Eseu

Meşterul Manole – ipostaza christică

MIHAELA MALEA STROE

O creaţie literară născută din mit şi metaforă (cazul dramei „Meşterul Manole” de Lucian Bla-
ga) este, prin însăşi sorgintea ei, foarte generoasă şi oferă lectorilor multiple posibilităţi de
interpretare. Generos este, în această ordine de idei, şi personajul principal din piesă, întrucât au-
torul îl creează nu imitând un model uman reperabil în realitatea imediată, ci suprapunând două
arhetipuri mitice – unul laic (meşterul Manole, din balada „Monastirea Argeşului”), şi celălalt
religios/creştin (biblicul Iisus). Ambele arhetipuri sunt tragice şi au drept „mireasă” un simbol:
Biserica, lăcaşul sacru, imposibil de în-fiinţat (pentru Iisus) sau de în-trupat (pentru Manole) fără
de jertfă.
Nu ştiu dacă Blaga şi-a propus ori nu să recurgă la o „tehnică a palimsestului” şi asta nici nu
prea contează. Cert este că personajul pe care l-a realizat cumulează trăsături care, pe filieră laică,
duc spre omul-creator modern (damnat, alienat, revoltat, contestatar al justiţiei divine, emancipat
de Dumnezeu, singur sau însingurat, raţional – în sensul încrederii în măsurători şi calcule), de-
loc străin de experienţa existenţialismului. Pe filieră creştin-religioasă, acelaşi Manole este bine-
credinciosul, smeritul, greu-încercatul, „crucificatul”, blândul om-creator al cărui suflet, chiar şi
atunci când e sfâşiat sau mai cu seamă atunci se deschide tainei şi o primeşte în sine, un Manole
de tradiţie christică.
Voi zăbovi aici numai asupra similitudinilor, asocierilor şi complementarităţilor ce se pot
observa lesne între Manole – personajul din dramă şi modelul creştin – Iisus, cealaltă ipostază, de
om modern, putând face obiectul altui eseu.
Personajul blagian moşteneşte de la meşterul din baladă, mult şi subtil amplificate, neliniştea
Tabor, nr. 1, aprilie 2012

lăuntrică şi nedumerirea provocate de strania, logic-inexplicabila surpare a zidurilor. Dar una din-
tre primele replici interogative pe care le rosteşte Manole, după şapte ani de încercări zadarnice în
a ridica biserica, este, literalmente, christică: „Doamne – Doamne, de ce m-ai părăsit!?”. „Eli, Eli,
lamma sabachtani?” rostise şi Iisus pe cruce, aşa cum atestă Sf. Evanghelii după Marcu şi Matei.
„Crucificat” sufleteşte între „patima zidirei”/„dorul de a zămisli frumuseţi” şi necesitatea unei
jertfe mai presus de orice raţiune omenească („Jertfa aceasta de neînchipuit – cine-o cere? Din
lumină Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfă de sânge; din adâncimi, puterile necurate

78
 Meşterul Manole – ipostaza christică

nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor.”), Manole dobândeşte şi alte conotaţii christice. De

Eseu
pildă, el înţelege, dacă nu taina jertfei, cel puţin faptul că – pentru statornicirea şi desăvârşirea
lăcaşului sfânt – i se cere „jertfa cea mai mare”, mai mult, adică, decât jertfirea de sine.
Jertfa sacramentală presupune dăruirea lamurei, a ceea ce este mai bun şi mai de preţ. În
arealul cultural al unui minim sacrificial, ofranda poate fi mielul sau viţelul cel mai gras din turmă.
În zona unui maxim sacrificial, Tatăl Îl jertfeşte pe Fiul, Avraam este gata să-l sacrifice pe Isaac
şi, urmând aceeaşi paradigmă, soţul îşi sacrifică soţia, fratele – sora, tatăl – fiica. Aici, cu atât mai
mult cu cât scopul final este ridicarea unui sanctuar al cărui simbolism cuprinde, după cum arată
Mircea Eliade, o multiplă imagine: „a Cosmosului şi a Ierusalimului celest, a Universului în tota-
litatea sa vizibilă şi a Paradisului”.
În drama lui Blaga, Manole respinge oferta lui Găman, cel ce se vrea clădit în trupul bisericii,
întrebându-l: „ce înseamnă puţinul că ne dăruim pe noi alături de jertfa cea mai mare ce ni se
cere?”. Găman, bătrân, ciudat şi singur, fără vreo rudă care să-i plângă dispariţia, ar constitui un
minim sacrificial. Meşterul conştientizează că jertfă primită nu poate fi decât aceea care provoacă
adâncă suferinţă ziditorului („Soţie care încă n-a născut, soră curată, fiică luminată”) întrucât,
spune tot el, „prin suferinţă, până la urmă multe se pot desăvârşi”(s.n.). Acceptând jertfa
„cea mai mare” în numele tuturor fără să-i întrebe, Manole răscoleşte spiritele zidarilor, le tulbu-
ră. Capătă dimensiunea Învăţătorului care n-a venit să aducă pacea, ci sabia, în înţeles subtil –
războiul conştiinţei cu sine-însăşi. Este de reţinut şi faptul că, în dramă, cei nouă zidari – preluaţi,
ca număr, din sursa laică – sunt corespondenţii celor doisprezece ucenici din sursa biblică. Ei şi-
au părăsit rosturile cotidiene (de pescar, băieş, cioban, călugăr...) pentru a se alătura lui Manole şi
pentru a ridica dimpreună cu el sfântul lăcaş, tot aşa cum, odinioară, ucenicii lui Iisus şi-au părăsit
casele, familiile şi rosturile cotidiene spre a-şi urma Învăţătorul, cu dragoste şi încredere, întru
statornicirea unei noi credinţe/biserici al cărei temei este iubirea. În piesa blagiană, al doilea zidar
îi mărturiseşte meşterului: „Ne-am făcut datoria cu iubirea cu care ne-am încântat de biserica ta.
Din câmp, din apă şi din plai ne-ai ales, nouă la număr. Am venit în pas cu tine şi te iubim. Ne
încredem în plănuirile tale, dar pământul e pretutindeni împotriva noastră, cu vrăşmăşie năpras-
nică”. Urmăriţi, timp de şapte ani, de vrăjmăşia locurilor, de „schimonositele, deşiratele, urâtele”
(cum le spune Găman) forţe potrivnice, zidarii-discipoli sunt cuprinşi de îndoieli, de suspiciuni,
de temeri. Se revoltă, se ceartă între ei, sunt tentaţi să abandoneze („La locul prăpădului nu ne mai
întoarcem” decide al şaselea zidar, iar Mira, care nu acceptă renunţarea, îl cheamă în ajutor pe
Găman: „Zmeule, trezeşte-te, că oamenii vor să se lapede”). Scena aminteşte secvenţa biblică: cel
mai fidel dintre ucenici, Petru, promite să fie alături de Iisus în temniţă sau în moarte, dar Iisus îl
avertizează: „Zic ţie, Petre, nu va cânta astăzi cocoşul, până ce de trei ori te vei lepăda de Mine, că
nu mă cunoşti”. Până la urmă, zidarii rămân în „ocolul de vrajă al bisericii”, dar trec prin stări de
spirit similare celor prin care, dacă urmărim textul biblic, au trecut şi ucenicii lui Iisus în confrun-
tarea lor cu vrăjmăşia oamenilor şi a unui anumit timp istoric ostil.
Asumarea sacrificiului/autosacrificiului este precedată – şi în cazul lui Iisus, şi în acela al lui
Manole – de actul tainic al rugăciunii. Astfel, înainte de a primi solia ultimativă de la Vodă şi de
a purcede la cea din urmă încercare de înălţare a lăcaşului sfânt, Manole se retrage şi „Cu un ochi
măsoară, cu celălalt se roagă. Nu râde cu niciunul. Lăcrimează cu amândoi” (s.n.). Mai mult,
unul dintre zidari, al treilea, îl întreabă pe meşter: „Ai asudat sânge, Manole?”. Întregul context
Tabor, nr. 1, aprilie 2012

şi detaliile din dramă permit analogia cu momentul celebrei rugăciuni a lui Hristos în Grădina
Ghetsimani, premergătoare patimilor şi crucificării. Aflat „în chin de moarte”, Fiul se roagă Tată-
lui să fie absolvit de „paharul” suferinţei şi al morţii, acceptând, desigur, voia Tatălui. În timpul
rugăciunii, după cum notează Evanghelia după Luca, „sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge
care picurau pe pământ”.
Precum Fiul care se lasă „în voia Tatălui”, Manole – acceptând ideea jertfei – se lasă în voia
„ochiului din triunghiul de sus” şi în „grija mielului din potir”, întrucât, spune el, „aceluia i se va

79
 Mihaela Malea Stroe

lua, care cel mai tare va iubi, şi de iubit iubim toţi deopotrivă. Aici începe grija mielului din potir”.
Eseu
Este tot un fel de a rosti „nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”, omul-Manole abandonându-se egal
voinţei Tatălui şi grijii Fiului.
Seria analogiilor este întregită cu o serie de complementarităţi care încep o dată cu lim-
pezirea atitudinii fiecăruia faţă de ideea de jertfă. Lui Iisus I se cere jertfirea de Sine, lui Manole
– jertfirea unui semen, respectiv a femeii mult-iubite (soţie, fiică, soră). Lui Iisus i se cere pătimire
trupească, lui Manole – pătimire sufletească. Amândoi consimt la înfăptuirea (auto)sacrificiului,
deşi, implicit, se abat de la interdicţia divină a vărsării de sânge.
În momentul în care Manole acceptă să jertfească pentru a putea în-trupa biserica, omeneşte
sau profan vorbind, el se dezumanizează. În alt plan al înţelegerii faptelor, însă, (bunăoară „în
lumea harului unde îndelungată răbdare se cere”), el se îndumnezeieşte, slujeşte harului, iese
din contabilitatea cotidiană, din contingent. De altfel, unul dintre zidari accentuează faptul că
„Timpul petrecut la clădirea unei biserici nu se pune-n socoteala vieţii. Toată vremea petrecută
aici e un adaos”. Aşadar, din clipa intrării Mirei în „jocul de-a moartea” şi până la desăvârşirea
lăcaşului sfânt, pentru Manole se produce o ieşire din timpul profan, din dimensiunea terestră
a vieţii meşterului. Or, tocmai acesta este timpul „crucificării”, al pătimirii lăuntrice, timpul du-
rerii absolute care atinge totul, mai puţin trupul, după cum însuşi mărturiseşte: „Doare lumina,
sunetul doare, lumea doare. Nu e cineva care să lovească trupul, să simt cel puţin o clipă durerea
în altă parte?”.
Evident, experienţa meşterului este complementară celei christice, întrucât, pentru în-
fiinţarea bisericii creştine, Iisus se umanizează, în sensul că „S-a întrupat de la Duhul Sfânt
şi din Maria Fecioară şi S-a făcut om”, El pogorându-se în lume şi în timpul profan. Tempo-
rar, Iisus trăieşte supliciul trupesc şi moare crucificat întru înfăptuirea bisericii iubirii şi întru
mântuirea omenirii. După împlinirea misiunii Sale, Fiul dumnezeiesc iese din temporalitate şi,
dobândind „trup de slavă”, se înalţă la cer.
Manole parcurge traseul în sens invers: după înfăptuirea bisericii, revine în temporalitate,
se re-umanizează, dar poartă semnele crucificării lăuntrice („Umblă parcă n-ar umbla”, „Vorbeşte
parcă n-ar vorbi”, „Trăieşte parcă n-ar trăi”, are „gândul rupt” etc.) aşa cum Iisus a purtat semnele
martiriului trupesc – urmele piroanelor ce L-au ţintuit pe cruce, urma lănciei ce L-a străpuns. Dacă
trupul de slavă al lui Hristos este marcat de experienţa existenţială a pătimirii fizice, trupul de lut al
lui Manole este marcat de experienţa existenţială a pătimirii sufleteşti. Arhetipul laic şi cel religios
nu sunt aici în antiteză, ci mai degrabă în con-lucrare; finalitatea – statornicirea Bisericii ca lăcaş
sacru – uneşte omul cu divinitatea. Prin jertfă, trudă şi suferinţă, divinitatea (Fiul) dă fiinţă acele-
iaşi entităţi sacre căreia omul (Manole) – reiterând sacrificiul în alt plan – îi dă „trup de cărămidă
şi var”. Pustiit sufleteşte după jertfirea Mirei, Manole nu află nicio consolare şi nu se mai regăseşte
ca fiinţă: „Manole nu mai este. Numai un trup a rămas aici, care s-a rănit de spinii cerului”.
Acest „trup rănit de spinii cerului” va sta în faţa lui Vodă, asemenea lui Iisus încununat cu
spinii batjocurii oamenilor – în faţa lui Pilat din Pont. De aici, alte similitudini. Vodă îl consideră
pe Manole nevinovat (o replică aluzivă a voievodului îl aşază pe Manole în rândul mucenicilor:
„Se pare că sunt mucenici aici cari aşteaptă să le fiu lecuitor suferinţelor. Tu eşti, Manole?”, tot aşa
cum Pilat nu-i găsise nicio vină lui Iisus („...dar iată, eu, cercetându-L în faţa voastră, nici o vină
n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceţi împotriva lui” sau „El n-a săvârşit nimic vrednic de
Tabor, nr. 1, aprilie 2012

moarte”). Pe Iisus Îl acuză arhiereii şi cărturarii, pe Manole călugării şi boierii; în esenţă, acuza-
torii aparţin, în ambele situaţii, aceloraşi categorii: potentaţi ai clerului şi/sau ai societăţii, cei nu
întotdeauna înţelepţi, însă adesea influenţi.
Replica adresată de Vodă celor grăbiţi să-l judece şi să-l acuze pe Manole este un îndemn la
mai adâncă meditaţie înaintea rostirii sentinţei: „Boieri şi călugări, fără fereli, mai aproape! Pri-
viţi-vă omul, pe urmă să-mi spuneţi ce mai doriţi” (s.n.). Replica lui Vodă este clar de sorginte
biblică. „Priviţi-vă omul!” spune voievodul, indicând un om deja „pustiit”, „bolnav”, într-atât de

80
 Meşterul Manole – ipostaza christică

schimbat prin suferinţă încât cu greu poate fi recunoscut („Cât pe-aci să nu te cunosc. Furtună din

Eseu
care deşert te-a pustiit aşa, Manole? Au ce suflare a făcut din părul tău vârtej şi spuză?”). „Iată
Omul!” („Ecce homo!”) spusese Pilat celor dornici să-L pedepsească pe Iisus – Cel deja rănit,
bătut, umilit de Irod şi ostaşii lui. Deşi mai lapidar, mai puţin explicit, îndemnul lui Pilat viza, în
fond, aceeaşi eventuală reconsiderare, de ultim moment, a poziţiei acuzatorilor, o înţelepţire a
acestora, o răz-gândire.
Iisus instituie Legea nouă şi spiritul creştin, Manole slujeşte acestei legi, întru slava lui Dum-
nezeu. Mântuitorul este acuzat că „întărâtă poporul”: „Pe Acesta L-am găsit răzvrătind neamul
nostru şi împiedicând să dăm dajdie Cezarului şi zicând că El este Hristos, rege”. Manole este
învinuit că a ridicat „întâiul lăcaş al lui Antihrist”, că „se-mpotriveşte crucii” sau că este lipsit de
smerenie. În fond, cei ce-l cunosc prea bine, spun despre Manole că „pe cataligele mândriei el
niciodată n-a umblat!” şi că s-a împotrivit „nu crucii, ci laudelor”. Smerenia este proprie amându-
rora. Faptele lui Iisus, pilduitoare în acest sens (călătoria pe asin, spălarea picioarelor ucenicilor)
se întâlnesc, în registrul smereniei, cu refuzul lui Manole de a-şi atribui meritul ridicării bisericii,
el asumându-şi doar vina uciderii Mirei – „În socoteala mea să se pună sugrumarea vieţii, dar
lăcaşul nu. Acesta Dumnezeu singur şi L-a ridicat printr-o minune pe care doar El o înţelege” –
sau considerându-se, smerit, doar o simplă, o „netrebnică unealtă, o scândură în schelele pe care
le dărâmi când clădirea e gata şi folosul vremelnic nu le mai cere”. Reperul suprem rămâne voia
Tatălui Ceresc.
Rostirea întâlcuită este un alt aspect care îndreptăţeşte o analogie literară Mântuitor – meş-
ter. Se ştie, din Sfintele Evanghelii, că Iisus vorbea în pilde şi parabole al căror înţeles nu era lesne
accesibil auditoriului. În piesa lui Blaga, întâiul zidar observă că „De la o vreme Manole vorbeşte
în ghicitori tot mai întunecate” – cu sensul de tot mai greu de priceput, întrucât „Spusele sale
ascund tot alte şi alte tâlcuri”, iar „cheia” tălmăcirii a fost pierdută: „Vorbelor lui le-am pierdut
cheia”. Însuşi Vodă recunoaşte că nu înţelege tot ce spune Manole. Poate fi aici o aluzie la rătăcirea
insului care, prea prins în reperele contingentului, nu mai are acces la transcendent.
Instituind o Lege nouă, interpretând altfel Scriptura, creator al Bisericii întru spirit (Iisus)
sau abătându-se de la „pravila veche”, creator al bisericii în „materie” (Manole), amândoi se expun
egal unei patetice acuzări din partea îndoctrinaţilor, prinşi în ierarhizări terestre, iubitori de pu-
tere şi – temători să nu piardă puterea – cantonaţi în rigidităţi mentale, în interese mundane care
le afectează discernământul şi echilibrul. Pentru amândoi se cere, prin urmare, pedeapsa capitală:
„Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” îi cer lui Pilat arhiereii şi cărturarii. „Rosteşte osânda, măria-ta!”,
„Osânda!!! [...] Osânda!!!” îi cer lui Vodă călugării şi boierii. Cei ce nu înţeleg nimic din rostul
moral, afectiv, estetic şi tainic al lumii, se dovedesc a fi şi cei mai vehemenţi „călăi” ai posibilelor
modele, ai stării de excelenţă care se dobândeşte prin iubire şi jertfă. Iisus întruchipează iubirea
exemplară. Manole o mărturiseşte şi o slujeşte: „Din iubire pentru ea [Mira] am construit lăcaşul,
prin iubire pe Altul slăvind.”
Am putea spune că, în acest moment al „desfăşurării acţiunii”, Lucian Blaga se detaşează
total de sursa laică (în baladă, tributar propriului orgoliu de a fi unic ctitor al unei biserici unice,
Negru-Vodă porunceşte pieirea meşterului şi a zidarilor, după cum se ştie, prin izolarea lor „sus
pe coperiş”. La rândul lor, constructorii cad pradă trufiei de a se lăuda cu potenţialul ridicării altei
mânăstiri „Mult mai luminoasă/ Şi mult mai frumoasă”), dar şi supralicitează sursa biblică, în
Tabor, nr. 1, aprilie 2012

sensul că Vodă, mai liber ca spirit-conducător şi mai generos faţă de Manole decât Pilat faţă de
Iisus, nu doar că nu-l condamnă, îi chiar porunceşte meşterului să trăiască: „Încă o sută sau două
de ani Vodă mai vrea să trăiască, şi Vodă porunceşte şi lui Manole să trăiască, să se bucure de dăr-
nicia noastră fără sfârşit”. Domneasca generozitate vine, pesemne, dintr-o înţeleaptă cumpănire
a faptelor, ctitorul înţelegând atât suferinţa meşterului („Straşnic om Manole acesta! Sufletul nu
şi-a cruţat...”) cât şi valoarea creaţiei, a bisericii care „e cea mai frumoasă în toată credinţa Răsări-
tului, adică în singura dreaptă-credinţă. Stă aici, de piatră, şi totuşi aşa de uşoară că ar putea la fel

81
 Mihaela Malea Stroe

să plutească şi pe mare. Aici sau mutată prin văzduh în altă ţară, ea ar fi tot cea mai frumoasă.” El
Eseu
recunoaşte că Manole şi zidarii au împlinit, în fond, prescripţia divină rostită de Iisus („daţi cele
ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu”) şi îşi exprimă
gratitudinea: „Voi aţi făcut amândouă lucrurile cu o singură faptă”.
Similitudini se pot observa şi în ceea ce priveşte reacţia mulţimii faţă de Iisus şi învăţăturile
Lui, respectiv faţă de Manole şi biserica zidită de el. Dacă pe Iisus, după cum notează Evanghelia
după Luca, „arhiereii şi cărturarii [...] căutau să-L piardă” dar nu reuşeau pentru că „tot poporul
se ţinea după El, ascultându-L”, piesa lui Blaga reproduce aceeaşi opoziţie a mulţimii („Nu, nu se
poate! – Manole, meşterul neasemănat trebuie să trăiască!”) faţă de zelul punitiv al boierilor şi
călugărilor care cer osândirea ziditorului şi când presimte refuzul lui Manole de a mai trăi. Intuiţia
axiologică a poporului/ mulţimii/ omului simplu, funcţionează, în ambele cazuri, coincident cu
discernământul axiologic/ justiţiar al unor „vârfuri” terestre (Pilat, respectiv Vodă).
Păstrând proporţiile, Manole nu poate intra în „Treimea cea de o fiinţă cu Tatăl,” o ierarhie
există şi în ceruri, dar poate fi sanctificat, trecut în „rândul drepţilor,” aşa cum îi şi sugerează lui
Vodă un „băiat de curte”: „În locul măriei-tale aş da afară din calendar un sfânt şi-aş pune în locu-i
numele lui Manole.”
Structuri duale, imanent tragice, Iisus (om-divinitate) şi Manole (om-creator), iubesc, jert-
fesc, suferă, creează, slăvesc şi, urmând „neştiutele căi ale Domnului”, sublimează, trec din istorie
profană în legendă şi mit, din contingent în transcendent.

BIBLIOGRAFIE
*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1993
BLAGA, LUCIAN, Teatru. Proză autobiografică, vol.II, Ed. Albatros, Bucureşti, 1980
ELIADE, MIRCEA, „Meşterul Manole şi Mănăstirea Argeşului” în De la Zamolxis la Genghis-Han,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995

Abstract

MIHAELA MALEA STROE, Meşterul Manole – Hypostasis of Christ

A hypostasis of Meşterul Manole—the character in the homonymous theater play written by Lucian
Blaga—that hasn’t particularly been in the spotlight is the hypostasis of Christ. The dramatic text
provides enough arguments to sustain an association between the literary character created by the
poet from Lancrăm and Christ’s pattern.
KEYWORDS: Jesus Christ, Manole, sacrifice, suffering, Lucian Blaga
Tabor, nr. 1, aprilie 2012

82