale,
împrumuturi, alte resurse cu caracter întâmplător;
2. resursele administraţiei publice locale (a unităţilor administrativ-teritoriale), care cuprind: venituri
proprii, încasări de mijloace speciale, defalcări de la veniturile generale de stat, transferuri de la bugetul de stat,
fonduri extrabugetare, împrumuturi;
3. resursele întreprinderilor publice, care cuprind: resurse proprii,resurse primite de la buget, resurse
procurate pe piaţa capitalului de împrumut;
4. resursele asigurărilor sociale de stat, care provin din contribuţii obligatorii pentru asigurările
sociale şi din alocaţii de la bugetul de stat.

11.2. Bugetul de stat şi structura lui. Deficitul

bugetar şi datoriea publică

Sistemele bugetare diferă de la un stat la altul în funcţie de structura organizatorică a acestuia: state de
tip unitar, state de tip federal.
Sistemul bugetar, care este o parte integrantă a sistemului de finanţe publice ale statului, constituie
Bugetul Public Naţional şi include:
a) bugetul de stat, care cuprinde totalitatea veniturilor şi cheltuielilor necesare pentru implementarea
strategiilor şi obiectivelor Guvernului;
b) bugetele unităţilor administrativ-teritoriale (UAT), constituite din: bugetele satelor (comunelor),
oraşelor (municipiilor), raioanelor, unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special şi municipiului Chişinău.

72
 Bugetele UAT sunt de nivelul întâi şi de nivelul doi:
- bugetele locale, care reprezintă bugetele satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor), cu excepţia
municipiului Chişinău sunt bugetele UAT de nivelul întâi;
- bugetele raionale, bugetul central al unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special şi
bugetul municipal Chişinău sunt bugetele unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al
doilea.
Ca elemente independente, Bugetul de Stat şi Bugetele unităţilor administrativ teritoriale formează
Bugetul Consolidat al Ţării.
c) Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat;
d) Fondurile extrabugetare.
Bugetul de stat reprezintă un instrument de stabilizare a economiei, prin care forţa politică influenţează
cererea agregată, volumul producţiei şi nivelul general al preţurilor, asigură protecţia socială; el este o formă
concretă de manifestare a finanţelor şi de înfăptuire a politicii financiare a statului, constituind mijlocul principal
prin care se formează veniturile statului şi prin care se efectuează cheltuielile publice.
Bugetul îndeplineşte trei funcţii:
1. Controlul cheltuielilor, prin care este supravegheată executarea bugetului de către autorităţile
publice;
2. Gestiunea eficace a activităţii publice, prin care executanţii se asigură de utilizarea eficace a
resurselor financiare şi a personalului pus la dispoziţie pentru a conduce şi realiza activităţile
prevăzute şi autorizate prin buget.
3. Proiectarea activităţii statului, prin care obiectivele urmărite sunt formulate în diferite programe
alternative, însoţite de posibilităţile de finanţare.
Importanţa acestor funcţii se modifică în timpul anului bugetar. Funcţia de control domină iniţial,
deoarece se urmăreşte evitarea abuzului de putere din partea Executivului, accentul punându-se apoi pe o bună
gestiune a resurselor publice, ca în final să se încerce o planificare mai bună a cheltuielilor conform nevoilor şi
cerinţelor manifestate în timp.
Scopurile bugetului de stat sunt:
1. implementarea strategiilor şi obiectivelor economice, sociale şi de altă natură ale Guvernului;
2. formarea fondurilor băneşti necesare pentru finanţarea acţiunilor Guvernului;
3. asigurarea echilibrului bugetar necesar pentru menţinerea unei situaţii macroeconomice stabile a statului;
4. asigurarea administrării efective, calitative şi responsabile a finanţelor aflate la dispoziţia Guvernului;
5. expunerea în mod explicit a strategiilor şi obiectivelor Guvernului, care vor fi realizate de buget.
Pentru organizarea unei gestiuni clare şi riguroase a finanţelor publice este necesar de respectat anumite
principii, care au fost elaborate la începutul sec. al XIX-lea. Aceste principii bugetare sunt:
1. principiul unităţii – conform acestui principiu bugetul trebuie să conţină toate veniturile şi
cheltuielile statului într-un document unic;
2. principiul anualităţii – conform acestui principiu bugetul trebuie elaborat şi votat în fiecare an;
3. principiul specializării – autorizarea de a efectua cheltuielile nu este globală, ci detaliată pe
categorii de credite;
4. principiul echilibrului bugetar, considerat „regula de aur a finanţelor publice”, când există
egalitate între nivelul veniturilor şi cel al cheltuielilor.
Executarea bugetară, într-o perioadă sau alta, se poate prezenta în una din următoarele trei situaţii:
a) excedentară, când veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai mari ca cheltuielile;
b) echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute;
c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile sau încasările bugetare realizate.
5. principiul publicităţii bugetului – potrivit acestui principiu bugetul trebuie adus la cunoştinţa
opiniei publice.
Procesul bugetar. Procesul bugetar poate fi definit ca ansamblu de activităţi integrate coerent şi care
derulează stadial cuprinzând: elaborarea proiectului de buget, adoptarea acestuia, execuţia bugetului, încheierea,
aprobarea contului de execuţie bugetară, controlul bugetar.
Aceste activităţi se desfăşoară într-un cadru constituţional (legal) şi administrativ-instituţional care
prezintă particularităţi de la ţară la ţară, determinate de evoluţia istorică a fiecăreia dintre ele.
Indiferent de particularităţi şi condiţionalităţi, procesul bugetar prezintă însă şi trăsături comune, şi
anume:
- este un proces de decizie, întrucât esenţa sa constă în alocarea resurselor bugetare limitate pentru
bunuri publice care, de regulă, se caracterizează printr-o presiune a cererii;
- este un proces predominant politic, deoarece deciziile de alocare a resurselor bugetare nu sunt
determinate de forţele pieţei, ci de cetăţeni, de grupuri de interese prin mecanismul reprezentativităţii şi a
votului;
- este un proces complex, cu mii de particularităţi (instituţii publice, administraţii publice, organizaţii
politice şi sindicate);
- este un proces ciclic, se desfăşoară într-o ordine temporală bine precizată, fiind o consecinţă a
principiilor bugetare, îndeosebi a principiului anualităţii şi a principiului publicităţii.

73
 Elaborarea principalelor decizii bugetare se deplasează la nivelul Guvernului, al organismului său
specializat – Ministerul Finanţelor, adoptarea proiectului de buget de către Parlament constituind un compromis
în favoarea Executivului.

Structura bugetului de stat

Rolul economic al statului se afirmă prin promovarea politicii bugetare şi prin politica fiscală. Creşterea
cheltuielilor publice şi atenuarea recesiunilor, redistribuirea veniturilor de către stat, încercarea de a controla şi
de a direcţiona mersul economiei, a evita şocurile etc. sunt condiţionate, în mare măsură, de bugetul de stat.
Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe, care cuprinde două mari capitole: veniturile sau
încasările băneşti ale statului şi cheltuielile prevăzute a se efectua în perioada respectivă.
Veniturile bugetare se constituie din impozite (impozitele pe venit, impozitele pe proprietate), taxe
(taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxa vamală),alte încasări, care sunt specificate de legislaţie. Veniturile
bugetare nu includ împrumuturile de stat.
Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de funcţionare a puterii publice, investiţii de capital, cheltuieli
pentru finanţarea activităţilor social-culturale (învăţământ, cultură,sănătate, ştiinţă, protecţia socială), cheltuieli
privind finanţarea activităţii externe, apărării naţionale, menţinerii ordinii publice, cheltuieli cu caracter
economic etc.
Bugetul este o previziune, deoarece conţinutul lui, atât la venituri cât şi la cheltuieli, este prezentat ca o
anticipare în perioada respectivă. Aceasta însemnă că ceea ce sa planificat la capitolul venituri trebuie acumulate
pe parcursul anului fiscal, şi numai atunci va fi posibil de efectuat cheltuielile autorizate în buget.
Dintre pârghiile de care dispune puterea publică pentru a acţiona asupra economiei, bugetul de stat este
cea mai influentă.
Astfel, prin cheltuielile publice bugetare statul poate să asigure funcţionarea serviciilor publice (şcoli,
spitale, drumuri publice etc.), să susţină păturile vulnerabile prin distribuirea ajutoarelor sau subvenţiilor
(ajutoare sociale, compensaţii nominative), subvenţionarea agriculturii etc.
Bugetul de stat este o realitate în economia oricărei ţări, este oglinda ei.
Rolul bugetului de stat şi a politicii bugetare
Prin politica bugetară,fiind o parte componentă a politicii financiare macroeconomice, statul poate
utiliza instrumentele ei pentru relansarea economiei.
1. O politică bugetară pozitivă reprezintă un concept realizat printr-un ansamblu de măsuri şi acţiuni
ale statului, prin care cheltuielile publice şi impozitele sunt orientate şi folosite în direcţia creşterii economice, a
realizării unui nivel de ocupare ridicat, diminuării inflaţiei şi altor factori de dezechilibru.
Cheltuielile publice şi impozitele au un impact esenţial asupra relansării economiei prin caracterul lor
multiplicativ, fenomen explicat şi afirmat de teoria keynesiană.
Aceste instrumente de politică bugetară, cum sunt cheltuielile publice şi impozitele influenţează pozitiv
cererea agregată (AD), producţia şi venitul (Y), consumul (C).
Se disting trei tipuri de multiplicator:
a. de cheltuială publică;
b. fiscal;
c. al bugetului echilibrat.
Multiplicatorul de cheltuieli publice constă în mărirea cheltuielilor publice, şi prin aceasta,
stimularea activităţii economice, creşterea cererii agregate, a producţiei, a venitului şi consumului, a nivelului
angajării forţei de muncă etc.; el are acelaşi rezultat ca şi multiplicatorul investiţiilor.
Dacă, în acest caz, se presupune constant volumul impozitelor, atunci creşterea cheltuielilor publice
duce la o creştere echivalentă a deficitului bugetar.
Multiplicatorul fiscal reflectă mărirea producţiei şi veniturilor prin diminuarea impozitelor, a
prelevărilor efectuate de către stat, presupunând totalul cheltuielilor nemodificat.
Astfel, impozite mai reduse măreşte posibilitatea producătorului să lărgească producţia, investind mai
mult, să propună mai multe locuri de muncă, crescând producţia şi venitul.
Din aceste două mecanisme de influenţă economică a statului prin politica bugetar-fiscală, mai
rezultativ ar fi creşterea cheltuielilor publice, admiţând un deficit bugetar acoperit temporar prin împrumuturi.
Diminuarea impozitului nu este un garant al statului că consumatorul sau producătorul va face
economisiri şi va investi suplimentul de venit în producţie, cum spune o vorbă veche: „calul îl poţi duce la apă,
dar nu-l poţi impune să bea. Aceasta se poate întâmpla şi din considerentul să statul nu poate controla acest
proces, şi poate să nu dea rezultatele scontate.
Teoretic aceste două efecte sau analizat separat, dar în practica economică ele se utilizează simultan,
modificându-se în proporţii diferite şi în sensuri diferite, obţinându-se un efect global.
Multiplicatorul bugetului echilibrat îşi exercită influenţa asupra nivelului producţiei prin mărirea în
proporţie egală şi simultană atât a cheltuielilor, cât şi a încasărilor statului.
Creşterea echilibrată a bugetului conduce la o creştere a nivelului activităţii egală cu creşterea
bugetului.

74
 Factorii de multiplicare măresc venitul, prin urmare este necesar de mărit masa monetară. Nerespectarea
acestui raport poate naşte fenomene inflaţioniste.
2. Bugetul de stat are şi un important rol în prevenirea şi atenuarea inflaţiei. Fenomenul inflaţionist
poate fi resorbit prin excedent bugetar, creat pe baza diminuării cheltuielilor sau a creşterii încasărilor fiscale.
3. Prin finanţarea cheltuielilor sociale statul intervine direct prin buget la ameliorarea bunăstării,
luând asupra sa asigurarea securităţii sociale.
Deficitul bugetar – acesta e un fenomen financiar, când cheltuielile întrec veniturile, nefiind
numaidecât raportat la un fenomen extraordinar, a unor întâmplări deosebite.
În lumea contemporană nu există stat, care într-o perioadă ori alta istorică să nu se fi lovit cu deficitul
bugetar. Însă calitatea deficitului poate fi diferită:
 deficitul poate fi legat de necesitatea efectuării unor mari investiţii capitale ale statului în
dezvoltarea economiei. În aşa caz el nu va reflecta procesul de criză în economie, însă va fi utilizat
ca un instrument de reglare statală a conjuncturii economice. J. M. Keynes a fundamentat ideea
posibilităţii admiterii creşterii cu precădere a cheltuielilor publice faţă de venituri la anumite etape a
dezvoltării societăţii, fenomen care în consecinţă contribuie la creşterea venitului;
 deficitul poate reflecta fenomene de criză din economie, declinul economiei, relaţiile financiar-
creditare neeficiente, incapacitatea Guvernului de a ţine sub control situaţia financiară din ţară.
În aşa caz deficitul este un fenomen excepţional de periculos care cere luarea unui şir de măsuri de
urgenţă şi acţiuni economice dar şi decizii politice corespunzătoare.
 În condiţiile dezvoltării dinamice a economiei şi relaţiile stabile şi eficiente cu străinătatea, deficitul
bugetar, desigur, la un nivel cantitativ admisibil nu este un pericol. Cu toate acestea cantitatea nu
trebuie să treacă în calitatea negativă, adică suma datoriilor statului nu trebuie să se aşeze ca o povară
grea pe umerii economiei ţării, pe umerii contribuabililor, fiind însoţit de reducerea programelor
sociale.
 În Republica Moldova în anii de tranziţie a crescut deficitul şi concomitent datoria publică. Dacă şi s-
a redus în anumite perioade, apoi prin reducerea cheltuielilor bugetare, adoptându-se un buget auster.
 Cauzele creşterii deficitului bugetar:
1. nivelul jos al eficienţii producţiei;
2. structura neraţională a cheltuielilor bugetare;
3. nivelul scăzut al investiţiilor în tehnică şi tehnologie performantă;
4. mecanismul bugetar neeficient care nu ia permis statului să utilizeze bugetul ca instrument
stimulativ de influenţă asupra dezvoltării economie şi stării sociale.
Pentru reducerea şi înlăturarea deficitului bugetar este necesar de dezvoltat economia, deoarece fără
asigurarea dinamicii în dezvoltarea economică, ridicarea eficienţii ei nu se poate obţine o stabilizare financiară în
ţară.

Căile de reducere a deficitului bugetar:

 schimbarea politicii de investiţii în favoarea ramurilor prioritare;
 folosirea mai pe larg a facilităţilor şi a sancţiunilor;
 reducerea sectorului public prin privatizare şi astfel a finanţărilor din partea statului a activităţilor
neeficiente;
 finanţarea de către stat numai a programelor sociale;
 Banca Naţională a Moldovei să nu finanţeze deficitul bugetar deoarece aceasta este emisie de
monedă. Orişice credit al BNM oferit Guvernului trebuie să fie înregistrat ca o datorie publică
acoperită cu hârtii de valoare de stat.

Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor băneşti pe care le are statul la un moment dat faţă
de creditori interni şi externi, rezultat din împrumuturi în monedă naţională şi în valută, pe termen scurt, mediu şi
lung, contractate de stat în mod direct sau garantate de către acesta, inclusiv obligaţiile faţă de trezoreria proprie
pentru sumele avansate temporar pentru acoperirea deficitelor bugetului de stat.
Obligaţiile reprezintă angajamentele care decurg din contractarea împrumuturilor, şi anume:
rambursarea, plata dobânzilor, a comisioanelor, a unor avantaje speciale acordate creditorilor.
Datoria publică se stabileşte şi se gestionează în mod distinct pe cele două forme ale ei:
 datorie publică internă (faţă de creditori interni);
 datorie publică externă (faţă de creditori externi).
În funcţie de termenul pentru care se contractează împrumuturi, datoria publică se clasifică:
 datorie publică pe termen scurt (flotantă);
 datorie publică pe termen mediu şi lung (consolidată).
În funcţie de calitatea creditorilor, datoria publică poate fi:
 datorie publică brută, fiind dată de valoarea totală a împrumuturilor, indiferent unde sunt plasate
acestea;

75
  datorie publică netă, în care nu intră valoarea împrumuturilor plasate la instituţiile statului.
Cheltuielile anuale reprezentând plăţi exigibile (care trebuie plătite numaidecât, urgent, la scadenţă)în
contul datoriei publice formează în ansamblul lor serviciul datoriei publice. Acesta se stabileşte în cele două
forme:
 serviciul datoriei publice interne;
 serviciul datoriei publice externe.
În cazul datoriei externe se stabileşte distinct serviciul datoriei externe, care include toate plăţile
exigibile provenind din datoria publică şi privată externă, garantată de către stat.
Datoria publică internă este generată de:
 împrumuturi pe termen scurt ale statului primite de la Banca Centrală (BNM) pentru
echilibrarea în execuţie a bugetului de stat (rambursările din resurse bugetare – dacă nu se
rambursează , se prelungeşte termenul, se consolidează şi rămân în datoria publică de sfârşit de
an);
 emisiunea de bonuri de tezaur, în acelaşi scop, rambursările din resurse bugetare, până la
sfârşitul anului,dacă nu se pot răscumpăra , se emit noi înscrisuri, determinând consolidarea
datoriei publice (statul rămâne dator);
 plasarea de înscrisuri pe termen mediu şi lung, prin subscripţie publică, pentru procurarea de
resurse necesare pentru acoperirea deficitului bugetar anual (acoperirea tuturor cheltuielilor pe
seama deschiderii de credite bugetare); şi acestea se pot consolida mărind datoria publică a
statului;
 garanţii acordate de stat la credite bancare interne ale agenţilor economici sau ale autorităţii
locale pentru necesităţi legate de obiective de maximă importanţă, pentru economia naţională;
volumul acestor garanţii intră în datoria publică internă.
Statul îşi constituie fonduri bugetare şi extrabugetare pentru a putea onora această componentă a
datoriei publice interne, cu toate costurile legate de aceasta.
Indicatorii de apreciere a datoriei interne sunt:
 Ponderea datoriei publice interne (DPI) în PIB;
 Ponderea dobânzilor în PIB;
 Ponderea serviciului datoriei publice interne (SDPI) în PIB;
 Ponderea SDPI în totalul cheltuielilor bugetului de stat.
Datoria publică externă (DPE) poate fi definită după forme:
 DPE contractată direct de stat. Datoria publică externă – obligaţiile externe contractate prin
debitori publici, inclusiv guvernul naţional, serviciile sale şi organismele publice autonome.
 DPE garantată de către stat. Datorie cu garanţie publică – obligaţiile externe contractate prin
debitori privaţi, ai căror rambursare este garantată printr-un organism public.
 Datoria externă privată negarantată – obligaţiile externe contractate de debitori privaţi.
Datoria externă cuprinde:
 Datoria externă brută în sens larg – toate obligaţiile ţării faţă de străinătate.
 Datoria externă netă – diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor unei ţări în
străinătate şi activele deţinute de rezidenţii străini în ţara considerată. În acest fel, datoria
externă netă include numai creanţele lichide sau uşor realizabile faţă de străinătate.
Active ale rezidenţilor ţării în străinătate cuprind: disponibilităţi valutare, împrumuturi acordate,
investiţii directe, titluri, alte creanţe, alte valori.
Active ale rezidenţilor străini în ţara considerată cuprind: împrumuturi primite de la organisme
publice (Guvern, agenţii guvernamentale); credite de la bănci, organisme financiare şi alţi creditori; titluri,
disponibilităţi valutare; investiţii de capital; alte valori aparţinând persoanelor străine.
Aceşti indicatori se folosesc de către ţări care apar în dubla ipostază: creditoare şi debitoare faţă de
străinătate.
Datoria publică consolidată a Guvernului Republicii Moldova, inclusiv a Băncii Naţionale a Moldovei
la începutul anului 2003 a alcătuit cca. 1,4 mlrd. dolari. Din suma aceasta 969,56 mln. alcătuieşte datoria de
stat, iar 361,42 mln. dolari S.U.A. – privată.
Datoria de stat internă la finele anului 2004 va atinge suma de 3715,4 mln. lei sau 13,4 la sută din
PIB, crescând cu 200 mln. lei faţă de anul 2003. Majorarea datoriei de stat interne se explică prin emiterea, în
suma respectivă, a hârtiilor de valoare de stat, veniturile de la comercializarea cărora vor fi îndreptate la
rambursarea împrumuturilor externe.
11.3. Politica fiscală şi specificul ei în Republica Moldova

Sistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, a principiilor, formelor şi metodelor de

stabilire, modificare şi anulare a acestora prevăzute de legislaţie, precum şi totalitatea măsurilor ce asigură
achitarea lor.

76
 Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau
juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor avansate. Prelevarea se face:
- în mod obligatoriu;
- cu titlul nerambursabil şi definitiv;
- fără contraprestaţie directă şi imediată din partea statului;
- în caz de neplată, statul te poate urmări din punct de vedere juridic.
Funcţiile impozitelor:
1. funcţia fiscală (financiară) – scopul constă în completarea (formarea, umplerea) visteriei satului –
bugetul de stat;
2. funcţia de reglare-stimulare – în acest caz impozitul se transformă dintr-un instrument fiscal într-o
pârghie financiar-economică de intervenţie în activitatea economică;
3. funcţia de redistribuire – impozitul îşi manifestă rolul său pe plan social.
Elementele impozitului:
 subiecţii impunerii;
 obiectul impunerii;
 cotele impozitelor şi taxelor;
 modul şi termenii de achitare;
 facilităţile, etc.
Principiile impunerii
Cu peste 200 ani în urmă Adam Smith a formulat 4 principii care trebuiau să stea la baza politicii fiscale
a statului, fiind valabile şi astăzi. Un bun impozit, spunea Adam Smith trebuie să aibă următoarele caracteristici:
1. să fie echitabil, adică să aibă în vedere capacitatea de plată a fiecărui contribuabil;
2. să fie economicos, un bun impozit nu trebuie să fie scump de administrat, pentru că cea mai mare
parte posibilă din suma încasată trebuie să contribuie la creşterea veniturilor statului;
3. să fie comod, convenabil pentru plătitor, atât prin metoda cât şi prin frecvenţa plăţii;
4. să fie cert, sigur, adică impunerea să fie astfel făcută încât plătitorul să fie sigur asupra sumei pe
care trebuie s-o plătească şi asupra momentului plăţii impozitului.
Mai târziu practica a demonstrat că este necesar de ţinut cont şi de alte principii ca:
5. un bun sistem de impozitare trebuie să fie flexibil, adică prompt adoptat circumstanţelor
schimbătoare;
6. un bun sistem fiscal trebuie să aibă la bază principiul bunăstării, adică dimensiunea fiecărei taxe
să fie în corelaţie cu ceea ce i se oferă contribuabilului sub forme de servicii din partea statului;
7. principiul celui mai mic sacrificiu – incomodităţile pentru contribuabil trebuie să fie minime;
8. principiul avantajului social-maxim – un sistem fiscal funcţionează pe baza acestui principiu
dacă sacrificiul plătitorului este minimalizat iar bunăstarea oferită de stat este maximalizată;
9. un bun sistem de impozitare trebuie să se bazeze pe principiul egalităţii prin impozit – acest
principiu presupune diferenţierea sarcinilor fiscale de la persoană la persoană în funcţie de o serie
de criterii, cum ar fi:
 mărimea absolută a materiei impozabile;
 situaţia personală a subiectului impozabil;
 natura şi provenienţa veniturilor.
Clasificarea impozitelor
Impozitele se pot clasifica după mai multe criterii:
1. după modul cum sunt afectate veniturile sunt:
 impozite directe – se suportă nemijlocit de către cei care le plătesc, cum ar fi, de
exemplu, impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul funciar;
 impozite indirecte –sunt cuprinse în preţurile mărfurilor şi sunt încasate o dată cu
vânzarea acestora, fiind suportate de către consumatorii finali, la cumpărarea
mărfurilor şi serviciilor, de exemplu, taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele
vamale, ect.
2. după obiectul impunerii sunt:
 impozit pe venit;
 impozit pe avere;
 impozit pe consum (pe cheltuieli).
3. în funcţie de scopul urmărit pot fi:
 impozite financiare;
 impozite de ordine.
4. după frecvenţa realizării lor pot fi:
 impozite permanente;

77
  impozite incidentale
5. după instituţia care le administrează pot fi:
 impozite federale;
 impozite ale statelor;
 impozite ale provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei;
 impozite locale.
În scopul simplificării sistemului fiscal şi a respectării principiilor impunerii în Republica Moldova
începând cu anii 1994 – 1995 s-a început reforma fiscală, care a contribuit la adoptarea unui document unic al
fiscalităţii – Codul Fiscal. Codul Fiscal este alcătuit din 7 titluri:
Titlul I „Dispoziţii generale” în care se stipulează că în Republica Moldova se percep impozite şi taxe
de stat şi locale.
Sistemul impozitelor şi taxelor de stat include:
a) impozitul pe venit;
b) taxa pe valoarea adăugată;
c) accizele;
d) impozitul privat;
e) taxa vamală;
f) taxele percepute în fondul rutier.
Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:
a) impozitul funciar;
b) impozitul pe bunurile imobiliare;
c) impozitul pentru folosirea resurselor naturale.
Taxele locale includ:
a) taxa de amenajare a teritoriului;
b) taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii şi loterii pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale;
c) taxa de amplasare a publicităţii;
d) taxa pentru dreptul de a folosi simbolica locală;
e) taxa de eliberare a autorizaţiei pentru amplasarea unităţilor comerciale;
f) taxa de piaţă;
g) taxa hotelieră;
h) taxa de staţiune.
În RM se percep impozite şi taxe republicane (de stat) şi locale. Sistemul impozitelor şi taxelor republicane
include:
a. impozitul pe venit
b. tva
c. accizele
d. impozitul privat
e. taxa vamală
f. taxele percepute în fondul rutier.
Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:
a. impozitul funciar,
b. impozitul pe bunurile imobiliare
c. impozitul pentru folosirea resurselor naturale,
d. taxa pentru amenajare,
e. taxa hotelieră,
f. taxa pentru apă,
g. taxa pentru amplasarea reclamei,
h. taxa balniară,
i. taxa de piaţă,
j. taxa pentru prestarea serviciilor de transport.

Titlul II „Impozitul pe venit”;

Titlul III „Taxa pe valoarea adăugată”;
Titlul IV „Accizele”;

78
 Titlul V „Administrare fiscală”;
Titlul VI „Impozitul pe bunurile imobiliare”;
Titlul VII „Taxele locale”.
Fiecare stat îşi alege tipul şi numărul de impozite în funcţie de mai mulţi factori, şi anume:
1. structura administrativ-teritorială a statului;
2. politica bugetar-fiscală ca parte componentă a politicii financiare a statului ş. a.
Politica bugetar-fiscală reprezintă ansamblu de măsuri cu ajutorul cărora guvernul influenţează
procesele social-economice. Alături de politica monetară, ea este o componentă a politicii financiare.
Promovând politica bugetar-fiscală, statul tinde să distribuie rezultatele producţiei sociale între cetăţenii
săi mai uniform decât aceasta ar putea-o face piaţa.
Transferurile (dotaţiile) redistribuie resursele între diferite pături ale populaţiei şi peste un anumit timp
şi între generaţii.
Politica bugetar-fiscală, sistemul de impozite şi transferuri (dotaţii) nu este altceva decât distribuirea
mijloacelor în timp: din perioada activismului nostru profesional în beneficiul copilăriei şi bătrâneţii.
Sistemul de stat de impunere fiscală şi dotaţii (transferuri) poate fi privit ca o asigurare. Numai statul
poate deţine şi manevra un asemenea mecanism complicat cum este politica bugetar-fiscală. Aceasta este o
manipulare conştientizată a bugetului de stat, îndreptată spre stabilizarea dezvoltării economice.
J. M. Keynes şi adepţii săi consideră politica bugetar-fiscală drept cel mai eficient instrument de
influenţă asupra creşterii economice, asupra nivelului ocupării şi dinamicii preţurilor.
Principalele instrumente de promovare a politicii bugetar-fiscale sunt impozitele şi cheltuielile
publice.
Fiecare Guvern îşi construieşte o strategie a sa specifică în domeniul politicii bugetar-fiscale, reieşind
din sarcinile sale de dezvoltare economico-sociale. Pe lângă aceasta, politica bugetar-fiscală, elaborată de
Guvern, stă la baza elaborării bugetului de stat, a politicii bugetare în domeniul veniturilor şi în domeniul
cheltuielilor.

2. S-a simplificat sistemul de impozitare în agricultură. În agricultură vor fi plătite doar trei impozite: taxa
pe valoarea adăugată, impozitul funciar şi taxele rutiere.
3. TVA se exclude din categoria veniturilor regularizatoare de stat, fiind încasat integral la bugetul de stat
(excepţie făcând Găgăuzia, pentru care TVA şi accizele colectate în teritoriu său sunt regularizatoare de stat).
4. Ca şi în anii precedenţi, ponderea cea mai mare în veniturile fiscale ale bugetului de stat aparţine
impozitelor indirecte, ele alcătuind 16,4 la sută în PIB, faţă de 14,9 la sută în anul 2003, pe când ponderea
impozitelor directe în PIB constituie 4,8 la sută şi 4,6 la sută în 2003.
5. În cheltuielile totale ale bugetului consolidat, cheltuielilor cu caracter social-cultural le revin 48%,
pentru plata dobânzilor la împrumuturile interne şi externe – 13%, de ordin economic – 9,6%, menţinerea ordinii
publice şi securităţii statului – 9,1%.
6. Începând cu anul 2004, cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii efectuate anterior de la bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale vor fi finanţate din bugetul de stat.

Tema 12 Dezechilibrele economice şi orientările sociale ale dezvoltării economice

1. Teoria echilibrului economic general şi formele lui de manifestare.
2. Şomajul şi formele lui de manifestare.
3. Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele. Măsuri antiinflaţioniste.
4. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale. Nivelul şi calitatea vieţii.

12.1. Teoria echilibrului economic general şi formele lui de manifestare

Istoria universală demonstrează că atât în natură, cât şi în societate, inclusiv în economie, acţionează în
permanenţă forţe contradictorii, care tind spre stări de echilibru. În acest context general, în domeniul economic
se manifestă o multitudine de opinii referitor la conceptul de echilibru, precum şi la acţiunea tuturor agenţilor
economici pentru asigurarea şi menţinerea acestuia.
Desfăşurarea normală a circuitului economic şi realizarea unor performanţe economice optime implică
dezvoltarea echilibrată a economiei în ansamblu.
Conceptul de echilibru are, în diferite domenii ale ştiinţei, interpretări specifice. Termenul de echilibru
derivă de la cuvintele latine „aegus” (egal) şi „libre” (balanţă), descriind egalitatea a două mărimi măsurabile,
reversul stării de egalitate fiind desemnat prin conceptul de dezechilibru. Din punct de vedere teoretic echilibrul
la nivel macroeconomic reflectă acea stare a economiei în care toate pieţele sunt simultan în echilibru, fără
existenţa excesului de cerere sau de ofertă. Diversitatea diferită a factorilor ce condiţionează evoluţia cererii
şi/sau ofertei ansamblului pieţelor face ca o astfel de stare să nu se întâlnească efectiv niciodată, economia
tinzând spre ea ca spre ceva ideal. Aşa cum în realitate nu există piaţă pură şi perfectă, tot astfel echilibrul

79
macroeconomic există mai întâi ca un concept teoretic. În condiţiile economiei cu piaţa concurenţială, echilibrul
economic se manifestă sub forma unei stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici în calitatea
lor de producători-vânzători şi de cumpărători-consumatori. Agenţii economici producători urmăresc
maximizarea profiturilor lor, în timp ce agenţii economici consumatori – satisfacerea trebuinţelor lor. De aici şi
reiese esenţa conceptului de echilibru economic general.
Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa naţională în ansamblul său (piaţa
bunurilor economice, piaţa muncii, piaţa monetară şi piaţa capitalului) caracterizată printr-o concordanţă relativă
a cererii şi ofertei agregate, decalajele dintre forţele pieţei nedepăşind anumite limite considerate normale,
nesemnificative pentru producerea de dificultăţi, de dezechilibre.
Echilibrul economic se manifestă sub o multitudine de forme, care se clasifică după anumite criterii:
a)
după modul de manifestare în timp se distinge: echilibrul economic static, care se caracterizează prin
absenţa schimbărilor şi este considerat doar o ipoteză, neexistând practic în realitate şi echilibrul
economic dinamic, ce se manifestă prin modificarea permanentă a raporturilor dintre forţele care se
confruntă, concordanţa lor realizându-se în timp, ca tendinţă dominantă şi care poate fi privit ca un
echilibru pe termen scurt (se manifestă în condiţiile unor schimbări nesemnificative sau al modificării
unor restricţii posibil de ameliorat pe termen scurt) şi pe termen lung (admite posibilitatea schimbărilor
în toate variabilele sistemului, progresul tuturor factorilor de producţie, ceea ce presupune depăşirea
unor dezechilibre temporare prin atragerea unor forţe de compensare existente în sistem sau în afara
lui);
b) din punctul de vedere al sferei de cuprindere (al pieţelor la care se referă), echilibrul economic poate fi
parţial şi general;
c) în raport cu nivelurile agregării economiei naţionale se distinge: echilibrul microeconomic, care se
referă la nivelul verigilor primare, al agenţilor economici şi al unităţilor administrativ-teritoriale de
bază; echilibrul mezoeconomic, care se referă la structurile de ramură şi zone teritoriale (judeţe, landuri
etc.); echilibrul macroeconomic, care integrează agregat primele două forme de echilibru pe ansamblul
economiei naţionale şi al teritoriului naţional;
d) în funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor se distinge:
echilibrul economic material, care exprimă acea stare de concordanţă relativă între volumul, structura şi
calitatea producţiei (oferta globală), pe de o parte, şi nevoile de consum final şi de producţie (cerere
globală), sub aspect cantitativ, structural şi calitativ, pe de altă parte (de ex., pentru a asigura o anumită
cantitate de energie electrică e necesară o cantitate determinată de combustibil, într-o anumită structură
şi putere calorică); echilibrul economic valoric, care exprimă concordanţa relativă între diferite structuri
valorice ale rezultatelor economice, între acestea şi eforturile depuse, şi în cadrul căruia se disting
următoarele forme speciale: echilibrul bănesc (monetar), care exprimă concordanţa relativă dintre
expresia bănească a volumului de bunuri economice existente pe piaţă şi cantitatea de bani aflată în
circulaţie; echilibrul financiar, care reflectă concordanţa relativă între sursele financiare şi necesităţile
de plată ale agenţilor economici; echilibrul bugetar, care reflectă concordanţa relativă între veniturile şi
cheltuielile bugetare; echilibrul valutar, care evidenţiază concordanţa relativă între încasările şi plăţile în
valută; echilibrul resurselor de muncă, care exprimă concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi
calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse de muncă ale utilizatorilor (mai ales
ale unităţilor economice).
În unitatea lor, aceste forme concrete de manifestare a echilibrului economic asigură desfăşurarea
procesului creşterii economice, concretizat în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice.
Starea de echilibru economic este o expresie a compatibilităţii, a concordanţei relative a deciziilor luate
de agenţii economici producători şi, respectiv, consumatori, aceasta menţinându-se într-o anumită perioadă de
timp, până în momentul în care intervin factori perturbatori, cu acţiune contrarie.
Pentru ca economia unei ţări să se afle în stare de echilibru este necesară respectarea anumitor condiţii,
în cazul diferitelor pieţe:
a) în cazul pieţei bunurilor economice oferta agregată de mărfuri şi servicii trebuie să fie egală cu cererea
agregată de mărfuri şi servicii;
b) în cazul pieţei monetare oferta monetară agregată trebuie să fie egală cu cererea monetară agregată;
c) în cazul pieţei muncii oferta de locuri de muncă trebuie să fie egală cu cererea de locuri de muncă la nivel
macroeconomic.
Echilibrul economic general sau echilibrul macroeconomic caracterizează, aşadar, acea situaţie generală
a economiei unei ţări în care proporţiile şi corelaţiile dintre mărimile sau variabilele macroeconomice permit
desfăşurarea normală a fluxurilor reale şi monetare în economie, o funcţionare performantă a sistemului care dă
satisfacţie subiecţilor economici. În raport de această stare a economiei, a pieţei naţionale în ansamblu, sunt
formulate şi obiectivele politicii macroeconomice spre care tind toate ţările: o creştere economică pozitivă şi

80
durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, stabilitatea nivelului general al preţurilor, balanţe comerciale şi de
plăţi externe echilibrate pe termen mediu şi lung.
Economia în orice ţară este dominată de dezechilibrare. Dezechilibrele economice sunt expresia
modificărilor limitelor resurselor şi tehnologiilor, a restricţiilor consumatorilor privind cumpărarea de bunuri şi
servicii, inclusiv a unor greşeli de politică economică generală pe termen lung, reflectând neconcordanţa dintre
cererea şi oferta agregată. Dinamica forţelor care se interacţionează conferă dezechilibrelor economice un
caracter permanent, normale sau anormale din punctul de vedere al intereselor agenţilor economici, în calitatea
lor de vânzători, sau de cumpărători. Dezechilibrul economic se manifestă în formă de crize economice, de
deficit bugetar, şomaj şi inflaţie.

I. Economia reprezintă o realitate dinamică, aflatăp în continuă mişcare Ea se prezintă ca un sistem

integrat de sectoare ,ramuri, activităţi producticve de repartiţie schimb şi consum, juridice,
economico-organizatorice şi social culturale. Pentru obţinerea unui rezultat pozitiv şi a satisface
necesităţile umane între sectoarele şi ramurile economice trebue să existe un echilibru. Ca urmare
problema echilibruluigeneral al economiei ocupă un rol de seamă în teoria şi practica economică.
Pentru definirea echilibrului economic se porneşte de la premiza că, în cadrul economiei de piaţă
două reguli de bază reglează comportamentul agenţilor economici şi anume: producătorii urmăresc
maximizarea profitului în condiţiile unor preţuri date, iar consumatorii urmăresc maximizarea
funcţiei de utilitate în raport cu restricţiile de venit de care dispun.
La baza Echilibrului economic se află producţia de bunuri şi servicii, care este mijlocită de monedă
iar producerea nu este posibilă fără forţa de muncă. Ca urmare echilibrul general cuprindetoate
categoriile de piaţă.
Prima categorie prezintă echilibrul dintre oferta globală şi cererea globală.
D=S
Oferta reală de bani şi cererea reală de bani.
DB=SB
Oferta forţei de muncă şi cererea forţei de muncă.
DFM=SFM

12.2. Şomajul şi formele lui de manifestare

Ocuparea forţei de muncă în activităţile economico-sociale şi şomajul reprezintă modul cum

funcţionează piaţa muncii într-o perioadă sau la un moment dat. Raportul dintre cererea şi oferta de forţă de
muncă determină ocuparea sau şomajul în anumite condiţii de timp şi de spaţiu. Problematica ocupării şi
şomajului constituie o latură importantă a echilibrului macroeconomic şi o componentă indispensabilă a
politicilor marcoeconomice şi macrosociale.
Şomajul reprezintă un fenomen social-economic concretizat dintr-un dezechilibru important al pieţei
muncii, prin care apare un excedent al ofertei forţei de muncă (cererea de locuri de muncă) faţă de cerere (oferta
de locuri de muncă).
Şomeri sunt considerate persoanele care fac parte din categoria populaţiei active disponibile şi care
doresc să lucreze şi caută un loc de muncă retribuit, cât şi acele persoane care şi-au pierdut locul de muncă pe
care l-au avut, precum şi noile generaţii de ofertanţi de muncă, ce nu găsesc unde să se angajeze.
Şomerii, în conformitate cu criteriile Biroului Internaţional al Muncii (organizaţie din sistemul
Naţiunilor Unite), sunt persoanele de 15 ani şi peste care în cursul perioadei de referinţă corespund simultan
următoarele condiţii:
a. sunt apţi de muncă;
b. nu au loc de muncă şi desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;
c. sunt disponibili de muncă salariată;
d. sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele săptătmâni diferite metode pentru a-l găsi.
Sunt incluse, de asemenea:
a. persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care aşteaptă să fie rechemate la lucru sau care
au găsit un loc de muncă şi urmează să înceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei de referinţă;
b. persoanele care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (copii, elevi, studenţi, pensionari), dar
care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă şi sunt disponibile să înceapă lucrul.
Şomerii înregistraţi sunt persoanele apte de muncă, care nu au loc de muncă, un alt venit legal şi sunt
înregistraţi la oficiile forţei de muncă ca persoane în căutare de lucru şi care dau dovadă că doresc să se
încadreze în muncă.
În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic opus ocupării, reprezentând un
surplus relativ de populaţie activă faţă de acea care poate fi angajată în condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.
Pe piaţa muncii se pot întâlni: o situaţie de echilibru, care reflectă o ocupare optimă a forţei de muncă şi
o situaţie de dezechilibru, care reflectă un grad de subocupare sau de supraocupare a forţei de muncă.

81
 Principalele caracteristici ale şomajului sunt următoarele:
 Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului la un moment dat, care constituie un indicator statistic ce
reflectă numărul persoanelor, care nu lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor, care sunt apte
şi doresc să lucreze. Se măsoară fie în expresie absolută (prin numărul celor neocupaţi din populaţia
activă), fie în expresie relativă (prin rata şomajului). Rata şomajului este raportul procentual dintre
numărul şomerilor şi populaţia activă ori ocupată, sau dintre numărul şomerilor şi cel al salariaţilor:
Nş Nş Nş
Rş   100%; R ş   100%; R ş   100%,
Pa Po S
unde: Rş – rata şomajului;
Nş – numărul şomerilor;
Pa – populaţia activă;
Po – populaţia ocupată;
S – numărul salariaţilor.
Rata şomajului exprimă ponderea persoanelor care caută loc de muncă faţă de totalul populaţiei apte de
muncă (activă, ocupată, numărul salariaţilor).
Ocuparea deplină presupune o populaţie ocupată în proporţie de 95% sau o rată a şomajului de 5%.
Ponderea persoanelor neocupate în perioada în care ele se află în procesul de schimbare a locului de
muncă sau a celor care nu se adaptează la condiţiile de muncă poartă denumirea de rată naturală a şomajului. În
funcţie de această rată deosebim:
a. starea de subocupare a forţei de muncă (când rata efectivă este mai mare decât cea naturală, adică se
iroseşte munca socială);
b. starea de supraocupare a forţei de muncă (când rata efectivă este mai mică decât cea naturală);
c. starea de ocupare normală a forţei de muncă (când rata efectivă este egală cu rata naturală).
În procesul măsurării şomajului se pot întâlni aşa procese ca subevaluarea şomajului şi supraevaluarea
lui. Subevaluarea şomajului presupune înregistrarea doar a persoanelor care primesc indemnizaţie de şomaj
excluzând alte categorii ca: tinerii care încheie un ciclu de învăţământ şi nu găsesc loc de muncă pentru a se
angaja; persoane care temporar nu au de lucru; persoanele aflate în şomaj deghizat. Supraevaluarea şomajului
presupune înregistrarea ca şomeri şi a altor categorii neîndreptăţite ca: persoane care, deşi încasează ajutor de
şomaj, totuşi nu au intenţia de a se încadra în muncă; persoane care au un loc de muncă însă pretind că sunt
şomeri, întrucât lucrează „la negru”; persoane care nu doresc să lucreze din motive personale; persoanele care au
mai multe locuri de muncă determinând supraevaluarea locurilor de muncă prin socotirea locurilor de muncă
neocupate din lipsă de oameni calificaţi etc.
 Intensitatea şomajului – gradul în care este prezentă imposibilitatea de angajare a persoanelor ce nu au
loc de muncă;
 Durata şomajului – intervalul de timp din momentul pierderii locului de muncă până la reluarea
normală a muncii. Deoarece durata şomajului de la o persoană sau categorie de persoane la alta este
diferită se impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului (care se poate calcula ţinându-se seama
de numărul şomerilor şi ritmul intrărilor (persoanele concediate, persoanelor care au încheiat un ciclu de
învăţământ, persoanele casnice ş.a.), respectiv, ieşirilor în şi din şomaj (persoanele care găsesc noi
locuri de muncă, persoanele care preferă să îngrijească copii, persoanele care emigrează, pensionarii
ş.a.)).
 Structura sau componenţa şomajului relevă componentele acestuia ţinând seama de diferite criterii,
gradul de calificare pe ramuri şi subramuri economice, vârstă, rasă, sex etc.
Şomajul se manifestă în următoarele forme:
1. Din punct de vedere al intensităţii:
a. şomaj total – constă în pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;
b. şomaj parţial – presupune diminuarea perioadei de muncă, în special prin reducerea duratei zilei sau
săptămânii de lucru sub cea legală;
c. şomaj deghizat – se referă la acele persoane care au o activitate aparentă cu o productivitate mică.
2. Conform originii şomajului:
a. şomaj conjunctural (ciclic) – persoanele eliberate din funcţie în urma declinului (crizei) economic;
b. şomaj structural – persoanele eliberate din funcţie în urma modificării structurii socio-profesionale;
c. şomaj tehnologic – persoanele eliberate din funcţie în urma aplicării tehnologiilor noi;
d. şomaj sezonier – persoanele, care activează în ramurile economiei naţionale ce depind de factori
sezonieri (agricultură, construcţii, lucrări publice);
e. şomaj fricţional – persoanele care se află în căutarea noilor locuri de muncă;
f. şomaj de discontinuitate – persoanele, care îşi întrerup temporar activitatea de muncă (motive familiale,
concediu de maternitate);
g. şomaj flotant – persoanele care au pierdut lucrul temporar în legătură cu schimbarea locului de lucru
sau de trai;

82
 h. şomaj latent – persoanele care activează în agricultură;
i. şomaj speculativ – lucrătorii-şomeri, care primesc indemnizaţii de şomaj, însă lucrează în sfera
serviciilor sau în comerţ;
j. şomaj stagnat – lucrătorii care şi-au pierdut calificarea şi traiesc pe contul lucrului ocazional;
k. şomaj imaginar – persoanele care se ocupă de gospodăria auxiliară sau de educarea copiilor.
3. Ţinând cont de ansamblul de cauze complexe:
a. şomaj voluntar – persoanele, care se află în căutarea locurilor de muncă mai prestigioase;
b. şomaj involuntar – persoanele neocupate, care sunt dispuse să se angajeze la orice muncă salariată.
Formarea şomajului are la bază două mari procese social-economice:
a. pierderea locului de muncă de către o parte a populaţiei ocupate (la bază stau cauze directe ce dau
naştere unor forme particulare de şomaj: ciclic, structural, tehnologic, sezonier etc.);
b. creşterea ofertei de muncă, prin afirmarea pe piaţa muncii ca populaţie activă disponibilă a noilor
generaţii sau a noilor segmente mai vârstnice de populaţie care n-au mai lucrat. Acest proces
generează şomaj datorită stării economice, care nu poate asigura cererea de locuri de muncă în
concordanţă cu sporirea ofertei de muncă.
Şomajul este un factor negativ, deoarece impune trei feluri de costuri unei ţări: mai întâi, un cost social
datorat efectului psihologic pe care şomajul îl poate avea asupra indivizilor şi problemelor sociale pe care le
poate crea; în al doilea rând, un cost financiar constând în ajutoarele plătite şi în pierderea veniturilor rezultate
din impozitare şi asigurări naţionale; în al treilea rând, este costul economic determinat de pierderea de
producţie ca urmare a subutilizării forţei de muncă. Pentru aprecierea cât mai bună a efectelor şi costurilor
şomajului este util să avem în vedere şi legea Okun: dacă rata şomajului e mai mare ca şomajul natural cu 1%,
atunci produsul naţional brut se reduce cu 2,5%. Deci, această lege exprimă interrelaţia negativă dintre nivelul şi
dinamica şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi modificarea în termeni reali ale produsului naţional brut, pe de
altă parte.
În orice ţară pentru combaterea şomajului se elaborează politici antişomaj (ansamblu de măsuri luate
de către societate (stat) şi agenţii economici în vederea atenuării consecinţelor şomajului şi diminuării sau chiar
resorbirii acestuia).
Există următoarele politici de reducere a şomajului:
a. politici care privesc nemijlocit şomerii (recalificarea şomerilor, angajarea şomerilor la lucrări publice,
acordarea indemnizaţiilor de şomer, angajarea parţială a şomerilor în câmpul de muncă, acordarea
ajutorului social, crearea de noi locuri de muncă);
b. politici referitoare la populaţia ocupată (ridicarea nivelului de calificare a lucrătorului în conformitate
cu cerinţele tehnologice, interzicerea angajării în câmpul muncii a imigranţilor);
c. alte politici (contracte de scurtă durată etc.).

12.3. Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele.

Măsuri antiinflaţioniste

Unul dintre cele mai perverse dezechilibre marcoeconomice actuale o prezintă inflaţia. În unele ţări şi
perioade, inflaţia a fost şi este pericolul (inamicul) numărul unu al dezvoltării şi progresului economic.
Termenul inflaţia a apărut la sfârşitul secolului XIX şi era asociat cu dereglarea în circulaţia monetară.
Deoarece inflaţia este un proces monetar, precizarea naturii lui se poate face în corelaţie cu formele de
bani cunoscute în evoluţia societăţii.
Istoriceşte procesul inflaţionist s-a manifestat astfel:
a. inflaţie sub forma devalorizării (falsificării) banilor – metale preţioase (separarea conţinutului
nominal al monedelor metalice (mai mare) de conţinutul lor real (mai mic, diminuat prin falsificări
repetate şi pe căi diverse));
b. inflaţie a banilor de hârtie convertibili în aur (atâta timp cât banii de hârtie înlocuiau realmente aurul
monetar, mişcarea semnelor valorii oglindea legea circulaţiei banilor-aur cu valoare deplină, precum şi
mărirea acestora. Dacă banii de hârtie întreceau încă propria lor măsură, respectiv, cantitatea de bani
aflată în circulaţie o depăşea sensibil pe acea care rezulta din raportul dintre masa aurului monetar şi
etalonul aur, atunci surplusul de bani de hârtie antrena creşterea preţurilor şi scăderea puterii de
cumpărare a banilor aflaţi în circulaţie);
c. inflaţie a banilor de hârtie neconvertibili în aur şi/sau neconvertibili în general (pe plan extern)
(acum existenţa funcţională a banilor de hârtie o absoarbe pe cea materială. În condiţiile în care
singurele elemente de stabilitate şi normalitate monetară decurg din cursul forţat al banilor şi din
încrederea populaţiei în buna funcţionare a sistemului monetar, inflaţia poate să apară şi, de fapt, apare
ca un excedent de ofertă monetară).
Referitor la natura inflaţiei în literatura de specialitate există numeroase puncte de vedere, totodată
identificându-se câteva trăsături specifice ale inflaţiei contemporane:

83
 a. un proces de depreciere a banilor, respectiv diminuarea puterii de cumpărare a banilor aflaţi în
circulaţie, incluzând diminuarea lor prin acţiunile agenţilor economici specializaţi;
b. reprezintă o creştere durabilă a tuturor preţurilor;
c. reflectă mutaţiile colective structurale în ansamblul sferei circulaţiei; relevă un excedent al masei
monetare în circulaţie în raport cu oferta de mărfuri;
d. deşi este evidentă în sfera circulaţiei băneşti, se prezintă ca un proces monetaro-material; fluxurile
monetare şi de credit, autonomizate, le dublează pe cele reale;
e. exprimă un dezechilibru monetar-material;
f. disfuncţie acceptată de agenţii economici ca un rău necesar al creşterii economice; inflaţiei moderată,
controlată de instituţiile bancare, menţinută în limite suportabile de salariaţi cu măsuri fixe; oferă
şanse de progres general;
g. proces structural, ce include ansamblul macrosocial; el are efecte restructurante mari sau mici, mai
dureroase sau pozitive.
Reieşind din cele menţionate mai sus putem concluziona că:
Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, care exprimă existenţa
în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce antrenează creşterea generală a
preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor (deprecierea lor).
Trebuie de menţionat că nu fiecare majorare a preţurilor duce la inflaţie. Ea are loc atunci, când cresc
costurile de producţie şi, respectiv, preţurile în toate ramurile economiei naţionale, adică la nivel
macroeconomic. Inflaţia trebuie deosebită de deflaţie, aceasta din urmă reflectând scăderea masei monetare în
circulaţie şi stoparea majorării preţurilor.
Cauzele inflaţiei sunt următoarele:
1. inflaţie prin monedă – creşterea excesivă a masei monetare în raport cu cantitatea de mărfuri
existente pe piaţă.
Cauzele care aduc la creşterea excesivă a masei monetare:
- finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice;
- dezvoltarea exagerată a creditului bancar;
- intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost ţinute în rezervă;
- intrarea masivă de devize, ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor curente;
- creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
- o politică salariată nefondată conform criteriilor economice, care umple canalele circulaţiei cu bani fără
acoperire;
2. inflaţie prin cerere – existenţa unui dezechilibru durabil dintre cerere şi ofertă ca urmare a
creşterii cererii agregate.
Cauze care pot duce la exces de cerere:
- scăderea înclinaţiei spre economisire;
- detezaurizarea, determinată şi întreţinută de instabilitate economică şi politică;
- intrarea de devize stărilor suplimentare (excedentul balanţei comerciale etc.);
- sporirea cheltuielilor neproductive (a celor militare);
- dezvoltarea excesivă a creditului de consum;
- creşterea excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii;
- creşterea demografică susţinută;
3. inflaţie prin costuri – apare în situaţia în care costurile de producţie cresc independent de
cererea agregată. Dacă firmele sunt confruntate cu o sporire a costului, ele vor răspunde parţial
prin creşterea preţului de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii.
Cauze care pot duce la creşterea costurilor de producţie:
- creşterea preţurilor la materia primă şi sursele energetice;
- creşterea impozitelor şi altor plăţi obligatoare;
- creşterea mai rapidă a salariilor decât cea a productivităţii;
- costul datoriei publice;
- devalorizarea monedei naţionale;
- costul importurilor;
4. inflaţie structurală – presupune o situaţie gravă din economie în care cererea şi oferta
agregate se modifică în sens contrar: cererea agregată creşte, iar oferta agregată scade. Ea este
atât o continuare între inflaţia prin cerere şi cea prin costuri, dar are şi componente specifice:
existenţa unor puternice structuri monopoliste, de oligopol şi administrativ birocratice, care au
capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale concomitent cu reducerea altor
elemente ale ofertei globale.
Pentru determinarea dimensiunilor procesului inflaţionist, se foloseşte un sistem de indicatori şi indici,
fiecare concretizând o latură sau alta a inflaţiei.
Criteriul cel mai consistent de măsurare a procesului inflaţionist este decalajul absolut şi relativ dintre
cererea solvabilă nominală şi oferta reală de mărfuri şi servicii. Cererea solvabilă include cheltuielile totale dintr-
o ţară (ale agentului agregat consumator pentru bunuri de consum personale, ale firmelor, producătorilor pentru

84
bunuri investiţionale; ale administraţiilor publice şi private pentru bunurile sociale; ale agentului economic din
străinătate (exporturile acestuia)). Oferta agregată se compune din: bunurile materiale şi serviciile produse şi
respectiv prestate într-un an; soldul pozitiv sau negativ ale acestora; bunurile oferite de străinătate (impozitul).
Decalajul absolut îşi găseşte expresie în excedentul de masă monetară, în volumul de semne monetare în
circulaţie, care nu au acoperire în mărfuri necesare şi solicitate de populaţie, sau în diferenţa dintre cererea
absolută nominală şi cantitatea reală de mărfuri şi servicii puse în circulaţie. Decalajul relativ se măsoară ca
raport procentual dintre mărimea absolută arătată şi masa ofertei reale de bunuri.
Indicii şi coeficienţii măsurării inflaţiei contemporane:
- indicele general al preţurilor (IGP) sau deflatorul PIB, PNB, care este calculat prin
raportarea PIB sau PNB, calculat în preţurile curente, la PIB sau PNB, calculat în preţurile
perioadei de bază:
PIB în preturile perioadei curente
IGP  .
PIB în preturile perioadei de baza
Rata inflaţiei (Ri): Ri  ( IGP  1)  100% .
- indicele preţurilor de consum (IPC) exprimă modificarea medie ponderată a cheltuielilor
pe care o familie de talie medie din mediul urban le face pentru asigurarea mijloacelor de
subzistenţă, în concordanţă cu nivelul şi structura nevoii sociale istoriceşte determinate:

IPC   (Q 0  P1 )
,
 (Q 0  P0 )
unde: Q0 – reprezintă structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială în perioada de bază;
P0, P1 – preţul curent şi cel de bază.
- indicele puterii de cumpărare a banilor se determină ca raport procentual dintre puterea
de cumpărare a banilor în perioada curentă şi puterea de cumpărare a banilor în perioada
anterioară.
Din punct de vedere al ritmului mediu anual de creştere a preţurilor deosebim următoarele forme ale
inflaţiei:
1. inflaţie rampantă sau târâtoare – se caracterizează printr-o creştere medie a preţurilor cu 3-4%
anual;
2. inflaţie moderată – creşterea preţurilor între 5-10% anual;
3. inflaţie rapidă – creşterea preţurilor cu peste 10% anual, fiind însoţită de o creştere economică lentă
sau chiar de stagnare şi diminuarea producţiei.
4. inflaţie galopantă – preţurile sporesc cu peste 15% anual;
5. hiperinflaţia – formă excesivă de inflaţie, care generează disfuncţii grave în economia naţională cu
efecte sociale negative.
În afară de inflaţia legată de majorarea preţurilor mai există:
1. inflaţie echilibrată – situaţia când concomitent cu creşterea preţurilor are loc creşterea
salariilor şi veniturilor;
2. inflaţia neechilibrată – situaţia când se petrece creşterea bruscă a preţurilor în unele ramuri,
veniturile rămânând neschimbate;
3. inflaţie anticipată – situaţia când procesele inflaţioniste sunt prognozate de către stat;
4. inflaţie neanticipată – situaţia când procesele inflaţioniste nu sunt prognozate de către stat şi
se caracterizează prin creşterea bruscă a preţurilor;
5. inflaţie controlată – situaţia când statul poate încetini sau accelera ritmul de creştere a
preţurilor pe termen mediu;
6. inflaţie necontrolată – când statul nu are pârghii reale pentru corectarea inflaţiei.
O asemenea tipologie a inflaţiei a devenit în ultimul timp (după escaladarea inflaţiei în fostele ţări
socialiste) puţin reală. De aceea, în noile condiţii, intensitatea inflaţiei trebuie corelată şi cu indicatorii de
exprimare a dinamicii macroeconomice:
- creşterea economică neinflaţionistă semnifică o inflaţie moderată (controlată de guverne şi alţi factori de
decizie macroeconomică), însoţită de o rată de creştere relativ înaltă (rate de creştere economică este mai
mare decât cea a inflaţiei);
- creşterea economică inflaţionistă relevă sporul indicatorilor macroeconomici însoţit de o rată a inflaţiei ce
depăşeşte acest spor;
- stagflaţia semnifică acea situaţie din economia unei ţări care se caracterizează prin inflaţie rapidă şi prin
lipsa de creşterea economică, adesea prin „creştere zero” şi prin recesiunea economică;
- slumpflaţia caracterizează un declin economic (o scădere a producţiei naţionale), de pe o parte, şi o inflaţie
rapidă sau chiar galopantă, pe de altă parte;
- hiperinflaţie – când creşterea preţurilor depăşeşte 50% (trebuie să fie analizată, de asemenea, în corelaţie cu
indicatorii macroeconomici).
Consecinţele inflaţiei:

85
a) inflaţia influenţează negativ asupra nivelului de consum a populaţiei;
b) inflaţia agravează dezechilibrul dintre ramurile economiei naţionale;
c) inflaţia complică funcţionarea sistemului credito-financiar şi contribuie la extinderea schimbului de
barter;
d) inflaţia influenţează negativ asupra sistemului fiscal;
e) inflaţia depreciază acumulările băneşti ale populaţiei;
f) inflaţia duce la redistribuirea venitului naţional şi la diferenţierea socială a populaţi

86
Mijloacele de combatere a inflaţiei se înscriu, de regulă, pe traiectoria inversă a cauzelor care au generat-o:
1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă.
Căile de restabilire a echilibrului cerere-ofertă pot fi găsite fie prin reducerea excesului de cerere
tensionată pentru politica de preţuri, fie prin impulsionarea ofertei.
Susţinerea ofertei se poate realiza înlăturând cauzele care generează scăderea producţiei:
a) crearea noilor capacităţi de producţie;
b) folosirea raţională maximală a resurselor existente;
c) înlăturarea nedorinţei de angajare în muncă;
d) înlăturarea deficienţilor organizatorice;
e) punerea la timp în funcţiune a obiectelor investiţionale;
f) asigurarea unor reforme economice coerente;
g) încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional.
Excesul dezechilibrat de cerere poate fi temperat prin:
 „amânarea” cererii pe calea reducerii vânzărilor în rate;
 „îngheţarea”salariilor;
 încurajarea economisirii prin dobânzi majorate la depuneri şi prin asigurarea unui climat de stabilitate
economică şi politică;
 creşterea impozitelor şi taxelor directe care „subţiază” veniturile;
 reducerea cheltuielilor publice;
 ofertarea unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de lux, care absorb veniturile populaţiei;
 reducerea creditelor acordate firmelor;
 creşterea ratei dobânzii.
2. Măsuri contra inflaţiei prin costuri:
a) găsirea de înlocuitori la enrgie şi la materiile prime scumpe;
b) politică de salarizare fondată numai pe criterii economice;
c) distribuirea raţională a veniturilor pe categorii şi grupuri socio-profesionale;
d) blocarea preţurilor etc.
3. Măsuri de factură monetară şi financiară:
a) deflaţia – prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii preţurilor, precum şi majorarea
puterii de cumpărare a monedei prin diminuarea cantităţii de monedă în circulaţie;
b) revalorizarea – măsură prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei naţionale la cursul iniţial,
mai mare;
c) devalorizarea – adaptarea egală a cursului oficial al monedei naţionale, mai mare, la cel al pieţei,
mai mic (ieftinirea exportului, stabilirea preţurilor pe baza unor criterii care rezultă din adevăratele raporturi
valorice);
d) manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii – ca formă de existenţă a dobânzii, scontul poate
fi folosit ca instrument în lupta împotriva inflaţiei;
e) reducerea impozitelor şi taxelor indirecte – s-a constatat că reducerea sau scutirea firmelor de
povara unei fiscalităţi ridicate dă posibilitate statului să încaseze mai mult din această sursă;
f) indexarea preţurilor – stabilirea unui raport de interdependenţă cu cel al veniturilor şi al puterii de
cumpărare;
g) reducerea deficitelor bugetare.
Politicile antiinflaţioniste cuprind şi măsuri de protecţie socială a subiecţilor economici de creşterea
preţurilor şi de diminuarea puterii de cumpărare a banilor:
 indexarea salariilor, a pensiilor, a altor venituri;
 acordarea de compensări de către stat şi întreprinderi pentru angajaţi etc.
Strategiile antiinflaţioniste trebuie să fie flexibile, să formeze un sistem unitar de măsuri care să se
completeze cât mai bine.

12.4 Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale.

Nivelul şi calitatea vieţii

Orice ţară, ţinând cont de condiţiile ei economice şi sociale, elaborează politica sa socială specifică.
Politica socială a statului constă în reglarea condiţiilor social-economice de viaţă a societăţii. Politica socială a
statului prevede: susţinerea relaţiilor normale dintre diferite grupe şi pături sociale ale populaţiei; crearea
condiţiilor de ridicare a nivelului de trai a membrilor societăţii; acordarea garanţiilor sociale tuturor cetăţenilor în
activitatea de muncă; apărarea drepturilor civile a populaţiei. Direcţiile politicii sociale:
1) crearea condiţiilor necesare pentru majorarea veniturilor populaţiei;
2) reducerea inegalităţilor economice şi a nivelului de sărăcie în societate;
3) asigurarea unui nivel înalt a calităţii vieţii în ţară;

87
 4) ridicarea nivelului de trai a populaţiei;
5) asigurarea echităţii sociale în ţară;
6) exercitarea protecţiei sociale a populaţiei.
Una din direcţiile principale în politica socială a statului este majorarea veniturilor nominale,
disponibile şi reale a populaţiei. Veniturile familiale se formează din următoarele surse:
a) veniturile de la factorii de producţie în formă de salariu, rentă şi profit;
b) veniturile băneşti de la operaţiunile financiar-creditare în formă de dobânzi şi dividende;
c) veniturile obţinute din conturile programelor sociale în formă de pensii, indemnizaţii, ajutoare etc.
Inegalitatea veniturilor inevitabil duce la apariţia sărăciei. Criteriile sărăciei: nivelul scăzut de
venituri a familiei (mai jos de coşul de consum; numărul mare de membri ai familiei inapţi de
muncă (copii, bolnavi, bătrâni)); minimul mijloacelor de existenţă în ţară la etapa dată (nivelul
coşului de consum).
Calitatea vieţii reprezintă ansamblu condiţiilor naturale, tehnice, economice, politice, culturale, etice
care asigură integritatea biologică, socială şi spirituală a fiinţei umane. Principalele componente ale calităţii
vieţii sunt:
1) calitatea mediului ambiant;
2) starea demografică;
3) calitatea condiţiilor de muncă;
4) mărimea şi structura veniturilor populaţiei;
5) accesul la instruire, educaţie, cultură, sport;
6) mediul social-politic din ţară;
7) starea de sănătate a populaţiei;
8) existenţa timpului liber pentru recuperarea fizică şi intelectuală a forţei de muncă;
9) existenţa programelor sociale de protecţie a populaţiei.
Calitatea vieţii este influenţată de următorii factori: calitatea solului şi subsolului; progresul tehnico-ştiinţific şi
economic; mărimea, structura şi dinamica avuţiei naţionale şi a venitului naţional; starea mediului ambiant;
gradul de acces la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Principala componentă a calităţii vieţii o constituie nivelul de trai a populaţiei. Indicatorii nivelului de
trai: durata medie a vieţii; rata mortalităţii; starea de sănătate a populaţiei; nivelul de instruire a populaţiei; rata
analfabetismului; gradul de ocupare a forţei de muncă şi rata şomajului; condiţiile, spaţiul locativ şi confortul
locuinţei; numărul mediu al orelor de muncă pe zi şi săptămână; durata timpului de transport la locul de muncă;
concedii anuale plătite; timpul liber şi modul de utilizare a lui; nivelul, structura şi dinamica consumului de
bunuri materiale şi coşul de consum; nivelul şi dinamica venitului; nivelul şi evoluţia preţurilor; nivelul sărăciei;
poluarea aerului, solului, apei; nivelul zgomotului ş.a.

Tema 13 Economia în tranziţie şi reforma economică în Republica Moldova

1. Necesitatea şi modelele de tranziţie la economia de piaţă.
2. Direcţiile reformei economice în Republica Moldova.
3. Reforma agrară şi modificarea relaţiilor agrare.

13.1. Necesitatea şi modelele de tranziţie la economia de piaţă

Tranziţia de la economia supercentralizată de comandă la economia de piaţă constituie un proces

complex şi dificil, ce se caracterizează prin profunde schimbări în toate domeniile economiei naţionale şi ale
vieţii sociale.
Tranziţia la economia de piaţă este condiţionată de următorii factori:
1. De necesitatea abandonării sistemului neeficient şi falimentar al economiei centralizate de
comandă, care era însoţit de dezechilibre economice şi de un nivel relativ jos de trai.
2. De necesitatea creării unui sistem economic nou, care va da posibilitatea: de a echilibra economia
naţională; de a orienta producţia spre cerinţele consumatorului şi ridicării nivelului de trai a
populaţiei; de a asigura libertatea economică a producătorilor; de a crea condiţii favorabile pentru o
muncă creatoare şi de înaltă productivitate; de a crea condiţii de aplicare largă a tehnicii şi
tehnologiilor noi; de a integra economia ţării în cadrul economiei mondiale.
3. De necesitatea ieşirii ţării din profunda criză social-economică, care a cuprins toate ramurile şi
domeniile de activitate şi a adus la: scăderea bruscă a volumului produsului intern brut; reducerea
substanţială a volumului producţiei industriale şi agricole; diminuarea investiţiilor de capital;
scăderea bruscă a nivelului de trai şi divizarea societăţii în bogaţi şi săraci. Pentru a înlătura aceste
fenomene negative ale crizei a fost necesar de: restructurat economia naţională în conformitate cu

88
 cerinţele pieţei; de stimulat activitatea producătorilor autohtoni prin reducerea impozitelor directe şi
indirecte; atras investiţii străine în sectoarele de producţie; lărgit cooperarea economică cu ţările
economic dezvoltate; ameliorat situaţia social-politică din ţară.
4. De necesitatea înlăturării greşelilor comise în perioada de tranziţie, care au contribuit la
diminuarea potenţialului economic. În Republica Moldova printre greşelile comise pot fi menţionate:
a) lipsa unei concepţii argumentate ştiinţific de tranziţie la economia de piaţă. În toţi anii de tranziţie a
dominat principiul de „încercări şi căutări”, fără a ţine cont de specificul ţării, ce au adus la
spontanitate în economie şi la o scădere considerabilă a producţiei; b) înlăturarea statului de la
metodele active de reglare a vieţei economice. A fost lichidat sistemul centralizat de planificare şi
aprovizionare a întreprinderilor fără a introduce metode noi de reglare, cum ar fi planificarea
indicativă; c) liberalizarea preţurilor înainte de a înfăptui privatizarea şi lipsa de control asupra
procesului de majorare a preţurilor; d) înfăptuirea privatizării nelegitime prin sistemul de arendă şi
răscumpărare; e) aplicarea unei politici fiscale neargumentate care stimula activitatea economică şi
micul business; f) aplicarea unei politici neargumentate în domeniul investiţiilor de capital, ceea ce
a adus la stoparea construcţiilor industriale şi a locuinţelor; g) aplicarea faţă de sfera socială a politicii
de „restanţă” în domeniul finanţării ce a condus la destrămarea sistemului de învăţământ; culturii şi
ocrotirii sănătăţii; h) admiterea unor greşeli în activitatea economică externă (acordarea licenţelor
nemotivate pentru export – import, aplicarea tarifelor vamale înalte la exportul de mărfuri); l)
aplicarea unei politici nejustificate în domeniul protecţiei sociale a populaţiei (în domeniul de
indexare a veniturilor, în domeniul de protejare a păturilor vulnerabile, în distribuirea ajutorului
social, de binefacere şi umanitar). Greşelile susmenţionate au contribuit în mare măsură la încetinirea
procesului de creştere economică şi la durata fazelor de recesiune economică în republică.
Durata de tranziţie de la economia centralizată de comandă la economia de piaţă nu este identică pentru
toate ţările, ci depinde de condiţiile social-economice specifice fiecărei ţări. Însă există probleme comune care
cer rezolvare pentru orice ţară aflată în tranziţie. Procesul de tranziţie la economia de piaţă include patru etape 13:
Prima etapă cuprinde stabilizarea macroeconomică internă şi externă. Această etapă implică întărirea
politicilor fiscale şi de credit şi redresarea dezechilibrelor din sistemul monetar.
A doua etapă este marcată de introducerea pieţelor competitive şi de prezenţa reformei preţurilor care
însoţesc aceste pieţe. Reforma preţurilor implică în mod tipic scăparea lor de sub controlul de stat şi extinderea
pieţelor pentru bunuri şi servicii care în schimb necesită o restructurare şi o demonopolizare a comerţului şi a
schimbului de mărfuri. La această etapă se cere: crearea pieţei muncii; pieţei financiare; reforma comerţului
internaţional; crearea mediului concurenţial.
A treia etapă o constituie reforma întreprinderilor şi restructurarea activităţilor subordonate ei. La
această etapă se prevede modificarea relaţiilor de proprietate în baza privatizării, extinderea proprietăţii private şi
funcţionarea pluralismului formelor de proprietate şi gospodărie.
A patra etapă prevede măsuri de reorientare a rolului statului în activitatea economică. Rolul statului
se va evidenţia în: reglarea masei monetare prin intermediul băncii naţionale; stabilirea taxelor şi impozitelor;
dimensionarea cheltuielilor bugetare; reorientarea sistemului de securitate socială; aplicarea măsurilor
antiinflaţioniste, anticiclice şi antişomaj.
În practica mondială nu există modele aprobate de tranziţie de la economia de comandă centralizată la
economia de piaţă. În literatura de specialitate sunt analizate diferite căi şi modele de tranziţie la economia de
piaţă. Vom analiza unele din modelele de tranziţie la economia de piaţă experimentate în unele ţări exsocialiste.
Modelul tranziţiei rapide sau „terapia de şoc”, autorul căruia este economistul polonez L.
Baliţerovici. Acest model prevede: a) transformări radicale, complexe şi rapide în organizarea, conducerea şi
instituirea mecanismelor economice şi sociale; b) „îngheţarea” (stoparea) creşterii salariilor şi a veniturilor
băneşti ale populaţiei; c) liberalizarea preţurilor; d) trecerea rapidă la convertibilitatea monedei naţionale; e)
majorarea considerabilă a ratei dobânzii pentru credit; f) privatizarea accelerată a întreprinderilor de stat.
„Terapia de şoc” din Polonia la prima etapă a avut consecinţe negative: volumul de producţie a scăzut
cu 40%; numărul de şomeri a crescut până la 2 mln.; s–a micşorat substanţial nivelul de trai a populaţiei în
urma sporirii preţurilor la mărfuri şi servicii. La următoarele etape de tranziţie acest model a contribuit la:
stabilizarea economiei; apariţia echilibrului dintre cererea şi oferta de mărfuri şi servicii; lichidarea deficitului
multor mărfuri industriale şi de consum; reducerea ratei inflaţiei şi a şomajului.
Modelul „tranziţia paşilor mărunţi”, care prevede unele transformări treptate, mai puţin radicale:
decentralizarea dirijării economice şi extinderea autonomiei unităţilor economice şi transferarea lor la sistemul
de autogestiune deplină; dezvoltarea întreprinderilor private în sfera serviciilor şi industriei mici; darea în arendă
a pământului.
Modelul de „tranziţie graduală”. Acest model prevede: aplicarea în termen de 2-3 ani a mecanismelor
economice şi juridice specifice economiei de piaţă; asigurarea protecţiei sociale a populaţiei.
Modelul de tranziţie a „celor două sectoare” de activitate. Acest model prevede crearea unui sistem
de economie în care concomitent vor funcţiona două mecanisme economice: primul va cuprinde sectorul public,

13
Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, p. 513.
89
bazat pe planificarea centralizată şi pe preţuri fixate de stat, iar al doilea va cuprinde sectorul privat bazat pe
relaţii de piaţă. Aceste două sectoare în perspectivă se vor contopi într-un singur sector – economie mixtă. Acest
model a fost experimentat în Iugoslavia, care în consecinţă a adus la dezechilibre economice şi la destrămarea
statului iugoslav.
Republica Moldova nu dispune de un model argumentat de tranziţie la economia de piaţă, ci aplică
diferite elemente din alte modele şi experienţa avansată a ţărilor, care au obţinut rezultate majore în acest proces
complicat de tranziţie.

13.2. Direcţiile reformei economice în Republica Moldova

Scopul principal al reformei economice prevede următoarele realizări:

 crearea unui sistem economic nou bazat pe principii democrate şi relaţii de piaţă;
 restructurarea economiei naţionale în conformitate cu cerinţele economiei de piaţă;
 asigurarea libertăţilor economice producătorilor şi consumatorilor;
 reformarea relaţiilor de proprietate şi gospodărire;
 ridicarea substanţială a nivelului de trai al populaţiei.
Reforma economică în Republica Moldova a început în anul 1990 în baza Concepţiei de tranziţie la
economia de piaţă şi se prelungeşte până în prezent.
Principalele direcţii de realizare a reformei economice în Republica Moldova sunt:
1. Crearea cadrului legislativ şi normativ a reformei economice, care va asigura tranziţia la
economia de piaţă. Aceasta cere adoptarea de către Parlament a unui set de legi şi acte normative,
care vor contribui la înfăptuirea reformei economice şi funcţionarea normală a agenţilor
economici.
2. Stabilizarea macroeconomică şi relansarea economiei naţionale, care poate fi asigurată prin:
elaborarea şi promovarea unor programe de stabilizare macroeconomică; oprirea declinului
economic; reducerea deficitului bugetar; reducerea subvenţiilor publice; stoparea creşterii
şomajului; protejarea pieţei interne; stabilirea unui control sever asupra bugetelor publice, masei
monetare şi proceselor inflaţioniste. Efectele stabilizării macroeconomice asupra producţiei şi
ocupării forţei de muncă depind într-o mare măsură de flexibilitatea şi capacitatea de adaptare a
ofertei la cerere.
3. Restructurarea şi modernizarea economiei naţionale, care prevede: restructurarea proprietăţii
de stat şi crearea pluralismului formelor de proprietate în toate sectoarele economiei naţionale;
retehnologizarea şi modernizarea aparatului de producţie; restructurarea sectorului agricol şi
aplicarea diferitor forme de gospodărire; restructurarea transporturilor şi telecomunicaţiilor;
restructurarea activităţii economice externe etc.
4. Privatizarea, care reprezintă un proces de înstrăinare a bunurilor statului în proprietatea
cetăţenilor şi asociaţiilor lor. Privatizarea nu trebuie însă percepută ca un scop în sine, ci ca o
componentă substanţială a reformei economice în ansamblu. În Republica Moldova procesul de
privatizare în masă a fost exercitat în baza următoarelor principii:
- asigurarea protecţiei sociale a populaţiei în procesul de privatizare;
- luarea în considerare a părerii colectivului de muncă al obiectului supus privatizării (20% din
acţiunile nominale sunt distribuite colectivului întreprinderii);
- egalitatea drepturilor cetăţenilor la primirea unei cote din bunurile statului, ce urmează a fi
privatizate;
- înstrăinarea bunurilor statului atât contra plată, cât şi în mod gratuit;
- asigurarea publicităţii largi şi a unui înalt grad de informare a populaţiei asupra procesului de
privatizare.
Principalele mijloace (surse) ale privatizării în Republica Moldova au fost:
- bonurile patrimoniale, care au fost realizate astfel: 59% au fost alocate în fondurile
investiţionale şi companiile de trast, 9% - în acţiunile întreprinderilor, 8% - în privatizarea
fondului locativ, 3% - au fost vândute, iar 12% n-au fost utilizate;
- mijloacele băneşti ale populaţiei şi agenţilor economici;
- valuta străină a investitorilor străini.
Privatizarea în Republica Moldova s-a realizat în următoarele forme:
- înstrăinarea proprietăţii de stat prin sistemul de concurs;
- înstrăinarea proprietăţii de stat prin licitaţie (aucţion);
- înstrăinarea proprietăţii de stat prin vânzare la licitaţie a acţiunilor întreprinderilor supuse
privatizării;
- înstrăinarea proprietăţii de stat prin înscrierea la acţiuni a întreprinderilor supuse privatizării. În
Republica Moldova privatizarea prin înscrierea la acţiuni a fost principala formă de înstrăinare
a proprietăţii de stat.

90
 Privatizarea în Republica Moldova s-a efectuat în două etape: prima – privatizarea în baza bonurilor
patrimoniale, care s-a încheiat în noiembrie 1995; a doua – privatizarea contra bani şi valută, care continuă până
în prezent în baza programelor de privatizare.
5. Demonopolizarea, care parcurge în baza privatizării întreprinderilor mari monopoliste şi
divizarea lor în subdiviziuni concurenţiale. În anul 2002 în Republica Moldova funcţionau circa
80 întreprinderi monopoliste, activitatea cărora este reglată de către stat, în special reglarea
preţurilor la mărfuri şi servicii. În conformitate cu legislaţia în vigoare, în Republica Moldova se
interzice crearea întreprinderilor mari monopoliste sau încheierea unor acorduri ilegale, care ar
conduce la monoplizarea producţiei sau a pieţei de desfacere, şi care ar limita mediul
concurenţial.
6. Reformarea sistemului credito – financiar, care prevede: reorganizarea în anul 1991 a Băncii
de Stat în Banca Naţională a Moldovei; crearea băncilor comerciale (în anul 2002 funcţionau
20 de bănci comerciale); comercializarea creditului (determinarea ratei dobânzii la licitaţie);
introducerea unităţii monetare naţionale (leul moldovenesc a fost introdus în circulaţie la 29
noiembrie 1993) şi asigurarea convertibilităţii ei interne; crearea companiilor de asigurare (în
anul 2002 funcţionau circa 40 companii).
7. Restructurarea activităţii economice externe, crearea condiţiilor favorabile de investire a
capitalului străin în economia naţională; lărgirea drepturilor agenţilor economici în relaţiile
export – import de mărfuri şi servicii; crearea întreprinderilor mixte cu participarea capitalului
străin (în anul 2002 în Republica Moldova funcţionau 1703 unităţi); stimularea exportului de
mărfuri tradiţionale.
8. Atragerea capitalului străin în înfăptuirea reformei economice. Actuala economie de piaţă nu
poate fi concepută fără ajutorul financiar internaţional. Finanţările externe sunt necesare pentru a
asigura rezervele valutare, pentru a armoniza impactul stabilizării pe termen scurt şi a facilita
dezvoltarea infrastructurii. Ţările dezvoltate pot contribui la realizarea reformei economice pe
următoarele căi14: a) îmbunătăţirea accesului la pieţe, care este de o importanţă vitală pentru a
asigura o creştere rapidă. Foarte important este ca ţările industrializate să-şi deschidă pieţele şi
pentru produsele exportate din Moldova; b) asigurarea sau facilitarea de asistenţă tehnică.
Nevoile ţărilor în curs de restructurare, la care se referă şi Republica Moldova, sunt foarte mari,
având în vedere gradul înalt de pregătire al forţei de muncă şi numărul ridicat al populaţiei
calificate, o asistenţă tehnică bine orientată şi intensivă, poate da roade relativ repede. Foarte
utilă este şi asistenţa directă, la nivel de întreprindere orientată spre nevoile diferenţiate ale
unităţii economice; c) oferta de asistenţă financiară. Crucial pentru Republica Moldova ar fi
accesul permanent la capitalul străin, în vederea finanţării proceselor de reformare a economiei
naţionale în perioada de tranziţie la economia de piaţă; d) perfecţionarea metodelor de
coordonare a asistenţei, deoarece eforturile actuale de acordare a asistenţei sunt, de cele mai
multe ori, ineficient coordonate, ceea ce impune o perfecţionare a metodelor practice de
coordonare a asistenţei (financiare, tehnice, economice, de management etc.).
Realizarea direcţiilor sus-menţionate ale reformei economice din Republica Moldova presupune
anumite costuri sociale. Experienţa ţărilor aflate în tranziţie, inclusiv experienţa ţării noastre, ne mărturisesc clar
de existenţa unui impact social puternic asupra majorităţii populaţiei, demonstrând că, cel puţin pe termen scurt,
costurile sociale sunt ridicate. Aceste costuri sociale se manifestă în scăderea nivelului de viaţă a unei pături
considerabile a populaţiei, creşterea dimensiunilor sărăciei, şomajului etc. Costurile sociale obiective sunt
determinate de: costurile macrostabilizării; costurile pentru susţinerea datoriilor externe; costurile sociale
produse de erorile de politică economică determinate de strategiile partidelor aflate la guvernare şi incompetenţa
factorilor de decizie.

13.3. Reforma agrară şi modificarea relaţiilor agrare

Una din direcţiile principale ale reformei economice este reforma agrară. Reforma agrară din
Republica Moldova are următoarele scopuri:
- schimbarea radicală a relaţiilor economice, organizaţionale şi juridice în sectorul agrar,
dezvoltarea diferitor forme de proprietate şi gospodărire;
- ridicarea eficienţei producţiei agricole şi îndestularea cerinţelor populaţiei în produse
alimentare şi industria în materii prime. Eficienţa economică a sectorului agrar în Republica
Moldova este relativ scăzut: productivitatea muncii rămâne în urmă de la nivelul S.U.A.
aproximativ de 5 ori;
- asigurarea protecţiei sociale a ţăranimii;
- păstrarea echilibrului ecologic;
- dezvoltarea infrastructurii sociale la sate şi apropierea ei de normativele ştiinţific argumentate.

14
Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, p. 516.
91
 Reforma economică în Republica Moldova trece prin două etape: prima etapă cuprinde anii 1992 –
1993. La această etapă fiecare familie a primit gratuit pământ câte 10 ari la locuitor, dar nu mai mult de 75 ari la
familie; a doua etapă cuprinde perioada anilor 1994 – 2001. La această etapă are loc: reformarea colhozurilor şi
sovhozurilor în societăţi pe acţiuni şi alte forme de gospodărire; împroprietărirea ţăranilor cu terenuri agricole;
determinarea cotei ţăranilor în patrimoniul gospodăriilor colective; formarea gospodăriilor ţărăneşti (fermieri);
transformarea pământului în marfă (în obiect de vânzare – cumpărare).
Reforma agrară în Republica Moldova a fost exercitată în baza următoarelor principii:
- pământul trebuie atribuit celora, care-l prelucrează;
- dezvoltarea egală a tuturor formelor de proprietate şi gospodărire;
- activitatea economică liberă a producătorilor pe baza relaţiilor de piaţă;
- păstrarea şi ridicarea fertilităţii solului, ca bogăţie naţională principală a ţării;
- dezvoltarea socială a satului.
În procesul reformei agrare în Republica Moldova au fost aplicate următoarele mecanisme:
- anularea actelor primite anterior cu privire la darea în posesiune veşnică colhozurilor şi
sovhozurilor a terenurilor; inventarierea fondului funciar al republicii, stabilirea hotarelor
dintre gospodării;
- determinarea terenurilor supuse privatizării şi a celor ce vor rămâne în proprietatea de stat;
- transferarea în competenţa organelor de administrare publică locală a funcţiilor de repartizare a
terenurilor proprietăţii de stat pe teritoriul respectiv;
- determinarea terenului minim garantat de care poate dispune gratuit orice cetăţean al
Republicii Moldova: în oraşe – 0,04-0,07 ha; la sate – 0,12-0,20ha. Acest teren devine
proprietate privată, care poate fi vândută, moştenită, dăruită etc.
Reforma agrară în Republica Moldova s-a desfăşurat în următoarele direcţii:
 demonopolizarea proprietăţii de stat asupra pământului şi reformarea relaţiilor de proprietate
în sectorul agrar, transformarea pământului în obiect de cumpărare – vânzare;
 constituirea relaţiilor de piaţă în sectorul agroindustrial: dezvoltarea concurenţei între agenţii
economici din sectorul agroindustrial; formarea burselor de produse agricole; crearea
întreprinderilor specializate de deservire tehnică a agriculturii; stabilirea relaţiilor financiare
echitabile dintre producătorii din sectorul agrar şi cel industrial; crearea băncilor comerciale
agricole;
 atragerea capitalului străin în ramurile complexului agroindustrial;
 crearea companiilor publice şi private cu privire la asigurarea producătorilor agricoli de la
diferite calamităţi naturale (secetă, inundaţii, furtuni, alunecări etc.);
 dezvoltarea infrastructurii sociale la sat (reţeaua de şcoli, grădiniţe de copii, spitale, instituţii
culturale etc.).
Principalele rezultate ale reformei agrare în Republica Moldova constau în următoarele 15:
1. Conform situaţiei la 1 ianuarie 2003, de la începutul reformei agrare au primit în natură sectoare de
pământ în proprietate privată pentru organizarea gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) peste 617 mii
persoane. Suprafaţa terenurilor atribuite în contul cotelor de teren echivalent de la începutul
procesului de privatizare constituie 836 mii ha.
2. Conform datelor statistice la 1 ianuarie 2003, din numărul cetăţenilor cărora le-au fost atribuite
sectoare de pământ în contul cotelor de teren echivalent, peste 354 mii persoane (57% din toate) au
format şi înregistrat peste 268 mii gospodării ţărăneşti (de fermier). Suprafaţa terenurilor agricole
în folosinţa gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) constituie peste 520 mii ha. Suprafaţa medie pe
republică a terenurilor în folosinţa gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) atribuite în contul cotelor de
teren echivalent constituie 1,93 ha, din care: 1,64 ha – teren arabil, 0,14 ha – livezi şi 0,15 ha – vii.
3. Circa 263 mii cetăţeni din cei căror le-au fost atribuite separat sectoare de teren (43% din numărul
total) până la sfârşitul anului 2003 nu şi-au înregistrat în modul stabilit gospodăria lor agricolă,
prelucrând pământul individual sau transmiţându-l în folosinţa temporară altor deţinători de
terenuri (gospodăriilor agricole sau întreprinderilor cu activitate auxiliară agricolă). În proprietatea
acestor persoane se află peste 316 mii ha terenuri agricole. Din persoanele sus numite 93 mii (35%)
au transmis sectoarele de teren în folosinţă altor persoane fizice sau juridice.
4. De la începutul reformei agrare, peste 430 mii persoane – posesori ai titlurilor de deţinători de teren
(cărora nu le-au fost atribuite sectoare de teren în natură în mod individual) au transmis în folosinţa
altor persoane juridice sau fizice peste 686 mii ha. Aceste terenuri au fost transmise în folosinţă la
1252 formaţiuni, din care 365 – gospodării ţărăneşti (de fermier) şi 744 – societăţi cu răspundere
limitată.
Reforma agrară din Republica Moldova, pe lângă laturile pozitive, a avut şi unele consecinţe negative:
unităţile agricole în mersul reformei n-au fost asigurate suficient cu tehnică performantă, tehnologii avansate, cu
15
Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 12.
92
carburanţi necesari, ceea ce a adus la neprelucrarea unor terenuri de pământ şi la scăderea eficienţei economice
în sectorul agrar; în lipsa unei bănci agrare specializate, producătorii agricoli nu s-au bucurat de credite
preferenţiale necesare producţiei agricole; agravată a rămas şi problema comercializării producţiei agricole atât
pe piaţa internă, cât şi pe cea externă; reforma agrară n-a condus la îmbunătăţirea infrastructurii de producţie şi
sociale; politica agrară a statului s-a dovedit a fi insuficientă. Privită în ansamblu, reforma agrară n-a contribuit
la ridicarea nivelului de trai a populaţiei rurale, ci a accelerat procesul de emigrare a forţei de muncă din acest
sector de activitate.

Tema 14 Economia mondială şi integrarea Republicii Moldova în

circuitul economic mondial

1. Conţinutul şi stuctura economiei mondiale contemporane.

2. Comerţul internaţional. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe.
3. Migrarea internaţională a forţei de muncă.
4. Cooperarea şi integrarea economică internaţională.
5. Sistemul monetar internaţional şi elementele lui de bază.
6. Căile de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi în circuitul economic mondial.
14.1. Conţinutul şi structura economiei mondiale contemporane

Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naţionale şi al relaţiilor economice

internaţionale generate de diviziunea mondială a muncii.
În aspect structural economia mondială include: a) sistemul instituţional (organismele economice
internaţionale); b) comerţul internaţional de mărfuri şi servicii; c) mişcarea internaţională a capitalului şi a
investiţiilor străine; d) migrarea internaţională a forţei de muncă; e) relaţiile credito-financiare; f)
cooperarea economică internaţională; g) integrarea economică internaţională; h) schimbul dintre ţări în domeniul
ştiinţei şi tehnicii.
Economia mondială are următoarele trăsături:
- unităţile de bază a economiei mondiale le constituie economiile naţionale;
- principalele subsisteme ale economiei mondiale sunt: piaţa mondială, diviziunea mondială a muncii,
circuitul economic mondial;
- economia mondială întruneşte ţări care din punct de vedere economic se află la difeite niveluri de
dezvoltare;
- în actuala economie mondială există trei Centre de putere economică: Europa Occidentală, America de
Nord, Asia de Sud-Est.
Una din componentele de bază a economiei mondiale este diviziunea mondială a muncii, care exprimă
relaţiile ce se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi
locul şi rolul fiecărui stat în circuitul economic mondial.
Diviziunea mondială a muncii îşi găseşte expresia în specializarea în producţie a diferitor ţări.
Specializarea internaţională are ca scop adaptarea potenţialului economic naţional, a economiei de piaţă
internă, la cerinţele pieţei mondiale. Specializarea internaţională a economiei naţionale depinde de următorii
factori: a) condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie (petrol, cafea, fructe etc.); b) mărimea
teritoriului şi a populaţiei (ţările cu un număr mare de populaţie se pot specializa în producerea unor mărfuri care
cer mai multă forţă de muncă); c) nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare (depinde de
nivelul de calificare a forţei de muncă, de volumul de capital etc.); d) tradiţiile naţionale, care pot stimula
specializarea în producţia anumitor mărfuri; e) factori extraeconomici (războaie, asuprire colonială, păstrarea
unor rămăşiţe tradiţionale din sistemele vechi de gospodărire).
În actuala economie mondială există mai multe forme de specializare, principalele fiind:
- specializarea intersectorială, care reflectă divizarea ţărilor în ţări industriale şi ţări agrare, în ţări extractive şi
ţări de prelucrare a materiei prime;
- specializarea interramurală în sectorul industrial. De ex., în ramura de construcţie a tractoarelor S.U.A. se
specializează în producerea tractoarelor cu dimensiuni mari, Marea Britanie – în producerea tractoarelor cu
dimensiuni medii, iar Germania – în producera microtractoarelor;
- specializarea tehnologică. Din punct de vedere al specializării tehnologice ţările lumii pot fi grupate: în ţări
inovatoare, care exportă tehnologii noi; în ţări imitatoare de tehnologii noi; în ţări importatoare de tehnologii
noi.
Specializarea internaţională depinde de criteriul avantajului absolut, formulat de A.Smith, potrivit căruia
fiecare ţară se specializează în producerea acelor produse, pentru care dispune de costuri absolute mai mici,
comparativ cu străinătatea.
Între ţările lumii există diferite legături economice, care poartă denumirea de fluxuri economice
internaţionale. Prin flux economic internaţional se înţelege mişcarea unor valori materiale, băneşti sau

93
spirituale de la o ţară la alta. Totalitatea fluxurilor economice privite în strânsa lor interdependenţă, formează
circuitul economic mondial. Circuitul economic mondial cuprinde următoarele fluxuri:
- fluxurile comerciale internaţionale, determinate de exportul şi importul de mărfuri dintre ţări;
- fluxurile de investiţii de capital dintre ţări;
- fluxurile de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice şi de tehnologii (sub formă de licenţe pentru folosirea de brevete);
- fluxurile de prestări de servicii: turism, transport, telecomunicaţii, asigurare, servicii bancare, asistenţă
tehnică etc.;
- fluxurile de cooperare economică internaţională;
- fluxurile de forţă de muncă (migrarea internaţională a forţei de muncă);
- fluxurile valutar-financiare internaţionale.
Din punct de vedere geografic se destind următoarele fluxuri: fluxuri de schimb dintre ţările dezvoltate,
numite fluxuri Nord-Nord; fluxuri de schimb dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, numite fluxuri
Nord-Sud; fluxuri de schimb dintre ţările Europei de Est şi ţările dezvoltate, numite fluxuri Est-Vest; fluxurile de
schimb dintre ţările în curs de dezvoltare, numite fluxuri Sud-Sud.
În conformitate cu prevederile Organizaţiei Naţiunilor Unite toate ţările globului pământesc sunt
divizate în trei grupe mari: ţările subdezvoltate, ţările în curs de dezvoltare (la care se referă şi Republica
Moldova) şi ţările industrial dezvoltate.
În dependenţă de nivelul Produsului Intern Brut, care revine pe cap de locuitor, ţările lumii pot fi
grupate după următoarele criterii16:
- ţări cu venit scăzut (< 785 dolari pe an), din care fac parte: Angola, Burundi, Etiopia, Mozambic, Mongolia,
Vietnam, India, Albania, Armenia, Moldova, Nicaragua ş. a.;
- ţări cu venit mediu (786 – 3125 dolari pe an), din care fac parte: Namibia, China, Indonezia, Belarus,
Bulgaria, România, Ucraina, Iran, Siria, Egipt, Cuba ş. a.;
- ţări cu venit peste mediu (3126 – 9655 dolari pe an), din care fac parte: Bostwana, Gabon, Malaesia,
Croaţia, Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Malta, Arabia Saudită, Oman, Argentina, Brazilia,
Chile, Mexic, Venezuela ş. a.;
- ţări cu venit ridicat (> 9656 dolari pe an), din care fac parte: Australia, Japonia, Noua Zelandă, Singapore,
Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Suedia, Izrael, S.U.A., Canada ş. a.
14.2. Comerţul internaţional. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe

Un rol de frunte în sistemul relaţiilor economice internaţionale şi a fluxurilor de schimb îl ocupă

comerţul internaţional. Comerţul internaţional a apărut încă în antichitate, însă până la începutul sec. XVIII el a
jucat un rol secundar în economiile naţionale. Revoluţia industrială din sec. XVIII a contribuit la extinderea
schimburilor de mărfuri dintre ţări şi la dezvoltarea comerţului internaţional.
Comerţul internaţional are următoarea structură:
- schimburile de mărfuri şi servicii efectuate de agenţii economici;
- serviciile de transporturi şi de expediţii;
- acţiunile de proiectare şi executare a lucrărilor de construcţie;
- serviciile de asistenţă tehnică în dependenţă de folosirea brevetelor de invenţii;
- serviciile de reprezentanţă comercială;
- prestaţiile şi serviciile turistice;
- alte acte de comerţ efectuate între agenţii economici din diferite ţări.
Actualmente în comerţul internaţional s-au conturat mai multe tendinţe, printre care pot fi menţionate:
creşterea accelerată a exporturilor mondiale; sporirea ponderii exportului de mărfuri în produsul naţional brut în
ţările dezvoltate; intensificarea diversificării comerţului mondial (apariţia de noi pieţe de microprocesoare, roboţi
industriali, videotehnică etc.); creşterea ponderii ţărilor industriale în exporturile mondiale (în anul 2000 ea a
constituit 70% din totalul exporturilor); aplicarea unor noi restricţii tarifare şi netarifare de limitare a comerţului
internaţional (aplicarea taxelor vamale majorate, restricţii la import, ambalaj, calitate etc.); creşterea ponderii
ţărilor noi industriale în comerţul internaţional (Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore, Taiwan etc.);
instituţionalizarea schimburilor internaţionale (crearea unor instituţii de reglare a comerţului internaţional, cum
ar fi Organizaţia Comerţului Mondial).
Comerţul internaţional este influenţat de următorii factori:
- specializarea ţărilor în fabricarea unor grupe de produse în dependenţă de condiţiile naturale, economice şi
tradiţionale;
- integrarea economică internaţională atât în Europa, cât şi în alte zone ale lumii;
- extinderea societăţilor şi companiilor transnaţionale (de ex. firma italiană “Fiat” are filialele sale în 24 de
ţări);
- repartizarea planetară a capitalului, resurselor naturale şi a forţei de muncă;
- nivelul de dezvoltare a transporturilor şi telecomunicaţiilor, a instituţiilor valutar-bancare.

16
Economistul, 27 aprilie 1999.
94
 În cadrul economiei mondiale există mai multe forme de pieţe internaţionale: a) burse internaţionale,
care se divizează în burse generale şi burse specializate. Bursele generale efectuează operaţiuni de negociere
pentru o gamă largă de mărfuri, precum şi tranzacţii de hârtii de valoare şi valute. De regulă, bursele generale
funcţionează în centrele comerciale (Paris, Chicago, Londra, Zürich etc.). Bursele specializate se divizează în trei
grupe: burse pentru anumite produse (cafea, zahăr, bumbac, animale etc.); burse de valori, care efectuează
operaţiuni legate de realizarea hârtiilor de valoare şi a metalelor preţioase; burse pentru operaţiuni ajutătoare
comerţului internaţional (operaţiuni de asigurări şi navluri); b) pieţe zonale ale unor produse industriale (mărfuri
electronice, video-audio-vizuale); c) pieţe internaţionale de licitaţie; d) târguri internaţionale (Plovdiv, Drezden ş.
a.).
Preţurile aplicate pe piaţa mondială pot fi grupate după următoarele criterii:
- în dependenţă de felul mărfurilor destinate pentru comerţul extern se disting preţuri mondiale ale mărfurilor
corporale (materii prime, produse prelucrate) şi preţuri mondiale ale serviciilor (preţurile la serviciile de
transport, la serviciile turistice etc.);
- în dependenţă de direcţia fluxurilor comerciale externe preţurile se divizează: în preţuri de import şi în
preţuri de export;
- în dependenţă de poziţia celor care le stabilesc preţurile pot fi grupate în: preţuri de acord (acorduri
internaţionale); preţuri fixate de producător (de ex., preţurile stabilite de OPEC); preţuri fixate de
cumpărător; preţuri de monopol;
- în dependenţă de tehnica de comercializare a mărfurilor se disting: preţuri sau cotaţii la bursele
internaţionale de mărfuri; preţuri de licitaţie; preţuri ajustate (preţuri care pot fi corectate în funcţie de
conjunctura pieţei);
- preţuri de listă sau catalog, care sunt stabilite de exportatori şi sunt difuzate importatorilor în vederea
negocierii contractelor de vânzare-cumpărare (astfel de preţuri pot fi modificate în dependenţă de starea
pieţei);
- preţuri director, care se formează pe piaţa principală a unui produs sau pe piaţa cu cel mai mare volum de
desfacere (cafea, bumbac);
- în dependenţă de etapele tranzacţiilor preţurile pot fi divizate în: preţuri de ofertă, preţuri de negociere,
preţuri de tranzacţie (de vânzare-cumpărare).
În ultimii ani în dinamica preţurilor mondiale s-au conturat două tendinţe: creşterea preţurilor la
mărfurile industriale şi scăderea lor la cele primare (materia primă), fiind determinate de conjunctura economică
pe piaţa mondială.
În domeniul comerţului internaţional s-au conturat două forme de politici comerciale: politica liber-
schimbistă şi politica protecţionistă. Politica liberului schimb constă în asigurarea condiţiilor pentru ca toate
mărfurile să circule liber între state. Politica protecţionistă constă în stimularea producătorilor autohtoni şi
limitarea importurilor de mărfuri străine, care pot fi confecţionate în ţara dată. Protecţionismul comercial se
realizează prin aplicarea tarifelor vamale ridicate şi a măsurilor netarifare (politici de dumping, aplicarea
normelor sanitare de ambalare a mărfurilor etc.).
În politica comerţului internaţional larg este aplicată “clauza naţiunii celei mai favorizate”, care
constă în faptul, că statele semnatare îşi oferă reciproc toate privilegiile pe care le acordă ţărilor terţe (în
domeniul taxelor vamale, eliberării licenţelor de import sau export, tranzitului, navigaţiei maritime şi fluviale).
Clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi acordată atât în cadrul bilateral, cât şi multilateral, prin Organizaţia
Mondială a Comerţului. Republica Moldova, ca membru al acestei organizaţii internaţionale, se bucură de clauza
naţiunii cele mai favorizate în baza contractului încheiat cu Statele Unite ale Americii.

Un rol important în comerţul internaţional îl are balanţa comercială. Balanţa comercială reprezintă
tabloul statistico-economic în care se înregistrează şi se compară în formă bănească exportul şi importul de
bunuri economice, efectuate de o anumită ţară pe durata unui an. Balanţa comercială dare două componente:
exportul, care formează activele şi importul, care formează pasivele. Balanţa comercială este activă, dacă
exportul depăşeşte importul, este pasivă, dacă importul depăşeşte exportul şi este echilibrată, dacă importul şi
exportul sunt egale. Balanţa comercială poate fi: generală, atunci când cuprinde ansamblul legăturilor externe
ale unei ţări; parţială, atunci când reflectă relaţiile import-export ale unei ţări sau grup de ţări.
Un rol important în relaţiile de schimb internaţional îl are balanţa naţională de plăţi externe. Balanţa de
plăţi externe reprezintă un instrument economico-statistic, în care se includ şi se compară încasările şi plăţile
realizate de o ţară într-o anumită perioadă de timp (de obicei un an). În balanţa de plăţi externe se înscriu toate
fluxurile valorice cu străinătatea.
În conformitate cu actele normative ale Fondului Monetar Internaţional balanţa de plăţi externe
cuprinde două grupe de indicatori:
Grupa I, numită Balanţa curentă sau Contul curent, include:
- balanţa comercială, care reprezintă în formă valorică încasările din export şi plăţile pentru importul de
mărfuri corporale;
- balanţa serviciilor, care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii internaţionale de transport,
telecomunicaţii, turism, tranzit, operaţiuni bancare etc.;

95
- balanţa veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţile cu titlul de venituri (dividende, dobânzi, profituri,
rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini etc.);
- balanţa transferurilor curente, care reflectă transferurile economiilor băneşti ale lucrătorilor emigranţi,
donaţiile, transferurile în contul acordurilor dintre ţări, ajutoarele publice sau private.
Grupa II, numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital şi financiar, include:
- transferuri de capital pe termen scurt, care reflectă creditele primite sau creditele acordate pe un termen până
la un an:
- investiţii directe de capital pe termen lung, care reflectă fluxurile de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor sub
formă de investiţii;
- investiţii de portofoliu sub formă de titluri de creanţă şi titluri de angajamente;
- activele de rezervă ale statului, care reflectă rezervele valutare ale statului.
Balanţa de plăţi externe poate fi: echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu plăţile externe;
excedentară sau activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile respective;
deficitară, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate.
Balanţa de plăţi externe joacă un rol important în viaţa economică: ea reprezintă un instrument de bază prin care
se înfăptuieşte politica valutară şi de comerţ exterior al unei ţări; balanţa de plăţi reprezintă un document de
sinteză privind relaţiile economice internaţionale ale unei ţări, reflectând volumul şi structura încasărilor şi
plăţilor în valută în relaţiile cu străinătatea pe o anumită perioadă de timp; balanţa de plăţi reflectă multiple
aspecte economice, financiare şi chiar politice ale ţării. O balanţă activă poate reflecta faptul că mărfurile
produse sunt competitive; balanţa de plăţi pe o perioadă mai îndelungată reflectă tendinţele care se manifestă în
activitatea economico-socială a ţării.
14.3. Migrarea internaţională a forţei de muncă

Un loc important în fluctuaţiile economice internaţionale îl ocupă migrarea internaţională a forţei de

muncă. Prin migrarea internaţională a forţei de muncă se înţelege procesul de trecere a forţei de muncă dintr-
o ţară în alta. Migrarea internaţională a forţei de muncă include: emigrarea forţei de muncă din ţară şi imigrarea
forţei de muncă în ţara respectivă.
Cauzele migrării forţei de muncă:
- inegalitatea proceselor de investire a capitalului în diferite ţări, ce contribuie la cantitatea şi calitatea
locurilor de muncă;
- existenţa deosebirilor naţionale în nivelul de salarizare. Se ştie, că în ţările dezvoltate economic nivelul
salariului e mai ridicat decât în ţările aflate în curs de dezvoltare;
- situaţia social-politică nestabilă la fel contribuie la migrarea internaţională a forţei de muncă;
- motivele de ordin religios, după cum mărturiseşte practica ţărilor africane, influenţează substanţial asupra
procesului de migrare a forţei de muncă.
Migrarea internaţională a forţei de muncă poate fi divizată în patru etape: prima etapă – cuprinde sec.
XVII-XIX. La această etapă avea loc emigrarea forţei de muncă din Irlanda şi Anglia în Statele Unite ale
Americii, unde avea loc dezvoltarea furtunoasă a industriei, care cerea forţă de muncă suplimentară; a doua
etapă – cuprinde sec. XIX şi începutul sec. XX. La această etapă direcţia migrării forţei de muncă era exercitată
din ţările coloniale în ţările Europei de Est şi în S.U.A.; etapa a treia – cuprinde anii ’50-’80 ai sec. XX. La
această etapă are loc imigrarea în ţările Europei Occidentale (în anul 1980 numărul muncitorilor străini în aceste
ţări a atins cifra de peste 3 mln.) şi imigrarea în ţările Orientului Apropiat în scopul valorificării bogăţiilor
petroliere. Fără ajutorul specialiştilor străini era imposibil de realizat această problemă; a patra etapă cuprinde
sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI. La această etapă are loc emigrarea masivă a forţei de muncă din ţările
Europei de Vest în S.U.A., Canada, Germania, Grecia, Portugalia, Italia, Izrael şi în alte ţări. E destul să
menţionăm, că numai din Republica Moldova în această perioadă de timp au emigrat circa 600 mii persoane.
Migrarea internaţională a forţei de muncă se manifestă în mai multe forme. Organizaţia Naţiunilor Unite
a determinat următoarele forme de migraţiune:
- migranţi permanenţi – persoanele care pleacă în alte ţări în căutarea noilor locuri de muncă pe un termen nu
mai mult de un an;
- migranţi frontalieri – persoanele care zilnic trec hotarul în scopul de a lucra în ţara vecină;
- migranţi ilegali – persoanele care activează în alte ţări fără permisiunea autorităţilor respective;
- migranţi tehnico-ştiinţifici, aşa-numită “scurgerea creierilor” – persoanele de înaltă calificare, care pleacă
din ţările aflate în curs de dezvoltare spre ţările dezvoltate economic în căutarea locurilor de muncă mai
prestigioase.
Migrarea internaţională a forţei de muncă are următoarele consecinţe economice:
- imigrarea este convenabilă ţărilor importatoare de forţă de muncă (îndeosebi “importul de creieri”),
deoarece economisesc mijloace pentru pregătirea forţei de muncă. De ex., S.U.A., în urma imigrării forţei de
muncă, a economisit în ultimul sfert al sec. XX circa 15 mlrd. dolari necesari pentru pregătirea cadrelor;
- imigrarea forţei de muncă e avantajoasă pentru antreprenori, deoarece, de regulă, ei plătesc muncitorilor
străini un salariu de 2-3 ori mai mic decât muncitorilor autohtoni;

96
- imigrarea forţei de muncă complică problema ocupării lucrătorilor în ţara respectivă, deoarece ea provoacă
concurenţă neloială între muncitorii autohtoni şi cei străini (aceste fenomene negative actualmente se
evidenţiază în Germania, Franţa, S.U.A., Izrael şi în alte ţări);
- emigrarea forţei de muncă se reflectă negativ asupra ţării de unde pleacă forţa de muncă (ţara de unde
emigrează forţa de muncă suferă pierderi financiare legate de pregătirea cadrelor calificate şi suportă
insuficienţă de specialişti calificaţi necesari pentru asigurarea prosperităţii economiei naţionale).
Dimensiunile mari ale migrării internaţionale a forţei de muncă condiţionează aplicarea unor măsuri de
reglare şi reglementare al acestui proces complicat: elaborarea şi implementarea în practică a legilor juridice şi a
actelor normative referitor la migrarea internaţională a forţei de muncă; încheierea acordurilor bilaterale şi
multilaterale cu privire la reglementarea migrării forţei de muncă; interzicerea migrării ilegale a forţei de muncă.

14.4. Cooperarea şi integrarea economică internaţională

Cooperarea economică internaţională reprezintă o formă de colaborare între state desfăşurată pe baze
contractuale, vizând unirea eforturilor materiale, financiare, tehnologice şi de cadre ale partenerilor, pentru
efectuarea unor activităţi comune în scopul obţinerii de avantaje reciproce. Cooperarea poate fi:
macroeconomică, care se desfăşoară între state prin relaţii interguvernamentale (între guverne, ministere,
departamente) şi microeconomică, care se desfăşoară între firme, instituţii de cercetare etc.
Cooperarea economică internaţională se manifestă în următoarele forme:
- cooperarea în producţie, care include: specializarea interstatală a producţiei; construirea de obiecte prin
livrarea de utilaje, tehnologii şi documentaţii pe credit; construirea în comun a obiectelor de destinaţie
productivă;
- cooperarea tehnico-ştiinţifică realizată în cadrul unităţilor şi programelor comune de cercetare, de acordare
de asistenţă tehnică, de schimbul de informaţie tehnico-ştiinţifică etc.;
- cooperarea în domeniul comercializării şi marketingului realizată în aşa forme, cum ar fi: cooperarea pe
terţe pieţe; schimbul reciproc de informaţie comercială; studierea în comun a pieţelor şi a conjuncturii;
elaborarea programelor comune de marketing; acţiunile comune de reclamă;
- cooperarea financiar-bancară realizată în cadrul băncilor mixte, a băncilor regionale şi consorţiilor
bancare;
- cooperarea în domeniul serviciilor de turism, transporturi şi asigurări internaţionale.
Una din componentele de bază ale economiei mondiale este integrarea economică internaţională.
Integrarea economică este un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale în condiţiile contemporane,
care se bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a interdependenţelor şi specializărilor între economiile
diferitor state, şi este determinată de un ansamblu de factori, între care un rol esenţial îl are revoluţia tehnico-
ştiinţifică contemporană.
Integrarea economică nu trebuie confundată cu noţiunea de globalizare economică, care se manifestă
în: internaţionalizarea producţiei şi a tehnologiei; globalizarea pieţelor de mărfuri; internaţionalizarea pieţelor de
servicii; integrarea pieţelor financiare mondiale.
Cauzele principale ale integrării economice17 sunt:
- apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute a contradicţiei dintre posibilităţile de sporire a producţiei şi
capacitatea restrânsă a pieţelor naţionale;
- gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor, pe de o parte, limitele şi restricţiile
mişcării libere a capitalurilor şi forţei de muncă, pe de altă parte;
- necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi promova “în comun” interesele
ameninţate de concurenţi internaţionali foarte puternici;
- constituirea de mari firme (de stat sau mixte) care, prin activitatea lor, depăşesc graniţele naţionale;
- interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi extinde relaţiile cu fostele ţări coloniale devenite
independente.
În literatura de specialitate sunt analizate cinci tipuri de integrare economică18:
 crearea unei zone de comerţ preferenţial, care prevede reducerea barierelor comerciale în relaţiile cu
ţările din zonă;
 crearea unei zone de comerţ liber ce presupune eliminarea tuturor barierelor din calea comerţului dintre
ţările din cadrul zonei, menţinând însă barierele stabilite prin decizie naţională în comerţul cu ţările
nemembre;
 crearea uniunii vamale, care prevede eliminarea barierelor din comerţul între ţările membre plus
stabilirea uni tarif extern comun în comerţul cu ţările nemembre;

17
Niţă Dobrotă, coordonator. Dicţionar de economie. Editura economică, Bucureşti, 1999,
p. 249-250.
18
Economie. Ediţia a V-ea. Editura Economică. Bucureşti, 2000, p. 408-409.
97
  crearea pieţei comune, care prevede extinderea comerţului liber dintre ţările membre de la mărfuri şi
servicii şi la factorii de producţie (forţa de muncă şi fluxurile de capital). Membrii pieţei comune menţin
rate de schimb fixe între valutele lor naţionale;
 crearea uniunii economice, ce implică politici economice comune şi o unitate monetară comună.
Actualmente astfel de integrare constituie Uniunea Europeană.

Integrarea economică internaţională are următoarele avantaje: a) integrarea asigură o

productivitate mai înaltă a muncii sociale şi o creştere a nivelului general de viaţă; b) pe o piaţă unificată
concurenţa este mai intensă şi consumatorii beneficiază de preţuri mai scăzute şi de o mai mare varietate de
bunuri; c) piaţa unică permite o producţie de serie mare, ceea ce duce la scăderea costurilor de producţie; d) piaţa
unică poate contribui la optimizarea investiţiilor de capital; e) piaţa unică permite folosirea mai raţională şi
eficientă a forţei de muncă, deoarece mişcarea liberă a capitalurilor este însoţită de o mişcare liberă a forţei de
muncă.
Din toate grupările de integrare economică regională rolul principal îl ocupă Uniunea Europeană (UE),
care în anul 2002 dispunea de 2241000 km 2 şi o populaţie de 367,8 mln. locuitori, cu un produs intern brut de
5767,2 mlrd. de unităţi monetare (ceea ce reprezintă aproximativ 25% din PIB mondial) şi un PIB pe cap de
locuitor de circa 15 mii de unităţi monetare. Actualmente Uniunea Europeană realizează aproximativ 2/5 din
comerţul mondial, fiind cel mai mare importator de produse agricole, textile şi îmbrăcăminte. În anul 2004 la
cele 15 ţări-membre ale Uniunii Europene vor adera încă 10 ţări: Polonia, Ungaria, Cehia, Estonia, Slovenia,
Cipru, Letonia, Lituania, Slovacia, Malta, iar în anul 2007 vor deveni membri ai Uniunii Europene România
şi Bulgaria.
Principalele mecanisme care au contribuit la formarea Uniunii Europene sunt:
a) uniunea vamală, care s-a format prin reducerea treptată a tarifelor vamale între ţările membre ale UE,
precum şi stabilirea unui tarif vamal extern comun faţă de ţările terţe,
b) liberalizarea circulaţiei capitalurilor, ce contribuie la dezvoltarea armonioasă a ramurilor economiei
naţionale;
c) libera circulaţie a forţei de muncă, ceea ce contribuie la migrarea forţei de muncă în cadrul UE şi
resorbirii în unele perioade ale şomajului;
d) piaţa comună agricolă, care prevede pe plan intracomunitar: libera circulaţie a produselor la preţuri
unice pentru fiecare produs; achiziţionarea cu prioritate a produselor din comunitate; instituirea unui
sistem de garanţii pentru producători împotriva fluctuaţiei preţurilor; responsabilitatea financiară
colectivă faţă de cheltuielile necesare în vederea susţinerii pieţelor şi a modernizării agriculturii; pe plan
extracomunitar: protecţia producătorilor faţă de concurenţii din ţările terţe (aplicarea taxei vamale
pentru produsele agricole străine); stimularea exporturilor agricole în afara UE prin acordarea de
subvenţii; aplicarea unei strategii comune în domeniul agrar în cadrul UE;
e) uniunea monetară europeană şi introducerea în circulaţie a monedei EURO.
Principalele organe instituţionale de dirijare a UE sunt:
- Consiliul de miniştri (minişti de relaţii externe) al UE, care adoptă toate deciziile majore. Funcţiile
Consiliului: coordonarea politicilor economice ale ţărilor membre a UE;
- Comisia Executivă a UE, care urmăreşte scopul ca deciziile adoptate de Consiliul de miniştri să fie
realizate. Comisia Executivă elaborează proiecte pentru aprobare la Consiliul de miniştri;
- Curtea de Justiţie a UE, care decide dacă actele Consiliului de miniştri, ale Comisiei Executive sau a altor
organe corespund Tratatului UE;
- Parlementul European, care examinează toate problemele importante ale politicii comunitare. Parlementul
European e format din membrii parlamentelor naţionale.
În cadrul UE funcţionează şi alte instituţii cu caracter consultativ, cum ar fi: Comitetul economic şi
Social, Banca Europeană de Investiţii, Fondul Monetar de Dezvoltare, Fondul European pentru Orientarea şi
Garantarea Agricolă, Fondul European de Cooperare Monetară ş.a.

14.5. Sistemul monetar internaţional şi elementele lui de bază

Sistemul monetar internaţional (SMI) reprezintă ansamblul de reguli şi instituţii care reglează
schimburile de monede între ţări şi fluxurile valutar-financiare.
Sistemul monetar internaţional în ultimul centinar a trecut prin trei etape:
Prima etapă – sistemul etalon aur, care a funcţionat din jumătatea secolului XIX până în prima
jumătate a secolului XX. La această etapă plăţile internaţionale erau efectuate în aur, care servea ca instrument
de reglare a soldurilor balanţelor de plăţi externe şi ca monedă de rezervă. Valoarea monedelor naţionale era
definită în raport de aur. Aurul circula liber atât pe plan intern, cât şi pe plan extern.
A doua etapă – sistemul etalon aur-devize, care a funcţionat din 1944 până în 1976. Acest sistem a fost
adoptat în 1944 la Conferinţa Monetară Internaţională de la Bretton-Woods (S.U.A.), care a pus bazele

98
sistemului monetar actual. În conformitate cu hotărârile acestei Conferinţe dolarul era definit în aur, iar guvernul
american se angaja să menţină paritatea monedei sale, precum şi convertirea ei, în aur. La cererea Băncilor
Centrale dolarul putea fi schimbat în aur la un preţ fix de 35 dolari uncia (1 uncie = 31,1 g aur).
În scopul funcţionării eficiente a Sistemului Monetar Internaţional în 1945 au fost create două instituţii
internaţionale: Fondul Monetar Internaţional (FMI), care avea ca scop realizarea convertibilităţii tuturor
valutelor ţărilor membre, acordarea de împrumuturi pentru asigurarea echilibrului balanţelor de plăţi externe şi
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), numită mai târziu Banca Mondială, care
urmărea scopul să acorde credite pentru reconstrucţie şi dezvoltare.
A treia etapă – sistemul etalon-devize, care a fost adoptat la Conferinţa Monetară Internaţională de la
Kingston (Jamaica) în 1976. Prin hotărârea acestei Conferinţe sistemul etalon aur-devize a fost înlocuit cu
sistemul valutar-devize. Aurul a fost eliminat din funcţia de etalon monetar internaţional. Acest sistem prevede:
demonetizarea definitivă a aurului; reglementarea şi introducerea cursurilor valutare liber fluctuante (ca urmare,
raporturile de schimb valutar se modifică continuu); introducerea unei monede artificiale DST (drepturi speciale
de tragere), calculată prin combinarea valorii a cinci valute (dolarul american, marca germană, yenul japonez,
francul francez, lira sterlină engleză).
Sistemul monetar Internaţional inclşude următoarele elemente:
- cadrul juridic al relaţiilor valutar-financiare: normele de drept şi reglementările internaţionale (regimul
valutar, condiţiile de circulaţie a hârtiilor de valoare străine; impozitele pe venituri de la firmele străine,
regimul investiţiilor străine etc.); acordurile şi convenţiile bilaterale (acorduri de plăţi, acorduri de credit
etc.); acordurile în domeniul valutar-financiar (acordul de creare a Sistemului Monetar European, acordul de
creare a Uniunii Monetare a Africii Centrale ş.a.);
- instituţiile financiar-bancare cu caracter regional şi universal. Aici se referă: a) instituţiile valutar-
financiare regionale (Fondul European de Cooperare Monetară, Fondul Monetar Arab, Banca Asiatică de
Dezvoltare ş. a.); b) instituţiile valutar-financiare mondiale (Fondul Monetar Internaţional, Banca
Mondială, Corporaţia Financiară Internaţională ş. a.);
- instrumentele şi mecanismele economice de tehnică valutar-financiară, la care se referă: a) cursul
valutar de schimb, care reprezintă preţul unei unităţi monetare exprimat într-o altă monedă. Cursul valutar
poartă denumirea de cotare monetară; b) mijloacele de plată (valuta, deviziile, unităţile de cont
internaţional);
- piaţa valutar-financiară, care include: a) piaţa valutară, unde au loc tranzacţiile de vânzare-cumpărare de
devize (piaţa din Londra, Paris, Chicago, Bruxelles, Tokyo ş. a.); b) piaţa financiară sau piaţa de capital, care
include: investiţiile externe directe de capital (pentru construirea de noi întreprinderi); creditele externe,
prezentate atât la nivel de stat, cât şi la nivelul unor firme particulare; investiţiile externe de portofoliu
(procurarea pachetului de control al acţiunilor în ţările străine).

14.6. Căile de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi

în circuitul economic mondial

În conformitate cu Tratatul de la Maastricht (Olanda) din anul 1991 orice ţară europeană are
posibilitatea să devină membru al Uniunii Europene, dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
- are un sistem de guvernământ bazat pe principiile democraţiei;
- adoptă o politică economică în concordanţă cu principiile economiei de piaţă şi concurenţei libere;
- primeşte avizul favorabil al Consiliului Europei.
Uniunea Europeană în anul 1993 a stabilit pentru ţările central şi est-europene, candidate la aderare,
anumite criterii, cunoscute drept „criteriile de la Copenhaga”. Aceste criterii sunt:
- stabilirea democraţiei şi a instituţiilor sale (existenţa statului de drept, a sistemului multipartid,
respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor, pluralism);
- existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă presiunilor competitive din Piaţa
Unică;
- capacitatea asumării drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din calitatea de membru în UE.
Ţările care doresc să se integreze în UE trebuie să ţină cont de următoarele cerinţe: rata inflaţiei să nu
depăşească 1,5 puncte procentuale în comparaţie cu rata medie a inflaţiei (în anul 2002 rata medie a inflaţiei în
ţările europene industrializate a constituit 3%); deficitul bugetar să nu depăşească 3% din produsul intern brut;
rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2% rata medie (rata medie a constituit în anul
2002 3,75%); datoria publică internă şi externă să nu depăşească 60% din produsul intern brut; ratele de schimb
ale monedei naţionale să rămână inferioare marjelor de fluctuaţie autorizate de Banca Centrală Europeană timp
de 2 ani înainte de aderare.
În baza Strategiei de pregătire a aderării Republicii Moldova la UE se prevăd următoarele măsuri de
integrare în structurile europene:
- aderarea la Acordul de Asociere la Uniunea Europeană, care prevede: dialogul politic între Parlamentul
European şi Parlamentul Republicii Moldova; crearea unei zone de liberă circulaţie a mărfurilor,
capitalurilor şi a persoanelor; constituirea infrastructurii pieţei contemporane;

99
 - elaborarea programelor naţionale ce vizează armonizarea legislaţiei naţionale cu cea comunitară şi
crearea structurilor instituţionale ce permit accesul la Piaţa Internă a UE;
- participarea la dialogul structurat cu instituţiile Uniunii Europene;
- asigurarea managementului procesului de integrare odată cu depunerea cererii de aderare.
Aderarea Republicii Moldova la structurile economice şi politice ale UE este imposibilă fără restabilirea
integrităţii teritorial-administrative a ţării şi rezolvarea problemei transnistrene.
Aderarea Republicii Moldova la UE va crea posibilităţi reale de obţinere a unui puternic efect economic
pe plan intern şi noi oportunităţi de pătrundere accelerată pe pieţe solvabile şi previzibile; va contribui la un
puternic aflux de investiţii şi tehnologii avansate; va stimula valorificarea experienţei mondiale în domeniul
organizării şi managementului activităţilor economice.
Procesul de aderare la UE nu exclude valorificarea eficientă a oportunităţilor oferite de colaborarea
regională interstatală prin intermediul următoarelor structuri şi organizaţii: Pactul de Stabilitate pentru Europa de
Sud-Est, Cooperarea economică a Mării Negre, Comunitatea de lucru a Statelor Dunărene, Comisia Economică a
ONU pentru Europa.
Integrarea Republicii Moldova în cadrul UE presupune: crearea şi dezvoltarea unei economii
funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile economiilor moderne;
exercitarea unor schimbări şi ajustări structurale; adoptarea unor decizii optime şi echilibrate în promovarea
politicilor bugetar-fiscale, monetar-creditare, investiţionale, de dezvoltare a concurenţei şi a relaţiilor economice
externe.
În procesul de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană politicile macroeconomice vor fi
orientate spre realizarea următoarelor obiective:
1. Politica bugetară va fi direcţionată spre: asigurarea onorării obligaţiilor financiare ale statului la toate
nivelurile; susţinerea stabilităţii financiare ale statului; eliminarea elementelor nestimulatoare şi
dezvoltarea elementelor stimulatoare ale procesului bugetar; optimizarea cheltuielilor publice;
ameliorarea condiţiilor de funcţionare a sferei social-culturale; ajustarea în continuare a cheltuielilor
bugetare la posibilităţi reale de acumulare a veniturilor la buget şi obţinerea unei stabilităţi bugetare.
2. Politica fiscală va fi orientată spre stimularea producătorului autohton. Obiectivele principale ale
politicii fiscale sunt: diminuarea presiunii fiscale; asigurarea transparenţei; simplificarea şi stabilizarea
sistemului fiscal; extinderea în continuare a bazei de impozitare.
3. Politica monetar-creditară, promovată de Banca Naţională a Moldovei, va fi orientată spre:
menţinerea stabilităţii monedei naţionale; reducerea nivelului inflaţiei; stabilizarea pieţei valutare;
consolidarea sistemului bancar; perfecţionarea mecanismelor de creditare de către sfera bancară a
proiectelor şi programelor prioritare.
4. Politica investiţională va fi direcţionată spre restructurarea sectorului real al economiei, crearea
climatului favorabil pentru investitorii autohtoni şi străini, care ar asigura majorarea plasamentelor
investiţionale în modernizarea fondurilor fixe şi relansarea economiei naţionale.
5. Politica statului în domeniul relaţiilor economice externe se va axa în mod prioritar pe dezvoltarea
schimburilor comerciale externe, promovarea exporturilor reprezentând o prioritate naţională, precum şi
pe consolidarea cooperării internaţionale, în particular, în domeniul financiar şi investiţional, având
drept scop integrarea continuă a ţării în economia mondială şi asigurarea susţinerii creşterii economice
durabile. Obiectivul strategic în relaţiile economice externe este echilibrarea schimburilor externe prin
promovarea şi stimularea exporturilor şi optimizarea politicii importurilor, reducerea deficitului balanţei
comerciale şi balanţei de plăţi externe în baza extinderii exportului de mărfuri şi servicii.
Procesul de integrare economică a Republicii Moldova are loc nu numai la nivel regional, dar şi la nivel
mondial. Una din direcţiile principale de integrare a economiei naţionale în cadrul economiei mondiale este
dezvoltarea comerţului exterior. Republica Moldova în anul 2002 a exportat mărfuri în 112 ţări şi a importat
produse din 148 ţări.
-
- O altă cale importantă de integrare a Republicii Moldova în circuitul economic mondial este atragerea
investiţiilor străine şi crearea întreprinderilor mixte cu participarea capitalului străin. În anul 2002 în
Republica Moldova erau înregistrate 1654 întreprinderi cu participarea capitalului străin şi
1039 întreprinderi străine. Investiţiile sumare în capitalul statutar au constituit 635 mln. dolari, din care
60% au fost alocate de către investitorii străini din 85 de ţări.
În anul 2002 la întreprinderile mixte cu participarea capitalului străin activau peste 36 mii lucrători.
Întreprinderile mixte în majoritatea cazurilor (69%) au un capital statutar mic, care nu depăşeşte volumul de la
200 dolari până la 10 mii dolari, şi numai 7% din întreprinderile mixte şi străine au un capital statutar mai mult
de 500 mii dolari. Majoritatea întreprinderilor mixte sunt situate în mun. Chişinău.

Creditele acordate sectorului public în marea lor majoritate au fost preconizate pentru ajustările
structurale, pentru acoperirea deficitului bugetar şi a deficitului balanţei de plăţi externe. Datoria externă
raportată la produsul intern brut a constituit în anul 2002 – 82,2%.

100
101