Sunteți pe pagina 1din 22

Tema 1

SFÂRŞITUL IMPERIULUI ROMAN DE APUS


ÎN CONTEXTUL MARILOR INVAZII BARBARE.
CREŞTINISMUL ŞI IMPERIUL TÂRZIU. VICTORIA BISERICII

Civilizaţia medievală, succesoare, după o epocă de acută instabilitate, celei a Imperiului


1
târziu , îşi are rădăcinile într-un trecut mult mai îndepărtat, iar marile migraţii nu sunt, aşa cum s-a
considerat multă vreme, fenomene strict caracteristice epocii de decadenţă şi sfârşit a istoriei romane.
Ele fac parte din acele deplasări de populaţii observate, fără prea multă precizie, în decursul întregii
istorii vechi a continentului european2, şi nu numai.
În lumina acestor aprecieri, sugestia reputatului istoric al migraţiilor barbare, L. Musset, ne
apare perfect justificată: ″Optica tradiţională consideră perioada «marilor invazii» ca pe o paranteză
de tulburări între două epoci de stabilitate normală: cea a Imperiului roman şi a noastră. Ar fi mai
înţelept să adoptăm o atitudine inversă şi să considerăm epoca romană ca o excepţie, o haltă în
mijlocul unei furtuni de invazii″3.
Conform aceluiaşi autor, o diferenţă notabilă separă ultimele invazii ale protoistoriei de cele
ce s-au abătut asupra Imperiului roman: dacă migraţiile care au precedat cucerirea romană au evoluat
dinspre Europa Centrală4 şi au avut, cel puţin unele, o direcţie vest-est, începând cu mijlocul sec. al
III-lea î.Hr., şi mai ales din sec. al II-lea d.Hr., marile migraţii sunt orientate pe o axă est-vest sau curg
dinspre nord-est către sud-vest.
În peisajul extrem de complex al acestei vaste şi, în acelaşi timp, ambigue mişcări de
populaţie, incursiunea cimbrilor şi teutonilor de la finele secolului al II-lea î.Hr., care a răscolit Galia
şi Italia septentrională, este, cu deosebire, demnă de a fi amintită, prin consecinţele de lungă durată pe
care le-a avut asupra istoriei romane: ea a motivat temerarul plan de cucerire a continentului, conceput
de romani în virtutea tradiţionalei lor strategii defensive, care consta în a îndepărta potenţialele surse
de pericol. Dar, în loc să izoleze cu adevărat această presiune ameninţătoare –întreprindere, de altfel,
utopică, din perspectiva duratei lungi– romanii s-au resemnat la a o opri pe o linie continuă de
fortificaţii, aşa-numitul limes. Dincolo de teritoriile imediat limitrofe acestei frontiere, începea o altă
lume, ignorată în aşa măsură, încât apariţia primelor valuri barbare a apărut ca un eveniment cu totul
neprevăzut5.


Dacă, în mod tradiţional, istoriografia franceză a preferat termenul de ″mari invazii″, pentru desemnarea masivei mişcări de
populaţii numite ″barbare″, care, în secolul al V-lea d.Hr., au înlocuit dominaţia romană în partea occidentală a Europei şi a
bazinului mediteranean, astăzi se tinde –imitând punctul de vedere al istoriografiei germane– către abandonarea acestei sintagme
şi folosirea, în schimb, a celei de ″migraţie a popoarelor″ (Völkerwanderung), fenomen cu o semnificaţie aparte în cadrul imensei
mişcări migratorii care a afectat Europa începând cu secolul al II-lea î.Hr. şi până în secolul al XIII-lea d.Hr. (cf. S. Berstein, P.
Milza, Istoria Europei, Iaşi, 1998, p. 12). Această nouă atitudine istoriografică este, de altfel, perfect justificată, chiar dacă se
fondează pe o reacţie de orgoliu a moştenitorilor actuali ai germanicilor, oarecum afectaţi de sensul peiorativ şi ideea de violenţă
pe care le implică alegerea termenului ″invazii″. În realitate, el ascunde faptul că cele mai ample amestecuri –produse dincolo de
limes– au fost adesea paşnice, insistându-se prea mult pe o fază iniţială a înaintării, în detrimentul stabilizării care a urmat, şi care
a fost mai importantă. Astfel, ″invazia nu este decât un aspect preliminar al unui fenomen mult mai vast: acţiunile şi reacţiile
provocate de venirea în contact brutal a societăţilor radical diferite, una –cea romană– ajunsă la un anumit grad de civilizaţie,
celelalte sensibil mai arhaice şi pe cale să evolueze cu o rapiditate aproape explozivă.″ (L. Musset, Invaziile. Valurile germanice,
Bucureşti, 2002, p. 231).
1
Stabilirea unei limite cronologice precise între Imperiul timpuriu şi Imperiul roman târziu, ca şi periodizarea istoriei romane în
general, au rămas întreprinderi încă dificile. Dar consensul aproape unanim al istoricilor în a vedea începuturile ″marii crize″ sub
domnia lui Marcus Aurelius (168-180) –măcar din punctul de vedere al ameninţării barbare– a fixat, convenţional, debutul
Imperiului târziu în perioada trecerii de la dinastia Antoninilor la cea a Severilor, adică în jurul anului 193 d.Hr..
2
G. A. Mansuelli, Civilizaţiile Europei vechi, vol. II, Bucureşti, 1978, p. 60.
3
L. Musset, op. cit., p. 89.
4
Pot fi invocate, spre exemplificare, mişcările celtice, care se îndreaptă către vest, în Galia şi Britania, către sud, în Italia
(cucerirea Romei în 391 î.Hr.), către sud-est, în Grecia (cucerirea oraşului Delphi în 278 î.Hr.) şi în Asia (instalarea galaţilor între
275-270 î.Hr.) (ibidem).
5
G. A. Mansuelli, op. cit., p. 60-61.
1
În ceea ce priveşte accepţiunea antică a termenului barbar, dacă lumea grecească înţelegea
să-i circumscrie astfel pe toţi cei care nu împărtăşeau limba sau moravurile eline –apelativul fiind
aplicat nediferenţiat, chiar şi locuitorilor unor imperii cu o civilizaţie avansată, precum cel persan–,
Imperiul roman, având ″o prea bună impresie despre sine pentru a-i stima pe străini″, va întări nuanţa
peiorativă a termenului ce desemna populaţiile neasimilate de cultura greacă sau latină6.
Cu origini în complementaritatea structurală a conceptelor barbar şi civilizat –civilizaţia, prin
excelenţă egocentrică, neexistând fără contrastul în care o punea ″urâţenia″ barbariei–, termenul
invocat s-a constituit într-un apelativ comod pentru istoricii contemporani ai evenimentelor. Ei se
vedeau, astfel, scutiţi de a mai lua în seamă diversitatea inerentă a duşmanilor, camuflând, sub un
termen generic, profunda lor ignoranţă asupra populaţiilor trăind dincolo de limes-ul imperiului,
″oameni ai stepei sau ai pădurilor, organizaţi în triburi sau confederaţii instabile″7.

Criza secolului al III-lea d.Hr.. Imperiul şi lumea barbară

Două importante blocuri de populaţie, foarte diferite prin modul de viaţă şi prin cultura lor, îşi
împart teritoriile Europei rămase în afara dominaţiei romane: grupul populaţiilor germanice şi cel al
nomazilor din stepa eurasiatică, care ocupă partea de răsărit a continentului.
Primul conglomerat etnic, lumea germanică, fusese descoperit de către Antichitatea clasică
prin intermediul contactelor timpurii avute cu avangărzile primelor migraţii, incluzându-i aici pe
bastarnii şi skirii răsăriţi la Marea Neagră (sfârşitul sec. al III-lea î.Hr.), dar şi pe cimbri şi teutoni,
care apar în Noricum, Galia, Hispania şi Italia (113-101 î.Hr.). Etnografia triburilor germanice, la
început confuză, se va clarifica abia mai târziu, pe măsură ce campaniile lui Caesar şi ale lui
Augustus, care deschid un secol de războaie şi contacte comerciale, vor permite romanilor să închege
primele sinteze8 privitoare la tot mai agasanţii vecini barbari din nord.
În ceea ce priveşte originea acestui grup de populaţii, multă vreme abandonată miturilor9 şi
genealogiilor fanteziste, ea ar trebui căutată, potrivit cercetărilor ştiinţifice recente, în Scandinavia
Meridională10. Zona este privită, aşadar, ca şi focar al expansiunii germanice, prin intermediul căreia
cultura, materială şi spirituală, specifică populaţiilor în cauză se va extinde, treptat, în marea câmpie
europeană. Acest proces, desfăşurat pe parcursul primei jumătăţi a mileniului I î.Hr.11 –integrându-se,
astfel, perioadei istorice numite convenţional ″Hallstatt″, ca primă vârstă a epocii fierului–, va fi,
iniţial, frânat de expansiunea celtică12. Se pare, însă, că, ulterior, o treptată deteriorare a climei13 a

6
Interesant este faptul că barbarii înşişi, după triumful lor asupra Romei, l-au preluat pe seama lor, în lipsa unei mai bune
desemnări generice. Astfel, la cumpăna secolelor al V-lea şi al VI-lea, barbarus este folosit de statele germanice în sensul de
″străin″, chiar dacă se referea tot la germanici: pentru Teodoric sunt barbari toţi cei care nu sunt nici goţi, nici romani; în legea
salică, barbarul era reprezentat de non-romanul care nu este franc; puţin mai târziu termenul este aplicat francilor şi burgunzilor
de către ei înşişi, iar în secolul al VII-lea va aluneca spre sensul religios de ″germanic necreştinat, păgân″, sau va căpăta un sens
clar peiorativ (cf. L. Musset, op. cit., p. 231).
7
S. Berstein, P. Milza, op. cit., p. 13.
8
Strabon, în jurul anului 18 d.Hr., Pliniu cel Bătrân, înainte de 79 d.Hr., Tacit -cu a sa Germanie (98 d.Hr.)- sau Ptolemeu, către
150 d.Hr. (cf. L. Musset, op. cit., p. 93).
9
Cel mai cunoscut mit este al lui Urvolk, popor de origine caucaziană, generator al familiei popoarelor indo-europene şi păstrător
al unor caracteristici etnice pure, prototip al arianismului pe care naziştii l-au exploatat ulterior, din motive lesne de înţeles.
10
Fixarea primului habitat al germanicilor reprezintă o ″sarcină aventuroasă″ –cerută cu deosebire arheologilor–, dată fiind
imposibilitatea atribuirii unui facies cultural din protoistorie unui grup lingvistic dat. Cu toate acestea, se identifică, într-o oarecare
măsură, cu cultura germanică primitivă, o anumită civilizaţie din faza recentă a epocii bronzului. Aceasta, concentrată în arealul
scandinav menţionat (regiune în care lingviştii nu au reuşit niciodată să evidenţieze un substrat pre-germanic), va începe să se
răspândească spre sud (ibidem, p. 94).
11
Către 1000 î.Hr., se întinde de la Ems în Pomerania centrală; către 800, atinge Westfalia la vest şi Vistula la est; către 500
ajunge la Rinul inferior, în Thuringia şi Silezia inferioară (ibidem).
12
Prestigiul galilor –stăpâni temporari ai Europei Centrale– va fi atât de mare, încât germanicii le vor imita generalizat instituţiile.
Însă, înaintând rapid şi ocupând doar superficial ţinuturile intrate sub controlul lor –tot mai departe de focarul originar al
expansiunii lor–, celţii îşi reduc, la finele mileniului I î.Hr., prezenţa şi influenţa în zonele aflate în calea înaintării grupurilor
germanice (ibidem).
13
Istoriografia problemei nu a beneficiat de consensul unanim al cercetătorilor, cu privire la cauzele intime ale fenomenului
migrator germanic din această epocă. Chiar şi în ceea ce priveşte deteriorarea climatică de la mijlocul ultimului mileniu î.Hr.,
2
determinat deplasarea fermă a grupurilor germanice către sud şi sud-est, celţii din Europa Centrală
nereuşind să se mai constituie într-un un obstacol eficient.

Agravarea acestei degradări climatice este evidenţiată de coborârea gheţarilor scandinavi cu câteva
sute de metri şi de retragerea limitei nordice a culturilor de cereale, în jurul sec. al VI-lea î.Hr. Cu teritoriul
astfel restrâns, locuitorii se văd obligaţi să migreze, iar acest fenomen, prelungit până în sec. al VI-lea d.Hr.
şi amplificat de transgresiunile marine, care transformă ţărmul baltic într-o adevărată ″fabrică de popoare″
(Iordanes), marchează începutul invaziilor germanice14.

Cert este că lumea germanică –în care se cristalizează deja cele două grupări, orientală şi
occidentală– va fi afectată, începând chiar din perioada premergătoare secolului al II-lea î.Hr., de
repetate şi tot mai precipitate pulsaţii migratorii. Primele sale contacte cu civilizaţiile mediteraneene
vor fi, curând, înregistrate, în forme violente în vest –invazia cimbrilor şi teutonilor, amintită deja,
căreia i se adaugă şi ″escapada″ suevilor lui Ariovist, înfrânţi de Cezar în 59 î.Hr.–, şi prin bastarni, în
est. Limitele expansiunii lor vor fi delimitate de reacţia fermă a romanilor, care, prin cucerirea Galiei
(58-51 î.Hr.) şi organizarea provinciilor Raetia şi Noricum (16-15 î.Hr.), reuşesc să stăvilească o
vreme valul germanicilor occidentali.
Însă, adevărata ameninţare o reprezentau puternicele confederaţii ale germanicilor din răsărit –
deosebite, se pare, prin caracteristicile etnice, de limbă şi ale modului de trai–, reprezentate prin
burgunzi, vandali şi goţi, care s-au deplasat în direcţia Mării Negre, unde vor dezvolta structuri
politice mult mai solide decât cele ale rudelor din Occident. Mai mulţi factori sunt responsabili de
forţa pe care o vor căpăta, curând, aceste unităţi politice: pe de o parte, inspiraţi de contactul cu
sarmaţii –de la care învăţă, printre altele, să folosească scara de şa–, germanicii din răsărit echipează o
redutabilă cavalerie grea şi adoptă un armament eficace (lancea lungă, pentru lupta călare, platoşa,
prevăzută cu plăci de metal, scutul rotund etc.); pe de altă parte, plasaţi la distanţă de potenţialele
expediţiile punitive romane şi îmbogăţiţi prin comerţul şi jafurile de pe drumul ambrei, ei vor fi
capabili să edifice legături politice mult mai periculoase pentru Roma. În consecinţă, Imperiul va
ajunge să resimtă, treptat, redutabila forţă a germanicilor orientali, pe măsură ce aceştia avansează
către sud şi vest, uneori chiar în defavoarea ″conaţionalilor″ lor, pe care îi supun sau îi asimilează.
În acest răstimp, alte popoare germanice occidentale se stabilesc între Elba şi Rin –precum
frizii, care ocupă litoralul Mării Nordului, sau suevii, care avansează de-a lungul Elbei–, cele mai
puternice organizându-se în confederaţii: la nord, saxonii, între Elba şi Weser; în centru, francii,
grupaţi pe malurile Rinului; către sud, în regiunea Rinului superior şi a afluenţilor săi, se aşează
alamanii. Încă din timpul lui Augustus, presiunea ameninţătoare a acestor populaţii asupra frontierelor
Rinului devine permanentă; în aceeaşi epocă, limita sudică a expansiunii germanice atinge Dunărea,
întinzându-se pe tot cursul său, până în bazinul panonic.
Perioada de relativă stabilitate ce a urmat domniei lui Augustus –în care replica puternică şi
contraatacurile romanilor au avut un rol mai însemnat decât presupusul imobilism al lumii germanice
(aflată, de altfel, într-o continuă efervescenţă)–, va lua sfârşit în a doua jumătate a secolului al II-lea
d.Hr., către finele domniei lui Marcus Aurelius. Cauzele ce au determinat această importantă pulsaţie
a lumii germanice sunt legate –anticipând iureşul ulterior– de mişcările provocate, în răsăritul
continentului, prin migraţia goţilor, iniţiatoare a unei reacţii în lanţ. Începută în anul 166 d.Hr., ″marea
trezire″15 va fi jalonată de dubla străpungere ce îi aduce pe quazi şi marcomani în Venetia, iar pe
costoboci şi bastarni în Ahaia şi Asia.
Istoria pătrunderii quazilor şi marcomanilor –care provoacă mari dificultăţi armatei romane,
între 166 d.Hr. (când traversează Dunărea şi asediază Aquileia) şi 175 d.Hr.–, este pe deplin

pentru istorici ca L. Musset, ″ea nu pare să fi declanşat emigrarea″. Mai mult, ″n-avem nici un indiciu de suprapopulare;
dimpotrivă, ultimele secole înaintea erei noastre sunt printre cele mai sărace în descoperiri în Danemarca. Trebui să se gândim,
oare, la explicaţii sociologice? Germanii au cunoscut ver sacrum, obligându-i pe tinerii unei generaţii să-şi caute norocul în
exterior, cu ajutorul armelor. Sau e vorba doar de o dorinţă generată de aventură şi de pradă? Fără îndoială că nu vom şti niciodată
″ (ibidem, p. 94-95).
14
Cf. P. Riché, Ph. Le Maitre, Invaziile barbare, Bucureşti, 2000, p. 11.
15
Ibidem, p. 97.
3
lămuritoare pentru starea în care se afla atunci lumea romană16. De altfel, către finele ″secolului de
aur″ al Antoninilor (96-192 d.Hr.), ameninţările devin limpezi, iar Roma ajunge în ipostaza pe care o
detestase în tot cursul existenţei sale, cea de oraş asediat.

″Pusă de Romulus sub semnul ferecării faţă de lumea din afară, istoria romană nu este, până şi în
izbânzile sale, decât istoria unei grandioase împrejmuiri. Oraşul concentrează în jurul său un spaţiu mereu
lărgit de cuceriri, până la un perimetru optim de apărare, pe care îşi impune în secolul I să-l închidă în dosul
unui limes, adevărat zid chinezesc al lumii occidentale. Înăuntrul acestor metereze, el exploatează fără să
creeze: nu aflăm nici o inovaţie tehnică de la epoca elenistică încolo: o economie alimentată din jaf, cu mâna
de lucru servilă pusă la îndemână de războaiele victorioase şi cu metalele preţioase pompate din comorile
tezaurizate ale Orientului″17.

Roma, care se putuse apăra eficient, atâta vreme cât teritoriul său păstrase dimensiuni
judicioase –Italia, apoi provinciile direct scăldate de Mediterana–, se vedea acum silită să reziste unor
ameninţări venite din toate părţile, dar mai ales celei apărute din fundul imensei câmpii a Germaniei şi
a Sciţiei, care aduce o mulţime fără sfârşit de asediatori ce se abat, în valuri tot mai dese, asupra unei
bariere derizorii. Astfel că ″această capodoperă de imobilism, care a fost civilizaţia romană, este
supusă în a doua jumătate a secolului al II-lea eroziunii forţelor de distrugere şi reînnoire″18.
Armata –unica speranţă rămasă romanilor asaltaţi de ″mareea umană″ a barbarilor–, avea
permanent nevoie de reîmprospătare, tot mai dificil de realizat, în contextul în care deceniile paşnice
şi prospere ale guvernării Antoninilor promovaseră, indirect, o adevărată repulsie faţă de meseria
armelor. Încă şi mai grav, indispensabilă pentru protecţia frontierelor hărţuite, armata devenise o
adevărată clasă socială, tot mai motivată să se amestece în politica internă a Imperiului, în vederea
apărării propriilor interese19.
În acest sens, victoria lui Septimius Severus, proclamat împărat de către legiunile de la
Dunăre, după perioada de criză deschisă de asasinarea lui Commodus (192 d.Hr.), a reprezentat un
moment de triumf al armatei. După ce a arătat, în cursul războiului civil, de ce este capabilă, ea îşi va
oferi serviciile pentru sângeroasa teroare instituită de împărat împotriva senatorilor, regimul derapând
rapid către o adevărată dictatură militară. Astfel, noul împărat ajunge să transpună în realitate ceea ce
Augustus încercase cu obstinaţie să evite: ca reacţie la criza deschisă ce zguduia Imperiul în ultimele
decenii ale secolului al II-lea, el reacţionează cu asprime, printr-un ″despotism nivelator″ şi, atribuind
puterii un caracter sacru, prefigurează destinul viitor al autorităţii imperiale.

Istoria dinastiei Severilor (193-235/238 d.Hr.) este caracterizată şi de alte ″infracţiuni la normele
principatului″, între care susţinerea deschisă a ideii dinastice merită cu precădere a fi amintită. Eredităţii
semi-matriarhale promovate de această familie i se adaugă şirul de crime şi comportamentul uneori făţiş
ostil tradiţiei romane, parţial explicabil prin originile orientale ale Severilor, prea puţin interesaţi să
menajeze susceptibilităţile tradiţionale. Aşa s-ar explica şi intenţia lor de a amplifica încărcătura religioasă a
autorităţii imperiale, pe care încearcă să o recomande drept reflecţie mundană a unei divinităţi transcendente
şi universale. În spatele numeroaselor excese de care se face responsabilă, dinastia Severilor a căutat să
impună Imperiului o religie viguroasă în plan spiritual, capabilă a înzestra persoana prinţului cu atribute
divine20.

La moartea lui Severus Alexander (222-235), pe fondul unei crescânde dezordini interne,
asalturile barbarilor se înteţesc, criza atinge paroxismul, iar Imperiul cade victimă unui ″veritabil
delir″: timp de cinci decenii, un şir lung de împăraţi21, proclamaţi de legiuni, sfârşesc asasinaţi. Nici

16
P. Grimal, Civilizaţia romană, Bucureşti, vol I, p. 80.
17
J. Le Goff, Civilizaţia occidentului medieval, Bucureşti, 1970, p. 53.
18
Ibidem.
19
Tocmai de aceea, împăraţii –a căror autoritate era fără încetare ameninţată de răscoale– vor căuta să evite concentrările militare
şi să dilueze efectivele cantonate la frontiere, preferând să suplinească absenţa legiunilor prin lucrări defensive. Cu toate acestea,
politica lor n-a readus stabilitatea la frontiere şi nici în Imperiu (P. Grimal, op. cit., p. 80-81).
20
M. Bordet, Istoria Romei antice, Bucureşti, 2001, p. 322-323.
21
Situaţia aberantă, în care un număr însemnat de împăraţi nu domnesc câteva luni, sau numai câteva zile, este explicabilă prin
faptul că, adeseori, iniţiativa vine din partea unor generali ambiţioşi, promovaţi la demnitatea imperială printr-un
pronunciamentos susţinut de trupele lor. Mai mult, chiar unii pretendenţii se lasă cu greu convinşi -prin constrângere sau forţă- să
4
excepţiile nu sunt mai norocoase: Decius (249-251) este ucis în luptă, Valerianus (253-260) moare ca
prizonier al perşilor, iar Claudius al II-lea (268-270) este răpus de ciumă.

″Marea criză din secolul al III-lea sapă edificiul la temelie. Unitatea lumii romane se dezintegrează,
inima sa –Roma cu Italia–, se sclerozează, nu mai irighează cu flux vital membrele, care la rândul lor caută
să trăiască o viaţă proprie...″22.

Situaţia de la frontierele imperiului devenise dramatică încă din primii ani ai domniei lui
Severus Alexander. Pe de o parte, în Orient, nou-întemeiata dinastie sassanidă (224) revendica
provinciile romane ce aparţinuseră cândva Imperiului persan al lui Darius; curând după aceea –
conform unui scenariu devenit familiar, limes-ul german este atacat de fiecare dată când războaiele
civile sau dificultăţile de pe alte fronturi solicitau deplasarea unor legiuni renane23–, alamanii presează
limes-ul rhetic (233), iar vastele mişcări de populaţii din Europa Centrală amplifică ameninţarea
barbară: francii iau poziţie la nord de alamani, pe Rin; saxonii ocupă litoralul Mării Nordului; pe
cursul Dunării, triburile carpilor, sarmaţilor şi iazigilor sunt deplasate de germanicii vandali şi goţi.

La începutul secolului al II-lea d.Hr., pe fondul regrupării diverselor neamuri ale germanicilor din
Occident, dar mai ales a popoarelor sueve, îşi face apariţia o aşa numită ligă a ″tuturor bărbaţilor″ (Alle
Männer), adică alamanii. Fără a recunoaşte autoritatea unui singur rege, păstrându-şi, deci, căpeteniile,
alamanii sunt menţionaţi pentru prima oară în anul 212, cu prilejul atacului întreprins asupra germanilor din
preajma frontierei romane, prin care încercau să forţeze limes-ul la sud de Nürnberg. Chiar dacă impăratul
Caracalla va replica repetat (în 213, 233, 234 şi 235), alamanii vor continua să se manifeste agresiv în
Wetterau (regiune stăpânită de romani, la nord de Main şi de Rinul mijlociu), dar mai ales în Agri Decumani
–″Câmpurile Decumate″, anexate în sec. I d.Hr. (74-90), sub dinastia Flavilor (69-96 d.Hr.)–, zona dintre
Rinul superior şi limes. În 235, prima lor acţiune din Galia se soldează cu distrugerea fortificaţiei de la
Strasbourg şi conduce la destituirea şi, ulterior, la asasinarea lui Severus Alexander, socotit responsabil de o
atitudine prea ezitantă în faţa pericolului alaman. Situaţia se va schimba sub domnia energicului ofiţer
Maximin Tracul (235-238), care, după ce este învestit cu demnitatea imperială, reuşeşte să-i înfrângă pe
invadatori şi să pacifice, un timp, regiunile limitrofe.

Însă, adevăratul cutremur survine cu prilejul asalturile barbare desfăşurate simultan, pe mai
multe fronturi:

În fond, catastrofa suferită de imperiu la mijlocul sec. al III-lea se explică atât printr-o gravă
neglijenţă, cât şi prin incapacitatea romanilor de a obţine rezultate decisive în războaiele izbucnite, în acelaşi
timp, pe mai multe fronturi. Când, odată depăşite frontierele, apărate de trupe mediocre, bandele alamane în
sud şi ceilalţi germanici în nord constată că întreaga Galie se oferea jafului, nu invincibilitatea lor explica
această stare de fapt, cât lipsa unei apărări eficiente. Situaţia din Galia şi Italia va fi restabilită printr-o
contraofensivă serioasă abia când Roma va simţi pericolul apropiindu-se de zidurile ei.

În orice caz, perioada care desparte mijlocul veacului de primele victorii împotriva goţilor
(269) şi de restabilirea ordinii în Galia (277) rămâne deosebit de dificilă. În 251, în timpul domniei
conservatorului împărat Decius –el reinstituie cultul vechilor zei romani şi îi persecută pe creştini–
armata romană suferă o grea înfrângere în faţa goţilor, împăratul însuşi sfârşind pe câmpul de luptă.
Prima mare invazie a goţilor avea drumul deschis: până în 269, ei vor jefui fără încetare Tracia,

iniţieze o astfel de aventură cu deznodământ previzibil, de obicei încercând astfel să evite o iminentă condamnare, sau să
răspundă presiunilor propriilor soldaţi. Cât priveşte motivaţiile acestora, ele ţin de diverse impulsuri: lăcomiei după câştig,
sentimentului atotputerii, amorului propriu şi spiritului de solidaritate, i se poate adăuga, uneori, şi patriotismul, în cazul în care
doresc să înlocuiască un şef incapabil să-şi îndeplinească sarcinile. Oricum, în majoritatea situaţiilor, soldaţii manifestă un
elementar sentiment de superioritate faţă de civili (ibidem, p. 327).
22
Provinciile se emancipează, provincialii invadează senatul, Traian şi Hadrian sunt de origine spaniolă, Antoninus Pius este de
descendenţă galică, iar sub dinastia Severilor, împăraţii sunt africani, iar împărătesele siriene. Mai mult, în 212 d.Hr., edictul lui
Caracalla acorda dreptul de cetăţenie romană tuturor locuitorilor din Imperiu. ″În aceeaşi măsură cu izbânda romanizării, această
ascensiune provincială manifestă şi sporirea forţelor centrifuge. Occidentul medieval va moşteni această luptă: unitate sau
diversitate, creştinătate sau împărţire în naţiuni?″ (J. Le Goff, op. cit., p. 53).
23
Aşa se va întâmpla şi în 253/254, în 258, în 269 şi mai ales în 274/275, când Aurelian a neglijat Rinul, concentrându-şi întreaga
forţă armată pentru a restabili ordinea în Occident (K. F. Werner, Istoria Franţei. Originile, Bucureşti, p. 214).
5
Grecia şi Asia Mică, invadând Orientul, ca şi perşii sassanizi, deja prezenţi în Siria24. Moartea lui
Decius lasă puterea imperială pradă revendicărilor care opun armata de pe Dunăre celei din Orient,
toată îngrijorarea împăraţilor concentrându-se acum asupra Răsăritului, în timp ce Occidentul este
lăsat uitării.
În consecinţă, situaţia teritoriilor dintre Rin şi limes scapă de sub controlul roman, întreaga
zonă sfârşind prin a fi lăsată, practic, la dispoziţia alamanilor25. În aceeaşi perioadă, romanii ajung să
constate o suprinzătoare schimbare de atitudine a popoarelor de la Marea Nordului şi de pe Rin,
frizonii, francii şi saxonii: în locul paşnicului comerţ, aceştia preferă să treacă la atacul sistematic al
regiunilor litorale ale Galiei, ameninţând legăturile cu Britania. Mult mai temerare sunt, însă, invaziile
lor pe uscat: în 258, o incursiune francă travesează Rinul, trece prin Galia şi Spania, pentru a se opri în
nordul Africii, unde pune bazele unui nucleu pirateresc (aprox. 260), anihilat abia în 272.

Între popoarele germanice, francii apar în istorie cel mai târziu, iar originea lor rămâne încă
învăluită în obscuritate, cu toate că ei vor deveni principalii beneficiari ai marilor migraţii şi singurii a căror
operă, desfăşurată continuu, pe tot parcursul Evului mediu timpuriu, avea să exercite o influenţă consistentă
asupra istoriei Occidentului26. Dacă istoricii n-au reuşit încă să se edifice cu privire la originea numelui lor –
cea mai probabilă variantă fiind cea conform căreia numele de franci, desemnând popoarele rămase în afara
dominaţiei romane, pe malul drept al Rinului inferior, provine din cuvântul germanic frank (″liber″)–, este în
general admis că ei au apărut, ca şi alamanii, ca urmare a regrupării unor populaţii diverse, prezente în
perioada anterioară în zona Rinului inferior. Lunga vecinătate comercială cu imperiul a oferit, cu siguranţă,
prilejul pentru receptarea unei durabile influenţe, care îi vor pregăti pe franci, în mai mare măsură decât pe
alţi germanici, să înţeleagă şi să valorizeze civilizaţia romană.27

În anul 260, când împăratul Valerianus, înfrânt, intră în umilitoarea captivitate a sassanizilor
lui Sapor, alamanii profită de slăbiciunea apărării romane pentru a ataca Raetia şi a jefui Italia de
Nord, ajungând netulburaţi până în preajma oraşului Milano, unde sunt opriţi de Gallianus, revenit din
Orient.28 Cu toate acestea, ei vor continua să atace imperiul: în anul 268 ei sunt învinşi de împăratul
Claudius al II-lea, în 270 Aurelian le administrează o nouă înfrâgere, pe Dunăre, apoi la Piacenza, şi,
în 271, lângă Pavia. Roma însăşi s-a văzut atunci în pericol, motiv pentru care împăratul a luat
iniţiativa de a înconjura oraşul cu giganticul zid ce-i va purta de acum numele.
De altfel, repetatele succese împotriva alamanilor sunt grăitoare pentru cerbicia cu care
romanii înţelegeau să se opună crizei: ″ar fi fals să credem că Imperiul roman se lasă învins, depăşit
de gravitatea situaţiei. Dimpotrivă, el rezistă pe toate fronturile, cu mai mult sau mai puţin succes, dar
cu o egală hotărâre.″29
Redresarea se va face simţită chiar din momentul în care dezastrul total părea iminent: în
răsărit, împăratul Claudius al II-lea reuşeşte să obţină, lângă Niš (269), o victorie decisivă împotriva
goţilor, care îi şi aduce supranumele de ″Goticus″; în vest, Aurelian obţine, în 274, capitularea lui
Tetricus, ultimul ″împărat gal″30 şi restabileşte, în mare măsură, vechiul traseu fortificat al limes-ului,
nu înainte, însă, de a accepta dureroase modificări ale frontierei: Câmpurilor Decumate, deja
abandonate de Valerianus, Aurelian le adaugă Dacia, în timp ce stăpânirea romană în nordul Africii se
repliază către coastă.

24
Izbucnirea în 252 a unei epidemii venite din Africa, va contribui la crearea unei ″atmosfere de sfârşit de lume″ (ibidem, p. 219).
25
Breşa creată în sistemul defensiv roman ajungea până către lacul Konstanz, rupea legăturile dintre Rin şi Dunăre şi reprezenta
prima ocupaţie durabilă a teritoriului roman de către germani. (ibidem).
26
L. Musset, op. cit., p. 149.
27
Ibidem, p. 150.
28
După dezastrul lui Valerianus, fiul împăratului, Gallienus, principalul commandant al Galiei, se grăbise să recâştige Orientul,
lăsând, la rândul său, Kölnul fiului său Salonius, asasinat de legiunile de pe Rin, care îl vor aclama apoi ca împărtat pe prefectul
trupelor romane din Mainz, Postumus (K. F. Werner, op. cit., p. 220).
29
M. Bordet, op. cit., p. 332.
30
Încă din anul 260, Postumus fondase ″Imperiul galic″, căruia i se vor alipi curând Spania şi Britania, alianţă menţinută 14 ani.
6
Dacă invazia masivă din vestul imperiului –împăratul Probus reuşeşte să respingă, în 277/278,
pe francii şi alamanii ce atacaseră împreună Galia, în 275-276– putea sugera un ″cataclism final″31, la
sfârşitul secolului situaţia era întrucâtva restabilită pe întreg cuprinsul Imperiului. Cu toate acestea,
secolul al III-lea rămâne cel mai groaznic pentru lumea romană, a cărei revenire la normalitate
solicitase un imens tribut: unei lungi succesiuni de împăraţi aclamaţi şi ulterior asasinaţi de armată, i
se adaugă incapacitatea de apărare a întregii societăţii –de altfel militarizată–, distrugerile barbarilor,
destrămarea acelei Pax Romana şi ruinarea oraşelor.
Criza economică, financiară şi monetară este secundată de pericolul tot mai real al ruperii
unităţii imperiului: dacă gestul –lipsit de precedent– al Senatului de a desemna, în anul 238, doi
împăraţi cu puteri egale, şi care împart chiar funcţia de pontifes maximus, este cel puţin nefiresc,
despărţirea temporară a celor două aripi ale imperiului –prin fondarea unui ″Imperiu galic″, în vest, şi
prin ″dizidenţa″ regatului Palmyrei (271), în Orient– este de-a dreptul neliniştitoare. Oricum, merită
amintit că nici una din cele două ″dizidenţe″ nu refuza romanitatea ca atare: prima, fundamental
romană, nu se opune lui Gallienus şi succesorilor săi, dar se ridică hotărât împotriva invadatorilor
barbari, în timp ce rebelii din Orient evită alianţa cu perşii sassanizi. Această opţiune explică
întrucâtva indulgenţa arătată de Aurelian, care-i va considera pe ce implicaţi vinovaţi nu atât de o
secesiune, cât de o oarecare descentralizare defensivă, aspect cu importante conotaţii în intuirea unor
soluţii viitoare.32
Războaiele duse în exterior, înflorirea birocraţiei, ca şi perioadele de anarhie ce se succed cu
regularitate răscoalelor militare, contribuie la o ruina prelungită a Imperiului. La rândul lor,
fiscalitatea excesivă şi sărăcia generală –care intră în contrast strident cu vastele proprietăţile deţinute
de câţiva privilegiaţi– transformă vechea ordine socială într-o amintire a unei epoci apuse. Vechea
aristocraţie se văzuse deja înlocuită de diverşi parveniţi, iar împăraţii, în încercarea lor de a reinstitui
autoritatea, nu mai pot conta pe sprijinul ei. Treptat, sistemul se îndreaptă către o monarhie egalitară,
şi, pe măsură ce ″burghezia″ se subţiază, valul de reforme şi succesiunea de sisteme, toate de scurtă
durată, rămân ineficiente.
Exemplul cel mai potrivit îl oferă chiar sistemul tetrarhiei, instituit de Diocleţian (284-305), al
cărui obiectiv era divizarea sarcinilor puterii centrale, permiţând ca fiecare front să dispună
concomitent de prezenţa unor persoane cu atribuţii imperiale. Chiar dacă rezultatele iniţiale ale
reformei sale au fost faste, iar tetrarhia nu împărţea decât responsabilităţile, şi nu teritoriile, noul
sistem purta, pe termen lung, germenii viitoarei dezmembrări a Imperiului.

″Sistemul «tetrarhiei» –guvernarea simultană a Imperiului de către patru conducători, un Augustus


în răsărit şi un altul în apus, fiecare susţinut de câte un Caesar– nu este altceva decât recunoaşterea faptului
că Imperiul era imposibil de guvernat şi de apărat de un singur împărat, ce rezida într-un singur loc. Ceea ce
se întâmpla înainte într-un mod anarhic a fost ordonat acum într-un mod sistematic″33.

Roma înţelege foarte repede –în cursul campaniilor lui Marius împotriva cimbrilor şi
teutonilor, dar şi din contactul lui Cezar cu suevii lui Ariovist– amploarea ameninţării reprezentate de
germani şi, aproape instinctiv, încearcă să le anihileze agresivitatea prin asimilare. Însă, în cazul
germanilor, această politică a eşuat lamentabil: deşi armatele lui Augustus iau în stăpânire un teritoriu
întins până la Elba, menit a alcătui o nouă provincie, Tiberius (14-37 d.Hr.), îngrijorat de revolta
căpăteniei Arminius, şi în ciuda victoriilor obţinute de Germanicus (14-16 d.Hr.), hotărăşte părăsirea
teritoriului ocupat pe malul drept al Rinului.

Romanii găsesc că organizarea faimosului limes imperii reprezintă o soluţie mai potrivită, însă
această linie defensivă –care, în majoritatea situaţiilor, consta într-un val de pământ (2-5 m), completat de

31
″Nu vom găsi un dezastru asemănător nici în trecutul Galiei şi nici în cel al Franţei. Migraţia cimbrilor, cucerirea lui Cezar,
invazia lui Attila, pirateria normanzilor, războaiele cu Anglia, nimic nu se aseamănă cu catastrofa acestor ani.″ (Camille Jullian în
Histoire de la Gaule, apud. K. F. Werner, op. cit., p. 218).
32
M. Bordet, op. cit., p. 330.
33
K. F. Werner, op. cit., p. 225.
7
posturi fortificate– s-a demonstrat doar parţial eficientă. De altfel, arhitectura limes-ului varia34 în funcţie de
teritoriul pe care era construit şi de ameninţările specifice fiecărei zone, uneori un fluviu sau un şanţ
amenajat fiind considerate suficiente.

Renunţând la ideea de a-i civiliza pe germanici –caz unic în istoria sa–, Roma va începe
totodată să resimtă un adevărat complex de teamă –neatenuat, de altfel, de repetatele succese militare–
în faţa acestor ţinuturi ostile, locuite de popoare sălbatice şi războinice, iar confruntările militare tot
mai frecvente -debutând cu invazia quazilor şi marcomanilor, şi continuate, aşa cum am notat, pe
parcursul întregului secol următor- îi vor da noi motive de îngrijorare.
E drept că, ieşită victorioasă din convulsivul secol al III-lea –Diocleţian reuşind, ″după o
generaţie sinistră″, să stopeze presiunea germanicilor la frontierele Imperiului–, Roma a câştigat
timpul de care avea nevoie pentru edificarea unor mecanisme eficiente de asimilare. Cu toate acestea,
oferind barbarilor prilejul de a-i evalua direct bogăţia şi punctele slabe, ea îi va încuraja să conceapă
planuri tot mai eficiente de cucerire, iar încrâncenarea lor, în continuă creştere, se va vedea, în cele din
urmă, răsplătită.

Încă de la primele contacte, romanitatea, al cărei eşafodaj solid se edifica pe o reţea raţională de
drumuri şi de oraşe, o conştiinţă juridică comună şi o economie complementară, stârnea un contrast strident
cu imprecizia funciară prin care se recomanda lumea barbară. ″Coloritul dramatic″ al înfruntărilor dintre
Roma şi barbari –atât de vădit în scrierile istoricilor de atunci– este conferit de faptul că civilizaţia
mediteraneeană, spre deosebire de lumea de dincolo de limes, era definită de puternicele concepte ale
statului şi cetăţii.35
Pe de altă parte, ar fi lipsită de obiectivitate reprezentarea lumilor romană şi barbară ca fiind
despărţite, chiar şi în timp de pace, printr-o cortină de netrecut. De exemplu, arheologia certifică existenţa
unor relaţii comerciale regulate, organizate în puncte de contact precise. La rândul lor, izvoarele scrise
evidenţiază că, spre exemplu, tribul hermundurilor –locuitori, în epoca lui Tacit, ai zonei de la nord de
bazinul superior al Dunării şi limitată de Thuringia– beneficia de o libertate totală a comerţului, de o parte şi
de alta a fluviului, ca şi în interiorul provinciilor. Chiar dacă împăratul Marcus Aurelius va fixa –ca urmare a
invaziilor quade şi marcomane36– locuri şi zile precise pentru întâlnirile lor comerciale, este indubitabil că,
până la data respectivă, relaţiile paşnice, rareori întrerupte, au precumpănit, fără a reuşi, însă, să producă
mari schimbări în civilizaţie locală.

Vecinătatea agresivă a lumii barbare ridica romanilor o tot mai dificilă problemă militară,
însăşi sistemul tetrarhiei căutând să sporească eficienţa dispozitivele defensive. Primele măsuri cu
caracter tactic se adaptau unei realităţi neplăcute: miile de kilometri ai frontierelor descurajau orice
încercare de a opri pe limes pătrunderile neaşteptate ale barbarilor. Prin urmare, este decisă
fortificarea masivă a tuturor oraşelor mai importante şi cantonarea, la mică distanţă de frontiere –în
special în jurul noilor capitale (Milano, Trèves sau Constantinopol)– a legiunilor, pregătite, astfel, să
neutralizeze rapid bandele barbare care străpung limes-ul. În principiu, dacă micile forturi de la
frontiere –în care soldaţi/ţărani luaseră locul legionarilor bine instruiţi– ar fi cedat ofensivei barbare –
cum, în multe situaţii, se şi întâmplase–, oraşele din interior, acum fortificate, ar fi trebuit să reziste
asediului, până la sosirea armatelor imperiale.
Această reorganizare militară, extrem de costisitoare financiar, va impune administraţiei
romane să se gândească şi la alte soluţii, cum sunt cele de natură ″diplomatică″ –învrăjbirea
barbarilor, cumpărarea neutralitatăţii ori a prieteniei lor–, sau iniţiativa, mult mai riscantă, de a-i aşeza
la frontierele imperiului, legaţi de pământul a cărui apărare le revenea. Dacă primul exemplu al
acestui sistem fusese oferit chiar de Augustus –care primeşte sub protectorat roman un astfel de grup
barbar, în regiunea viitorului Köln–, treptat acest proces ia amploare, tot mai numeroşii barbari
recrutaţi neîntârziind să aspire la funcţii dintre cele mai importante.
34
În Britania, limes-ul lui Hadrian (117-138 d.Hr.) reprezintă o monumentală operă defensivă: un zid continuu de piatră (înalt de
5-6 m şi gros de 2-3 m), cu o lungime de peste 100 de km, cu un şant în faţă (lat de 7-12 m şi adânc de 3-5 m) şi un vallum în
spate. Acest cordon fortificat era completat printr-un şir de 17 castele zidite din piatră –castre, servind drept cazărmi permanente–,
intervalele dintre ele fiind prevăzute cu peste 80 de turnuri de supraveghere şi apărare. Mai mult, un important drum strategic
construit în spatele limes-ului unea întreaga reţea de apărare.
35
G. Mansuelli, op. cit., p. 61.
36
Cf. ibidem, p. 65.
8
Tradiţia era, în acestă privinţă, foarte veche, din moment ce legionarii romani şi italici luptaseră
dintotdeauna alături de auxiliari recrutaţi din provincii sau din afara imperiului, iar gărzile personale ale
împăraţilor erau deseori constituite din mercenari barbari. Pe măsură ce armata romană devine un corp
profesionist şi, în curând, o ″castă″ –funcţionarii, curialii sau negustorii sustrăgându-se frecvent de la
obligaţiile militare–, încorporarea sistematică a barbarilor devine obişnuinţă. Grupaţi iniţial în corpuri
complementare, iar, în perioada ulterioară decretului lui Caracalla şi reformelor militare, integraţi în legiuni,
barbarii vor ajunge să ocupe demnităţi ofiţereşti, pe măsură de elitele tradiţionale abandonează, de bună voie
sau de nevoie, conducerea armatei. Nu peste mult timp, ei se vor insinua în anturajul imperial: către finele
secolului al IV-lea, ei pot accede la funcţia onorifică de consul, iar unii germanicii ″naturalizaţi″ reuşesc
chiar să pătrundă în familia impăratului.
Atât de profundă era atracţia civilizaţiei romane, încât aceşti ″noi romani″ se simt intim legaţi de
soarta Romei şi, aproape paradoxal, ei reacţionează cel mai energic –cu zelul prozelitului– împotriva
barbarilor invadatori.

Însă conducerea imperială nu s-a mulţumit să lase protecţia statului roman pe seama
barbarilor, ea transferând în cuprinsul imperiului popoare întregi, organizate şi neasimilabile, din
raţiuni deopotrivă militare şi economice, cum ar fi lipsa mâinii de lucru rurale.37 Marcus Aurelius este
primul care descoperă multiplele avantaje aduse de repopularea regiunilor devastate de barbari cu alţi
prizonieri barbari, meniţi a asigura –încadraţi sub o formulă militară–, cultivarea pământurilor, un
ecran de protecţie în faţa neamurilor germanice, dar şi o bază demografică pentru viitoarele recrutări,
necesare momentelor de criză politică38.

Victoriile împăratului Probus împotriva alamanilor şi francilor (280 d.Hr.) au adus Imperiului o
pradă importantă în oameni şi vite, însuşi împăratul ţinând să asigure Senatul că ″de acum înainte barbarii
vor lucra pentru voi, vor semăna pentru voi şi vor servi în armată împotriva naţiunilor celor mai
îndepărtate.″39. Drept urmare, romanii vor recurge sistematic la prizonierii germanici, în încercarea de a
repopula câmpurile părăsite şi de a-şi completa armata. Aşa apare problema ″liţilor″ (laeti) –oameni
semiliberi, obligaţi la îndeplinirea serviciului militar şi aşezaţi, în calitate de ″coloni″, pe pământuri date în
folosinţă ereditară–, o ţărănime ce asigura baza de recrutare.40

Prin urmare, asediul generalizat al barbarilor de pe limes, element definitoriu al crizei romane
din veacul al III-lea, nu poate fi temperat decât prin acceptarea pătrunderii lor, fie ca ″federaţi″41, fie
în cadrul armatei. Acest compromis, fără îndoială inovator, dar, la fel de sigur, foarte periculos, va
constitui primă formă a unei ″fuziuni care va caracteriza Evul mediu″42. Noul statut al barbarilor –
care, deloc interesat să schimbe tradiţiile lor culturale, reuşeşte să le potolească agresivitatea şi să-i
transforme în soldaţi/ţărani– va fi capabil, o vreme, să rezolve problemele ridicate de necesităţile
armatei şi ale agriculturii. Pe acestă cale, nu numai că prăbuşirea Imperiului este amânată cu două
veacuri, dar o adevărată ″civilizaţie romano-barbară″ începe să se cristalizeze. De altfel, sunt
numeroşi în epocă cei care priveau aşezarea barbarilor pe pământul imperiului drept o soluţie pe
deplin satisfăcătoare, găsind fuziunea ca potrivită pentru viitorul celor două lumi:

″Barbarul … ară pentru noi, el care atâta amar de timp ne-a sărăcit prin jafurile sale, se sârguieşte
acum să ne îmbogăţească: iată-l în straie de ţăran, muncind până la istovire, cercetându-ne târgurile şi

37
P. Riché, Ph. Le Maitre, op. cit., p. 36.
38
Ibidem.
39
Cf. K. F. Werner, op. cit., p. 224.
40
Din acest motiv, toponimia franceză este bogată în nume ale unor mici regiuni sau sate ce amintesc de popoarele barbare,
urmare a colonizărilor sistematic organizate de autorităţile romane, în secolele al III-lea şi al IV-lea: sarmaţi, marcomani, taifali,
alamani se regăsesc în toponime ale satelor franţuzeşti (Sarmaise, Marmaqne, Tiffauces, Allemagne), ce confirmă prezenţă sigură
a unor nuclee germanice în spaţiul rural (vezi P. Riché, Ph. Le Maitre, op. cit., p.36, L. Musset, op. cit., p. 234 sau K. F. Werner,
op. cit., p. 224).
41
Legate de Roma printr-un tratat (foedus), popoare întregi sunt instalate, ca aliaţi, în interiorul zonelor de margine ale Imperiului.
Ele îşi păstrează obiceiurile şi organizarea social-politică, ocupând pământuri romane şi furnizând, în schimb, conducerii
imperiale, un anumit număr de soldaţi. Primul foedus, prin care barbarii se obligau să restituie toţi prizonierii romani şi să
recunoască suveranitatea Imperiului, a fost încheiat de Maximinian, învingător al francilor (287 d.Hr.), cu regele acestora,
Gennobaudes (cf. L. Musset, op. cit., p. 234).
42
J. Le Goff, op. cit., p. 54.
9
aducându-şi acolo vitele în vederea vânzării. Mari spaţii necultivate ... înverzesc din nou acum, mulţumită
barbarilor.″43

În fapt, criza Imperiului ″clasic″ se hrănea din roadele atât de fecundei romanizări, care
căutase tocmai eradicarea barierelor sociale şi rasiale.44 Cristalizarea unei civilizaţii romane
provinciale are loc în paralel cu estomparea tradiţionalelor privilegii de castă: în fond, în opoziţie cu
valorile susţinute de Senat, Imperiul se identificase dintotdeauna cu ″burghezia″ din colonii, cu
poporul, provinciile şi armata. În plus, în ciuda aparenţelor şi a artificiilor retorice, lumea romană de
la periferia imperiului convieţuia de trei secole alături de barbari şi se obişnuise cu ei. Mai mult,
această romanitate provincială poseda ea însăşi –deseori, într-o măsură importantă– o componentă
barbară şi, aşa cum am avut prilejul să notăm cu privire la secolul al III-lea, provincialii ocupau de
multă vreme poziţii importante în stat, inclusiv tronul imperial. Chiar dacă lumea romană continua să
ignore cu superioritate viaţa Europei barbare, populaţiile ei erau mai bine informate asupra vieţii din
Imperiu, faţă de care se simţeau irezistibil atraşi:

″Barbarii care s-au instalat în secolul al V-lea în Imperiul roman nu seamănă cu popoarele tinere,
dar primitive, abia ieşite din pădurile sau stepele lor, pe care le-au descris detractorii lor din vremurile de
atunci, sau admiratorii lor moderni.... Drumurile lor îi aduseseră în atingere cu culturi şi civilizaţii de la care
împrumutaseră moduri de trai, arte şi tehnici (...). Ei fuseseră adesea seduşi de cultura împărăţiilor vecine şi
nutreau pentru învăţătură şi pentru lux o admiraţie fără îndoială stângace şi superficială, dar nu lipsită de
respect.″
În fapt, fiecare din cele două lumi s-a îndreptat spre cealaltă: ″romanii decadenţi, barbarizaţi
dinăuntru, coborau la nivelul barbarilor ciopliţi şi şlefuiţi din afară″.45

Pe fondul acestui proces deja activ, ″un alt fapt capital schimbase la faţă pe invadatorii
barbari″: prin eforturile lui Ulfila –nepotul unor creştini originari din Cappadocia, răpiţi de goţi în
cursul invaziei lor în Asia Mică şi duşi ca prizonieri dincolo de Dunăre–, un segment important al
acestor populaţii păgâne, şi anume vizigoţii, va fi creştinat. Dar, ″printr-o întâmplare ciudată, care va
avea urmări nebănuite″ 46, aceştia –urmaţi de ostrogoţi, burgunzi, vandali sau longobarzi– se vor
converti la arianism, devenit erezie după Conciliul de la Niceea (325).

Ulfila, ″marele apostol al goţilor″, contactase autorităţile Bisericii în anul 341, la Constantinopol,
într-un moment în care, în Orient, triumfa reacţia anti-niceeană. Odată cu consacrarea episcopală, el se
aliniază, în mod firesc, tendinţei teologice dominante de atunci: arianismul. Marele său merit constă în faptul
că, odată reîntors printre goţi, în afara unei rodnice activităţi misionare –persecuţiile declanşate de şefii locali
în 348 şi 369 fiind grăitoare pentru succesul său–, el reuşeşte să creeze o scriere şi o limbă literară gotică, în
care traduce Biblia şi oficiază liturghia. Deşi creştinismul arian nu va fi adoptat de aristocraţie decât după
trecerea în Imperiu (376), Ulfila găsise o soluţie strălucitoare la marea problemă care, în viitor, va stânjeni
toate misiunile de creştinare a populaţiilor păgâne.

Aşa cum vom vedea, adoptarea versiunii ariene a creştinismului –devenită treptat o adevărată
religie ″naţională″ pentru majoritatea germanicilor, cu excepţia francilor şi, în parte, a longobarzilor–,
va avea urmări politice majore, ataşamentul germanicilor faţă de confesiunea lor conducând la
serioase conflicte cu supuşii din regatele fondate de ei pe vechiul teritoriu al Imperiului, în majoritate
catolici.

Prăbuşirea Imperiului roman de Apus


sub impactul marilor invazii barbare

Aşa cum am putut constata, lumea romană reuşeşte –la cumpăna secolelor al III-lea şi al IV-
lea– să depăşească teribila criză ce o zguduise în profunzime. Mai mult, profitând de reorganizarea

43
Panegiristul lui Constantin Chlor, la începutul secolului al IV-lea, apud J. Le Goff, op. cit., p. 60.
44
G. Mansuelli, op. cit., p. 71-72.
45
Ibidem.
46
Ibidem, p. 61.
10
vechiului sistem defensiv, succesorii împăratului Constantin (306-357) reuşesc să facă faţă cu succes
presiunii agresive a barbarilor, ale căror asalturi la frontiera Imperiului nu încetează. Alamanii, spre
exemplu, care au încercat, în mai multe rânduri –de-a lungul întregului secol al IV-lea– să treacă
Rinul, sunt respinşi de fiecare dată: în 350, de către Constant, în 357, aproape de Strasbourg, sunt
învinşi de Iulian, pentru ca, în 378, Graţian să obţină o nouă victorie. La rândul ei, încercarea francilor
de a traversa fluviul este oprită de Arbogast, în 388, iar Constanţiu (350) şi Valentinian (375) reuşesc
să stăvilească presiunea quazilor şi a sarmaţilor la Dunăre.
Însă, în ciuda acestor succese şi a replicii eficiente pe care armatele Imperiului o administrau
barbarilor, dezmembrarea de facto a romanităţii era deja iniţiată şi avansa imperturbabil: încă de la
sfârşitul secolului al III-lea, forţele centrifuge din Imperiu sunt tot mai puternice şi, cu toate
străduinţele meritorii ale tetrarhilor, ele vor prevala asupra oricărei tendinţei către coeziune. Din
perspectiva acestor realităţi, sciziunea din 395 poate fi privită ca o simplă reflexie în plan politic a
rupturii tot mai profunde dintre cele două părţi ale Imperiului: Orientul –prosper din punct de vedere
economic, cu o puternică reţea urbană, creştinat în profunzime şi elenizat pentru a două oară–, şi
Occidentul, sortit unei crescânde ruralizări, barbarizat şi creştinat superficial, în limita marilor oraşe.47
Întemeierea, în 330 –pe locul vechii colonii greceşti Byzantion–, a unei noi capitale,
Constantinopolul, purtând numele fondatorului ei, nu va face decât să consfinţească această adâncă
dihotomie.

Faptul ″a fost suficient pentru a dovedi în ce măsură legăturile cu trecutul sunt de acum înainte rupte:
fără îndoială, Constantinopolul datorează în parte raţiunea sa de a fi unor consideraţii strategice. Mai aproape
decât Roma de punctele nevralgice ale Imperiului, Constantinopolul constituia un post de comandă mai
central, la jumătatea drumului de frontul danubian şi de frontul sirian. Însă totodată, aşa cum va arăta limpede
soarta sa, acest oraş este instalat în centrul Orientului unde s-a format şi de unde se propagă gândirea creştină
... Desigur civilizaţia romană moare numai în măsură în care ea dă naştere unui alt fenomen decât ea însăşi,
menit să-i asigure supravieţuirea până în vremea noastră.″48
″Această clivare va caracteriza şi lumea medievală: sforţările pentru o uniune între Occident şi
Orient nu vor putea ţine piept unei evoluţii de acum înainte divergente. Schisma este înscrisă în realităţile
secolului al IV-lea. Bizanţul va fi continuarea Romei, şi sub aparenţele prosperităţii şi ale prestigiului, va duce
mai departe, în dosul zidurilor sale, agonia romană până în 1453. Occidentul sărăcit, barbarizat, va trebui să
reia de la început etapele unei dezvoltări care îi va deschide la sfârşitul evului mediu căile lumii întregi.″49

Cauzelor interne menţionate, responsabile de fragilitatea tot mai evidentă a Imperiului, li se


adaugă alta, venită din afara lumii romane şi care a provocat, de altfel, ″iureşul invaziilor″: presiunea
popoarelor nomade din stepele Asiei, reprezentate îndeosebi de huni. Astfel că, dacă începutul
prefacerilor care au generat civilizaţia medievală occidentală rezidă în criza Imperiului roman din
secolul al III-lea d.Hr., nu este mai puţin adevărat că valurile barbare care se prăvălesc asupra lumii
romane în secolul al V-lea au reprezentat factorul menit să grăbească şi să dea dimensiuni catastrofice
acestor transformări, al căror aspect se vede profund modificat.50
Deşi nu există un consens în această privinţă, originea hunilor, călăreţi nomazi, cu trăsături
accentuate şi obiceiuri originale –nu poartă barbă, practică deformarea craniană şi îşi ucid bătrânii–,
pare să fie turanică. Mânaţi deopotrivă de nevoile turmelor lor, ca şi de pasiunea pentru aventură, ei
apar la frontierele lumii romane. Ammianus Marcellinus, istoric roman din secolul al IV-lea, ne oferă
o edificatoare descriere a acestor noi barbari: ″Rătăcesc pe ici şi pe colo fără cămine, fără legi, fără
cutume fixe, asemănându-se cu fugarii. Căruţele lor le sunt locuinţe. Femeile lor acolo nasc şi acolo

47
Ignorată din epoca lui Augustus până în cea a Antoninilor, distincţia dintre Orient şi Occident se va impune cu precădere spre
sfârşitul secolului al III-lea, favorizată, desigur, de criza ce a afectat acest veac. Occidentului, imobil şi consumator –depinzând de
Răsărit pentru articolele de lux şi produsele meşteşugăreşti–, Orientul îi opune un caracter mult mai activ: Siria reprezintă punctul
de convergenţă al drumurilor care îi permit Imperiului să comunice cu India şi China, prin Marea Neagră aflându-se în legătură
cu nordul; tot el concentrează navigaţia (prin ″sirieni″, cărăuşi ai mărilor) şi beneficiază de influenţa economică exercitată de
evrei. La rândul ei, influenţa orientală e resimţită în Apus de toate domeniile, inclusiv artă şi opinie religioasă.
48
P. Grimal, op. cit., p. 86.
49
J. Le Goff, op. cit., p. 54.
50
Ibidem, p. 55.
11
îşi îngrijesc copiii până la pubertate. Conceput aici, născut în altă parte, hunul nu poate să răspundă
atunci când este întrebat «De unde eşti?»„51
În jurul anului 360, fie sub presiunea altor grupuri din Asia centrală, fie în contextul unei
presupuse deteriorări climatice, hunii avansează spre sud şi vest, ajungând în stepele dintre Volga şi
Don, unde îi supun pe alani. Sosirea lor va provoca însă şi marea migraţie a germanicilor: îngroziţi de
terifiantă reputaţie care îi precede pe sălbaticii călăreţi ai stepelor, hărţuiţi neîncetat şi într-o
permanentă cursă pentru ocuparea unor pământuri sigure, barbarii traversează limes-ul pentru a se
instala pe teritoriul Imperiului. Stabilirea lor în spaţiul roman este, de obicei, consfinţită prin acel
tratat de alianţă (foedus), prin care autorităţile imperiale sau provinciale le confirmă instalarea şi le
cedează o parte din pământuri, tolerându-le obiceiurile şi organizarea, în schimbul serviciilor lor
militare.

″Năvălitorii sunt nişte fugari împinşi din urmă de unii mai tari sau mai cruzi decât ei. Cruzimea lor
este adesea cea a desperării, mai ales atunci când romanii le refuză azilul pe care ei îl cer adesea în chip
paşnic″52.

Concret, în 374/5, năvălirea hunilor în Ucraina orientală compromite stabilitatea relativă de la


hotarele Imperiului: ″printr-o lovitură de maestru″, ei îşi inaugurează ″cariera europeană″ lichidând
regatul gotului Hermanaric, care, înfrânt, se sinucide. După o străduinţă de aproape două decenii, timp
în care urmăresc exploatarea roadelor acestei frumoase victorii, hunii se infiltrează în Panonia,
viitoarea bază a atacurilor iniţiate împotriva teritoriului roman.

″Ar fi greşit să credem că hunii, în pofida rolului lor decisiv în declanşarea puternicului val
migrator de la sfârşitul secolului al IV-lea, au apărut de la început ca duşmani necesari şi implacabili ai
Romei. Evenimentul premonitoriu din 375 –atacarea şi distrugerea statului gotic din Ucraina– nu a fost
înţeles. Imperiul din Orient a avut la început cu nou-veniţii relaţii paşnice şi a favorizat poate instalarea lor în
bazinul panonic către 390. Atâta timp cât vizigoţii lui Alaric au reprezentat principalul pericol în Balcani,
prietenia hunilor reprezenta un atu preţios. Ruptura nu a început decât după plecarea goţilor către Italia,
când, în jurul anului 408, regele hun Uldin a încercat să se stabilească în Tracia şi în Moesia. Cât despre
Occident, deoarece nu s-a considerat direct ameninţat, a putut, vreme de aproape o jumătate de secol, să
practice o politică de înţelegere cu hunii.″ 53

După colapsul violent al imperiului lor, o parte a ostrogoţilor se refugiază în teritoriul vizigot,
în timp ce restul, alături de alani şi sarmaţi, îngroaşă rândurile armatei hunilor. La rândul lor, vizigoţii,
îngroziţi de perspectiva contactului cu sângeroşii nomazi, cer azil împăratului roman Valens (360-
378), care –interesat, desigur, să se folosească de serviciile lor militare–, acceptă: după ce traversează
Dunărea, vizigoţii sunt stabiliţi în Tracia.

Denunţând ″gafa″ împăratului, Ammianus Marcellinus caracteriza astfel momentul 376: ″Au fost
trimişi numeroşi agenţi însărcinaţi să pună la îndemână acestui popor barbar mijloace de transport. S-au luat
toate măsurile ca nici unul din viitorii distrugători ai Imperiulul roman, fie chiar bolnav pe moarte, să nu
rămână pe malul celălalt ... Şi tot acest zel, toată această tevatură pentru a ajunge la năruirea lumii
romane!″54. ″Deci, cu învoirea împăratului, zi şi noapte, goţii îngrămădiţi în bărci, pe plute şi în trunchiuri
scobite de arbori erau trecuţi peste Dunăre... Din pricina îmbulzelii prea mari, luptând cu valurile, unii,
încercând să înoate, au fost înghiţiţi de apă... atât de mare era zorul celor ce se grăbeau să piardă lumea
romană!″55
Aprecieri asemănătoare –care învinuiesc autorităţile romane şi pe romanii înşişi– sunt foarte
numeroase în epocă; ele văd în realităţile vremii cauza adâncă a nenorocirilor ce vor veni, iar în atitudinea
faţă de barbari pe cea imediată: ″Constantin a deschis poarta barbarilor, el este vinovat de năruirea
Imperiului″ (istoricul grec Zosimos); ″Romanii erau împotriva lor înşişi nişte duşmani mai răi încă decât

51
Cf. P. Riché, Ph. Le Maitre, op. cit., p. 48.
52
J. Le Goff, op. cit., p. 56.
53
L. Musset, op. cit, p. 114.
54
Apud J. Le Goff, op. cit, p. 57.
55
Apud P. Riché, Ph. Le Maitre, op. cit., p. 51.
12
duşmanii lor dinafară, căci deşi barbarii îi şi zdrobiseră, ei se mai nimiceau încă mai mult prin ei înşişi″
(Salvian, către 440).56

Sub motivul tratamentului necorespunzător ce le era aplicat în Tracia, vizigoţii se revoltă, în


377, şi pornesc spre Mediterana, jefuind fără cruţare tot ce întâlneau în cale. Împăratul Valens,
stăpânul părţii orientale a Imperiului, realizează pericolul şi se grăbeşte spre Adrianopol, abandonând
planurile expediţiei sale împotriva perşilor. Imprudenţa –care l-a impins la angajarea confruntării
înainte de sosirea trupelor de sprijin trimise de colegul său imperial din Occident, Graţian (375-383)–
îl va costa scump: înfrânt, pe 9 august 378, îşi pierde viaţa pe câmpul de luptă.
În continuare, vizigoţii triumfători izolează temporar Constantinopolul, însă măsurile luate de
noul împărat al Orientului, Theodosius (379-395), îi determină să retragă asediul. Abia către sfârşitul
anului 382, după ce rătăciseră nestânjeniţi prin Peninsula Balcanică, vizigoţii sunt dispuşi a accepta
foedus-ul, primind, în schimb, unele pământuri în Moesia, deja ruinată de invazii.
Deznodământul nu va fi decât temporar, ″aventura″ vizigotă continuând printr-o nouă revoltă,
stimulată de politica nehotărâtă a lui Theodosius. Abia în 392, Stilicon obţine reînnoirea foedus-ului.
Însă goţii nu renunţă la iniţiativele lor ofensive: sub comanda lui Alaric, ei ameninţă din nou
Constantinopolul, reduc la ruine estul Balcanilor şi, în drumul lor spre Illyricum, jefuiesc crunt
Grecia. În consecinţă, în anul 397, Imperiul, de acum resemnat, abandonează Epirul în mâinile lor, în
timp ce Alaric, ajuns magister militium pentru Illyricum, dobândeşte întreaga putere militară în
jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice.

Reluând nefericitul scenariu al secolului al III-lea, barbarii se infiltrează adânc, pentru a doua oară,
în Imperiu, iar contemporanii realizează pe deplin riscurile implicate de acest fapt. Ne edifică peisajul
laconic schiţat de Sf. Ambrozie milanezilor: ″Hunii s-au azvârlit asupra alanilor, alanii asupra goţilor, goţii
împinşi din patria lor ne-au împins pe noi în Illyricum; şi încă nu s-a sfârşit totul.″57

Însă ambiţiile lui Alaric nu sunt satisfăcute de noul statut: în 401, bandele sale apar în nordul
Italiei, ocupă portul Aquileea, îngrozindu-i pe romani. Curând, pe măsură ce neputinţa autorităţii
imperiale devine evidentă, scurtele incursiuni de la început –plecate din bazele ilire şi rezumate la
jefuirea oraşelor de pe ţărmurile nordice ale Adriaticei– se transformă într-o ocupaţie permanentă.
Frânată iniţial de vandalul Stilicon –aşezat în zonă de Teodosius, alături de succesorul său Honorius,
pentru protejarea Occidentului–, înaintarea lui Alaric spre Roma nu mai cunoaşte obstacole, în special
după asasinarea, din iniţiativa lui Honorius, a generalissimului barbar (408).
Aşa se face că, ″la 24 august 410, şeful got intră în Roma, fără îndoială prin trădare, şi Oraşul
Etern este jefuit, cu excepţia câtorva sanctuare. Evenimentul a părut o veritabilă catastrofă, dar mai
ales un fapt tulburător, făcându-i pe unii să se îndoiască de destinul Romei, iar pe alţii chiar de
Providenţă. Şocul moral a fost mai grav decât pagubele materiale şi pierderile omeneşti, cu toate
acestea considerabile.″58 Chiar dacă episodul ocupării Romei nu a durat decât trei zile, el a fost
suficient de înspăimântător pentru ca unii locuitori să părăsească definitiv oraşul. Vizigoţii se retrag
din Roma la 27 august -nu înainte de a o lua ca ostatică pe sora împăratului, faimoasa Galla Placidia-
şi pornesc spre sud, decişi să preia controlul asupra provinciei Africa. Însă lipsa unei flote adecvate îi
împiedică să ajungă în Sicilia, iar Alaric moare, la finele anului 410, în Calabria.
Toate aceste evenimente acompaniază, de altfel, marea mutaţie produsă în Occident, încă din
406, când, sub presiunea hunilor, grupuri importante de populaţii barbare pătrund în Galia. Trebuie
remarcat că, cel puţin la început, ″marile invazii″ nu se recomandau ca atare contemporanilor. Pe de o
parte, barbarii nu erau prea numeroşi, iar locuitorii Imperiului se obişnuiseră deja cu prezenţa lor ca
federaţi, în spaţiul delimitat de limes. Pe de altă parte, însăşi armata romană înregimentase numeroşi
barbari, unii dintre generalii săi provenind chiar din sânul triburilor invadatoare. În plus, nu puţini
dintre aceşti barbari se aflau de multă vreme în preajma şi sub influenţa civilizaţiei romane.

56
Apud J. Le Goff, op. cit., p. 57-58.
57
Cf. P. Riché, Ph. Le Maitre, op. cit., p. 51-52.
58
L. Musset, op. cit., p. 122-123.
13
Nevoit să facă faţă vizigoţilor, Stilicon retrăsese de pe Rin cele mai bune trupe, convins că nu
are motive să se îndoiască de fidelitatea aliaţilor franci şi alamani. Acesta este contextul care deschide
seria evenimentelor nefaste petrecute începând cu finele anului 406: după dizlocarea francilor, trei
populaţii germanice –vandalii silingi, vandalii hasdingi şi suevii–, alături de alanii iranieni,
traversează Rinul şi pătrund în Galia. Chiar dacă marşul lor devastator, îndreptat spre Bordeaux şi
Spania, este oprit de Pirinei, nu înseamnă că aceşti invadatorii erau altceva decât o avangardă. În
spatele lor, alţi barbari se trezesc la viaţă şi, profitând de interstiţiile lăsate în defensivă de primul val,
se întreaptă către vest: burgunzii ocupă zona dintre Worms şi Speyer, iar alamanii se aşează în
Alsacia. Aparent, suprinzătoarea absenţă a replicii din partea conducerii imperiale de la Ravenna ar
putea fi pusă pe seama problemelor ridicate de agitaţia vizigotă, dar şi de complotul care sfârşeşte cu
asasinarea lui Stilicon (408). În consecinţă, uzurpatorul Constantin –proclamat împărat de către
legiunile sale din Britania– este singurul roman care încearcă să ia atitudine şi să apere Galia. Însă,
debarcarea sa la Boulogne rămâne lipsită de urmări şi, în faţa unei apărări confuze şi măcinate de
intrigi, barbarii reuşesc, în 409, să treacă în Spania.
În cele din urmă, invadatorii vor obţine statutul de federaţi ai Romei, e drept, după doi ani de
jafuri: vandalii hasdingi şi suevii sunt stabiliţi la nord de Duero, vandalii silingi în jurul Sevillei –care
a moştenit, se pare, numele lor–, iar alanii se dispersează pe platourile din centrul peninsulei.
Însă, nu peste mult timp, aceste populaţii barbare vor fi copleşite şi deplasate de înaintarea
vizigotă în Spania. În Italia, cumnatul şi succesorul regelui Alaric, Ataulf, abandonează rapid ideea
unei incursiuni maritime către Africa şi, căsătorit cu sora lui Honorius, Galla Placidia -recompensă
anticipată a retragerii sale din peninsulă-, traversează sudul Galiei, stabilindu-se în cele din urmă la
Toulouse, după un ocol prin Catalonia. Astfel, oraşul devine capitala primului regat germanic apărut
pe pământ roman, şi în a cărui stăpânire vor intra curând Aquitania şi o mare parte a Peninsulei
Iberice. Urmaşul său, Wallia, în anul 416, va negocia cu Roma un nou tip de tratat, care consfinţea
ambivalenţa autorităţii din noul teritoriu: celei imperiale, teoretice, i se adăuga cea practică, efectivă, a
regelui barbar. Pe baza acestui nou acord, goţii răspund solicitărilor împăratului Honorius: îi
lichidează pe vandalii silingi şi îi împing pe alani, hasdingi şi suevi în nord-vestul peninsulei.
Imperiul, considerându-i pe barbarii aşezaţi în teritoriu roman drept simple trupe auxiliare,
părea în această vreme să fi reuşit calmarea situaţiei. În plus, Galia şi Spania sunt recuperate, iar
romanii păstrează controlul asupra Mediteranei (″Mare nostrum″), platforma seculară a unităţii
economice şi de civilizaţie a lumii romane. Mai mult, generalul Constanţius, convoacă la Arles, în
417, adunarea Galiei, a cărei reunire nu mai fusese de multă vreme posibilă. Generalul, ajuns consul,
se va căsători cu Galla Placidia –eliberată de gotul Wallia, ca dovadă a bunelor sale intenţii–, avându-l
drept succesor pe Valentinian, moştenitorul împăratului, aşa că motivele de optimism ce apăruseră la
sfârşitul domniei lui Honorius se înmulţesc după dispariţia sa. Iar dacă noul împărat, Valentinian al
III-lea, este prea tânăr şi încă incapabil de iniţativă, compensaţia va veni prin atitudinea patriciului
Aetius, decis să oprească declinul Imperiului.

Educat în mediul imperial de la Ravenna, Aetius ajunge ostatic al lui Alaric (405-408) şi apoi al
hunilor de dincolo de Dunăre, cărora le învaţă limba, împrietenindu-se cu adversarul său mai târziu, Attila,
nepotul şi urmaşul la tron al regelui hun Rua. Mai mult, el obţine ajutorul hunilor în sprijirea rudei sale, Ioan
(423-425), care uzurpase, la moartea lui Honorius, puterea în Italia şi stârnise reacţia militară a
Constantinopolului, susţinător al puterii legitime a lui Valentinian al III-lea şi a mamei sale. Chiar dacă
intervenţia sa survine prea târziu –Ioan fusese deja ucis–, Aetius obţine de la mama împăratului titlul de
magister militum, cu condiţia de a accepta demobilizarea hunilor. După ce intrigile îi răpesc titlul căpătat,
Aetius, refugiat la huni, revine în Imperiu cu sprijinul lor armat pentru a se impune definitiv, mai întâi ca
primul magister militum praesentalis, iar apoi, în 435, ca patriciu, conducătorul suprem al armatei în
Occident.59

În ciuda faptului că ascensiunea s-a petrecut în condiţii destul de suspecte, Aetius a jucat cu
fermitate şi curaj rolul ce i s-a încredinţat şi, după împăraţii Probus şi Iulian, el devine, pe bună
dreptate, al treilea ″salvator″ al Galiei: în 425 şi 430 stopează avântul vizigoţilor porniţi spre

59
K. F. Werrner, op. cit., p. 276-277.
14
Mediterana, Teodoric I fiind nevoit să accepte reînnoirea tratatelor din 418; în 428, el opreşte
înaintarea francilor ″ripuari″ în Gallia, iar în 432 îi învinge şi pe francii ″salieni″, ajunşi deja la
Cambrai; încă din 430, îi zdrobeşte, în Raetia, pe iuthungi, aliaţi ai alamanilor, iar mai târziu, cu
ajutorul hunilor, taie elanul spre vest al burgunzilor din Palatinat –aşezaţi ca ″oaspeţi″ pe pământurile
luate de la galo-romani între Geneva şi Grenoble (443)– şi face din alani rezervorul de mercenari
pentru menţinerea ordinii interne şi reprimarea răzmeriţelor.

Ultima măsură s-a dovedit extrem de necesară, în contextul celebrei revolte a bagauzilor din
Armorica şi Aquitania. Desfăşurată între 409 şi 448, răscoala susţinea, în premieră, ambiţii autonomiste,
ceea ce o făcea încă şi mai periculoasă. Chiar dacă Aetius reuşeşte să stabilizeze zona, această revoltă, ca şi
altele ce i s-au alăturat, vor contribui la măcinarea eşafodajului politic şi social din Occident, limitând
totodată şi eficienţa acţiunilor de redresare.

Din nefericire, seria de remarcabile succese obţinute de patriciul Aetius îl vor ţine departe de
alte fronturi, iar consecinţele nu se lasă aşteptate: Britania, Spania şi Africa sunt definitiv pierdute.
În privinţa insulelor britanice, ele sunt succesiv afectate, ca şi restul Imperiului de Apus, de
diverse migraţii şi incursiuni, devastarea zonei de către picţii coborâţi din Scoţia (376) nefiind decât o
prefaţă pentru valul germanic plecat din regiunea situată la gurile Rinului şi din sudul Iutlandei.
Anglii, saxonii şi iuţii, profitând de retragerea trupelor romane –care încep să părăsească insula (către
407) pentru a întări liniile de apărare de pe continent–, pătrund în Britania, unde reuşesc cu uşurinţă să
se impună căpăteniilor celte şi rămăşiţelor autorităţii romane. Germanicii, aşezaţi iniţial doar în zonele
litorale, vor înainta gradat către interiorul insulelor, pentru a se organiza, la sfârşitul secolului al V-lea,
în mici regate independente.
În ceea ce priveşte Spania, vandalii şi suevii încalcă foedus-ul, se infiltrează treptat către sud
şi, în ciuda măsurilor radicale impuse de romani –care, sub ameninţarea pedepsei capitale, interziceau
iniţierea barbarilor în construcţia navală– ajung să ia contact cu marea. Nu trece mult timp până ce
aceştia se transformă în piraţi redutabili: Balearele şi Mauritania sunt constant atacate, începând cu
426, iar, după numai doi ani, baza navală de la Cartagena cade în mâinile lor. În acest context, unul
dintre cei mai mari principi barbari, regele Genseric, decide să treacă la ocuparea unicei privincii a
Occidentului cruţate până acum, Africa. Profitând de fragilitatea defensivei, afectată de revolta
comitelul Bonifaciu împotriva Ravennei, Genseric, în fruntea celor 80.000 de oameni ai săi,
traversează Gibraltarul, după ce îi înfrânge în prealabil pe suevi. Incapabili, însă, să profite de
plecarea vandalilor şi de dezastrul suferit de suevi, romanii vor fi siliţi să lase în mâna barbarilor cea
mai mare parte a Peninsulei Iberice.
″Epopeea″ vandală din Africa este inaugurată de victoriile lui Genseric în Mauritania
Cesariană (actuala Algerie), care determină retragerea armatei romane –lipsită de sprijinul cerut
Ravennei şi Constantinopolului– la Cartagina. Insuficient de puternici pentru a-i respinge pe vandali,
romanii negociază un foedus, pe care Genseric îl acceptă, în 435. Însă tratatul nu era decât un răgaz: la
puţină vreme, Cartagina, suprinsă nepregătită, cade aproape fără luptă, întreg teritoriul provinciei
Africa, până în Tripolitania, fiind ocupat. Genseric nu se va opri aici, în 440 vandalii debarcând în
Sicilia şi ameninţând Italia. Împăratul Valentinian al III-lea se vede nevoit să le ofere un nou foedus
(442), prin care Genseric devine stăpân pe cea mai mare parte a provinciei Africa, a cărei desprindere
nu va însemna doar o puternică lovitură economică administrată Imperiului, cât şi, cu deosebire,
pierderea controlului asupra Mediteranei, care va aduce izolarea Romei de Orient.
Ca şi cum aceste evenimente nu ar fi fost suficiente pentru a copleşi Imperiul, o nouă
catastrofă se profilează la orizont: invazia hunilor (451-452). Aceştia, după ce au spulberat statul
ostrogot şi i-au forţat pe vizigoţi să se retragă pe teritoriul Imperiului, îşi continuă înaintarea spre vest,
oprindu-se, în jurul anului 405, în Pannonia, de unde va iniţia viitoarele lor atacuri din 406/7.
Dar abia după organizarea în Panonia, sub predecesorii lui Attila, a unui adevărat stat (425-
434), hunii –până acum aliaţi şi prieteni şi Romei– au devenit o ameninţare serioasă. Născut către 395,
Attila preia conducerea în 434, timp de cincisprezece ani interesul său rezumându-se la acţiuni de jaf
în răsărit: în fiecare an, hunii şi triburile germanice angrenate de ei –ostrogoţi, gepizi, rugi, heruli şi
skiri– atacă Balcanii, jefuind crunt aproape toate marile oraşe (Naissus, Viminacium, Singidunum,
15
Sirmium). Împăratul Theodosius al II-lea se vede nevoit să le cumpere pacea cu un tribut consistent,
la care se adaugă, în 443, de cele 6.000 de livre de aur care îi vor ţine departe de Constantinopol.
Însă atitudinea decisă a noului împărat, Marcian, îl va determina, în 450, pe Attila –înduplecat
şi de unele cereri de sprijin sosite din Occident– să-şi îndrepte subit atenţia asupra vestului Imperiului.
Sub pretextul pedepsirii vizigoţilor –pe care îi vedea drept supuşii săi, după momentul 375/6– Attila
trece dincolo de Rin în 451, pustieşte Belgia, oraşele Metz, Reims şi Troyes, după care se grăbeşte
spre poarta Galiei meridionale, Orléans, cruţând, astfel, Parisul. Aetius reuşeşte, în pripă, să strângă
″o adunătură extraordinară de barbari″:60 alanilor, burgunzilor şi francilor li se alătură cavaleria
vizigoţilor din Aquitania, condusă de regele Teodoric I. Deşi foarte compozită, armata romano-
barbară reuşeşte să salveze Orléansul, iar Attila se retrage lângă Troyes, unde va avea loc, la 20 iunie
451, celebra bătălie de la Campus Mauriacus (zisă de la ″Câmpiile Catalaunice″). Sângeroasă –însuşi
Teodoric cade în luptă– şi cu succes indecis, bătălia determină, oricum, replierea hunilor în Panonia.
Attila îşi reface, însă, forţele, şi, după numai un an, apare în Italia: Friuli este asediat,
Aquileea, Padova, Vicenza, Verona, Brescia, Bergamo, dar mai ales Milano şi Pavia, cad unul după
altul, întreaga peninsulă rememorând, sub valul barbarilor păgâni, teroarea invaziei vizigote. Panica
atinge paroxismul în momentul în care Attila se îndreaptă spre Roma, salvată doar prin intervenţia
Papei Leon cel Mare (440-461). Regele hun primeşte un tribut generos şi, motivat, se pare, de
proiectele ofensive ale împăratului Marcian pe Dunăre, acceptă să se retragă din Italia.
La puţină vreme după întoarcerea sa, Attila îşi găseşte sfârşitul (453), oferind un bun prilej
pentru ca popoarelor germanice satelite –profitând de luptele dinastice dintre moştenitorii săi– să
încerce să-şi recâştige autonomia, ceea ce şi reuşesc: gepizii, în fruntea unei coaliţii germanice,
spulberă definitiv gloria hunilor, în 454, pe fluviul Nedao, în Panonia.

″Trebuie să insistăm asupra rupturii decisive care este reprezentată de invazia hunilor în Occident.
Prin ruinele pe care le-a provocat în nord-estul Galiei şi în Italia, prin felul în care a demonstrat fragilitatea
redresării, prin proba pe care a adus-o că autorităţile imperiale nu mai puteau face nimic fără ajutorul masiv
al barbarilor, ea a distrus orice posibilitate materială şi politică de reconstrucţie a unui imperiu federat
romano-germanic, a unei noi romanităţi, ceea ce urmărise politica lui Aetius. Asasinarea lui Aetius, apoi a
lui Valentinian al III-lea marchează triumful partidului senatorilor romani ostili politicii de uniune cu
barbarii federaţi. Începând cu 451, aceştia îi consideră pe succesorii lui Valentinian al III-lea ca ilegitimi. În
vreme ce Imperiul de Apus avea să slăbească, Imperiul de Răsărit, dimpotrivă, se redresa şi ruptura dintre
cei doi poli ai Romaniei se adâncea şi mai mult.″61

Toate aceste evenimente le-au oferit barbarilor şansa de a realiza că se pot substitui conducerii
muribunde a Imperiului. Stă mărturie activitatea suevului Ricimer, care, odată ajuns patriciu –după
asasinarea lui Aetius şi a lui Valentinian al III-lea– va prelua acest rol, ″făcându-i şi desfăcându-i pe
împăraţi″, până la moartea sa, în 472.
În tot acest interval, barbarii continuă să străbată nestingheriţi întreg Imperiul. De exemplu,
Genseric, de acum stăpânul Mediteranei occidentale, îndrăzneşte să atace Italia, după ce în prealabil,
către 455, preluase controlul Corsicii, Sardiniei şi Balearelor. La 2 iunie 455, intră în Roma, pe care o
″vandalizează″ timp de cincisprezece zile, doar insistenţele Papei Leon cel Mare reuşind să mai
micşoreze proporţiile acestui dezastru. Hrănită de repetatele succese, ambiţia lui Genseric nu se mai
mulţumeşte cu dominaţia Mediteranei occidentale: el porneşte spre răsărit şi, după ce anihilează
replica militară a Constantinopolului printr-o strălucită victorie, determină conducerea imperială
bizantină să accepte preluarea de către vandali a marilor insule din vest.
La rândul său, expansiunea francilor şi a alamanilor în Galia continuă: către est, francii
″ripuari″ ocupă tot Masivul Şistos Renan, între Mainz şi Bonn, şi coboară pe Rin, ajungând la Köln;
alamanii –care continuă să fie presaţi de burgunzi, nemulţumiţi de spaţiul oferit de Aetius– se aşează
în Alsacia şi Elveţia orientală. Doar francii ″salieni″ din nord nu avansează, regele lor Childeric
păstrând fidelitatea promisă Imperiului.

60
L. Musset, op. cit., p. 116.
61
P. Riché, Ph. Le Maitre, op. cit., p. 71.
16
În contrast, vizigoţii găsesc de cuviinţă să exploateze declinul inexorabil al Imperiului de
Apus: Teodoric al II-lea, fiul şi succesorul regelui căzut la 451, începe să materializeze proiectul
tatălui său, care pornise către Mediterana, şi cucereşte, în 461, oraşul Narbonne, unde se şi instalează.
Succesorul său, Euric (466-484), rupe pacea cu Imperiul şi trece la extinderea regatului său în toate
direcţiile: la sud, traversează Pirineii, şi răpeşte suevilor teritoriile cu greu păstrate după exodul
vandalilor, împingându-i în Galicia; la nord, preia toate regiunile de la sud de Loara după ce îl învinge
pe Aegidius, magister militium, în 469; în continuare, după dispariţia ultimului împărat (476),
finalizează cucerirea Provenţei, ocupând Arles, Marsilia şi Riviera. În acest context, în clipa în care
Imperiul roman de Apus sucomba, toate condiţiile pentru o hegemonie vizigotă de durată păreau
asigurate.
Întreaga conjunctură face ca, în 476, ″un fapt divers″ să treacă ″aproape nebăgat în seamă″:
″Un roman din Panonia, Oreste, fost secretar al lui Attila, îşi strânge după moartea stăpânului său
câteva frânturi din oastea acestuia, skiri, heruli, turkilingi, rugi, şi îi pune în slujba imperiului din
Italia. Ajuns şeful trupei, el se foloseşte de acestă situaţie pentru a-l depune pe împăratul Iulius Nepos
şi a face să fie proclamat în 475, în locul acestuia, propriul fiu, tânărul Romulus. Dar în anul următor,
fiul unui alt favorit al lui Attila, skirul Odoacru, în fruntea unui alt grup de barbari, vine împotriva lui
Oreste, îl ucide, depune pe tânărul Romulus şi trimite înapoi insignele împăraţilor de Occident
împăratului Zenon, la Constantinopol. Acest eveniment nu pare să fi mişcat prea mult pe
contemporani. Cincizeci de ani mai târziu, un ilir în slujba împăratului bizantin, comitele Marcellinus,
va scrie în cronica sa: «Odoacru, regele goţilor, a ajuns stăpânul Romei... Imperiul roman de
Occident, pe care Octavian August, primul dintre împăraţi, a început să-l conducă în anul 709 al
Romei, s-a sfârşit cu micul împărat Romulus».″62
Semnificaţia deosebită acordată acestui eveniment –care marchează convenţional nu numai
prăbuşirea Imperiului de Apus, dar şi sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului mediu– nu poate fi
înţeleasă decât în cadrele unei istorii pur evenemenţiale. În fapt, el nu numai că încununa un proces de
dezagregare inaugurat de criza severă a Imperiului din secolul al III-lea şi grăbit de măsurile
administrative ce au divizat puterea imperială în secolul următor, dar –ca şi sciziunea din 395–
excludea, în epocă, sensurile de hotar istoric cu care a fost investit ulterior. Pe de altă parte, trimiterea
însemnelor imperiale la Constantinopol recunoştea autoritatea legitimă a împăraţilor de la răsărit şi, în
subsidiar, le conferea acestora puterea nominală asupra Apusului. În acest context, este uşor de înţeles
că, în viziunea contemporanilor, depunerea ultimului împărat şi înlocuirea lui cu un funcţionar –
Odoacru este investit magister militum per Italiam– nu făcea decât să unifice autoritatea imperială
dezmembrată de două secole: pentru toată lumea –romani şi barbari, Odoacru şi Zenon– Imperiul nu
numai că nu-şi încetase existenţa, dar câştigase, cel puţin formal, unitatea pierdută.
De altfel, reputatul medievist H. Pirenne considera că replierea Europei Occidentale asupra
sieşi, ruralizarea sa la începutul ″Evului Mediu″, nu trebuia situată în momentul căderii Imperiului
roman de Apus, eveniment ale cărui consecinţe sunt, într-o primă fază, mult mai modeste:

″…perioada începută cu stabilirea barbarilor în Imperiu nu a introdus absolut nimic nou în istorie.
Germanicii au distrus guvernul imperial în partibus occidentalis, şi nu imperiul. Ei înşişi, instalându-se în
Imperiu ce foederaţi îl recunosc implicit. … s-ar putea aproape spune că vechiul palazzo a fost împărţit în
apartamente, dar că se menţine ca edificiu. Pe scurt, caracterul esenţial al Romaniei rămâne mediteranean.
Ţinuturile de graniţă rămase germanice şi Britania nu joacă încă nici un rol … Privind lucrurile aşa cum sunt
în realitate, constatând că marea noutate a epocii este un fapt politic: o pluralitate de state substituindu-se în
Occident unităţii statului roman. … Aspectul Europei se modifică, dar viaţa sa nu se schimbă în esenţă.
Aceste state, numite naţionale, nu sunt în fond deloc naţionale, ci doar fragmente dintr-un mare ansamblu
căruia i s-au substituit.″
″O dată cu Islamul, pe ţărmurile mediteraneene, unde Roma răspândise sincretismul civilizaţiei sale
s-a instalat o lume nouă. S-a produs o sfâşiere care va dura până în zilele noastre. Pe malurile vechiului Mare
nostrum se întind deci două civilizaţii diferite şi ostile. Chiar dacă în prezent civilizaţia europeană a
subordonat-o pe cea asiatică, n-a asimilat-o însă. Marea, care fusese până la apariţia musulmanilor centrul
creştinătăţii, devine acum frontiera sa. Unitatea mediteraneană e sfărâmată″ 63.

62
J. Le Goff, op. cit., p. 67.
63
H. Pirenne, p. 126.
17
Adevăratul declin al vechii lumi se va petrece în a două jumătate a secolului al VII-lea, când –
deşi expansiunea islamică nu a putut îngloba întreaga Mediterană– fosta mare romană devine graniţa
dintre Creştinătate şi Islam, iar Orientul se vede separat de Occident, prin ruperea legăturii pe care
invazia germanică o lăsase intactă. Bizanţul va rămâne centrul unui imperiu grec, pentru care nu
există nici cea mai mică posibilitate de a continua politica lui Iustinian, acesta fiind ″evenimentul cel
mai important din istoria europeană de după războaiele punice. Constituie sfârşitul tradiţiei antice şi
începutul Evului mediu, şi se produce exact în momentul în care Europa era pe cale să se
bizantinizeze″64.

Creştinismul si Imperiul târziu. Victoria Bisericii

Acceptând importanţa fundamentală a Edictului de la Milano (313) pentru istoria temporală a


Bisericii, vom analiza cu atenţia cuvenită două ″întâmplări dramatice″ –despărţite de un interval de
timp mai mic de două decenii–, dar care capătă note definitorii pentru o etapă vitală a istoriei
universale: în primul rând, persecuţia lui Diocleţian65, prin care Imperiul păgân încearcă pentru ultima
oară, dar cu o violenţă fără precedent, să lichideze religia creştină; pe de altă parte, se cuvine analizată
ascensiunea gradată a lui Constantin, care, ajuns, în cele din urmă, singurul stăpân în Imperiu, va
declanşa imediat o fundamentală modificare în statutul creştinismului. Scutit definitiv de orice
persecuţii, el devine acum, mai mult decât o religie legală, una privilegiată şi, foarte curând, o religie
de stat. Încetând a fi tolerată, ca un corp străin în organismul social roman, noua religie oficială se
transformă într-un principiu călăuzitor şi insuflă o adevărată animaţie imperiului, trecut la creştinism
prin convertirea suveranului său.
Această radicală prefacere se grefează pe un fond istoric dintre cele mai complexe. Pe de o
parte, în planul realităţilor strict istorice, criza teribilă ce părea că lovise de moarte Imperiul în secolul
al III-lea (235-285d.Hr.) evidenţiază profunda eficacitate a soluţiei revoluţionare66 impuse de
Diocleţian. În ceea ce priveşte realităţile spirituale ale epocii, noul ideal creştin va exalta caracterul
carismatic al Conducătorului, care, prin caracterul său divin, se va ridica cu mult deasupra oamenilor
obişnuiţi. E adevărat că o componentă religioasă în structura puterii imperiale fusese promovată chiar
de Augustus, însă noul regim întăreşte această trăsătură permanentă şi îi schimbă fundamental natura.
Metamorfoza suferită de structura politică are drept cadru o atmosferă religioasă profund
reînnoită de revoluţia spirituală care, către sfârşitul veacului al III-lea, aduce lumea antică în evul a
ceea ce s-ar putea numi o ″nouă religiozitate″67: platitudinea spiritului religios din perioada elenistică
şi de la începuturile Imperiului, este înlocuită de un om mediteranean ce regăseşte sensul profund al
Sacrului, redevenit acum cheia de boltă a viziunii sale despre lume. Comparată cu vechea viziune,
promovată de politeismul arhaic -cu rădăcini în adâncul fond indo-european-, noua religiozitate este
cu adevărat nouă, prin trăsăturile originale pe care le prezintă.

64
Ibidem, p. 149. Închiderea Mediteranei de către arabi a determinat deplasarea centrului de greutate franc din Romania către
nordul germanic, motiv pentru care noua forţă politică ce apare, carolingienii, nu mai gravitează în jurul Mediteranei –acum
dominate de Islam– introducând în Europa o nouă orientare cu caracter definitiv. ″Carolingienii se vor afla într-o situaţie pe care
nu au creat-o, dar pe care au găsit-o şi pe care au valorificat-o, iniţiind o epocă nouă.″ (ibidem, p. 173).
65
″Când cel dintâi edict de persecuţie, provenit de la Diocleţian şi colegii săi din tetrarhie, a fost afişat în reşedinţa imperială din
Nicomedia, pe ţărmul asiatic al mării Marmara, la 23 februarie 303, s-a găsit un exaltat care să-l smulgă şi să-l rupă. Acest gest,
care, bineînţeles, l-a constat imediat viaţa pe autorul său, exprimă foarte bine efectul de surprindere şi scandal pe care trebuie să-l
fi produs hotărârea imperială, atât de neaşteptată. ″ (H.-I. Marrou, Biserica în antichitate târzie: 303-604. Bucureşti, 1999, p. 11).
De altfel, în ciuda caracterului sistematic şi a amplorii ei, această persecuţie îşi păstrează aspectul unei lovituri de teatru, patru alte
edicte, emise în mai puţin de un an, precizându-i severitatea. Prin realitatea sa proprie, dar şi prin repercursiunile pe care le-a
antrenat, unele dintre ele durabile, persecuţia lui Diocleţian a afectat profund viaţa Bisericii. (cf. ibidem, p. 21-24).
66
Numai o disciplină foarte aspră putea să ajute lumea romană să depăşească pericolele care o asaltau, astfel încât noul Imperiu
apare ca un veritabil stat totalitar, care încearcă să absoarbă şi să canalizeze toate energiile supuşilor săi. Autoritatea suveranului,
care se dorea absolută, se exercită prin intermediul unui aparat administrativ complex şi savant ierarhizat. Birocraţia excesivă şi
serviciul militar prelungit vor alimenta o fiscalitate sporită –a cărei greutate devine curând greu de suportat–, dar şi o economie
supusă unui dirijism excesiv (ibidem, p. 17).
67
Idem, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, Bucureşti 1997, p. 516.
18
Într-adevăr, păgânismul clasic îşi manifestase simţul Sacrului prin noţiunea neutră de Divin, în
timp ce noua conştiinţă religioasă se lasă invadată de ideea de Dumnezeu, un Absolut, un Transcendent cu
caracter personal, devenit început şi sfârşit al tuturor lucrurilor, obiect al adoraţiei şi iubirii. Influenţele
orientale, semitice, îndeosebi evreieşti şi apoi creştine, care facilitează triumful aceste noi mentalităţi
religioase sunt îndeobşte cunoscute. Însă, dacă apariţia şi progresul creştinismului se integrează natural în
istoria acestor influenţe, contextul din jurul anului 300 nu garanta deloc că, în viitor, el avea să canalizeze şi
să asimileze integral aportul lor68.

Ideologia politică a Imperiului târziu este intim corelată cu noul context religios. Dacă
promovarea unui cult al suveranului de către monarhiile elenistice, apoi de către Imperiul roman
timpuriu, este strâns condiţionată de o anume diluare a distincţiei -atât de limpede, în fazele timpurii
ale păgânismului- între omenesc şi divin, atmosfera din secolul al IV-lea va fi fundamental diferită:
atributele religioase conferite instituţiei imperiale personificate o plasează pe aceasta într-o poziţie cu
atât mai superioară oamenilor obişnuiţi, cu cât transcendenţa lui Dumnezeu, a cărui imagine este
împăratul, este concepută cu mai multă fermitate. Acest lucru va deveni încă şi mai limpede atunci
când, prin Constantin şi mai ales prin urmaşii săi, împăratul -şi, odată cu el, Imperiul- devin creştini:
persoana şi puterea lor nu vor fi mai puţin sacre, dimpotrivă, acest caracter căpătă note mult mai
accentuate decât cele atinse pe vremea împăraţilor păgâni, fie ei chiar Caligula, Domiţian, sau
Commodus.69
Într-o primă etapă, păgânismul rămâne încă religia oficială a Imperiului, mai ales că –oricât de
îndrăzneţ renovatoare păreau acţiunile sale de reorganizare–, Diocleţian era, în plan religios, doar un
roman ataşat de religia străbunilor săi: idealul suveranităţii pe care îl exprima era conceput în cadrele
noii mentalităţi, dar în termenii şi în formele moştenite de tradiţie.
Tocmai ataşamentul decis al lui Diocleţian faţă de tradiţia religioasă a vechii Rome, ca şi
întreaga sa politică –inspirată de credinţa într-un ideal de coeziune şi unitate– au făcut inevitabil
conflictul deschis între Imperiul păgân şi creştinism.
În anul 303 d.Hr., cu prilejul festivităţilor care celebrau douăzeci de ani de domnie paşnică,
religio încă mai însemna, pentru împăratul Diocleţian, să apară pe un monument din Forul roman, în
faţa unui altar fumegând, asistat de zei şi înconjurat de animalele sortite sacrificiului. Afirmase el
însuşi, cu ceva vreme înainte, că vechea religie nu trebuie să fie înlăturată de una nouă: ar fi fost o
nelegiuire să se încerce schimbarea unor lucruri hotărâte de înaintaşi o dată pentru totdeauna, lucruri
care-şi au şi îşi păstrează pe mai departe rostul şi menirea lor bine rânduită.70
Peste doar nouă ani, pe 29 octombrie 312, împăratul Constantin intra în Roma, la o zi după
victoria obţinută asupra rivalului Maxenţiu –în lupta de lângă podul Milvius, în afara oraşului–, şi,
ignorând altarele sacre de pe Capitoliu, pregătite pentru celebrarea, prin sacrificiile tradiţionale, a
triumfului său, el se îndreaptă direct spre palatul imperial, de unde anunţă că primise un semn cu totul
extraordinar de la Dumnezeul unic al creştinilor. Scrierile sale din anul următor, adresate acestora,
mărturisesc răspicat că doar protecţia oferită de Dumnezeul suprem îi asigurase succesele.71 În anul
325, Constantin merge mai departe, convocând, la Niceea, toţi episcopii creştini ai Imperiului, în
vederea unui conciliu ″ecumenic″72, eveniment ce va recomanda, pentru prima oară, Biserica creştină
drept deţinătoarea exclusivă a unei legi universale.
Alegerea unui nou zeu ca protector al Imperiului, ca şi reuşita, deloc îngrădită de remuşcări, a
cârmuirii sale –ambele de neimaginat în anul 300 d.Hr.– nu sunt suficiente pentru a înţelege
semnificaţia adevărată a deciziei lui Constantin de a venera Dumnezeul creştin, câtă vreme evoluţia
Bisericilor creştine din Imperiul roman nu este percepută la adevăratele ei dimensiuni.

68
De altfel, noul ideal religios se exprima încă sub multe alte forme rivale, cele pe care diversele religii orientale le răspândiseră
în lumea romană (ibidem, p. 18).
69
Dacă aceştia se puteau considera zei, ei se identificau astfel doar cu nesemnificativele entităţi ale politeismului. Ceilalţi, deşi
rămân oameni, vor reflecta măreţia unică a Dumnezeului biblic (ibidem, p. 19).
70
Cf. P. Brown, Întemeierea creştinismului occidental, Iaşi 2002, p. 33.
71
Un deceniu mai târziu, el îi va scrie tânărului ″rege al regilor″, Şapur II: ″mă rog în genunchi acestui Dumnezeu (Unic) şi am o
silă nespusă faţă de aceste sacrificii sângeroase″. (Cf. ibidem).
72
M. Bordet, op. cit., p. 369.
19
Fondată în Palestina, adică in imediata apropiere a frontierei răsăritene a Imperiului, noua
învăţătură se va răspândi cu repeziciune, pentru a atinge, la începutul secolului al IV-lea, chiar şi
provinciile cele mai îndepărtate ale Imperiului73. Însă, chiar dacă, din punct de vedere geografic,
creştinismul reprezenta, în primă instanţă, un fenomen al lumii mediteraneene, implantarea sa nu
cunoştea o densitate omogenă74, nodurile reţelei de biserici organizate fiind încă rare în vestul lumii
romane75. Mai numeroase par să fie doar comunităţile creştine din Italia peninsulară –între Ravenna şi
Napoli– şi cele din Africa romană (nord-estul Maghrebului)76.

Oricum, creştinismul nu era, în anul 312, o religie nouă: cu o istorie lungă de peste 250 de ani, el se
împăcase deja cu ideea permanentului conflict cu păgânismul77 oficial al Imperiului. Însă, în tot acest
interval de timp, nu doar Biserica, ci şi Imperiul suferiseră importante schimbări. Pe fondul unui interes tot
mai vădit pentru nevoile supuşilor lor, împăraţii încep să se aplece cu mai multă seriozitate asupra
chestiunilor de interes local. Din această perspectivă, creştinismul se transformă într-o problemă ce privea
întreg Imperiul, iar sporadicele incidente violente provoacă condamnări din partea guvernatorilor locali şi
pregătesc terenul pentru nemiloasele edicte imperiale împotriva creştinilor. Primul dintre aceste acte este
emis în anul 25078, însă setul final de măsuri, cunoscut de creştini sub denumirea de Marea Persecuţie, şi
rămas în vigoare –în unele zone din Asia Mică, Siria şi Egipt– pentru mai bine de un deceniu, avea să
marcheze intrarea în maturitate, atât a noului Imperiu, cât şi a Bisericii.

De altfel, remarcabilele progrese sociologice ale religiei creştine, înregistrate în decada ce


precede Edictul de la Milano, denotă profunda transformare a Bisericii, care –favorizată de ceea ce, pe
bună dreptate, a fost numită mica pace a bisericii79– îşi dublează expansiunea geografică şi îşi
lărgeşte suportul demografic. Prin pătrunderea în diverse straturi ale populaţiei romane, Biserica
creştină –căreia Constantin îi redase pacea– câştigă în complexitate, creştinismul încetând a mai

73
La Conciliul de la Arles, din 314, asistă trei episcopi din Marea Britanie, între care cel de Londra şi cel de York (H.-I. Marrou,
Biserica…, p. 13).
74
În cazul Spaniei, la Conciliul de la Elvira, organizat în preajma marii persecuţii, participă treizeci şi trei de biserici, adunate
însă, aproape toate, dintr-o singură zonă, acoperind aproximativ Andaluzia de astăzi. Cazul Galiei –unde, în acea vreme,
evanghelizarea era ceva mai puţin avansată– este analog, jumătate din cele şaisprezece biserici galice reprezentate la Conciliul de
la Arles fiind grupate în sud-est, în regiunea Provenţei de azi. Cât priveşte restul Galiei, doar câteva oraşe –cele mai importante–
par să posede o comunitate creştină deja dezvoltată pe deplin. Nici situaţia din nordul Italiei nu este foarte diferită. (ibidem)
75
Creştinismul îşi ″recrutează″ credincioşii mai ales din provinciile orientale, între Cirenaica şi până în Balcani, unde limba de
cultură este greaca. Unul dintre cele mai active nuclee îl reprezintă Egiptul, puternic animat de metropola Alexandria, cel mai
mare oraş al Imperiului, după Roma, şi a cărei autoritate se impune ferm mulţimii de biserici mici răspândite pe cuprinsul ţării, de
la Delta Nilului până la Thebaida. Mai însemnată decât Palestina este Siria, cu capitala sa, Antiohia. Cu o poziţie centrală –al
treilea oraş al imperiului–, plasat în chiar inima Orientului, ea a jucat întotdeauna un rol de prim plan în istoria creştinismului. În
sfârşit, în întreaga Asie Mică –bastion al credinţei creştine în epocă–, densitatea credincioşilor pare să fi fost cea mai mare, cu atât
mai mult cu cât regiunea mărginită de Marea Egee este partea cea mai prosperă şi mai populată a lumii romane în Imperiul
timpuriu. Neîndoielnic, aceasta este singura zonă, exceptând unele cantoane ale Egiptului, unde majoritatea populaţiei, ba chiar
totalitatea ei, în anumite aglomerări mici, este deja creştină (ibidem, p. 14).
76
Pe la 250/1, un sinod roman aduna şaizeci de episcopi italieni în jurul papei Cornelius; cam în acelaşi timp (256/7), un alt sinod
aduna optzeci şi şapte de episcopi africani, în jurul Sf. Ciprian, episcop de Carthagina (ibidem).
77
Cum principala strategie creştină de popularizare a credinţei era, în epocă, victoria decisivă asupra demonilor, obişnuita
practică a exorcismului căpăta efectiv conotaţiile unei lecţii asupra mersului istoriei universale: demersul creştin consta în efortul
de ″exorcizare″ a civilizaţiei romane, mântuirea însemnând, mai presus de toate, lepădarea de idolatrie şi de puterea demonilor.
Întreaga tradiţie este reinterpretată prin prisma acestei învăţături, pentru care politesimul nu exista decât pentru a nega existenţa lui
Dumnezeu. În ochii unui creştin din epoca lui Constantin, cultul tradiţional al zeilor, pe tot cuprinsul lumii romane, era doar o
uriaşă iluzie, iar vechile ritualuri, pe care împăraţi ca Diocleţian le oficiau cu atâta reverenţă, nu reprezentau decât un spectacol
vulgar, ce se interpunea între oameni şi Dumnezeul adevărat. (P. Brown, op. cit., p. 38).
78
Îngrijoraţi de unitatea Imperiului, împăraţii sunt cu atât predispuşi pedepselor, cu cât oamenii epocii pun pe seama creştinilor
toate nefericirile timpului. La începutul secolului al III-lea, un edict al lui Septimius Severus interzice, sub pedeapsa cu moartea,
orice discuţie despre creştinism sau iudaism: deşi face victime, aplicarea lui n-a fost nici îndelungată, nici generală, multe
provincii putând să evite persecuţiile (202). Dimpotrivă, edictul lui Decius, emis în 250, se aplica tuturor cetăţenilor imperiului,
obligaţi să prezinte un libellus, –certificat ce atesta participarea lor la cultul oficial–, refuzul fiind pedepsit cu moartea. Fireşte,
creştinii erau primii vizaţi, mulţi dintre ei cedând şi deschizând astfel lunga şi complicata problemă a acelor lapsi. Valerianus ii va
ataca direct pe creştini, edictele sale din 257 şi 258 impunând clerului sacrificiile şi interzicând creştinismul, fixând pedepsele
după caz. Aceste persecuţii, deşi universale, s-au văzut întrerupte destul de repede de moartea tragică a celor doi împăraţi, în care
creştinii au văzut mâna lui Dumnezeu. (M. Bordet, op. cit., p. 335-336).
79
Cf. H.-I. Marrou, op. cit., p. 12-16.
20
reprezenta exclusiv religia claselor privite cu dispreţ în sistemul aristocratic al societăţii imperiale80.
Chiar dacă numărul real al creştinilor din acea vreme este greu de estimat –unii autori considerând că
procentul maxim s-ar apropia de 10% din populaţie, cu o densitate crescută în Siria, Asia Mică şi în
oraşele mediteraneene mai importante– este cu totul nerealist să dăm crezare mitului romantic, în care
creştinii erau reprezentaţi drept o minoritate ostracizată şi hăituită în permanenţă, în subteranele unei
neîncetate persecuţii. Pe de altă parte, nici mitul modern, conform căruia progresele noii credinţe
coincid ascensiunii sociale a claselor defavorizate,81 nu este mai convingător.
În această privinţă, biserica creştină era o construcţie eterogenă, care reproducea în miniatură
arhitectura socială a noului imperiu: unificate de statutul egal conferit de legea atotputernică a
Dumnezeului unic, elitele întâlneau, în acest eşafodaj, clasele de la baza ierarhiei sociale. Acceptarea
noii religii estompa diferenţele de clasă şi de nivel cultural, prin obligaţiile comune tuturor
credincioşilor: datoria faţă de adevăr şi desăvârşirea morală. Noul sistem religios, definit de păcat şi
răscumpărare, era inflexibil şi în privinţa circulaţiei averilor, utilizate –la dimensiuni fără precedent–
în edificarea unei comunităţi religioase tot mai solide: redistribuirea averilor alegea zonele marginale
ale Bisericii, sugerînd, fără îndoială, capacitatea creştinismului de a penetra şi cele mai ascunse
straturi ale societăţii romane.
Aşa se face că seria neînteruptă de legi şi scrisori în favoarea creştinilor –pe care, după 312,
Constantin le emite neîncetat– va fi rapid exploatată de către un grup religios bine organizat şi hotărât
să-şi joace şansa, Biserica –în formula sa perfectată în secolul al III-lea–, arătând cu prisosinţă că
meritase ″miracolul″82 de la podul Milvius.
Într-adevăr, în anii ce s-au succedat victoriei sale împotriva lui Maxenţiu, Constantin va
demonstra o simpatie constantă şi efectivă pentru creştinism, cele câteva schimbări de atitudine
neîmpiedicându-l să ducă această politică, în note tot mai accentuate, până la sfârşitul domniei83. În
principiu, doctrina oficială oferea toleranţă şi libertatea cultului, însă competiţia dintre păgânism şi
creştinism era deja inegală: dacă primele simboluri creştine apar, începând cu anul 315, pe monede –
admirabile instrumente de propagandă– ultimele reprezentări ale păgânismului dispar în 323; statutul
juridic al Bisericii este vizibil privilegiat, iar sentinţele tribunalului episcopal, chiar şi în chestiuni
legate de dreptul civil, sunt validate de către stat; mai mult, obţinându-şi capacitatea succesorală,
bisericile au posibilitatea nelimitată de a-şi îmbogăţi patrimoniul.
Măsurile lui Constantin deschid cu adevărat o nouă etapă a istoriei creştinismului –pe bună
dreptate numită Pacea Bisericii84– şi înlătură toate impedimentele, fie ele de ordin legal sau pur
material, ce frânaseră, până în acel moment, evanghelizarea. Începând de acum, ea se bucură de o
libertate totală şi sporeşte în eficacitate: pe tot cuprinsul Imperiului, convertirile la creştinism se
înmulţesc şi capătă un caracter de masă,85 pătrunzând şi în mediile anterior refractare. Pe fondul unei
politici imperiale care favorizează explicit şi în nenumărate feluri noua religie –însuşi exemplul
împăratului jucând un rol cheie, în acest regim cu caracter decis monarhic–, iau fiinţă noi sedii
episcopale, iar activitatea teologică se intensifică.
Acest proces, care va conduce treptat la creştinarea întregului Imperiu roman, nu va putea fi
stopat de cele câteva luni de persecuţie din timpul domniei nepotului lui Constantin, Iulian Apostatul
(361-363)86. Acesta, reîntors la păgânism, se va strădui, cum era de aşteptat, să obţină reconvertirea
întregului Imperiu.
Însă încercarea sa va fi lipsită de urmări, iar împăraţii ce i s-au succedat vor reveni, încă şi mai
decişi, la creştinism. După Valentinian, care încercase, prudent, să stabilizeze situaţia produsă de
anularea acţiunilor lui Iulian, proclamând, în 364 –anul în care ajunge împărat– libertatea de

80
Ibidem, p. 14-15.
81
P. Brown, op. cit., p. 36.
82
În tradiţia creştină, prinţul ar fi primit lumina lui Hristos printr-un vis sau o viziune, imediat înaintea bătăliei de la podul
Milvius, dovadă semnul pe care-l purtau soldaţii lui pe platoşe în acea zi (M. Bordet, op. cit., p. 347).
83
A. Franzen, R. Bäumer, Istoria papilor, Bucureşti, 1996, p. 39-44.
84
H.-I. Marrou, op. cit., p. 27.
85
A. Franzen, R. Bäumer, op. cit., p. 38.
86
M. Bordet, op. cit., p. 354.
21
conştiinţă, fratele şi co-regentul său Valens, fiul său, Graţian, şi mai ales, succesorul acestora,
Theodosius cel Mare (379-395)87, vor continua să stimuleze procesul iniţiat de Constantin şi apoi de
Constantius. Pe măsură ce întreg imperiul tinde să devină creştin, iar creştinismul, în forma sa
ortodoxă, devine, practic, o religie de stat, ereticii sunt alungaţi (381), păgânismul este cu totul
interzis, iar vechile temple îşi văd porţile închise, sau sunt distruse de-a dreptul (391).
Îmbrăţişarea de către împăraţi a creştinismului, hrănea convingerea că Împărăţia lui
Dumnezeu este pe cale să fie edificată, cel puţin în plan lumesc, identificarea dintre Imperiu şi
comunitatea creştină sporind în perspectiva acestui destin comun. Pe de altă parte, Biserica se
organizase deja într-o societate autonomă, ale cărei reguli de guvernare şi disciplină o ridicau, tot mai
evident în decursul secolului al IV-lea, deasupra normelor dreptului comun. Protecţia sa de către
autorităţile statale va solicita, însă, un dureros tribut: compromisul cu puterea temporală, care va
permite imixtiunea repetată a acesteia în chestiunile de ordin ecleziastic. Ameninţările la autonomia
Bisericii vor determina reacţii ferme din partea marilor episcopi, care nu ezită să sublinieze, precum
Sf. Ambrozie, că ″împăratul se află în Biserică, şi nu deasupra ei″.
În ciuda acestor impedimente, atât istoria universală cât şi evoluţia Bisericii, vor fi
caracterizate, în această epocă, de acordul mutual şi reciproc avantajos dintre cele două puteri –
temporală şi spirituală–, marcând triumful desăvârşit al creştinismului asupra Imperiului păgân. Ca un
corolar al acestei victorii necontestate apare gestul împăratului Theodosius, care –în afara orientării
sale politice constant anti-păgâne– acceptă, după masacrul de la Thesalonic, să se supună penitenţei
ecleziastice (390): era primul exemplu de supunere a unui principe în faţa puterii spirituale,
sancţionând succesul istoric deplin al Bisericii creştine.

87
Fără a-şi merita numele, cel puţin din punctul de vedere al eforturilor militare împotriva barbarilor, sau măcar din cel al
măsurilor luate pentru asigurarea păcii interne, Theodosius va juca un rol decisiv în domeniul religios, fiind primul împărat care
refuză, la înscăunare, mantia albastră de Pontifex Maximus, semnal clar al despărţirii păgânismului de statul imperial (M. Bordet,
op. cit., p. 357).
22

S-ar putea să vă placă și