Sunteți pe pagina 1din 126

RODICA CHIRIEAC CODRINA ANCUȚA

Editura Gr. T. Popa, U.M.F. Iaşi


2009
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
RODICA, CHRIEAC
Noțiuni de balneofizioterapie – curs pentru studenții Facultății de
Bioinginerie Medicală/ Rodica Chirieac, Codrina Ancuţa - Iaşi:
Editura Gr. T. Popa, 2009.
Bibliogr.
ISBN 978-973-7682-81-9

I. Ancuța, Codrina

Referent ştiinţific:
Prof. Dr. ADRIANA - SARAH NICA
U.M.F. „Carol Davila“ București

Tehnoredactare computerizată: ing. Sorin Popescu

Coperta: ing. Sorin Popescu

Editura „Gr. T. Popa”


Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi
Str. Universităţii nr. 16

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin autorului şi Editurii „Gr.T. Popa" Iaşi.
Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată sau transmisă prin nici un mijloc, electronic
sau mecanic, inclusiv fotocopiere, fără permisiunea scrisă din partea autorului sau a edi-
turii.

Tiparul executat la Tipografia Universităţii de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" Iaşi


str. Universităţii nr. 16, cod. 700115, Tel. 0232 267798 int. 231, Fax 0232 211820
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Capitolul 1

INTRODUCERE

Existenţa factorilor fizici şi intervenţia lor benefică este cunoscută de


foarte multă vreme. Trecerea timpului a adus numeroase clarificări în direcţia
mecanismelor de acţiune ceea ce a determinat extinderea domeniilor de ac-
tivitate aşa încât ei sunt prezenţi astăzi, având rol încontestabil, în domeniul
medicinii profilactice, curative şi de recuperare.
Este foarte important să subliniem de la început că valoarea factorilor
fizici constă în forţa şi capacitatea lor de a interveni la nivel local, pe zona pe
care au fost aplicaţi, dar şi regional şi /sau sistemic, acţiunea fiind susţinută de
răspunsuri vasculare, metabolice, reflexe (cuti- viscerale, axonale, etc).
În acest cadru este foarte necesar să ne reamintim câteva aspecte şi
anume:
ƒ celula, unitatea de bază a organismelor vii este considerată un sistem
electric;
ƒ celula în repaus are încărcătură electrică, cu sarcini pozitive şi nega-
tive, la exteriorul şi respectiv la interiorul membranei;
ƒ activitatea electrică celulară, tisulară poate fi culeasă prin diferite mij-
loace tehnice (ekg, emg, eeg) fiind elemente extrem de utile în inter-
pretarea funcţiei organelor;
ƒ intervenţia unui stimul electric determină depolarizarea membranei,
activarea pompelor de natriu şi potasiu şi un răspuns metabolic şi
energetic al celulei;
ƒ pe acest tip de răspuns se bazează în special electroterapia de joasă şi
medie frecvenţă.

1
Noțiuni de balneofizioterapie

În sprijinul activităţii factorilor naturali mai trebuie subliniat şi:


ƒ capacitatea celulei (prin structurile sale) de a integra factorul meca-
nic, radiaţia electromagnetică (luminoasă, ultravioletă), sau ultrasu-
netul;
ƒ proprietatea factorului termic de a induce vasodilataţie a cărei inter-
venţie este de necontestat în ceea ce înseamnă buna funcţie celulară
şi tisulară;
ƒ răspunsul adaptat al tegumentului, aparatului locomotor, sistemului
nervos central şi periferic la intervenţia factorilor externi, termici,
mecanici, hidrici, kinetici, etc;
ƒ calitatea mediului acvatic de a fi cel mai prielnic pentru antrenamen-
tul muscular şi articular, dat fiind intervenţia principiului Arhimede
sau a presiunii hidrostatice care facilitează mişcarea segmentelor
aparatului locomotor şi circulaţia sanghină;
ƒ valoarea kinetoterapiei în promovarea mişcării, contracţiei muscu-
lare, în menţinerea sau refacerea performanţelor cardiovasculare,
sau a controlului motor, etc;
Aceste argumente şi încă multe altele au făcut ca factorii fizici să treacă
peste dimensiunea timp şi să devină instrumente utile unor activităţi profilac-
tice, terapeutice şi de recuperare, acest din urmă aspect conturându-se din ce
în ce mai mult în ultima perioadă pentru că numeroase boli câştigate, congeni-
tale sau accidente se însoţesc de dizabilitate, de imposibilitatea bolnavului de
a face faţă solicitărilor vieţii de zi cu zi, casnice, profesionale, sau sportive, etc.
Sub acest raport al bolnavului dizabilitat, al bolnavului ce trebuie ajutat
pentru a trăi în condiţii cât mai bune a apărut necesitatea de a re-educa, de a
recupera şi de a re- abilita.
Şi în acest cadru factorii naturali s-au dovedit benefici, ei putând
stimula contracţia musculară când voluntar aceasta nu se poate produce, sau
atunci când dorim să creştem performanţele articulare, musculare, cardiace,
sau când vrem să iniţiem mișcarea într-un hemicorp paralizat sau să facem ca
un bolnav să se autoîngrijească.

2
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

În concluzie, trebuie să existe convingerea că medicina de recuperare


este un domeniu de mare importanţă şi de mare viitor pentru că pe de o parte
există necesitatea unei vieţi şi activităţi ce trebuie să se dezvolte în condiţii op-
time iar pe de altă parte ştiinţa şi tehnica elaborează tot mai multe argumente
în sprijinul înţelegerii mecanismelor de reconsiderare a funcţiilor pierdute.

Recuperarea medicală se axează pe menținerea/ recâştigarea funcției


unui aparat sau sistem, sau a organismului în totalitate; funcția este
cheia care menține sau reface independența şi calitatea vieții. Factorii
fizici naturali şi artificiali aplicați metodic dețin rolul principal în acest
context.

3
Noțiuni de balneofizioterapie

Capitolul 2

FACTORII FIZICI,
MEDICINA FIZICĂ ŞI RECUPERAREA
MEDICALĂ

Noţiuni generale
Fizioterapia, balneofizioterapia, medicina fizică sau terapia fizică sunt
termeni ce definesc o ramura a medicinii care a apărut din vechime şi care s-a
dezvolat mereu fiind legată constant de aplicarea factorilor fizici, naturali şi
artificiali în scop terapeutic.
Primele comentarii despre utilitatea terapeutică a acestor agenţi
aparţin lui Hipocrat care (460 î. e. n.) apreciază în scrierile sale efectele masa-
jului şi ale hidroterapiei.
Factorii fizici utilizaţi în practică din depărtate timpuri sunt: apa simplă
(hidroterapia), apa minerală (balneoterapia, crenoterapia), gazul natural,
nămolul (peloidoterapia), curentul electric (electroterapia), căldura (ter-
moterapia), climatul (climatoterapia), masajul (masoterapia); din secolul al
XXI-lea s-a mai adăugat: terapia prin mişcare (kinetoterapia), cu câmpuri mag-
netice (magnetoterapia), cu lumină polarizată şi lumină laser (laserterapia).
Toţi aceşti factori acţionează prin modificarea reactivităţii locale, region-
ale şi/sau generale. Intervenţia lor este urmată de reacţii celulare, vasculare,
neuro- endocrine şi metabolice, cu eliberare de mediatori biologici, cataboliţi
acizi, hormoni, produşi ce au capacitatea de a stimula procese adaptative.
Aceşti factori sunt folosiţi de îndelungată vreme în terapia aparatului
musculo-scheletal deteriorat de afecţiuni reumatismale sau traumatisme, la

4
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

început de manieră empirică, apoi din ce în mai susţinută de datele stiinţifice şi


medicina bazată pe dovezi; în ultimii 40 de ani această direcţie de asistenţă
medicală s-a dezvoltat foarte mult îmbrăţişând noi teritorii, de profilaxie şi mai
ales de reeducare funcţională.
Factorii fizici aparţin specialităţii medicale cunoscută sub numele de
Medicină fizică, care are astăzi scopuri bine definite.
Medicina fizică modernă începe la Londra în secolul XIX unde se infiripă şi
se dezvoltă preocupări de refacere şi menţinere a funcţiilor musculo-articulare.
Dizabilităţile locomotori apărute după cel de al II-lea război mondial şi
după epidemia de poliomielită din aceeaşi perioadă au fost elementele princi-
pale care au impulsionat dezvoltarea Medicinii fizice favorizând orientarea ei
către reeducare funcţională şi recuperare medicală, dat fiind mijloacele fizice
pe care le posedă şi care au capacitatea să acţioneze asupra deficitului func-
ţional, într-o manieră particulară, total diferită de cea oferită de medicament.
În 1973 Wood a prezentat un concept nou lumii medicale, ce a atras
atenţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, prin care a arăta că numai caracteri-
zarea din punct de vedere clinic a unei boli este insuficient pentru a contura
dimensiunile reale ale acesteia şi de aceea considera el, este obligatoriu a se
defini concomitent cu aspectul clinic şi pe cel funcţional şi social.
Problema a fost mult dezbătută şi în 1980 OMS a hotărât completarea
CIM (Clasificarea Internaţională a Maladiilor) cu CIH (Clasificarea Internaţională
a Handicapului).
In cadrul nou creat s-au evidenţiat mai multe aspecte şi direcţii de dez-
voltare care au pătruns în practică an de an. Printre primele elemente stabilite
a fost şi acela că impactul bolii asupra oranismului are mai multe variabile aşa
încât s-au definit o serie de termeni care exprimă dimensiunile reale ale îm-
bolnăvirii: incapacitatea, dizabilitatea şi handicapul.
Incapacitatea/ impaierment reflectă suferinţa organică, corespunde
unei pierderi de substanţă şi unei alterări funcţionale.
Dizabilitatea/ deficienţa (rezultatul incapacităţii) exprimă reducerea
parţială sau totală a resurselor de prestare a unei activităţi, de locomoţie, de
comunicare, comportamentală, etc.

5
Noțiuni de balneofizioterapie

Handicapul (dezavantajul social) corespunde prejudiciului pe care defi-


cienţa sau incapacitatea îl crează subiectului. El reflectă consecinţele sociale,
economice, culturale, etc, pe care le suportă bolnavul în contextul bolii.
In acest spaţiu nou, modalitatea de a prelua un pacient s-a îmbunătăţit,
au apărut alte dimensiuni, pe lângă tratamentul etiologic, patogenic şi simp-
tomatic s-a implementat şi reeducarea funcţională, activitate medicală care
porneşte totdeauna de la existenţa unui deficit. S-a conturat astfel un nou
segment al medicinii, recuperarea medicală, direcţie specială de asistenţă
medicală care are obiective şi mijloace particulare de angajare în practică.
Recuperarea medicală, readaptarea funcţională, resocializarea, repro-
fesionalizarea sunt activităţi ce au ca scop reducerea deficitului funcţional,
ameliorarea calităţii vieţii şi reproiectarea familială şi socială a dizabilitatului.
Factorii fizici artificiali şi naturali s- au dovedit a fi mijloace utile, in-
strumente active de reeducare a funcţiei aparatului locomotor. În ultimi 30 de
ani şi alte stări patologice, de la nivel cardiovascular, pulmonar, neurologic
central şi periferic au în strategia managementului şi factori fizici deoarece
aceste maladii alterează performanţele pacientului, inducând pe lângă starea
de boală şi un deficit funcţional care diminuă abilitatea şi capacitatea profe-
sională, sportivă şi chiar autoservirea şi autoîngrijirea.
În numeroase ţări din Europa şi America de Nord s-a constituit şi a fost
acceptată ca specialitate medicală bine individualizată, Medicina fizică şi recu-
perarea medicală, sau Rehabilitation, sau Reeducation functionell, sau
Fizioterapia, sau pe scurt Rehab care are ca scop aplicarea de măsuri menite să
prevină, să reducă, sau să elimine deficienţele funcţionale, fizice, psihice şi
consecinţele sociale şi economice ale dizabilităţiii sau handicapului.
Aplicarea metodică, coordonată, încă de la debutul maladiei cu carac-
ter invalidant de acţiuni specifice menite să refacă capacitatea funcţională şi
de muncă este obligatorie în această etapă de dezvoltare a medicinii şi a lumii.
Aşadar, în conceptul actual promovat de OMS, maladia şi deficienţa ne-
cesită îngrijiri medicale şi/sau chirurgicale cu viză etiologică, patogenică sau
simptomatică utilizând factori chimici (medicamente), fizici (balneo- electro-
maso- kinetoterapici), psihologici; incapacitatea sau dizabilitatea generate de

6
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

boală impun măsuri de recuperare medicală, iar handicapul măsuri de recu-


perare medicală şi socio- profesională.
OMS recunoaşte Medicina fizică şi Reabilitarea ca pe o “specialitate
medicală independentă care se preocupă de promovarea funcţiilor fizice şi
cognitive, de promovarea activităţilor profesionale, sportive şi de autoîngrijire
în condiţii optime menţinând calitatea vieţii la standarde superioare, prin
modificarea factorilor personali şi ambientali“. Modelul bio-psiho- social al re-
cuperării medicale este acceptat de Organizaţia Naţiunile Unite care în Cartă
evidenţiază dreptul fiecărei persoane la acest tip de asistenţă.
In 1978 Academia Română de Ştiinţe Medicale recunoaşte pentru ţara
noastră şi defineşte specialitatea medicală numită Recuperarea Medicală: “ca
o activitate complexă, medicală, educaţională şi socio- profesională menită să
restabilească cât mai deplin funcţiile pierdute de un individ şi să dezvolte me-
canisme compensatorii, care să-i asigure posibilitatea de muncă şi autoservire,
respectiv o viaţă activă, cu independenţă economică şi socială”.
Aşadar, reabilitarea medicală asistă populaţia cu dizabilităţi să câştige
independenţă şi self determinare.
Medicina fizică şi recuperarea medicală este un sistem multidisciplinar
în care responsabilitatea de coordonare revine medicului recuperator.
Tratamentul, întotdeauna individualizat are la bază interacţiunea medic-
pacient dar şi medic-familie, medic-kinetoterapeut/fizioterapeut, medic-specia-
list în terapie ocupaţională; activitatea poate fi efectuată numai de persoane
calificate care trebuie să se adapteze personalităţii bolnavului, nivelului cultural
şi de înţelegere al acestuia.
Terapia cu factori fizici are şi contraindicaţii generale şi speciale.
Contraindicaţiile de ordin general sunt: stările febrile, caşectice,
hemoragice, afecţiunile acute, sau etapele de acutizare a celor cronice, tu-
morile maligne, bolile de sânge, bolile psihice, sarcina.
Contraindicaţiile speciale vor fi prezentate la fiecare capitol.

7
Noțiuni de balneofizioterapie

Capitolul 3

MIJLOACE TERAPEUTICE

III. 1. ELECTROTERAPIA

III. 1. 1. Aspecte generale


Electricitatea este o energie fundamentală a naturii constituită din sar-
cini negative şi pozitive, care este utilizată în practică sub formă de curent
electric.
Definiție: Electrologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul acţiunii unor
factori fizici precum: curentul electric (constant sau variabil), radiaţia electro-
magnetică (unde scurte, radar, etc) şi undele sonore (ultrasunete).
Electroterapia înseamnă aplicarea energiei electrice asupra unei regiuni
sau a organismului în totalitate, în scopul obţinerii de efecte terapeutice.
Istoria electroterapiei începe acum 3000 ani odată cu utilizarea peştelui
torpedo în tratamentul unor afecţiuni articulare; Galen (131-200 î e n) este pri-
mul care se referă în scrierile sale la şocuri electrice folosite în terapie cu ajuto-
rul acestui peşte.
Bazele teoretice ale terapiei încep să se dezvolte în secolul al XVIII- lea fi-
ind legate de numele lui Galvani. Sub raport ştiinţific istoria electroterapiei, a
stimulării electrice începe în secolul al XIX-lea, cu descoperirea lui Leyden Jar, care
a folosit primul generator de curent în scop terapeutic. Nume ca Guericke, Frank-
lin, Volta marchează evoluţia acestei modalităţi terapeutice, dar părintele electro-
terapiei moderne este considerat Guillaume Duchenne.

8
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Dat fiind că aplicarea acestei forme de energie stimulează sau amplifică


un răspuns fiziolgic al organismului pentru a obţine un beneficiu terapeutic,
pentru acest tip de activitate se folosesc şi termenii de electrostimulare sau
terapie electrică.

Noțiuni de fizică
Curentul electric apare ca urmare a deplasarii sarcinilor electrice, a
electronilor, de la polul (+ ) la polul (- ) în vid sau de-a lungul unui material nu-
mit conductor.
Există două tipuri de curent electric:
ƒ direct, continu: direcţia electronilor nu se schimbă;
ƒ variabil/alternativ: electronii îşi schimbă direcţia constant.
Există trei tipuri de conductori, de gradul I (metalici), de gradul II (elec-
trolitici) şi de gradul III (gazoşi). În cazul conductorilor de gradul doi (acizi, baze,
săruri) şi trei trecerea curentului electric este însoţită de mobilizarea ionilor.

Clasificarea curentului electric folosit în terapie:


ƒ după frecvenţă:
- curentul galvanic/constant/continu, a cărei frecvenţă este “0”;
- curentul alternativ/variabil: - de joasă frecvenţă (1- 1000Hz);
- de medie frecvenţă (1000-10000 Hz);
- de înaltă frecvenţă (peste 100000 Hz);
ƒ după direcţie:
- unidirecţional (polarizat) se caracterizează prin lipsa oscilaţiilor par-
ticulelor faţă de poziţia iniţială fapt ce determină existenţa efectelor
polare; din această categorie fac parte curentul galvanic, curentul cu
impulsuri cu pantă bruscă şi progresivă;
- bidirecţional (nepolarizat) se caracterizează prin prezenţa oscilaţiilor
particulelor în raport cu poziţia iniţială; la această formă se remarcă
absenţa efectelor polare, ceea ce înseamnă absenţa riscului de arsură
chimică la contactul cu metalele;

9
Noțiuni de balneofizioterapie

ƒ după organizarea temporală a undelor electrice:


- curent alternativ, când undele electrice se succed fără intervale libere;
- curent cu impulsuri (pulsaţi), când undele sunt separate de intervale
libere;
ƒ după forma undei:
- impulsuri mono- sau bifazice simetrice, asimetrice, rectangulare, sinu-
soidale, exponenţiale, triunghiulare, etc.

Frecvenţa: numărul de cicluri (unde) pe secundă; se exprimă în hertzi (Hz);


Intensitate: amplitudinea (magnitudinea) curentului;

Fig. nr. 1. (A) aplicaţie monopolară (un electrod pe muşchiul afectat),


(B ) bipolară (ambii electrozi pe muşchiul afectat),
(C) cvadrupolară (patru electrozi pe aria ţintă)
10
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Lungimea de undă: distanţa dintre două unde;


Impuls: un eveniment electric izolat, separat de următorul printr-o pe-
rioadă definită de timp ;
Tren de impulsuri (cicluri): secvenţe repetitive de impulsuri ;
Parametrii de stimulare sunt reprezentaţi de: forma impulsului, durata
impulsului, durata pauzei, polaritate, intensitate (strength);
Electrod terapeutic. Un canal electric are 2 electrozi, care se plasează
pe corpul pacientului; electrozii formează un circuit între generator şi ţesut.
Electrodul terapeutic este material bun conducător (metal, carbon im-
pregnat cu silicon) care permite transferul electricităţii către ţesuturi; are forme
diferite (dreptunghiular, ovalar, rotund, special- Scherbah) şi dimensiuni vari-
abile (este punctiform: pentru trigger points, punct de acupunctură, sau punct
motor şi mare); electrodul mic este cel activ, iar electrodul mare este considerat
indiferent; densitatea curentului este invers proporţională cu mărimea electro-
dului; aplicarea electrozilor se face direct sau la periferia zonei dureroase, sau pe
dermatomul, miotomul sau sclerotomul ce corespund nervului afectat. Între
electrod şi tegument este nevoie de un mediu de contact (apă, gel).
Orientarea electrozilor: poate fi monopolară, bipolară, sau cvadrupo-
lară; în aplicaţia monopolară electrodul care stimulează este plasat pe ţesutul
ţintă şi este electrodul activ.
Modularea este un fenomen fizic prin care amplitudinea, frecvenţa,
durata impulsului pot să fie schimbate pe perioada unui tren de impulsuri cu
scopul de a îndepărta acomodarea, proces ce apare pe parcursul sedinţei şi
scade randamentul terapeutic.
Rezistența este capacitatea conductorului de a se opune trecerii fluxu-
lui de electroni; aceasta depinde de tipul materialului, diametrul conductoru-
lui, temperatură; unitatea de măsură este ohm-ul.
Impedanța este capacitatea ţesuturilor vii de a opune rezistenţă la tre-
cerea curentului electric. Osul şi grăsimea au impedanţa cea mai mare iar ner-
vul şi muşchiul cea mai mică.
Capacitate este abilitatea ţesuturilor de a stoca sarcini electrice.

11
Noțiuni de balneofizioterapie

Fig. nr. 2. Modularea ca fenomen fizic

Noțiuni de electrofiziologie
Celula este unitatea de bază a organismelor vii; ea este considerată un sis-
tem electric datorită calităţii pe care o are membrana de a prezenta potenţial

12
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

electric; în repaus, la exterior există sarcini pozitive iar la interior negative. Această
proprietate explică de ce energiile fizice, precum curentul electric, câmpul mag-
netic, electromagnetic sau ultrasunetul pot să influenţeze activitatea acesteia.
Trebuie subliniat că celula nervoasă şi musculară sunt cele mai sensibile
la agentul electric.
Răspunsul celular la aplicarea unui stimul este de fapt consecinţa unui
proces de depolarizare, mecanic sau fotochimic.

Activitatea bioelectrică a celulei. In stare de repaus, procesele fizice şi


chimice de la nivelul membranei celulare sunt în stare de echilibru. Intervenţia
unui stimul tulbură această stare şi declanşază o serie de evenimente.
Potenţialul de membrană. La nivelul membranei celulare se înregistrează
în repaus, un echilibru între forţele electrice dispuse pe faţa internă şi externă a
celulei, fenomenul este numit potenţial de repaus (de 70mV pentru celula ner-
voasă). Rolul determinant îl au ionii de Na2+ şi de K+, aflaţi în concetraţii diferite
în mediul intra şi extracelular; ionii de Na2+ se află la exteriorul celulei în conce-
traţie de 142- 145 mEq/l iar în interior de 10-12mEq/l; cei de K+ au o concen-
traţie extracelulară de 4mEq/l şi de 140-155mEq/l intracelular. Această diferenţă
este susţinută de un mecanism consumator de energie, de la nivelul mitocon-
driei, numit pompă ionică. Pompa de sodiu este cea mai puternică.

Fig nr. 3.
Potenţialul
de membrană

13
Noțiuni de balneofizioterapie

Un stimul ce atinge membrana celulară produce modificări ce se petrec


în miimi de secundă, procesul fiind cunoscut sub numele de excitaţie; mem-
brana stimulată devine permeabilă ionilor de Na2+ ceea ce declanşază un flux
ionic, de conducere a acestora către interiorul celulei aşa încât faţa externă a
celulei devine negativă (depolarizată), proces ce se petrece la catod; prin
fenomenul de depolarizare nivelul potenţialului creşte brusc şi apare potenţial
de acţiune şi în consecinţă membrana transmite un semnal.
Durata deschiderii canalelor de sodiu este foarte scurtă, de 0,1ms. După
acest interval canalele se închid, membrana se repolarizează, se deschid canalele
de potasiu voltaj-dependente, K+ iese din celulă (1ms) şi se restaurează echilibrul
electric al membranei (sarcinile pozitive la exterior şi negative la interior).
În perioada de depolarizare celula este în incapacitate de a percepe
alte semnale (perioada refractară absolută).

E X T E R IO R

Fig nr. 4. Încărcătura electrică a membranei şi


dispunerea ionilor intra- şi extracelular
14
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Potenţialul de acţiune se propagă de-a lungul nervului din aproape în


aproape şi aceasta este apanajul fibrelor nemielinizate, sau saltator în fibrele
mielinizate, unde conducerea este rapidă şi cu consum energetic redus.
În fibrele nervoase nemielinizate, unda se propagă de manieră bidirec-
ţională după „legea totului sau nimic”.
Ajuns la extremitatea traiectului anatomic potenţialul de acţiune elibe-
rează neurotransmiţători, iar aceştia au capacitatea să stimuleze un nou po-
tenţial de acţiune în ţesutul ţintă (nerv sau muşchi).

Condiţiile care determină un răspuns din partea unui stimul electric


aplicat sunt: intensitatea, timpul util şi bruscheţea curentului.
Dacă intensitatea creşte lent stimulul devine ineficace, chiar la valori
mari. Proprietatea unui stimul cu pantă lină (triunghiular, exponenţial, trape-
zoidal) de a nu declanşa o stimulare se numeşte acomodare. In cursul acomo-
dării fenomenul de transport ionic prin activitatea pompei de sodiu nu se mai
produce.
Fibrele nevoase şi musculare normale şi patologice se comportă diferit
în procesul de acomodare; fibrele nervoase motorii normale şi muşchii striaţi,
inervaţi se acomodează, în timp ce fibrele musculare denervate nu se aco-
modează la impulsurile cu pantă lină.

Activitatea bioelectrică a celulei musculare este cunoscută de foarte


multă vreme, electromiograma este un element elocvent în această direcţie şi
totodată extrem de valoros pentru diagnostic şi urmărirea tratamentului.
Transmiterea neuromusculară. Fiziologic muşchiul şi nervul alcătuiesc o
unitate funcţională, numită unitate motorie (Sherinton). Fibrele musculare care
alcătuiesc o unitate motorie sunt inervate totdeauna sincron şi intră în contrac-
ţie tot sincron. Impulsul nervos ajunge la muşchi la nivelul plăcii neuromotorii
(sinapsa neuromusculară) şi de aici se distribuie la întregul corp producând con-
tracţia; joncţiunea neuromusculară funcţionează ca o sinapsă banală.
Fiziologic, fibra musculară se contractă la primirea unui impuls transmis
de nerv. Aplicarea unui stimul electric extern induce contracţia dacă excitantul
se aplică pe punctul motor, sau direct pe corpul muscular.

15
Noțiuni de balneofizioterapie

Caracteristicele electrice ale pielii. Organismul uman din punct de ve-


dere electrofiziologic este considerat o soluţie electrolitică, izolată la exterior
de stratul cutanat care este considerat o rezistenţă electrică a cărei valoare
depinde de numărul şi starea porilor tegumentari, de gradul vasodilataţie, de
starea de umiditate, etc. Rezistenţa cutanată se măsoară în ohmi. Ea este in-
vers proprorţională cu suprafaţa electrodului.

ƒ un nerv este activat de un stimul fizic (presiune, temperatură,


curent electric) sau chimic (neurotransmițători, hormoni);
ƒ fluxul ionic alunecă progresiv de-a lungul fibrei nervoase către țintă;
ƒ la sfârşitul traiectului anatomic, la nivelul joncțiunii (nerv- nerv sau
nerv- muşchi) se eliberează neurotransmițători;
ƒ ținta la care ajunge infuxul nervos (nerv sau muşchi) este activată.

Efectele biologice ale curentului electric


- antialgic (blocarea transmiterii durerii);
- ionizant (facilitează penetrarea transcutană a unor substanţe chimice
şi migrarea tisulară a ionilor);
- excitomotor (induce contracţia independent de voinţa persoanei);
- vasodilatator, nutritiv;
- antiedematos, rezorbtiv;

Efectul antalgic. Curentul electric este utilizat în tratamentul durerii


acute şi cronice de mai bine de 100 ani.
Se acceptă mai multe mecanisme în explicarea efectului anti-durere:
- blocarea conducerii impulsului prin fibrele nervoase senzitive;
fenomenul apare la anod, poartă numele de galvanism şi are la bază
procesul de hiperpolarizare pozitivă (absorbţie de electroni);
- capacitatea ionizantă; într-un câmp electric ionii şi particulele tisu-
lare se mobilizează şi se orientează către polul de semn contrar; ap-
licaţia favorizează şi pătrunderea transcutană de ioni şi molecule
din mediul extern;
16
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Fig nr. 5. Controlul de poartă

- controlul de poartă medular ; în 1965 Melzac şi Wall au prezentat un


mecanism de control al durerii, prin care fibrele A (mielinice, cu con-
ducere rapidă, de 130m/sec) stimulate pot bloca transmiterea influxu-
lui dureros ce este condus prin fibrele C nemielinizate (ce au viteză re-
dusă de transmitere de 30m/sec) cu ajutorul unui neuron inhibitor
aflat în cornul medular posterior. Conform acestei teorii stimulul elec-
tric (ce pleacă de la exteroceptori) poate închide poarta interceptând
astfel transmiterea influxului dureros prin fibrele C;
- vasodilataţia ; fenomenul este marcată la catod, fapt ce influenţează
Ph-ul local şi în consecinţă eliberarea de neuropeptide; se pare că sub-
stanţa P este modulată prin acest mecanism;
- diminuarea activităţii celulare la nivelul cornului dorsal al măduvei;
- stimularea producţiei de peptide opioide, GABA şi serotonină mai ales.

Modalităţi de obţinere a efectului antalgic:


- cu ajutorul curentului alternativ cu frecvenţă mică de 30- 100Hz;
- cu impulsuri de foarte scurtă durată de 0,2 milisec şi frecvenţă de
600Hz;
- cu curentul de joasă frecvenţă cu impulsuri, de tip rectangular, diadi-
namic, etc;
- cu media frecvenţă.
17
Noțiuni de balneofizioterapie

În cazul stimulării cu curent alternativ sau cu curent de joasă frecvenţă


cu impulsuri electrodul negativ este polul activ; el are dimensiuni reduse
(10cm2) şi se aşază pe locul dureros; celălalt electrod, indiferent, poate fi la
distanţă, sau tot pe zona dureroasă şi are dimensiuni mai mari (200 cm2); elec-
trodul activ poate fi plasat şi pe traiectul nervului în zona de emergenţă (su-
prafaţa electrodului va fi mică).
Intensitate curentului se reglează în funcţie de percepţia pacientului și
trebuie să îmbrace aspectul de furnicătură nedureroasă. Durata şedinţei este
de 10 min; se pot efectua mai multe şedinţe pe zi sau la două zile.

Efect ionizant. Aplicarea unui curent galvanic creşte permeabilitatea


cutanată şi în consecinţă penetrarea unor particule, ioni (dielectroliză) sau alte
molecule (dielectroforeză); de asemenea, procedura are capacitatea să mobi-
lizează aceste elemente către polii cu semn electric contrar încărcăturii lor;
pentru a facilita acest fenomen durata trebuie să fie de 20-30 min.

Efect excitomotor. Este cunoscută calitatea curentului electric de a


stimula nervul (depolarizarea membranei), de a induce un influx nervos şi de
asemenea, de a stimula muşchiul (depolarizarea membranei) cu apariţia con-
tracţiei.
Aşadar, putem obţine contracţie independentă de voinţa subiectului
excitând nervul motor sau muşchiul direct. Răspunsul este condiţionat de
starea anatomo- fiziologică a muşchiului.
a. Muşchiul inervat. Parametrii morfofuncţionali (număr de fibre con-
tractile, cantitate de glicogen, enzime) influenţează direct contracţia. La rândul
ei vascularizaţia musculară profundă este influenţată de activitatea contractilă
iar deşeurile metabolice ce rezultă în urma activităţii musculare au acţiune
vasodilatatoare.
Un muşchi care nu se contractă suficient merge la atrofie.
În practică este firesc să acţionăm asupra grupelor musculare care din
diferite cauze sunt în deficit de contracţie. Pentru aceasta se poate folosi
curentul electric. Variaţia rapidă a unui curent electric (alternativ sau impuls cu
frontul ascendent rapid) produce depolarizarea membranei celulei musculare
şi declanşarea contracţiei.

18
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Aplicarea de impulsuri izolate sau trenuri de impulsuri de joasă şi me-


die frecvenţă realizează o electrogimnastică care s-a dovedit eficientă în
creşterea performanţelor musculare şi electromiografia dovedeşte acest fapt.
b. Mușchiul denervat. În cazul leziunilor de nerv (axonotmezis, neurot-
mezis sau neuropraxie) se instalează pareza sau paralizia, situaţie în care
muşchiul devine flasc, atrofic, fiind în incapacitate de a- şi exercita funcţia.
Datorită activităţii factorului de creştere nervoasă, în neuropraxie sau
axonotmezis după un interval de timp apare regenerarea waleriană (nervul
creşte cu 1mm/săpt) cu reluarea capacitătii de transmitere a influxului nervos.
Dacă în acest moment al refacerii impulsului nervos, efectorul mişcării, muşchiul,
nu are parametrii morfofuncţionali buni (dat fiind fenomenele degradative care se
derulează într- o structură fără activitate), contracţia va fi deficitară.
Pentru a preîntâmpina această situaţie muşchiul se întreţine prin con-
tracţii induse electric (electrostimulare).
Electroterapia excitomotorie face parte obligatoriu din programul de
recuperare în cazul leziunilor de neuron motor periferic.
Fiecare şedinţă de excitoterapie trebuie precedată de proceduri cu
efect vascular (curent galvanic, termoterapie, înaltă frecvenţă). Pentru a
stimula se folosesc impulsuri rectangulare de lungă durată sau exponenţiale,
cu panta ascendentă lentă, reglată cu ajutorul curbei intensitate/durată (I/t).
Electroterapia excitomotorie se conduce după emg.

ƒ Electroterapia este o metodă foarte răspândită, larg utilizată în prezent


în tratamentul afecțiunilor aparatului musculo-scheletal şi nu numai.
ƒ Curentul galvanic, joasa frecvență, media şi înalta frecvență au me-
canisme proprii de producere a efectelor benefice. Terapia permite
aplicații ce se întind pe perioade mai mari de timp şi de asemenea,
asocierea mai multor tipuri de curent electric în cadrul aceleaşi se-
dințe, la un pacient. In prescrierea şi realizarea unui tratament aten-
ția este ghidată de scopul propus (electrostimulare antalgică/ exci-
tomotorie) dar şi de parametrii precum intensitatea durerii (nu se
aplică în stări hiperalgice) şi toleranța bolnavului. Absența rezultate-
lor după 6-8 zile, sau exacerbarea durerii în ora sau orele ce ur-
mează determină revizuirea indicației.

19
Noțiuni de balneofizioterapie

III. 1. 2. Forme de curent electric folosite în terapie


Electroterapia se efectuează cu curent electric continu, de joasă, me-
die şi înaltă frecvenţă, cu câmpuri magnetice de joasă frecvenţă şi ultrasunete.

curent galvanic continuu impulsuri rectangulare

închidere circuit închidere deschidere

impuls impuls impuls


unghiular trapezoidal exponențial

triunghiular impuls faradic rectangular


Fig nr. 6.
Forme de curent
electric folosite
în terapie

curent galvanic ondulat

20
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

III. 1. 2. 1. Electroterapia cu curent galvanic (constant/ continu)


Definiție: un flux de electroni unidirecţionat, neîntrerupt, de frecvenţă
zero (continu), cu intensitate constantă, de mică valoare (mai punţin de 50mA)
şi tensiune de asemenea mică (30-80V) se numeşte curent galvanic.
Aparatele emiţătoare sunt simple (confecţionate din redresor, potenţi-
ometru, miliampermetru şi comutator) şi complexe care au regim de lucru şi
pentru joasa şi media frecvenţă.
Proprietăți. În ţesuturile vii se găsesc substanţe şi ioni, iar aplicarea
curentului continu facilitează migrarea lor spre polii de semn opus; totodată
curentul continu are şi capacitatea să disocieze soluţiile slab concentrate şi să
favorizeze pătrunderea transcutană a ionilor.
Aşadar, un curent galvanic acţionează producând: electroliză, iono-
foreză, electroforeză, electroosmoză; ionoforeza (pătrunderea şi migrarea
ionilor) a fost argumentată de numeroase experienţe: Leduc (cu doi iepuri şi o
soluţie de stricnină), Ensch, etc.
Reţinem de asemenea că rezistenţa tegumentelor la trecerea curentu-
lui galvanic este mare, existând riscul de arsură.

Curentul galvanic are efecte datorită acţiunii pe:


ƒ fibrele nervoase senzitive:
- percepţia pacientului la aplicarea unui curent galvanic este variabilă
(de furnicătură, înţepătură, arsură, sau durere) fiind în relaţie directă
cu intensitatea curentului aplicat;
- la polul (+) apare analgezia, datorită procesului de hiperpolarizare a
membranei celulare şi scădere a excitabilităţii;
- la polul (-) creşte excitabilitatea, prin depolarizarea membranei celu-
lare;
ƒ fibrele nervoase motorii:
- la polul (-) se produce o scădere a pragului de excitaţie, în consecinţă
creşte excitabilitatea şi apare fenomenul de stimulare neuromotorie
(contracţia);

21
Noțiuni de balneofizioterapie

ƒ sistemul nervos central: la acest nivel efectele sunt dependente de


sensul curentului electric:
- dacă polul (+) este aplicat cranial (curent este descendent) efectele
sunt sedative, calmante;
- dacă polul (-) este aplicat cranial, curent este ascendent şi efectul este
stimulativ.
ƒ fibrele vegetative vasomotorii: stimularea acestora produce vasodilata-
ţie superficială (eritem cutanat) şi profundă (muşchi); hiperemia locală
instalată se menţine 1,5- 2 ore; această contribuie la transportul subs-
tanţelor biologic active, la susţinerea proceselor trofice şi rezorbtive.

ƒ Curentul galvanic este utilizat în terapie cu scop: analgezic, sedativ,


vasodilatator (aportul vascular creşte de 300% în piele şi de 500% în
muşchi), rezorbtiv, trofic, de echilibrare vegetativă.
ƒ Se cunosc două modalități practice de obținere a efectelor: galvani-
zarea şi ionizarea.

Galvanoterapia se poate realiza:


ƒ cu electrozi placă, dispuşi pe zona afectată, transversal sau logitudi-
nal;
ƒ prin masaj galvanic cu electrodul activ sub formă de rulou;
ƒ în apă: baie parţială pentru membre, sau baie generală, Stanger.

In cazul procedurii cu electrozi placă, un electrod este conectat la polul


pozitiv al aparatului iar celălalt la negativ. Forma şi dimensiunile electrozilor
sunt adaptate zonei şi scopului, antalgic sau vasodilatator. Dimensiunile cato-
dului trebuie să fie egale cu ale anodului, sau puţin mai mari pentru a se evita
arsura chimică, fenomen negativ ce poate fi generat în cazul aplicaţiilor in-
adecvate.
Protecţia împotriva acestei reacţii adverse se realizează prin :
ƒ interpunerea între electrod şi tegument a unui strat hidrofil (la ambii
poli) care se umectează (pentru a favoriza conducerea curentului);
22
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

dimensiunile stratului hidrofil vor fi mai mari cu 1 cm faţă de cele ale


electrodului, iar grosimea stratului hidrofil trebuie să fie de 0,5-1cm ;
ƒ adaptarea intensităţii curentului la particularităţile pacientului ;
ƒ evitarea efectuării procedurilor pe zonele ce conţin piese metalice de
osteosinteză, proteze endotisulare sau obiecte metalice deoarece fe-
nomenul de electroliză care se instalează conduce la apariţia efectu-
lui de arsură fizică.
Tehnica de lucru
Executarea corectă a unei şedinţe de galvanizare impune respectarea
unor timpi şi reguli:
ƒ bolnavul este informat asupra procedurii şi asupra percepţiei ce o va
avea;
ƒ bolnavul este aşezat într-o poziţie confortabilă ce permite accesul la
zona de tratat;
ƒ aria tegumentară va fi curată, fară leziuni;
ƒ bolnavul înlătură de pe regiune obiectele metalice de podoabă;
ƒ aparatul se deschide, se verifică electrozii la zona de implantare a
conductorului electric;
ƒ stratul hidrofil umezit se aşază bine întins pe zona recomandată; dea-
supra sunt aplicaţi electozii care vor fi fixaţi cu benzi elastice sau
săculeţi cu nisip;
ƒ electrozii nu se poziţionează la mare distanţă unul faţă de celălalt;
orientarea lor este trasversală (paravertebral), antero-posterior sau
latero-lateral la nivelul articulaţiei;
ƒ aplicaţia poate fi bipolară, cu electrozi de aceeaşi dimensiune, sau
unipolară (anodul, electrodul activ, de dimensiuni mai mici);
ƒ după montarea electrozilor se stabileşte intensitatea curentului în
cooperare cu pacientul care trebuie să perceapă doar senzaţia de
furnicătură uşoară (aproximativ la 0,1mA/cm2 de electrod);
ƒ durata şedinţei este de 15-20-30 min;
ƒ seria de şedinţe este de 10-15.

23
Noțiuni de balneofizioterapie

În cazul aplicaţiei longitudinale la nivelul membrelor polul pozitiv este


aşezat pe coloana cervicală, lombară sau pe emergenţa sciaticului, iar polul
negativ pe dermatomul aflat în suferinţă.

Masajul galvanic se realizează cu un electrod activ în formă de rulou


adaptat la polul pozitiv cu care se efectuează alunecări pe toată zona dermato-
mului. Electrodul negativ se aplică undeva, în perimentrul dorsal sau lombar.
Parametrii de stimulare sunt aceeaşi ca la procedura cu electrozi.
Imersia în apa prin care circulă un curent galvanic a unor segmente sau a
organismului în întregime (cu excepţia extremităţii cefalice) permite abordarea
unor teritorii mai mari şi folosirea unor intensităţi crescute de curent care influ-
enţează nu numai aparatul locomotor ci şi starea aparatului circulator şi activi-
tatea sistemului nervos central; modalitatea este cunoscută sub numele de baie
galvanică sau baie electrolitică, care poate fi parţială sau generală.
Pentru baia parţială, uni-, bi-, tri-, sau patru- celulară bolnavul se aşază
confortabil, imersând membrele inferioare pâna la 10 cm sub genunchi şi
membrele superioare flectate la nivelul cotului, până la 1/3 inferioară a braţu-
lui, în recipientele aparatului adecvate ca dimensiuni şi bineînţeles prevăzute
cu electrozi. Se permite conectarea a două, trei, sau patru membre pe sensul
descendent al curentului (pozitiv membrele superioare, negativ membrele in-
ferioare) sau ascendent (dispunerea inversă a polarităţii) în funcţie de scopul
terapeutic, sedativ sau stimulator. Temperatura apei este de 35- 37,5 grade C.
Durata şedinţei este de 20- 30 min.
Baia generală Stanger este o procedură fizică ce reuneşte doi factori,
curentul galvanic şi apa. Aplicaţia se poate face cu un aparat special ce are o
componentă principală cu aspect de cadă de baie, prevăzută cu 3 electrozi mari,
în care corpul pacientului se imersează până la nivelul axilei. Sensul curentului se
stabileşte descendent (după introducerea pacientului), dinspre extremitatea ce-
falică spre membrele inferioare. Apa din cadă are temperatura de 35-37,5 grade
C. Durata şedinţei este de 20-30min şi numărul 2-3 pe săptămână.
Tehnica de lucru: în ambele situaţii se respectă indicaţiile de la aplica-
ţiile galvanice cu electrozi placă.

24
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Atât în cazul procedurilor cu electrozi placă, sau a băilor parţiale, sau


totale se impun respectarea condiţiilor de igienă, dezinfectarea stratului hidro-
fil şi schimbarea apei după fiecare pacient.
Ca reacţie pozitivă la terminarea şedinţei de galvanoterapie se ur-
măreşte la catod apariţia unei zone eritematoase, martoră a vasodilataţiei in-
duse care persistă aproximativ 30-40 min; ca reacţie negativă poate apare ar-
sura, atunci când intensitatea curentului galvanic a fost supradozată, sau o re-
acţie alergică, cu papule pruriginoase. In ambele situaţii tratamentul trebuie
suspendat.
Ionoforeza (iontoforeză) este o formă specială de aplicarea a curentu-
lui galvanic care are ca scop introducerea de agenţi bioactivi, adesea medica-
mente, transcutanat, în ţesuturile profunde. Prezenţa unui câmp electric con-
tinu produce un transport activ, favorizând electromigrarea şi electroosmoza.
Factorii ce influenţează transportul activ iontoforetic sunt: pH-ul tegu-
mentului, concentraţia substanţei terapeutice, voltajul utilizat, timpul de apli-
care, rezistenţa electrică a pielii. Studiile au demostrat că soluţiile cu concen-
traţie mică, intensităţile mici ale curentului electric aplicat şi timpul de şedinţă
prelungit sunt elementele ce susţin eficienţa procedurii (Anderson 2003). Cele
mai folosite substanţe sunt: CaCl2, MgSO4, IK, salicilat de sodiu, corticoizii, no-
vocaina.
În practică, pentru a se realiza fenomenul de disociaţie electrolitică şi
transportul activ spre ţesuturi este necesar a se respecta legea polarităţii, aşa
încât substanţa medicamentoasă se depune (prin îmbibarea stratului hidrofil
protector) la electrodul cu aceeaşi polaritate electrică. Procesul de ionoforeză
constă din disocierea, migrarea și deplasarea ionilor către polul de semn elec-
tric contrar. La anod se aplică acetilcolina, histamina, novocaina, corticoizii,
clorura de calciu, sulfatul de magneziu, iar la catod, salicilatul de sodiu, sărurile
acide organice. Soluţiile trebuie să fie uşor disociabile, ceea ce însemnă că tre-
buie să fie în concentraţie mică (1-2%).
Electroforeza este un fenomen electrokinetic descoperit de Reuss în
1809, perceput ca o mişcare a particulelor dispersate întru-un mediu fluid,
care migrează într-un spaţiu uniform, sub influenţa câmpului electric.
Mişcarea într-un spaţiu electric neuniform este numit dielectroforeză.

25
Noțiuni de balneofizioterapie

Tehnica de lucru
Ionizarea este o metodă de electroterapie foarte cunoscută şi extisă în
activitatea practică; foloseşte doar tehnica cu electrozi placă. Procedura re-
spectă toate regulile de igienă şi de tehnică de la galvanizare: informarea
bolnavului, montarea electrozilor, stabilirea intensităţii curentului şi a timpului
terapeutic. Particular este faptul că la polul adecvat, stratul hidrofil se îmbibă
cu substanţa prescrisă pentru tratament. Durata procedurii este de minim 15
min şi maxim 30 min, ceea ce permite realizarea disociaţiei electrolitice, mi-
grarea şi penetraţia electrolitiţilor.
Indicaţii: nevralgia sciatică, femurală, intercostală, cervicobrahială,
nevrite, neuropatii, mialgii, artrite, artroze, contracturi musculare, stări post-
traumatice, tulburări vasculare funcţionale (acrocianoză, sd. Raynauld), vascu-
lopatii obliterante stadiu I.
Contraindicaţii: stări febrile, embolice, bolile infecţioase, leziuni cutana-
te, varice, materiale de osteosinteză, boli organice decompensate.

III. 1. 2. 2. Electroterapia cu curent electric de joasă frecvență (cu


impulsuri)
Definiţie: curenţii de joasă frecvenţă au valori cuprinse între 1-1000 Hz. În
această categorie întâlnim curentul alternativ şi curenţii periodici/ cu impulsuri.
Proprietăţi fizice: fiecare impuls electric are capacitatea să genereze un
potenţial de acţiune dacă are o intensitate suficientă; curenţii cu impulsuri
sunt caracterizaţi de: formă (generată de panta frontului ascendent şi descen-
dent) şi durata impulsului, amplitudine (intensitatea curentului), frecvenţa cu
care se succed impulsurile şi durata pauzei.
Sunt produşi de aparate tradiţionale de talie mare (generatoare de 100
V şi 20mA) sau de micro- aparate, ce pot fi purtate de bolnav, de exemplu
TENS- ul (Transcutaneous Electrical Nerve Stimulation).
Polul negativ este cel activ; aplicaţia pe un nerv motor are efect strio-
motor, iar pe un nerv senzitiv efect analgezic, sedativ.
Curenţii de joasă frecvenţă cu rol terapeutic au diferite forme ale im-
pulsului (sinusoidal, rectangular, trapezoidal, triunghiular, exponenţial), diferi-

26
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

te frecvenţe şi sunt modulaţi pe principalii parametri (amplitudine, frecvenţă,


durata impulsului, succesiunea de tipuri de impulsuri) pentru a se îndepărta
fenomenul de acomodare.
Cele mai folosite forme sunt:
1. curentul rectangular de tip Leduc (durata impulsului 0,1-1 sec,
frecvenţă 1-160 Hz);
2. curentul rectangular Träbert (durată impuls 2ms, durată pauză
5ms şi frecvenţa de 140 Hz);
3. curentul rectangular, TENS;
4. curentul diadinamic (Bernard) frecvenţă de 50 şi 100 Hz;
5. curentul cu impulsuri triunghiulare cu durata de 1-1,6 ms,
frecvenţă 100 Hz;
6. curentul exponenţial (Lapicque), durata 1,6-60 ms, frecvenţă
80-1oo Hz;
Electrostimularea cu curent de joasă frecvenţă se aplică cu urmă-
toarele scopuri:
- antialgic;
- de stimulare a contracţiei musculare (excitomotor/ striomotor);
- de inducere a unor modificări fizico-chimice.

a. Electrostimularea antalgică
Acest tip de terapie este considerată o formă non-invazivă de trata-
ment a durerii acute şi cronice utilizată încă de la începutul secolului al XX –lea.
În 1967 Wall şi Swet raportează pentru prima dată succesul terapiei
antalgic prin electrostimulare.
Teoria controlului de poartă/ gate control este acceptată ca valabilă în
explicarea activităţii anti-durere a numeroşi factori fizici şi în special a curenţi-
lor cu impulsuri; se realizează în felul acesta un blocaj presinaptic al intrării in-
fluxului dureros în măduva spinării şi totodată o inhibiţie postsinaptică prin
substanţa reticulată.
Curenţii cu impulsuri sunt foarte populari dat fiind:
- tolerabilitatea bună;
- stresul mai mic al tegumentului sub electrozi;
- posibilitatea unor aplicaţii pe termen mai lung.
27
Noțiuni de balneofizioterapie

Cele mai folosite formule antalgice sunt: TENS, curentul rectangular,


Träbert, diadinamic.

TENS-ul (Transcutaneous Electrical Nerve Stimulation) este o tehnică


non- invazivă, cea mai răspândită, cea mai apreciată şi utilizată formă de elec-
troanalgezie (numeroase dovezi, studii şi experimente).
Mecanism de acţiune:
- inhibiţie presinaptică (la nivelul cornului dorsal medular);
- eliberare de endorfine, enkefaline, dinorfine;
- inhibarea directă a nervului excitat anormal;
Aşadar, efectele sunt segmentare şi extrasegmentare.

Fig. nr. 7. Forme de curent folosite în TENS

În ultimii ani s-au conturat trei aplicaţii de TENS:


ƒ TENS convenţional (constant, de frecvenţă înaltă, normal); caracteris-
ticile standard sunt: curent electric de 50-100 Hz, impulsuri de durată
scurtă, de 30-200msec şi intensitate de 10-40mA; electrozii se aplică
pe zona dureroasă, sau în amonte pe traiectul nervului senzitiv; in-
tensitate se stabileşte la senzaţia de furnicătură confortabilă; efectul
28
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

se instalează rapid după 10- 15 min şi durează câteva ore, nu se re-


comandă însă a se depăşi 40-60 min; metoda are ca indicaţie durerile
musculo- scheletale, nevritice sau nevralgice, de obicei acute, re-
cente, sau postoperator;
ƒ TENS - acupuncture like, AL-TENS/ stimulare endorfinică de foarte
joasă frecvenţă; foloseşte un curent electric de 1-5 Hz, impulsuri izo-
late, sau trenuri de impulsuri cu durată de 200-500 microsec şi inten-
sitate de 50-100 mA, obiectivul principal fiind obţinerea unui efect
striomotor (musculoconstrictor). Stimularea se face pe zona dure-
roasă sau la distanţă. Frecvenţa utilizată favorizează secreţia peptide-
lor opioide. Mărimea electrozilor trebuie să fie de 100cm2, durata
stimulări de 30 min iar efectul se instalează pentru câteva ore.
Această modalitate este folosită în tratamentul durerii cronice; se
poate utiliza şi la non- responderii la forma convenţională;
ƒ TENS intens, stimulare intensă de scurtă durată; are ca mod de ac-
ţiune recrutarea la nivelul trunchiului cerebral a fibrelor descendente
inhibitorii reticulate (serotoninergice); se folosesc curenţi de frec-
venţă mare de 100- 150 Hz, cu durata impulsului de 250- 500 micro-
sec; durata stimulării este de 15-30 sec. Efectul se instalează foarte
rapid (5 min) şi dispare după 30 min.

Fig nr. 8.
Aplicaţie TENS

29
Noțiuni de balneofizioterapie

PENS (Percutaneous Electrical Nerv Stimulation) este o formă nou de


electrostimulare antalgică, care combină avantajele TENS cu cele ale elec-
troacupuncturii. PENS foloseşte ace de acupunctură drept electrozi care sunt
plasaţi pe dermatomul ce corespunde patologiei care generează durerea.

Tehnică de lucru pentru TENS: atât în cazul aparatelor mari cât şi în ca-
zul celor portabile electrozii au dimensiuni asemănătoare; electrodul activ, se
aplică pe zona dureroasă, pe punctul trigger sau pe punctul de acupunctură;
anodul se plasează mai jos de zona dureroasă, respectând însă dermatomul;
pentru a asigura contactul electrod- tegument acesta se degresează cu o so-
luţie alcoolică 70%.

Indicaţii TENS:
- durerea neurogenă de dezaferentare din nevralgii, din membrul fan-
tomă, postherpetică, de trigemen, polineuropatică;
- durerea musculo-scheletală din artrite, artroze, postoperator, post-
traumatic, sindroame miofasciale, tendinite, low back pain;
- durerea viscerală (dismenoree, angină pectorală, naştere);
- durerea dentară.
Siguranţa protocolului pentru aplicarea TENS
- verificarea tegumentelor;
- verificarea aparatului şi a electrozilor;
- setarea caracteristicilor TENS;
- gradarea atentă a intensităţii la începutul şedinţei;
- intensitate confortabilă pentru contracţia din AL-TENS;
- descreşterea controlată a intensităţii la închiderea aparatului.

Contraindicaţii TENS: pacemaker, sarcină; nu se aplică pe sinusul ca-


rotidian şi pe faţa anterioară a gâtului, pe laringe.

Curentul diadinamic (Bernard) este derivat din curentul alternativ prin


redresarea fazei negative şi modularea acesteia. Este apreciat pentru pro-
prietăţile dinamogene care generează un efect antalgic, decontracturant,
hiperemiant, rezorbtiv, trofic.
30
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

În practică se utilizează mai multe forme, fiecare purtând semnificaţii


speciale din punct de vedere terapeutic: curentul diadinamic monofazat fix (5o
impulsuri/sec), difazat fix (100 impulsuri/sec), lunga periodă (alternanţă de
monofazat fix cu durata trenului de 4 sec, cu difazat fix cu durata trenului de 8
sec), scurta perioadă (alternanţă de monofazat fix cu difazat fix timp de 1 sec
fără pauză) şi ritmul sincopat (alternanţe de monofazat fix de 1 sec cu pauză
de 1 sec).
Curentul difazat fix şi lunga perioadă au un accentuat efect antialgic iar
celelalte forme au mai mult capacităţi excitomotorii.
Bernard considera că la baza efectului antialgic, care de altfel se in-
stalează rapid încă din timpul şedinţei şi persistă mai mult de 2 ore, stă
creşterea pragului de percepţie al bolnavului. În prezent efectul benefic este
explicat tot prin teoria gate control. Concomitent cu stimularea intensă şi rit-
mică a extero şi propioreceptorilor din zona tratată are loc eliberarea de pep-
tide opiate (enchefaline, endorfine) şi o vasodilataţie importantă.
Polul activ este întotdeauna cel negativ; aplicaţia cuprinde între elec-
trozi zona dureroasă sau poate viza doar punctele trigger, când se folosesc
electrozii punctiformi (nevralgia de trigemen).
Timpul pe şedinţă pentru efectul antialgic nu depăşeşte 10 min, iar
pentru efectul dinamogen, de electrogimnastică, bugetul de tip este de
aproximativ 8 min. În fazele acute se pot efectua şi 2 şedinţe/zi. Aparatele dis-
ponibile în prezent dau posibilitatea unor multiple combinaţii în modularea
curentului.

Tehnica de lucru: se respectă toate regulile prezentate la galvani-


zare/ionizare; electrozii cuprind regiunea dureroasă, paravertebral, radicular,
articular, sau sunt localizaţi pe punctele trigger sau ganglionar (stelat). Stratul
hidrofil umezit se interpune între electrod şi tegument în aceleaşi condiţii ca la
galvanizare sau ionizare, cu acelaşi rol protectiv.
Dimensiunile şi forma electrozilor trebuie să acopere cât mai mult din
suprafaţa dureroasă (efectul curenţilor diadinamici se realizează în special prin
acţiunea asupra fibrelor musculare şi propioceptorilor).

31
Noțiuni de balneofizioterapie

Într-o singură localizare, pe parcursul unei singure şedinţe se pot utiliza


2-3 forme de curent. In acest caz ordonarea se face de la formele predominant
excitatorii la cele antialgice. De asemenea, într-o singură şedintă se pot aborda
mai multe sedii dureroase. In timpul aplicaţiei trebuie să apară senzaţia de
înţepătură uşoară, de contracţie ritmică, de uşoară arsură. Această senzaţie se
amplifică pe parcursul procedurii deoarece sub curentul diadinamic sistemul
senzitivo-senzorial nu se acomodează. Apariţia unei senzaţii de arsură în punct
fix, pe regiunea aflată sub electrod indică risc de arsură şi determină între-
ruperea tratamentului.

Indicaţiile sunt condiţionate de efectul antalgic, hiperemiant, decon-


tracturant: stări posttraumatice (contuzii, entorse, luxaţii, întinderi musculare,
redori articulare), afecţiuni reumatismale (artroze, artrite, mialgii, manifestări
abarticulare), tulburări circulatorii periferice (acrocianoza), aplicaţii segmen-
tare pe zonele neuro- reflexe (în cazul suferinţelor neurovegetative ale
stomacului, colecistului, colonului).

Contraindicaţii: fracturi recente, escoriaţii, plăgi, leziuni dermatologice,


regiunile în care sunt încorporate piese metalice de osteosinteza, endoproteze,
sterilete; nu se aplică pe regiunea precordială, în stări hemoragice locale sau
tromboze venoase superficiale şi profunde.

Tehnica de lucru: electrozii cuprind regiunea dureroasă, sau sunt locali-


zaţi pe punctele trigger, paravertebral, radicular, ganglionar (stelat). Stratul
hidrofil umezit se interpune între electrod şi tegument cu aceleaşi măsuri ca în
cazul galvanizare/ ionizare. Intensitatea se stabileşte în cooperare cu pacientul,
la nivelul unei senzaţii de furnicătură suportabilă.

Curentul Träbert: în acest context forma impulsului este de tip rectan-


gular şi pe tot parcursul aplicaţiei se menţin aceeaşi parametri (durata impul-
sului şi a pauzei, de 2ms şi respectiv 5ms şi frecvenţa de 140Hz). Procedura se
remarcă mai ales prin efectul bun anti- durere.
Tehnica de lucru: aplicarea electrozilor se face pe zona afectată, pe
punctele trigger; electrozii sunt de aceeaşi mărime; distanţa dintre electrozi nu
depăşeşte 5-7 cm; polul negativ se aşază pe zona dureroasă, iar polul pozitiv

32
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

proximal faţă de catod, pe acelaşi dermatom; intensitatea aplicaţiei se sta-


bileşte la senzaţia suportabilă de vibraţie, timp de 10 min.

b. Electrostimularea neuromusculară
1. Scurt rapel anatomo- fiziologic
ƒ Tipuri de fibră musculară
Clasificare:
- fibre lente (slow, tip I) dezvoltă o contracţie tonică; au forţă mică şi
rezistenţă crescută la oboseală; sursa de energie este din metabolis-
mul aerob; sunt suportul activităţii posturale;
- fibre rapide (fast, tip II): dezvoltă o contracţie de tip fazic, au energia
din metatabolismul anaerob şi au rezistenţă scăzută la oboseală; sunt
suport pentru activitatea gestuală.
Toţi muşchii scheletici sunt inervaţi de motoneuroni situaţi în cornul
medular anterior.
ƒ Principale tipuri de contracției
- Contracţia concentrică: activitatea musculară produce scurtarea
muşchiului;
- Contracţia excentrică: activitatea musculară duce la alungirea
muşchiului;
- Contracţie izometrică: pe timpul activităţii muşchiul îşi păstrează
aceeeaşi lungime în timp ce tensiunea sa creşte; tensiunea izometrică
maximă se realizează atunci când muşchiului are o lungime optimă;
- Contracţia izotonică: în timpul activităţii muşchiul îşi modifică lungi-
mea.
ƒ Tipuri de fibră nervoasă:
După Erlanger şi Gasser fibrele nervoase sunt de trei feluri, A, B, C.
- clasa A (A alfa şi A beta) sunt fibre cu diametrul mare, groase, mielini-
zate, care conduc rapid, cu 130 m/sec; ele nasc din receptorii specifici
Meisner, Merkel, Pacini responsabili de sensibilitatea exteroceptivă;
- clasa A delta au o conducere mai puţin rapidă şi transmit informaţii
nociceptive acute;
- clasa B
- clasa C, fibre cu diametru mic, nemielinizate cu conducere lentă de
30m/ sec; sunt terminaţiile libere ce receptează şi conduc durerea.

33
Noțiuni de balneofizioterapie

2. Electrostimularea musculară
În practică, curentul electric este utilizat şi pentru capacitatea sa de a
stimula contracţia musculară şi în acest sens se cunosc mai multe modalităţi:
- directă la suprafaţa pielii; în acest caz se utilizează un curent cu impul-
suri sau interferenţial care se aplică pe tegumentul supraiacent
muşchiul ce trebuie stimulat;
- directă pe ţesuturile profunde cu ajutorul curentului interferenţial;
- indirect, prin intermediul nervului, mai precis la nivelul plăcii motorii,
aplicaţia fiind făcută pe punctul motor.
Aşezarea electrozilor se face:
- monopolar, electrodul activ pe ţesutul ţintă;
- bipolar, ambii electrozi se dispun pe zona de tratat;
- cvadrupolar, cei patru poli sunt aplicaţi în cruce (Hayes, 2000).

În stimularea monopolară se utilizează un electrod mic cu suprafaţa de


2
1 cm (electrod punctiform) care se aşază pe punctul motor. Dacă se foloseşte
un curent polarizat electrodul activ este negativ, iar cel indiferent (pozitiv) se
dispune la distanţă, de preferinţă pe traiectul nervului.
Stimularea indirectă, pe trunchiul nervos conduce obişnuit la stimu-
larea unui grup muscular. In acest caz electrodul activ de 1cm2 se aşază pe
emergenţa cutanată a nervului (de ex: la nivelul colului peroneului, pentru sci-
aticul popliteu extern).

Stimularea electrică neuromusculară/ Neuromuscular electrical stimu-


lation (NMES) este o modalitatea prin care se urmăreşte:
- creşterea performanţelor musculare (forţa şi anduranţa);
- combaterea spasticităţii;
- îmbunătăţirea funcţională a unui segment sau a unei regiuni.
Domeniile în care NEMS şi-a dovedit potenţialul sunt neurologic, reu-
matologic, posttraumatic, ortopedic şi urologic (incontinenţa urinară) etc.
Indicaţii NMES:
- reactivarea musculaturii deficiente funcţional dar inervate, când se
urmăreşe creşterea forţei musculare;
34
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

- reactivarea musclaturii denervate; inducerea contracţiei în acest caz


duce la menţinerea parametrilor morfofuncţionali;
- menţinerea şi creşterea ROM (Range of motion- amplitudinea de miş-
care la nivelul articulaţiei), dat fiind caracterul repetitiv al activităţii;
- creşterea metabolismului prin îmbogăţirea fitness-ului aerobic;
- îmbunătăţirea circulaţiei la nivelul muşchiului stimulat.

NEMS are obiective şi aspecte diferite în funcţie de cele două situaţii


ale muşchiului, denervat sau inervat. În consecinţă se cunosc şi următoarele
categorii de NMES:
- TES (Therapeutical electrical stimulation) / stimulare electrică terapeu-
tică;
- NMS (Neuromodulatory stimulation) / stimulare neuromodulatorie;
- FES (functional electrical stimulation) / stimularea electrică funcţională.

3. Forme de curenţi utilizate în stimularea neuromusculară


a. impuls izolat: de tip rectangular cu pantă mică (până la 100ms)
sau de tip triunghiular, faradic, neofaradic pentru musculatura
inervată şi cu pantă mare, tip exponenţial pentru cea denervată;
b. impulsuri iterative (trenuri de impulsuri) de joasă frecvenţă cu
pantă mică sau medie pentru musculatura inervată şi cu pantă
mare pentru cea deficient inervată sau denervată.

Curentul dreptunghiular (rectangular) din punct de vedere fizic este


particularizat de o creştere şi descreştere bruscă a intensităţii curentului; este
forma cea mai folosită pentru stimularea musculaturii scheletice inervate.
Din curentul dreptunghiular se pot obţine ca forme derivate, impulsul
triunghiular (prin alungirea pantei ascendente ca şi a celei descendente),
trapezoidal (prin combinarea formei rectangulare cu cea triunghiulară), expo-
nenţial. Dacă panta ascendentă a unui curent dreptunghiular capătă forma
unei curbe exponenţiale impulsul se numeşte exponenţial şi are proprietatea
de a stimula fibra musculară denervată.

Curentul faradic se obţine din curentul continu cu ajutorul unui induc-


tor; grafic el se prezintă cu o succesiuni de unde pozitive şi negative. In prezent
se utilizează mai mult curentul neofaradic.
35
Noțiuni de balneofizioterapie

4. Obiectivele electrostimulării neuromusculare:


a. stimularea contracției musculaturii striate normal inervate; proce-
dura are indicaţie pentru grupele musculare deficiente, din vecinatatea articu-
laţiilor afectate (posttraumatic, după imobilizări prelungite, post artrite, post
artroze) sau în cazul musculaturii abdominale hipotone şi în incontinenţa sfinc-
teriană vezicală/ anală, etc;
b. stimularea contracției musculaturii parțial sau total denervate; în
acest caz formele utilizate sunt:
- curenţii progresivi Lapique, cu durata impulsului între 100 -1000 ms şi
frecvenţa 1-10 impulsuri/sec;
- curenţii cu impulsuri trapezoidale;
- curenţii triunghiulari cu frontul ascendent cu creştere progresivă;
- curenţii exponenţiali, ce au propietatea de a stimula selectiv struc-
turile musculare denervate.
Acest tip de electrostimularea neuromusculară se realizează cu metoda
bipolară sau monopolară.
c. stimularea contracției musculaturii spastice: în pareze şi paralizii
spastice, post traumatisme la naştere, cerebrale sau medulare, scleroza în
plăci, boala Parkinson. Contraindicaţiile sunt legate în special de scleroza late-
rală amiotrofică;
d. stimularea electrică funcțională (SEF) sau FES (Functional electrical
stimulation): prima indicaţie o reprezintă populaţia bolnavilor neurologici unde
avem mai multe obiective:
- la hemiplegici se poate ţinti rezolvarea punctuală a unei anume pro-
bleme (de exemplu: combaterea subluxaţiei inferioare a umărului,
fenomen prezent la peste 80% din pacienţi), sau se doreşte redeştep-
tarea activităţii musculare sau recondiţionarea activităţii motrice vo-
luntare în teritoriile paralizate.
- la paraplegicii cu leziuni medulare D3- D12 se pot utiliza sisteme de
stimulare motrică a membrelor inferioare pentru verticalizare (de ex-
emplu: contracţia simultană a celor doi muşchi cvadriceps) şi mers (de
exemplu: recrutarea simultană a cvadricepsului membrului de sprijin şi
a flexorilor de la nivelui membrului opus);
36
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

e. stimularea contracției musculaturii netede: se realizează prin apli-


carea de impulsuri exponenţiale (impulsuri unice sau trenuri de impulsuri) cu
durată mare, pauză mare şi frecvenţă mică (un impuls la 1-4 sec.),

a. Electrostimularea musculaturii striate normal inervate


Curenţii de joasă frecvenţă, curenţii cu impulsuri au ca principală pro-
prietate aceea de a excita substratul tisular excitabil (în special ţesutul muscu-
lar şi nervos). Datorită impulsului electric membrana celulară se depolarizează
şi amorsează contracţia. Musculatura striată normal inervată răspunde la im-
pulsuri de durată scurtă şi frecvenţă rapidă. Durata impulsului este între 0,1-
5ms şi frecvenţa de 30-80Hz.
NMES se realizează prin aplicarea unui curent electric pulsatil, pe
grupele musculare deficiente cu scopul creşterii performanţelor. Promovarea
contracţiei are ca efect: creşterea forţei musculare (strenghtening) şi în con-
secinţă îmbunătăţirea amplitudinii de mişcare, prevenirea atrofiei, relaxarea
musculară; aşadar, în numeroase stări patologice pentru recuperare funcţiei
mioarticulare este necesar training-ul contracţiei musculare.

Fig nr. 9.
NMES petru cvadriceps atrofic

37
Noțiuni de balneofizioterapie

Studiile au arătat că NMES pentru creşterea forţei musculare trebuie să


aibă parametrii optimi capabili să recruteze cel mai mare potenţial de fibre; tot
studiile au arătat că în neurostimularea de acest tip are loc recrutarea mai ales
a fibrelor de tip II (care obosesc repede) spre deosebire de contracţia volun-
tară unde primele recrutate sunt fibrele de tip I, cu diametru mic, care au
rezistenţă crescută.
NMES-ul se realizează cu:
- metoda bipolară, cu electrozi mari (5/10cm) pentru un muşchi sau un
grup muscular;
- metoda monopolară, cu electrozi mici (stimularea optimă a unui
muşchi), cel activ dispus pe punctul motor, iar cel indiferent la dis-
tanţă;
- metoda cvadrupolară.

Parametrii de stimulare (forma curentului, amplitudinea impulsului,


frecvenţa impulsurilor, durata şedintei) sunt programate de la început. Durata
impulsului variază între 50-1000microsec, frecvenţa impulsului este de 30 im-
pulsuri/sec. Şedinţa include perioade de activare şi repaus. Durata „on”, a acti-
vării este de 10-15 sec, iar a „off”, a repausului de 1-2 min; pe durata şedinţei
la început se fac aproximativ 10 contracţii, apoi numărul creşte şi durata unei
şedinţe poate fi de 10-20 min; apariţia fatigabilităţii impune revizuirea pa-
rametrilor de stimulare. Paramentrii de stimulare în general cresc de la o şe-
dinţă la alta.

Indicaţii:
- atonii şi atrofii musculare de inactivitate (a grupelor adiacente articu-
laţiilor hipofuncţionale, post imobilizare prelungită, în scolioze, picior
plat, etc);
- profilaxia trombozelor în postoperator;
- combaterea edemului limfatic.

Contraindicaţii: musculatura parţial sau total denervată, paraliziile


spastice, spasmele musculare.
38
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Fig nr. 10.


Electrostimulare
pentru flexia degetelor

Electrod (–) mic pe punctul motor pe masa flexorilor, fără activarea


flexorilor pumnului.
* Aria de stimulare marginea ulnară.
Electrod (+) distal pe flexor digitorum; protocol: 30 min, 3 ori/zi,
7 zile/săpt, 4 săpt.

Fig nr. 11.


Extensia degetelor

Electrod (–) mic pe punctul motor al extensorilor degetelor fără a


antrena extensia pumnului
*Aria optimă de stimulare este distal faţă de stimularea extensiei pum-
nului.
Electrod (+) distal pe muşchiul extensor.

39
Noțiuni de balneofizioterapie

Fig nr. 12.


Opoziţia policelui

Electrod (–) marginea laterală a eminenţei tenare.


Electrod (+) pe faţa dorsală sau volară a antebraţului.

Fig nr. 13.


Grupul lombrical

Electrod (–) proximal de pisiform; Electrod (+) faţa volară a antebraţului.


* pentru al 3- lea şi al 4-lea lombrical şi interosos.

Fig nr. 14.


Extensia pumnului

Electrod (–) pe punct motor pe grupul extensor; Electrod (+) distal pe


muşchii extensori.
40
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Fig nr. 15.


Flexia pumnului

Electrod(–) pe punct motor pe grupul flexor; Electrod (+) distal pe flexori.

b. Electrostimularea musculaturii striate denervate


Numeroase situaţii patologice (inflamatorii, mecanice, degenerative)
reduc sau suprimă capacitatea funcţională a nervului ducând la instalarea
parezei sau paraliziei. O contracţie deficitară şi mai ales absenţa acesteia are
repercursiuni morfologice ce permit instalarea atrofiei şi retracturii. Pentru a
menţine parametrii morfofuncţionali muşchiul trebuie să se angajeze în con-
tracţie, fapt ce poate fi indus în această situaţie numai prin electrostimulare.
Musculatura denervată răspunde la curenţi cu panta ascendentă de
lungă durată pentru că fenomenul de degenerescenţă walleriană (ce are loc
mai ales distal) conduce la pierderea capacităţii de acomodare.
Electrogimnastica realizată prin intermediul curentului electric este va-
loroasă pentru că menţine potenţialul contractil, energetic şi vascular al
muşchiului, prevenind pierderile chimice şi enzimatice, atrofia şi scleroza. Pen-
tru a aduce beneficii tehnica trebuie iniţiată rapid chiar din primele zile de la
instalarea leziunii nervoase.
Electrostimularea se aplică după ce leziunile neuro-musculare au fost
evaluate electrodiagnostic: testul de excitabiltate galvanică, testul de excita-
bilitate faradică şi curba I/t.

41
Noțiuni de balneofizioterapie

Şedinţa de electrostimulare este precedată de aplicaţii fizice cu efect


vasodilatator (diatermie, curent galvanic, etc) ceea ce sporeşte conductibili-
tatea straturilor superficiale şi profunde.
Tipul de curent excitomotor folosit:
1. impulsuri izolate de:
a. curent rectangular cu durată 300-1000ms, dacă ne adresăm unui
singur muşchi denervat, (iar vecinul este sănătos); răspunsul este o contracţie
lentă, care produce o globulizare a muşchiului fără deplasarea segmentelor
osoase;
b. curent cu panta ascendentă lungă, exponenţială, cu valori stabilite
prin tehnica I/t; acest tip de electrostimulare se utilizează în cazul denervările
parţiale; panta mare (1500-1800msec) a stimulului şi pauza mare dintre impul-
suri (1800-2000msec) sunt utile situaţilor cu deficit sever; valorile impulsului
stimulativ se micşorează treptat, odată cu refacerea stratului de mielină şi cu
apariţia reinervării (potenţiale de reinervare pe emg).
2. Impulsurile iterative, trenurile de impulsuri cu curent cu pantă scurtă
sau alternativ sunt total contraindicate.

Tehnică de lucru
Bolnavul va ocupa o poziţie confortabilă care îi permite aşezarea seg-
mentului afectat într-un plan ce exclude influenţa gravitaţiei; totodată el este
sfătuit să urmărească segmentul tratat, mai ales mişcarea pe care o va executa
muşchiul stimulat.
Pentru denervările totale se foloseşte numai tehnica bipolară care face
ca stimulul să traverseze mai multe fibre musculare. Cei doi electrozi se aplică
pe extremităţile muşchilului afectat, electrodul negativ distal, iar cel pozitiv
proximal. In cazul denervării totale punctul motor este nedetectabil.
Metoda monopolară cu electrodul negativ pe punctul motor al
muşchiului, iar electrodul indiferent pe extremitatea proximală a muşchiului se
utilizează în cazul denervărilor parţiale.
Eficacitatea electroneurostimulării depinde de respectarea unor timpi.
Astfel, pentru început se stabileşte polaritatea la care răspunde muşchiul; dacă
nu obţinem răspuns se stimulează punctul motor cu electrodul negativ; dacă şi
în această situaţie nu obţinem răspuns se inversează polaritatea.
42
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Folosind parametrii adecvaţi se induc contracţii în muşchiul deficitar, în


prima etapă doar câteva (8-10 stimulări/şedinţă). Contracţia obţinută trebuie
să fie evidentă şi de amplitudine. Scăderea amplitudinii traduce oboseala mus-
culară, fenomen ce trebuie evitat. Aplicaţiile se programează zilnic. Pot fi efec-
tuate chiar 3-4 şedinţe /zi. După 12-14 zile de tratament, teoretic curba I/t tre-
buie refăcută iar parmetrii noi obţinuţi introduşi în antrenament; numărul
stimulărilor pe şedinţă creşte de asemenea şi el.
În urma experienţei acumulate, orientative sunt următoarele valori de
stimulare:
- denervarea totală: durata impuls 1400-1600 ms, durata pauzei de
2000-5000 ms;
- denervare medie: durată impuls 400-500 ms, durată pauză de 100-
3000 ms;
- denervare uşoară: durata impuls 10-50 ms, durata pauzei 20 ms.

Programul de stimulare se efectuează până ce muşchiul atinge valoarea


3 la testarea manuală.
În cazul în care utilizarea metodei monopolare şi bipolare nu a dat
rezultat se aplică metode de facilitare neuromusculară, care conduc la apariţia
contracţiei.

d. Stimularea electrică funcțională


Stimularea electrică funcţională (SEF)/ Functional Electrical Stimulation
(FES) este o metodă folosită mai ales în reabilitarea neurologică şi ortopedică
(există numeroase studii).
FES facilitează redobândirea funcţiei musculaturii periferice din terito-
riul în care controlul motor este deficitar/abolit şi în care s-a instalat spastici-
tatea. Aşadar, FES stimulează muşchiul normal inervat din teritoriul paralizat
facilitând mişcarea.
În prezent FES este folosit şi pentru abilitarea deficientului neurologic
în efectuarea tehnicilor de transfer, pentru trecerea la poziţia ortostatică; este
promovat şi în ambulaţia limitată, în combaterea spasticităţii.

43
Noțiuni de balneofizioterapie

În concluzie, avantajele metodei sunt legate de creşterea performanţe-


lor motorii, reeducarea mişcărilor voluntare, reducerea spasticităţii, a durerii şi
tulburărilor de sensibilitate, creşterea forţei musculare şi a ROM, combaterea
atrofiilor şi osteoporozei.

Fig nr. 16.


FES pentru stimularea
dorsiflexiei

ƒ Electrostimularea cu curenți de joasă frecvență este prețioasă pentru


practică pentru că se adresează şi rezolvă: durerea şi deficitul de con-
tracție, antrenând atât muşchiul normal inervat cât şi pe cel denervat.
ƒ Electrostimularea antalgică se obține mai ales cu TENS, cu Träbert,
diadinamic, medie frecvență interferențială.

44
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

ƒ Pentru electrostimularea neuromusculară a muşchiului inervat uti-


lizăm forme cu impulsuri rectangulare, triunghiulare, activitatea fiind
destinată creşterii potențialului contractil, a forței musculare în spe-
cial; pentru muchiul denervat se folosesc curenți cu pantă lentă, de tip
exponențial mai ales, care sunt capabili să inducă contrația în acest tip
de suferință. Tehnica nu realizează reinervarea ci doar păstrează po-
tențialul contractil până la refacerea motoneuronului alfa.
ƒ Pentru toată această activitate se folosesc numeroase tipuri de apa-
rate.

Fig nr. 17.


FES pentru subluxaţia umărului
la hemiplegic (electrozi pe
m. deltoid şi supraspinos)

III. 1. 2. 3. Electroterapia cu curent de medie frecvență


Definiție: curentul cu frecvenţă cuprinsă între 1000-10000Hz (Gilde-
meister şi Weyss);
Proprietăți:
- se poate administra o cantitate mare de energie electrică, cu o tole-
ranţă cutanată bună;

45
Noțiuni de balneofizioterapie

- stimularea poate fi produsă de oricare din cei doi poli, chiar con-
comitent dacă electrozii sunt dispuşi simetric.
Efecte terapeutice:
- antialgice;
- excitomotorii;
- vasodilatatorii;
- trofice;
- rezorbtive.
În acest cadru funcţionează teoria disociaţiei pragurilor a lui Djorno,
conform căreia pragul percepţiei dureroase nu se încrucişază cu cel al contrac-
ţiei, adică putem obţine un efect excitomotor eficient fără durere.
Modalități de aplicare: bipolară şi interferenţială (plană şi spaţială).
Metoda bipolară utilizează doi electrozi placă alimentaţi de o sursă cu
frecvenţă medie; se folosesc curenţi de 5000 sau de 10000Hz ca medie
frecvenţă pură, redresată sau modulată. Frecvenţa de 5000Hz este apreciată
pentru efectul predominant excitomotor iar cea de 10000Hz pentru proprietă-
ţile antalgică dar şi trofică şi decontracturantă.
Prin modulare se obţin:
- lunga perioadă , cu efect antalgic şi de activare a circulaţiei periferice;
- scurta perioadă, cu efect excitomotor (20-50 trenuri/sec), biotrofic
(50- 100 trenuri/sec) şi antalgic (100- 500 trenuri/sec).

Tehnica de lucru: tipurile de electrozi sunt placă, cu dimensiuni


obişnuite 10/10 cm, sau punctiformi cu diametrul de 5 cm, pentru zone mici,
pentru ochi (tip mască), electrozi inelari, toracici, electrozi palmari pentru su-
prafeţele mari, electrozi vacuum. Se respectă regulile generale ale electrotera-
piei, de informare a bolnavului, de verificarea a tegumentelor regiunii de
tratat; electrozii se aplică pe zona dureroasă şi intensitatea se stabileşte în co-
laborare cu bolnavul, până la intensitatea de furnicătură.

Metoda interferenţială. Curentul interferenţial (iniţiat de Nemec) rezultă


din aplicarea specială, simultană, pe aceeaşi regiune/muşchi, a două surse de
curent de medie frecvenţă, decalate între ele prin nivelul frecvenţei, de exem-
46
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

plu, unul este de 4000Hz iar celălalt de 4100Hz. Electrozii celor două surse se
dispun în cruce pe regiunea de tratat aşa încât endotisular din cele două fluxuri
rezultă un curent de 100Hz, modulat (nu permite instalarea acomodării), urmare
a fenomenului de anulare dar şi de adiţie; acest curent se propagă după un vec-
tor care balează 360 grade, la fiecare interferenţă; aparatele pot emite o inter-
ferenţă plană sau spaţială. Efectele terapeutice maxime sunt localizate la nivelul
de încrucişare a celor două surse de medie frecvenţă.

Fig. nr. 18.


Aplicaţie interferenţială

Efectele terapeutice ale curentului Nemec sunt:


- excitomotor, la frecvenţe mici de 10Hz;
- decontracturant, la frecvenţe de 12- 35Hz;

47
Noțiuni de balneofizioterapie

- antialgic, la frecvenţe de 80- 100Hz.


- trofic, vasodilatator, rezorbtiv ce se obţin direct dar şi indirect prin
gimnastică musculară;

Modalităţii de aplicare:
- interferenţa plană şi spaţială;
- cu patru sau cu doi electrozi.
Aparatele de primă generaţie Nemectron, Nemectrodin, Multidine reali-
zează numai interferenţa plană a celor 2 curenţi de medie frecvenţă, cu patru
poli.
Aparatele moderne permit prin adăugarea unui al treilea circuit şi
obţinera unei interferenţe spaţiale; de asemenea se poate realiza interferenţă
şi cu 2 poli (metodă interferenţială premodulată, produsă de aparat şi nu en-
dotisular prin fenomen fizic).
Rezistenţa mică şi conductibilitatea mare a tegumentelor asigură trece-
rea unei cantităţi crescute de energie fără a se provoca reacţii neplăcute, ci doar
percepţia de vibraţie uşoară. Apariţia acomodării aproximativ după 5 min de
tratament implică creşterea intensităţii. Durata şedinţei este de 10- 15- 20 min,
cu intensitate ce creşte şi descreşte progresiv la începutul şi sfârşitul şedinţei.

Tehnica de lucru permite aplicarea curentului interferenţial sub două


forme, static (cu ajutorul electrozilor placă) şi dinamic (prin utilizarea de elec-
trozi mănuşă, pe care asistentul îi deplasează pe suprafaţa tegumentară).
Bolnavul avizat asupra modului de aplicarea a procedurii şi asupra per-
cepţiei este aşezat confortabil, regiunea de tratat (fără leziuni) fiind uşor acce-
sibilă. Electrozii celor două circuite se dispun perpendicular (în cruce), cuprin-
zând întreaga zonă dureroasă. Aceasta este interferenţa cu 4 poli, dar apara-
tele actuale permit așa cum s-a arătat datorită construcţiei speciale a electro-
zilor şi aplicarea cu numai 2 poli.

Indicaţii: traumatologie (contuzii, entorse, luxaţii, fracturi, hematoame


posttraumatice), reumatologie (artrite, artroze, reumatism abarticular), neu-
rologie (nevralgii, nevrite, pareze, paralizii), afecţiuni vasculare (arteriopatii

48
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

periferice stadiul I – II, varice stadiul I-II), ginecologie (anexite, metroanexite),


gastroenterologie (dischinezii biliare, boala ulceroasă, enteropatii funcţionale).

Contraindicaţii: leziuni dermice de continuitate, infecţii, procese in-


flamatorii purulente, stări febrile, implante metalice, tumori maligne, tubercu-
loză, zona precordială.

ƒ Media frecvenţă este apreciată pentru calităţile antialgice, trofice şi


contractile (de tip electrogimnastică) pe care le exercită concomitent,
în profunzime.
ƒ Legile fizice care o guvernează permit introducerea unei cantităţi
crescute de energie.
ƒ Forma cea mai agreată şi mai cunoscută pentru terapie este cea in-
terferenţială, cu patru sau doi poli.

III. 1. 2. 4. Electroterapia cu curent de înaltă frecvență


Definiție: curentul electric cu un număr foarte crescut de oscilaţii pe
secundă (peste 500.000 oscilaţii/sec) caracterizat totodată de un voltaj înalt şi
un amperaj scăzut, este considerat de înaltă frecvenţă; aplicarea în scop tera-
peutic a unui câmp electric şi magnetic de înaltă frecvenţă sau a undelor elec-
tromagnetice cu frecvenţa peste 300 KHz face parte din electroterapia de
frecvenţă înaltă.
Istoric: curentul electric de înaltă frecvenţă a fost obţinut prima dată de
Tesla (1891) iar prima aplicarea în scop terapeutic aparţine lui D’Arsonval
(1892).
Proprietăți fizice: atunci când un curent electric trece printr-un conduc-
tor în jurul său ia naştere un câmp magnetic; atunci când un câmp mgnetic este
captat de un conductor dispus în spirală (solenoid) apare un curent electric a
cărei tensiune este proporţională cu numărul de spire ale solenoidului; un
curent electric alternativ de înaltă frecvenţă formează în jurul său un câmp elec-
tric şi unul magnetic oscilant. Această asociere poartă numele de radiaţie elec-
49
Noțiuni de balneofizioterapie

tromagnetică. Radiaţia electromagnetică se caracterizează prin aceea că cele


două câmpuri oscilează în faze perpendiculare unul pe celălalt şi avansează pe
direcţia de propagare a energiei. Viteza de propagare este extrem de mare (în
vid propagarea unei radiaţii electromagnetice este de 3 000 000km/sec), ceea ce
deosebeşte esenţial înalta frecvenţă de media şi joasa frecvenţă.
Radiaţiile electromagnetice au lungimi de undă ce ocupă o plajă largă
de la metri la milimetri; pentru lungimile de undă foarte scurte utilizăm şi ter-
menul de radiaţii.
Convenţia de la Atlantic City din 1947 a stabilit pentru aplicaţiile tera-
peutice din această categorie următoarele valori: 22,12m, 11,06m şi 7,32m
pentru undele scurte şi 12cm pentru microunde.
Toate radiaţiile fiind fenomene oscilante au caracterele fizice cunoscute
din mecanica ondulatorie, adică se reflectă, refractă, difractă şi sunt absorbite.

Fig nr. 19. Radiaţia electromagnetică

50
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Efecte terapeutice: aplicată asupra organismului o parte din radiaţia


electromagnetică este absorbită de elemente tisulare cu conductivitate cres-
cută şi transformată în căldură (în jur de 40-45 grade) (Guy, Chou, 1984).
Căldura endotisulară apare ca urmare a transformării energiei cinetice gener-
ată de mişcare (oscilaţia, vibraţia ionilor şi a moleculelor din masa radiată) în
energie termică. Acest tip de încălzire profundă care se realizează fără a se in-
fluenţa tegumentul se numeşte diatermie. Absorbţia de energie este condi-
ţionată de lungimea de undă şi natura ţesutului străbătut, conductivitatea tisu-
lară fiind dependentă de greutatea moleculară a particulelor din zonă, de can-
titatea de molecule polare, (dipolii sunt molecule de apă şi proteine) şi de
molecule non-polare (grăsime, Ward, 1984). Cea mai mare încălzire o au ţesu-
turile cu puţin dipoli (grăsimea). Profunzimea până la care se percep fenome-
nele este de 4 cm.

Incălzirea ţesuturilor are drept consecinţă, vasodilataţia, rezorbţia pro-


duselor toxice, spasmoliza, analgezia şi efectul antiinflamator (care are loc
doar în cazul proceselor restrânse şi nu extinse, ca cele din poliartrita reuma-
toidă sau alte boli reumatismale inflamatorii cronice etc).
Înalta frecvenţă are următoarele proprietăţi fizice şi biologice:
- nu are efect electrolitic şi electrochimic;
- nu are efect excitomotor;
- are efect caloric de profunzime (fără a produce încălzire cutanată) care
durează peste 24 de ore şi care nu solicită termoreglarea;
- produce importante fenomene capacitive (care au şi efecte non-
termice) şi inductive (care au mai mult efecte termice);
- încălzeşte puternic corpurile metalice şi soluţiile electrolitice;
- are efect metabolic de creştere a necesarului de O2 şi a substratului
nutritiv tisular;
- are efecte asupra circulaţiei: hiperemie activă, vasodilataţie generală,
scaderea tensiunii arteriale;
- are efect sedativ;
- are efect de scădere a tonusului muscular;
- produce echilibrarea pompelor ionice membranare celulare;

51
Noțiuni de balneofizioterapie

- produce echilibrarea şi stimularea nivelelor energetice celulare;


- are efect antialgic ;
- are efect antispastic pe musculatura netedă.

Modalități de aplicare
1. diatermia inductivă: constă în rularea în jurul unui segment sau
a corpului în întregime a unui conductor (solenoid) după ce
regiunea a fost bine învelită cu un strat gros; în acestă situaţie
predomină acţiunea câmpului magnetic;
2. diatermia capacitivă constă din introducerea segmentului de
corp între armăturile condensatorului /electrod capacitiv) ce
face parte din circuitul din structura aparatului; în această
situaţie activitatea este dominată de câmpul electric.

Clasificarea înaltei frecvenţe se face după lungimea de undă:


- diatermia cu unde lungi (lamda = 1- 3 km, frecvenţa = 100.000-
1.000.000 Hz);
- diatermia cu unde medii (lamda = 600-1180 m, frecvenţa = 1- 3 MHz);
- diatermia cu unde scurte (lamda = 10-100 m; aprobate: 37, 11 şi 22
cm, frecvenţa 13, 21, 40 MHz);
- microunde (lamda = 12 cm, frecvenţa = 300 MHz).
Aparatul furnizor de curent de înaltă frecvenţă are o construcţie spe-
cială fiind alcătuit dintr-un circuit generator de înaltă frecvenţă şi un al doilea,
circuitul rezonator, cuplat cu primul, în care se introduce pacientul.
Modalitatea de aplicare depinde de metoda folosită şi tipul de emisie;
metodele sunt în câmp condensator şi în câmp inductor; tipul de emisie poate fi
continu (când domină efectul termic) şi pulsatil (domină efectul antiinflamator).
De-a lungul timpului arsenalul terapeutic al înaltei frecvenţe a cuprins
diverse modalităţi inductive sau capacitive şi toate frecvenţele, dar în prezent
în practică se folosesc doar undele scurte şi microundele.

a. Undele scurte: curentul de înaltă frecvenţă cu lungimea de undă cu-


prinsă între 10 şi 100 m şi frecvenţă între 10 MHz -100 MHz se plasează în

52
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

domeniul undelor scurte; sunt radiaţii electromagnetice ce se situează în spec-


trul de radiofrecvenţă non-ionizant;
Oscilaţiile câmpului electromagnetic în cazul undelor scurte este de
27,12MHz şi se poate administra în mod inductiv sau capacitiv. Modul inductiv
este mai valoros pentru practică. Diatermia capacitivă utilizează în principal
lungimea de undă de 11,06m.
Efectul terapeutic este demonstrat pentru patologia musculoscheletală
dureroasă sau în pregătirea kinetoterapiei, în combaterea proceselor inflama-
torii cronice din sfera ORL, ginecologică, în tratamentul astmului bronşic, etc.

Tehnică de lucru: eficacitatea terapiei este condiţionată de corectitudi-


nea aplicaţiei (tipul şi mărimea electrozilor, doză, distanţă electrod tegument,
durata şedinţă); pacientul după ce a înlăturat obiectele de podoabă, a fost in-
format asupra procedurii şi i s-a verificat starea tegumentelor este aşezat cu
zona ce urmează a fi tratată între electrozii aparatului, care sunt de fapt armă-
turile condensatorului ce face parte din circuitul oscilant. Electrozii au formă şi
structură specială, sunt rigizi cu aspect de disc cu diametru de 10 şi 20cm. Elec-
trozii se poziţionează la 4-5cm de tegument. În afara electrozilor rigizi se pot
folosi şi electrozi flexibili care se aplică pe tegument (mai ales pe regiunea ab-
dominală). Electrozii pot fi egali, inegali (electrodul mic mai activ), pot fi dispuşi
paralel (distribuţie uniformă), sau în unghi drept (încălzire mai mare a stra-
turilor superficiale); aplicaţiile pot fi transversale, co-planare (de acelaşi parte
a regiunii), sau longitudinale (la extremităţile membrului). Durata şedinţei este
de 20min, iar numărul şedinţelor nu depăşeşte numărul 15.
În timpul procedurii bolnavul înregistrează doar o senzaţie de cădură
uşoară. În practică se folosesc dozele aterme şi oligoterme (I şi II) pentru
fenomenele acute şi dozele medii sau calde (III, IV) pentru procesele inflama-
torii cronice.
Efectele nefavorabile sunt legate de supraîncălzirea tisulară şi de riscul
de arsură. Absorbţia excesivă de radiaţii pe care o pot realiza corpurile
metalice endotisulare reprezintă de asemenea un risc; din acelaşi motiv mobi-
lierul din jurul aparatului va fi numai din lemn.

53
Noțiuni de balneofizioterapie

Indicaţie: durerile cronice şi procesele inflamatorii articulare şi abar-


ticulare, nevralgii, nevrite, suferinţe inflamatorii cronice din sfera ORL, gine-
cologică, a căilor respiratorii superioare, etc.

Contraindicaţii: stările inflamatorii acute, hemoragice, ischemice, febri-


le, TBC, tumori, graviditate şi existenţa de piese metalice endotisular.
Înalta frecvenţă pulsatilă obţinută cu aparatul DIAPULSE generează
posibilităţi terapeutice cu următoarele caractere: frecvenţă de 27,12 MHz,
lungimea de undă de 11 m, durata impulsului de 65 s; între impulsuri sunt
pauze de 25 s; frecvenţa impulsurilor se dozează în 6 trepte (1-6) iar intensi-
tatea energiei de lucru este cuprinsă între 293 şi 975w.
Efecte biologice: echilibrarea pompelor ionice celulare, stimularea pro-
ceselor energetice ale celulei şi a anabolismului, stimularea apărării nespeci-
fice, efect antalgic, efect antispastic pe musculatura netedă, vasodilataţie capi-
lară.

Contraindicaţii: purtatori de pace maker.

b. Microundele (undele radar). Sunt radiaţii electromagnetice, cu


frecvenţă de 2450 MHz şi lungimea de undă de 12cm care au capacitatea să
genereze la nivelul ţesuturilor un efect termic.
Modul de emisie este radiativ. Antena emiţătoare are o formă specială
pentru a direcţiona radiaţiile emise.
Utilitatea lor, dovedită pentru formele cronice de durere muscu-
loscheletală este argumentată de endotermia profundă cu un raport favorabil
muşchi/grăsime (4/1) ceea ce declanşază vasodilataţie, rezorbţie, activare me-
tabolică, analgezie.

Tehnică de lucru
Pacientul este aşezat cu zona ce urmează a fi tratată expusă în direcţia
antenei emiţătoare; aparatul poate emite doze mici, mijlocii sau calde; se pro-
tejază ochii cu ochelari speciali. Timpul de efectuare a procedurii este de 10-
20 min, etapă în care bolnavul percepe doar o senzaţie de cădură uşoară, du-
rata terapiei 6-10 zile; reacţii adverse: arsura.
54
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Indicaţii: reumatologie, neurologie, patologie cardiovasculară, respira-


torie, stomatologică, dermatologică.
Contraindicaţii: proces inflamator acut, tendinţe hemoragice, procese
neoplazice, prezenţa pieselor metalice endotisular, pace-maker cardiac, ciclu
menstrual, sarcină.

ƒ Înalta frecvenţă se deosebeşte major de celelalte forme prin modul


de acţiune şi efecte.
ƒ Principalul mecanism care induce beneficiu este endotermia. Feno-
menul se produce în profunzime, până la 4-5cm, cu un bun raport
muşchi/ grăsime.
ƒ Diatermia cu unde scurte este mai eficientă decât cea obţinută cu ul-
trasunete. Diatermia este utilă reparaţiilor tisulare (ligamente, ten-
doane) şi este forte indicată în pregătirea bolnavului pentru reedu-
care musculo-articulară.

III. 1.2.5. Terapia cu câmpuri magnetice de joasă frecvență


Definiție: Magnetoterapia înseamnă utilizarea în scop terapeutic a unui
câmp magnetic.
Noțiuni de fizică: un câmp magnetic este produs de un curent electric
(Faraday) sau de un câmp electric. Câmpul magnetic produs are aceeaşi pa-
rametrii fizici cu curentul electric generator. Intensitatea câmpului magnetic,
adică densitatea liniilor de forţă magnetică, se masoară în T (tesla) sau în sub-
unităţi mT (militesla).
Noțiuni de biologie. Organismele vii sunt influenţate de forţele mag-
netice pozitive şi negative. Planeta Pâmânt de altfel exercită o energie mag-
netică negativă în timpul nopţii şi una pozitivă pe parcursul zilei. Glanda pin-
eală, centru de control hormonal, enzimatic, imun, conţine o serie de cristale
sensibile la acţiunea câmpului magnetic. Activitatea glandei este legată de
eliberarea de melatonină, element de reglarea a somnului şi nu numai.

55
Noțiuni de balneofizioterapie

Efectele biologice ale magnetismului


- ionii şi paticulele coloidale sunt influenţate de un câmp magnetic;
- presiunea parţială a O2 în ţesuturi creşte cu 1,000% în comparaţie cu
valoarea iniţială, într-un câmp magnetic pulsatil;
- vasodilataţie (studii termografice) ;
- anti- durere, anti- inflamaţie;
- migrarea ionilor de calciu;
- stimularea vindecării plăgilor;
- îmunătăţirea metabolismului tisular;
- relaxare generală şi musculară.
Istoric: de aproximativ 30 de ani magnetoterapia este larg utilizată în
tratamentul durerii cronice şi în afecţiunile sistemului nervos, în scop sedativ
mai ales.

Terapia cu câmp magnetic de joasă frecvență


Se realizează prin utilizarea unui câmp magnetic continu, întrerupt sau
pulsatil (2 sec activitate, 2 sec pauză). Cele mai folosite aparate sunt cele care
produc câmp magnetic de 50 Hz cu o inductivitate la poli de 35mT.

Aparatul MAGNETODIAFLUX este un produs de origine românească, al-


cătuit din doi solenoizi şi două bobine inductoare cu cablurile aferente, cu ur-
matorii parametrii:
ƒ frecvenţă de 50 Hz ;
ƒ intensităţi fixe:
- 4 mT pentru bobina cervicală;
- 2 mT pentru bobina lombară;
- 20-23 mT pentru bobinele localizatoare.
Efectele terapiei cu câmpuri magnetice de joasă frecvenţă, cu aparatul
MAGNETODIAFLUX, sunt:
a. pentru forma continuă, nemodulată: sedativ, simpaticolitic, trofotrop;
b. pentru forma întreruptă: excitator, simpaticoton, ergotrop.
Alegerea formei de aplicare – continuă sau întreruptă este în relaţie cu
afecţiunea de baza, tipul constituţional, reactivitatea neurovegetativă indi-
viduală, bioritmul subiectului.

56
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Avantajele terapiei
- penetrare în toate regiunile organismului;
- tratamentele pot fi efectuate în condiţii de gips, bandaje, etc;
- recomandările ţintesc atât osul cât şi ţesuturile moi;
- este o metodă non- termică;
- nu se cunosc efecte adverse, în afara supradozajului.

Indicaţiile terapiei cu câmpuri magnetice de joasă frecvenţă: afecţiuni


reumatismale, sechele posttraumatice, afecţiuni neuropsihice, cardiovascu-
lare, respiratorii, digestive, endocrine, sfera genitală.

Contraindicaţiile terapiei cu câmpuri magnetice de joasa frecvenţă:


purtatorii de stimulator cardiac, sindroame hipotensive, ateroscleroză cere-
brală avansată, stări hemoragice, anemii, boli infecţioase, stări febrile, insufi-
cienţă renală, hepatică, cardiacă, pulmonară, psihoze, epilepsie, sarcina.

Modalitate de aplicare
Bonavul este așezat în poziţie comodă pe banchetă de lemn şi introdus
în câmpul magnetic prin aşezarea bobinei cu diametru mai mic în zona cervi-
cală, a celei cu diametru mare în regiunea lombară şi a bobinelor paralelipi-
pedice în zona plantară. Obiectele metalice decorative ca şi cele din jurul
bolnavului se îndepărtează. Bolnavul nu percepe nici o senzaţie. Durata trata-
mentului în regim continu nu depăşeşte 8-10 min pe şedinţă, numărul total
fiind de 10-12.

III. 1. 2. 6. Terapia cu ultrasunete


Vibraţiile mecanice se obţin în urma unor presiuni şi decompresiuni ce
se aplică succesiv, perpendicular sau tangenţial pe suprafaţa unui corp. Energia
vibratorie se cuantifică din punct de vedere fizic prin numărul de vibraţii pe
secundă.
În practica medicală se folosesc două categorii de vibraţii, de joasă
frecvenţă, 1- 400Hz, (vibroterapia) şi de înaltă frecvenţă, 500kHz-3MHz (ultra-
sonoterapia).

57
Noțiuni de balneofizioterapie

Definiție: vibraţiile mecanice pendulare ce depăşesc 20000 oscilaţii/sec


(nivelul sunetelor percepute de urechea umană) poartă numele de ultrasu-
nete; ultrasunetele se întind pe un registru cuprins între 50000 Hz -3000000
Hz. Ultrasunetele furnizate de aparatele de fizioterapie au o frecvenţă cuprinsă
între 800 -1000kHz.
Undele sonore de înaltă frecvenţă diferă de cele electromagnetice prin
următoarele: sunt expresia energiei acustice şi nu se propagă în vid.
Istoria acestui agent terapeutic începe în 1938 când Rainar Pohlman a
demostrat o serie de efecte terapeutice. Treptat ultrasonoterapia a câştigat
popularitate încât în prezent este un mijloc fizioterapic foarte folosit.

Metode de obținere: mecanice, magnetice şi cu ajutorul fenomenului


piezoelectric. Aparatele moderne utilizează ultimul procedeu care necesită
prezenţa unui cristal (cuarţ, turmalină, titanat de bariu, etc) ce este supus unor
compresiuni şi decompresiuni succesive prin introducerea lui într-un circuit
electric de înaltă frecvenţă.

Proprietăți fizice. Ultrasunetele sunt caracterizate de lungimea de


undă, perioadă, frecvenţă şi viteză de propagare care este dependentă de cali-
tăţile mediului (se transmit bine în mediul solid, lichid şi parţial în cel gazos).
Atunci când vibraţia mecanică de înaltă frecvenţă schimbă mediul de propa-
gare o parte din energie se absoarbe în noua zonă, iar altă parte suferă
fenomenul de reflecţie, refracţie şi difracţie. Un parametru important este in-
tensitatea (W/cm2).

Aspecte biologice, terapeutice, indicații


Ultrasunetele aplicate pe suprafaţa tegumentului se propagă prin ţesu-
turile şi imprimă moleculelor şi microparticulelor o mişcare oscilantă, a cărei
frecvenţa este egală cu cea a radiaţiei ultrasonice; se generează astfel endoti-
sular un fenomen mecanic care este urmat de trecerea gelului în soluţie şi de
un fenomen termic, prin transformarea energiei cinetice; endotermia tisulară,
care este deci modalitate de acţiune a ultrasunetelor va induce vasodilataţie în

58
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

straturile superficiale şi profunde, cu consecinţe antiinflamatorii, de drenaj al


lichidelor extravasculare.
Efectul endotermic este scăzut la intensităţi mici şi se înregistrează
până la 4 cm profunzime, la intensitatea de 3MHz. Ţesuturile care se încălzesc
preferenţial sunt periostul, osul subcondral, meniscul, nervul.
Concomitent apar şi alte modificări, ale permeabilităţii şi rezistenţei
electrice (impedanţei) a tegumentului, de stimulare a receptor şi transmiterii
nervoase şi sinaptice, de dezorganizarea a colagenului (antifibrotic).
Efectele termice şi non-termice:
- antialgic, se obţine prin blocarea transmiterii excitaţiei; are utilitate în
terapia afecţiunilor musculo-scheletale, periarticulare, lombalgii, dor-
salgii, artroze, etc;
- decontracturant, este apreciat în contracturile musculare periarticu-
lare reflexe, posttraumatice;
- simpaticolitic, în caz de hiperreactivitate simpatică, de exemplu, în
sidroamele algoneurodistrofice (aplicaţii pe ggl stelat sau triunghiul
Scarpa);
- antiinflamator, rezorbtiv (tendinite, bursite, capsulite);
- fibrolitic, prin care se impiedică aglutinarea fibrinogenului (indicat în
tratamenul cicatricilor, aderenţelor, maladiei Dupuytren, Ledderhose);
- de creştere a permeabilităţii cutanate ceea ce faciliează penetrabili-
tatea unor substanţe medicamentoase (ultrasonoforeză);
- de grăbire a proceselor reparatorii;
- non-termic; este legat fenomenul de cavitaţie, ce apare tranzitoriu,
consecutiv căruia apar dilacerări tisulare (Nyborg, 1971); efectul dis-
pare în cazul folosirii intensităţilor joase.

Contraindicaţiile apar în legătură cu unele aspecte nefavorabile gene-


rate de mecanismul de acţiune: hipertermia (ce poate produce arsură, mai ales
profundă, la nivelul osului) şi efectul de cavitaţie, în urma căruia se distrug
ţesuturile (la intensităţi mai mari de 3w/cm2).

59
Noțiuni de balneofizioterapie

Contraindicaţiile apar la cei cu tulburări de percepţie termică (sirin-


gomielie, paralizii periferice), la cei cu fracturi în curs de consolidare; nu se fac
aplicaţii pe cartilajul de creştere la copil şi de asemenea se evită terapia pe
organele nobile, inimă, ficat, rinichi, ochi, gonade, sarcină.

Tehnică de lucru
Aparatele sunt alcătuite din generatorul de oscilaţii electrice de înaltă
frecvenţă, traductorul cu piezoelementul, cablu de racord, dispozitivul de co-
mandă.
Descărcările repetitive de înaltă frecvenţă produc la nivelul cristalului
introdus între lamele condensatorului, presiuni şi decompresiuni succesive în
urma cărora apar fenomene vibratorii de înaltă frecvenţă- ultrasunetele.
Aşadar, aparatul are în construcţie un cap emiţător care conţine crista-
lul de cuarţ şi care se aplică pe suprafaţa tegumentară indicată pentru trata-
ment. Aparatele moderne au abilitatea de a genera ultrasunete în regim con-
tinu sau discontinu (efectul termic este mai redus).
Tratamentul se efectuează prin 2 forme de cuplaj: contact indirect prin
intermediul apei, aplicaţie subacvatică (regiunea anatomică este introdusă
într-o baia parţială) şi direct, pentru zonele anatomice plane (aderenţa dintre
cap şi tegument se realizează cu o substanţă uleioasă, parafină, gel). Acest
mediu intermediar este necesar pentru limitarea fenomenului de refracţiei al
razei incidente în contact cu aerul.
Acest ultim mod condiţionează mobilizarea capului emiţător pe su-
prafaţa tegumentară cu mişcări lente (2cm/sec), pentru a se evita formarea
unei unde staţionare care amplifică fenomenul endotermic şi forţa mecanică a
ultrasunetelor. In contextul celor menţionate mai sus se impune a se evita
eminenţele osoase.
Metode de aplicare
ƒ în funcţie de poziţia capului emiţător:
- statică (fixă );
- semistatică;
- dinamică.

60
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

ƒ în funcţie de zona de aplicare:


- locală; cea mai frecventă, pe zona afectată (adecvată în suferinţe ar-
ticulare, contracturi musculare, edeme posttraumatice, etc);
- segmentară, paravertebral corespunzător teritoriului radicular afectat
(regiunea C5- D1 pentru membrul superior), L3- S1 (pentru membrul
inferior);
Mărimea capului de emisie este în funcţie de zona de radiaţie efectivă
(de 1 cm2 pentru capul mic şi de 4 cm2 pentru cel mare.

Verificarea funcţionalităţii aparatului se face prin imersia capului emiţă-


tor în apă şi constatarea bulelor apărute la nivelul lui.
Ultrasonoforeza este metoda prin care se introduc în ţesuturi substanţe
medicamentoase, unguente cu calităţi antialgice şi antiinflamatorii/ geluri care
se folosesc şi ca mediu de contact.

Bolnavul aşezat în condiţii de confort este informat asupra modalităţii


de producere a ultrasunetelor, asupra efectelor, modului de aplicare şi despre
percepţia de uşoară căldură pe care o va avea. Pentru a se proteja de efectele
nedorite ale vibroterapiei terapeutul trebuie să poarte mănuşi ţesute din fire
de bumbac.

Durata şedinţei, clasic, nu depăşeşte 8 minute pe o regiune dată, cu


frecvenţă de 1-3 Watt/cm2, în funcţie de profunzimea la care vrem să creem
beneficiul terapeutic şi de starea acută sau cronică a patologiei; pentru for-
mele acute se începe cu 0,5w/cm2, pentru cele cronice se recomandă 0,8-
1w/cm2; numărul şedinţelor nu va fi mai mare de 15.
Aparatele moderne permit aplicarea concomitentă a mai multor tipuri
de energie; astfel energia ultrasunetelor poate fi combinată cu curenţi de joasă
sau medie frecvenţă.

Indicații: reumatologie, traumatologie, dermatologie, afecţiuni neu-


rologice, afecţiuni ginecologice.

61
Noțiuni de balneofizioterapie

Contraindicaţii generale: leziuni tegumentare, tulburări de sensibilitate


cutanată, tulbuări de coagulare, fragilitate capilară, stări generale alterate,
caşexii, tumori în toate stadiile evolutive (pre/postoperator), tuberculoza ac-
tivă, stări febrile, fenomene inflamatorii acute, tromboflebite, varice;
Contraindicaţii speciale: aplicarea ultrasunetelor pe zone corespunza-
toare unor organe şi ţesuturi: creier, măduva spinării, ficat, splină, uter gravid,
glande sexuale, plămâni, cord şi marile vase, aplicaţii pe zonele de creştere ale
oaselor la copii şi adolescenţi.

ƒ Ultrasonoterapia este una din cele mai răspândite modalităţi tera-


peutice. Procedura foloseşte unda sonoră de frecvenţă înaltă, care
este absorbită de ţesuturi şi energia cinetică a moleculelor şi particu-
lelor tisulare este transformată în energie termică, care generează o
serie de efecte pozitive. Ultrasunetele sunt absorbite cel mai bine de
structurile dense (muşchi, tendon, fascie).

III. 2. Radiaţii electromagnetice


Undele electromagnetice alcătuiesc o formă de energie foarte
răspândită în univers. Cantitatea de energie deţinută de o radiaţie electro-
magnetică depinde de frecvenţă şi lungimea de undă. Cele cu frecvenţă de
peste 1015 Hz se numesc radiaţii ionizante (razele cosmice, gamma şi X); cele
cu frecvenţă sub pragul de 1015Hz, sunt radiaţii non-ionizante care includ: ra-
diaţiile ultraviolete, spectrul vizibil, radiaţiile infraroşii, microundele şi undele
radar, frecvenţele radio, foarte scăzută frecvenţă (50Hz).

Radiațiile electromagnetice cu rol terapeutic:


ƒ diatermia cu unde scurte (capitol în Înalta frecvenţă);
ƒ diatermia cu microunde (capitol în Înalta frecvenţă);
ƒ radiațiile infraroşii;
ƒ radiațiile ultraviolete;
ƒ laserterapia.
62
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Fig. nr. 21. Spectrul electromagnetic

III. 2. 1. Fototerapia
Definiție: fototerapia sau terapia cu lumină este metoda care utilizează
energia radiantă luminoasă în scop terapeutic. Energia radiantă luminoasă
poate fi: naturală (lumina solară), sau artificială (furnizată în anumite condiţii
de corpurile încalzite).
Utilizarea luminii solare în scop terapeutic poartă numele de helioterapie.
Proprietățile fundamentale ale luminii:
- propagarea rectilinie într-un mediu omogen;
- se reflectă, ceea ce înseamnă reîntoarcerea razei luminoase în mediul
din care provine;
- raza reflectată se situează în acelaşi plan cu raza incidentă;
- unghiul de reflexie este egal cu unghiul de incidenţă;
- refracţia este deviaţia pe care o prezintă raza incidentă la trecerea prin
zona de separare a două medii cu densitate diferită;
- lipsa perturbaţiei reciproce (când două fasciculele se intersectează, ele
se propagă independent);
- interferenţa este fenomenul de "compunere" a undelor luminoase
care au aceeaşi direcţie de propagare;
- difracţia este fenomenul de curbare a traiectoriei luminii în regiunea
umbrei geometrice.

63
Noțiuni de balneofizioterapie

Mecanisme de producere. Corpurile emit energie luminoasă prin:


- incandescenţă;
- luminescenţă;

Clasificare radiațiilor luminoase terapeutice:


- radiaţii infraroşii;
- radiaţii vizibile;
- radiaţii ultraviolete;

III. 2. 1. 1. Radiațiile infraroşii


Definiție: razele infraroşii (RIR), denumite şi radiaţii calorice sunt ra-
diaţii luminoase cu lungimea de undă cuprinsă între 1mm şi 50 milimicroni.
Mecanism de producere: RIR sunt emise de corpuri incandescente sau
de gaze aduse la luminiscenţă.
Efecte fiziologice:
- caloric; determină apariţia eritemului caloric; cu cât lungimea de undă
este mai mică cu atât se încălzesc ţesuturile mai profunde; cea mai
bună penetraţie o au radiaţiile cu lungimea de undă de 1 micron;
- hiperemiant; vasodilataţie a vasele mici cu consecinţe asupra circula-
ţiei și metabolismului local, troficităţii, activităţii glandelor sudoripare;
- acţiune reflexă în profunzime;
- antialgic;
- creșterea activităţii fagocitare.
Aşadar, RIR se absorb doar la suprafaţa tegumentelor şi produc o încăl-
zire tisulară superficială care se traduce printr-o reacţie vasculară şi excitarea
termoreceptorilor, cu apariţia unui eritem cutanat intens, ce dispare în 30-40
min; aplicarea lor antrenează reacţia de termoreglare. Consecutiv endotermiei
se instalează efectul antalgic, spasmolitic, decontracturant, antiinflamator local.

Tehnică de lucru
Pentru aplicaţiile în spaţiu deschis este nevoie de o lampă specială emi-
ţătoare (radiator de infraroşii în formă de reflector sferic - Solux), care se
plasează la aproximativ 50-100 cm de regiunea de tratat, pacientul fiind

64
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

poziţionat confortabil. Durata şedinţei este de 10-15 min, 10-15 şedinţe.


Bolnavul înregistrează o senzaţie de căldură plăcută, iar tegumentul expus de-
vine eritematos.
Procedura în spaţiu închis poartă numele de baie de lumină ce poate fi
generală sau parţială.
Baia de lumină generală este un dispozitiv din lemn cu uşi; bolnavul
este introdus şi aşezat pe un scaun; extremitatea celalică rămâne în afara dis-
pozitivului; pe pereţi este amenajată o reţea de becuri electrice a căror putere
calorică este sporită de materialul reflectorizant care căptuşeşte pereţii din
lemn. Procedura se constituie într- o metodă activă de stimulare a proceselor
de termoreglare şi termoliză. Încăzirea corpului este controlată cu ajutorul
unui termometru. Pe fruntea pacientului se aşază o compresă umedă, rece.
Baia de lumină parţială este tot un dispozitiv din lemn cu becuri fixate
pe perete; bolnavul este introdus cu parte superioară a trunchiului (fără ex-
tremitatea cefalică) sau cu cea inferioară (bazinul şi coapsele).
Reacţiile adverse sunt legate de supraîncălzire, deci, nu se va prelungi
timpul de expunere şi nu se vor face indicaţii la cei cu tulburări de percepţie
termică, suferinţe cardiovasculare, respiratorii.
Indicaţiile terapiei cu RIR:
- în spaţiu deschis: diferite tipuri de nevralgii, mialgii, tendinite, contrac-
tură musculară, plăgi atone, degerături, eczeme, radiodermite, cica-
trici vicioase, tulburări funcţionale ale circulaţiei periferice, stări spas-
tice ale viscerelor abdominale.
- în spaţiu închis: boli cu metabolism scăzut: obezitate, hipotiroidie, boli
reumatismale degenerative, neuromialgii, intoxicaţii cronice cu metale
grele, afecţiuni inflamatorii cronice din sfera genitală, afecţiuni cronice
ale aparatului respirator.

Contraindicaţii: terapia nu se aplică imediat după traumatism,


hemoragii recente, sau în caz de risc hemoragic gastro -intestinal, inflamaţii
acute, supuraţii, neoplazii, boli şi stări febrile.

65
Noțiuni de balneofizioterapie

III. 2. 1. 2. Radiațiile ultraviolete/ Actinoterapie


Definiție: radiaţiile ultravioletele (RUV) sunt radiaţii electromagnetice
ce corespund razelor luminoase cu lungimea de undă de 0,01 - 0,4 nm;

Proprietăți fizice: se clasifică în funcţie de lungimea de undă în trei


categorii: A (400 – 315 nm), B (315 – 280 nm) şi C (280 – 185 nm). În terapie se
utilizează doar cele cu lungimea de undă cuprinse între 0,18 – 0,4 µm.

Ele sunt absorbite la suprafaţa tegumentului, în epiderm, provocând


hiperpigmentare (A), eritem (B) şi efect bactericid (C). Nivelul penetraţiei în
organism este redus (0,3- 1mm). RUV induc reacţii fotochimice la nivel celular
care influenţează structurile pigmentare, proteice, acizii nucleici (ADN, ARN),
polizaharidile, lipidele.
Efecte biologice:
- determină apariţia unui eritem actinic, la 6-8 ore cu durată de 24 ore, a
cărui intensitate variază cu regiunea tratată, cu durata expunerii, cu
vârstă (UVA);
- provoacă pigmentaţie şi exfoliere cutanată (UVA);
- influenţează sinteza vitaminei D din ergosterol (UVB);
- desensibilizant, antihistaminic;
- bactericid, virucid (UVC);
- analgezic, la doza eritem;
- stimulează metabolismul bazal, eritropoeza, fagocitoza, formarea
ţesutului conjunctiv;
- stimulează reactivitatea imunologică;
- provoacă fenomenul de fluorescenţă.

Mod de producere: RUV sunt emise în mod artificial de lămpi cu mer-


cur (de înaltă şi joasă presiune), care se aplică la o distanţă de minimum 75cm
faţă de regiunea cutanată; timpul de expunere este în concordanţă cu scopul
terapiei, dar nu mai mare de 10 min.
Metodele de dozare a RUV sunt fizice (cu aparate speciale) şi biologice
(se cuantifică reacţia biologică a organismului uman). În practică se utilizează

66
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

mai mult metoda biologică. O unitate biologică este egală cu cantitatea de ra-
diaţii necesară pentru obţinerea celui mai puţin intens eritem (se exprimă în
minute).

Efecte nefavorabile: fenomene oculare (conjunctivita, foto-oftalmia şi


cataracta) impun protecţia oculară în timpul expunerii.
La nivel cutanat amintim riscul de arsură, atrofie cutanată şi transfor-
mare malignă, fotodermatoze, situaţii care solicită atenţie şi restricţii de timp
de expunere şi de frecvenţă.
Indicaţia o reprezintă în special unele boli cutanate dar şi fenomene ar-
ticulare, abarticulare şi nevralgice (post zoster).

Modul de aplicare
Depinde de sursă, naturală (helioterapie) sau artificială (lămpi cu vapori
de mercur de joasă presiune care emit ultraviololetele A sau de înaltă presiune
pentru radiaţiile B şi C). Procedura se desfăşoară cu iradiere locală sau generală.
Bolnavul în poziţie comodă cu regiunea de tratat expusă primeşte ra-
diaţia de la o lampă emiţătoare situată la 1,5m dacă efectuăm iradierea gener-
ală a organismului (individual sau în grup) şi de la 50cm dacă iradierea este
parţială (o regiune tratată nu depăşeşte 600cm2). In acest ultim caz pentru a
evita neplăcerile se efectuează pretratament, biodozimetria (cu ajutorul cărei
se determină timpul necesar obţinerii celui mai slab eritem). Testarea se efec-
tuează pe tegumentul abdominal în afara liniei mediane, cu ajutorul unui dis-
pozitiv (biodozimetrul Gorbacev- Dullfeld) cu 6 orificii, cu care se acoperă regi-
unea. Durata de menţinere pentru fiecare orificiu este: I- 3 min, II- 2min 30
sec, III-2min, IV- 1 min 30sec,V- 1 min, VI- 30sec. Reacţia eritematoasă se
măsoară la 6-8 ore. Doza de iradiere ce se va aplica trebuie să fie eritema-
toasă, adică de 1-2-4 ori biodoza. Numărul şedinţelor nu depăşeşte 10, zilnic
dacă procedura se aplică pe regiuni diferite şi la două zile în cazul iradierii pe
aceeaşi suprafaţă.
Indicaţii: profilaxia rahitismului, nevralgii, nevrite, boli cutanate (psori-
azis), neurodermite, acnee, cicatrici cheloide.

67
Noțiuni de balneofizioterapie

Contraindicaţii: TBC activ, colagenoze, tumori maligne, insuficienţă he-


patică, renală, vârstele mari, caşexie, arteriopatii periferice gradul II-III, car-
diopatia decompensată, insuficienţa cardiacă, stări hemoragice, hipertiroidia,
sarcina, tulburări de pigmentare, hipertensiunea arterială st III, fotosensibili-
tate.

III. 2. 2. Laserterapia
Definiție: Laserul este o metodă terapeutică neinvazivă care foloseşte
radiaţia electromagnetică cu o anumită lungime de undă.
Termenul LASER reprezintă acronimul de la LIGHT AMPLIFICATION by
STIMULATED EMISSION of RADIATION, adică AMPLIFICAREA LUMINII prin
EMISIE STIMULATA de RADIAŢIE.

Istoric: teoria care se referă la energia electromagnetică coerentă,


monocromatică de lumină a fost enunţată prima dată de Enstein (1879- 1955).
In 1962 are loc prima aplicaţi de laser în terapie şi de atunci se deschide o
etapă de studii şi cercetări ce au avut ca rezultat optimizarea aparaturii şi a ap-
licaţiilor de energie fotonică în biologie.

Proprietăți fizice: lumina laser este caracterizată de lungimea de undă,


putere, frecvenţă, densitate de putere; radiaţia este monocromă (undele elec-
tromagnetice au aceeaşi lungime de undă), coerentă (toţi fotonii luminii laser
oscilează în aceeaşi fază, undele laser fiind perfect identice în timp şi spaţiu),
are intensitate mare şi este polarizată. Aceste calităţi susţin penetraţia energiei
laser în straturile tisulare fără a se induce un efect termic sau damage tisular.
Energia laser este caracterizată de prezenţa fotonilor.
Lumina laser are o acţiune biostimulativă asupra celulei care în urma
reacţilor fotochimice transformă energia luminoasă în energie chimică.
Se cunosc în prezent 2 tipuri de laser medical: high power (300 W) şi
low power (5-500 mW). Laserul de mare putere este folosit în chirurgie (pentru
proprietăţile sale de a produce coagulare, secţionare de ţesuturi) dar şi în in-
dustrie iar low level laser este utilizat pentru proprietăţile lui biostimulative.

68
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

LLLT (low level laser therapy) înseamnă aplicarea în scop terapeutic a


unei emisii monocromatice, cu lungimi de undă ce se situează în infraoşu şi
infraroşu apropiat (600-1000mm) şi cu energia între 1-500mW. Acest tip de
laser mai este cunoscut şi sub următoarele denumiri: CLT (cold laser therapy),
LPLT (low power laser therapy), LIL (low intensity laser therapy), LELT (low en-
ergy laser therapy) şi LA (laser accupuncture), NThL (non-thermal laser, SL (soft
laser).

Efecte fiziologice:
1. biostimulare (influenţează favorabil metabolismul celular);
2. vasodilataţie;
3. analgezic;
4. antiinflamator şi antiedematos, rezorbtiv;
5. de vindecare a plăgilor.

Beneficiul terapeutic:
- analgetic (ameliorarea durerii acute şi şi cronice);
- trofic (creşterea capacităţii de reparare a ţesuturilor);
- stimularea regenerării şi conducerii nervoase;
- scăderea inflamaţiei.

În 2002 FDA a aprobat LLLT în tratamentul durerii acute şi cronice.


Aparatele cele mai folosite sunt alcătuite pe bază de semiconductori.

Parametrii de stimulare cuprind:


- tipul laserului (heliu- neon, indium- gallium-aluminium, galuim- allu-
minium- arsenid, etc);
- dozajul, determinat de intensitate şi timp;
- densitatea energiei- măsurată în jouls, 1watt/sec.
Tratamentul trebuie strict individualizat.

Indicaţiile terapeutice ale laserilor atermici: traumatologie, dermatolo-


gie, O.R.L, stomatologie, reumatologie, neurologie.
69
Noțiuni de balneofizioterapie

Contraindicaţii:
A. Contraindicaţii absolute: iradierea directă a globilor oculari (risc de
inducere a retinopatiei degenerative), iradierea tumorilor maligne sau poten-
ţial maligne, stări febrile, tbc activ.
B. Contraindicaţii relative: pacienţi cu afecţiuni psihice (epilepsii, sin-
droame nevrotice), mastoză chistică, hipertiroidism, sarcină, implant cohlear.

Mod de aplicare
Practic, procedura se realizează uşor dat fiind modul performant al
aparatelor care au programe alcătuite pe fiecare entitate patologică.
Tehnica de aplicare: pe punct (spot cu diametru de 2mm, profunzime 1
cm), scanare.
După stabilirea punctelor trigger sau a zonelor pe care se face aplicaţia, se
fixează programul (care cuprinde parametrii de stimulare şi timpul) şi se trece la
aplicarea sondei pe tegument; în cazul iradierii unor suprafeţe mai largi se
folosesc sonde speciale care sunt plasate la distanţă de suprafaţa tratată; dista-
tanţă necesară în acest caz este de 5-20 cm (de exemplu în cazul unei plăgi).
Ochelarii de protecţie pentru pacient şi terapeut sunt obligatorii.
Numărul şedinţelor se fixează în relaţie cu răspunsul terapeutic, nede-
păşindu-se 20. Efectul tratamentului este cumulativ.

III. 3. Hidroterapia
Definiție: Terapia acvatică/ terapia cu apa/ aquatic therapy se defi-
neşte conform The standards and Steering Committees of the Aquatic Therapy
and Rehabilitation astfel: aplicarea metodică de către pesonal calificat, în ca-
drul unor activităţi specifice, a factorului fizic apa, în sprijinul restaurării,
creşterii sau menţinerii calităţilor funcţionale ale persoanelor cu sindroame
sau boli dizabilitante acute, tranzitorii sau cronice; hidroterapia, cunoscută în
literatura anglosaxonă şi sub numele de whirpool therapy sau pool therapy,
sau water therapy, foloseşte în aplicaţii externe ca agent terapeutic apa.
Istoric: apa este un factor tradiţional, folosit pentru proprietăţile sale în
terapie din cele mai vechi timpuri (greci, egipteni, romani, japonezi, chinezi).

70
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Romanii au aplicat această metodologie într-un mod special dăruindu-i


rangul de artă, printr-o organizare specială, cunoscută sub numele de termele
romane, care erau practicate în scop terapeutic pentru unele afecţiuni, dar şi
profilactic de promovare a stării de sănătate şi de bine.
După romani, trebuie să-i amintim pe turci, care au organizat primele
băi publice şi pe japonezi care au ritualizat această procedură întru- un mod
particular.
Hidroterapia modernă începe cu numele lui Kneipp (Austria, în secolul
al 19- lea); de aici se extinde rapid în Europa, unde devine foarte populară. În
prima jumătate a secolului 20 preocupările în domeniul hidroterapiei sunt
foarte intense. Şi în ţara noastră nume mari ale medicinii şi-au direcţionat ac-
tivitatea şi către acest domeniu.
În concepţia clasică, aplicarea metodică cu scop terapeutic a factorului
fizic, apa, la diverse temperaturi şi stări de agregare (vapori, lichid, solid)
poartă numele de hidroterapie; deoarece acţiunea terapeutică a agentului fizic
apă este mult influenţată de temperatură pentru aceste proceduri se foloseşte
şi termenul de hidrotermoterapie, scopul principal al aplicaţiilor fiind creşterea
rezistenţei organismului, normalizarea unor funcţii, combaterea factorilor de
risc, influenţarea unor stări patologice.
Clasificare hidroterapiei în funcţie de temperatură:
- crioterapia: 0- 4 grade C;
- proceduri reci: 22-18 grade C;
- proceduri răcoroase: 33-35 grade C;
- proceduri calde: 37-39 grade C;
- hipertermie: 39-43 grade C.
- temperatura de indiferenţă a apei (nu modifică balanţa termică a or-
ganismului): 35 grade C.
Proprietățile fizice ale apei pe care se spijină hidroterapia sunt: capaci-
tatea termică, conductibilitatea mare, presiunea hidrostatică (condiţionată de
înălţimea coloanei de apă), forţa de împingere de jos în sus (principiul
Arhimede). Elementul termic are valoare deosebită pentru că el poate nuanţa
indicaţia. La factorii menţionaţi se pot adăuga încă efectele chimice dacă în apă
se dizolvă CO2, răşini, extracte de plante, etc.

71
Noțiuni de balneofizioterapie

Aromoterapia este o ramură a medicinii alternative (practică foarte ve-


che, cunoscută de peste 2000 de ani, de la vechii greci, romani, egipteni), care
a fost îmbrăţişată şi dezvoltată mult în ultima perioadă promovându-se în
acest cadru utilizarea de uleiuri volatile şi de alţi compuşi obţinuţi din plante
prin distilare (monoterpene, esteri, agenţi aromatici, non-terpene, hidrocar-
bonate, sulfuri organice), care stimulează circulaţia şi receptorii cutanaţi.
Etapa modernă a aromoterapiei începe în 1920, cu francezul Gatte-
fosse. In prezent există numeroase centre de terapie şi recreere care au ca
principal scop menţinerea stării de sănătate şi promovarea wellness-ului,
esenţa activităţii fiind reprezentată de aplicaţii topice (băi, masaj, comprese)
asociate cu inhalaţii de decocturi şi tincturi aromatizate.
Beneficiul hidroterapiei poate fi încă îmbunătăţit dacă se asociază şi
factorul mecanic precum, periajul, presiunea, fricţiunea, vibraţia, etc. De ase-
menea, apa influenţează mişcarea iar executarea unui exerciţiu fizic terapeutic
în mediu acvatic este un mijloc deosebit pentru reeducarea funcţională a
aparatului locomotor.
Mecanismele de acțiune ale hidroterapiei sunt susţinute în primul rând
de factorul termic şi mecanic. În principal aceştia stimulează reactivitatea sis-
temelor vascular şi de termoreglare, care de altfel sunt elemente cu rol deo-
sebit în homeostazia locală şi generală.
Termoreglarea are un rol în activitatea adaptativă a organismului. Prin
intermediul ei se reglează capacitatea vasculară a principalelor compartimente
ale patului circulator, din cord, rinichi, muşchi, tegument.
Este important încă răsunetul pe sistemul muscular, conjunctiv fascio-
tendinos şi nervos pentru că rezultatele sunt în special de tip asuplizare, relaxare.
Efectul anti-durere ce se realizează prin mecanisme complexe ( reflex
de axon, reducerea spasticităţii, îmbunătăţirea circulaţiei) stă la baza proce-
durilor ce se aplică în diverse condiţii patologice din domeniile reumatologie,
posttraumatic, urologie, ginecologie, etc.
Clasificarea procedurilor hidroterapice:
- după mărimea suprafeţei de tratat: locale şi generale;

72
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

- după temperatură: crioterapia, la temperatură indiferentă, reci, răco-


roase, calde, hiperterme;
- după locaţia unde se aplică: la domiciliu sau instituţionalizat.
Toate procedurile de hidroterapie au indicaţie pentru efectuare în
prima jumătate a zilei, înainte de masă, fiind considerate proceduri majore.

Beneficiile hidroterapiei
- ameliorarea durerilor cronice vertebrale, articulare, musculare;
- ameliorarea deficitelor funcţionale neurologice centrale şi periferice;
- ameliorarea deficitelor funcţionale articulare din boli reumatismale in-
flamatorii cronice (spondilartrite), degenerative, abarticulare;
- ameliorarea deficitelor musculo-scheletale posttraumatice;
- îmbunătăţirea reacţiilor adaptative ale organismului;
- ameliorarea valorilor tensionale;

Indicaţii generale
- durere cronică;
- limitarea amplitudinii articulare;
- spasticitate;
- disfuncţii circulatorii;
- boli cardiace;
- proteze articulare;
- obezitate;
- prenatal;
- osteoporoză;
- artroze;
- fibromialgie.

Contraindicaţii
- afecţiuni neurologice cu tulburări de sensibilitate;
- hiper şi hipotensiunea cu valori mari;
- afecţiuni mentale;
- afecţiuni cutanate;
73
Noțiuni de balneofizioterapie

- stări febrile;
- stări hemoragice;
- stări neoplazice;
- insuficienţă cardiacă;
- insuficienţă respiratorie;
- tromboză venoasă profundă;

Aplicațiile generale antrenează modificări sistemice cu consecinţe car-


diovasculare, respiratorii, metabolice, musculare şi pe sistemul nervos.
Metodele cele mai folosite sunt:
- băi generale simple, în cadă, la diverse temperaturi (reci - 20 grade C,
răcoroase - 20-30 grade C, indiferente - 34-36 grade C, calde - 38-39
grade C, hiperterme - 40-42 grade C);
- băi de abur, 50 grade C;
- băi medicinale, în cadă (cu camomilla, scuturătură de fân, răşini), 37,5
grade C;
- băi cu CO2 în cadă (35 grade C);
- băi în piscină, 37,5 grade C, când se poate adauga exerciţiul terapeutic;
- băi cu bule, cu vârtej, tip jacuzzi, 37,5 grade C;
- băi contrastante;
- băi ascendente (Hauffe), în care temperatura apei creşte progresiv;
- duşuri;
- împachetări, calde sau reci generale;
- comprese uscate sau umede;
- fricţiuni şi spălări.

Aplicațiile locale se adresează extremităţilor membrelor şi au ca efect :


- vasodilataţia în teritoriul de aplicare şi la nivelul metamerului cores-
punzător;
- reducera vâscozităţii ţesuturilor colagenice, din tendon, capsulă, fascii;
- declanşarea de mecanisme reflexe.
În consecinţă vom obţine efecte terapeutice ca: spasmoliza, rezorbţia
edemului, relaxarea ţesutului conjunctiv, a structurilor musculare şi nervoase
şi analgezie.
Modalităţile practice ale hidroterapie locală sunt: compresele, băile
parţiale, duşurile, afuziunile.
74
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Aplicațiile de rece pot fi locale şi generale.


Recele este un agent mult mai eficient pe reacţia vasculară decât facto-
rul cădură. El se indică în prezenţa durerii şi inflamaţiei acute. Sunt cunoscute
şi aplicaţii de rece foarte intens (extrem cold) care distrug ţesuturile (de exem-
plu, nitrogenul lichid).
În administrare locală recele provoacă:
- vasoconstricţie şi reducerea fluxului sanghin, într-o primă etapă;
- vasodilataţie, în timpul al doilea, dacă se continuă aplicarea de rece,
dat fiind atât reacţiile locale (reflex de axon, eliberarea de histamină)
cât şi cele generale care se declanşază;
- diminuarea vitezei influxului nervos, chiar după întreruperea aplicaţiei.

Indicaţii: inflamaţia acută, pentru 10-20 min, de câteva ori pe 24 ore; se


pot aplica compresele, masajul cu gheaţă şi spray-ul.
Contraindicaţiile sunt înregistrate de cei cu tulburări vasculare func-
ţionale sau organice.

Administrare generală de rece are indicaţii speciale; reacţiile obţinute


sunt mai severe, deoarece:
- scade volumul sanghin circulant;
- se angajază mecanismele termogenezei musculare şi metabolice;
- se activează axul hipotalamo- hipofizo -corticosuprarenal.

Băile terapeutice sunt cele mai răspândite proceduri de hidroterapie.


Băile se efectuează cu apă simplă, cu apă îmbogaţită cu substanţe chimice
(plante medicinale) sau cu gaze.
Băile se împart în complete (generale) şi locale (parţiale).
Băile complete, cu apă simplă sunt practic cele mai frecvent utilizate.
Băile complete calde, temperatura cea mai frecvent folosită 37,5 grade C se
recomandă a avea o durată de 15- 20 min. Ele conduc la creşterea tempera-
turii organismului, au efect excitant asupra sistemului nervos central şi
aparatului cardio-vascular, acclerează metabolismul.

75
Noțiuni de balneofizioterapie

Indicaţiile sunt: artrozele, spondilita anchilozantă, sechelele după trau-


matisme, parezele, paraliziile.
Băile complete reci, având efecte de stimulare a respiraţiei, circulaţiei,
metabolismului şi sistemului nervos sunt indicate în scop de tonifiere generală
şi de stimulare metabolică. Sunt contraindicate la bolnavii cu insuficienţă car-
diacă, ateroscleroză, psihoze cu agitaţie.
Baile parţiale, cu apa simplă, se adresează unor regiuni ale corpului
(membrele superioare, inferioare). Durata unei băi reci este de 1-5 minute, iar
a celei calde de 10-20 minute.
- Baia caldă de membre superioare se poate indica în angina pectorală,
ateroscleroză incipientă, hipertensiunea arterială şi artroze.
- Baia rece de membre inferioare se indică în congestiile cerebrale (dat
fiind paralelismul vasomotor între vasele sanguine ale membrelor in-
ferioare şi creierului), migrene, piciorul plat dureros, pareze ale mem-
brelor inferioare.
- Baia terapeutică de şezut este recomandată pentru diversele afecţiuni
ale regiunii. Cele reci (până la 20 grade C) se recomandă în constipaţii
sigmoidiene şi hemoroizi iar cele calde în anexite, apendicite, endo-
metrite cronice, cistite, prostatite cronice, colică renală, dismenoree,
etc.
- Băile de şezut alternante, prin proprietăţile lor stimulante şi tonifiante
asupra musculaturii pelvine sunt recomandate în prolapsul uterin,
atonii uterine, constipaţii cronice simple.
Băile ascendente şi descendente. O altă posibitate de efectuare a unei
băi terapeutice este reprezentată de creşterea progresivă a temperaturii (băi
ascendente); se începe cu 35 grade C şi se merge pînă la 40-45grade C, pe o
durată de 15 -60 minute.
Procedura determină o sudoraţie puternică, motiv pentru care este in-
dicată în intoxicaţii cronice, artroze, nevralgii, artrite cronice.
Băile calde ascendente la membrele inferioare se recomanda în angina
pectorală, arteriopatii obliterante periferice, nevralgie sciatică, spasme muscu-
lare, artroze.

76
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Băile medicinale se obţin prin adăugarea de substanţe chimice anor-


ganice (sulf, săruri de potasiu, iod) şi plante medicinale (flori de fân, plante
aromatice, extracte de brad, coajă de castan şi stejar, mustar), etc.
Extractele obţinute din plante prin decocturi şi infuzii, sau uleurile eterice
excită terminaţiile nervoase din piele şi induc un efect sedativ, antialgic.

Indicaţii: artroze, nevralgii, nevrite, astenie fizică şi psihică.


Băile gazoase artificiale conţin substanţe dizolvate, aşa încât pe lângă
factorul termic şi presiunea hidrostatică, mai acţionează şi factorul mecanic
(bula de gaz), care aderă de suprafaţa tegumentului şi prin micromasajul reali-
zat excită receptorii.
Există băi naturale cu bioxid de carbon, hidrogen sulfurat, etc, dar
acestea se pot prepara și în mod artificial; sunt indicate în afecţiuni reumatis-
male de tip degenerativ mai ales şi în afecţiuni circulatorii.
Se păstrează pentru acest tip de procedură aspectele şi indicaţiile de la
băile naturale carbogazoase.
Băile de abur sunt răspândite în întreaga lume. Mecanismul lor de acţi-
une este complex. La nivelul tegumentului se produce o vasodilataţie capilară
cu înmagazinarea unei cantităţi importante din sângele circulant. Aceasta în-
seamnă decongestionarea unor teritorii importante, ficat, splină, plămân, etc.
Concomitent se instalează şi o creştere a secreţiei sudorale, ceea ce contribuie
la eliminarea consistentă de produşi toxici. În plus, băile cu abur au efecte
sanogenetice, igienice şi de tonifiere psihică. Efectele benefice sunt obţinute
numai dacă aplicaţia este realizată judicios şi metodic.
Băile cu abur sunt contraindicate în: hipertensiunea arterială, afecţiuni
pulmonare cronice (bronşita cronică, astmul bronşic în criză, emfizemul pul-
monar, pneumoconioze, etc.), insuficienţa renală cronică, hepatita cronică şi
ciroza, cardiopatii, boli psihice, boli dermatologice, caşexie etc.
În zilele de suprasolicitare fizică sau psihică ca şi după mese copioase,
băile cu abur trebuie evitate.
Se recomandă de asemenea ca procedura să se efectueze progresiv
pentru adaptarea organismului la suprasolicitarea impusă de temperatura ridi-
cată.
77
Noțiuni de balneofizioterapie

La terminarea băii se indică efectuarea unui proceduri de răcire, duş


rece sau înot în piscină.

Demersul terapeutic în piscină unde imersia în apă se poate face până


în axilă este de un real folos celor cu deficienţe locomotorii pentru că se di-
minuă stresul articular prin reducera acţiunii gravitaţiei, se relaxează elemen-
tele musculo-tendinoase şi se permite promovarea exerciţiul terapeutic cu
amplitudine crescută şi cu rezistenţă (în funcţie de viteza de lucru). Exerciţiul
fizic în piscină este de mare aport și la bolnavii neurologici.

Nu beneficiază de aceste prescripţii cei cu plăgi, cu incontinenţă sfinc-


teriană, stări febrile, infecţioase, canceroase, valori mari ale tensiuni arteriale,
insuficienţe organice decompensate.
Avantajele exerciţiului fizic în apă (hidrokinetoterapia), în piscină (ba-
zin) sau baie treflă sunt remarcabile în cazul reeducării deficitelor musculo-
scheletale de origine reumatismală, traumatică, neurologică; reeducarea mer-
sului, tracţiunile subacvatice sunt metode cu rezoluţie crescută la bolnavii cu
artroze ale articulaţiilor portante, cu endoproteze şi respectiv la bolnavii
discopaţi; înotul terapeutic este o indicaţie de antrenament bine venită la cei
cu deficinţe la nivelul coloanei vertebrale, protezaţi, artrozici, posttraumatici.

Duşurile sunt proceduri hidroterapeutice în care apa este proiectată pe


suprafaţa organismului sub formă de jet, la temperaturi şi presiuni diferite, aşa
încât se combină efectul termic cu cel mecanic.
Duşurile se pot clasifica după direcţia coloanei de apă (în ploaie, fili-
form, circular, evantai, subacvatic, cu aburi), după temperatură (reci, la tem-
peratură indiferentă, calde), după presiune (joasă - până la 1 atm, medie -
până la 2 atm şi înaltă până la 4 atm) după localizare (generale, locale).
Duşurile generale reci (10 – 15 grade C), în ploaie, cu durată de 30 -90
sec sunt folosite în scopul tonifierii organismului, mai ales a sistemului nervos
şi a musculaturii scheletice. Sunt recomandate în stări de astenie fizică sau psi-
hică, obezitate, în prevenirea infecţiilor acute ale căilor respiratorii superioare.

78
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Duşurile generale calde (25 – 30grade C) au un efect calmant in-


dicându-se în stările de agitaţie psiho- motorie.
Duşurile fierbinţi (peste 40grade C) de durată scurtă, sunt excitante
pentru sistemul nervos, musculatura scheletică şi metabolismul general.
Duşurile alternative de scurtă durată combină efectele duşurilor calde
şi reci. Datorită acţiunii lor puternic excitante sunt folosite în astenii fizice şi
psihice, insomnii, stări isterice.
Duşul scoţian este un procedeu clasic de hidroterapie a cărui utilizare a
trecut cu succes peste vreme rămând un excelent mijloc în tratarea unor stări
depresive, parestezii, constipaţie cronică atonă, astenie fizică şi psihică, lom-
bosciatică trenantă. Se remarcă prin metodologia de aplicare care constă în
proiectarea în jet a apei de la o distanţă de 3 m, la temperatura de 30-40 grade
C, timp de 10-15 sec apoi 10 sec la temperatura de 10-15grade C. Ciclu se
repetă de 2-4 ori.
Duşul cu abur este o altă variantă din acest grup, foloseşte vapori de
apă pe care îi proiectează pe regiuni limitate ale corpului, sub presiune, timp
de 3-5 min.
Procedeul se poate combina cu masajul local care se face în timpul apli-
cării duşului. Efectele hiperemiante ale procedurii sunt remarcabile. Este indi-
cat în dureri musculare, spondiloză, spondilita anchilozantă, amenoree, oli-
gomenoree.
Duşul subacval combină imersia în apă (baia completă) cu masajul re-
alizat de un jet de apă ce este proiectat pe tegument evitându-se regiunea
genitală şi viscerele abdominale.

Afuziunile sunt procedee de hidroterapie care constau în proiectarea


unei coloane de apă de obicei rece, fară presiune, asupra regiunilor organis-
mului, în special pe membre şi regiunea dorsală. Este influenţată prin această
metodă vascularizaţia locală, tonusul muscular şi nervos.

79
Noțiuni de balneofizioterapie

Procedura se efectuează repede şi nu durează mai mult de un minut iar


distribuţia apei trebuie să fie omogenă pe toată suprafaţa. Afuziunea membre-
lor începe din partea distală a segmentului care trebuie să fie în stare de con-
fort termic.
Afuziunea membrelor inferioare se indică în pareze, paralizii, picioare
dureroase, varice, polineuropatii, sindrom posttrombotic.
Afuziunea membrelor superioare se practică în astenia fizică şi psihică,
atrofii musculare, infecţii respiratorii repetate.

Metoda împachetărilor are de asemenea, o istorie îndelungată. Utiliza-


rea şi utilitatea împachetărilor este susţinută în primul rând de faptul că ele
încă se mai folosesc în practică; să ne amintim de modalitatea de combatere a
stărilor febrile, mai ales la copii, (împachetări umede generale sau parţiale),
sau de combaterea frisoanelor prin împachetări uscate; în ambele situaţii se
vizează factorul termoreglare şi vascular. Împachetarea umedă poate fi infe-
rioară, superioară, de trei sferturi, de trunchi, completă. După împachetare
bolnavul se sterge cu un prosop uscat şi rămâne în decubit încă 20-30 min.

Indicaţii: nevrite, nevralgi, artroze, ginecopatii, insomnii.

Contraindicaţii: boli caşectizante, stări febrile.


Baia de aer cald, sauna permite expunerea organismului la temperaturi
uscate de 50- 100 grade C, uzual la 60 grade C. După o expunere de 20 min
până la 2 ore în încăperi special amenajate din lemn, urmează o baie generală
rece. Procedura este detoxifiantă, sudorifică, are potenţial diaforetic, stimu-
lează sistemul vascular superficial, procesele reparatorii tisulare, funcţiile de
apărare ale organismului, sistemul nervos. Istoria consemnează pentru acest
tip de terapie ca modele baia turcească, baia romană şi sauna finlandeză.
În medicina profilactică modernă acest tip de terapie este foarte pro-
movat în toate ţările dezvoltate.

Compresele sunt proceduri care constau în aplicarea pe o suprafaţă


limitată sau pe întreaga suprafaţă corporală a unei strat de pânză de 4-5 mm
umezită, protejată la rândul ei cu altul, rău conducător de căldură, în scopul
80
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

menţinerii un timp prelungit a reacţiei induse de prima aplicaţie. Compresele


reci nu se protejază. Ele se aplică pe cap, pe gât, torace, abdomen, trunchi, ex-
tremităţi, etc.
Compresele stimulante (Priessnitz) au o puternică acţiune vasodilatato-
rie cu efecte analgezice şi rezorbtive.
Cataplasmele sunt proceduri care constau în aplicarea locală a diferite
substanţe organice şi anorganice, umede, cu temperaturi variabile. Mecanis-
mul de acţiunea este asemănator cu cel al compreselor, dar asocierea excitan-
tului chimic amplifică efectul. Cataplasmele au acţiune antispastică, revulsivă,
resorbitivă.
În funcţie de materialul folosit cataplasmele sunt de mai multe tipuri:
1. cu plantele medicinale; cataplasma se realizează după fierberea
plantelor;
2. cu tarâţe; cataplasma se realizează tot după fierbere;
3. cu faină de muştar; cataplasma se obţine după amestecul sub-
stanţei cu apă.
Timpul de menţinere este dat de apariţia eritemului sau a senzaţiei de
arsură. Cataplasmele calde şi umede au proprietăţi calmante, spasmolitice,
hiperemiante, rezorbtive.
Principalele indicaţii sunt: durerile articulare şi spasmele musculare,
nevralgiile, procesele viscerale inflamatorii cronice, dischineziile, spasmele
musculare.
Fricţiunile sunt proceduri hidroterapeutice care constau în frecarea
unei regiuni a corpului cu un prosop înmuiat în apa caldă sau rece. Se obţine
un efect cumulat al excitantului termic şi mecanic, ceea ce determină o reacţie
vasculară rapidă şi intensă.
Fricţiunea conduce la accelerarea metabolismului, ameliorarea funcţiei
aparatului cardiovascular, excitarea sistemului nervos.
Pentru a evita angajarea mecanismelor de termoreglare la finalul pro-
cedurii se efectuează împachetarea organismului.
Fricţiunile se pot efectua cu apă caldă, rece, sau alternativ cald cu rece.
După mărimea suprafaţei tratate, fricţiunile sunt parţiale sau complete. Proce-
dura hidroterapică se execută cu un anume traseu: membrele inferioare, regi-
unea dorsală, torace, abdomen, membrele superioare. Pe măsură ce se ter-
81
Noțiuni de balneofizioterapie

mină o anumită regiune, segmentul este împachetat, pentru a se împiedica


pierderile de căldură.
Fricţiunile parţiale sunt indicate în stări febrile (procedura se repetă de
3-6 ori pe zi), în insuficienţa circulatorie periferică, pareze şi paralizii, astenie,
surmenaj, convalescenţă, bronsită cronică şi staza pulmonară.
Indicaţiile fricţiunilor complete: obezitatea, creşterea recţiilor adapta-
tive ale organismului.
Spălările sunt proceduri hidroterapeutice prin intermediul cărora se
realizează stimularea tegumentelor cu agenţi termici. Procedura constă din
umezirea cu apă a unui prosop şi spalarea regiunilor corpului. Zonele sunt apoi
şterse şi acoperite până se obţine efectul de încălzire.
Au indicaţii în stările febrile, psihastenie, surmenaj, pareze şi paralizii.
Spălările complete se folosesc în scop tonizant sau după alte proceduri termice.
Împachetarile sunt proceduri care contau în înfăşurarea unei parţi sau a
întregului corp cu o pânză şi o pătură. Cearceaful poate fi umed sau uscat. Îm-
pachetarea umedă se poate aplica sub formă de împachetare inferioară, supe-
rioară, de trunchi, de trei sferturi, completă.
Iniţial, în regiunea tratată are loc o reacţie de tip vasoconstricţie tegu-
mentară, apoi se instalează vasodilataţia, cu înroşirea tegumentului şi reacţie
sudorifică abundentă.
Durata unei împachetări este de 1-1,5 ore.
Efectul terapeutic constă în calmarea durerilor bolnavului şi reducerea
fenomenelor inflamatorii. Transpiraţiile abundende influenţează starea febrilă.

Hidroterapia cu factori contrastanți


Acest tip de terapie este mult utilizată în prezent în ţările dezvoltate în
scop profilactic, prin inducerea de modificări adaptative la nivel vascular. Pen-
tru obţinerea unor astfel de reacţii este necesară repetarea în timp a me-
todologiei, cel puţin 12-14 zile.
Practic, metodogia constă în aplicarea succesivă a factorilor contras-
tanţi, cald şi rece. Se începe totdeauna cu alternanţa cald şi se termină cu cea
rece. Expunerea la cald şi rece timp mai îndelungat face ca reactivitatea la frig
să fie mai puţin brutală, prin antrenarea mecanismelor vegetative.
82
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Modalităţile cele mai des folosite pentru obţinerea alternanţelor sunt


sauna, care obligatoriu este urmată de o baie rece, helioterapia urmată de
baie în apa mării sau în lacurile terapeutice, duşul scoţian.
Un procedeu hidroterapic aparte îl reprezintă cura Kneipp. Metoda
constă în alergarea în picioarele goale, pe o pajişte înverzită acoperită de rouă.
Alergările sunt gradate în funcţie de vârstă, de resursele fizice şi starea gener-
ală. Se începe cu etape de 10-15 min, care se cresc treptat pâna la o ora. Pro-
cedura trebuie recunoscută şi promovată pentru proprietăţile reconfortante,
de călire a organismului.

III. 4. Termoterapia. Crioterapia


Termoterapia superficială
Definiție. Sub denumirea termoterapia se înţelege aplicarea superfi-
cială, în scop terapeutic, profilactic sau curativ, a factorului termic la diverse
temperaturi (surse de căldură) prin intermediul a diferite suporturi (aer, apă,
parafină, ozocherită, etc).
Istoric. Modalitatea terapeutică este cunoscută şi apreciată din cele
mai vechi timpuri, dar preocupările ştiinţifice în legătură cu descoperirea me-
canismelor de acţiune apar abia din secolul al XIX-lea.
Mecanism de acțiune. Beneficiul clinic al termoterapiei se obţine prin:
angajarea răspunsului vascular de tip vasodilatator, accelerarea metabolismu-
lui celular, relaxarea musculară şi a ţesutului conjunctiv, blocarea receptorilor
de durere.
Răspunsul biologic la agentul termic terapeutic constă din:
- ameliorarea durerii;
- creşterea fluxului sanguin tisular;
- accelerarea metabolismului celular;
- creşterea extensibilităţii colagenului;
Pentru ca un agent să fie încadrat în clasa termoterapicelor el trebuie
să crească temperatura ţesutului moale pe care acţionează la 40-45 grade C
(Lehmann 1990).
83
Noțiuni de balneofizioterapie

Încălzirea unui corp se face prin conducţie (contact direct), convecţie


(factorul termic trece peste corpul care primeşte), iradiere şi conversie (trans-
formare unei alte forme de energie în căldură).
Agenţii fizici cu rol terapeutic realizează încălzirea straturilor tisulare
superficiale şi un răspuns vascular în teritoriile superficiale şi profunde.
Rezultate pe ţesuturile superficiale sunt obţinute cu numeroase mijloa-
ce:
- comprese calde simple;
- cataplasme;
- băi sau împachetări de parafină;
- băi sau împachetări cu nămol;
- lămpi cu radiaţii infraroşii;
- băi de lumină, parţiale sau generale;
- pernă electrică.
Rezultate pe structurile profunde se obţin prin:
- diatermie cu microunde şi unde scurte;
- aplicaţia de ultrasunet realizează de asemenea un proces endotermic
intens.
Factorul termic terapeutic superficial poate fi uscat sau umed şi această
proprietate ţine de tipul sursei; se notează diferenţe între efectele căldurii us-
cate şi umede; căldura uscată deşi permite aplicarea unor temperaturi mai
înalte, produce reacţii vasculare superficiale, puţin intense şi este mai uşor su-
portabilă. Căldura umedă deşi se acceptă la valori termice mai mici produce
reacţii vasculare mai intense şi în consecinţă este mai eficientă.
Frecvent factorul termic se asociază cu alţi agenţi terapeutici, apă, aer,
peloid, parafină şi se aplică la domiciliu pentru condiţii patologice minore, sau
instituţionalizat.

Indicaţiile termoterapiei: durerea din bolile musculoscheletale reuma-


tismale din perioada non acută, în combaterea contracturi musculare şi a re-
dorii articulare, a spasticităţii neurologice, în pregătirea ţesuturilor musculoar-
ticulare pentru kinetoterapie, în combaterea colicelor viscerale, pelvine, etc.

84
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Contraindicaţiile apar la persoane cu inabilităţi în perceperea temperaturii,


inflamaţii acute, tromboze, tulburări hemoragice, sarcină, tumori maligne.

Modalităţi terapeutice
Împachetarea/ baia cu parafină. Metoda este larg răspândită, parafina
fiind un amestec de hidrocarburi sarurate (parafinice) puţin active chimic, ex-
trase din petrol. Acţiunea terapeutică a parafinei are la bază numai factorul
termic. Solidificarea parafinei în procesul de răcire se realizează cu micşorarea
volumului cu 10-15 % şi cedare de căldură. Efectul termic şi hiperemia tisulară
consecutivă se limitează la aria de aplicare, rezultatele obţinute fiind de re-
ducere a contracturii musculare, antalgic, rezorbtiv şi asuplizant pentru struc-
turile tendino- fasciale ceea ce le creşte toleranţa la stretching.
Aplicaţia mai poate acţiona şi reflex cu instalarea vasodilataţiei reflexe,
fapt ce poate să apară în unele situaţii (aplicaţiile pe extremităţi sunt urmate
de vasodilataţii în alte teritorii).
Mod de aplicare. Parafina se aduce la temperatura de lichefiere, se toarnă
în tăvi, iar la momentul solidificări placa de parafină este aşezată pe tegumentul
fără leziuni, timp de 20 min. Zona cu placa de parafină este învelită consistent iar
dacă regiunea tratată este mai extinsă (lombar de exemplu) bolnavul este în în-
tregime acoperit. La sfârşitul procedurii de pe zonă se îndepărtează transpiraţia şi
se aplică o fricţiune; bolnavul rămâne încă în repaus 20 min.
Indicaţiile parafinoterapiei: patologia degenerativă oateoarticulară,
leziuni posttraumatice, contractura musculară, nevralgii; este foarte indicată
aplicarea procedurii înaintea şedinţelor de kinetoterapie.

Alte modalităţi de terapie cu agenţi termici au fost descrise anterior.

Crioterapia
Definiție. Aplicarea locală sau generală de temperaturi scăzute (cryo în
greacă înseamnă rece) este cunoscută sub numele de crioterapie, sau terapie
prin frig. Formele de aplicare sunt topice, transcutane şi chirurgicale.
Istoric. Aplicaţia este cunoscută din antichitate; japonezii sunt cei care
primii au dezvoltat ştiinţific metodologia.

85
Noțiuni de balneofizioterapie

Din terapia fizică fac parte numai aplicaţiile locale cu temperaturi scăzute
sub 0 grade. Pungile cu gheaţă şi masajul cu gheaţă sunt modalităţile cele mai
folosite; mai sunt cunoscute imersia în apă rece (cold whirlpool) şi spray- urile.
Punga cu gheaţă: se aplică local, direct pe leziune (articulaţie, hema-
tom, celulită, contractură musculară). Prin transfer termic regiunea cutanată
dar şi structurile profunde îşi scad temperatura ceea ce are efect vasoconstric-
tor, antiedematos, antiinflamator, de diminuare a metabolismul local; se modi-
fică necesarul de oxigen, de asemenea, viteza de conducere nervoasă şi con-
tractura musculară. Se obţine în final o evoluţie favorabilă a dureri, a fenome-
nelor inflamatorii şi spasticităţii.
Avantaje:
- materialul disponibil uşor;
- aplicaţie necostisitoare;
- aplicaţii de scurtă durată, câte 20 min de câteva ori pe zi, 1- 2 zile;
- efect bun pe leziunile minore, sau în asociere cu tratamentul de fond
grăbeşte ameliorarea inflamaţiei.
Dezavantaje:
- aplicaţii pe suprafeţe restrânse;
- regiunea nu se compresează;
- schimbarea frecventă a materialului.
Apariţia senzaţiei de furnicătură indică suspendarea procedurii.

Indicaţii: procese inflamatorii localizate (artrite infecţioase, entorse),


celulite, hematoame, pe musculatura spastică, etc.

Contraindicaţii: persoane cu inabilităţi termice, soluţii de continuitate


neprotejate cu pansament, degerături, tulburări oganice sau funcţionale vas-
culare.

Terapia contrastantă (alternanţă de cald şi rece)


Efecte fiziologice:
- alternanţe vasomotorii, de vasodilataţie şi vasoconstricţie;
- temperatura tisulară nu este influenţată.

86
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Indicaţii:
- inflamaţie cu caracter subacut;
- contraindicaţii la termoterapia superficială.

ƒ Termoterapia superficială este o metodă simplă, puțin sofisticată de


obținere a unor efecte favorabile, elementul principal fiind factorul
termic. Acesta este utilizat la diverse temperaturi. Fiziologic el ac-
ționează la nivel vascular unde produce o reacție de tip vasodila-
tație superficială, sau vasoconstricție (în cazul crioterapiei).
ƒ Termoterapia are utilizare mai ales în pregătirea kinetoterapiei şi ca
factor în programele de wellness; efectul antialgic şi de relaxare
musculară este de asemenea prețuit; pentru inflamațiile acute se
indică factorul rece.

III. 5. Balneologia
Definiție. Balneologia (balneum- baie, logos-ştiinţă) este ştiinţa ce se
ocupă cu studiul apelor minerale, a nămolurilor, a emanaţiilor de gaz şi facto-
rilor climatici cu activitate terapeutică; domeniul are ca ramuri balneoterapia,
ce se ocupă cu studiul şi aplicarea profilactică, curativă şi în recuperarea func-
ţională a factorilor menţionaţi şi balneotehnica, ce este direcţionată spre ex-
ploatarea şi protecţia judicioasă a patrimoniului balnear (ape minerale şi
peloid).
Istoric. Activitatea practică în domeniu are rădăcini ce se pierd în isto-
rie, efectele benefice fiind de foarte multă vreme sesizate. Hipocrat este pri-
mul ce le menţionează în scrierile sale şi formulează încă din acea vreme indi-
caţiile pentru cura heliomarină; subliniază şi rolul masajului şi al mişcării pe
care le consideră elemente de bază în sistemul lui terapeutic.
Terapia cu factorii naturali, apa minerală, nămolul, climatul este cunoscută
şi de japonezi a căror tradiţie este legată de izvoarele calde (hot springs) dar şi de
europeni care propovăduiau imersiile repetate în băi minerale, beneficiul obţinut
fiind reducerea durerii şi promovarea stării de sănătate fizică şi mentală.

87
Noțiuni de balneofizioterapie

Evul mediu reprezintă ca şi pentru alte domenii o perioadă de închis-


tare, de stagnare a preocupărilor şi abia în secolul al XVIII odată cu publicaţia
lui F. Hoffman Disertatio de mater optima corporis medicina prin care se
atrăgea atenţia asupra importanţei terapeutice a apelor minerale, gimnasticii
medicale şi factorilor climatici, se deschide o nouă etapă în istoria balneologiei.
Apar nume ca Priessnitz, Kneipp (lucrarea My water cure), De Bois Raynaoud
care studiază şi aduc informaţii valoroase ce îmbogăţesc balneoterapia cu ele-
mente care s-au transmis şi sunt valabile şi în zilele noastre, generându-se su-
portul a ceea ce în momentul actual este promovat sub numele de spa, activi-
tate de terapie şi recreere.
Şi în ţara noastră de-a lungul timpului ştiinţa şi practica medicală au
cunoscut preocupări şi nume mari, Ladislau Pop, A Fătu, M Zota, Saabner
Tuduri (considerat parintele balneologiei româneşti), V Opreanu, I Enescu, P
Balmuş, V Carasevici, în Romania existând unul din cele mai bogate fonduri
balneare din Europa.
Sub raport administrativ cea mai mare dezvoltare s-a realizat în regimul
trecut, dar o lipsă de înţelegere, o promovare insuficientă a factorilor curativi
şi profilactici şi o legislaţie inadecvată a degradat importanţa şi evoluţia fondu-
lui balnear.
Balneologia s-a dezvoltat şi a progresat continu pe baza acumulărilor
din domeniul hidrologiei, chimiei, fizicii, microbiologiei, fiziologiei, climatolo-
giei, etc., aşa încât în ultimii 20 ani factorii naturali de cură sunt direcţionaţi
spre obţinerea de beneficii în sfera profilacticului, curativului şi recuperării, iar
dezvoltarea pe plan mondial este surprinzătoare.

III. 5. 1. Apele minerale


Principalele mecanisme de acțiune a factorilor naturali de cură
Se ştie în prezent că intervenţia lor este complexă, antrenând atât
răspunsuri locale şi cât şi generale.
Apele minerale sunt structuri fizico-chimice cu acţiune farmacodi-
namică şi clinică bine individualizată. Contribuie la realizarea beneficiului tera-
peutic atât proprietăţile fizice ale apei (termalitate, presiunea hidrostatică,

88
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

hidrodinamică, vâscozitate) cât şi cele chimice, apele minerale fiind soluţii


naturale complexe, prin calitatea şi cantitatea elementelor conţinute (sodiu,
sulf, magneziu, calciu, fier, etc.) dar şi prin combinaţiile chimice existente (clo-
ruri, sulfaţi, carbonaţi, sulfuri). În compoziţia lor se întâlnesc şi alte elemente
chimice în cantităţi limitate, dar eficiente terapeutic: arseniu, iod, brom, pota-
siu, mangan, gaze dizolvate (oxigen, nitrogen, bioxid de carbon, hidrogen sul-
furat) şi substanţe radioactive (heliu, argon).
Factorul balnear, apa minerală, în cură externă angajează o serie de
mecanisme.
Mecanism termal. Factorul termic îşi exercită acţiunea în primul rând
pe suprafeţe extinse ceea ce conduce la creşterea temperaturii locale şi/sau
sistemice (hipertemie) prin transfer pasiv (conducţie); în consecinţă apare re-
acţia vasculară (directă şi/ reflexă) cu numeroase implicaţii metabolice, trofice,
neuroendocrine.
Mecanism fizic, mecanic. Este condiţionat de presiunea hidrostatică (se
manifestă pe regiunile compresive), vâscozitate, nivelul imersiei în urma căruia
acţionează principiul Arhimede (un corp scufundat îşi reduce greutatea cu
valoarea volumului de masă dizlocuit). În băile carbogazoase de exemplu, fac-
torul mecanic are şi altă expresie, legată de activitatea de micromasaj pe care
bulele de gaz o exercită asupra tegumentului.
Mecanism chimic. Componentele chimice acţionează la suprafaţa
tegumentelor sau se absorb determinând reacţii speciale. În acest sens facto-
rul chimic este responsabil de o acţiune stimulantă cu caracter nespecific (con-
diţionată de reacţii neurovegetative şi neuroendocrine, de excitarea termina-
ţiilor nervoase, sau a exteroreceptorilor) şi specific, influenţată de schimburile
ionice dintre tegument şi mediul mineral şi/sau de calitatea substanţelor ab-
sorbite; aşa se explică răspunsul a numeroase sisteme şi aparate.
Efecte sistemice apar prin:
- stimulare hormonală;
- imunostimulare (hipertermie moderată);
- imunodepresie (hipertermie extremă);
- stimulare nervilor simpatici;
- adaptarea funcţiilor vegetative;

89
Noțiuni de balneofizioterapie

- sedare;
- creşterea frecvenţei cardiace.
Efectele locale sunt:
- reducerea durerii;
- amplificarea circulaţiei colaterale;
- relaxare musculoscheletală;
- creşterea amplitudinii de mişcare;
- creşterea capacităţii de stretching a colagenului.
Efectele biologice utile practicii medicale sunt:
- vasodilataţie periferică şi centrală, cu creşterea oxigenării tisulare;
- creşterea eliminării de substanţe toxice;
- stimularea metabolismului celular şi general;
- relaxare musculară;
- stimularea secreţiei biliare şi intestinale;
- relaxare fizică şi psihică, prin cantitea mare de ioni negativi prezenţi;
- antidurere;
- antifungic.

Mecanismele de acțiune a apelor minerale în inhalații, aerosoli, irigații


Efectele benefice se datoresc atât activităţii factorului fizic (tempera-
tură, densitatea ceţii) cât şi chimic (apele cloruro- sodice produc hiperemie lo-
cală, apele alcaline fluidifică secreţia bronşică).
Indicaţiile balneoterapiei:
- boli cronice: reumatismale (artroze, discopatii, spondilartrite, fibro-
mialgii, tendinite, periartrite, nevralgii, nevrite), neurologice, me-
tabolice (obezitate, diabet zaharat, gută), respiratorii (restrictive,
obstructive), cutanate (psoriazis), circulatorii periferice (arteriopatii
st. I), disfuncţii ale sistemul nervos autonom, HTA (moderată), se-
chele traumatice, ginecopatii cronice.

Spa terapia este o modalitate terapeutică complexă care se spijină în


pricipal pe factorii naturali, apă simplă sau minerală (în cură internă şi /sau ex-
ternă), nămol, la care se adaugă numeroase alte metodologii, masajul facial şi
90
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

al corpului, electroterapia relaxantă şi stimulantă, fototerapia, kinetoterapia,


fitness-ul fizic, educaţia pentru wellness, aromoterapia, tratamente exfoliante
ale pielii; factorii climatici şi dieta au de asemenea o contribuţie esenţială. Toate
componentele sunt organizate şi judicios programate pentru a crea într-un am-
bient armonios, condiţii de promovare a sanogenezei. Schimbarea calităţii vieţii
prin schimbarea stilului de viaţă este obiectivul îndepărtat al Spa terapiei.
Noţiunea de spa a pătruns tot mai mult în ultima perioadă aşa încât
practica în domeniu s-a extins.
Cadrul perfect de realizare a acestei terapii este staţiunea balneară
care este susţinută de numeroşi factori din mediu. De altfel termenul de spa
derivă de la staţiunea balneoclimaterică Spa din Belgia.

Tipuri de ape minerale


Definiție. Apele minerale sunt soluţii naturale, complexe de săruri, ioni,
gaze care au o acţiune terapeutică ştiinţific documentată şi care îndeplinesc
una din următoarele condiţii:
- au anumite proprietăţi fizice: de temperatură (peste 20 grade C la iz-
vor), pH, osmolaritate;
- au în compoziţie cantităţi de substanţă chimică, cu o mineralizare to-
tală de cel puţin 1 g/l:
- conţin ioni cu efecte cunoscute, în cantităţi de cel puţin 1gr/l, sau ioni
biologic activi în cantităţi mici, sau gaze dizolvate (CO2, H2S, radon).

Apele minerale au foarte rar în conţinut un singur element, obişnuit


sunt structuri complexe care s-au format în perioade lungi de timp în condiţii
de presiune, temperatură, potenţial magnetic şi chimic, speciale. Acest fapt
conferă fiecărei ape minerale o individualitate fizico-chimică şi farmacodi-
namică.
Ele ajung la suprafaţă prin izvoare sau pompare.
Apele minerale sunt factori terapeutici a căror administrare se face sub
indicaţie şi control medical.
Clasificarea apelor minerale se realizează după mai multe criterii:
91
Noțiuni de balneofizioterapie

ƒ origine (geotermale, tectonice)


- juvenile- prin condensarea magmelor vulcanice;
- vadoase- se alimentează din apa precipitaţiilor;
- veterice / fosile- ape fără circulaţie, din adâncimi;
ƒ temperatură
- hipotermale- 20-31 grade C;
- mezotermale 32-38 grade C;
- termale- peste 38 grade C;
ƒ concentrație osmotică
- acratice, cu mineralizare totală sub 1gr/l;
- hipotone, cu mineralizare de 1-8gr/l,
- izotone- mineralizare 8-10gr/l;
- hipertone peste 10 gr /300-400gr);
ƒ compoziție chimică
- oligominerale;
- carbogazoase;
- alcaline,
- alcalino- teroase;
- feruginoase;
- clorurosodice;
- iodurate, sulfuroase;
- sulfatate;
- radioactive.
Substanţele chimice care provin din scoarţa pământului sunt cationi:
calciu, natriu, potasiu, magneziu, fier, mangan și anioni: clor, brom, ion bicar-
bonic, sulfaţi şi gaze, CO2, H2S, emanaţii radioactive.
Pentru a exprima formula chimică a unei ape minerale şi totodată pen-
tru a o defini se foloseşte formula Kurlow (1928) unde se notează: componen-
tele biologic active şi specifice, inclusiv conţinutul în gaze, mineralizarea totală,
raportul anioni/cationi sub formă de fracţie algebrică; în final se notează pH-ul
şi temperatura.

92
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Modalități de aplicare a apelor minerale: în cură internă (crenotera-


pie), cură externă (balneaţie, băi), irigaţii (nazale, vaginale), inhalaţii, yoga în
apă, masaj sub apă.

Pentru cura internă modul de acţiune a unei cure hidrominerale trebui


privit şi înţeles sub raport mecanic, de spălare dar şi de reglare enzimatică,
metabolică şi de pH.

Tehnica curei interne cu ape minerale în afecțiunile digestive şi me-


tabolice
Se recomandă ca apa minerală să se consume la izvor cu înghiţituri
mici, repetate, în ritm lent de 2-3 pe minut. Cantitatea pe 24 ore calculată
după formula Nievre (Vichi) rezultă din greutatea bolnavului multiplicată cu 10
sau 15 ml/kg. Apele hipertone sulfurate sau sărate se ingeră cu linguriţa 100-
200 ml/zi, fracţionat, progresiv. Cele hipotone se administrează în cantitate de
3 x 300 ml, cură de 18-21 zile.
Clinostatismul ajută evacuarea stomacului.
Administrarea în cura externă aduce în atenţie elementul termic, me-
canic, chimic, care produce:
- creşterea presiunii hidrostatice (ceea ce influenţează circulaţia sânge-
lui, îmbunătăţind nutriţia dar şi detoxifierea);
- creşterea metabolismului celular şi general;
- normalizarea reacţiilor endocrine;
- normalizarea reacţiilor vegetative;
- promovarea stării de well being prin încărcarea cu ioni negativi a
tegumentelor.
Organismul răspunde factorului balnear prin declanşarea unei reacţii, a
4-5-a zi, cunăscută sub numele de reacţie balneară, care constă din deterio-
rarea stării generale, acutizarea simptomatologiei musculoarticulare, cefalee,
fatigabilitate, stări subfebrile, excitabilitate psihică, etc.
Cura balneară are câteva elemente caracteristice:
- este indicată afecţiunilor cronice (degenerative, metabolice, durere
cronică generalizată);

93
Noțiuni de balneofizioterapie

- este prescrisă pe perioade limitate de timp;


- intervalul dintre cure este de 1 an;
- efectele postcură se menţin o perioadă lungă de timp;
Efectele curei balneare
- stimulul balnear conduce la normalizarea adaptativă a funcţiilor con-
trolate de sistemul autonom reglator (cardiorespiratorie, metabolică,
digestivă, imună);
- normalizarea adaptativă este caracterizată de convergenţa unor pa-
rametri funcţionali; în această situaţie valorile normale coincid cu valo-
rile funcţionale optime;
- adaptarea funcţională influenţează: pragul dureros, tonusul muscular,
starea de well being, fatigabilitatea.

Indicaţiile apelor minerale:


- boli reumatismale cronice, mai ales degenerative;
- paralizii centrale şi periferice;
- boli metabolice;
- boli cardiovasculare (HTA, arteriopatii) în stadii de început;
- disfuncţii neuroendocrine;
- sechele posttraumatice;
- ginecopatii cronice;
- boli pulmonare cronice, nedecompensate.

Contraindicaţiile sunt cele menţionate la capitolul fizioterapie generali-


tăţi; o atenţie specială se îndreaptă către persoanele în vârstă cu patologie
cardiovasculară.

Apele oligominerale
Apele oligominerale aparţin unei categorii care nu respectă condiţiile
din definiţie, adică conţin mai puţin de 1 gr de substanţă dizolvată/l, dar sunt
considerate ca atare dat fiind proprietăţile terapeutice dovedite.
După temperatura la izvor aceste ape sunt acratoterme şi acratopege.
94
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Apele acratoterme se folosesc în cură externă şi se indică în afecţiuni


ale aparatului locomotor, iar cele acratopege în cura internă având efecte diu-
retice, antispastice cu indicaţii în afecţiuni ale tubului digestiv, căilor biliare şi
rinichiului.
Staţiunile de profil sunt: Călimăneşti, Olăneşti, Slănic Moldova, Felix, 1
Mai, Moneasa, Geoagiu.

Apele alcaline şi alcalino- teroase


Din această categorie fac parte acele ape care conţin cel puţin 1 gr de
substanţă dizolvată/l, adică de bicarbonat de Na, K, Ca, Mg. Apele au o mare
capacitate de a dizolva ceea ce determină o varietate compoziţională crescută.
Apele alcaline (se remarcă predominanţa cationului Na şi K) se adminis-
trează mai ales în cură internă şi au ca principală indicaţie bolile tubului diges-
tiv, hepatobiliare şi metabolice (gută, diabet zaharat).
Acţiunea apelor minerale alcaline nu trebuie înţeleasă doar ca o simplă
recţie chimică de neutralizare, ci ca o activitate complexă care implică nu-
meroase procese de reglare şi adaptare.
În crenoterapia alcalină este foarte importantă compoziţia chimică şi
raporturile dintre componente, aşa încât individualitatea este nota principală a
acestei terapii.
Cura internă este influenţată de momentul administrării, de cantitatea
de apă minerală ingerată, de temperatură acesteia. Apa rece modifică motili-
tatea digestivă, grăbeşte evacuare iar cea caldă diminuă activitatea motrică şi
limitează evacuarea.
Apele alcaline simple de tip Vichi, Slanic-Moldova au efecte prerezorb-
tive în funcţie de tehnică:
- administrate la intervale de 15-20 minute neutralizează secreţia gas-
trică acidă;
- ingerate cu 1-1 şi ½ ora înainte de masa au efect inhibitor asupra se-
creţiei;
- ingerate cu 10-30 minute înainte de masă sau în timpul acesteia au rol
excitosecretor;

95
Noțiuni de balneofizioterapie

- ingestia postprandială în doze mici are efect bifazic.


Pentru neutralizarea acidităţii gastrice ingerarea se face lent, pe
stomacul gol, cu mult înaintea mesei. Se consumă 3x100 ml apă/zi.
Se prescriu în gastritele cu hiperaciditate, în ulcerul gastroduodenal
cronic, în hiperglicemie şi hiperuricemie.
Apele alcalino-teroase mixte, calcice, magneziene, de tip Borsec sunt
excitosecretoare (pentru gastrină, anhidraza carbonică, tripsină). CO2 stimulea-
ză anhidraza carbonică şi reglează secreţia acidă.
Apele alcalino- teroase au şi efect antiinflamator (fagocitoza creşte cu
20%).
Se consumă în cantitaţi mari de 2 litri/zi, în prize de 4 x 500 ml.
Staţiunile cu ape alcaline şi alcalino-teroase sunt: Slănic Moldova, Tuşnad,
Borsec, Buziaş, Vatra Dornei, Vâlcele.

Apele carbogazoase
Apele carbogazoase terapeutice au cel puţin 1gr/l de CO2; CO2 îşi are
originea în emanaţiile vulcanice, aşa încât izvoarele se regăsesc mai ales pe
zonele unde sau desfăşurat asemenea evenimente (apele se numesc juvenile);
ocazional CO2 rezultă din descompunerea carbonaţilor din materia organică
(apele se numesc fumorale); apele carbogazoase, obişnuit, au un conţinut
mineral variat dat fiind capacitatea mare a CO2 de a dizolva; acidul carbonic
(H2CO3) ce se formează se combină cu elementele din rocile pe care le străbate
şi generează săruri minerale; de exemplu legarea anionului –CO3 cu calciu for-
mează calcitul, azurita, malachita, dolomita; cu sulful nasc sulfiţi (pirita, galena)
şi sulfaţi (barite, gipsuri).
Apele carbogazoase se indică mai ales în cura externă.
Efectele curei externe a băii de CO2 se împart în directe şi indirecte.

Efectele directe:
- mecanic: bulele de CO2 se aşază la suprafaţa corpului şi exercită un
micromasaj ce se însoţeşte de apariţia vasodilataţiei arteriolare şi
capilare tegumentare (Schnitzer, Erdl) prin eliberarea de substanţe
de tip histaminic; vasodilataţia periferică instalată induce scăderea

96
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

rezistenţei şi în consecinţă scăderea tensiunii arteriale, ameliorarea


circulaţiei cardiace;
- difuziunea gazului prin tegument influenţează gradientul parţial de
presiune, fluxul sanguin şi proprietăţile tegumentului;
- absorbţia se face într-o cantitate foarte mică (aproximativ 10% din
producţia de CO2 a organismului din acelaşi moment);
- stimularea evidentă a receptorilor pentru cald şi inhibarea celor pen-
tru rece, permite efectuarea procedurii la 35 grade C; scăderea tem-
peraturii apei la 33 grade C, induce o stare de uşoară hipotermie, care
reduce consumul de O2 şi genează bradicardie.

Efecte indirecte:
- stimularea receptorilor cutanaţi;
- acţiune de tip vasodilatator locală, foarte evidentă, ceea ce determină
o linie de demarcaţie cu regiunea înconjurătoare;
- vasodilataţia ce interesează teritoriul periferic are răsunet pe circulaţia
sistemică;
- acţiune vasomotrică, de modificare a răspunsului vascular (a coeficien-
tului de elasticitate arteriolară);
- stimulare endorfinică prin micromasajul cutanat;
- solicitarea termoreglării;
- scăderea tensiunii arteriale;
- bradicardie.
Efecte de lungă durată: numeroase studii au dovedit că aplicaţiile seriate
conduc la modificări adaptative ce sunt înregistrate mai ales la nivel vascular.

Mod de aplicare
Terapia carbogazoasă, naturală sau artificială se efectuează în căzi de
dimensiuni mari, de preferinţă. Temperatura apei este între 30-34 grade C.
Apa este reînprospătată continu prin difuzoare cu bule de bioxid de
carbon pentru menţinerea concentraţiei de 1g/litru. Bolnavul imersat în baia
de 300 de litri va evita mişcările inutile.
Indicaţii: - HTA, mai ales de graniţă;

97
Noțiuni de balneofizioterapie

- ocluzii arteriale st. I şi II;


- coronaropatii;
- tulburări cardiace funcţionale;
- leziuni arteriolare funcţionale;
- tulburări ale circulaţiei venoase;

Contraindicaţii: stări febrile, boli convulsive, boli comsumptive, HTA


severă, IM acut, stenoză aortică, cord pulmonar, boli pulmonare cu hipercap-
nee, boli vasculare acute, AVC stadiu acut şi subacut.

Cura internă
Ingestia de apa carbogazoasă este o practică cunoscut de foarte multă
vreme, este răspândită şi în prezent, fără a se cunoaşte în aceeaşi măsură şi
proprietăţile.
Apa minerală carbogazoasă produce:
- congestia mucoasei gastrice;
- stimularea secreţiei de acid clorhidric şi a motilităţii;
- facilitează rezorbţia;
- excitaţia SNC (în special centrul respirator);
- stimularea apetitului.

Mofetele
Mofetele sunt emanaţii de dioxid de carbon uscat în concentraţie de 90 %.
Gazele carbonice sunt producţii postvulcanice spontane, rezultat al
genezei geochimice, specifice arealelor geologice ale României.
CO2 este un gaz uscat ce exercită efecte asupra circulaţiei cutanate,
musculare, sistemice şi asupra fluxului sangvin sistemic şi cerebral.
Asupra circulaţiei cutanate CO2 are efect local de creştere a fluxului
sangvin, de scurtă durată.
Pe circulaţia musculară, CO2 creşte fluxul sanguin influenţând reacţia
vasculară prin acţiune directă pe fibrele netede din metarteriolă şi arteriolă.
Indicaţia mofetelor este asemănătoare cu a băilor carbonice la care se
adaugă capacitatea de vindecare a rănilor şi ulcerelor cutanate; în arteriopatii
periferice beneficiul a fost dovedită de studiile efectuate la Covasna cu
98
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Xenon133 prin inhalaţii de gaz mofetarian în sac Douglas timp de 3 minute;


procedura a fost urmată de de creşterea cu 40% a fluxului sanguin la nivelul
mușchiului tibial anterior.
Aplicaţiile în serie au efecte de postcură însemnate, materializate în
scaderea tensiunii arteriale pentru o perioadă îndelungată, ameliorarea ca-
pacităţii de efort fizic prin scăderea rezistenţei periferice.
Efectul tardiv al CO2 inhalat aflat în plasmă şi în ţesuturi contribuie la
complexitatea acţiunii.

Modalitate de aplicare
Procedura se realizează în amfiteatru mofetarian amenajat în forma
unui „circ roman” cu un număr variat de trepte pentru diferite înălţimi. În inha-
laţie concentraţia de CO2 este cuprinsă între 2,5- 8 % iar la nivelul corpului
concentraţia este de 12 % (valoare la care se stinge chibritul). Bolnavii sunt
plasaţi pe trepte, cu jumătatea inferioară a corpului în gaz, timp de 20 de
minute în ortostatism sau sezând pe scaun, dezbracaţi pentru a beneficia de
acţiunea directă a gazului. Gazele sunt distribuite prin partea inferioară a
mofetariului unde concentraţia CO2 este de 98 %. Evacuarea se face continu
prin prea plin.

Indicaţii: profilaxie secundară (Govora, Buziaş) şi recuperarea arte-


riopatiilor în faza II-III (Covasna), profilaxie primară cardio-vasculara în staţiuni
cu climat mai excitant, umiditate mare şi variaţii ale presiunii atmosferică
(Borsec, Vatra-Dornei, Tuşnad).

Apele sulfuroase
Sulful este un nemetal, multivalent, foarte răspândit în natură găsindu-
se în sol şi subsol, în aer şi plante, pur sau în combinaţii.
El alcătuieşte compuşi anorganici (hidrogen sulfurat, sulfaţi, sulfiţi, thi-
osulfaţi, thiocianaţi, etc.) şi organici (thioli, thioesteri, sulfone, sulfonamine,
sulfoxizi, etc).

99
Noțiuni de balneofizioterapie

Sulful este considerat un element esenţial al vieţii celulare ce intervine


în numeroase procese biologice umane şi non-umane:
- hrană pentru organisme primitive, de exemplu, unele bacterii;
- în fotosinteză;
- intră în alcătuirea enzimei citocromoxidază, implicată în respiraţia ce-
lulară;
- aborbit de plante este înglobat în structura cisteinei şi a altor compuşi
importanţi;
- intră în formarea aminoacizilor esenţiali, cisteina şi metionina, dar şi a
altora precum homocisteina şi taurina;
- formarea enzimelor pancreatice;
- formare hormonilor corticoizi;
- formarea glucozaminoglicanilor (GAG);
- formarea glutationului, element important al procesului oxidativ celu-
lar;
- procesele de detoxifiere ale organismului;
- alcătuirea unor enzime ale metabolismului bazal (coenzima A, acidul
alfa lipoic);
- bacteriostatic.

Scăderea nivelui sulfului din organismul uman deteriorează evoluţia


proceselor biologice la care acesta participă.
Apele sufuroase au prin definiţie prezenţa obligatorie a cel puţin 1mg
sulf/l sub formă moleculară de sulfură de hidrogen (H2S) sau ionică (-HS).
Trebuie subliniat de la început marea capacitate corozivă a lor, datorită
formării unor compuşi în contact cu aerul, ceea ce impune un anumit sistem
de aducţiune, de evacuare şi tratare care elimină potenţialul toxic şi distructiv.
Apele sulfuroase se folosesc în cură externă şi internă.
În cură externă concentraţia utilizată nu depăşeşte 60-70mg/l de sulf.
După o expunere mai prelungită la aer apa minerală sulfuroasă capătă cu-
loarea neagră datorită proceselor de oxidare, ceea ce scade proprietăţile bio-
logic active.

100
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Mecanismul de acţiune a băii sulfuroase are la bază componenta


chimică, hidrogenul sulfurat (H2S) activ dar şi alte elemente minerale sau oli-
gominerale asociate. H2S este hidro- şi liposolubil, pătrunde în organism pe
cale cutanată şi inhalatorie. În prima zi de baie după 30 de minute se resoarbe
cutanat 3 % din hidrogenul sulfurat. Organele de stocare sunt: maduva osoasă,
suprarenala, pancreasul, splina, straturile epidemice şi părul.
H2S are acţiune vasculotropă, influenţând fluxul sanguin cutanat şi
muscular. Totodată are şi efecte metabolice, respectiv de scădere a coles-
terolemiei. Are rol în profilaxia primară, a aterosclerozei prin efecte asupra
peretelui arterial și a condrodistrucţiei din osteoartrite.
Staţiuni: Herculane, Nicolina-Iaşi, Pucioasa, Călimăneşti.

Mod de aplicare: baia se efectuează în cadă sau în bazin timp de 15-20


min, la temperatura de 37,5 grade C, cura incluzând 12-15 şedinţe. În cursul
imersiei pe suprafaţa pielii se depun particulele de sulf care activează recepto-
rii şi după procedură prelungind demersul terapeutic.

Indicaţii în:
- dermatologie: psoriazis, acnee, exeme;
- reumatologie: boli degenerative (artroze), ale ţesului moale (sin-
droame miofasciale, periartrite, bursite, entezopatii), discopatii, boli
metabolice (gută, diabet, obezitate);
- traumatologie: în perioada de readaptare funcţională;
- psihiatrie: autism, depresie;
- cardiologie: HTA cu valori moderate, arteriopatii st I.

Contraindicaţii: sunt cele deja menţionate la aspectele generale ale


hidroterapiei.

Cura internă
Apele sulfuroase de tip Călimăneşti în afara ionului sulfit conţin clorură
de natriu, bicarbonat de calciu şi bioxid ce carbon. Aceste ape sunt excitose-
cretoare gastro-intestinale, stimulează peristaltismul, circulaţia la nivelul sub-
101
Noțiuni de balneofizioterapie

mucoasei, enzimele digestive şi metobolismul celular. Sunt contraindicate în


stările de decompensare; se remarcă de asemenea şi toxicitatea hepatică.
Doza zilnică este de 3x 100-200 ml pe stomacul gol, concentraţie, maximum
30mg/l.

Apele cloruro-sodice
Apele cloruro- sodice conţin mai mult de 1g Na Cl/l şi sunt cele mai
răspândite ape minerale. Apa mărilor şi lacurilor sărate este divers minerali-
zată, de la 2- 600g/l, dar pentru terapie se acceptă concentraţii de până la
80mg/l.
Cura externă cu ape clorurate sodice. Clorura de sodiu, agentul chimic
esenţial din apa lacurilor Techirghiol, Ocna Sibiului, Slănic Moldova, sau a
mărilor are în primul rând efect local excintant care se manifestă încă din tipul
procedurii dar şi după, datorită mantalei de sare care se formează pe suprafaţa
corporală. Apar în aceste condiţii efecte antiinflamatorii, decontracturante,
vasodilatatorii, ergotrope, vagotonice, dar şi reflexe la distanţă, de tip exci-
toterapie nespecifică cu rol vagotonic, echilibrant endocrino-metobolic, vaso-
dilatator, termoreglator. Au fost consemnate şi creşteri ale compuşilor fosfatici
macroergici şi ale creatinfosfokinazei în muşchi, ficat şi miocard. Efectele anti-
flogistic, antialgic, desensibilizant ale băilor de sare sunt apreciate de numeroşi
pacienţii.
Băile sărate se aplică la temperatura de 35-37,5 grade, cu durată de 10-
20 min, zilnic, iar cura include 12-15 şedinţe.

Indicaţii: boala hipertonică st I şi II, arteriopatia obliterantă a membre-


lor inferioare st I, varice necomplicate, spondilita anchilopoetică, artroze axiale
şi periferice, leziuni posttraumatice, polineuropatii, inflamaţii cronice din sfera
genitală.

Contraindicaţiile sunt cele menţionate la capitolul hidroterapie în gen-


eral, tromboflebitele în primele 3-4 luni de la episodul acut.

102
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Cura internă: apele cu bogat conţinut în NaCl2 nu se indică în


crenoterapie. Cele cu o paletă largă de compuşi minerali din care face parte
apa cloruro- sodică, iodată, hipo-izotone de tip Slanic Moldova sunt indicate
înainte de masă pentru calităţile antiinflamatoare pe care le exercită pe mu-
coasa gastrică. Administrate cu 1,5-2 ore înainte de masa au efect inhibitor al
secreţiei şi motilităţii intestinale, sunt coleretice, purgative. Doza zilnică este
mică 1-2 linguri de apă diluată în 50-100 ml apă potabilă, administrată sub
control medical.

Apele iodurate
Apele iodurate conţin 1mg/l. Iodul din apele sărate fosile de tip Govora,
Bazna, Sărata Monteoru este în concentraţie redusă dar activ farmacodina-
mic. Absorbţia pe cale inhalatorie în timpul băii este mai importantă decât cea
pe cale trascutană. Se indică în stări dominate de vagotonie, în obezitate,
hipertensiune arterială şi artroză.

Apele sulfatate
Sunt caracterizate de prezenţa în cantitate crescută a ionilor sulfat
(-SO4) care formează săruri (peste 1gr/l) cu ionii de Na2+ (ape glauberiene), cu
Mg2+ (ape amare) şi Ca2+ (ape gipsoase). Ele au indicaţii în sfera digestivă dat
fiind activitatea stimulativă pe funcţia secretorie dar şi pe motricitatea intesti-
nală.
Apele sulfatate ce conţin magneziu se remarcă pentru roul reglator
asupra funcţiei biliare (acţiune stimulantă). Fluxul sanguin hepatic se amelio-
rează ca şi preocesele metabolice de la acest nivel.
Apele amare se remarcă prin acţiunea de „spălare”, osmotică şi ter-
mică. Efectul de purgativ în constipaţia cronică se datorează tuturor acestor
factori. Suplimentar trebuie notat şi efectul vasodilatator şi antiedematos al
ionului Mg2+.

Cura balneară este o activitate profilactică şi curativă complexă care


aşază în program alături de factorii naturali, grija pentru crearea unui compor-
tament şi stil de viaţă igienic, din care face parte obligatoriu un regim alimen-

103
Noțiuni de balneofizioterapie

tar corespunzător principiilor şi tendinţelor actuale şi exerciţiul fizic. Igiena


fizică, alimentară și psihică sunt elemente esenţiale care generează un mod de
viaţă sanogenic, care facilitează surmontarea amprentelor genetice şi a facto-
rilor de risc, a exceselor.
O activitate fizică organizată, susţinută în timp este suportul pentru
dezvoltarea anduranţei, forţei şi vitezei musculare, componente de bază ale
unei activităţi metabolice normale, ale unei prestaţii profesionale şi sportive
consistente, cadru favorabil al dezvoltării fiinţei umane.

III. 5. 2. Peloidoterapia
Definiție. Peloidoterapia (pelos- mâl), sau nămoloterapia, sau fan-
goterapia sau mudtherapy este o ramură a balneologiei care se ocupă cu
studiul şi aplicaţia terapeutică a nămolului.
Peloidul sau nămolul terapeutic este o substanţă de origine minerală
şi/sau organică, fin divizată care se găseşte în stare de suspensie, în natură.
Nămolurile sunt substanţe naturale care se formează în condiţii ge-
ologice şi biologice speciale.
Istoric. Acest agent terapeutic este cunoscut de multă vreme, prima
descriere fiind a lui Galen (sec IIe.n.) care se referă la metodologia egipteană a
oncţiunilor cu nămolul de Nil. Prima lucrare ştiinţifică consemnată de istorie
este de la Marianske Lazne din 1917. Ulterior sunt înregistrate numeroase
studii semnate de nume mari. Termenul de peloid (nămol terapeutic) este
adoptat din 1933.
Proprietăți fizice:
- greutatea specifică (densitatea) este dată de conţinutul în substanţă
minerală; nămolurile sunt structuri cu capacitate hidrică mare şi greu-
tate specifică mică;
- hidropexia sau capacitatea de absorbţie şi reţinere a apei; are valori
mari la namolul de turbă;
- termopexia, capacitatea de absorbi şi reţine căldura; proprietatea con-
tribuie cel mai mult la exprimarea efectului terapeutic; nămolurile cu
componentă organică ridicată au cea mai mare capacitatea calorică;

104
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

- plasticitatea este capacitatea substanţei de a se mula şi adera de su-


prafaţa tegumentară; proprietatea este evidentă la peloidele sapro-
pelice;
- granulometria, adică dimensiunea particulelor este un aspect foarte
important, deoarece proprietatea influenţează dispersia.
În concepţia actuală peloidele sunt sisteme complexe fizico- chimice
formate dintr-o fază lichidă şi una solidă.
Faza lichidă, soluţia care impregnează namolul provine din bazinul acva-
tic, din izvoare minerale sau precipitaţii şi are diferite grade de mineralizare.
Faza solidă este de tip cristalin sau coloidal şi este reprezentată de
structuri minerale şi organice.
Substanţele minerale pot fi de natură cristalină (sulfaţi, carbonaţi, sili-
caţi), coloidală (silicaţi de fier, de aluminiu şi compuşi organo-minerali), ar-
giloasă (bioxid de siliciu).
Componenta organică este de natură coloidală (hidraţi de carbon, ligni-
nă, acizi huminici, humaţi), bituminoasă (răşini), lipidică, proteică (aminoacizi).
Între cele două faze există un echilibru dinamic permanent. Forma de
legătură între cele două faze este asigurată de apa de ocluzie, osmotică, capi-
lară, sau coloidală.

Clasificare: după origine şi modul de formare nămolurile se clasifică în:


- nămoluri sapropelice;
- nămoluri de turbă;
- nămoluri minerale.

Nămolurile sapropelice (de putrefacție) s-au format pe fundul lacurilor


sărate şi a mărilor prin acţiunea microorganismelor aupra elementelor or-
ganice din flora şi fauna locală depusă. Formarea lor a durat timp îndelungat
implicând procese de ordin geologic, biologic şi chimic.
Efectul terapeutic este asigurat de capacitatea termică mare care este
dependentă de conţinutul în substanţe organice crescut şi minerale scăzut.
Dintre componentele biologic active se menţionează pentru acest tip de peloid
compuşi huminici, acizii graşi, aminoacizi, etc.
Acest sortiment de nămol se găseşte în ţară la Techirghiol, Amara,
Agigea şi Ocna Sibiu.

105
Noțiuni de balneofizioterapie

Namolurile de turbă au luat naştere prin descompunerea resturilor


vegetale (proces de humificare şi turbificare) sub acţiunea microorganismelor.
Turba posedă calităţi terapeutice numai atunci când gradul de descompunere
al materialului vegetal depăşeşte 40%. Nămolul de turbă are o umiditate cres-
cută şi o conductibilitate termică redusă. Nu are proprietăţi antibacteriene. In
ţara noastră la Vatra Dornei şi Borsec, Covasna se găseşte acest fel de peloid.

Namolurile minerale se formează prin sedimentarea subsţantelor min-


erale din izvoarele calcice, clorurosodice, sulfuroase, feruginoase pe par-
ticulele de sol ce au anumite dimensiuni ale granulaţiilor.

Mod de acțiune
Efectele terapeutice ale peloidelor sunt determinate de proprietăţile
fizice, chimice şi de potenţialul biologic. Principala valoare o deţine însă capaci-
tatea nămolului de a absorbi şi menţine căldura timp îndelungat.
Factorul termic are influenţe locale şi generale; căldura transferată per-
sistă o lungă perioadă de timp; are capacitatea de a stimula sistemul de termo-
reglare şi prin aceasta de a genera vasodilataţie periferică; sunt activate şi
schimburile ionice, receptorii tegumentari dar şi metabolismul celular, siste-
mul imun şi enzimatic.
Reacţiile vegetative pot avea evoluţie favorabilă.
Proprietăţile bactericide sunt argumente puternice în favoarea utilizării
peloidelor în practică.
Pisani clasifică peloidele după efect, în:
- peloide roborante: conţin arsen, fier, clor, sulf;
- peloide stimulate: conţin radium, sulf;
- sedative: conţin sodiu, calciu, brom;
- relaxante: conţin iod, radium.

Nămolurile sulfuroase sunt peloide anorganice, cu conţinut mineral


crescut. Substanţele organice sunt în cantitate mică (10%) şi provin din alge şi
sulfobacterii. În urma proceselor fizico- chimice sulfura de hidrogen interac-
ţionează cu fierul şi formează componentul principal al nămolului sulfuros.

106
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Efectul terapeutic este susţinut şi de lipidele sintetizate de alge; pro-


prietăţile bactericide depind de gradul de mineralizare de prezenţa florei
saprofite şi a bacteriofagului.

Metodologie de aplicare
Prescrierea şi aplicarea corectă a procedurii asigură beneficiul maxim în
cazul peloidoterapiei.
În practica medicală nămolurile pot fi aplicate ca: împachetări parţiale
sau complete, cataplasme, în iontoforeză, băi, oncţiuni, tampoane vaginale; în
general temperatura este de 40-48grade C, timp 10-15- 30 min.
Baia de nămol. Este o procedură hipertermă. Bolnavul este imersat într-o
cadă în care s-a încărcat nămol la temperatura de 40-46 grade C, având pe regi-
unea frontală o compresă rece, timp de 20-30 minute; frecvenţa este de 4 ori pe
săptămână. În această situaţie gradientul termic este mare, conductibilitatea mică
iar transferul de căldură spre tegument este lent; şocul caloric este intens; la fi-
nalul băii subiectul efectuează o procedură de răcire (baie, duş).
Oncţiunea cu nămol. Este o procedură naturistă folosită frecvent pe
litoral. Ea constă din aplicarea nămolului pe tegument într-un strat subţire de
7-10mm după care urmează expunerea la soare a subiectului, în ortostatism.
Peloidul se menţine pe tegument până la modificarea culorii şi consistenţei,
aproximativ 30-60 minute, după care se îndepartează prin duş sau baie în
mare, urmată de înnot şi alergare.
Cataplasma cu nămol este o procedură aplicată pe o suprafaţă restrânsă.
Pe o pânză cu dimensiunile potrivite regiunii ce urmează a fi tratată se
aşează în strat de 1-3 cm nămolul, la 42-43 grade C. Cataplasma se depune pe
suprafaţa corporală indicată.
Durata procedurii este de 20min.

Indicaţii: boli degenerative articulare, abarticulare, spondilita an-


chilopoetică, nevralgii, nevrite, stări algo-funcţional posttraumatice, artrite mi-
crocristaline, patologie inflamatorie cronică din sfera pelvină, ORL, tratamentul
obezităţii.
Contraindicaţii: leziuni tegumentare, patologie acută articulară, insufi-
cienţe organice şi sistemice, stări febrile, caşectice, TBC, neoplazii.
107
Noțiuni de balneofizioterapie

III. 6. Climatologie medicală


Definiție. Meteorologia este ştiinţa despre atmosferă care analizează
vremea şi procesele atmosferice. Vremea este caracterizată de o serie de pa-
rametri: temperatură, presiune atmosferică, nebulozitate, vânt, radiaţii solare,
precipitaţii, umiditate.
Clima reprezintă totalitatea factorilor fizici (cosmici, atmosferici, tereştri,
telurici) şi biologici ce caracterizează o anumită regiune şi care influenţează sub-
stanţial organismele vii aflate în stare fiziologică şi patologică.
Climatologia este ştiinţa despre studiul climei investigând fenomenele
şi cauza lor; urmăreşte de asemenea şi tendinţele ce se dezvoltă în perioade
lungi de timp pe întinderi mari de pământ.
Climatologia medicală este o ramură care se ocupă cu studiul influenţe-
lor pe care factorii de mediu, de origine atmosferică, cosmică şi telurică o au
asupra organismului. Activitatea solară, geomagnetică, circulaţia aerului, relie-
ful, flora etc, sunt elemente ce formează ecosistemul în care un subiect trăi-
eşte fiind permanent în contact şi sub influenţa lui.
Aşadar, organismele vii vieţuiesc în strânsă legătură cu aceşti factori;
ştiinţa care se ocupă cu relaţia dintre organismele vii şi climat poartă numele
de bioclimatologie, iar bioclimatul este subtipul de climă dintr-o regiune care-
şi se exercită influenţa asupra organismului uman.
Istoric. Primele noţiuni despre climă şi răsunetul asupra organismelor
vii a apărut în China, dar Bejamin Franklin este numele la care se raportează
climatologia modernă.

Există 3 tipuri de climă:


1. tropicală;
2. temperată;
3. polară (artică).

Clima şi bioclima în Romania


Trăsăturile fizico-geografice ale climei din ţara noastră generază tipul
temperat, dar prezenţa a numeroase forme de relief şi tipuri de vegetaţie de-
termină formarea a patru subtipuri:
1. clima continentală moderată (Podişul Transilvaniei şi Câmpia Tisei);

108
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

2. clima continentală temperată (Câmpia Română, Podişul Mol-


dovei, Dobrogea);
3. clima de litoral, de-a lungul coastei Mării Negre;
4. clima de munte şi alpină existentă de la 600-1950 m şi respectiv
peste 1950 m.

Tipurile de bioclimat ce caracterizează teritoriul ţării are următoarele


aspecte:
a. Bioclimat indiferent, de cruţare are valori medii anuale moderate de
umiditate, de temperatură, presiune atmosferică şi durată a strălucirii soarelui.
Ecosistemul cu aceste particularităţi este indicat bolnavilor în conva-
lescenţă, suprasolicitaţi, cu nevroze, surmenaj psihic, suferinzilor cardiovascu-
lari şi pulmonari. Adaptarea subiecţilor la acest mediu este facilă.
Localităţi: Felix, 1 Mai, Basna, Ocna Sibiului, Geoagiu, Sângeorz,
Călimăneşti, Căciulata, Govora, Slănic Prahova;
b. Bioclimat excitant-solicitant; se evidenţiază prin diferenţe mari de
temperatură între anotimpurile extreme, durată mare de strălucire a soarelui,
umiditate scăzută.
Se disting două subtipuri: bioclima excitant-solicitant de stepă şi de
litoral maritim.
Primul tip se întâlneşte în Câmpia Bărăganului şi în jurul lacurilor sărate
Amara şi Lacul Sărat.
Efectele biologice au la bază solicitărilor intense ale sistemului termo-
reglator, endocrin, imun.
Indicaţiile bioclimatului sunt limitate la suferinţele aparatului locomo-
tor de cauză reumatismală, neurologică periferică, posttraumatică.
Contraindicaţiile apar în legătură cu bolile reumatismale inflamatorii
cronice de tip imun, afecţiunile cardiovasculare.
Bioclimatul de litoral are propietăţi fizice susţinute de strălucirea cres-
cută a soarelui, de aerosolizarea intensă, de temperatura confortabilă.

Indicaţiile: boli reumatisamale degenerative axiale şi periferice, der-


matoze, rahitism, osteoporoză, alergii.

109
Noțiuni de balneofizioterapie

Contraindicaţii: tuberculoza pulmonară evolutivă, boli infecţioase, ul-


cere digestive, hiperfuncţii endocrine, boli cardiovasculare decompensate.
c. Bioclima tonico-stimulantă se întâlneşte în zonele subalpine, de sub
1000 m, Slănic Moldova, Vatra Dornei, Sinaia, Tuşnad, Borsec, Buşteni,
Predeal. Caracteristicele sunt date de scăderea presiunii atmosferice, tempera-
tură scăzută iarna, moderată vara, stălucirea soarelui de intensitate şi durată
moderată. Adaptarea organismului este mai dificilă.

Indicaţii: bolnavi în convalescenţă, cu suprasolicitare psihică, astenici,


nevoze.

Contraindicaţii: patologia cardiovasculară decompensată, pulmonară


decompensată.
Aclimatizarea este un proces complex de adaptări funcţionale prin care
un organism transpus într-un mediu nou geofizic, climateric, de faună şi floră,
etc, adică într-un nou bioclimat le parcurge.

ƒ Influenţa pe care organismele vii o suportă din partea factorilor din


mediul înconjurător, tereştri, atmosferici, solari, etc, este deosebit de
importantă fiind percepută şi intergrată la nivelul sistemului neu-
roendocrin, circulator, vegetativ, musculoscheletal.
ƒ Studiul climei şi bioclimatului mai ales are importanţă putând dirija şi
adapta schemele profilactice şi terapeutice ce se aplică subiectului
normal sau patologic.

III. 7. Masoterapia
Definiție prin masaj terapeutic se defineşte un grupaj de manevrare
care mobilizează ţesuturilor moi, tegumente, muşchi, fascii, ce se aplică la su-
prafaţa organismului şi are scopul de a diminua durerea şi contractura, de a
crea o stare de relaxare, de detentă. Termenul provine de la cuvântul arab
mass care înseamnă a frământa.
110
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Istoric. Tehnica este cunoscută de peste 2000 ani, arabii, egiptenii, chi-
nezii grecii şi romanii beneficiau de o practică extinsă.
Abia în secolul al XIX este preluat sub raport ştiinţific de şcoala suedeză
(Henrik Ling) şi după această etapă, în a doua jumătate a secolului XX maso-
terapia se dezvoltă şi ocupă un loc important în cadrul fiziokinetoterapiei, ca
mijloc implicat în programele de prevenţie primară, pentru menţinerea stării
de sănătate, în prevenţia secundară şi ca moment pregătitor al kinetoterapiei.
Mecanisme de acțiune. Efectele fiziologice ale masajului sunt mediate
de reacţii mecanice şi reflexe precum şi de eliberarea de substanţe opioide cu
rol în modularea durerii.
De natură reflexă sunt următoarele evenimente:
- vasodilataţia superficială;
- relaxarea musculară;
- stimularea terminaţiilor nervoase.
Evenimentele de tip mecanic sunt;
- creşterea fluxului sanghin;
- accelerarea returului venos şi limfatic;
- îndepărtarea aderenţelor şi fibrozei;
- îmbunătăţirea nutriţiei tisulare.
Tipuri de masaj: tehnicile de masaj sunt manuale sau se aplică cu diverse
aparate; masajul manual se poate aplica în formula clasică şi în formule speciale
(masajul ţesutului conjunctiv, de drenaj limfatic, Ciriax, presoterapia, etc),

Proprietăţile tegumentului utile masoterapiei:


- bogăţia de receptori;
- rezervor sanghin;
- asigură contactul fizioterapeut- pacient.

Manevrele fundamentale ale masajului manual


a. Netezirea/mângâierea/efleuraj-ul: este o manevră de apel, de
deschidere şi de final, de închidere a şedinţei de masaj, dar care
intervine, fiind aplicată obligatoriu şi după fiecare tehnică utili-
zată pe parcursul şedinţei; constă din mişcări uşoare realizate cu
întreaga mână, cu vârful degetelor sau cu podul palmei, mişcări

111
Noțiuni de balneofizioterapie

care se execută pe tegument în sensul circulaţiei de retur sau


paralel cu fibrele musculare; tehnologia de netezire se poate
executa şi prin mişcări spirale cu partea palmară a tuturor de-
getelor, cu regiunea tenară sau doar cu indexul şi policele.
b. Frământarea/petrisajul poate fi executată în mai multe moduri,
cuprinzând mai multe tipuri de manevre; stoarcerea completă
sau incompletă, presiuni, petrisaj sau frământarea maselor
musculare mari, ciupirea când ne adresăm unor zone mai mici,
deplasarea transversală sau torsiunea muşchilor lungi sunt prin-
cipalele tehnici din acest timp al masajului; manevrele se adap-
tează suprafeţei şi mai ales masei musculare supusă terapiei.
c. Baterea/ percuţia/tapotarea este un alt timp care constă din
lovituri ritmate, de scurtă durată ce se execută cu vârful degete-
lor, cu podul palmei, cu pumnul, cu marginea cubitală; se aplică
mai ales pe regiunile musculoase, cu rolul de creştere a tonusu-
lui muscular.
d. Fricţiunea/frecarea se adresează zonelor de inserţie a ligamen-
telor, tendoanelor, capsulei; se aplică cu vârful degetelor sau
podul palmei cu mişcări circulare sau longitudinale de mică am-
plitudine;
e. Vibraţia/trepidaţia se execută prin aplicarea de mişcări vibrato-
rii ce se ordonează din cot şi care constau din presiuni şi relaxări
succesive ce se aplică tegumentului fără ca mâna să piardă con-
tactul cu acesta; mişcările se execută cu două sau trei degete.

Efecte biologice cu importanţă pentru clinica aparatului musculoschele-


tal:
- calmarea durerii;
- diminuarea contracturii;
- îmbunătăţirea amplitudinii articulare, tonusului muscular şi complian-
ţei ţesuturilor tendino- fasciale;
- reducerea redorii articulare;
- scăderea presiunii articulare;
- antiedematos.
112
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Condiţii necesare de efectuare a masajului:


- încăpere adecvată;
- temperatură confortabilă;
- personal calificat;
- pat cu înălţime adecvată (80- 85cm);
- ca materiale auxiliare se foloseşte mai ales pudra de talc sau substanţe
uleioase aromate;
- se preferă aplicarea procedurii în cursul dimineţii;
- se adaptează tipul şi timpul de masaj scopului urmărit;

Indicaţii. Masajul este un tratament efectiv pentru foarte multe situaţii:


- stres fizic sau psihic;
- sleep apneea şi insomni;
- sindroame miofasciale;
- fibromialgia;
- leziuni ligamentare;
- artrite;
- artroze;
- contractură musculară refexă;
- cefalee;
- durere cronică;
- durereri abdominale, colon iritabil sau constipaţie.

Contraindicaţii: boli dermatologice, infecţii tegumentare, trombofle-


bite, fragilitate vasculară.

III. 8. Terapia respiratorie


Definiție: terapia respiratorie cuprinde o serie de metode ce se adre-
sează aparatului respirator şi care constau în utilizarea în scop curativ a unor
substanţe lichide fin pulverizate (aerosoloterapia) care se inspiră şi efectuarea
respiraţiei în aer comprimat şi rarefiat (pneumoterapia).

Pneumoterapia este utilă recuperării bolilor pulmonare cronice şi se


practică în locuri amenajate, cu aparate speciale, în cadrul serviciilor de profil.
113
Noțiuni de balneofizioterapie

Aerosoloterapia este o tehnică de fizioterapie care constă în introduce-


rea pe cale respiratorie a unui agent terapeutic activ farmacodinamic care se
adreseaza căilor aeriene superioare şi inferioare. Efectul este strict local şi nu
are valoare profilactică.
Agentul terapeutic se transformă în particule ce pot fi administrate
prin:
1. volatilizare la temperatura camerei: fierbere (inhalare), fumigaţie;
2. instalaţii de graduaţie;
3. aparate cu duze – jetul de apa este trecut prin mai multe orificii
sub presiune şi este pulverizat (nu este încălzit);
4. aparat cu ultrasunete: energia sonică este proiectată pe o cantitate
de lichid prin depunerea acesteia pe membrana vibratorie a cristalu-
lui emiţător; se realizează astfel dispersia soluţiei în particule fine;
5. aparate prin centrifugare;
6. spray – tub cu ventil.

Proprietăţile fizice ale aerosolilor:


- dispersia – este determinată de numărul de particule (cu cât acesta
este mai mare, cu atât suprafaţa de contact cu mucoasa este mai ex-
tinsă);
- capacitatea de plutire; particulele > 5µm au capacitate de sedimen-
tare; cele < 0,1 – 0,2µm nu sedimentează;
- vizibilitatea – particulele sunt vizibile în spectrul luminos;
- mişcarea – particulele din aerosoli se găsesc într-o mişcare continuă;
- încărcătura electrică: – ioni pozitivi (+) şi ioni negativi (–);
- penetraţia şi retenţia sunt în legătură cu o serie de factori:
1. diametrul particulelor: cele peste 10µm rămân în căile respi-
ratorii superioare (cavitatea bucală, laringe, trahee); cele
peste 6-7µm sunt reţinute în bronhiile mari; sub 5µm ating
bronhiile mici; sub 0,5µm în alveole; sub 0,1µm sunt eliminate
prin expiraţie;
2. încărcătura electrică: particulele cu încărcătura electrică au
putere de penetraţie mai mare;
114
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

3. temperatura şi umiditatea mediului: temperatura ridicată şi


umiditatea crescută favorizează pătunderea;
4. proprietăţile chimice ale substanţei au efect topic (să rămână
în contact cu mucoasa bronşică cât mai mult timp, să prezinte
efect farmacodinamic, să nu producă alergie, să aibă pH neu-
tru şi temperatură de administrare 20° -30°).
5. tipul respiraţiei: cu cât viteza aerului inspirat este mai mare,
cu atât penetraţia este mai bună;
6. apneea postinspiratorie favorizează retenţia particulelor (nu
se va efectua aerosolizare la bolnavii dispneici);
7. structura arborelui respirator; aerosolizarea nu este eficientă
la bolnavii cu procese obstructive (se vor administra bronhodi-
latatoare şi fluidifiante).

Efecte terapeutice: antiinflamator, desensibilizant, antimicrobian, bron-


hodilatator, trofic, de refacere a epiteliului bronşic; aerosolizarea produce şi
umidifierea mucoasei bronhice şi fluidificarea secreţiilor.
Modalităţi de administrare: aerosolizarea poate fi de cameră sau cu
aparate individuale, sau respiraţie liberă în natură.
Şedinţele în număr total de 10-12 sunt zilnice, dar se pot efectua şi mai
multe aerosolizări pe zi.
Este importantă şi contribuie la buna aerosolizare poziţia pacientului
care trebuie să fie aşezat cu regiunea dorsală sprijinită de spătarul scaunului,
capul cu bărbia la 90 grade, picioarele sprijinite pe un suport în aşa fel încât
linia genunchilor să depăşască linia şoldurilor.
Umidifierea mucoasei bronşice (acţiune obligatorie în orice tratament
de recuperare a aparatului respirator) se poate efectua cu apă simplă, distilată,
ser fiziologic, apă minerală, propilen glicol şi se realizează înaintea aerosolului
indicat; durata unei şedinţe nu depăşeşte 30 minute.
Pentru a facilita evacuarea bronşică (alt obiectiv important al recu-
perării respiratorii), se pot folosi aerosoli cu bicarbonat de sodiu în soluţie 5 –
7,5%, acetilcisteină 10 – 20%, brofimen, iodură de potasiu 1%, 5 ml soluţie de

115
Noțiuni de balneofizioterapie

3 ori pe zi; clorură de amoniu 1%, enzime proteolitice (tripsina 20 – 30U sau
alfa chemotripsina 1-2 ml).

Efectele apelor minerale administrate în aerosoli:


1. apele clorurosodice au efect de fluidificare a secreţiilor, antiinflama-
tor, vasodilatator;
2. apele sulfuroase au potenţial vasodilatator, antispastic, trofic, anti-
inflamator, antialergic, antibacterian (în bronşectazie);
3. apele iodurate influenţează procesul inflamator şi au efect vasodila-
tator;
4. ape oligominerale au caracter fluidifiant, vasodilatator, antiinflama-
tor şi trofic;
5. apele alcaline au efect fluidifiant, neutralizant, antiinflamator, trofic.

116
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

Capitolul 4

TESTARE CUNOŞTINŢE

1. Care din următoarele componente celulare reglează schim-


burile dintre exteriorul şi interiorul celulei
a. membrana celulară;
b. ionul de K+;
c. ionul de NA2+.

2. Diferența dintre încărcătura electrică din interiorul şi exteri-


orul celulei este cunoscută ca:
a. transport activ;
b. potenţial de repaus;
c. permeabilitate alterată.

3. Polul pozitiv în stimularea galvanică produce următoarele


efecte:
a. reducerea circulaţiei;
b. creşterea circulaţiei;
c. anti- durere.

4. Orientarea electrozilor în electrostimulare poate fi:


a. monopolară;
b. bipolară;
c. tripolară;
d. cvadrupolară.

117
Noțiuni de balneofizioterapie

5. Stimularea electrică neuromusculară (NMES) produce relaxare


musculară:
a. fals;
b. adevărat.

6. Curentul galvanic are ca mecanism principal de acțiune:


a. procesul endotermic;
b. procesul antiinflamator;
c. transportul de ioni;

7. Curentul de medie frecvență are efect:


a. endotermic;
b. vasodilatator;
c. antialgic;
d. excitomotor.

8. Înalta frecvență acționează prin:


a. creşterea temperaturii cutanate;
b. creşterea temperaturei profunde şi cutanate;
c. creşterea temperaturii profunde.

9. Ultrasunetele sunt radiații de tip:


a. electromagnetic;
b. mecanic;
c. electric.

10. CO2 este principalul factor activ în băile carbogazoase datorită:


a. acţiunii pe tegumentele reci;
b. acţiunii pe telereceptori;
c. acţiunii pe receptorii vasculari.

118
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

11. Care dintre cele două forme de curent electric este cel mai bun
stimulator al nervului:
a. curentul continu;
b. curentul alternativ.

12. Ce exprimă frecvența la un curent cu impulsuri:


a. numărul de impulsuri pe secundă;
b. amplitudinea impulsului;
c. numărul de trenuri de impulsuri.

13. Balneologia este ştiința despre:


a. factorii fizici folosiţi în terapie;
b. apele minerale şi nămoluri;
c. nămolurile de turbă.

14. Ultrasunetele au efect terapeutic prin intervenția asupra:


a. încărcăturii electrice a membranei celulare;
b. prin producerea de căldură;
c. prin stimularea proceselor de mitoză celulară.

15. Masoterapia contribuie la:


a. eliberarea de substanţe opioide;
b. eliberarea de substanţe toxice;
c. eliberarea de produşi contractili.

119
Noțiuni de balneofizioterapie

Bibliografie selectivă

1. D E Sakas, B A Simpson, E S Krames: Operative Neuromodulation; Ed


Springer Wien New York, 2007.
2. Mioara Banciu: Balneofizioterapie generală şi Concepte Moderne de Re-
cuperare; Ed. Mirton Timişoara;1996
3. J-P Held, O Dizien: Traite de Medecine Physique et de readaptation; Ed
Flammarion, 1998.
4. M Johnson: Transcutaneous electrical nerv stimulation (TENS), Electro-
therapy, Ed Tim Watson, 2007.
5. V. Marcu, M Dan: Kinetoterapie/ Physiotherapy: Ed Universităţii din
Oradea, 2006.
6. C R Denegar, E Saliba, S Saliba: Therapeutic Modalities for Musculoskele-
tal Injuries. Instructor Guide, Ed Humana Kinetics, 2006.
7. Rodica Chiriac: Reumatologie şi recuperare medicală, curs; Ed UMF Iaşi,
1995.
8. J m Delegay: Electrologie; Encyclopedia medico- chirurgical (Paris), 26145,
4, 1989.
9. Adriana Sarah Nica: Crenoterapia în patologia reno- urinară; Ed Prospect
Anthropos, 1997.
10. Mc Veigh: The effectiveness of hydrotherapy in the management of fi-
bromyalgia syndrom; Reumatol Int. 2008 aug 27.
11. Doina Mârza: Metode speciale de masaj, Ed Plumb, Bacău, 1998.
12. Patricia Downie: Cash s Textbook of orthopaedics and rheumatology for
physiotherapists; Ed Jaypee Brothers, 1992.
13. L L Baker, C L Wederich, D R McNeal, C Newsam, R L Waters: Neuromus-
cular Electrical Stimulation. A Practical Guide. 4th Edition. Los Amigos Re-
search and Education Institute, Inc. 2000.
14. J Chae, F Bethoux, T Bohinc, L Dobos, T Davis, A Friedl: Neuromuscular
Stimulation for Upper Extremity motor and functional recovery in acute
hemiplegia. Stroke. 1998; 29, 975- 97.
15. K Ozer, S P Chesher, L R Scheker: Neuromuscular electrical stimulation
and dynamic bracing for the management of upper- extremity spasticity
în cildren with cerebral palsy, mac Keith Press, 2006.

120
Rodica Chirieac, Codrina Ancuța

121
Noțiuni de balneofizioterapie

122
Cuprins

Capitolul 1
INTRODUCERE............................................................................................1

Capitolul 2
FACTORII FIZICI, MEDICINA FIZICĂ
ŞI RECUPERAREA MEDICALĂ ..............................................................4
Noţiuni generale...........................................................................................4

Capitolul 3
MIJLOACE TERAPEUTICE ......................................................................8
III. 1. ELECTROTERAPIA.........................................................................8
III. 1. 1. Aspecte generale ........................................................................8
III. 1. 2. Forme de curent electric folosite în terapie..............................20
III. 1. 2. 1. Electroterapia cu curent galvanic (constant/ continu)......21
III. 1. 2. 2. Electroterapia cu curent electric de joasă frecvenţă
(cu impulsuri)...................................................................26
III. 1. 2. 3. Electroterapia cu curent de medie frecvenţă ....................45
III. 1. 2. 4. Electroterapia cu curent de înaltă frecvenţă.....................49
III. 1. 2. 5. Terapia cu câmpuri magnetice de joasă frecvenţă ...........55
III. 1. 2. 6. Terapia cu ultrasunete ......................................................57
III. 2. Radiaţii electromagnetice.................................................................62
III. 2. 1. Fototerapia ...............................................................................63
III. 2. 1. 1. Radiaţiile infraroşii ..........................................................64
III. 2. 1. 2. Radiaţiile ultraviolete/ Actinoterapie ..............................66
III. 2. 2. Laserterapia..............................................................................68
III. 3. Hidroterapia .....................................................................................70
III. 4. Termoterapia. Crioterapia ................................................................83
III. 5. Balneologia ......................................................................................87
III. 5. 1. Apele minerale .........................................................................88
III. 5. 2. Peloidoterapia.........................................................................104
III. 6. Climatologie medicală ..................................................................108
III. 7. Masoterapia....................................................................................110
III. 8. Terapia respiratorie ........................................................................113

Capitolul 4
TESTARE CUNOŞTINŢE .......................................................................117

Bibliografie selectivă ..................................................................................120


Noțiuni de balneofizioterapie

Anca Miron