Sunteți pe pagina 1din 39

Metode şi tehnici moderne de înregistrare şi analizare a efortului

3.1. Metode şi tehnici folosite pentru măsurarea capacităţii de efort

Unul dintre obiectivele fundamentale al sportului de performanţă îl


reprezintă dezvoltarea capacităţii de efort, pentru care au fost elaorate o mulţime de
strategii şi instrumente de măsură în vederea aprecierii acestuia.
Capacitatea de efort reprezintă posibilităţile sistemului muscular activ de a
elibera prin gligoliză anaerobă sau fosforilare oxidativă energia necesară pentru
producerea unui lucru mecanic cât mai mare posibil şi menţinerea acestuia
operioadă de timp cât mai îndelungată.
Capacitatea de efort a organismului nu trebuie vizată ca o însumare a
capacităţii funcţionale a tuturor organelor şi sistemelor corpului omenesc.
Capacitatea de efort este limitată de acele organe care ajungând la
capacitatea lor maximă funcţională, împiedică efectuarea efortului în continuare,
deşi alte organe şi sisteme permite acest lucru.
Un efort prestat este condiţionat de cantitatea de O 2 consumată de muşchi în
unitatea de timp, atunci când avem în vedere eforturile de tip aerob ale cotracţiei
musculare.
Cu cât cosumul de oxigen în unitatea de timp este mai mare cu atât muşchiul
poate elibera o cantitate mai mare de energie, intensitatea efortului aerob este mai
ridicat, lucrul mecanic efectuat este mai mare.
În timpul efortului consumul de oxigen depinde de capacitatea pulmonară,
de cantitatea de mioglobină din sânge, care transportă O2 la nivelul ţesuturilor, de
capacitatea inimii de a pompa sângele în vase, de calitatea arborelui vascular şi de
capaciatea ţesuturilor de a utilza oxigenul.
S-a demonstratt prin metode adecvate pentru măsurare capacităţii maxime a
fiecărui organ şi sistem implicat în efectuarea efortului că dintre aceştia numai
inima ajunge la limita capacităţii ei funcţionale în trepta de efort căreia îi
corespunde valoarea maximă de O2.
Factorii care condiţionează consumul de O2 mai au rezerve funcţionale, dar
sunt blocaţi de inima care realiuează debitul maxim.
Consumul maxim de O2 are ca factor limitativ dimensiunile inimii şi starea
ei funcţională.
În cazul parametrilor folosiţi pentru măsurarea capacitatea de efort anaerob
încă nu sunt stabiliţi şi acceptaţi de toţi specialiştii care pot fi împărţiţi în trei
categorii:
- specialişti care măsoară capacitate de efort pe cale biochimică (biochimiştii);
- alţii măsoară capacitatea de efort pe cale fiziologică (funcţională) [fiziologii];
- ultima ctegorie se bazează pe măsurători ale capacităţii de efort pe cale fizică-
lucru mecanic efectuat.
Lactacidemia după efort, datoria de oxigen şi alţi parametrii biochimici sunt
parametrii care presupun analize complexe de laborator, şi care sunt determinanţi
în modelul de abordare a efortului fizic în antrenamente.
3.1.1. Măsurarea capacităţii de efort aerob
Puterea maximă pe care un subiect este capabil a o dezvolta prin intermediul
energiei eliberate de procesele aerobe ale contracţiei musculare, reprezită
capacitatea de efort aerob.
Cel mai utilizat parametru în practica sportivă este reprezentat de consumul
maxim de O2 pe minut.
 Spiroergometria – măsurarea directă a consumului de O 2 – se bazează
pe măsurători ale schimburilor repiratorii în timpul efortului – aparate la care se
efectuează efortul şi aparate de măsurare a schimburilor respiratorii.
Aparatele la care se efectuează efortul permit calcularea exactă a lucrului
mecanic efectuat de subiect.
Sunt cunoscute mai multe tipuri de aparate:
- scăriţa;
- cicloergometrul;
- covorul rulant.
Scăriţa este un dispozitiv simplu pe care subiectul urcă şi coboară în ritmul
dat de un metronom la înălţimi diferite.
Cicloergometrul este asemănător bicicletei, roata mişcată prin pedale poate
fi frânată după voinţă.
Intensitatea creşte sau scade prin frecvenţa pedalării, frânarea roţii sau
frecvenţa de pedalare şi frânarea roţii.
Covorul rulant constă într-un sistem de role care angrenează suprafaţa pe
care subiectul aleargă în sens invers derulării covorului.
Metodele folosite pentru determinarea capacităţii de efort sunt sistematizate
astfel:
1. Metode de determinare directă a puterii maxime aerobe – consumul
maxim de O2 – examenul spiroergometric.
2. Metode de determinare indirectă a consumului de O2 după frecvenţa
cardiacă în efortul submaximal:
- nomograma Astrand – Rhyming;
- nomograma Margaria.
Metodele de determinare a capacităţii de efort după modificările frecvenţei
cardiace şi ale presiunii arteriale în cursul efortului sau ale perioadei de revenire
după efort:
- teste folosite în cursul efortului – Wahlund P.W.C.170; Pitteland-Foster;
Muller.L.P.I.; Hollmann (Ausdaergrenze130); Karrasch-Muller(Arbeitspulssumme);
Balke;
- teste folosite în perioada de revenire după efort: Martinet, Rufier, Liav,
Letunov, Schneider, Master, Hettinger-Rodahe, Harvard, Karrasch-Muller-
Erhalungspulssume.
3.1.2. Aparate şi metode folosite pentru măsurarea consumului de
oxigen
Pentru măsurarea consumului de oxigen în practică sunt folosite două tipuri
de aparate: unele cu circuit închis, iar altele cu circuit deschis
Aparatele cu circuit închis folosesc dispozitive care dau posibilitatea
subiectului de a respira numai aerul ce se află în aparat fără a avea contact cu
mediul înconjurător.
Bioxidul de carbon care este produs de subiect este absorbit, iar O 2 cosumat
este înlocuit treptat – în felul acesta subiectul are permanent aer identic cu aceeaşi
compoziţie cu a celui atmosferic.
Cantitatea de O2 introdusă în circuit reprezintă cantitatea de O2 consumată de
subiect.
Această metodă este exactă, dar necesită o atenţie deosebită din partea
experimentatorului, aceasta costând în absorţia de CO2 precum şi înlocuirea
oxigenului consumat.
Aparatele cu circuit deschis
În acest caz subiectul respiră aerul atmosferic, iar aparatele permit măsurarea
ventilaţiei pulmonare, dar şi analiza unui mic eşantion de aerul expirat de subiect.
Cantitatea de O2 cosumată se calculează cu ajutorul ventilaţiei pulmonare,
dar şi al diferenţei dintre conţinutul de O2 din aerul atmosferic şi cel expirat.
Exemplu:
Să presupunem că un subiect care face efort are ventilaţia pulmonară de 50
l/min, iar conţinutul de O2 al aerului egal cu 14%. Se face diferenţa dintre
procentul de 20% - concentraţia în O2 a aerului atmosferic – şi procentul de 14% de
O2 din aerul respirat. Rezultă faptul că subiectul a absorbit 6% O 2 la fiecare 100 ml
de aer care sau ventilat prin plămâni în timp de 1 minut. Deci consumul de O 2 se
calaculează asfel:
Cosumul de O2/min(VO2) = (Ventilaţia pulmonară + Diferenţa dintre O2
dintre aerul inspirat şi aerul expirat): 100 = (50000 ml x 6) : 100 = 3000 ml.
Testările folosite pentru aflarea consumului de O2 constă în supunerea
subiectului la efort cu intensitate crescândă întrepte, sunt concretizate în două
metode:
1. “vita maximă”
2. “ergostază maximă”
1. Metoda “vita maximă” constă în utilizarea efortului în trepte cu creşteri
mici ale intensităţii efortului de la treaptă la treaptă cu aproximativ 25 w la treaptă.
Timpul alocat este de durată scurtă, respectiv 1- 2 minute.
Atunci când absorţia de O2 nu mai creşte este atins consumul maxim de O 2,
chiar dacă efortul creşte cu o nouă treaptă. După acest prag efortul se desfăşoară
numai pe baza energiei eliberate de procesele anaerobe.
Prin această metodă se măsoară consumul de O2, subiectul fiind supus unor
eforturi greu de suportat chiar de oamenii sănătoşi, având deci interdicţie în a fi
folosită de persoanele bolnave.
2.Metoda “ergostază maximă”
În acest caz se efectuează un efort de lungă durată de 6 minute, aceasta
permiţând obţinerea unei stări stabile.
Atunci când în minutele 4, 5 şi 6 de efort sunt înregistrate valori constante
ale consumului de O2 şi ale ventilaţiei pulmonare şi diferenţe mai mici de 8-l0
pulsaţii/minut între frecvenţa cardiacă din minutul 6 şi minutul 4 de efort, se
consideră că s-a realizat condiţiile de ergostază şi se trece la o treaptă superioară de
efort.
Când nu mai sunt obţinute condiţiile de ergostază efortul se opreşte la
treapta respectivă (80% din cel maxim).
Consumul de O2 în ergostază maximă este cel atins în treapta ultimă la care
subiectul a mai îndeplinit condiţiile de ergostază.
Această metodă permite stabilirae intensităţii maxime a efortului care poate
fi menţinută vreme îndelungată, acest aspect costituindu-se în avantaj.
Faptul că necesită multe trepte de efort (4-5) prelungeşte examinarea unui
subiect la 30-40 minute constituindu-se într-un avantaj.
Amintim câteva date de referinţă în ceea ce priveşte consumul maxim de O2:
- adulţi neantrenaţi = 3000ml O2/min (bărbaţi) şi 2000 ml O2/min;
- VO2 max evoluează cu vârsta:
* la 18-25 ani atinge maximum la fete -procesul
are loc cu 2 ani mai repede;
* după atingerea nivelului maxim se constată o
involuţie: 25 de ani 100%; 35 de ani 87%; 45 de ani 78%; 55 de ani 71%; 65 de ani
65%.
Consumul de O2 creşte odată cu creşterea masei musculare, a greutăţii
corporale.
VO2 max depinde de ramura de sport şi de tipul de efort specific acesteia.
Cele mai mari valori de VO2max/kgcorp au fost înregistrate la sportivii care
practică probele de fond în atletism sau schi, acestea fiind aproximativ duble faţă
de neantrenaţi.
În cazul sportivilor care practică ramuri de sport caracterizate de eforturi de
viteză şi forţa explozivă (eforturi de tip anaerob) VO 2max/kgcorp înregistrează
valori egale sau chiar mai mici faţă de neantrenaţi.
Determinarea indirectă a VO2max presupune măsurarea consumului de O2
prin intermediul altui parametru, tocmai pentru a elimina neajunsurile metodelor
“vita maxima” şi “ergostază maximă”.
Parmametrul cel mai folosit pentru determinarea indirectă a VO 2max este
frecvenţa cardiacă înregistrată în timpul unui efort de intensitate submaximală,
măsurarea fiind posibilă ţinând cont de creşterea liniară.
VO2max şi frecvenţei cardiace pe măsura creşterii intensităţii efortului.
Creşterea este valabilă numai în cazul efortului care durează până când se atinge
starea stabilă.
Atunci când eforturile sunt mai scurte decât perioada de adaptare şi o
intensitate mai mare decât aceea la care se poate realiza starea stabilă se observă că
valorile pe care le înregistrează frecvenţa cardiacă nu mai este paralelă cu
consumul de O2.
Deci pentru ca să putem face o determinare a VO2max efortul trebuie să
dureze mai mult decât perioada de adaptare şi să aibă o intensitate submaximală.
Adaptarea cardio-respiratorie se realizează în aproximativ 3 minute,
perioadă în care f.c. şi VO2max sunt neparalele, după acestă durată traseul celor doi
parametrii devine orzonatal, fapt care ne informează că s-a realizat un echilibru
între necesar şi ce s-a realizat.
Cel mai adecvat efort pentru a face o determinare indirectă a consumului de
O2 este cel cu durata de 6 minute.
Existenţa stării stabile se apreciază prin diferenţa înregistrată între valoarea
frecvenţei cardiace de la sfârşitul minutului 4 şi cea de la sfârşitul minutului 6.
Dacă această diferenţă nu este mai mare de 8-10 p/min se poate vorbi de
intalarea unei stări stabile adecvate , cu alte cuvinte valoarea f.c. de la sfârşitul
minutului 6 a efortului se poate folosi pentru determinare indirectă a VO2max.
În urma unor concluzii experimentale care au vizat: VO2max(consumul de
O2), frecvenţa cardiacă, debitul cardiac şi volumul sistolic s-a stabilit care este
“culuarul” f.c. care vizează intnsitatea submaximală a efortului.
Dintre cei patru parametrii pentru toate treptele de efort debitul cardiac şi
consumul de O2 înregistrează o creştere liniară.
Volumul sistolic creşte doar la treptele de efort cu intensitate mică atingând
nivelul maxim la frecvenţa de 120/min.
Efortul poate să crească în continuare însă volumul sistolic rămâne acelaşi
până la 170/min – “cifră critică” (alţi autori consideră valoarea f.c. de 180/min
“cifra critică” la neantrenaţi şi 190/min pentru antrenaţi).
Deducem de aici că intensitatea submaximală se află între 120 şi 170p/min,
valorile sub 120 şi pste 170 nu sunt relevante şi cer o testare a subiectului după ce
acesta s-a odihnit suficient cu atenţie sporită pentru subiecţii a căror f.c. a depăşit
170/min.
Cea mai cunoscută metodă pentru determinarea consumului de O 2 este
metoda Astrand care constă în urcarea şi coborârea unei scăriţe de 33 cm la femei
şi 40 cm la bărbaţi într-un ritm dat de metronom timp de 6 minute. Astrand
recomandă eforturi cu intensitate de 450-600kgfm/min pentru femei şi de 600-900
kgfm/min la bărbaţi – adulţi neantrenaţi.
La sfârşitul fiecărui minut în ultimele 15s se înregistreză f.c.
Astrand împreună cu Irma Rhyming a costruit o nomogramă pe baza unui
eşantion compus din subiecţi tineri a căror f.c. maximă a fost, în medie de
195p/min
Rezultă de aici că nomograma este valabilă doar pentru cei care în efort pot
atinge valori ale f.c.de 195/min.
În cazul subiecţilor care depăşesc vârsta de 25 de ani valoarea VO 2max se
ajustează cu un factor de corecţie deoarece f.c. are cifre cu atât mai mici cu cât
persoana înaitează în vârstă. În acest sens autorul acestei metode a realizat şi un
tabel cu cifre de corecţie.(Dragnea,A.,1984, Măsurarea şi evaluarea în educaţie
fizică şi sport, Editura Sport-Turism, Bucureşti, p.,149).
Se stabilesc posibilităţile subiectului şi în funcţie de acestea intensitatea
submaximală.
Astfel: - pentru neantrenaţi se pleacă de la 750kgm/min(b) şi
450kgm/min(f);
- pentru sportivii care depun eforturi anaerobe – 900kgm/min(b) şi
600kgm/min(f);
- pentru sportivii care depun efort aerob: 1200 kgm/min(b) şi 900kgm/min(f);
- pentru sporturile caracterizate de eforturi mixte cifrele sunt cuprinse între cele
prezentate la efort anaerob şi aerob, respectiv 1050kgm/min(b) şi
750kgm/min(f).
Aceste cifre sunt valabile pentru greutăţi corporale de 67 kg(b) şi 57 kg(f) –
acestea cresc sau scad proporţional cu greutatea corpului.
Lucrul mecanic efectuat de subiect prin urcarea şi coborârea unei scăriţe
timp de 6 min se calculează după formula:
Lm/min = G(gr.corporală a subiectului) x H(înălţimea scăriţei) x Fr(numărul
urcărilor) x 1,4(coeficient de corecţie pentru introducerea în calcul a energiei de
frânare la coborârea de pe scăriţă).
Frecvenţa de urcare se calculează împărţind Lm la produsul dintre
(Gr x H x 1,4).
Efortul are loc fără pauze, iar urcarea pe scăriţă se face în ritmul dat de
metronom, frecvenţa lui fiind de 4 ori mai mare decât a urcărilor.
Frecvenţa cardiacă de la sfârşitul fiecărui minut – 45s – 60s este numărată de
experimentator cu ajutorul unui stetoscop care este fixat între vârful inimii şi stern.
Când valoarea f.c. la sfârşitul minutului 6 cuprinsă între 120 şi 170/min –
efortul depus a avut o intensitate bine aleasă.
Nomograma se citeşte pornind tocmai de la relaţia de liniaritate dintre f.c. şi
consumul de O2 (Drăgan, I.,1989, Practica medicinii sportiv, Editura medicală,
Bucureşti, p.,111).
Primul reper căutat pe nomogramă este valoarea corespunzătoare intensităţii
efortului exprimată în kgm/min sau watt, din acest punct se duce o perpendiculară
pe scara VO2 şi se află cantitatea de O2 ce trebuie cosumată pentru un astfel de
efort.
Al doilea reper este căutat pe scara f.c.respectiv punctul corespunzător
Din ultimul minut al probei (45s – 60s). Acesta se uneşte printr-o dreaptă cu
punctul care reprezintă consumul de O2 din timpul probei.
Locul de intersecţie al acestei drepte cu linia oblică din mijlocul
nomogramei reprezintă valoarea absolută a consumului maxim de O2 dacă
subiectul ar fi supus la un efort maxim pentru posobilităţile sale.
Valoarea absolută a VO2max se împarte la greutatea corporală (kg) şi se
obţine VO2max/kgcorp.
Între metodele directe şi metoda Astrand-Rhyming există o diferenţă de 10 –
15%. Atunci când s-a lucrat cu valori ale f.c. de aproximativ 150p/min valoarea
acestor procente au fost mai mici.
S-a constatat că pe măsură ce valorile f.c. sunt mai apropiate de limita
inferioară admisă (120p/min) VO2max determinat indirect este mai mare decât cel
real.Valorile VO2max determinat indirect sunt mai mici cu cât valorile f.c. sunt mai
apropiate de limita superioară (170p/min).
Metoda poate fi folosită cu succes de antrenori dacă este conoscută foarte
bine pentru a afla capacitatea de efort a sportivilor sau în selecţie pentru diferite
ramuri de sport.
Materialele folosite pentru aplicarea acestei metode sunt:
- scăriţa [33 cm(f) sau 40 cm(b)];
- stetoscop;
- metronom;
- cronometru;
- nomograma;
- formular de înregistrare.
VO2max relativ se calculează împărţind VO2max absolut la greutatea
corporală a subiectului.
VO2max
G (kg) VO2 max/kgcorp.
Pentru a interpreta VO2 max sunt recomandate următoarele formule:
Excelent(100%) = 110 – 0,4 x G;
Foarte bine(95%) = 104,5 – 0,3 x G; bărbaţi
Bine (84,2%) = 92,6 – 0,34 x G;
Mediu (70%) = 77 – 0,2 x G.
O altă metodă mai simplă de evaluare a VO2max şi care se bazează pe o
formulă liniară în relaţie cu f.c. înregistrată într-un efort submaximal de 5 min la
bicicleta ergometrică la 150w(900jgm/min) este metoda lui Fox.
VO2max(l/min) = 6,3 – 0,0193(Fc).
Pentru calcularea VO2max D.K.Mathews a alcătuit un tabel din care se pot
obţine valorile VO2max pentru f.c. cuprinse între 100 şi 200 b/min la 150w la
cicloergometru pentru bărbaţi, iar pentru vârsta de peste 25 de ani se aplică un alt
tabel cu corecţiile elaborate de Astrand.
Testul scăriţei modificat de Karpman este folosit pentru investigarea
capacităţii de efort la nivelul solicitării când f.c. este de 170/min (Physical Working
Capacity).
Această metodă foloseşte două solicitări cu intensităţi diferite ale efortului
care sunt stabilite în funcţie de tempoul de urcare şi înălţimea scăriţei.
Materialele necesare: scăriţa de 40, 30, 20 sau 15 cm, metronom, cronometru
şi stetoscop.
Folosind o scăriţă de 30 cm se alege primul efort astfel încât la încheierea
acestuia f.c. să fie de 100-120p/min, iar al doilea la sfârşit cu f.c. de 140-160p/min.
Dacă se foloseşte scăriţa cu înălţimi diferite se va folosi acelaşi ritm de
urcare.
Prima solicitare va avea o durată de 3 minute, iar a doua solicitare va fi de 2
minute.
Se măsoară f.c. la sfârşitul fiecărui efort cu ajutorul stetoscopului. Se va
cronometra durata sa 10 sau 20 de sistole şi se va recalcula pe minut cu ajutorul
tabelului întocmit în acest sens de Karpman.
Formula de calcul pentru putere este următoarea:
W(kgfm/min) = p(greutatea sportivului în kg) x h(înălţimea scăriţei) x
n(numărul urcărilor pe minut) x 1,5(constantă).
Capacitatea de efort la 170p/min(PWC) se determină cu următoarea formulă:
P.W.C.170 = W1 + (W2 – W1) x (170 – f1) : (f2 – f1)
W1 = valoarea puterii în primul efort;
W2 = valoarea puterii în al 2-lea efort;
f1 = frecvenţa cardiacă în primul efort;
f2 = frecvenţa cardiacă în al 2-lea efort.
Valorile obţinute prin calcul vor fi comparate cu datele dintr-un tabel
întocmit pentru valoarea puterii în funcţie de greutate şi numărul de urcări pe
scăriţă cu înălţimea de 30 cm.
Testul Cooper – test de alergare timp de 12 minute
Acest test este folosit pentru estimarea VO2max în funcţie de performanţa
realizată în alergare timp de 12 minute pe teren plat.
Se foloseşte o pistă de 200, 300 sau 400m etalonată din 50 în 50m. Subiectul
este pregătit în prealabil pentru a străbate o distanţă cât mai mare în cele 12
minute.
Distanţa parcursă este indicată la 30s timp de 4 minute, după aceea din
minut în minut pentru următoarele 4 minute apoi subiectul tetat nu mai primeşte
nici o informaţie.
Cooper a stabilit scala de calificare, dar şi corespondeţa între distanţa
parcursă în cele 12 minute şi VO2max întocmindu-se tabele în acest sens.
Exemplu:
 pentru femei sub 30 de ani condiţia fizică este slabă dacă în cele 12 minute s-a
alergat sub 1,52 km, iar dacă s-a alergat 2,64 km sau mai mult condiţia fizică
este excelentă (Cooper K.A.1982).
 Pentru 1600m parcurşi în 12 minute cosumul maxim de O 2 este de
25ml/min/kg, iar pentru 3300m - VO2max este de 62,4ml/min/kg
(Flandrois,1982).
3.2. Măsurarea capacităţii de efort anaerob
Până în prezent între specialiştii domeniului nu s-a ajuns la un consens în
ceea ce priveşte parametrul cel mai important care trebuie luat în discuţie.
Am observat că în cazul măsurării capacităţii de efort aerob cel mai
important parametru este VO2max, iar cea mai bună metodă, cea mai rapidă şi cu
cele mai puţine limite este spirometria.
În cazul capacităţii de efort anaerob, deşi sunt păreri diferite, parametrul cel
mai elocvent este lucrul mecanic.
Specialiştii consideră că “pista” de măsurare a capacităţii de efort anaerob
pornind de la similitudinea noţiunii de capacitate de efort cu “travaliul
total”(acesta este realizat prin energia eliberată de procesele anaerobe ale
contracţiei musculare) sau “capacitatea de efort” cu “puterea”.
Atât într-un caz cât şi în altul sunt folosite metode adecvate noţiunii similare
capacităţii de efort respectiv, travaliul total şi putere.
3.2.1. Metode folosite pentru măsurarea travaliului total în condiţii
anaerobe
 Metoda Hebbelinck (1969)
Această metodă constă în efectuarea unui efort cu intensitatea de 400w la
cicloergometru. Măsurarea efectuându-se atâta timp cât poate fi menţinut efortul la
intensitatea precizată.
Metoda nu ţine cont de posibilităţile subiectului, prin urmare când se
calculează travaliul anaerob se introduce şi numărul de kgm prestate pe baza
energiei.
Trebuie precizat acum faptul că limita superioară a efortului anaerob este
cosiderată de specialişti a fi de 60s.
* Metoda Dransfeld-Mellerowicz
Efortul depus la cicloergometru se stabileşte în funcţie de greutatea
corporală a celui testat.
Intensitatea efortului se calculează înmulţind greutatea corporală cu 5,8 waţi.
Astfel, dacă persoana examinată câtăreşte 70 kg va presta un efort de 400 waţi.
Este înregistrat timpul cât subiectul testat poate menţine efortul, iar apoi se
calculează capacitatea de efort prin înmulţirea intensităţii efortului cu timpul
necesar efectuării menţinerii efortului:
Autorii acestei metode experimentând metoda pe un eşantion de 100 de
tineri neantrenaţi au aflat valoarea medie a capacităţii de efort anaerob, acesta fiind
de 400 waţi.
 Metoda Margaria(1966)
Această metodă foloseşte pentru testare alergarea cu viteză maximă pe o
scară cu 10-12 trepte (32cm). Timpul de parcurgere se măsoară în sutimi de
secundă şi se raporteză la m parcurşi pe 1s.
Parmetrul capacităţii de efort anaerob este viteza maximă de ridicare a
corpului pe verticală (1,3 – 1,5m/s neatrenaţi şi 2,8m/s sprinteri de performanţă),
aceasta se atinge (s-a demonstrat) între treptele 4 –6 sau 6 – 8.
Puterea este egală cu 911 – 105kmf/s (2000waţi) (910 – 1050waţi) pentru
sprinteri de performanţă, calculată la o greutate a corpului de 70kg.
Această metodă a fost modificată de Kalamen prin creşterea dificultăţii
probei, respectiv subietul se află la 6m distanţă de trepte, acestea fiind urcate câte 3
deodată, iar pe a 3-a şi a 9-a se fixxează câte un întrerupător.
Treptele au înălţimea de 174mm. Timpul se înregistrează în sutimi de
secundă între treptele cu întrerupătoare.
După ce s-a obţinut cel mai bun rezultat se calculează randamentul forţei
care se calculează după formula:
F(randamentul forţei) = [G(greutatea subiectului) x D(distanţa pe verticală
între a 3-a şi a 9-a treptă)] : t(timpul dintre a 3-a şi a 9-a treptă).
 Metoda Miron Georgescu(1951)
Această metodă este folosită pentru măsurarea puterii maxime anaerobe –
Pan.max. – cât şi alţi parametri ai motricităţii (timpul de reacţie – TR, detenta
maximă H, media înălţimii celor 30 de sărituri –h – detenta medie, viteza de reacţie
– VR, capacitatea de explozie – CE, rezistenţa anaerobă –R, puterea medie -P).
Premisa de la care autorul metodei pleacă este aceea că pentru a măsura
puterea maximă trebuie să se efectueze eforturi de detentă – maiximum de forţă în
minimum de timp – cele mai mari mase musculare ale corpului sunt angrenate în
astfel de eforturi.
Pan.max = [Tr(lucrul mecanic efectuat în timpul săriturilor) x 1,5(coeficient
folosit pentru calcularea energiei de frânare, aceasta reprezină 0,5 din energia
necesară travaliului activ)] : t(timpul de aşteptare pe sol între sărituri).
Tr(travaliul) = H(înălţimea săriturilor) x G(greutatea subiectului)
Prin formula căderii corpurilor se află înălţimea:
H = ½ g (acceleraţia gravitaţională) x (t/2)²(timpul stat în aer care se împarte
la 2 deoarece distanţa este parcursă de 2 ori – urcare, coborâre).
Atunci când cel testat execută încă de la început sărituri maxime şi care au
cel mai scurt timp de contact cu solul, pentru calcul se foloseşte valoarea medie a
duratei primelor 10 sărituri şi a timpului de contact cu solul dintre aceste sărituri.
 Metoda Travaliul Total Realizat(TTR)(1 minut)
Această metodă presupune pedalarea cu maximum de viteză la
cicloergometru cu roata înfrânată în funcţie de greutatea corporală a subiectului
testat.
Dacă subiectul testat are peste 80 kg, roata se fixează cu 30 kgf/turaţie la
fiecare 5 kg greutate.
Prin înmulţirea cifrei care reprezintă frânarea fiecărei turaţii cu numărul de
turaţii efctuate timp de 60s (durata maximă a unui efort anaerob – premisa metodei
TTR) se află travaliul total prestat.
Autorul acestei metode (Szogy şi colab.) a fost numeroase investigaţii pentru
numeroşi spotivi români, iar cea mai mare valoare a capacităţii de efort anaerob
testată a fost de 4020 kgmf/min – 670 waţi pe kg corp la un ciclist rutier.
Elementele aflate sub semnul întrebării sunt legate de frânarea roţii –
stabilită arbitrar – şi durata efortului (aceeaşi pentru toţi subiecţii).
Pentru această metodă, pentru interpretare, au fost elaborate tabele cu valori
standard ale capacităţii anaerobe – faza alactacidă la spotivii de performanţă adulţi.
*
Pentru o corectă abordare a testelor aplicate pentru determinarea capacităţii
anaerobe şi a puterii trebuie vizate cele două laturi ale eforturilor anaerobe:
alactacidă (eforturi maximale cu durata de 10-15s) şi lactacidă (eforturi maximale
cu durata de 60-90s).
*
 Testul de putere anaerobă Wingate
Acest test are ca scop măsurarea puterii anaerobe alactacide şi lactacide şi
constă în efectuarea unui efort la bicicleta ergometrică pentru membrele inferioare
sau la bicicleta adaptată pentru braţe.
Pedalarea este efectuată cât mai intens posibil timp de 30s,fiind înregistrate
numărul de turaţii şi timpul.
Puterea maximă dezvoltată pe o perioadă de 5s reprezină componenta
alactacidă, iar lucrul total efectuat în 30s reprezintă componenta lactacidă.

 Testul Katch
Acest test este folosit pentru măsurarea puterii maxime alactacide şi
lactacide.
Efortul se efectuează la bicicleta ergometrică Monark dotat cu contor
electronic pe o perioadă de 120s. Încărcătura este de 34 KP/ciclu. Subiectul nu este
informat asupra duratei de testare, doar se face precizarea că este foarte scurtă, dar
i se cere să pedaleze cât mai repede, fiind încurajat verbal.
Rezultatele obţinute sunt:
- lucrul maxim în timpul primilor 6s;
- lucrul mecanic total produs în timpul testului.
 Testul Bosco (Bosco ergo jump) 1981
Testul este folosit pentru evaluarea puterii maxime anaerobe lactacide – forţa
mecanică a muşchilor extensori ai gambei.
Se foloseşte o platformă şi o instalaţie pentru măsurarea timpului de zbor şi a
timpului de platformă.
Sunt executate sărituri pe verticală timp de 15s. Formula de calcul a puterii:
P(w) = [g2(ac.gravitaţională) x Tv(timpul de zbor în secunde) x 15s(timpul
probei)] : [4 x NS(nr. De sărituri executate în 15s) x (15s - Tv)(timpul în secunde
pe platformă)].
 Testul Sargent
Acest test evaluează puterea maximă anaerobă alacticidă exprimată în kg/s
prin măsurarea detentei în c.m.
Sunt executate trei sărituri maxime pe verticală, după o încălzire prealabilă,
luându-se în cosiderare cea mai bună săritură.
Puterea este egală cu √ 4,95 x G x √ D
P = puterea în kg/s;
G = greutatea corporală;
D = detenta în cm.
Testul este însoţit şi de o interpretare şcolară întocmită de Dal monte în
1988.(Bota, Cornelia, 2000, Egofiziologia, Editura Globus, p.,133).
3.2.2. Metode şi tehnici folosite pentru măsurarea capaităţii funcţionale
cardiovasculare şi respiratorii
Antrenamentul sportiv este un procs complex bio-psiho-pedagogic
planificat, desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului
sportivului la eforturi fizice şi psihice intense, necesare obţinerii performanţei în
competiţii.
Pentru a cunoaşte starea funcţională a organismului este necesară dirijarea
ştiinţifică a antrenamentului sportiv.
Datorită multor cunoştinţe care au fost acumulate în decursul timpului starea
funcţională a organismului poate fi apreciată relativ uşor cu ajutorul probelor de
reglare cadiovasculare.
Ne referim aici la importanţa aparatului cardiovascular care îndeplineşte un
rol important în efortul fizic şi care are o mare labilitate funcţională, sensibil şi la
eforturi mici, de aceea este foarte folosit ca “instrument “ în cercetarea proceselor
de reglare.
Din ceea ce se poate interpreta cu relativă uşurinţă amintim:
 minut-volumul – randamentul inimii pe bătaie x numărul de pulsaţii (volumul
pe fiecare pulsaţie este mai mare în cazul antrenaţilor în comparaţie cu cei
neantrenaţi);
 frecvenţa – cardiacă – numărul de bătăi pe minut – acesta depinde de mai mulţi
factori: vârsta, poziţia corpului – aşezat, clino-, ortostatism – cantitatea de
alimente ingurgitate, ora din zi, emoţii, activitatea fizică, nivelul de pregătire…
 tensiunea-arterială este presiunea pe care o exercită sângele în pereţii vaselor –
cel mai mare nivel fiind atins în timpul sistolei ventriculare stângi, iar cel mai
mic nivel în diastolă.
Cea mai folosită probă care evidenţiază reglarea activităţii aparatului
cardiovascular este proba Pachon-Martinet, pentru două tipuri de solicitare:
trecerea din clino în ortostatism şi după 20 de genuflexiuni efectuate.
Debitul cardiac scade în cazul primei solicitări şi creşte în cazul celei de-a
doua solicitări.
În cazul acestor solicitări sunt studiate evoluţia f.c. şi tensiunii arteriale în
repaus, la treceerea din clino în ortostatism, imediat după efort şi timp de 5 minute
după efort.
După efort studiul s face în clinostatism. Succesiunea momentelor în
desfăşurarea probei este următoarea:
1. După 15s de repaus în clino se numără f.c. şi se înregistrează T.A.
2. După ce subiectul trece din clino în orto şi 1min. stă nemişcat, apoi între
secundele 61-70 se numără f.c. şi se înregistrează din nou T.A.
3. Subiectul este solicitat prin efectuarea a 20 de genuflexiuni în 40s, după
care trece în clino, se numără f.c. şi se înregistrează T.A. în următoarele 5 minute
după cum urmează:
- f.c. se înregistrează între secundele 1 –10s şi 50 – 60s în primul , al 2-lea….al
5-lea minut;
- T.A. se înregistrează între secundele 11- 50 din minut în minut.
Testele cardiovasculare pun în evidenţă trei aspecte funcţionale:
a) Economia funcţională reprezintă ”preţul” funcţional plătit de organism
pentru f.c. şi T.A. în repaus – ortostatism şi imediat după efort.
Economia funcţională este cu atât mai bună cu cât numărul de bătăi ale
inimii este mai mic în repaus – bradicardie – iar accelerările la cele două solicitări
sunt mai mici.
Dacă T.A. este mai mică faţă de normal ne indică o bună exersare funcţinală.
b) Armonia funcţională se referă la concordanţa dinte Fc şi TA în cele 4
momente ale probei.
c) Labilitatea funcţională – bună – calitatea unei funcţii de a se adapta la o
solicitare (20 genuflexiuni) şi de a reveni la nivel iniţial după 1 min. de la încetarea
acelei solicitări.
Labilitatea funcţională bună avem şi în cazul revenirii TA sistolice în
primele 3-4 min. după efectuarea celor 20 de genuflexiuni, dacă revenirea are loc
la valorile iniţiale după 4-5 min. labilitatea funcţională este slabă.
 Proba lui Balke
Atunci când f.c. atinge valorile de 180/min în timpul unui efort, autorul
consideră că schimbările fiziologice sunt perceptibile.
La această valoare a pulsului se constată o creştere bruscă a frecvenţei
respiratorii şi a volumului pe minut în schimb se observă o scădere a tensiunii
alveolare a CO2. Se înregistrează în acest moment şi o creştere accetuată a
lactatului din sânge,
Această probă necesită o bandă rulantă care-şi măreşte unghiul la fiecare
minut timp în care cel testat merge cu aceeaşi viteză, un cronometru şi un
electrocardiograf pentru înregistrarea bătăilor inimii.
Autorul propune spre examinare lucrul efectuat de un subiect în minutul
final (Wi) şi greutatea corporală a acestuia (Ki) în comparaţie cu un grup pentru a
afla în procente unde se găseşte subiectul faţă de grup.
Balke a realizat şi o clasificare în procente în raport cu minutele de mers
susţinut necesare pentru a atinge f.c. de 180/min.
Exemplu: - Pentru calificativul f.slab o f.c. de 180/min obţinuă în 12 minute,
procentul faţă de mediu fiind de 74%;
- Pentru excelent o f.c. de 180/min atinsă peste 22 minute,
procentul fiind de 126% şi peste.
Între acestea sunt încă cinci calificative: slab (13-14min)(75-84%), slab
mediu (15-16min)(85-97%); mijlociu (17min)(98-102%), bun (18-19min)(103-
115%), foarte bun (20-21min)(116-125%).
Formula folosită:
Wi/Ki x Wa/Ka x 100.
 Indicele lui Barach este folosit pentru măsurarea “energiei sistemului
circulator” raportat la cantitatea totală a sângelui.
Formula folosită:
Indicele de energie = (presiunea sistolică + presiunea diastolică x f.c.) : 100.
Autorul precizează limitele superioare şi inferioare 200-90, cei care se
situează peste sau sub sunt consideraţi hiper sau hipotensivi.
Persoanele sănătoase sunt cele care se situează între valorile 110 şi 160 sau
între 70 şi 220 după alţi specialişti – Cureton citat de Mathews.
 Proba curbei de oboseală a lui Carlson este probă solicitantă, autorul pornind
de la premisa că numai o asemenea solicitare este concludentă când dorim să
arătăm condiţia fizică.
Proba constă în 10 serii a câte 10s alergare cu genunchii sus, cu pauză între
serii de 10s.
Se înregistrează f.c. astfel:
- înainte de exerciţi, în aşezat;
- la 10s, 2, 4 şi 5min după cele 10 repetări. Este înregistrat numărul de contacte
cu piciorul drept pe podea în fiecare serie de 10s aflându-se în final totalul de
atingeri a podelei cu piciorul drept.
Când se face interpretarea acestui test sunt luate în considerare f.c şi numărul
deatingeri cu piciorul a podelei. Dacă participarea este intensă de fiecare dată a
celui testat se va observa scădere a numărului de contacte cu piciorul a podelei, în
caz contrar subiectul nu-şi manifestă tot interesul sau se numără greşit.
Metoda are avantajul că nu necesită aparatură specială, iar condiţiile de
aplicare nu ridică pretenţii putându-se aplica pentru mai mulţi subiecţi în acelaşi
timp.
Metoda reprezintă un bun mijloc de antrenament şi face apel la conştiinţă în
mod deosebit când se lucrează frontal, iar fiecare trebuie să-şi înregistreze numărul
de repetări.
 Proba Gallagher şi Bruoha pentru băieţi
Observând un subiect în timp ce execută un anumit efort, este premisa de la
care autorii pleacă în a determina “capacitatea fizică”.
Efortul depus este greu, timp de 4 minute, iar revenirea după efort este
folosită pentru cercetare.
În cadrul metodei se calculează suprafaţa corpului cu ajutorul unei
nomograme (W.M.Boothby şi R.B.Sandiford).
Echipamentul:
- două scăriţe - una de 45cm pentru băieţii cu o suprafaţă a corpului mai mică de
1,85m2(gr.I), iar alta de 50cm pentru cei care au suprafaţa mai mare de
1,85m2(grII);
- cronometru pentru a afla timpul de lucru şi durata de numărătoare a f.c.
Modul de aplicarea a probei:
Timpul Comanda
0 min 0s “Gata, sus 2-3-4s”
Se continuă 4 minute
4 min 0s “Stop, aşează-te”
Se stă un minut până la găsirea pulsului
5 min 0s, 6 min 0s şi 7 min 0s “Începe numărătoarea”
5 min 30s, 6 min 30s şi 7 min 30s “Opreşte numărătoarea”
Celor investigaţi li se măsoară înălţimea, iar aceasta se consemnează pe
scara din dreapta, acelaşi lucru se face şi pentru greutatea fiecăruia în parte.
Cele două puncte sunt unite printr-o linie, citindu-se pe scara din mijloc
suprafaţa în m2.
F.c. înregistrată în cele 3 cazuri se adună şi se înmulţeşte cu 2, iar rezultatul
se va afla folosind formula:
Cap.fizică(c.f.) = [(durata exerciţiului în s) x 100] : [(suma pulsaţiilor) x 2].
Metoda a fost modificată pentru a putea fi folosită şi pentru fete – înălţimea
scăriţei fiind alta.
De asemenea autorii au întocmit şi un tabel de evaluare a f.c. pentru cele trei
perioade, când se poate citi direct valoarea f.c.
Ritmul folosit este cel imprimat de metronom atât pentru băieţi, cât şi pentru
fete.
 Proba Ruffier
Este o metodă care se bazează pe valoarea f.c care se include într-o formulă
şi în urma căreia rezultă un indice.
După un repaus de 5-6min în clinostatism ori aşezat sau dimineaţa după
trezire se măsoară f.c.(t0).
Sunt efectuate 30 de genuflexiuni în tempo de o genuflexiune la secundă. Se
măsoară f.c imediat după efort (t1) şi după un minut de repaus (t2). Numărătoara f.c.
se face de obiei pe 15s.
Formula utilizată este: R = (t0 + t1 + t2 – 200) : 10.
Aprecierea se face pe baza punctelor obţinute astfel:
* 0 – 5,0pct. – f.b.;
* 5,1 – 10,0pct. – bine;
* 10,2 – 15,0pct. – suficient (mediocru);
* peste 15,1 – slab.
Prin această metodă, uşor de aplicat, se obţin informaţii în legătură cu
adaptarea sistemului circulator la efort. Când se obţine un rezultat slab indicat a fi
cosultat un medic sportiv.
 Proba Harvard (Harvard Step Test) a fost concepută de Bruoha cu scopul
evaluării capacităţii de refacere.
După testare subiecţii sunt împărţiţi în trei grupe: “mai puţin apţi”, “apţi”,
“cei mai apţi”.
Această probă se aplică în două variante (iniţial sau efectuat la bicicleta
ergometrică, iar parametrii vizaţi sunt f.c. şi nivelul de lactat în sânge): lungă şi
scurtă.
Varianta lungă constă în păşirea pe o scăriţă de 50cm cât mai repede posibil
timp de 5min(cadenţa 30 de paşi/min).
F.c. este numărată după efort astfel: de la 1 min. la 1min.30s., de la 2 min. la
2 min. 30s şi de la 3 min. la 3min.30s.
Formula aplicată: IH = [(durata lucrului în s) x 100] : [(suma pulsaţiilor la
revenire) x 2].
În urma cercetărilor intreprinse pe un număr mare de subiecţi s-au obţinut
următoarele standarde:
* slab = sub 55;
* mijlociu spre slab = 55 – 64;
* mijlociu = 65 – 79;
* bun = 80 – 85;
* excelent = peste 90.
Varianta scurtă foloseşte acelaşi efort (păşire pe o scăriţă de 50 cm timp de 5
min), acelaşi ritm (30 de paşi pe minut) numai ca f.c. se numără de la 1min 30s
imediat după încetarea efortului şi se aplică formula:
IH = [(durata lucrului în s) x 100] : 5,5(f.c.).
Standardele elaborate sunt:
* slab = < 50;
* mijlociu = 50 – 80;
* bun = > 80.
Pentru a aprecia mai repede rezultatele obţinute la acestă probă – Vs – Peter
V. Karpovich a elaborat un tabel din care se poate evidenţia valoarea indicelui
Harvard(V.,P.,Karpovich, 1953, Fiziologia activităţilor musculare, Ed.a IV-a,
Philadelphia, W.B. Saunder Co., citat de Donald K. Mathews).
* Proba Lian
Această probă presupune efectuarea unei alergări pe loc cu pendularea
gambelor înapoi timp de 1 min în tempo 120/min.
Este pusă în evidenţă capacitatea de adaptare a organismului la efort luându-
se în considerare timpul de revenire a f.c. la valorile de dinainte de efort.
Dacă revenirea are loc în 2 minute adaptarea este foarte bună, iar dacă
revenirea are loc în 3 minute adaptarea este bună.
În situaţia în care f.c. scade vertiginos în primele 2 minute şi se menţine
timp de 3 – 4 minute cu câteva pulsaţii peste ritmul de repaus – adaptarea este
satisfăcătoare.
În fine când revenirea este lentă peste 4 minute, adaptarea la efort este slabă.
Este o probă simplă şi pentru aceea este foarte utilizată în educaţia fizică
şcolară.
 Proba Master (Two – Step - Test)
Această probă constă în urcarea pe o scăriţă cu două trepte (22cm) de un
anumit număr de ori (20-25 ori) în funcţie de vârstă, sex, greutate corporală, timp
de 1min 30s, iar după 2 min după efort se înregistrează f.c. şi TA.
Dacă f.c. după 2 minute după efort nu depăşeşte cu mai mult de 10 pulsaţii
peste cea din repaus şi dacă între TA arterială din repaus şi după efort (maxima şi
minima) nu se înregistrează o diferenţă mai mare de 10 mgHg – se poate afirma că
sistemul cardiovascular are o comportare normală.
* Proba Fleck
Testarea se efectuează la un tub de sticlă sub formă de “U” cu diametrul de
4mm care conţine mercur.
O parte a tubului este continuată cu un tub de cauciuc, iar cealaltă parte este
gradată de la nivelul mercurului în sus.
Subiectul va sufla până când Hg ajunge la înălţimea de 40mm şi se încearcă
a fi menţinut la nivel cât mai mult timp posibil.
Reacţia sistemului cardiovascular se apreciază folosidu-ne de valoarea f.c. în
repaus şi pe timpul probei din 5 în 5s pornind de la cosiderentul că valoarea
presiunii intratoracică însoţeşte efortul de forţă.
Dacă presiunea este menţinută sub 40s comportamentul subiectului este slab,
media de menţinere situându-se între 45 – 60s.
Pentru această probă se recomandă ca femeile să ridice Hg la 30mm, iar
copii sub 14 ani la 20mm.
Modificările f.c. precizate de Guillaume se pot prezenta sub 5 tipuri de
reacţie:
1. Comportarea foarte bună dacă f.c. înregistrează o creştere de 7
pulsaţii/5s;
2. Comportarea satisfăcătoare dacă f.c. creşte până la 9p/5s;
3. Adaptarea nesatisfăcătoare pentru o creştere rapidă până la 10p/5s şi
menţinerea ei la această valoare;
4. Inapt pentru sportul de performanţă pentru o creştere rapidă până la
10p/5s şi scăderea ei la valori inferioare celor din repaus;
5. Tahicardie emoţională, dar o bună capacitate a inimii pentru o f.c. până la
9 – 10p/5s cu o scădere la 6-7p/5s după 20 – 30s de hipertensiune menţinută.
* Proba Bürge
Această probă se aseamănă cu proba Fleck, deosebirea constă în menţinerea
coloanei de mercur care trebuie să fie de 20s. TA se măsoară înainte, în timpul şi
după efectuarea efortului. Reacţiile remarcate de autor:
- Cordul normal – tip A – în timpul probei Tmaximă (cea de 20mmHg) scade
uşor în timpul probei, creşte până la 40mmHg, mai mult ca în repaus, după care
se înregistrează o revenire la normal în 40s;
- Cordul astenic – tip B – în timpul probei tensiunea sistolică scade pronunţat, iar
revenirea este lentă la o valoare uşor superioară;
- Cordul sportiv – tip C – tensiunea sistolică creşte uşor chiar în timpul probei
(20mmHg), iar după efort ea mai creşte cu aproximativ 20mmHg, revenirea la
valorile iniţiale are loc în aproximativ 20s.
 Proba Letunov
Cu ajutorul acestei probe se cercetează modul de adaptare a sistemului
cardio-vascular la eforturile de viteză şi rezistenţă.
Proba are trei părţi:
1. 20 genuflexiuni în 30s;
2. alergare pe loc cu viteză maximă timp de 15s;
3. alergare pe loc timp de trei minute în ritm de 180 paşi/min (pentru femei
şi copii se aleargă doar 2 minute).
Se acordă o pauză de 3 –4 minute după fiecare parte, când se numără pulsul
pe 10s şi TA, în aşezat, imediat după efort şi apoi din minut în minut.
În acest sens s-a întocmit un tabel în care sunt cuprinse limitele reacţiei f.c.
şi tensiunii la proba combinată Letunov.

Natura Frecvenţa cardiacă Reacţia tensiunii


efortului (10s) arteriale sistolice
mică moderată mare mică moderată mare
20 genuflexiuni 13-15 16-19 20-25 110-120 125-140 145-160
Alergare 15s 18-20 20-24 25-30 110-130 135-170 175-230
Alergare 3 min 15-19 20-25 26-32 120-145 150-190 195-240

Observăm că avem de efectuat trei eforturi diferite: unul de încălzire,


următorul de viteză, iar ultimul de rezistenţă. În acest efort consumul de O 2 ajunge
la 2000 – 3000 cm3/min.
Autorul face aprecieri calitative – raportul dintre modificările f.c. şi ale TA
sistolice şi diastolice – pe de o parte, iar pe de altă parte – aprecieri cantitative cu
privire la intensitatea şi durata reacţiei.
Sunt descrise 5 tipuri de reacţie:
- normotonică;
- distonică;
- hipotonică;
- hipertonică;
- creşterea în trepte a TA maxime după efort.
*
Au fost prezntate până acum probe care utilizează pentru investigare eforturi
nespecifice. Cercetătorii au creat şi standardizat probe care investighează eforturi
specifice – se evită asfel diferenţele ce pot să apară în adaptare sistemul cardio-
vascular la eforturi nespecifice, faţă de cele specifice diferitelor ramuri de sport.
Diferenţele sunt evidente între eforturile din laborator, competiţii şi
antrenamente.
Ambele tipuri de probe sunt recomandate a fi folosite în etape diferite – sau
în aceleaşi etape, scopul fiind acela de a evidenţia care sunt posibilităţile de
adaptare ale organismului la efort a sportivului, pulsul de exactitate fiind conferit
de probele cu eforturi nespecifice care sunt exact etalonate.
Evaluarea capacităţii de adaptare a organismului la efort folosind probele
care angrenează în mod deosebit sistemul cardio-vascular face parte dintr-un
complex de evaluare - acesta cuprinzând atât aspectele motrice cât şi pe cele
psihologice, alături de cele bio-fiziologice şi biochimice.
Toate datele obţinute sunt interpretate corelatv ceea ce reprezintă
“apropierea de un stadiu exhaustiv”- prin: grafice, indici…
Încă din anul 1981 s-a emis ipoteza (A.Dragnea şi G.Omoreanu) “că o
evaluare globală a pregătirii spotivilor se pote face folosind procedeele obişnuite
de normare, care permit transformarea valorilor exprimate în unităţi de măsură
diferite într-o singură unitate de măsură”.
În acestă cercetare autorii au folosit un eşantion compus din 10 handbalişti
de înaltă performanţă, precum şi 10 patinatori de viteză, luându-se în discuţie trei
dimensiuni:
- motrică – probe şi norme de control cu caracter fizic şi tehnico-tactic;
- fiziologică şi biochimică a capacităţii de efort – probe cardio-vasculare,
respiratorii, biochimice…
- psihologică – teste de capacitate psihică, sociometrică…
Schema elaborată a unui profil multifactorial al prgătirii sportivului cu
caracter prospectiv, cu valoare de model, cuprinde următoarele puncte:

Dimensiunea motrică Dimensiunea bio-fizio- Dimensiunea psiho-socială


biochimică
30 m plat Înâlţime Test de inteligenţă
10 x 30 m plat Greutate Test pentru memorie perspectivă
Test Cooper VO2max(ml) Test de atenţie
Deplasarea în triunghi VO2maxml/kgcorp Test pentru viteza de reacţie
Decasalt/Pentasalt TTR 1min kgm EPI şi chestionarul IEFS
Ar. mingii la distanţă Kgm/kgcorp
30 m printre jaloane TTR 20s kgm / Kgm/kgcorp
Conţinutul schemei este identic cu cel prezentat de autorii amintiţi cu
deosebirea că erau prezentate într-un cerc – figură care dă posibilitatea formulării
elementelor de corelativitate.
Se atrage atenţia intepretării mecanice la care sunt tentaţi mulţi
“investigatori” a cifrelor care concretizează procesele biologice, fiziologice şi
psihice atunci când aceştia nu iau în considerare aspectele complexe ale fiinţei
umane (gândire, voinţa, afectivitatea…).
Este obligatorie găsirea unor unităţi de exprimare cantitativă ca “limbaj
comun” pentru exprimarea proceselor motrice – metri, secunde repetări, fiziologice
–frecvenţă, l / min…, biochimice – mg, U.I.,mol,…şi psihice – scopuri, timpi,…
condiţia fiind aceea de a nu modifica aspectul cantitativ şi calitativ a ceea ce se
cercetează.
Valoarea practică ridicată a acestui procedeu este indiscutabilă mai ales când
acesta este folosit pentru elaborarea modelelor cu caracter prospectiv.
Caracterul orientativ este pentru jocul de handbal, iar rezultatele nu pot fi
extrapolate şi la alte sporturi.
Punctele obţinute prin procedee de calcul care să corespundă eşantionului
cercetat, la fiecare probă în parte (VO 2max, TTR 1 min kgm, TTR 20 kgm…) sunt
însumate pentru a fi reprezentate pe o scară globală de apreciere şi pentru a realza
o imagine prospectivă a ceea ce se urmăreşte în procesul de dirijare a
antrenamentului sportiv (Dragnea,A.,1984, Măsurarea şi evaluarea în educaţie
fizică şi sport, Editura Sport-Turism, Bucureşti, p.173-176).
3.2.3. Măsurarea capacităţii respiratorii şi pulmonare
Investigaţiile care se fac pentru măsurarea capacităţii respiratorii şi
pulmonare sunt într-o strânsă corelaţie cu cele care se fac pentru măsurarea
capacităţii cardiovasculare, ambele tipuri de înregistrări realizate prin probe
specifice permit aprecieri şi asupra funcţionării altor aparate şi sisteme ale
organismului – acestea reflectând în ultimă instanţă modul de adaptare a
organismului uman la efort.
Examenul mişcărilor respiratorii are în vedere care sunt mişcările toracelui.
Probele folosite constă în măsurarea diametrului toracic antero-posterior şi a celui
transversal, în repaus respirator -–sfârşitul unei respiraţii obişnuite – în inspiraţie
profundă şi expiraţie forţată.
Interpretarea efectului pe care-l are efectul asupra organismului şi asupra
antrenamentului sportiv în general are ca bază de plecare datele colectate.
În situaţia în care toracele unui subiect nu este suficient de dezvoltat sau
mobilitatea acestuia este scăzută – vom obţine informaţii care pot fi folosite pentru
selectarea celor mai bune mijloace necesare eliminării acestor neajunsuri.
Capacitatea vitală se măsoară cu ajutorul spirometrului. Această probă
constă în introducerea în aparat a unei cantităţi cât mai mari de aer expirat forţat
după ce s-a efectuat o inspiraţie profundă.
Informaţiile pe care le obţinem prin această probă sunt legate de volumul
maxim de aer ce poate fi ventilat de un subiect nefiind condiţionat de timp.
Când ne referim la valori standard nu putem să nu le corelăm cu: sexul,
vârsta, înălţimea şi suprafaţa corpului.
Cea mai folosită formulă este cea prezentată de Baldwin şi Conrnand:
27,63 – (0,112 x vârsta) x înălţimea în cm (b);
21,78 – (0,101 x vârsta) x înălţimea în cm (f).
Cercetătorii au demonstrat că mult mai idicată este folosirea suprafeţei
corporale în calcul, decât înălţimea, atunci când avem de-a face cu subiecţi cu
greutate corporală mare.
Pentru o mai corectă exprimare a capacităţii vitale sau a altor volume
pulmonare trebuie să folosim un factor de corecţie, acesta corespunde temperaturii
aerului din cameră, cunoscut fiind faptul că aerul expirat în spirometru primeşte
temperatura camerei nemai fiind saturat cu vapori de apă.
Trebuie precizat aspectul legat de indicatorii stării de antrenament care sunt
cu atât mai mari cu cât capacitatea vitală este mai mare.
Factorul de corelaţie calculat folosit pentru calcularea capacităţii vitale este
redat mai jos:

Temperatura Factorul de
camerei corelaţie
20 1.102
21 1.096
22 1.091
23 1.085
24 1.080
25 1.075
26 1.068
27 1.063
28 1.057
29 1.051
30 1.045
31 1.039
32 1.032
3.3. Metode folosite pentru măsurarea comportamentului motric şi de
studiere a comportamentelor complexe.

3.3.1. Concepte de bază folosite pentru analiza comportamentului


deschis/observabil – delimitări
Cunoaşterea comportamentului motric pentru domeniul sportului de
performanţă are o importanţă definitorie în efectuarea de cercetări cu scopul
perfecţionării actului motric, creşterea randamentului acestuia în obţinerea înaltei
peformanţe.
Informaţiile specifice sportului de înaltă performanţă recoltate, au
importanţă dacă au fost corect colectate, reprezintă un plus de cunoaştere şi dacă
ele constituie un sistem – adică sunt ordonate prin ipoteza de lucru şi sarcinile
temei la care trebuie în mod obligatoriu să aşteptăm prelucrarea logică şi
matematică.
Obligaţia celui care intreprinde o cercetare este aceea de a observa, măsura
şi a investiga toţi indicatorii posibili cu acurateţe, în felul acesta se poate realiza o
intepretare logică şi coerentă, chiar dacă din punct de vedere calitativ, axiologic şi
hermeneutic comportamentul motric – acţional al sportivilor de performanţă este
adeseori “interpretabil”.
Informaţiile obţinute în urma aplicării unui interviu sau a unui experiment
trebuie să aibă o validitate crescută la fel ca şi validitatea teoriei sau ipotezei –
procesul fiind foarte pretenţios.
Înainte de a cerceta/de a măsura o caracteristică, o atitudine sau un
comportament trebuie să o definim precis, operaţional. Acest lucru ne ajută să ştim
ce instrument, tehnică sau metodologie putem folosi.
De exemplu, în cazul vitezei de reacţie atunci când o definim trebuie să fim
foate exacţi – adică aceasta reprezintă timpul care se scuge din momentul
perceperii stimulului şi până la apariţia reacţiei motrice, deci este timp de reacţie
ci nu viteză de reacţie.
Pornind de la această definire cercetătorul trebuie să dea dovadă de o bună
capacitate pentru a interpreta corect - caracteristicile subiectului, condiţiile de
desfăşurare ale experimentului, organizarea cercetării … scopul fiind legat de
infirmarea sau confirmarea ipotezei, dar şi de explicarea ştiinţifică a fenomenului
înregistrat.
***
Modul de interacţionare a fiinţelor vii cu mediul ambiant prin intermediul
activităţii motrice (externe) şi al activivităţii psihice (interne) constituie
comportamentul.
Comportamentul trebuie văzut ca o reacţie totală a unui organism de a
răspunde la o situaţie trăită cu mişcări orientate spre scop în funcţie de solicitările
mediului, dar şi de tensiunile interne.
Comportamentul trebuie privit ca reacţii de răspuns la o anumită stimulare
având reflexii directe în conştiinţă.
Atunci când se face o analiză a activităţii oamenilor intenţionalitatea este
aparent neglijată, fapt care nu are loc în cazul comportamentului performanţial –
elemente tehnice corect executate, oportunitate tactică, corectitudinea formării
deprinderilor, a reprezentărilor, optimizarea randamentului – deci este nevoie de o
analiză educativă în acest caz a mişcărilor care să cuprindă obligatoriu informaţii
de biomecanică, ergofiziologice şi psihologice.
Principalele componente ale comportamentului uman – a actelor motrice
specifice activităţii corporale, fie ele ludice, gimnice, agonistice, recreative sau
compensatorii – sunt reprezentate de – mişcări, acte, acţiuni, activitate, gesturile
motrice, posturile, atitudinile.
Orice analiză, orice definire trebuie să fie logică sau operaţională implicând
caracterul interdisciplinar – biomecanică...tehnologia informaţiei, comunicării.
Mişcarea reprezintă mişcarea care are loc în spaţiu şi timp a poziţiei
corpului.
Motricitatea trebuie văzută sub aspectul fiziologic şi psihologic.
Acţiunea şi activitatea reprezintă cadrul organizatoric al comportamentului
în funcţie de scop, orientare şi susţinere motivaţională.
Ceilalţi termeni enumeraţi fiind concepte care consolidează structura
termenilor de bază.
Motricitatea şi mişcarea ca termeni de bază ai activităţilor corporale şi ale
ştiinţei sportului specialiştii au identificat patru poziţii care pot fi folosite:
- identitatea dintre cei doi termeni;
- mişcarea este inclusă în motricitate;
- intersecţia dintre cei doi termeni;
- mişcarea şi motricitatea sunt disjuncte.
Totalitatea funcţiilor care asigură menţinerea posturii şi execuţiei mişcării
specifice fiinţelor vii reprezintă motricitatea.
Fiziologic motricitatea este un ansamblu al funcţiilor biologice care asigură
mişcarea, iar din punct de vedere psihologic reprezintă funcţia care asigură relaţiile
cu ambianţa materială şi socială cu suport periferic musculatura striată.
În declanşarea, conducerea şi adaptarea mişcărilor rol determinant îl au
informaţiile senzoriale, acest aspect a determinat specialiştii să impună în literatura
de specialitate termenul de senzomotricitate.
Motricitatea poate fi reflexă – independentă de voinţă – voluntară – gesturile
sunt gândite înainte de a fi efectuate – autonomă – voinţa intervine doar pentru a
porni o succesiune de mişcări automatizate.
Între cele două noţiuni – motricitate şi mişcare – există similitudini, dar şi
diferenţieri, în timp ce prima este un ansamblu al proceselor de conducere, reglare
şi funcţionare, mişcarea reprezintă rezultatul acestor procese multidimensionale.
Faptul că nu este posobilă examinarea independentă a funcţiilor şi proceselor
motrice în raport de situaţii şi de subiecţi s-a ajuns la necesitatea folosirii
termenilor de „senzomotricitate” şi „psohomotricitate”.
Senzomotricitatea este raportul dintre controlul senzorial şi elementele
sistemului motor, iar psihomotricitatea presupune regrarea psihică a motricităţii.
Din acest punct de vedere se afirmă că motricitatea este condusă preponderet
de factori subiectivi – aceasta a dus la concluzia că mişcarea are o influenţă
pozitivă asupra sănătăţii, dar au condus şi la dezvoltarea unor aplicaţii specifice
terapeutice atât în psihiatrie şi ortopedagogie.
Psihomotricitatea pune accent pe reglarea psihică a motricităţii, deci
motricitatea este condusă de factori subiectivi punând accent pe conştiinţă, în
cadrul acesteia locul central avându-l percepţia – unitatea dintre percepţie şi
mişcare.
Motricitatea nu poate fi discutată în afara legăturilor reciproce pe care le are
cu sferele cognitivă, afectivă şi motrică.
Actul reprezintă o acţiune umană adaptată unui scop, cu caracter voluntar
sau involuntar considerată ca un fapt obiectiv şi realizat.
Psihologic actul este cea mai simplă unitate structural-funcţională din care
sunt formate operaţiile, acţiunile, activitatea şi comportamentul.
Componentele actului motric sunt reprezentate de acteme şi gesteme, acestea
au rol important în structurarea cunoaşterii, ordonarea ei spaţio-temporal, dar mai
ales la cunoaşterea şi recunoaşterea eului biologic prin intermediul corpului.
În simplitatea lor structurală şi intenţională actele pot fi:
- reflexe (răspunsuri motrice predominante la anumite stimulări);
- psihic elementare (motorii sau mentale);
- voluntare (acte psihocomportamentale cu autoreglaj verbal ce se declanşează în
urma unei decizii)(scopul este formulat şi dirijat conştient – este anticipativ).
Din această împărţire actele voluntare se caracterizează prin orientarea spre
scop, din decizia şi programarea execuţiei unei acţiuni. Între act, acţiune sau
activitate este greu să facem o diferenţiere.
Judecarea şi aprecierea faptelor unui subiect se face după orientarea actului
voluntar nu după modalitatea de desfăşurare a acestuia biomecanică şi fiziologică.
Atunci când dorim să apreciem nivelul performanţei unui act motric vom
evidenţia acurateţea, adecvarea sau caracteristicile spaţio-temporale şi de forţă ale
mişcărilor şi acţiunilor.
Actul motric este deci un element constitutiv al unui complex
compotamental, dar şi o componentă orientată electiv şi selectiv a acestuia.
Distingem respectând regula de la simplu la complex următoarea ordine a
componentelor complexe – anticipative şi creative ale omului: actul, acţiunea şi
activitatea.
Acestea au ca şi componente structurale mişcările reflexe, înăscute,
voluntare – învăţate şi orientate electiv spre scopuri conştiente, iar printre ele
situându-se şi cele cu caracter inovator, creator.
Conceptul de gest şi gesteme trebuie privit ca un ansamblu al mişcărilor cu
caracter proiectat, de comunicare şi expresie. Acest ansamblu al mişcărilor
voluntare, uneori şi involuntare, şi care alături de mimică alcătuiesc forma
nonverbală a comunicării.
Ceea ce ne interesează pe noi este scopul gestului motric, care poate fi:
- de exprimarea unei mişcări, sau
- de manipularea unui obiect vizibil, invizibil, apropiat sauu îndepărtat.
Actele motrice sunt o expresie a celor mai simple reacţiii adaptative ale
individului la situaţiile concrete în care el se află, din necesitatea dialogului cu
natura cu alţii sau cu sine.
Actele motrice reprezintă „material de construcţie” al acţiunilor motrice.
Sunt numite şi „gesturi motrice”sau „gesteme” şi sunt studiate în mod deosebit de
biomecanică. Acest gen de cercetare duce la depistarea reperelor obiective – fizice
– de sporire a eficienţei acestora.
Acţiunile motrice sunt sinteze de acte motrice şi care constituie conţinutul
activităţii, răspunzând rezolvării unei sarcini imediate.
Acţiunile motrice sunt grupate, dozate, modificate în raport cu situaţiile
concrete în care se află ndividul şi constituie domeniul de studiu al „tehnicii”, al
pedagogiei speciale domeniului nostru – rolul fiind la îmbunătăţirea procesului de
învăţare şi desăvârşirea gestului motric.
Exemplu: aruncarea la poartă în handbal, este o acţiune care se integrează în
ansamblul activităţii de joc – aceasta are caracteristici tehnice care sunt adaptate la
situaţiile de joc create de jucători.
Activităţile motrice reprezintă o înlănţuire de acţiuni motrice cu orientare
spre scop, strategii de pregătire şi desfăşurare, sinteze de tip sintetic.
Aceste fenomene de manifestare a conduitei umane pot fi greu de demarcat,
iar alegerea celor mai potrivite tehnici de studiu (tehnici actografice, movografice,
poligrafice) se va face în funcţie de coplexitatea biomecanică şi psohologică a
acţiunii şi activităţii, precum şi în funcţie de scopul urmărit de cercetător.
În studierea actelor şi activităţilor motrice, pentru eficientizarea gestului
motric, este nevoie de utilizarea unor tehnici de investigaţie eficiente de mare
fineţe şi un randament superior celor tradiţionale pentru a cunoaşte în detaliu
mecanismele funcţionale, pentru a deranja mai bine şi precis activitatea şi
modalităţile concrete de desfăşurare a ei.
Tehnicile electonice au înlocuit dispozitivele mecanice sau electomecanice
clasice, astfel înregistrarea reacţiilor „maşinii umane” şi prelucrarea răspunsurilor
în acţiuni din cele mai coplexe, folosirea tehnicilor de filmare cu viteze mari, a
traductorilor piezoelectici reprezintă adevărate puncte de sprijin pentru cercetători.
Este nevoie permanent de un specialist în electonică, în tehnici avnsate de
recoltare în timp real a evenimentelor – mişcări, acţiuni, activităţi – şi de prelucrare
a informaţiilor obţinute, deci studiul interdisciplinar este o condiţie în cercetarea de
calitate.
Sunt astfel angajate în studiul mişcărilor corpului uman, a eficienţei
acţiunilor motrice:
- biomecanica (foloseşte date din mecanică, biologie, anatomie, ştiinţe tehnice
pentru analiza şi sinteza sistematică a mişcărilor integrate);
- ergonomia – „atitudinea” şi tehnicile de studiu ale adaptării eficiente a muncii
la om şi a omului la muncă;
- are principii aplicate în antrenament şi concursul sportiv, dar şi în construcţia
aparatelor, utilajelor, a echipamentului.
- Fiziologia şi psihologia stă la baza informaţiilor legate de coordonarea şi
dirijarea conştientă a mişcărilor, de adaptarea la efort şi nu în cele din urmă de
conducerea nervoasă;
- „Modelul” cibernetic şi biomecanic – redimensionare a sistemelor umane;
- Pedagogia aplicată – se ocupă de concordanţa dintre actul motric la scop,
ambianţă, situaţii (extern), particularităţi subiective (intern).
Profesorul, antrenorul este cel care urmăreşte desăvârşirea actelor motrice, le
construieşte, le apreciază folosind criterii diferite care respectă principiile
inerdisciplinarităţii.
Pe lângă domeniile subliniate mai sus amintim tehnicile moderne care
continuă şi completează prin studii cuprinzătoare, sintetice şi sistemice analiza
activităţilor corporale, precum şi ale compotamentului:
- Kineziologia – disciplină de sinteză în domeniu;
- Fiziologia neuro-musculară – analiză fină a activităţii corporale, intensitatea
proceselor reglatorii ce stau la baza „tehnicii” gesturilor şi mişcărilor;
- Filmări cu viteze mari, înregistrare sonoră şi prelucrare pe calculator –
contribuie la cunoaşterea obiectivă a manifestărilor „omului total”.
Din cele prezentate mai sus se poate evidenţia – scopul investigaţiilor
ştiinţifice a acţiunilor şi activităţii motrice, acesta fiind dat de:
- analitic care va urmări cunoaşterea şi perfecţionarea celor mai eficiente tehnici
de execuţie a mişcărilor;
- sintetic care va urmări studiul activităţii ce va evidenţia strategiile tactice,
optime de operare în diferite situaţii şi condiţii cu scopul obţinerii
randamentului maxim.
Clasificarea sintetică a tipurilor de mişcări fundamentale prezentate în
literatura de specialitate (Dauer et al.1986; Gallahue, 1993, Siedentop et al.,1984)
ne sugerează în acelaşi timp şi numeroase direcţii de investigare în domeniu.
Sunt prezentate trei categorii de mişcări fundamentale:
1. Locomotorii (mers, alergare, săritură, ţopăire, tropotire, târşire,
lunecare, căţărare, fandare, galopare, săltare).
2. De manipulare: aruncare, prindere, lovire, blocare, izbire,
voleibalare, conducere, rostogolirea mingii, transportare, driblare.
3. De stabilire: aplicare, întindere, răsucire, întoarcere legănare,
rostogolire, aterizare, oprire, eschivare, echilibrare.
La această clasificare trebuie adăugat faptul că mişcarea ca şi concept
include şi latura comportamentală inhibată – procesul central nervos fiind
„ascuns”, „mişcare zero”- (fixarea poziţiei în finalizarea unei mişcări, pauzele de
mişcare în anumite situaţii, exerciţii de nemişcare şi linişte, poziţii preparatorii –
preoperatorii, pânda, menţinerea poziţiei iniţiale sau de start...).
Toate aceste mişcări au anumite caracteristici care trebuie bine cunoscute
atunci când se face o analiză calitativă şi/sau cantitativă având la bază principiile
logice de clasificare şi descriere.
Atunci când componentel mişcării sunt denumite şi apreciate, analiza este de
tip calitativ, iar când are loc numărarea şi măsurarea lor analiza este cantitativă.
Când se face o analiză a mişcărilor corporale ca şi componente ale acţiunilor
şi activităţilor sportive...sunt urmărite două obiective – descrierea şi explicarea ei.
Descrierea la vedere este numită fenografie şi constă în prezentarea
caracteristicilor spaţio-temporale ale mişcărilor aşa cum sunt ele evaluate de
observator.
Descrierea este însoţită de explicaţie şi demonstraţie alături de materialele
intuitive, filmul şi imaginile video fiind folosite, acestea fiind de fapt tot
înregistrări fenografice.
Mişcările sunt analizate apoi prin kineziologie – biomecanică – folosind
cinematica (studiul caracteristicilor spaţio-temporale făcând abstacţie de masa şi
forţele care produc mişcarea) şi cinetica (analiza cauzală a mişcării – interacţiune
forţelor care produc sau modifică mişcarea , al stării -echilibrului şi al dinamicii –
mişcarea produsă de forţe care nu se echilibrează).
Trebuie precizat că antrenorii, profesorii, chiar şi atunci când „măsoară”
performanţe realizează de fapt analiză calitativă. În cazul în când sunt folosite
tehnicile de înregistrare foto şi video, „traducerea” imaginilor prin programe
speciale de calculator sunt de fapt analize cantitative.
Precizăm în continuare caracteristicile mişcărilor care trebuie cercetate:
Structura de bază şi scopul mişcării – împreunare – combinare şi timpul
mişcării (amplitudine, durată şi cinematică);
- ritmul mişcării (dinamică,
constanţă, precizie şi fluiditate).
Atunci când intenţionăm să facem o invesigaţie calitativă şi cantitativă
acţiunilor şi activităţilor corporale/performanţiale trebuie să vizăm două
dimensiuni:
- subiectul uman cu condiţiile şi caracteristicile specifice corpului uman;
- modalităţile de manifestare a mişcărilor în situaţii diferite.
Ce comportamente pot fi cercetate ?
Pot fi cercetate:
1. subiectul (evoluţii individuale, evoluţii în cuplu, evoluţii în grup-echipă în
condiţii de mediu, caracteristici individuale – numai cele legate de
mişcare);
2. activităţile (aspectul global, operaţional, metodic, psiho-pedagogic);
3. acţiunile (aspectul global şi analitic);
4. mişcările (caracteristici cinematice – de traiectorie, viteză şi acceleraţie şi
caracteristici dinamice – cauze care determină sau modifică mişcarea
corpurilor).
Analiza comportamentală cuprinde 4 elemente:
- întrebările care verifică o ipoteză sau provin din nevoia de cunoaştere (ce, cum,
cât, când, în ce situaţii, cu cine...);
- cantitative (număr de elemente, acţiuni, viteză, spaţiu, timp, energie, forţă,
frecvenţă...);
- calitate (combinare, coordonare, eficienţă, precizie, varietate...);
- comportament (creator, stereotip,autocondus, fair-play, agresivitate...).
Specialiştii (J.R. Thomass, J.K.Nelson, D.R.Kirkendall, J.J. Gruber,
R.E.Johnson) propun două puncte de vedere pentru studiul motricităţii de tip
sportiv.
În lucrarea pe care noi intenţionăm să o finalizăm ne integrăm într-o foarte
mare măsură în ceea ce priveşte măsurarea şi evaluarea eficienţei
comportamentului specific, grefându-se perfect pe cele două puncte de vedere care
privesc „componentele mişcării” şi „performanţele motrice”.
Cercetătorii stabilesc pentru primul punct de vedere o categorie de mişcări
căreia i se subordonează toate componentele.
Acest punct de vedere se referă la măsurările psihofiziologice:
 măsurările condiţiei fizice (VO2 max prin alergări pe distanţe diferite, măsurarea
forţei şi anduranţei – probe de laborator şi de teren, măsurarea flexibilităţii,
măsurări corporale – greutate, strat adipos...);
 măsurarea parametrilor psihomotrici (măsurarea: puterii, vitezei mişcării şi a
timpului de reacţie, agilităţii – viteza şi schimbarea de direcţie, echilibrului,
kinesteziei, coordonării);
 măsurarea comportamentului motric (modelele mişcărilor de bază – aruncări,
sărituri, loviri, teste pentru deprinderi sportive, măsurări de laborator –
urmărirea conturului, stabilimetru, timp de anticipare, chinezimetru tapping);
 măsurări biomecanice (prin cinematografie, traductori, electromiografie);
 măsurări observaţionale (de tip actografic, direct, la vedere sau video).
Cel de-al doilea punct de vedere vizează trei domenii ale măsurării motrice:
- componentele dezvoltării motrice;
- condiţia motrică şi fizică;
- deprinderi sportive.
Componentele dezvoltării motrice reprezintă o însumare a condiţiei motrice,
condiţiei fizice şi funcţionalităţii reacţiilor, sensibilităţii, percepţiei şi răspunsurilor
motorii.
Condiţia motrică + condiţia fizică [funcţii superioare (agilitate, coordonare)
+ funcţii intermediare (viteză, echilibru, flexibilitate, putere anduranţă cardio-
vasculară şi musculară, forţă musculară)] + dezvoltarea motrică de bază [funcţii
elementare (răspundere motrică, percepţie, sensibilitate, reflexe, trăsături neurale,
înnăscute)], sunt de fapt componentele dezvoltării mortrice.
Tehnici, probe şi intrumente utilizate pentru studiul comportamentului
motric
Este cunoscut faptul că orice obiect fenomen sau proces are anumite însuşiri
proprii sau calităţi, ceea ce-l fac să se deosebeasc de altele.
Însuşirile la rândul lor pot fi cuantificate, deci cercetarea unui fenomen poate
fi sub două aspecte: calitativ şi calitativ.
Orice cercetător trebuie să cunoască încă de la început care sunt
caracteristicile fenomenului care trebuie studiate, care sunt caracteristicile
fenomenului ce trebuie studiate, aceste fiind calităţi distinctive care dau
specificitatea acestuia.
Prin analiză logică aceste caracteristici sunt desprinse şi sunt supuse analizei,
fiind exprimate în definiţii operaţionale.
Am obsevat faptul că atunci când studiem anumite activităţi sau acţiuni nu
putem să le diferenţiem decât prin descrierea aspectelor caracteristice, a celor de
ordin calitativ care reprezintă valoarea comportamentului tehnico-tactic a unui
jucător sau impresia tehnică şi artistică a unui gimnast, spre exemplu.
Specialiştii au formulat criterii obiective de apreciere a caracteristicilor
mişcării – coordonare, uşurinţă, eleganţă – tocmai în ideia de a diferenţia un
comportament motric de altul.
Pe lângă aprecierea calitativă foarte importantă este şi cea cantitativă,
aceasta conferă încredere şi precizie cercetării prin măsurarea obiectivă a unei
caracteristici.
Aspectele calitative dau posibilitatea prelucrării matematice, statistice,
grafice, stabilind în felul acesta o mulţime de relaţii cauzale deterministe şi
probabilistice. De pildă, numărul de pase, înlănţuirea acestora cu acţiunile tactice,
caracteristicile lor ne furnizează care este maniera de joc a echipei putând – în
acelaşi timp să-i facem o caracterizare.
Dacă măsurătorile sunt efectuate cu precizie – atletism, nataţie, tir,... oferă
posibilitatea specialiştilor de a le compara cu altele, în schimb în sporturile de
echipă – handbal – variaţia ridicată de acţiuni tehnico-tactice, imprevizibilitatea
mişcărilor efectuate individual sau în grup pune în faţa cercetătorului o mulţime de
probleme greu de rezolvat. Astfel, cercetătorul va selecta doar parametrii care pot
avea o exprimare în unităţi de măsură.
Obiectivitatea trebuie să fie regula de bază în aprecierea caracteristicilor
mişcării, iar însuşirea specifică a acesteia – indicatorul calitativ – este cea care face
diferenţa între doi competitori cu peformanţe sensibil apropiate.
Activitatea corporală în toată coplexitatea ei – filozofic, psihologic,
pedagogic, biofizic (fiziologic şi biochimic), igienic – este studiată de kineziologie.
Biomecanica este cea care studiază pe baza principiilor mecanicii, cu
adaptare la fiinţa vie, domeniul mişcărilor.
În concluzie analiza mişcărilor cuprinde:
 analiza calitativă cu cele două aspecte majore ale acesteia – analiza nominală
( identificarea şi numirea componentelor mişcării) şi analiza evaluativă
(diferenţierea mişcărilor după anumite caracteristici – ordonarea după o
caracteristică dată de un sistem de valori – analiza criterială sau indicarea
numărului de ordine al sosirii spotivilor într-o cursă – scalele ordinale);
 analiza cantitativă [stabilirea mărimii caracteristicilor mişcării prin operaţii de
numărare (discrete) sau măsurare (continue)].
Pentru analiza cantitativă sunt folosite cinematica – analiza spaţio-temporală
a mişcărilor fără a lua în considerare forţele care le produc (traiectoria, unghiul,
timpul/durata, viteza, acceleraţia, viteza şi acceleraţia unghiulară) şi cinetica
(dinamica) – analiza mişcărilor ţinând cont de forţele care le produc sau modifică
(masa, greutaea, forţa, impulsul, momentul forţei);
 analiza obsrvaţională – analiza comportamentului în condiţii fireşti ale
întrecerii, antrenamentului, ale trenului, sălii, a „performanţelor reale”. Cea mai
simplă tehnică de analiză este observarea fenomenologică realizată pe baza
văzului şi auzului.
Prin aceste tehnici se obţine o analiză structurală a caracteristicilor figurale
şi dinamice ale formei sub aspect calitativ.
În acest sens sunt întocmite liste de control pentu gruparea itemilor
observaţi: scop, sarcină, structură secvenţială a mişcării şi modalităţile de
coordonare dinamică, greşelile importante,, factori interni şi externi care
influenţează sau determină manifestarea sportivului în timpul activităţii
desfăşurate.
 analiza pe baza înregistrărilor oferă obiectivitate în ralizarea observaţiei şi o
poate face cu ajutorul unor aparate şi dispozitive mecanice, electronice, optice,...
Jerry N. Barham (citat de M. Epuran în: Metodologia cercetării activităţilor
corporale, Editura FEST, Bucureşti, 2005, p.284) arată că sunt folosite două tipuri
de instrumente:
- instrumente software (tabele, protocoale, grafice de înregistrare, formulare de
tip actografie sau movografie, tabele de evaluare, teste creion-hârtie, dar şi
„sofware routines”- consemne de folosire şi administrare a acestora );
- instrumente hardware (dispozitive, aparate, instalaţii de înregistrare şi măsurare
a caracteristicilor mişcărilor).
Deci trebuie amintit şi rolul fotografiei şi cinematografiei, actografiei,
dinamografiei, movografiei, spidografiei...
 analiza pe baza „reducţiei” şi prelucrării datelor
Reducţia reprezintă transformarea datelor inducţiei în aserţiuni cu caracter
generalizator. Toate datele colectate au nevoie de o transformare, ele trebuie
grupate, sintetizate, condesate, pentru a le da viaţă, pentru a fi utilizate în vederea
ameliorării teoriei şi practicii cunoscute.
Cercetătorii din domeniu au impus în ultima perioadă de timp, termeni ca: -
motologia ( studiul personalităţii – obiectul fiind motricitatea umană ca sinteză a
percepţiei trăirii, gândirii şi acţiunii);
- motografia (înregistrarea mişcărilor sub formă de urme luminoase în tehnici ca:
stereo-motografia, motogrammetria, tehnica infraroşu şi imaginile instantanee);
- fenografia – studiul mişcării aşa cum este ea realizată şi cum se prezintă direct
observaţia – obiectivat – prin metode cinematografice.
Analiza pentru a fi completă necesită trei puncte de vedere :
- funcţional (biochimic, fiziologic, psiho-fiziologic, senzorimotric, neuromotric);
- psihologic – aspectele comportamentale ascunse „convert” şi vizibile „overt” cu
cele două componente - motivaţia şi decizia;
- sociologic-cultural (condiţionarea gesturilor motrice de sistemul factorilor
determinanţi ai performanţei – cei 4A ai performanţei – sportivul este un „tot
unitar, un sistem integral”).
3.3.3. Instrumente, dispozitive şi aparate folosite pentru analiza mişcărilor
umane din punct de vedere kineziologic şi actografic.
Instrumente pentru analiza mişcărilor umane sunt grupate în patru
categorii:
a) Analiza mecanică:
- măsurarea lungimilor (roata de măsurare, compasul, banda metrică tip croitorie
şi ruleta, metrul de lemne);
- compasuri antropometrice;
- goniometre (raportor, flexometre, goniometru manual);
- măsurarea timpului (cronometrul, cronograful);
- măsurarea forţei (dinamometru palmar, pentru picioare şi spate, cablu
tensiometric, ergometre, platforme dinamometrice şi dinamografice pentru
măsurarea lucrului mecanic).
b) Analiza eficienţei:
- teste de performanţă (pentru viteza de locomoţie, viteza de mişcare a obiectelor
exterioare, pentru distanţa realizată prin locomoţie, săritură sau aruncare, pentru
forţa folosită, calitatea şi precizia mişcărilor, prin măsurarea distanţei faţă de
ţintă, dificultatea performanţelor, clasamente şi procentaje la concursuri şi
turnee);
- teste şi grafice de înregistrare (numărarea frecvenţei unei acţiuni, localizarea
acţiunii – de unde se execută o aruncare, unde pătrund loviturile pe spaţiul
porţii, lungimea traseului parcurs de sportiv pe teren într-un anumit timp,
eficienţa acţiunilor - ?%);
- scalele de evaluare şi măsurare.
c) Analiza fotografică şi cinematografică:
 pentru recoltarea datelor:
- fotografia statică (aparate de luat vederi, echipamente de prelucrare şi
proiectare);
- fotografia în mişcare (cinematografia)(aparate de luat vederi, echipamente de
proiectare);
- video şi televiziune, „videografie”(cameră de luat vederi, video-recorder şi
video-player pentru înregistrare şi redare, monitor video sau TV dublate de
înregistrări audio, devenit asfel „multimedia”);
 pentru sintetizarea datelor:
- sistem de digitizare / pe bază de „creion- hârtie”, conturul mişcării, al corpului
sau „punct şi linie” pentru analiza tehnicii prin proiectarea imaginilor pe hârtie,
digitizarea electronică – transformarea fiecărui punct al imaginii de pe monitor
– proiecţie de film – în cifre în sistemul axelor de coordonate, cu ajutorul
calculatorului;
 Analiza electronică
- pentru recoltarea datelor se folosesc sisteme electronice care colectează
informaţiile legate de mişcare prin:
...dispozitive de captare,
...traductori – mărimile fizice sunt transformate în semnale electrice,
...amplificator sau reductor de mărime a semnalelor,
...poligraf pentru vizualizarea datelor:
- ergogoniometru cu traductor de tip potenţiometru;
- electrodinamometru, pentru forţă şi torsiuni cu traductori
piezoelectrici;
- electrocronoscop pentru măsurarea timpului;
- electrocalorimetru pentru măsurarea lucrului mecanic şi energiei;
- ergometru;
- covor rulant;
- bicicletă ergometrică;
- scăriţa;
- analizator de gaze.
- pentru sintetizarea datelor
- sunt folosite tehnici similare ca şi în cazul înregistrărilor cinematografice.
Dispozitivele traductoare, amplificatoare, digitizare pot fi conectate la
calculatorul electronic, acesta prezentând rezultatele măsurătorilor sau testărilor.
Prezentăm în continuare parametrii cinematici şi unităţile de măsură ale
acestora, precum şi parametrii şi tehnicile biomecanice, utilizaţi în analiza
mişcărilor umane:
a) Parametrii cinematici şi unităţile de măsură:
- Timp (secunda)(t);
- Poziţie – coordonate rectangulare (2D)(3D)(metru)[x,y,(z)];
- Polare (2D)(metru, radian)(r,ө);
- Cilindrice (3D)(metru, radian, metru)(r, ө, z);
- Sferice (3D)(metru, radian, radian)(р,ө,ø);
- Deplasare liniară (metru)(s);
- Viteză liniară (m/s)(v);
- Acceleraţie liniară (m/s²)(a);
- Deplasare unghiulară (radian)(ө);
- Viteză unghiulară (radian/secundă – rad/s)(ω);
- Acceleraţie unghiulară (rad/s²)(α).

b) Parametri şi tehnici biomecanice:


Domeniul Parametrii Tehnici
Proprietăţile fizice ale Centrii articulaţiilor, centrii Norme, ecuaţii de regresie,
segmentelor masei, momentele inerţiei modele, măsurări discrete
Cronometre, aparate de măsurare,
filmare (plană şi tridimensională,
Cinematică Timp, deplasare rapiditate, electrogoniometre – plane şi 3D),
accelerare, încordare accelerometre, potenţiometre,
praguri, proprietăţi aparate foto-
optice, simulare pe computer etc.
Traducori de presiune, traductori
Forţă, impulsuri, distribuţia de forţă (piezoelectrici,
Cinetică (dinamică) presiunilor, tensiune piezorezistivi, ceramici,
manometre), platforme de forţă,
filmare plană şi 3D.
Proprietăţi electrice şi Praguri, proprietăţi contractile, Modelare, EKG, EMG, tehnici
electromagnetice structura musculară, activitati anatomice (disecţie, microscop
succesive electronicetc)
D.A.Dainty, 1987, p.7.

Înregistrarea acţiunilor prin tehnicile actografice şi movografice


Tehnicile actografice, movografice sau cinematografice sunt subsumate
metodei observaţiei. Această metodă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
de organizare:
- stabilirea obiectivelor (ce anume va observa);
- definirea precisă, clară şi completă a comportamentelor supuse observaţiei care
să nu permită confuzii;
- stabilirea subiecţilor care vor fi observaţi;
- unde şi când se fac observaţiile;
- durata şi periodicitatea observaţiilor;
- alegerea sistemului de observare şi a instrumentelor;
- verificarea „scenariului” şi a instrumentelor (acomodarea cercetătorului prin
aplicarea instrumentelor de lucru într-o şedinţă pilot);
- gruparea şi interpretarea datelor.
Tehnica actografică este caracterizată prin înregistrarea acţiunilor la vedere
pe hârtie sau cu ajutorul aparatelor (poligrafe sau actografe).
Această tehnică are ca scop înregistrarea acţiunilor, frecvenţa, durata,
corectitudinea şi eficienţa lor, dar şi alte caracteristici ce depind de subiect şi
condiţiile de desfăşurare.
Tehnica actografică are rol important în a studia atât conţinutul cât şi
caracteristicile activităţilor din jocurile sportive, ... , dar şi în analiza conţinutului
lecţiilor de antrenament sportiv sau chiar evoluţia înregistrată în timp în ramura de
sport respectivă.
Înregistrarea manuală „creion-hârtie” se poate face singur de
antrenor/metodist/cercetător sau ajutat de alţi operatori folosindu-se fişe de
înregistrare/protocoale/fişe machete.
Folosirea acestei tehnici de înregistrare este totuşi actuală deoarece decizia
trebuie luată în timpul jocului, deci informaţia trebuie să se întoarcă atunci, nu
după ce este prea târziu.
Atunci când trebuie să înregistrăm evenimente o putem face fie prin
înregistrare continuă marcând evenimentele pe „răboj” (Epuran, M.,(2005),
Metodologia cercetării activităţilor corporale, FEST, Bucureşti, p.293) sau cu
puncte; fie prin frecvenţa evenimentelor prin puncte sau înregistrarea duratelor.
Când înregistrările trebuie făcute pe intervale de timp, documentul folosit
poate să fie diferit.
Exemplu de indictori stabiliţi pentru înregistrarea acţiunilor dintr-un joc de
handbal necesare aprecierii cantităţii de oxigen consumată pe diferite faze de joc în
cele două momente ale jocului – atac şi apărare:
- spaţiul parcurs de jucătorul extremă pe faza I de atac;
- timpul necesar parcurgerii acestui spaţiu;
- puncte înscrise pe faze joc de jucătorul extremă;
- pase de gol date de extremă pe faze de joc...
Primii doi indicatori fiind esenţiali în determinarea VO 2max cosumat de
jucător pe faze de joc. Trasarea drumului parcurs de jucător este dublată de
cronometrare tocmai pentru a stabili raportul activităţi în timp.
Această modalitate de înregistrare întâmpină o mulţime de dificultăţi tocmai
datorită complexităţii fenomenului, dar şi a posibilităţilor limitate de percepţie,
înregistrare şi cronometrare, de aceea este recomandată împărţirea sarcinilor de
observare, cronometrare, înregistrare.
Pentru o bună reuşită este recomandată folosirea machetelor de teren tipărite
şi legate sub formă de caiet, deoarece pe o machetă trebuie înregistrată un număr
limitat de acţiuni şi date, pe o anumită durată de timp, dar şi numărul acţiunilor
propuse pentru observare.
Înregistrările se fac pentru a cunoaşte fenomenul mai bine,dar şi pentru a
realiza legături între diferite aspecte urmărite în cercetare.
De asemenea au rolul de a observa parametri de joc, mijloacele tehnico-
tactice ale fiecărui jucător, dar şi de a aprecia eficienţa acţiunilor întreprinse de
jucător.
Totodată au rolul de a stabili planul de pregătire individual, transpunerea în
planul de pregătire a valorilor parametrilor de joc, precum şi ca elemente apar în
timpul solicitărilor psihofizice pe faze de joc.
Pentru mărirea preciziei şi eficienţei înregistrărilor realizate de cercetător se
foloseşte actograful.
Fără a ne opri asupra modului de funcţionare a actografului trebuie precizat
că este un mijloc greu de utilizat, chiar dacă necesită puţină prelucrare în faza de
informare operativă a antrenorului pentru a analiza orice activitate.
Folosirea înregistrărilor video este de preferat acestei tehnici.
De remarcat este faptul că atunci când se urmăreşte înregistrarea
caracteristicilor efortului depus de un jucător ca urmare a deplasării lor în teren,
actograful este un instrument foarte bun (Epuran, M., 1954).
Deoarece azi volumul de informaţii este uriaş şi trebuie să le prelucrăm
repede din diferite puncte de vedere avem nevoie tot mai mult de calculatorul
electronic.
Folosind softuri simple se pot obţine informaţii exacte şi valoroase:
- timpul pe fiecare manifestare comportamentală;
- timpul necesar observaţiei;
- care este frecvenţa manifestărilor urmărite;
- cât timp are loc manifestarea comportamentală;
- care este media celor care apar din nou;
- care este procentul fiecărei categorii de comportament raportat la durata
observaţiei.
Dacă ne referim la jocurile sportive, prin folosirea unor softuri mai
dezvoltate se pot înregistra acţiuni şi comportamente individuale, dar se pot
prelucra procetual pe genuri de acţiuni şi comportamente, pozitive sau negative,
puncte marcate, pase de gol, greşeli tehnice sau tactice, intercepţii,..., în cele două
momente ale jocului – atac şi apărare, pe posturi, în superioritate sau inferioritate
numerică – situaţii speciale de joc.
Este necesară codificarea datelor şi alcătuirea programelor de prelucrare
statistică.
Un mare avantaj al calculatorului electronic este aceea de a informa prin
afişarea imediată, în timpul activităţii, antrenorii, arbitrii, spectatorii.
Dintre jocurile sportive, baschetul este cel care beneficiază de programe
complexe de înregistrare şi interpretare cu ajutorul actografului electronic (terenul
este codat pe 46 de zone, sunt codate numerele, matricola jucătorulor, timpul de
acţiune, succesul sau eşecul acţiunii – tastarea se face de doi operatori, unul
dictează infracţiunile din teren, iar programul calculatorului este prevăzut cu
instrumente de tabelare, grafice, frecvenţe şi procente)(G.Hagedon, D.,Enrich,
G.,Schmidt - 1980).
O altă modalitate de înregistrare a comportamentului operator al sportivului
este aceeea a arbitrajului computerizat (gimnastică şi box – activităţi mai puţin
complexe decât cea a sporturilor euristice).
*
Pentru a realiza o exprimare grafică a ceea ce se observă s-a introdus
movografia – stenografie a mişcărilor.
Este folosită cu succes în dans, coregrafie, scrimă, patinaj, gimnastică, lupte.
Asfel, în 1975, Berta Tovissi de la IEFS Bucureşti propune utilizarea acestei
metode de înregistrare a mişcărilor în gimnastică. Simbolurile create fiind pentru a
reprezenta sistemul de referinţă, direcţia, structura propriu-zisă a execuţiei
observate direct. Tehnica este folosită cu succes şi pentru planificarea instruirii.
*
Doar, ca şi titlu informativ, este bine să amintim că şi folosirea
simulatoarelor şi a trenajoarelor reprezintă pentru sportul de performanţă surse de
informaţii atât de natură biomecanică cât şi fiziologică, despre subiecţii supuşi
aceloraşi cerinţe de efort (intensitate, durată, ritm, tehnica de execuţie...), prin
simulatoare urmărindu-se modelarea analogă, iar prin trenajoare cea funcţională,
dar fară a le exclude valoarea de sistem – analog – funcţional.
*
După cum am precizat anterior înregistrările video pot fi folosite pentru
cercetători. Preluarea datelor obţinute, permite cuantificarea evenimentelor în
raport de timp – operaţie esenţială unei analize tehnico-tactice.
Pentru a realiza o informare cât mai completă, prin intermediul văzului şi
auzului s-a trecut la combinarea tehnicilor foto – cinematografice cu cele video şi
audio fapt ce a condus la dezvoltarea multimedia.
Astăzi se poate vorbi cu adevărat de „ultima generaţie” de tehnici pentru
înregistrarea comportamentului sportiv şi care este numită pe drept cuvânt
modernă.
O modalitate complexă de studiu şi măsurare a mişcărilor şi care oferă
informaţii valoroase, dar şi modalităţi de analiză calitativă şi cantitativă, este
alcătiuită din:
- aparate şi camere de luat vederi;
- un calculator performant;
- un videoproiector;
- programe şi softuri diferite.
Un asfel de sistem se află în dotarea I.N.C.S. din Bucureşti şi care este
folosit pentru realizarea de: kinograme, strobograme, transformarea imaginilor în
date numerice şi care are un program prevăzut cu posibilităţi de analiză numerică,
statistică şi grafică, export pe CD/DVD.
Sportul de performnaţă este beneficiarul unei tehnologii prin care este
posibilă trasarea drumului mai multor sportivi prin intermediul informaţiilor venite
de la satelit. Deci s-a trecut evolutiv de la trasarea drumului parcurs de sportiv pe
macheta terenului – actografa manuală – la trasarea drumului pe ecranul
calculatorului – actografia electronică – şi în cele din urmă la trasarea drumului
parcurs de sportiv pe baza informaţiilor furnizate de sateliţi.
Pentru acest gen de cercetare se foloseşte tehnica aerospaţială Global
Positioning System (GPS), transferul de date fiind de la jucător la monitor central
prin tehnica Global System for Mobile Comunication (GSM) care procesează
informaţiile în timp real.
Sportivul în acţiune poartă un sistem GPS pentru a putea fi localizat şi are un
modul de transfer de date. Acesta este un proiect „Realtrace” al I.N.C.S.
(D.Boboc,2003).
Tot o realizare modernă de succes pentru sportul de performanţă este
folosirea echipamentului Polar prin intermediul căruia pot fi obţinute informaţii
valoroase în ceea ce privesc variaţiile funcţionale ale organismului în timpul
efortului.
Parametrii funcţionali sunt înregistraţi şi transmişi în timp real de la
sportivul aflat în plin efort prin metoda telemetrică, putându-se în acelaşi timp
vizualiza activitatea funcţiilor implicate în efortul desfăşurat.
Acest sistem are un rol deosebit de important în proiectarea activităţii, în
sensul dirijării capacităţii de performanţă.