MORALA CREȘTINĂ

-SUPORT DE CURS-

PREOT LECT. DR. PROF. VASILE RĂDUCĂ

ANUL IV
SEMESTRUL I

BUCUREŞTI
2017- 2018

1
Cuprins
I. Introducere .................................................................................................................... 3
II. Despre Virtute si scopul acesteia in gandirea antica si morala crestina ....................... 3
II.1. Virtutea in gandirea antica ................................................................................................... 4
II.2. Virtutea in viziunea lui Socrate .......................................................................................... 6
II.3. Virtutea in viziunea lui Platon ............................................................................................ 7
II.4. Virtutea in viziunea lui Aristotel ........................................................................................ 8
II.5. Virtutea in viziunea lui Epicur.......................................................................................... 11
II.6. Virtutea in viziunea stoicilor ............................................................................................ 12
III. Evaluarea crestina a modului in care filosofii antici au inteles virtutea ................. 14
III.1. Virtutea crestina ............................................................................................................... 17
IV. Felurile virtutii ......................................................................................................... 22
IV.1. Despre virtutile cardinale ................................................................................................. 25
V. Virtutile cardinale ....................................................................................................... 26
V.1. Intelepciunea ..................................................................................................................... 26
V.2. Cumpatarea ........................................................................................................................ 28
V.3 Dreptatea ............................................................................................................................ 29
V.4. Barbatia-Abnegatia-Marinimia ......................................................................................... 33
VI. Virtutile teologale (crestine) .................................................................................... 35
VI.1.Credinta ............................................................................................................................. 36
VI.1.1.Structura psihologica a credintei.............................................................................................. 39
VI.1.2.Credinta – conditie a mantuirii ................................................................................................ 43
VII. Nadejdea .................................................................................................................. 49
VIII. Incheiere .................................................................................................................. 55

2
 I. Introducere

Dupa Reforma, gandirea si simtamintele omului s-au impins in zona rationalului. Ceea ce
scapa uzului ratiunii este determinant. Potrivit definitiei generale a moralei „se ocupa cu fapte
libere/constiente”. In limbajul intalnit pe strada, in textele liturgice il rugam pe Dumnezeu sa ne
ierte pacatele cu voie si fara de voie savarsite. Inseamna ca exista o zona a subconstientului, in
care se aduna informatii care stabilesc un raport existential si ontologic cu Dumnezeu.
Aparitia iluminismului face ravagii. Noi traim in aceasta consecinta a iluminismului, o
realitate care este produsul unei lumi tehnicizate, unde consideram ca putem face orice. Cum
vom vorbi noi oare oamenilor care se robotizeaza sau robotilor care vor deveni cat mai sensibili
(umani)? Un echilibru dat de faptul ca tu in calitate de om esti legat de cineva, este si o siguranta
(Dumnezeu). Altfel, apare placerea imediata care creeaza dependenta.
Cercetator german: „Mutatia creierului uman (de la 350 cm cubi la gandirea hommo
sapiens) s-a produs intr`un singur exemplar de unde s-a raspandit la toti descendentii. Nu se stie
daca primul a fost femela sau mascul. Pe ce va bazati? Pe faptul ca structura intima a creierului
uman este identica la toti oamenii.”
Regula de aur a Moralitatii: “ Ceea ce tie nu`ti place altuia nu`i face”

II. Despre Virtute si scopul acesteia in gandirea antica si morala

crestina

Influenta gandirii greco-romane la dezvoltarea crestinismului, a fost una fundamentala.

Dintotdeauna pe noi ne-a interesat gandirea moralitatii. Din momentul in care fiinta pamantului
care prin suflarea de viata a lui Dumnezeu ajunge om, totdeauna si-a pus problema moralitatii,
pentru ca omul simtea in el OBLIGATIA, faptul ca se simtea in relatie cu cineva. Si-a pus
problema moralitatii pentru ca a avut din fasa, din momentul devenirii sale ca om, a avut un
REPER, un criteriu, de care a avut constiinta ca e legat in mod absolut, de unde obligatia
morala. Ea nu e o constrangere, ci o consecinta logica care iese din constiinta faptului ca suntem
legati de cineva in ceea ce suntem noi, structura cea mai intima. Iar aceasta ne da
constiinta/mandria constiintei a ceea ce suntem. In afara spatiului ordonat de revelatia

3
supranaturala, moralitatea a fost randuita de constiinta morala naturala care s-a exersat intr`un
anumit spatiu cultural, anumita epoca, la anumite persoane. Cand vorbim despre moralitate, ne
gandim la o stare de spirit si la acel mod de comportare prin care omul sau unii oameni exceleaza
fata de fiintele de sub nivelul lor sau fata de semenii lor. Elementele fundamentale prin care
omul se deosebeste de ceilalti oameni sunt calitatile personale individuale si modul in care omul
se serveste de aceste calitati si de modul in care omul se serveste de ceea ce tine de natura lui si
de calitatile sale individuale.
Sf Grigorie Dascalul - prima traducere a lui Teodoret de Cyr (anatemizat la sin V),
ulterior considerat Fericitul Teodoret. Spune ca el face distinctia intre ceea ce tine de natura
omului care este un DAR de la Dumnezeu si de calitatile individuale ale omului. Nu putem
schimba ceva ce tine de natura noastra dar putem schimba ceva ce tine de calitatile noastre
umane. Fiecare fiinta umana are un set de calitati in care ceea ce este in natura poate excela.
Oamenii pana la un anumit nivel au o natura asemanatoare fiintelor de sub nivelul lor (hranire,
reproducere), dar pot excela de ceea ce este specific. In acest fel oamenii se disting de aceste
fiinte si se disting si intre ei.
Calitatile personale sunt cele care il disting pe om in masura in care aceste calitati ii
asigurau omului EUDEMONIA – starea de bine (care poate fi spirituala, materiala, dar de fapt o
realitate in viata fiecarui om).

II.1. Virtutea in gandirea antica

In gandirea greaca arhaica, totalitatea calitatilor prin care omul ajunge la eudemonie
sunt virtutile. Pentru virtute, termenul de „areti,-e”. Originea aceste notiuni. Unii considera ca
vine de la „barbat-andros”, de unde virtutea ar insemna omenie. In lb romana, vine de la „vir,i”
- barbat, putere, om. Vedem ca mai toate tind spre omenie.
Initial s-a considerat ca eudemonia in lumea antica , la care omul ajunge prin virtuti, este
pe de o parte, produsul unor calitati pe care anumiti zei le-au dat oamenilor. Anume acei, Eu-
daimones. Eu in lb gr. e un adverb care inseamna „bun, bine”. De unde Eudemones inseamna
„zei buni” si eudaimonia = „stare de bine”, de unde virtuti “noetice” (tin de mental,
determinate de gandire). Se considera ca respectivele calitati care faceau ca o persoana sa
exceleze, erau date de zei buni. Cu alte cuvinte, oamenii ar fi fost virtuosi de la natura. Aceasta

4
gandire continua ideea cu asa zisele caste romane. “Arete” care conducea spe bunastarea cuiva,
ulterior va desemna virtutea. Virtuosii erau oamenii priceputi sa reactioneze intr`un anume fel
incat sa ajunga la o bunastare pe care ei o considerau suficienta potrivit cu ceea ce ei simteau ca
sunt (bunastare materiala, sufelteasca). Calitatile prin care pastrau ceea ce primisera de la
inaintasi. Adica, calitatile care ii faceau pe anumiti oameni sa pastreze starea de bine pe care au
mostenit`o de la parinti. Lucrul acesta era foarte important, grecul avand pana azi aceasta
mentalitate, te fura cu mentalitatea negustorului (iti cere dublu).
Sinteza tuturor calitatilor prin care cineva exccela, constituia virtutea completa, ceea ce
mai tarziu in gandirea greaca se va sintetiza in ceea ce grecul antic va numi “kalos, agatos”= care
este, a fost idealul educatiei grecesti. Deci, omul care in egala masura este kalos, este si agatos
(frumos si bun).
Idealul grecului antic era acela de a fi in buna masura si bun si frumos. Nu putea gandi
faptul ca un om ciudat fizic ar fi putut fi si bun. Persoana care se vede urata are deja tulbarari
psihice. Un trecut tramatizant nu ramane fara forme foarte evidente de crize ale
comportamentului si in prezent. Psihanalzia moderna a aratat ca trecutul fiecaruia dintre noi este
determinant pentru fiecare etapa a prezentului. A avea frustrari din cauza modului in care arati,
are consecinte pentru prezent.
Grecii au folosit cuvantul “areti,-e” pt ceea ce vor numi mai tarziu virtute. Unii considera
ca ar fi „barbatie”, altii de la verbul „a place”, fiind calitatea prin care se afirma o personalitate.
In perioada pre-socratica, sec V-IV i. Hr, se considera ca si animalele au anumite virtuti, chiar
si anumite obiecte, intelegnadu-se astfel prin virtutute , anumite calitati; „virtute” in lb. romana
ar fi omenie, esti virtuos cat timp esti omenos.
Deci, in gandirea greaca timpurie a aparut ideea ca cei care s-au distins in lumea aceasta,
semi-zeii si eroii, vor trai si dincolo de moarte intr`o „insula a celor fericiti”. Hesiod - „Munci si
zile”. In sec. VI lucrurile se schimba putin pentru ca apare curentul orficilor, care privesc
lucruile cu anumita subtilitate. Poetul Teognis, notiunea de virtute o identifica cu dreptate. Tot
in sec VI, Pithagora va da diferite definitii virtutii, dar o va lega de conceptul de armonie.
Pentru el, un om virtuos era in armonie cu oamenii si societatea; un om echilibrat care creea in
jurul sau armonie. Tot el va socoti virtutea drept sophia (intelepciune).

5
 II.2. Virtutea in viziunea lui Socrate

Sofistii prin diferitele lor modalitati de a vorbi despre orice, vor pregati terenul pentru
Socrate (+389 /la 70 de ani a murit) si Platon, care vor muta problemele de la cosmologie (care
au dominat gandirea greaca), la antropologie. S-au interesat in mod deosebit si de specificul
omului si cum poate acesta sa fie cu adevarat om. Socrate pentru stiinta foloseste termenul
„epistime”, legata indisolubil de „tehne”, punerea in lucrare a diferitelor realitati. Cunoasterea
este o notiune mai larga, dar ea priveste si relatia existentiala cu anumite realitati, personale sau
nu.
Prin gnosis,-eos se defineste putin printr`o cunoastere existentiala vie, cu anumite
realitati, in care investesti ceva din propria ta fiinta. Ex: Adam a cunoscut pe Eva si au avut
copii, adica modalitatea de a cunoaste pe cineva, a sti, printr`o relatie. Pentru Socrate, virtutea
este aceasta cunoastere pe care omul o realizeaza intr`o stare de spirit foarte complexa. Nu
putem spune ca il cunoastem pe cineva amestecandu`ne cu el in persoana respectiva. Oamenii se
intretin intr`un mod fara semnificatie. Dupa Socrate, sufletul omului are capacitatea de a stapani
elementele interioare, de a stapani emotiile, punandu`se de acord cu acel daemon care se
gaseste in om. Despre acest daemon , Socrate nu a spus niciodata ce este.
Cand spune ca virtutea este o cunoastere, nu intelege prin aceasta cunoastere stiinta
exterioara a lucrurilor, ci o cunoastere a interioritatii omului care debuteaza prin celebrul gnotis-
afton, cunoaste-te pe tine insuti (templul deplphi). Deci, porneste de la aceasta cunoastere
interioara si ajunge la discernamant, urmand metoda maiotica. Socrate considera ca toti oamenii
sunt buni; si daca sunt rai, e pentru ca nu au cunoscut bunatatea din ei. De aceea, fiecare om are
obligatia sa se cunoasca pe el, sa descopere in el ceea ce este bun. Din moment ce tu in adancul
inimii esti bun, este imposibil sa nu aderi la aceasta bunatate si sa traiesti cum se cuvine.
Deci pentru Socrate, virtutea e o cunoastere, care incepe cu, cunoasterea de sine, care
duce la posibilitatea sa actionezi bine. Virtutea care se manifesta in afara noastra, poarta
denumirea de „eupraxia” (fapta cea buna, actiune buna). In acest fel, omul virtuos este omul
lucid, posibilitatea de a ajunge la luciditatea aceasta avandu`o toti oamenii. In felul accesta,
virtutea va fi produsul exclusiv al omului. „Aretae”- virtutea, modul prin care omul exceleaza
in societate, va presupune un proces de asceza intelectuala, care ne va ajuta sa ne punem in

6
slujba acelui tainic din noi si sigur ca acel ceva este binele. Ce este binele? Nu putem spune ca
Socrate a definit binele. Mai tarziu, scolasticii au spus ca binele este ceea ce nu poate intra
intr`un proces de stricaciune (Toma d’Aquino). Socrate considera ca nimeni nu este rau de buna
voie, ci din cauza ignorantei; si nimeni nu poate fi rau voitor fata de ceea ce este binele propriu
sau adevarat. Socrate se incadra totusi pe linia in care se aflau toti filosofii greci care legau binele
de eudemonia , de starea de bine, confort sufletesc , data de concordanta comportamentului cu
legile cetatii si cu daemonul din fiecare om. Acest confort presupunea armonia fata de legile
cetatii si fata de daemonul din om.

II.3. Virtutea in viziunea lui Platon

Pentru Platon, ucenicul lui Socrate, virtutea este o intelepciune minunata a omului.
Platon vorbeste despre virtute in mai multe dialoguri: ex: in Carmites, unde vorbeste de
intelepciune, spune ca ea este o totalitate a virtutilor. Platon, spune ca toate cetatile au la mare
cinste virtutea. Ea este caracteristica fundamentala a unui om drept si bun. La Platon, virtutea
este o calitate specifica a unei realitati care face ca acea realitate sa fie ceea ce ea trebuie sa fie,
incat sa isi indeplineasca rolul pe carea ea trebuia sa fie, intr`un anumit context.Virtutea este
acel ceva care il face pe om sa fie cu adevarat om. In ceea ce il priveste pe om, virtutea este ceea
ce fiecare om isi doreste sa fie si sa aiba, incat datorita acestui ceva pe care il detine „arete”,
omul sa fie admirat de el insusi si de concetatenii sai. Virtutea in viziunea lui Platon nu este un
principiu si nici un dar/dat innascut al zeilor, ci o exigenta, pe care omul si-o asuma sau si-o
impune pentru a fi om bun si frumos.
Deci, virtutea este un bine, nu este binele prin excelenta (Republica). In primele sale
dialoguri, spunea ca virtutea este o realitate care trebuie facuta printr`un comportament
corespunzator care poate fi deprins doar de la un maestru, ea neputand fi primita de la un
profesor ca la matematica, ci ea se preda prin experienta de la o persoana virtuoasa. Platon va
valoriza ideea lui Socrate, virtutea este o cunoastere, dar va spune ca este mult mai mult decat o
cunoastere la care ajungem prin intrebarile pe care ni le pune cineva si descoperim bunatatea si
ca e imposibil sa fim rai.
In Legile, Platon va spune ca virtutea este obiectul unic al legislatiei unui stat si ca
pornind de la faptul ca virtutea reprezinta ceea ce trebuie sa il faca pe om sa fie o persoana

7
onorabila. Platon va face o ierarhizare o virtutii in functie de suflet si de stat. Prin urmare,
pornind de la impartirea tripartita a omious-ului (ca omul are putere de judecata, afectivitate si
viata trupeasca), va considera ca intelepciunea este virtutea prin excelenta a puterii de judecata.
In lb gr. avem doua cuvinte care se traduc prin intelepciune („sophia” – intelepciunea abstracta
si „phronesis”- intelepciunea practica). Platon considera ca intelepciunea ca virtute este
aceasta phronesis care se refera la intelepciunea de judecata foarte concreta a sufletului. El nu
vorbeste de o stare de spirit care te tine cu capul in nori si cu picioarele niciunde, sa nu ai simtul
realitatii. Pentru Platon, a fi filosof insemna un om care stie foarte mult si e intelept. Virtutea este
o deprindere de la cineva care la randul lui a dobandit virtutea.
Facand comparatie cu o anumita categorie sociala, el considera ca aceasta virtute trebuie
sa fie trasatura paznicilor unor cetati, cei care vegheaza la buna randuiala a cetatii. El propune un
sistem politic in care filosofii sa conduca lumea, cei care gandesc sanatos si stiu ce se aplica in
viata. In prezent, statele moderne sunt conduse de economisti si oameni de afaceri, iar nu
filosofi.
Virtutea intelepciunii corespunde asadar, puterii de judecata.Virtutea care urmeaza
acesteia este cumpatarea („sofrosinia”). Este vorba de virtutea care caracterizeaza afectivitatea,
placerea vulcanica. In societate, aceasta virtute trebuie sa fie caracteristica negustorilor (Sofrosini
– infranare).
Barbatia – „andria” este cea de a treia virtute, corespunde puterii, ea trebuie sa fie
caracteristica soldatilor. Nu se confunda cu puterea excesiva, ci cu un tip de om bun si drept.
Platon era de acord ca bunul nume creeaza eudemonia, starea de confort sufletesc. Toate
aceste 3 virtuti urmau sa fie subsumate virtutii dreptatii; atat intelepciunea, atat cumpatarea si cat
si barbatia. Placerea pura este cea in care nu exista nici un pic de durere si aceasta placere este
identica cu binele real. Daca Socrate nu a dat definitia binelui, iata ca la Platon gasim afirmatia
ca binele real este aceasta placere pe care o traim din armonizarea virtutilor din fiecare persoana.

II.4. Virtutea in viziunea lui Aristotel

Aristotel este si el fidel conceptiei antice privind idealul vietii care este eudemonia.
Dupa Aristotel, viruttea este ceea ce face ca omul sa exceleze in calitate de fiinta prin excelenta
cugetatoare. Excelenta care, fiind pusa in lucrare, aduce omului starea de bine. Ceea ce omul

8
detine si detine in mod excelent, este puterea de judecata, ratiunea, mintea, „nous-ul” mai
precis. Prin urmare, ceea ce creeaza realmente omului fericirea, este lucrarea la cel mai inalt
nivel sau este activarea la cel mai inalt nivel a puterii de judecata, a mintii, a acestui nous.
Aceasta constituie pentru Aristotel binele si fericirea omului si ceea ce aduce omului placere
maxima, starea maxima de bine. Pentru a ajunge la aceasta stare in care mintea sa faca dovada
faptului ca omul exceleaza la cel mai inalt nivel intr`o stare de confort real, va trebui sa fie
dozarea cu masura a placerilor concrete, obisnuite si a lipsei acestor placeri. Ori, aceasta
presupune un serios proces de gandire.
Cand Aristotel e intrebat: „De ce nu avem parte de o placere perpetua?” va raspunde:
Pentru ca exercitarea functiilor noastre nu se poate extinde fara oboseala (deci fara constatearea
unui anumit tip de neplacere) incat sa se ajunga, la placerea pe care trebuie sa o aiba mintea in
starea ei de contemplatie. Avem realitati care exista si au viata (plantele), dar care au si
sensibilitate (animalele), dar si minte (oamenii). Pentru fiecare din aceste realitati el va vorbi
despre modul in care ele gasesc placerea in lume. Va vorbi despre mai multe feluri de suflet .
Pentru el, suflet, insemna ceea ce vedem noi in viata astazi. Pentru el, sufletul are si „nous”
(mintea). A fost intrebat: „Ce este nous-ul?” Raspuns:„nu stiu ce este, dar e ceva divin”. Cea
mai autentica placere a omului este „theoria” (contemplatia). Cand Aristotel vorbeste de
„eudemonia”, nu trebuie sa intelegem neaparat starea de bine. Specifica omului e starea de bine
care presupune toate treptele evolutiei sale virtuoase pana ajunge la contemplatie. Eudemonia se
implineste in contemplarea realitatilor spirituale.
Daca fericirea omului in viziunea lui Aristotel este virtutea pusa in lucrare, oare care sunt
virtutile conform carora trebuie sa actionam? Aristotel distinge 2 categorii de virtuti:

- Virtutile morale sau etice. Cele care se refera la comportament si la caracter : curajul,
corectitudinea, dreptatea, respectul fata de sine si un grad adecvat de ostentatie si mod
de a gandi in societate.
- Virtutile intelectului/ale puterii de judecata sau noetice. Cele care includ cunoasterea
teoretica, puterea de judecata, intelepciunea practica. Noesis inseamna putere de
judecata, actul de judecata; virtuti pe care le deprindem prin judecata.

Virtutile cele mai specifice omului sunt cele ale puterii de judecate, cele care se exprima
prin puterea de judecata in asa maniera incat mintea sa ajunga la contemplatie. Eudemonia, este

9
culmea tuturor virtutilor la care omul ajunge prin cultivarea celorlalte virtuti. Eudemonia asadar,
este forma cea mai inalta prin care se afirma functionalitatea mintii, „nous-ului”. Virtutile etice
in viziunea lui Aristotel urmeaza celorlalte virtuti (noetice). Deci „orice alegere sau posesie de
bunuri naturale care vor duce mintea noastra la cea mai buna contemplare, reprezinta virutea
cea mai buna si cel mai inalt criteriu. Tot ceea ce ne impiedica de la cultivarea mintii si de la
contemplatie, fie din cauza unei lipse sau deficient , fie din cauza vreunui exces, este rau”. (Etica
Nichomatica, cartea 8, paragraf 3, Aristotel).
Deci, dupa Aristotel, virtutile nu ne sunt date niciodata nici de natura, nici de zei, ele se
dobandesc prin judecata si dreprindere. Prin natura sa, virtutea trebuie sa fie calea de mijloc
intre doua extreme: ea se cultiva prin exercitiu, dupa cum se poate distruge printr`un mod de a
actiona impotriva naturii. Prin urmare, daca virtutile depind de fapte, trebuie sa existe o mare
grija in ordonarea faptelor, in procesul de educatie si crestere morala. Libertatea de alegere joaca
asadar un rol foarte important in gandirea lui Aristotel. Aristotel este cel care considera liberul
arbitru, „proeresis” - a alege ceva care presupune ceva inainte.
Pentru cultivarea obisnuintelor bune, omul are nevoie de o masura, iar aceasta este calea
de mijloc. Este vorba de masura intre doua extreme, care era recomandata si de Platon. Aristotel
a preluat-o si a dezvoltat-o. Virtutea in fiinta ei este calea de mijloc intre 2 rele. Una se prezinta
ca lipsa, iar alta ca exces. Ex: Barbatia va fi calea de mijloc intre sfiala si obraznicie (Etica
Nichomatica, II). Binele cel mai inalt pentru om este ceea ce ii procura acestuia eudemonia,
care este contemplarea de care e capabila mintea omeneasca si la care omul trebuie sa ajunga.
Etica lui Aristotel este calea de mijloc intre doua extreme: lipsa si exces. Tratatul Ethica
Nichomatica contine foarte multe amanunte cu privire la modul in care suntem noi virtuosi. El
scoate in evidenta faptul ca fiecare existenta are specificul ei, dar omul are si „nous” (minte) .
Prin urmare, starea de eudemonie, de bine, specifica omului, este cea care da satisfactii mintii si
il face pe om ca prin intermediul mintii sa ajunga la starea de contemplatie.
Daca la Socrate virtutea era o cunoastere, stiinta de a te analiza, de a scoate din bine ceea
ce este specific si care te poate face virtuos, la Platon virtutea era transpunerea din zona
socialului in zona psihicului uman. Aristotel nu concepe asadar eudemonia separata de minte,
„nous”. Platon vorbeste de „sofia” interesandu-l „fronesis” adica intelepciunea practica.
Aristotel merge mai departe si arata ca omul are aceasta putere de contemplare „nous”. Mintea
asadar, pentru Aristotel era ceva dumnezeiesc. El conduce filosofia spre teologie. Teologia lui

10
Aristotel nu`i procura omului acea eudemonie sinonima cu fericirea. Viata mintii nu este viata
omului concret.
Fericirea nu exista decat in nemurire. Mintea, dupa Aristotel este nemuritoare, dar
exclusiv mintea nu este omul intreg dupa cum nici sufletul in sensul platonic, oricat de nemuritor
ar fi considerat de Platon, nu este omul complet. Ceea ce da calitate virtutii in gandirea antica,
este scopul ei inalt, care nu este altul decat binele cel mai inalt. Dar niciunul dintre filosofii de
mai sus nu gandea binele ca pe o realitate transcendenta, binele era o realitate inalta.

II.5. Virtutea in viziunea lui Epicur

Culmea realizarii etice, eudemonia, nu facea referire la un mod de a fi fericit care sa

scape de moarte. De modul in care era ales binele cel mai inalt si de modul in care era inteleasa
fericirea, depindea nu numai calitatea virtutii dar au aparut si diversele sisteme morale. Asa vom
vedea si la alti filosofi de dupa Platon si Aristotel care isi vor pune si ei problema virtutii si
finalitatii unei vieti virtuoase, ex: epicureii . Au si ei un sistem virtuos epic care nu a fost
ignorat de gandirea crestina. Epicur (341-270), a fost contemporan cu Aristotel. Dupa Epicur,
scopul omului este realizarea unei vieti pasnice si linistite, conditionate in primul rand de
abolirea fricii de supranatural. In Antichitate, conceptul de „fatrum” -> nimeni (nici zeii) nu
scapau de destin. Epicur incearca sa impuna un mod de gandire. Scopul eticii lui Epicur este
placerea, data de absenta durerilor din trup si din suflet. Prin urmare, spune Epicur, nu
succesiunea neintrerupta de chefuri si de orgii, nu dragostea senzuala si judecata sobra,
cautarea motivelor fiecarei alegeri si respingeri precum si alungarea acelor pareri prin care
cele mai mari tulburari pun stapanire pe suflet. Din toate acestea, primul „boom” este
intelepciunea. De aceea „fronesis”, intelepciunea practica, este ceva mai de pret chiar decat
filosofia. Din ea izvorasc toate celelalte virtuti, dat fiind faptul ca ea ne invata ca nu putem duce
o viata placuta daca nu este si viata inteleapta, cum se cade si dreapta si nici sa ducem o viata
cuminte si dreapta care sa nu fie si placuta deoarece virtutile merg mana in mana cu viata
placuta, iar viata placuta nu poate fi despartita de virtuti.
La Epicur , totul se transpune in gandirea sobra si masurata, incat sa ii dea omului acea
intelepciune practica. Prin urmare, dupa Epicur, fericirea consta in raportarea preferintelor si a
aversiunilor noastre la asigurarea sanatatii trupului si a linistirii sufletului. Intr-adevar, scopul

11
tuturor faptelor este sa fim eliberati din suferinta si frica si dupa ce am realizat acest scop s-a
potolit furtuna sufletului nostru. Caci atunci avem nevoie de placere, cand din absenta ei simtim
durerea. Dar atunci cand nu simtim durerea nu mai avem nevoie de placere. De aceea noi numim
placerea, inceputul si sfarsitul vietii. Desi toate placerile in mod firesc ne sunt un bun apropiat,
totusi nu orice placere este de ales. Deci, Epicur recomanda ca placere, starea in care nu suferim
in trup si nu avem neliniste in suflet.

II.6. Virtutea in viziunea stoicilor

Stoicii si Zenon din Tition. Acesta considera ca viata virtuoasa (cum va spune si J.J.
Rouseau) este viata conforma cu natura, virtutea fiind scopul catre care ne impinge natura. Dupa
Zenon din Abdera, virtutea este suficienta prin ea insasi sa asigure fericirea. Dupa Hrissip,
natura noastra individuala este o parte din natura intregului univers. De aceea virutea este data de
modul de viata dus conform cu natura noastra si cu natura universului; virtute, ca mod de viata
rational. Daca la Epicur, ratiunea era considerata ca o capacitate a omului prin care acesta judeca
toate in functie de o serie de rationamente produse exclusiv de ratiune, la stoici, aceasta relatie a
ratiunii umane cu logosul din creatie, se facea din natura inconjuratoare. Prin urmare, viruttea
trebuie sa fie aleasa pentru ea insasi.
Mai concret, virtutea este o dispozitie armonioasa, iar virtutile se propun unele pe
celelalte, deci se gasesc intr-o inlantuire (ca in crestinism). Stoicii au elaborat conceptul de
obligatie morala. Cuvantul „obligatie”, ne jeneaza dar „ob-lego,-are” inseamna „a te lega de
ceva, de cineva”. Cuvantul nu este ceva ce iti e impus de cineva pentru ca el are puterea sa
impuna. El e de fapt consecinta in noi, a constiintei ca suntem legati de cineva.
Diavolul reprezinta forta agentului malefic. Dumnezeu creeaza toate bune foarte. Cand se
vorbeste despre rau nu se pune problema de rau moral, ci drept consecinta metafizic (consecinta
caderii in pacat). Raul nu este o simpla lipsa a binelui care trebuia sa fie prezent. De ce nu mai e
prezent? Pentru ca persoana respectiva a iesit din sfera fiintei binelui lui Dumnezeu. Vrem sa
devenim dumnezei, dar fara Dumnezeu. De unde vine disopozitia spre rau? Ea nu vine de
undeva, ci se creeaza in interiorul fiintei prin orgoliu; ex.: raul se inventeaza in modul aberant de
comportare a unei fiinte create. Mandria favorizeaza starea diabolica.

12
 Seneca, un alt stoic celebru spune ca virtutea este legata in mod inseparabil de modul in
care gandim binele. Binele este tot ceea ce ne atrage sufeltele, ceea ce ne atrage spre el. Poate
exista si un bine aparent care de multe ori duce la pierzare. De aceea , binele trebuie gandit in
relatie cu adevarul. Adevarul si verosimilul (aparenta de adevar) nu sunt intotdeauna una. Nu tot
ceea ce pare bine este si bine cu adevarat. Verosimilul poate sa insele. Binele este unit cu
adevarul pentru ca nu este bine care sa nu fie si adevarat. Virtutea este modul de comportare care
exprima atractia spre binele cel adevarat, nu catre ceea ce pare a fi bine. Virtutea este binele
desavarsit prin care se implineste fericirea vietii. Seneca recunoaste ca virtutea este viata
conforma cu natura. Natura respecta adevarul a ceea ce este. El constata ca multe sunt conforme
cu natura dar sunt si foarte neinsemnate, incat nu li se poate da acestaora numele de virtuos.
Conformitatea cu natura poate da o anumite claritate, dar nu inseamna ca aceasta face o realitate
sa fie cu adevarat buna. Deci ea este buna in masura in care ma face sa traiesc la nivelul cel mai
inalt adevarul.
Sf. Grigorie de Nyssa spune referitor la protoparintii in ispita satanei ca „fructul oprit
era raul imbracat intr`o aparenta de bine”.
Epictet creeaza o scoala filosofica in Dalmatia. A scris un manul in care arata si in ce
consta viata virtuoasa. El spune ca virtutea consta in distingerea intre sfera noastra de activitate
si cea straina noua si in acest fel , consta in lipsa suferintei pe care ar crea-o dorinta de a fi ceea
ce noi prin natura noastra nu putem fi.
Plotin, a fost citat si de Sfintii Parinti. El spune ca virtutea consta in contemplatie si duce
la contemplatie. Este nevoie de o purificare continua si de o adunare inauntrul nostru pentru a
putea duce o viata virtuoasa. Virtutea nu se poate naste in suflet, daca macar un moment sufletul
nu a avut parte de intrezarirea frumusetii divine. Primul pas catre viata virtuoasa este asadar un
moment de har, care iti da sansa sa vezi ceva din frumusetea ei. Exista mai intai :

- Virtuti sociale: prudenta, dreptatea. Acestea reglementeaza relatiile noastre cu ceilalti.

Deasupra lor se afla,
- virtutile obtinute prin purificare prin curatie. Sufletul in loc sa cada la invoaiala
trupului cum se facea prin cele sociale, se desprinde incet-incet complet de trup si isi
indreapta intreaga atentie spre Dumnezeu.

13
 Aceste doua categorii de virtuti sunt de fapt doua aspecte ale vietii virtuaose, inseparabile
una de alta. Efortul moral nu este o infruntare cu cineva, ci o fuga victorioasa adica prin asa
zisele virtuti dobandite prin traire, noi fugim de ceea ce ar putea sa ne inlantuie in interiorul
materiei. D unde ideea ca viata ascetica este o continua eliberare de fortele trupesti. Astfel, Plotin
se apropie de crestinism, a fost ucenicul lui Amonios Sacas. Plotin pare un crestin deghizat in
filosof, ucenicii erau uimiti de viata sa virtuoasa si simpla.
In viziunea lui, virtutea consta in contemplatie la fel ca si fericirea la Aristotel. Dar
contemplatia insemna insingurare. Poti fi cu adevarat fericit ajungand individual la contemplatie
dar ramanand intr-o singuratate necrestina? Oricat de intensa ar fi contemplatia, ea nu poate fi o
stare continua. Bucuria contemplatiei e intrerupta de moarte. Idealul vietii virtuoase propusa de
filosofii antici, cu toate performantele pe care le presupune aceasta viata virutoasa, nu a dat nicio
solutie problemei mortii.

III. Evaluarea crestina a modului in care filosofii antici au inteles

virtutea

Pentru antici, lumea de dincolo era o replica subpamanteana a acelei de aici. Pana tarziu
in istorie, a executa o persoana era un fapt foarte curent, insemna trimiterea ei in paralela lumii
de aici. Pentru acest motiv, idealul educatiei antice era sa stii cum sa mori. Se punea problema sa
ai o moarte fericita, a nu se confunda cu eutanasia moderna. Anticii nu si-au pus problema
nemuririi, timid in traditia iudaica, dar pregnant in crestinism. Mantuitorul Hristos, Fiul lui
Dumnezeu facut om, ne face sa intelegem ca problema este moartea, adica cea duhovniceasca cu
consecinta fizica. Existenta omului se continua in functie de modul in care a atrait in aceasta
viata pamanteasca. „Totalitatea faptelor noastre bune sau rele, realizeaza anumite amprente in
sufletul nostru. In functie de acestea, la invierea cea din urma sunt reconstituite trupurile
noastre” - Sf. Grigorie de Nyssa. Este ceea ce in modernitate se numeste memorie afectiva.
Ganditorii antici erau preocupati de eudemonie aici si acum, de participarea la un bine
(realitate neutra si neputincioasa) – Platon. Anticii au vorbit despre contemplatie (culmea
realizarii vietii virtuoase) – Aristotel, gandirea logica, rece – Epicur, culmea realizarii virtuoase ,
intelegerea existentei noastre, logos spermatikos – stoicii. Dar nu si-au pus problema mortii, la
ce se intampla dupa.

14
 Moartea, ca realitate in viata omului, de fapt, este limita moralei antice si face imposibila
fericirea si binele, in interiorul sistemelor morale antice, ca de altfel in orice sistem de morala
care nu isi pune problema lui Dumnezeu. La nivelul mortii si al binelui ca realitate personala
obiectiva si subiectiva, morala crestina are un cuvant de spus. Raspunsul dat de crestinism,
stricaciunii si mortii prezente in firea umana naturala este dupa cum spuneam mai inainte, cel
realizat in persoana divino-umana a Mantuitorului Iisus Hristos. Raspunsul acesta vine pe linia
vocatiei pe care omul o are. Aceasta vocatie nu o putem intelege decat in interiorul revelatiei sau
tinand cont de ea. Din aceasta invatam ce este binele si ce este raul, altfel de modul in care binele
si raul erau prezentate in gandirea antica.
Misterul cunoasterii religioase este acela de a-L recunoaste pe Dumnezeu in toate
lucrarile Sale. Norma suprema de convietuire a omului, este vazuta de morala crestina ca fiind
cea care urmareste exclusiv nu eudemonia aici sau acum, ci fericirea in imparatia lui Dumnezeu
si fericirea pe care o simti sau pe care o constati simtind Imparatia lui Dumnezeu in tine, datorita
modului in care ai activat iubirea in tine si in mediul in care traiesti. Daca noi gandim Imparatia
lui Dumnezeu doar ca un spatiu si timp de dincolo, nu e crestineste pe deplin. Malkuta este
actiunea prin care cineva executa actiunea de a imparati. Este esential sa ai constiinta prezentei
imparatiei lui Dumnezeu in tine, prin modul in care tu insuti confirmi ca faci parte din noua
ontologie deschisa de Mantuitorul Hristos in istorie. Plasarea crestinului nu numai in interiorul
unui nou sistem etic, ci si in noua ontologie aparuta in istorie prin inomerirea Fiului lui
Dumnezeu, se face din iubirea crestina.
Credinta, iubirea si nadejdea sunt o unitate, nu ca virtuti separate. Libertatea omului se
implineste in iubire si in actul de fidelitate catre Dumnezeu. Dat fiind faptul ca iluminati de
revelatia supranaturala, crestinii inteleg care este vocatia omului. Noi avem constiinta unui punct
de referinta ca realitate obiectiva. Dumnezeu nu este o realitate postulata, despre care sa gandim
ca trebuie sa fie undeva, ci el e oriunde prezent mereu in fata noastra.
In tot demersul sau spre implinire morala, crestinul porneste de la omul ce nou, Hristos, si
ajunge la acelasi Hristos. Afraates, un teolog, Sf. Parinte din zona siriaca, un episcop in sudul
Irak-ului de azi, a lasat o serie de conferinte alcatuite in stilul unor scrisori. Cineva a cerut sa ii
explice credinta. Iar el nu porneste de la motivatii emotionale, ci pleaca de la existenta concreta
Mantuitorului, temelia credintei dar si piatra din capul unghiului. Acelasi Hristos, omul nou,
reprezinta demersul moral pentru care crestinul opteaza, iar piatra din capul unghiului este

15
finalitatea. Acest Hristos, omul cel nou, a ajuns deasupra naturii si de acolo il cheama pe om.
Pornind de la omul cel nou, crestinismul nu prezinta o noua morala, pentru ca Hristos S-a
prezentat pe sine.
Astfel, crestinul este chemt ca in demersul sau sa se innoiasca, traind viata noua in
Hristos si cu Hristos. Omul cel nou, care are sansa sa devina crestinul innoit in Hristos, este acela
care isi fundamenteaza viata pe adevarul care il elibereaza de moarte si nu se identifica cu
cunoasterea teoretica, ci cu viata insasi, cu viata care nu va fi dezmintita de moarte. Cunoasterea/
Recunoasterea adevarului si a tainei acestei vieti, nu se realizeaza exclusiv prin puterea de
judecata. Aceasta putere este supusa in mod fatal stricaciunii si mortii care il limiteaza pe omul
natural. Cunoasterea pe care mintea omeneasca o ofera este asadar supusa stricaciunii si mortii.
Aceasta cunoastere lasata in limitele naturalului biologic sau cultural, nu poate oferi fericirea
pentru ca nu poate duce dincolo de stricaciune si de moarte. Cunoasterea care duce dincolo de
acestea este cea in cadrul careia, omul are parte de un dar deosebit. DAR, care nu este doar
revelatia dumnezeiasca, ci care consta intr-o infuzie continua de energie viu-facatoare care ne
vine de la Hristos in biserica prin lucrarea Duhului Sfant.
In acest fel, viata virtuoasa in crestinism este produsul unei realitati puternice care ni se
ofera si nu doar produsul stoarcerii posibilitatilor noastre de a realiza ceva. Aceasta cunoastere
este si produsul recunoasterii in noi a puterii lui Dumnezeu. Ceea ce omul nu poate realiza, ca
fiinta pacatoasa, ii ofera Dumnezeu ca sa il innoiasca pe acesta si sa il faca apt de lucrarea si
prezenta viu-facatoare a lui Dumnezeu in el, iar norma si calea spre desavarsirea persoanei, este
si ramane intotdeauna Hristos Insusi. El are aceasta calitate nu pentru faptul ca ar reprezenta un
principiu teoretic general recunoscut, nu pentru ca el S-ar transforma in principiu etic sau
exigenta etica, ci pentru ca este inceputul noii ontologii (noului mod de a fi), in care prin
credinta in baia botezului am intrat, Hristos este inceputul si scopul final (Ap 32, 13).
In Hristos se arata firea autentica a omului, El e etalonul de omenitate in istorie, in egala
masura el este si butucul din care vine seva pentru mladite. Ca omul sa traiasca virtuos si sa
ajunga la adevarata fericire, trebuie sa se asemene cu Hristos. In acest fel, intelegem de ce
Hristos este fundamentul moralei crestine si piatra din capul unghiului si finalitatea vietii
virtuoase, inceputul si criteriul oricarui demers spre indumnezeire. Nu poate exita o fire umana
autonoma si desavarsita, fara relatia acesteia cu Dumnezeu. Daca moartea pune cap oricarei
bunastari naturale si oricarei fericiri, Hristos este inceputul si norma unei noi ontologii pentru ca

16
El este cel care a biruit moartea, facand dovada existentei unei noi realitati si deschizand calea
spre fericirea care depaseste pana si moartea.
Cunoasterea noii realitati constatata in Hristos nu este rodul functiei dialo-etice(?),
gandirii teoretice, dupa cum improprierea fericirii nu va consta numai in dreapta masura dintre
doua extreme, ci in integrarea fiecarui om in noua ontologie mai precis, si in lasarea de fiecare
om, ca omul cel nou, Hristos, sa imparateasca in el. Si aceasta va fi posibila numai in interiorul
bisericii si cu ajutorul harului lui Dumnezeu. „Fiecare pacat este de fapt o picatura de sange
care pica din trupul lui Hristos pentru ca omul respectiv sa fie iertat” - Sfantul Vasile cel
Mare. Modul de viata virtuos este expresia ontologiei sacramentale (a Bisericii), deci nu a unei
societati despre Dumnezeu si pe de alta parte este dovada raspunsului liber pe care fiecare om il
da in situatiile concrete in care se afla. Deci viata crestina nu este numai har si nu este numai
ethos. Viata morala este asadar modul de viata care cuprinde in ea si pe dusmani si nu se teme de
moarte, iubire in care suntem beneficiari pe de o parte de prezenta lui Dumnezeu si in calitate de
fiinte fidele ale lui Dumnezeu. Viata virtuoasa dpdv crestin, nu este produsul exclusiv al
harului, ci al relatiei dinamice dintre har si libertatea persoanei, dintre om si Dumnezeu.
Pentru acest motiv, credinta si botezul asigura intrarea in noua ontologie, prin celelalte
lucrari sfinte, Hristos ne ofera in Biserica har peste har, iar in acelasi timp omul raspunde
initiativei lui Dumnezeu prin disponibilitatea ca harul sa aiba acces in el si printr`un mod de a se
comporta prin care nu obstructioneaza lucrarea harului, dimpotriva, il face sa rodeasca; la nivelul
fiecarui om. Botezul este taina mortii si a invierii pentru Hristos. Euharistia este taina hranirii
omului cu trupul si sangele lui Hristos, nivelul cel mai inalt in care avem acces inca de aici la
Imparatie. Botezul si Euharistia sunt tainele care il cheama pe om sa iasa din fragila sa
autosuficienta si sa se integreze ca persoana in comuniunea trupului lui Hristos, unde iubirea este
adevaratul logos spermatikos, Iubirea, care stapaneste universul - Sf. Vasile cel Mare.

III.1. Virtutea crestina

In crestinism, conceptul de virtute a fost inteles diferit, in sensul ca nu este numai

gandirea si comportamentul unui anumit om, asa cum l-au vazut anticii. Pentru romano-catolici
(perioada scolastica mai ales), virtutea era in legatura cu harul dumnezeiesc, cu credinta si cu
faptele bune. Teologii occidentali au insistat mai mult pe impartirea virtutii decat pe fiinta ei. Se

17
afirma ca viruttea este produsul ostenelilor noastre care trebuie sa rodeasca in fapte. Astfel, au
impartit virtutea. Protestantii au insistat mai mult pe fiinta virtutii decat pe expresia ei in exterior.
De aceea, ei nu au cultivat ideea eficientei faptelor mantuitoare. Prostestantii s-au lansat foarte
mult in operele caritative, pana le-au institutionalizat.
In spatiul ebraic, nu avem o elaborare filosofica cu privire la virtute asa cum gasim in
spatiul elen. Evreii nu au facut lucrul acesta, pentru ca aveau un spirit practic si nu s-au interesat
prea mult de teoretizari si pentru ei criteriul binelui si raului ramanea Iahve, Dumnezeu.
Legamantul incheiat pe Muntele Sinai era actul constitutiv pe care se fundamenta si legislatia
cultica si morala care il puneau pe evreu in situatia de a actiona moral. Ceea ce Iahve a stabilit
prin legea lui Moise era normativ. S-a stipulat mai degraba aspectul practic al lucrurilor decat
teroretizarea. Evreii erau foarte exigenti in ceea ce priveste viata morala. In Vechiul Testament
gasim multe expresii care se refera in virtute.
„Indreptatire” - pretextul de a avea dreptate, uneori fara sa o ai, „ fericire
dumnezeiasca”, „evlavie”, „credinta”.
Daca vom analiza aceste concepte in diferitele contexte in care au fost folosite, notiunea
de virtute va avea diverse sensuri. Ea in calitate de manifestare statornica a omului spre bine,
sau in calitate de efort sustinut al omului de impropriere a binelui, purcede din harul
dumnezeiesc. (IICorinteni 1,5). In egala masura ea este si o consecinta a libertatii omului si a
deprinderilor personale, (Matei 7,13; ITim 6,11). Virtutea presupune o innoire a vietii (Ef 3,16),
dupa modelul lui Hristos, innoire care la randul ei presupune o lupta sustinuta impotriva tuturor
piedicilor din calea desvarsirii (Icor 9,25; Ef 6,13). Multi dintre termenii folositi de Sf. Pavel au
fost folositi si de filosofii romani.
Nevointa este intotdeauna in perspectiva a ceva. Nu orice tip de nevointa presupune si
incununarea din partea Stapanului. In crestinism, aceasta nevointa in perspectiva implinirii
binelui moral, exprimat in porunci, si improprierea efectiva a binelui, purcede din harul lui
Dumnezeu. „Protoharis” - dispozitia cuiva catre cineva; „har”- energie divina necreata primita
continuu de la Dumnezeu cel viu.
Crestinismul este singurul care a cultivat ideea ca omul este subiect, are constiinta ca este
sub ceva/cineva. Deci harul divin nu este o forma de bunavointa pe care ne-ar arata-o noua un
dumnezeu superior. In virtute, noi primim ceva, e putere, nu numai deprindere.

18
 O psihanalista crestina spunea ca omul este teatrul de lupta a doua categorii de pulsiuni:
spre viata si spre moarte. Din categoria celor spre moarte, exista si dorintele pe care omul le
transforma in trebuinte. Crestinul se lupta mereu cu aceste pulsiuni, pe care le intalneste si in
mediul in care el traieste. Ele sunt stimulate intotdeauna de ceea ce ni se infuzeaza, adica harul
primit de la Dumnezeu. In masura in care aceasta lupta se mentine, crestinul devine din ce in ce
mai mult partas al lui Hristos, in sensul ca se impartaseste din ce in ce mai mult din ceea ce se
afla in firea umana a lui Hristos, inviata si proslavita, din care Duhul lui Dumnezeu a luat si ne
da in biserica.
Asadar, Hristos este modelul, invatatorul ideal dar si puterea care ni se ofera prin har.
Omul trebuie sa isi creeze conditii favorabile ca harul lui Dumnezeu sa domneasca in el. Toata
asceza, care este un efort atletic, are ca obiectiv, largirea capacitatilor omului de a face de asa
maniera incat puterea lui Dumnezeu sa se salasluiasca din abundenta in el, sa imparateasca in el.
Virtutea dpdv crestin, este impartasirea prin har de dumnezeiasca fire si participarea, un rezultat
teandric. In virtute ne intalnim foarte eficient si concret cu Dumnezeu care coboara prin harul
Sau la noi. Virtutea este starea in care ne intalnim, continuu si statornioc cu harul lui
Dumnezeu.
Caracteristicile virtutii:
- Virtutea presupune informare si educare, in vederea formarii si deprinderii cu viata
virtuoasa.
Informarea si deprinderea au un rol foarte important in viata virtuoasa. Deprinderea este
cea care da garantia ca subiectul uman va actiona in imprejurari similare, totdeauna la fel.
Deprinderile bune, vor da posibilitatea crestinului sa implineasca mai usor exigentele legii
morale. Deprinderea, osteneala in sine, nu este suficienta daca va ramane doar cu o forma
exterioara, fara insotirea ei de dispozitia interioara in vederea savarsirii binelui moral si fara
implinirea/realizarea ei, in ambianta harului.
Efortul de a fi virtuos = efortul de a fi in asemanare cu Dumnezeu. Sunt multi oameni
etici, dar nu asta ne face asemenea cu Dumnezeu. Noi devenim asemenea prin Cel asemenea.
Devenim asemenea prin harul investit continuu in noi si pe masura ce prezenta harica a lui
Dumnezeu vine in noi. Faptele bune pot fi facute ca urmare a educatiei sau determinate de
contextul social sau ca produs al unor emotii puternice sau pe ratiuni politice. Dar virtutea
trebuie sa fie insotita de o dispozitie interioara si de energia harului lui Dumnezeu. Altfel, este

19
doar o simpla fapta sociala, laudabila. Virtutea este asadar, fructul comuniunii pe care il avem cu
Dumnezeu.
- Virtutea crestina presupune si relatia cu Dumnezeu. El are un rol foarte important pentru
ca se ofera prin har.
Harul nu e doar o recompensa la capatul ostenelilor, ci il primim la intrarea in biserica si
din ce in ce mai mult pe masura ce prin modul nostru de a simti, gandi, actiona, ne deschidem
prezentei dinamice a lui Dumnezeu in noi. Toate eforturile gandirii si libertatii noastre sunt
asadar cai de acces ale harului lui Dumnezeu in noi, care va face ca la un moment dat sa avem
mintea lui Hristos (ICorinteni 8,16) si simtirea Lui, incat Dumnezeu sa fie Cel care lucreaza in
noi si ca sa voim si ca sa savarsim dupa a lui bunavointa. Dumnezeu Isusi, dupa ce vom suferi
putina vreme, ne va duce la desavarsire, ne va intemeia…(IPetru 5,10).
Vointa cea buna a noastra nu este suficienta daca nu va primi putere de sus si nu va primi
aceasta putere daca nu se va indrepta cu vremea si nu se va face vrednica de aceasta putere.
Asadar, harul nu poate fi confundat cu buna dispozitie, cu predispozitia spre bine care poate fi un
dar, dar fara sa fie un har, nu se poate confunda cu fenomentul inspiratiei artistice (fenomen
natural). El este energia divina care ne patrunde si ne influenteaza sa mergem pe calea
asemanarii cu Dumnezeu. Fapta morala este si virtuoasa atunci cand provine dintr-o sensibilitate
speciala fata de Dumnezeu Cel personal sau cand prin ea, omul participa efectiv la universul de
taina al lui Dumnezeu.
- Virtutea nu este simpla implinire a indatoririlor.
Stoicii au pus in circulatie cuvantul obligatie/datorie. Virtutea se bazeaza pe realizarea
implinrii la nivel maximal a poruncilor. Prin viata virtuoasa, omul se aseaza in normalitate unde
inclinarea statornica a vointei spre bine este insotita de priceperea cu care implinim acest bine.
Reasezarea in starea de naturalitate a persoanei, presupune schimbarea a ceea ce acum intelegem
prin conceptul de „natural” si de „firesc”, in sensul adevaratei integrari a noastra, in ceea ce in
mod autentic a fost natural si din care am cazut. Aceasta inseamna imbracarea hainei de nunta
atunci cand suntem invitati la nunta imparatului.
- Virtutea nu este numai interioara, nici numai exterioara, nici numai intelepciune teoretica
(filosofia), nici numai practica, ci actiunea de realizare a trairilor noastre intime-curate
si a faptelor bune, prin implinirea Legii Morale, expresie a vointei lui Dumnezeu.

20
 Nu va fi nici apatie stoica, in dorinta de a armoniza….nu este nici numai activismul
social, ci puterea care ne face sa implinim binele si ne da acces la bine, inteles ca imparatie a lui
Dumnezeu. De aceea, virtutea este realmente un efort statornic de infaptuire la ceea ce ne da
acces la binele moral si bucuria de a ne impartasi prin har, in mod treptat de acest bine.
- Virtutea tine de specificitatea vietii umane, viata care se vrea valida.
Cuvantul virtute, putem sa il deducem din 2 cuvinte „vir,i” - barbat si „tis”- putere.
Deci, virtutea tine de barbatia crestinului, adica starea sufleteasca si trupeasca in care tu iti afirmi
puterea. In acest sens, ea este puterea de care omul se invredniceste deodata de impartasirea
harului lui Dumnezeu si prin exersarea propriilor capacitati naturale. Virtutea nu este numai o
stare, numai o dispozitie, calitate pe care o afirmam in anumite imprejurari, ci este putere.
Crestinul si-o impropriaza participand la Dumnezeu si impartasindu-se de harul lui Dumnezeu,
cu conditia ca el sa se invredniceasca din ce in ce mai mult din acest har. Vorbim asadar despre
virtute, ca despre ceva unic. Ea se prezinta in diferite feluri si in diferite grade, dupa cum omul a
gasit calea de colaborare cu harul divin, dupa nivelul in care se conformeaza nivelului
exigentelor acestor porunci si potrivit gradului de participare la partasia de puterea lui
Dumnezeu.
Pentru crestini, Dumnezeu nu este un simplu ideal de realizat, un punct de referinte
pentru care ne ostenim toti. Crestinul are constiinta (Gal 2,20) ca Hristos traieste in el prin har.
Virtutile crestine, virtutile sfintilor nu apar ca urmare a deliberarilor, a luarii de decizii si
exclusiv a activitatilor prin care s-au anihilat tendintele potrivnice, ci se prezinta ca fiind izvorate
din ceea ce este mai autentic in noi. Nu putem nega existenta unei lupte intre omul vechi si
poftele lui, intre tendintele pacatoase si mugurii curati ai aspiratiilor fapturii celei noi ce am
devenit prin botez. In aceasta lupta, crestinul are constiinta ca nu se afla singur. Are loc la
partasie daca este sensibil la lucrarea lui Dumnezeu si receptiv la aceasta lucrare, printr`un mod
de viata care sa il faca vrednic de primirea acestui har.

Concluzie: Izvoarele virtutii crestine sunt doua:

- harul lui Dumnezeu, fara de care nu poate fi posibila nicio virtute, caci toata darea cea
buna …(Iacov 1,17)
- stradania si lucrarea personala ale fiecarui om, indeplinite in libertate si cu constiinta de
sine (ITesaloniceni 5,13; ITimotei 6,11).

21
 Virtutea crestina devine asadar o forta dinamica si nu este doar starea in care ne
expunem contemplatiei, ci este dispozitia prin care putem schimba lumea in care ne gasim; este
extinderea in noi prin lucrarea harului si a capacitatilor noastre naturale, a vointei lui Dumnezeu
de a ne angaja intr-o lucrare pe care el a inceput-o. Virtutea este continuare, crestere in har. Nu
este niciodata un act incheiat, ci este un progres intr-o innoire a vietii, fundamentare pe Hristos.
Modelul lui Moise care a acceptat sa calce pe urmele lui Dumnezeu, in creatie.
Virtutea este ratiunea predata de catre pedagog in vederea exercitarii ei. Toti oamenii sunt
structurati de la natura spre a dobandi virtutea - Clement al Alexandriei . Sf. Vasile cel Mare ,
are cuvinte deosebite fata de cei virtuosi, considerandu-i pe acestia ca pe „stelele cerului” intr-o
noapte virtuoasa. Sf. Ioan Damaschin: „nu putem sa voim si sa facem binele fara ajutor divin”.
Asadar, viata cu adevarat virtuoasa nu se poate realiza fara harul lui Dumnezeu, in afara
Bisericii. Orice alta virtute este rodul ostenelilor proprii care, oricat de existente ar fi, nu pot fi pe
deplin virtuti, deoarece harul divin salasluit in om, este totul. Virtutea este puterea pe care o
primeste omul, din participarea la harul dumnezeiesc, printr-un efort constient, la care participa
intreaga lui personalitate, nu numai cu trupul sau cu sufletul.

IV. Felurile virtutii

Ca forma de manifestare a omului renăscut in Hristos si plasat intr-un proces de

asemanare cu el, virutea este una. In functie de raporturile multiple si variate, ea capata forme
diferite, putandu-se vorbi de mai multe virtuti. Inca din cultura antica am luat act de faptul ca
filosofii greci au impartit virtutile in mai multe categorii. Pentru Socrate era „sofia”-
intelepciunea si cunoasterea generrala si abstracta a binelui, ea cuprinzand in sine pe toate
celelalte, precum genul cuprinde in sine speciile.
Din virtutea intelepciunii, decurg celelalte 4 virututi:
-efsenia (evlavia fata de zei),
-dikeosine (dreptatea fata de oameni si zei),
-andria (barbatia),
-encatia (cumpatarea in fata stimulilor senzualitatii si dorintelor noastre).
Dupa Platon, virtutea este asemanarea cu Dumnezeu. Ea e impartita in functie de
conceptia tripartita a omului platonician si in functie de filosofia politica a lui Platon. Dpdv

22
politic avem conducatorii, aparatorii cetatii si meseriasii. Mutand aceasta tripartitie in spatiul
antropologic putem spune ca omul este alcatuit, din trup, psihe si nous. Prin urmare, dupa cum o
cetate are nevoie de persoane care sa gandeasca tot ceea ce inseamna strategia conducerii cetatii,
tot la fel, si cetatea omului, spre a functiona cum se cuvine, are nevoie de intelepciune, adica
„sofia”(filosofie abstracta) si „fronesis” (intelepciunea practica - modul intelept de a te
comporta in situatii date), virtutea care corespunde functiei ratiunii.
Intelepciunea trebuie gandita nu numai ca o capacitate a omului de a se afla in sfere
inalte. „Andria” (barbatia), corespunde puterii irascibile sau patimitoare ale sufletului, viata
concreta. Viata sufletului are nevoie de o anumita barbatie spre a se implini. „Sofrosine”
(temperanta, cumpatarea), corespunde dorintei, poftei senzuale exprimate prin „soma”- trup.
De la Platon, apare in gandirea filosofica ideea ca trupul are ceva paralel cu sufletul. Relatia
suflet-trup e foarte importanta, sufletul fiind responsabil de toate cele petrecute in trup. Exista
totusi si o anumita autonomie somatica. Toate aceste 3 virtuti (intelepciune, barbatie, cumpatare)
sunt raportate la „dikeosimi” (dreptate), cea care armonizeaza toate celelalte 3 virutti. De
aceea fiecare virtute in sine este definita in functie de dreptate. Astfel, intelepciunea trebuie sa fie
dreapta si sa nu ramana la nivelul de abilitatea de a te putea descurca in anumite situatii, ci ea ca
sa fie virtute trebuie sa fie raportata la ceva (dreptate).
Aristotel a impartit virtutile in:

- virtuti ale mintii, ale ratiunii

- virtuti etice (pe baza drepinderilor, obiceiurilor).

Virtutile teoretice, noetice, dianoetice sunt: intelepciunea si intelegerea, cumpatarea

sau prudenta. Acestea, trebuie sa pastreze raportul drept cu ratiunea sau acestea trebuie sa
pastreze corectitudinea functionarii ratiunii. In egala masura, ele trebuie sa pastreze raporturile
drepte intre corectitudinea in care virtutea isi desfasoara functia si puterile sufletesti interioare
(psihismul). Avem nevoie deci ca virtutile dianoetice sa se manifeste in modul in care noi
gandim corect. Apoi, tot ele trebuie sa pastreze echilirul intre gandirea corecta si psihismul
uman. Poti gandi corect logic, dar daca logica nu tine cont de intelepciune si de prudenta, el
poate fi eronat in finalitatea lui.
Legea morala reprezinta criteriul obiectiv in functie de care omul gandeste. Aristotel iata,
considera si el ca virtutile care tin de puterea mintii trebuie sa fie cele care tin de puterea de

23
judecata sau functionalitatea gandirii logice si de raportul cu viata afectiva a omului (etajele
inferioare).
In ceea ce priveste virtutile etice, acestea virtutile mintii le corecteaza astfel incat ele sa
fie echilibrul, justa masura intre lipsa si exces. Dupa Aristotel, toate virtutile sunt forme de
participare la bine si toate ar trebui sa ajunga la contemplatie. Dar Aristotel nu vorbeste de
nimeni pe care sa il contemplam. Numai Platon vorbeste de o fiinta care asteapta sa te contempli
cu ea.
In crestinism, virtutile sunt impartite in doua:
- teologale (credinta, nadejdea, si dragostea si derivatele lor) care exprima raporturile
omului cu un Dumnezeu tripersonal. Singuratatea creaza nevroza. Virtutea teologala este ceea ce
traim in orice moment foarte concret.
- cardinale (intelepciunea ,dreptatea, barbatia, cumpataarea), care reglementeaza
raptorturile noastre cu lumea (totalitatea de persoane cu care intram in contact, nu lumea in sens
de omenire intreaga).
Necesitatea vietii virtuoase. De ce e nevoie de virtute? Nu e suficient sa afirmam ca
suntem credinciosi intr-o lume de necredinciosi si acest lucru sa fie socotit ca dreptate? NU. Ca
oameni care credem in Dumnezeu, viata noastra este deja una suficienta spre a putea deveni
cetateni ai Imparatiei lui Dumnezeu. Fiinta umana prin structura ei, felul ei de a fi, este o fiinta in
devenire, chemata sa evolueze si sa se dezvolte prin faptele sale libere si responsabile, pe calea
unei disciplinari de sine din ce in ce mai mari, eficiente, care sa o faca realmente apta pentru
Imparatia lui Dumnezeu in ea si ca ea sa acceada la Imparatia lui Dumnezeu.
Credinta crestina, ridicand finalitatea devenirii umane la unirea cu Dumnezeu in
imparatia Sa, accentueaza in mod special dialectica cresterii fiintei umane intr-o anumita ordine,
crestere care este conditia de baza a unei vieti omogene sau traita omogen, in perspectiva
scopului sau, scop care el insusi presupune o stabilitate. Fiinta umana este deschisa deci prin
ceea ce este ea; ceea ce presupune si un privilegiu dar si un risc foarte important. Riscul consta in
aceea ca fiinta umana este solicitata de numeroase alegeri, dorinte, care o pot deturna de la
progresul sau firesc. Deci, exista in om un risc al destabilizarii, creat de tensiunea data de
posibilitatile de alegere tentante si de necesitatea morala de a ramane fideli angajamentului vital,
optiunii fundamentale, convertirii inimii, pe scurt de a ramane fideli vocatiei sale.

24
 Pentru om, important e sa persevereze pe calea aleasa pentru a se realiza pe sine la cel
mai inalt nivel. Pentru acest motiv este absolut necesara o viata virtuoasa. Recomandarea unei
vieti virtuoase care presupune repere foarte precise, are rostul de a atenua tendinta de
universalism a naturii umane si in acelasi timp, are rostul sa realizeze un tip de om special, apt
pentru comuniunea cu Dumnezeu si pentru ceea ce de fapt el nadajduieste (fericirea pe care o
percepe simtindu-L pe Dumnezeu imparatind in el). Deci, viata inteleasa drept crestere,
dezoltare, in perspectiva implinirii lui in Dumnezeu, are nevoie de o constanta. Aceasta constanta
i-o asigura virtutile pentru care omul opteaza devenind crestin si pe care trebuie sa si le
improprieze. Viata morala are nevoie sa fie structurata/intarita in progresul sau si acest lucru se
va face, prin intermediul sau chiar in interiorul propriilor sale fapte libere, libertate care
continuu e fertilizata de prezenta harului lui Dumnezeu. In acest fel, viata virtuoasa ca necesitate
pentru crestini, poate sa aiba anumite trepte si realmente constatam in viata virtuoasa a fiecarui
crestin anumite trepte.
Sunt 4 motivatii care justifica existenta diverselor trepte in interiorul vietii virtuoase:
- intentia omului care se poate extinde asupra intregii legi morale sau numai asupra unei
parti a acesteia. (Matei 5,19; Iacob 2,10).
- motivele care stau la baza virtutii. Cu cat la baza viututii stau motive superioare, cu atat
gradul acestei virtuti este mai important (Luca 6, 32-35; Matei 5, 46). In acestea constau
diferentele intre virtutile naturale si virtutea crestina.
- raportul dintre virtute si scopul ultim al crestinului. Virtutea este cu atat mai
mare/importanta/eficienta, cu cat scopul ei este mai inalt (Luca 21, 1-5).
- statornicia vointei in implinirea legii morale, ca expresie a vointei lui Dumnezeu
(IICorinteni 9,7). Sa transformi calitatea ta de fiinta innoita in stare continua de dar.
Din aceasta rezulta participarea deodata pe de o parte la universul virtutilor si in acelasi
timp la cel care este prin excelenta virtute (adica binele si puterea).

IV.1. Despre virtutile cardinale

Virtutile cardinale se numesc asa de la cuvantul „cardo-inis” = butucul unei roti,

tzatzana. Aceasta arata ca ele au un rol foarte important in viata crestina, arata ca asa cum
credeau cei vechi, ele stau la baza tuturor virutilor. Virtutile cardinale (intelepciunea,

25
cumpatarea, barbatia, dreptatea) sunt recunoscute ca atare ca existand inca din timpul antichitatii.
In Sf. Scriptura au vorbit despre ele Solomon in Proverbe cap. 2, 3 , 8 , 6-7, In Sirah c. 4, 24-28.
Se face mentiune al unuia sau al celuilalt comportament identificat cu virtutile cardinale si in alte
carti ale Vechiului Testament.
Cel care imparte virtutile in doua categorii (teologale si cardinale) este Toma d`Aquino.
Virtutile cardinale nu sunt straine de cele teologale . Ele trebuie sa purceada din acea unica
nazuinta interioara a crestinului pentru implinirea voii lui Dumnezeu sau pentru a face ca voia lui
Dumnezeu sa se exprime din ce in ce mai mult prin noi. De aceea, Fericitul Augustin spune ca
„virtutile cardinale sunt razele iubirii”. Dupa el, toate virtutile sunt exterioare iubirii, de aceea
virtutile cardinale trebuie sa ramana si in viata de dincolo, ca expresie a iubirii.
Cultivarea virutilor cardinale intra in procesul de asemnare a omului cu Dumnezeu, care
este expresia de asemanare cu binele in care cultivandu-ne personalitatea prin virtuti ne pregatim
pe de o parte de Imparatia lui Dumnezeu si pe de alta parte pregustam inca de aici Imparatia prin
faptul ca Dumnezeu este din ce in ce mai prezent in noi.

V. Virtutile cardinale
V.1. Intelepciunea

Impartirea in virtuti cardinale si teologale a fost facuta de Toma d`Aquino.

Intelepciunea. Pentru aceasta virtute grecii foloseau cuvantul „sophia” si altele
(„sophrosini” si „phronesis”). „Phronesis” este folosit si de Sf. Pavel pe langa „sophia”, in
sensul de intelepciunea practica. „Sophia” era legata de mestesug (Homer si Hesiod). Pitagora o
recomanda ca fiind cea mai inalta virtute si cea care resuseste sa stabileasca legatura dintre
oameni si zei, dar si intre oameni. Heraclid il contesta pe Pitagora, spunand ca la acesta
„sophia”, nu era decat o gramada de cunostinte mestesugite. Heraclid avea o gandire mai
practica. Practica examenului de constiinta la sfarsitul fiecarei zi a fost mostenita de catre crestini
de la Pitagora.
La Platon se face distinctie intre adevarata „sophia”, cea care face obiectul filosofiei si
„phronesis” care este intelepciunea practica si cea care duce la cultivarea spiritului in perspetiva
stiintifica, duce spre epistime.

26
 Pentru Aristotel „sophia”, este suprema virtute intelectuala care se deosebea de
„phronesis”.
Stoicii cultivau pe omul intelept nu ca „philosophos”, ci ca „sophos”, adica nu ca pe
iubitorul de intelpciune, ci ca inteleptul adevarat.
Sf Pavel nu foloseste cuvantul „sophos”. La el gasim cuvantul „phronemos”, adica omul
prudent, omul care judeca corect in functie de un anumit ideal foarte precis, de unde si calitatea
lui de om intelept. Cu alte cuvinte, omul intelept pentru Pavel nu e omul abil, ci omul care isi
defineste comportamentul in functie de un criteriu precis ( Hristos – sminteala pentru evrei si
nebunie pentru pagani).
Grecii erau receptivi fata de ceea ce era interesant din punct de vedere mental, iar ptentru
romani ceea ce era practic era primit cu toata deschiderea. In traditia iudaica termenul de
intelepciune il gasim in cartile sapientiale (Pildele lui Solomon). In gandirea iudaica,
intelepciunea era o realitate pe care era recomandat sa o invoci. Cu alte cuvinte, intelepciunea in
V.T are caracter ipostatic. Este o realitate care ni se ofera si nu pe care o cucerim prin eforturile
noastre. Sirah porneste de la constiinta faptului ca intelepciunea exista ca fundament ipostatic. In
functie de acest fund ipostatic este posibila aceasta pricepere a mintii. Cu alte cuvinte, in
gandirea iudaica desi nu avem de a face cu o preocupare foarte serioasa in ceea ce priveste a fi
sau a nu fi intelept, a avea sau a nu avea intelepciune, ei credeau ca intelepciunea exista ca o
realitate, este trimisa de Iahve si in functie de aceasta realitate ipostatica, noi putem sa ne
comportam cu intelpciunea practica.
Sf. Pavel aduce o serie de precizari cu privire la aceasta virtute. El considera ca
intelpciunea crestina se fundamenteaza pe nebunia crucii, pe inertia faptului ca ucenicii lui
Hristos au continuu in fata lor pe Hristos Cel Rastignit (ICorinteni 1,18). Aceasta arata ca orice
intelepciune care nu presupune eliberarea radicala de rau nu poate fi intelpciune, ci poate fi doar
o abilitate a mintii, dar care nu te scoate dintr-un aici si acum. Intelepciuninea ipostatica care ne
ofera harul este esentiala pentru ca ma modeleaza pentru primirea lui Hristos. Arta de a se
comporta bine la care se reduce in ultima instanta intelepciunea antica nu va fi cu adevarat
virtute atata vreme cat ea prin ea insasi nu il va elibera pe om de raul fundamental, adica de
stricaciune si moarte. Aceasta a facut-o Hristos si o va face in continuare prin bogatia harului
Sau (Efeseni 1,7). Din acest moment, harul ca putere va prisosi in noi, in toata intelepciunea si
priceperea (Efeseni 1,8).

27
 Deci, harul prisoseste in intelepciunea noastra si in dispozitia noastra favorabila
intelepciunii. In viata crestina este important in ce masura ai simtul perceperii prezentei lui
Dumnezeu in tine. Trebuie sa constientizam ca suntem responsabli de modul in care traim.
Pentru omul contemporan este greu sa accepte ca dincolo de toate acestea exista un act de
bunavointa al lui Dumnezeu care ni se infuzeaza dincolo de facultatile noastre. Hristos nu
opreste robinetul harului nici atunci cand suntem pacatosi. Harul lui Dumnezeu care ni se da prin
abundenta afecteaza intelepciunea, gandirea noastra si comportamentul practic. Sf. Pavel
subliniaza ca virtutea intelepciunii nu tine doar de capacitatea de a gandi correct, adica potrivit
anumitor principii (cum sunt cele lasate de Aristotel, in functie de care pana astazi se spune ca
omul gandeste corect), ci este o putere pe care o receptam prin harul lui Dumnezeu. De aici,
cresterea in intelpciune inseamna cresterea in har. Mai profund, cresterea in har se face printr-o
gandire teoretica, abstracta, corecta si printr-o concretizare practica si eficienta a acestei gandiri.
Aceasta inseamna, asadar, minte indoita prin care sa poti descoperi care este voia lui Dumnezeu
si in functie de care sa stii ceea ce este bun, placut si desavarsit (Romani 12,2).
Daca pentru inteleptii greci intelepciunea era produsul informatiilor care te faceau sa te
gasesti in armonie cu tine insuti si cu zei, daca demersul complet intelept presupunea
autocunoasterea (Socrate), incat filosofia era considerata stiinta stiintelor, fara sa nege aceasta
calitate a intelepciunii, Sf Pavel fertilizeaza aceasta mentalitate, aratand ca virtutea intelepciunii
nu poate sa fie deplina, decat raportata la o realitate obiectiva si personala. Aici reiese in evidenta
caracterul dialogal al moralei crestinte. Crestinismul nu este doar conditia sa fim copii cuminti, ci
oameni care se gasesc in continuu dialog cu Dumnezeu. Intelepciunea crestina se intemeiaza pe
Hristos. Crestinul pretuieste intelepciunea duhovniceasca pe care i-o poate oferi omului harul lui
Dumnezeu. Prin urmare, adevarata intelepciune consta in cunoasterea voii celei sfinte a lui
Dumnezeu, cunoscand ce este cu adevarat bun si desavarsit. Nu avem de unde sa cunoastem
ceea ce este cu adevarat bun, fara sa ne referim la cineva care este prin excelenta desavarsit.

V.2. Cumpatarea

Cumpatarea. In antichitate, Aristotel considera cumpatarea, drept virutea care le

conditiona pe celelalte; ea se afla intre lipsa si abuz. Parintii Bisericii au foarte multe referinte la
cumpatare, pe care o leaga organic de discernament. Nu este o simpla cale de mijloc, ci pentru ei
aceasta cale de mijloc este legata de discernamant. In literatura niptica(?), fara virtutea

28
cumpatarii nu putem face dovada celorlalte virtuti, unii considerand ca este mai importanta decat
iubirea. Daca nu exista cumpatare, iubirea nu poate fi desavarsita. Iubirea (agape) are intelesul de
daruire de bunavoie.
Sf. Grigorie de Nyssa acorda o importanta deosebita cumpatarii, insotita continuu de
discernamant. El considera ca atunci cand Mantuitorul a zis „fiti abili precum serpii si nevinovati
precum porumbeii”, „scoate in evidenta tocmai calitatea si necesitatea ca modul nostru de
comportament sa fie unul marcat de cumpatare. Daca am fi numai abili precum serpii, la un
moment dat riscam sa devenim perversi. Daca am fi doar nevinovati precum porumbeii am fi
prosti. De aceea ne recomanda sa fim atat nevinovati, cat si intelepti”. Dupa Sf. Vasile cel
Mare, „omul fara cumpatare seamana cu o nava fara carmaci. Fara cumpatare se cade in
greseala chiar si facand binele, daca acesta nu este facut la timpul potrivit sau fara masura”.
Pentru Sf. Ambrozie cumpatarea este „izvorul de apa care iriga gradina si care face sa
infloreasca celelalte virtuti”.
In crestinism, cumpatarea este virtutea prin care omul poate dobandi deplina stapanire
asupra lui insusi, virtutea care face ca el sa ajunga mai usor scopul pe care si l-a propus sa il
atinga. Scopul cumpatarii crestine nu este gasirea caii celei mai commode si mai putin riscante,
ci castigarea deplina asupra tuturor pornirilor firii umane si prin aceasta usurarea drumului spre
desavarsire, avand continuu ca reper statornic vointa lui Dumnezeu. Daca ne gandim la
teoretizarile cu privire la virtutea cumpatarii in antichitate, vom constata ca nu avem un criteriu
obiectiv. Altceva este cand criteriul obiectiv este repr printr-o realitate istorica, cum este
realitatea revelatiei lui Dumnezeu in forma culminanta in Hristos cel Rastignit si Inviat. Aristotel
a pregatit prin sistemul sau de gandire ceeea ce ulterior urma sa fie realizat in spatiul crestin.

V.3 Dreptatea

Dreptatea. Despre ea se vorbeste inca din sec VI i.Hr. Aceasta reprezinta totalitatea
virtutilor. Notiunea de dreptate vine de la zeita Dike, fiica lui Zeus si a lui Thetis, sora dupa tata
cu Atena, zeita intelepciunii. Dreptatea nu trebuie infaptuita niciodata separat de intelepciune.
Despre dreptate vor vorbi toti filozofii antici.

29
 Dupa Platon este o virtute speciala, ea asigura armonia dintre membrii unei societati si
intre partile componente ale omului (Republica). De ex: toate virutile trebuie raportate la
dreptate. Pana si cumpatarea pe care trebuie sa o arate negustorii este cumpatare doar cand e
raportata la dreptate.
Dupa Aristotel, dreptatea este un bun instraint deoarece nu se refera la cel care o
realizeaza, ci la o alta persoana, sau alta realitate. Prin aceasta, el aduce o noutate pentru ca el e
primul care leaga dreptatea de existenta altei persone. Noi nu putem indeplini virtutea dreptatii,
exluzand pe cel fata de care dreptatea mea trebuie sa se manifeste. Aristotel scoate in evidenta
necesitatea existentei altcuiva fata de care se indeplineste virtutea. Ch. Yannaras spunea ca
„omul are centrul de greutate in afara lui (in Dumnezeu si aproapele), aceasta il defineste pe om
ca fiinta dialogala. Daca omul nu are aceasta constiinta devine un individualist, fara sa tina
cont de altcineva”.
Dreptatea, ca virtute crestina se fundamenteaza pe realitatea obiectiva a lui Dumnezeu si
pe dreptatea lui Dumnezeu care se exprima in iubire si in sfintenia acestuia. Dumnezeu nu are
nimic de a face cu starea nedreapta, necuvenita, in care omul a ajuns prin pacatul stramosesc si in
care ajunge de fiecare data prin pacatele personale. Noi suntem dependenti de ceea ce infaptuim;
obisnuinta este a doua natura. Potrivit traditiei iudeo-crestine, dreptatea omului se raporteaza la
dreptatea lui Dumnezeu. Dupa Sfantul Botez, omul este restabilit intr-o stare de dreptate in fata
lui Dumnezeu, prin har. Aceasta presupune restabilirea intr-o stare corecta, adecvanta mentinerii
raporturilor drepte cu Dumnezeu. Este si momentul in care pentru fiecare om incepe raportarea
din ce in ce mai libera si constienta la randuiala lui Dumnezeu.
Stapanul Legii e Mantuitorul Hirostos intru dreptate (Romani 10,4), adica Hristos este
finalitatea dreptatii in care se descopera deplinatatea dumnezeirii. Prin urmare, virtutea dreptatii
nu are doar un caracter omenesc, precum gandeau sofistii, care considearau ca omul este masura
tuturor lucrurilor, nici nu se structureaza metafizic, impersonal, cum e in filozofia antica, ci se
fundamenteaza in mod concret pe Dumnezeu cel drept. In V.T dreptatea era o stare sociala, dar o
stare sociala garantata de constiinta faptului ca Iahve este Cel drept. Dumnezeu era considerat
Sfantul lui Israel, iar proorocul Osea considera ca Iahve e sfant pentru ca este drept (Osea 11,9).
Mantuitorul Hristos este dreptatea ipostaziata, este Noul Adam in care se integreaza de
fiecare data fiecare om care il accepta. Criteriul si masura virtutii dreptatii este Hristos. Sf. Pavel
spune ca El este dreptatea lui Dumnezeu (ICorinteni 1,30). Evanghelia este descoperirea dreptatii

30
lui Dumnezeu. In aceasta dreptate specifica lui Dmnezeu se vede interventia iubitoare a lui
Dumnezeu. A cultiva dreptatea nu inseamna a distribui binele in mod echitabil, ci a face ca in
activitatile omului sa se intrevada iubirea de oameni a lui Dumnezeu dupa modelul filantropiei
divine. Toate formele de iubire sunt forme de integrare in iubirea lui Hristos. Daca Hristos e
dreptatea deplina, dreptatea se implineste prin raportare la Hristos. Deci, culmea dreptatii se va
afla in sfintenie si iubire, dar pentru sfintenie si iubire este nevoie de intelegerea reala a rostului
nostru in organismal Bisericii. Desigur, pentru sfintenie este nevoie de harul divin. In felul
acesta, dreptatea nu va fi numai deprinderea cu corectitudinea morala sau cu raporturile
echitabile, ci si puterea prin care confirmam ca suntem sub harul lui Dumnezeu sau confirmarea
faptului ca avem acest har. In felul acesta, putem actiona in calitate de fiinte sociale, puteam
actiona spre celalalt (Aristotel). Deci, dreptatea crestina inteleasa ca integrare in sfintenia lui
Dumnezeu nu exclude dreptatea sociala. Ea presupune dreptatea sociala pentru ca e legata de
iubire. Ea aduce un amendament important, in aceea ca ea trebuie sa vizeze de fiecare data
sfintenia. Ea e legata de infaptuirea bineului autentic, ea va aduce armonia intre oameni, prin
aceea ca ea impune sau recomanda totdeauna biruirea raului prin bine (Romani 12,21).
Dreptatea, in calitate de virtute, nu se identifica cu entitatea, ci mai degraba cu relatiile
comunionale cu Dumnezeu si cu semenii, determinate de armonia interioara a fiecarui om.
Pentru acest motiv dreptatea este unita intotdeauna cu mila, cu forma de aplicare a iubirii. In
Biserica dreptatea se aplica uneori cu progamat, prin organizare, dar Biserica cultiva de fiecare
data implinirea spontana a dreptatii. In Biserca nu de putine ori dreptatea este implinita cu
pogoraminte. Pentru acest motiv, exista termenul de „canon”, dar exista si pogoramantul in care
dreptatea legista sau legislativa poate sa fie prin fertilizarea ei cu iubirea.
Fata de dreptate putem pacatui in cateva forme: prin iubirea dezordonata fata de orice
(rude, personae, prieteni, tara, confesiune). In aceste cazuri sufletul este intunecat si nu este
iluminat de iubire. Fata de dreptate putem sa pacatuim prin obiceiul de a face mici nedreptati.
Aceste mici nedreptati realizate frecvent sunt precum praful pus pe haina. Oamenii slabi si
indecisi, in ciuda iubirii pentru dreptate vor fi pusi in situatia nu de putine ori sa actioneze
nedrept, sau sa nu actioneze in niciun fel, in situatia in care ar putea actiona drept. In acelasi timp
se aplica dreptatea numai celor care nu sunt de temut, care sunt mai slabi si in felul acesta
considera ca implinesc dreptatea.

31
 Dreptatea ca fapt social nu va fi posibila fara dreptatea dintre om si Dumnezeu si nu se va
mai putea manifesta din partea unei anumite persoane daca aceasta persoana nu se cazneste ca
starile spiritului sa se gaseasca in armonie cu cele ale trupului.
Virtutea dreptatii nu este capacitatea noastra de a da fiecaruia ce i se cuvine, nu este doar
capacitatea de a fi echitabili fata de ceilalti. Criteriul dreptatii este Dumnezeu. A infaputi
dreptatea inseamna a intra in raporturi drepte cu Dumnezeu si cu semenii. Aceasta presupune un
proces de indreptare. In NT „dikeosimi”- dreptate. Exista o dreptate ca etalon care e dreptatea lui
Dumnezeu si dreptatea ca postulat a societatii. Dar mersul in perspectiva a ceea ce noi intelegem
prin dreptate, ce presupune un proces, este procesul de indreptare. Daca dreptatea presupune
restabilirea noastra in raport cu Dumnezeu si semenii, aceasta porneste de la modul in care am
fost indreptati de Dumnezeu insusi stiind ca orice initiativa a noastra precedata de Domnul
Hristos este dreptatea noastra.
Pe de o parte, Dumnezeu e etalonul dreptatii dar in mod foarte concret, palpabil, etalonul,
modelul si Cel Care ne da puterea sa ne indreptam, ramane Hristos Mantuitorul prin invatatura
daruita, prin speranta pe care o avem in El si prin puterea prin care ne-o confera prin harul
Duhului Sfant. Dreptatea si mai precis indreptarea , ca virtute crestina, inseamna urmarea lui
Hristos. Orice incercare de a restabili dreptatea in afara de Hristos, este doar o incercare care se
refera la dreptatea lumii.
Inteleasa dreptatea ca urmare a lui Hristos, va fi practicata impreuna cu mila/iubirea
crestina. Astfel, dreptatea nu scade, nu este diminuata , ci este imbogatita. Mila ajuta dreptatea sa
se implineasca mai bine.
Dreptatea poate fi corupta prin urmatoarele situatii:
- iubirea dezordonata fata de orice: bani, rude, anumite persoane, preieteni, tara, grupul
din care facem parte. In asemenea situatii, sufletul este intunecat si nu este iluminat de iubire.
- obiceiul frecvent de a comite mici nedreptati. Prin acest mod de comportare, se pierde
sensibilitatea pentru corectitudine. Aceste mici nedreptati comise, se aseamana cu praful care se
pune pe haine, incat se va ajunge la situatia incat , avand hainele murdare sa nu ne mai temem
nici de noroi.
- oamenii slabi si indoielnici pot pacatui fata de dreptate, fata de ceea ce inseamna
dreptatea ca virute. Acestia vor ceda usor in fata celor care intra in fata, cedeaza in fata

32
superiorilor, lingusitorilor, pentru ca nu vor sa aiba dificultati. In acelasi timp, ei vor aplica
dreptatea numai celor care nu sunt de demult, care sunt saraci si slabi.
Dreptatea sociala este un fapt, acolo unde exista sau este o lipsa acolo unde nu exista;
este o cerinta. Nu putem spune ca suntem drepti sau ca ne gasim intr-un proces de indreptare
personala facand abstractie de societatea in care traim. Omul este o fiinta sociala. Crestinul, in
orice conditii s-ar gasi, avandu-L ca reper pe Hristos, trebuie sa fie unul care implineste dreptatea
nu numai in El, ci si cu semenii. Dreptatea sociala nu va fi niciodata posibila daca ea nu va
incepe cu noi insine (fiecare in parte), daca ea nu va fi acordata fiecarui om, in conformitate cu
scopul final al notiunii de dreptate.
Dreptatea ca fapt social, nu va fi posiblia asadar fara raporturi drepte cu Dumnezeu si cu
semenii din imediata noastra apropiere. Si nu se va putea manifesta in membrele societatii decat
in masura in care acestia opteaza pentru ideea ca se gasesc ei insisi intr-un proces de indreptare si
cauta aceasta indreptare. Dreptatea este o virtute care il intereseaza pe fiecare om in parte, dar
este o virtute care are reverberatii in societate. Nu poti infaptui dreptea intr-o societate in care
mentalitatea este aceea de a fura.

V.4. Barbatia-Abnegatia-Marinimia

In gr. aceasta virtute se numeste „andria” - barbat. In vocabularul N.T si V.T nu gasim
aceasta virtute formulata cu acest termen. Paznicii cetatii, soldatii erau cei care trebuia sa dea
dovada de forta si marinimie. Primii crestini, cunoscand intreaga incarcatura a filosofiei antice cu
privire la virtutea barbatiei, vedeau barbatia in fermitatea in fata mortii in perioada persecutiilor.
Asadar fiind, confrutati zilnic cu persecutiile si cu moartea, isi afirmau curajul si eroismul crestin
cu constiinta ca se comportau ca ostasi fideli in oastea lui Hristos.
Barbatia a fost incadrata intre virtutile crestine si datorita rezistentei cu care membrii
Bisericii s-au aflat si se afla atunci cand sunt pusi in diverse primejdii. Primejdiile nu sunt si nu
erau neaparat de ordin exterior. Pr Arsenie Papacioc spune ca „Hristos nu are nevoie de
natafleti, ci de eroi”. Exista deci un eroism care se manifesta formal in viata fiecarui crestin, dar
exista si un eroism pe care fiecare si-l afirma in functie de idealul pentru care a optat, impotriva
anumitor stari de spirit, ispite, care ii apar in fata.
Barbatia deci, se afirma ca fermitate in marturisirea credintei si in sustinerea acestei
credinte printr-un mod adecvat cu ceea ce credem. Fermitatea este semnul dispozitiei interioare

33
pe care cineva o are in a infrunta orice tip de primejdie care i-ar schimba calitatea pe care o
detine. Despre Mantuitorul Hristos se spune ca atunci cand s`au implinit zilele Sale, S-a hotarat
sa mearga la Ierusalim (Luca 19). Adica Si-a facut ferm chipul, ca sa mearga la Ierusalim. Daca
in V.T erau oameni viteji, in crestinism virtutii acesteia I s-a dat o importanta deosebita
plecandu-se de la acea idee de barbatie a oamenilor viteji. Barbatia era prima intre virtutile
cardinale in primele secole crestine. Dar barbatia crestina nu este sinonima cu curajul natural din
razboaie sau alte situatii.
Barbatia il intareste pe om prin efortul de a ajunge sa isi implineasca responsabilitatile
crestine. Vazuta in felul acesta, ea este foarte importanta incat putem spune ca ea poate fi vazuta
si drept calitatea omului intreprinzator in tot ceea ce inseamna efort creator de a trai crestineste in
societate. Crestinismul nu este o religie defedista(?) ci una dinamica. Pentru viata sociala pe care
crestinismul nu o ignora, este absolut necesar ca omul sa fie intreprinzator. Societatea nu poate
exista fara oameni marinimosi. Barbatia, exprima acest dinamism moral prin care ne opunem
descurajarii, de orice tip ar fi aceasta. Deci, morala este asadar disciplina care il indeamna pe om
sa faca ceea ce trebuie iar nu ceea ce nu trebuie, dar ea are si responsabilitatea de a aminti
crestinului ca el nu se poate implini decat actionand si activand in biserica. Crestinismul este
organ viu.
Barbatia este pe de o parte puterea de retinere de la faptele rele, prin care ne
autodisciplinam diversele trebuinte ale sinelui sau anumite aspiratii nepermise dpdv al moralei
individuale si sociale, iar pe de alta parte este si virtutea omului intreprinzator (creator), omul
care cauta diverse posibilitati ale binelui in Biserica. De aceasta virtute, barbatia inteleasa ca
marinimie, depinde calitatea existentei fiecaruia dintre noi, dat fiind faptul ca a te darui lui
Dumnezeu, nu inseamna pasivitate, lipsa de actiune in numele contemplatiei. Dimpotriva, ea
inseamna utilizarea harului lui Dumnezeu, pentru a realiza fapte bune spre slava lui
Dumnezeu si spre mantuirea proprie.
Barbatia sta la baza generozitatii, il pregateste pe crestin sa nu dispere, cand se poat
inhiba. Mantuitorul nu ii lauda pe cei care sunt marunti la suflet, il cearta pe cel care a ingropat
talantul. Prin barbatie, sunt stimulati sa faca binele cei care risca sa devina inactivi de teama de a
nu pacatui sau de a nu reactiona raul. A nu face rau, nu este suficient pentru a ramane drept,
deoarece noi putem pacatui neimplinind binele pe care ar trebui sa il implinim. Fata de barbatie
putem pacatui prin descurajare sau ambitii exagerate. Barbatia are rolul, asadar, de a ne feri de

34
descurajare, dar si pe acela de a modera ambitiile. Pacatuim in egala masura fata de barbatia
crestina prin arivism, mandrie si slava desarata. Remediul impotriva acestor riscuri vor fi
smerenia si cumpatarea.
Smerenia, ca moderare a dinamismului vital nu este catusi de putin impotriva spiritului
intreprinzator, dar incearca sa ii ofere acestuia adevarata masura. In ceea ce priveste cultivarea
virtutilor, Biserica nu a ignorat si nu a neglijat contributia deosebita cu care a venit lumea si unde
a fost introdus mesajul crestin. Calitatea deosebita pe care o presupune virtutea in crestinism,
este data de harul dumnezeiesc, indispensabil in procesul desavarsirii si de perspectiva pe care
crestinismul o da vietii virtuoase. Acestea sunt cele 2 motive fundamentale, pentru care virtutea
crestina este superioara tuturor formelor de virtute pe care crestinismul le-a gasit in procesul de
raspandire in gandirea greco-romana. Imparatia lui Dumnezeu nu se dobandeste doar prin fortele
proprii omenesti. Pana nu intervine Dumnezeu sa fertilizeze toate eforturile noastre in vederea
accesului in Imparatia Lui, desavarsirea si mantuirea nu sunt posibile.
Obiectivul crestin este Imparatia lui Dumnezeu este clar ca nu putem accede la ea fara
har si fara Hristos, fara participarea la tot ceea ce ne ofera Dumnezeu in Biserica. Prin virtutea
ramasa la nivelul performantelor noastre naturale, nu putem accede. De aceea, refuzul harului
care ni se da in Biserica prin Sfintele Taine si pretentia de a fi virtuos fara har, inseamna
asumarea riscului de a ramane cu performantele noastre cu tot inauntrul naturii. Moralistii
numesc aceste virtuti din afara crestinismului, virtuti nedepline sau manifestari morale dar nu
virtuti. Le putem recunoaste asadar calitatea de performante omenesti dar care nu ne fac sa
primim harul lui Dumnezeu absolut necesar indreptarii/inteleptirii. Putem prin cultivarea mintii
sa devenim persoane rationale, sa confirmam faptul ca suntem fiinte inteligente si putem procesa
informatiile pe care le primim, dar sigur ca fara harul dumnezeiesc nu avem acces la Imparatie.

VI. Virtutile teologale (crestine)

Virtutile teologale sunt absolut necesare dat fiind faptul ca viata crestina este o viata de
comuniune cu Dumnezeu fundamentata pe credinta si dusa in iubire fata de Dumnezeu si fata de
semeni, intelegand prin conceptul de semeni pana si pe dusmani; viata care este legata de
nadejdea pe realitatile viitoare pe care ni le-a promis Dumnezeu. Esentialul vietii noastre se
gaseste in credinta , nadejde,, dragoste (ICorinteni 13). Traditia crestina le-a numit virtuti

35
crestine, despre care nu s-a vorbit in Antichitate. Atunci se vorbea despre eros si altele. Erosul
divin, N. Cabasila „omanikos eros”- iubirea nebuna a lui Dumnezeu. Erosul dumnezeiesc nu se
confunda cu erotica moderna.
Aceste 3 virtuti se gasesc intr-o deosebita unitate intre ele, pentru ca de fapt toate 3 si
fiecare in felul sau, dau o anumita calitate/exelenta crestinului, anume aceea de a fi fiu al lui
Dumnezeu. Fiecare virtute teologala este complementara celorlalte doua. Daca Sf. Pavel ar fi
gasit un cuvant potrivit pentru toate 3, nu le-ar mai fi enumerat separat. Dintre cele 3 , iubirea
este in centrul lor. Aceasta pentru ca toate 3 urmaresc sa puna in lucrare calitatea crestinului de a
fi prin excelenta si sub toate aspectele om virtuos, puternic in infaptuirea functiei pe care o are in
calitate de madular viu in trupul mistic al lui Hristos. Pe de alta parte, iubirea va ramane si atunci
cand celelalte 2 vor disparea.

VI.1.Credinta

Credinta este cea care ilumineaza mintea crestinului spre a-l face pe acesta sa se simta
intr`o stare de fidelitate fata de Hristos. Sfantul Pavel, spune „caci daca vei marturisi cu gura ta
ca Iisus este Dumnezeu si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat din morti, te vei mantui.
Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire”. Sf. Pavel, ca
un semit ce era, socotea ca omul gandeste cu inima (cum socoteau egiptenii). Grecul spune ca
omul gandeste cu mintea. Prin urmare, afirmand ca omul crede cu inima, Sf. Pavel se refera la
partea cea mai intima a fiintei umane. Credinta deci, nu este starea de spirit in care ne dam cu
parerea; expresia caci cu inima se crede spre dreptate, in perspectiva indreptarii. Noi nu credem
in Dumnezeu fara o perspectiva, doar pentru ca „asa da bine”.
Credinta marcheaza momentul incredintarii libere a omului in mainile lui Dumnezeu. Ea
prezinta intalnirea cu Hristos sau mai bine zis efectul acesteia. Nadejdea vine din cea mai
fundamentala miscare a vointei. Ea presupune credinta in procesul de descoperire a lui
Dumnezeu. Virtutea iubirii implineste credinta si nadejdea. Sunt virtuti embrionale.
Sf. Pavel in Epistola catre Evrei, este cel care da o definitie foarte importanta credintei:
„Credinta este incredintarea de cele nadajduite, dovedirea lucrurilor nevazute” (Evrei 11,1).
Credinta este fundamental si substanta celor nadajduite. „Ipostasis” - substanta. Prin sec IV- se
intelege „persoana”. Credinta este dovedirea celor ce nu se vad, dar sunt promise. Este universul
in care cel care crede, este lansat, este pus de Dumnezeu insusi. Credinta in Cineva care poate fi

36
nadajduit. Nu toate starile de credinta sunt virtute. Credinta este expresia unei convingeri ferme
pentru ca se bazeaza pe cuvantul lui Dumnezeu, care da omului dovezi/ semne care constituie tot
atatea argumente, care il fac pe om sa intre intr-un raport de fidelitate cu Dumnezeu, sa isi dea
adeziunea la ceea ce ii comunica si sa aiba incredere in ceea ce Dumnezeu ii promite. Latinii
faceau distinctie intre inchipuire si credinta.
Virtutea credintei da consistenta sperantei/nadejdii. Credinta si nadejdea sunt asadar
inseparabile si se conditioneaza reciproc. Credinta se refera la Dumnezeul cel nevazut, la
Cuvantul Lui si promisiunile Lui. Acolo unde este perceput glasul Lui Dumnezeu, se instaleaza o
certitudine care respinge orice indoiala , in sensul ca aatunci cand ai de a face cu o asemenea
intalnire, nu mai poti fi ceea ce ai fost mai devreme.
In tot timpul intalnirii cu Dumnezeu, conform naturii ei, credinta este o putere care il
face pe crestin capabil sa lase ca viata lui sa fie hotarata si marcata de promisiunile lui
Dumnezeu. Iata de ce credinta este atat de mult legata de nadejde. Cand ne gandim la
complexitatea a ceea ce noi numim credinta, aceasta nu este doar acceptarea teoretica a unui
cuantum de invataturi dogmatice si morale, ci adeziunea personala fata de cineva care este
recunoasterea acelui ceva fara de care nu poti trai. Credinta crestina nu este o stare de spirit
data de raportul pe care l-ar avea un subiect (omul), cu un obiect (Dumnezeu), ci ea se cultiva
intre 2 persoane.
Credinta crestina consta in implinirea adevarului care se arata in descoperirea lui
Dumnezeu la nivelul cel mai inalt care se arata in Hristos si care reprezinta descoperirea
culminanta a lui Dumnezeu. Credinta este si modalitatea prin care noi avem acces la cunoasterea
tainelor dumnezeiesti. Ea nu se realizeaza doar prin eforturile si puterile noastre naturale.
Credinta nu poate fi dovedita nici doar prin constrangerea rationala. Argumentele acestea ne pot
da doar sugestii. Credinta nu este nici rodul intuitiei naturale, deductiei logice, dar nici nu le
exclude pe acestea. Credinta nu este nici produsul unei stiinte cu referire la Dumnezeu. Intalnirea
cu Dumnezeu este momentul in care primim informatii despre Tainele Sale si harul Sau divin.
Daca virtutea credintei se constituie in aceasta intalnire intre subiecti, intre persoane, trebuie sa
precizam faptul ca persoanele nu cunosc/nu se cunosc decat intr-un demers mutual al uneia spre
cealalta. Asa cum spunem ca Dumnezeu a vrut sa fie cunoscut de catre om, iar omul la randul lui
se deschide actiunii prin care se lasa sau se vrea cunoscut. Deci, doua sunt modalitatile pentru
care Dumnezeu a optat incat omul sa se gaseasca in situatia de a-si insusi virtutea credintei.

37
 Asadar, cuvintele lui Dumnezeu, distincte de cuvantul ipostatic, au valoare de mesaj catre
oameni, dat fiind faptul ca Dumnezeu a dat omului capacitatea de a fi purtator de logos/ratiune,
el intra in dialog cu rationalitatea lumii. Aceasata forma de dialog ne sugereaza Tainele lui
Dumnezeu. Alta modalitate este cea prin care Dumnezeu ne descopera Tainele Sale, anume prin
revelatia supranaturala.
Prin revelatia supranaturala, Dumnezeu ne descopera o serie de Taine, la care n-am fi
putut ajunge prin capacitatile noastre naturale, ne descopera planurile Sale, cu privire la noi si la
lume, ne da sansa sa ne adancim in cunoasterea Tainelor Sale de asa maniera incat sa Il credem
si sa ne incredintam Lui. Nivelul de credinta pe care ni-l sugereaza descoperirea lui Dumnezeu
prin intermediul naturii, nu ne indreptateste ca acea credinta este virtute, ci numai credinta in
care Il simtim pe Dumnezeu ca partener al nostru intr-un dialog in care primim efectiv ceva din
partea Lui. Si cum revelatia lui Dumnezeu s-a facut prin Cuvant-Logos, si niciodata El nu
lucreaza separat de Duhul , reiese ca in dialogul cu Dumnezeu, primim si Duhul Lui, care ne face
cum spune Sf. Pavel, sa I ne adresam Lui cu un cuvant foarte familiar omului ~tata~, incat putem
afirma ca virtutea credintei se constituie in acest dialog in care primim puterea/harul Duhului
Sfant, credinta depaseste nivelul de stare psihologica a omului determinata de mediul in care
traim si devine virtute/putere, care schimba viata celui care crede.
In acest fel, omul devine interlocutor al lui Dumnezeu, devine credincios practicant in
sensul ca virtutea credintei sau credinta lui va fi fidelitate fata de cel care il solicita, adeziune la
ceea ce Dumnezeu ii comunica, incredere in ceea ce Dumnezeu ii fagaduieste. Credinta este
asdar, fidelitate, adeziune si incredere. Nu este datul cu parerea cu privire la cineva si ceva.
Credinta ca virtute, departe de a se limita la dispozitia favorabila a spiritului uman fata de
anumite adevaruri superioare, este credinta ca act de a crede. Este starea de spirit si starea de a
crede intr-un proces de a crede. Trebuie sa ne gasim intr-un act continuu de a crede. Cand
spunem act de a crede, ne referim la starea de spirit voita, acceptata si cu perspectiva, adica o
stare de spirit care are motive serioase date de evidente de fapte concrete imposibil de
demonstrat rational in intimitatea lor sau ceea ce constituie aceste argumente concrete.
Credinta virtute este o atitudine pe care omul a luato deja fata de o anumita realitate, pe
care are capacitatea de a o pune intr-un act de credinta, in actul de a crede care presupune si un
anumit tip de viata conform cu cel pe care l-a crezut, cu ceea ce a crezut si cu ceea ce s-a
incredintat din cele promise.

38
 VI.1.1.Structura psihologica a credintei

Ne referim la cele 3 functii ale sufletului si rolul lor in cadrul constituirii virtutii credintei.
In ce masura credinta presupune capacitatea intelectuala a omului? Putem afirma ca:

a) credinta este o iluminare cu totul speciala a mintii omenesti.

Deci este o stare de spirit, constienta, in care ne angajam. Starea constienta depaseste
starea de spirit. Aceasta stare de constiinta nu se reproduce numai prin efortul ratiunii naturale
sau al abilitatii rationamentelor noastre, ci in mod special, se produce datorita solicitarilor cu
totul speciale pe care Dumnezeu le face omului. Mantuitorul Hristos atrage atentia ucenicilor ca
Trupul si Sangele nu sunt suficiente pentru actul de a crede (Mt 16,16). Iata saltul pe care il are
dialogul cu Dumnezeu; il facem la starea de spirit. De aceea Dumnezeu face sa straluceasca in
noi lumina fetei Sale, in persoana lui Hristos (IICor 4,6 - prosopon). Deci, cel care crede in
Dumnezeu prin Hristos, care este chipul nevazutului Dumnezeu, nu face doar fundamentandu-se
doar pe forta mintii sale, ci are in actul de a crede si puterea Duhului lui Dumnezeu (ICor 12,3).
Facand aceste referiri la N.T, nu vrem sa sugeram ideea ca acceptand credinta va trebui
sa respingem forta ratiunii, sa suspendam capacitatile rationale cu care suntem inzestrati.
Credinta potenteaza personalitatea fara sa ne rapeasca ceva. Orice om care crede, simte ca
posibilitatile mintii sale sunt largite prin capacitatea de a crede. Daca in credinta, crestinul isi da
adeziunea la adevarurile de credinta, o face pentru ca el are o intelegere superioara a acestor
adevaruri, pentru ca are toate motivele justificate psihologic si rational sa creada. In credinta,
ratiunea se autodepaseste, ea nu este negata, ci este condusa spre adevaruri superioare, incat se
implineste si se desavarseste.

b) credinta ca virtute nu se substituie ratiunii, dimpotriva, ratiunea devine ceva mai

mult, nu ceva mai putin.

Ratiunea ajunge in situatia sa asigure baza rationala a credintei si sa aprofundeze bogatia

datului revelat traind in biserica. Credinta nu va reduce tainele datului revelat la principiile
ratiunii logice, ci receptand datul revelat cu mintea, omul credincios va face ca logica sa capete
lumini si posibilitati noi, datorita harului care este activ in revelatie si datorita mintii lui Hristos
impropriata de cel care recepteaza invatatura „cuvintele Mele sunt Duh si viata” (Ioan 6, 63).

39
 Credinta face ca logica omeneasca sa patrunda in lumina dumnezeiasca , cea care face
referire la insasi fiinta lui Dumnezeu, dand sensul universului si existentei umane. Credinta ofera
o inflorire si o aprofundare aparte propriei noastre puteri de intelegere a realitatii in care existam,
prin participarea la harul dumnezeiesc si improprierea lui. Pentru acest motiv, crestinul se
intoarce spre adevarata lumina, care il va ilumina pe om, acceptand revelatia si traind dupa
exigentele acesteia.
Deci, credinta, departe de a fi o situatie in care nu ne intereseaza uzul ratiunii, ea exprima
adeziunea mintii la toate cuvintele la toate faptele mantuitoare ale lui Dumnezeu, la toate
adevarurile pe care El ni le-a revelat. Dar o credinta, ramasa doar la nivelul unei minti deja
imbogatite, unei ratiuni deja iluminate prin ceea ce ea a receptat, ramane o credinta moarta daca
inima si vointa nu participa la ceea ce dpdv mental. Este starea de spirit pe care o avem noi,
‘profesionistii credintei’. Noi avem idee despre Dumnezeu si nu credinta in Dumnezeu.

c) Credinta ca optiune morala trebuie sa atinga inima si vointa.

Credinta este iluminarea spiritului si mintii dar nu ramane doar aici. Credinta este acea
stare existentiala prin care se primesc si se tin ca adevarate, cele intelese in diverseele forme ale
dialogului stabilit intre Dumnezeu si om; in care se tin ca adevarate cele descoperite de
Dumnezeu in cadrul acestui dialog si propovaduite de Biserica. Credinta este produsul unor acte
libere. In actul credintei omul nu este constrans de har, nici de evenimentele in care Dumnezeu
se descopera si cu atat mai putin de argumentele pe care mintea i le pune la dispozitie. Revelatia
lui Dumnezeu ofera lumini noi mintii, intr-o solicitare iubitoare. Harul nu sileste si nu siluieste
personalitatea care in mod voit il poate si refuza. „Cel care vrea sa creada , numai acela crede”-
Fericitul Augustin. In credinta, omul raporteaza cele crezute la propria lui personalitate printr-
un act liber si in acest fel ele pot sa ii schimbe viata, dupa cum poate oricand sa refuze cele
crezute sau sa nu creada cele oferite spre credinta, printr-o deturnare/deviere a puterii de judecata
de la evidenta ratiunilor de a crede.
Omul poate aduce obiectii de tot felul ca sa nu creada, asa cum uneori nu are nevoie de
prea multe argumente ca sa creada. Credinta se poate constitui intr-o nisha culturala care
inseamna viata familiala, mediu favorabil credintei, asa cum se poate constitui in momente foarte
spontane. Exita pentru fiecare om un drum al Damascului!!!

40
 De ce refuza omul sa creada? Datorita faptului ca virtutea credintei presupune un larg
concurs al capacitatii omului de determinare. Omul trebuie sa raporteze adevarurile la viata lui,
schimbandu-se in momentul in care observa ca adevarurile evanghelice i se potrivesc. Omul de
credinta se raporteaza continuu la Dumnezeu, avand contact cu infinitul. Omul de multe ori, desi
are dovezile rationale de a crede, ramane un om necredincios datorita exigentelor credintei pe
care el le refuza. Cel care accepta adevarul revelatiei trebuie sa iubeasca binele si sa-l
implineasca. Aici este vorba de o bunatate a cuiva, nu de un bine a-personal. Apostolii au murit
nu pentru o idee , ci pentru o persoana. Omul credincios trebuie sa caute si sa implineasca binele
nu ca pe o idee, ci ca un bine intruchipat intr-o persoana. Daca aceasta persoana iti este
indiferenta si credinta ta este indiferenta si nu e virtute .
Credinta asadar nu este doar acceptarea unor adevaruri teoretice, ci si trairea in
conformitate cu aceste adevarari. Omul credincios trebuie sa isi construiasca intreaga viata pe
aceste adevaruri, cu privire la care afirma ca le crede. Lucrul acesta nu il va face decat in urma
unor adevaruri morale. Acceptarea doctrinei Bisericii inseamna angajarea pe un anumit drum
specific crestinului, inseamna a tine ca adevarat ceea ce spune Dumnezeu, sa accepti
descoperirea lui Dummnezeu in ceea ce priveste propriile noastre vieti si vocatiile lor. Luand in
consideratie acestea, putem spune ca virtutea credintei nu este nici acceptarea cu superficialitate
a vreunui cuantum de adevaruri teoretice, nici satisfactia intelectuala pe care o da teoretizarea pe
marginea datului revelat. Ci cea mai hotaratoare optiune morala a omului in fata intalnirii cu
Dumnezeu cel viu, prin intermediul datului revelat (pe cale naturala sau pe cale extraordinara).
Daca omul refuza credinta, o face pentru ca starea lui morala este deficienta si el se complace. O
face din mandrie (refuza). Acesta este motivul pentru care unii nu admit datele revelatiei lui
Dumnezeu oferite prin actul credintei, omul mandru nu crede pentru ca nu vrea sa fie in
dependenta de Dumnezeu si nici nu vrea sa traiasca dupa cuvantul Sau. Lucrul acesta il spune
Mantuitorul: „cum puteti crede voi care va scoateti slava unii de la altii si nu va interesati de
slava care vine numai de la Dumnezeu” (Ioan 5, 44).
Acceptand asdar cuvantul lui Dumnezeu in contextul aparte cu care el este rostit, omul
inceteaza sa se mai inchida in el insusi si sa se baze exclusiv pe propriile sale puteri. Recunoaste
ca in ceea ce priveste vocatia sa, are nevoie sa mearga pe urmele cuiva, sa fie precedat de cineva,
sa fie iluminat de cineva si aceste conditii nu le poate implini decat Dumnezeu in Revelatia Sa si
lucrarea Lui purtatoare de grija.

41
 Credinta este o optiune morala care se construieste (Mc 1, 14-15). Aceasta optiune
include si acceptarea unei vieti potrivit exigentelor datului revelat, deschizandu-ne o cale,
aratandu-ne o directie si faptul ca Dumnezeu ne este Calauza si trebuie sa Il urmam: „Veniti la
Mine toti cei osteniti si impovarati” (Mt 11, 28-30; Mc 8, 35; Mt 6, 24). Credinta in Hristos
Dumnezeu se manifesta prin gesturi si atitudini, vedem urmarile minunilor savarsite de
Mantuitorul, femeia cu scurgere de sange, samarineanul lepros. Adevarul credintei imbraca
intotdeauna haina personala. Asentimentul dat revelatiei este insotit de cel al credintei purtate de
persoana ghidata de Hristos.
Credinta, nefiind numai cunoastere teoretica este determinare a vietii a celui care crede.
Incat credinta este produsul libertatii de alegere, pe care Mantuitorul o exprima prin glasul lui
Ioan din Apocalipsa: „Stau la usa si bat”. Cunoasterea adevarului si a binelui se interactioneaza
in viata credincioasa. Daca oamenii refuza adevarurile de credinta, o fac pentru ca ei refuza
trairea dupa exigentele binelui moral, refuzand binele propus de Dumnezeu in adevarul revelat.

d) credinta si viata afectiva. In actul credintei, mintea si vointa sunt atat de legate
reciproc incat trebuie admisa o mediere a vointei pana si la accesul lumint al
adevarurilor revelate.

Credinta presupune si o sensibilizare aparte fata de adevarurile revelate. Prin iubirea Lui,
lipsa de pacat si smerenia Lui avem cel mai bun exemplu de Bine. Iubirea binelui nu presupune
alegerea intre bine si rau, ci existand in calitate de credinta, virtutea credintei presupune ca omul
a optat deja pentru bine, recunoscandu-l. Nimeni nu crede daca nu vrea si daca nu iubeste acest
bine. Credinta vine din revelatia dumnezeiasca dar si dintr-o iradiere a senzibilitatii omului, pe
de o parte in momentul intalnirii cu datul revelat si mai ales din momentul in care i se
incredinteaza harul dumnezeiesc.
Omul trebuie asadar sa iubeasca adevarul revelat, binele revelat, spre a putea crede. Nu
poate face acest lucru daca e mandru, daca pentru el iubirea inseamna numai asteptarea sa fii
acceptat tu si sa nu faci niciun demers in ceea ce inseamna iubirea. Nu este vorba de o iubire
totala, ci de o atentie iubitoare fata de cuvantul lui Dumnezeu care ne-a fost adresat.
Virtutea credinei nu se limiteaza la mintea, vointa si inima omului (Rom 10,10). Credinta
este raspunsul in iubire, dat din iubire, revelatiei pe care din iubire, Dumnezeu a facut-o prin

42
cuvantul Sau, si nu orice cuvant, ci cuvantul intrupat care dinamizeaza adancul din om intr-o
iubire roditoare. Spunand toate acestea, trebuie sa spunem ce nu este virtute in credinta:

- Nu este virtute credinta in care obiectul credintei nu exista, fiind doar o realitate
imaginara. Aceasta este o simpla amagire.
- Nu este virtute credinta sau starea de a crede prin referinta la realitati care nu sunt demne
de credinta. Adica, credinta sau respectul pe care unele persoane il acorda satanei.
Diavolul nu este o realitate care sa merite respect, pretuire, atentie.
- Nu este credinta cea in care ne referim nedemn la realitati vrednice de a fi crezute.
Diavolii cred ca exista Dumnezeu dar se inspaimanta. Modul lor este nedemn de a se
raporta la Dumnezeu, ne arata insa ca ei nu sunt fiinte credincioase.

VI.1.2.Credinta – conditie a mantuirii

Sf. Pavel catre (Romani 3, 28) „omul e indreptat prin credinta”; „eu nu ma rusinez de
Evanghelia lui Hristos care e puterea lui Dumnezeu spre mantuirea oricarui om care crede, caci
dreptatea lui Dumnezeu se descopera in ea din credinta si spre credinta” (Romani 1, 16-17);
„omul se indrepteaza nu prin lege, ci din credinta, dat fiind faptul ca aceasta este adeziunea
intregii credinte la Hristos, care nefiind separata de Duhul Sfant, cel care crede in Hristos (isi
arata fidelitatea fata de cele promise), este renascut de Duhul la viata in Hristos, este infiat de
Fiul prin Tatal incat devine fiu al lui Dumnezeu prin har”.
Credinta este conditia necesara pentru mantuire si in calitate de conditie fundamentala a
mantuirii, ea trebuie sa fie un act liber de acceptare a adevarului revelat si a vietii noi si innoite
care decurge din acest act liber de a crede, de a-ti arata fidelitatea fata de Hristos. Pentru
reintegrarea omului in armonia primordiala, pentru mantuire, avem nevoie de adeziunea la
faptul/evenimentul Hristos. Avem nevoie de credinta in Hristos, in adevarurile pe care El le-a
descoperit, de credinta in persoanele care dau marturie despre Hristos, avem nevoie de adeziune
la tot ceea ce inseamna invatatura lui Hristos pentru viata de acum si pentru cele viitoare.
Aceasta implica intreaga personalitate, nu este doar efectul unei stari mentale pe care o putem
avea zicand „eu cred”. Harul lui Dumnezeu este o investitie pe care Dumnezeu o face in noi, este
un dar care presupune responsabilitati.

43
 Dovada ca avem har si credinta, sunt faptele bune. Sfantul Pavel face diferenta intre lege
si credinta. Mantuirea presupune necesitatea credintei. Cuvintele cu care Mantuitorul si-a inceput
activitatea publica au fost: „timpul s-a apropiat, Imparatia lui Dumnezeu este aproape, pocaiti-
va si credeti Evangheliei” (Mc 1, 14-15) „si tututor celor care l-au primit...” (In 1,12). Hristos
avea sa spuna ucenicilor „caci Tatal insusi ma iubeste...”(In 16,27), „si cel care crede in El nu
este condamnat...”(In 3,18), „Da, aceasta este vointa Tatalui Meu, ca oricine vede pe Fiul si
crede in El, sa aiba viata vesnica si Eu il voi invia in Ziua cea de Apoi”(In 6, 40; In 14, 1-12).
In Revelatia Sa, Dumnezeu ne descopera slava Sa, incat astfel putem sa ne realizam
fericirea in slava Sa, nemincinoasa. Dumnezeu S-a descoperit nu ca noi sa credem in El pur si
simplu ca exista si atat, ci ca, omul, sa Il recunoasca pe Dumnezeu drept ceea ce este, principiu
fundamental al oricarei existente si scopul suprem al existentei umane. Aceasta nu pentru ca
Dumnezeu are nevoie de recunoasterea noastra; Dumnezeu exista si fara acest lucru, ci pur si
simplu pentru faptul ca nu este alta cale decat aceasta, Dumnezeu Insusi.
Marturisind credinta in Dumnezeu, crestinul este inclus in ceea ce marturiseste. Atunci
cand spunem „cred”, nu marturisim doar credinta in anumite adevaruri descoperite de
Dumnezeu, ci pur si simplu faptul ca noi si existenta noastra este legata nedespartit de
Dumnezeu, Cel care ne descopera adevarul. Orice adevar descoperit de Dumnezeu, are menirea
sa ne conduca spre El. Adevarul care ni se descopera in Revelatie, ne sugereaza, ne explica intr-
un anume fel lucrarea lui Dumnezeu care ne-a creat si ne iubeste, ne face partasi la viata Sa si
care ne primeste candva sa fim fericiti in bucuria Lui. Acceptarea Revelatiei dumnezeiesti printr-
un act de credinta inseamna, spune Sf. Vasile cel Mare, „participarea la cel nepieritor si
fericirea omului consta in impartasirea din ce in ce mai abundenta, de prezenta celui
nepieritor”.
De aceea, credinta cu adevarat mantuitoare este cea care angajeaza adancul din noi spre
Hristos, adevarul si viata noastra (In 3,36) si „ prin credinta Hristos locuieste in inimile noastre”
(Efeseni 3,16). Credinta este conditie a botezului asadar „cel care va crede si se va boteza, se a
mantui” (Mc 16,16; Mt 28,19; Evrei 11,6). Nu putem asadar, sa intram in ambianta de har a lui
Dumnezeu, daca nu suntem interlocutorii Lui.
Cand spunem ca e nevoie absoluta de credinta, nu ne referim la orice fel de credinta.
Astazi, este un fenomen general ca oamenii sa creada, dar nici ei nu stiu in ce. Exista „tabietul
credintei”- sa se inchine putin la biserica, sa aprinda lumanari...etc, exista o „alergie la

44
cunoasterea autentica a Adevarului Hristos”. Pornind de la credinta, renastem prin botez. Noua
calitate pe care o primim in Taina Botezului, ne da sansa si posibilitatea sa ne gasim intr-o relatie
dinamica incat actul de fidelitate confirmat fata de Hristos, imi da posibilitatea, sansa, sa traiesc
in aceasta fidelitate si comuniune cu el, indefinit.
Ne intrebam care este rosponsabilitatea celui care crede (faptele credintei)? Credinta ne
da un anumit statut, urmand ca noi sa ramnem in acest statut, avand posibilitatea sa devenim fii
ai lui Dumnezeu. Prin virtutea credintei, avem anumite responsabilitati care ne asigura de fapt un
comportament adecvat exigentelor celui pe care Il credem. Atunci cand vorbim de aceste
exigente nu vrem sa spunem ca exigentele sunt ordine. Dat fiind faptul ca exigenta lui Dumnezeu
nu este altceva decat un act de condescendenta pe care Dumnezeu Si-l permite incat noi sa putem
percepe cceea ce in mod natural nu putem percepe si de aici sa avem sansa sa traim potrivit celor
pe care Dumnezeu ni le comunica in actul Lui de condescendenta.
Dumnezeu, in revelatia sa „se comporta ca mama care gangureste cu copilul, ca acesta
sa o inteleaga” (Sf.Grigorie de Nyssa), deci Dumnezeu se face inteles la nivelul nostru de
intelegere. Exigentele lui Dumnezeu imbraca uneori haina poruncilor: „Lumina sunt poruncile
Tale”, „indreptari sunt poruncile Tale”. Nu trebuie sa percepem poruncile drept ordine care
daca sunt incalcate, intervine mustrarea de la Dumnezeu. Exigentele credintei sunt de fapt
chemari, invitatii, solicitari. (I Ioan 1, 4) - „Dumnezeu vrea ca tot omul sa se mantuiasca si la
cunostinta/recunoasterea adevarului sa ajunga” ( recunoasterea adevarului!!!-epignosis).
De aceea, responsabilitatile crestinului sunt urmatoarele:

- aceea de a cunoaste bine continutul credintei.

Prin credinta avem acces la Tainele lui Dumnezeu si prin ea primim Tainele care ne
lumineaza mintea. Pe masura ce ne adancim in cele descoperite de Dumnezeu si propovaduite de
Biserica, ni se adauga har peste har, ne iluminam mintea, impartasindu-ne de Tainele lui
Dumnezeu; participam din ce in ce mai intens/plenar, la viata de comuniune cu El. Fiind cu
cineva in comuniune, se cade sa il cinstim si sa il onoram prin modul de a vorbi/comporta. A fi
om de credinta nu este un act administrativ! Prin urmare, omul care crede, trebuie sa depuna
toate eforturile sa primeasca tezaurul de credinta transmis de Biserica, iar dupa ce l-a primit
trebuie sa se adanceasca in el. Maturizarea in credinta este posibila printr-o crestere
fireasca/progresiva, in cunoasterea adevarului mantuitor. Aceasta presupune o informare corecta

45
cu privire la cele pe care le-am crezut si o interiorizare a celor crezute si o impropriere a
acestora, in mod corespunzator varstelor vietii si posibilitatilor psihologice de experiere a
cunostintelor religioase de care am avut parte.
Virtutea credintei poate sa creada sau sa se diminueze in masura in care tu te implici in
ea: prin rugaciune zilnica, prin frecventarea slujbelor bisericesti - Cslew Louis. Dat fiind faptul
ca Biserica transmite adevarurile de credinta, ea este si cea care ofera autentica invatatura
mantuitoare si adevaratul mod de credinta autentica. Prin urmare, spre a cunoaste in mod autentic
descoperirea lui Dumnezeu si a crede normal ceea ce trebuie sa fim in Biserica, trebuie sa ai
constiinta ca esti madular viu al Bisericii si sa te comporti ca unul, numai atunci credinciosul se
afla cu trupul si sufletul in lumina lui Hristos. Ce inseamna madular viu in Biserica? Pacatuim
prin cunoasterea superficiala a adevarurilor de cred, prin dezinteresul fata de subtilitatile
credintei, prin mentinerea credintei la nivelul unor rituri si obiceiuri a caror semnificatie de multe
ori nici nu o mai cunoastem, prin nefrecventarea programului liturgic al Bisericii, prin neluarea
in serios a ceea ce Biserica prin slujitorii sai, continua sa invete generatiile de crestini care fac
parte din ea. In egala masura pacatuim fata de credinta prin neluarea in considerare a
responsabilitatii de a fi misionari si propovaduitori ai credintei.

- crestinul trebuie sa implineasca frecvent fapte ale credintei.

Intram in credinta adulta printr-un act de credinta manifestat in mod liber. In cazul
copilului botezat, actul de credinta este facut prin substituire de catre parinti/nasi/comunitatea
ecleziala. Astfel, Biserica ia asupra ei responsabilitatea actului de credinta pe care pruncul nu
are posibilitatea sa il faca la momentul respectiv, dar el are sansa sa creasca in atmosfera de
credinta pusa la dispozitie de familie/comunitate.
Hristos S-a substituit lumii, jertfindu-se si inviind pentru ca nu a avut pacatul lumii.
Copilul va respira duhul Bisericii din interior, intarit fiind de harul lui Dumnezeu, atunci cand
natura lui corupta nu va putea opune nici o rezistenta, ajungand sa savarseasca fapte conforme
credintei, ca pe cele mai firesti fapte posibile. Ideea aceasta a omului modern de a lasa copilul sa
decida este o idee iresponsabila. In momente delicate in care uneori sufletul este deznadajduit.
omul se va intari in credinta, savarsind fapte ale credintei. Chiar daca starea lui de spirit din acel
moment, este cu totul tulburata.

46
 Rugaciunea este un foarte bun remediu impotriva depresiei! Fapta savarsita in
spiritul credintei, implineste credinta insasi. Este de dorit sa stie crestinul sa savarseasca in mod
constient acte ale credintei. Adica cele care tin de comportamentul fata de aproapele si fata de
Dumnezeu. Avem nevoie continuu de o resursare din Dumnezeu. Omul contemporan daca ar sti
cat de benefic e dialogul cu Dumnezeu, nu ar fi atat de depresiv cat este.
Sa nu uitam insa, ca de fapt fara sa realizam mereu, noi facemm fapte ale credintei:
rugaciunea, semnul Sfintei Cruci, posturile, biruirea ispitelor. Ele trebuie mereu constientizate.
Adica, sa stim sensul lor real , de ce le savarsim. Sa avem constiinta ca prin fiecare fapta a
credintei, sporesti relatia ta cu Dumnezeu Insusi. Iar cea mai importanta fapta a credintei, este
rugaciunea. Credinta vie primeste viata in rugaciune si rugaciunea autentica da viata credintei.

- necesitatea marturisirii credintei.

Crestinul are obligatia sa isi marturiseasca credinta in cuvinte, in gand si in fapte.

Cuvantul „obligatie”- „ob lego” – „ma leg de cineva”. Crestinul are datoria sa nu-si renege
credinta. Iar frica de moarte nu poate fi un motiv de renegare a credintei. Ea este o declaratie
publica a credintei bisericii si o relatie cu Dumnezeu Insusi. La aceasta relatie s-a referit
Mantuitorul Hristos cand a spus (Mt 10,32; Mt 8,38; Lc 9,26). Daca in vreme de persecutii ne
putem ascunde, nu putem ascunde insa credinta. Cu toate acestea, pastorii (preotii si ierarhii) nu
au dreptul sa se ascunda nici sa isi disimuleze credinta (In 10,11). Sunt situatii in care un pastor
poate parasi o comunitate numai din motive pastorale (Mt 10, 21).
Necesitatea marturisirii credintei nu presupune marturisirea ei ostentativa, sa provoci pe
adversarul in credinta. A marturisii credinta nu inseamna a te comporta triumfalist spre cel care
are deja o atitudine agresiva fata de credinta.
- nevoia de a impartasi credinta si altora.
Mantuitorul Hristos a dat ucenicilor porunca propovaduirii (Mt 19, 20). Le-a sugerat
dreptul de a raspandi credinta oamenilor. Nevoia de a raspandi credinta revine ierarhiei, dar orice
credincios poate participa prin marturisirea expresa a credintei sale ca manifestare a unui organ
viu in organismul mare al Bisericii.

- apararea credintei.

Sf. Pavel „noi purtam credinta in vase de lut ” (IICor 4, 7). Inimile si mintile noastre pot
fi uneori ranite/slabite, in procesul de a raspunde in mod corespunzator exigentelor credintei.

47
Pentru acest motiv, crestinul trebuie sa Il roage pe Dumnezeu sa isi pastreze credinta (IITim 4,7).
Din punctul nostru de vedere, trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a ne apara credinta
de orice pericol. Ne gasim intr-o societate afecata de ateismul militant, ateismul opulent, care
daca nu este complet secularizata, se vrea a fi o societate liberala si consumerista, foarte putin
favorabila credintei. Este societatea in care traim si care poate oferi pericole diverse pentru omul
care crede. Deci fara sa fugim de aceasta societate, fara sa practicam credinta in ghetto-uri ale
credintei, crestinul are datoria sa evite ocaziile in care exista pericol pentru atentarea credintei.
Ca metode impotriva slabirea credintei recomandam:
- lupta pentru mentinerea si roadele religiei in scoli;
- descurajarea aparitiei/lecturarii unei anumite carti defaimatoare credintei;
- evitarea prieteniilor cu necredinciosii atunci cand prietenul necredincios pune sub
semnul intrebarii credinta crestina si tu recunosti ca nu ai suficienta cred pentru a i te impotrivi;
- evitarea casatoriilor mixte;
- evitarea participarii la anumite „servicii religioase”.
Obligatia fundamentala ramane aceea de a trai credinta, de a ramane fidel si de a avea
si concretiza credinta in acte ale iubirii. Credinta fara smerenie este ostentatie fara fond. Ca si in
veacurile primare, pentru a se intari in credinta, crestinul trebuie sa mai tina cont si de ferirea de
profeti mincinosi si de fastul si confortul unei lumi care nu intotdeauna il vrea pe Dumnezeu.
Aceasta nu inseamna ca trebuie sa refuzam confortul societatii moderne. Crestinul trebuie sa
foloseasca structurile lumii pentru a-si marturisi credinta cu toata modestia, simplitatea.
Daca vorbim despre roadele credintei ca virtute teologala putem spune ca ea este
raspunsul dat exigentelor lui Dumnezeu. Credinta va face ca centrul de greutate al omului sa se
deplaseze de pe om in Dumnezeu. Credinta va face ca inima omului sa se deschida in directia lui
Hristos care ii va restaura constitutia sa autentica si integrala, incat va putea spune cu toata
siguranta (Gal 2, 20). Credinta il repune pe om in starea de har, facandu-l partas la tot ceea ce
prin Sfintele Taine, Dumnezeu il ofera lumii.
Pentru cel credincios, realitatea crestina devine mai usor de inteles, ea va duce la
intelepciune pentru ca va discerne ceea ce e profund in lume si va recunoaste ceea ce da sens real
lumii. Credinta duce la nadejde. De aceasta se leaga bucuria si pacea pe care lumea nu le poate
oferi. Credinta ne ofera o noua libertate. Aceasta libertate este una care da responsabilitatea care
la randul ei conduce spre modul de comportare adecvate celui pe care il cred si il iubesc.

48
 Credinta face ca prin cult sa putem activa jertfa rascumparatoare a Mantuitorului Hristos
si sa ne hranim prin aceasta actualizare. Pentru acest lucru, credinta trebuie sa fie frateasca.
Adica prin credinta sa devenim accesibil celor in mijlocul carora traim. Avem nevoie de o
credinta cu adevarat frateasca chiar si atunci cand intalnim oameni necredinciosi. Avand o
credinta frateasca, asa-zisii necredinciosi nu vor avea gandul ascuns ca de fapt noi nu facem
altceva decat sa ne aparam.
Credinta trebuie sa fie smerita. Credinta trebuie formata in lumea de astazi si pentru
lumea de astazi, astfel incat o credinta fanatica nu mai poate fi o credinta autentica. Omul care a
inteles ca Hristos e Fiul lui Dumnezeu, dar cu toate acestea el refuza fidelitatea fata de
Dumnezeu si I se opune sau chiar persecuta pe altii, pacatuieste impotriva Duhului Sfant,
savarseste pacat de moarte (In 5,16). Alt pacate impotriva credintei sunt erezia si apostazia.
Erezia nu se confunda cu simpla eroare involuntara in materie de credinta. Este erezie, aceea
prin care din rea vointa se neaga unul sau mai multe adevaruri de credinta. Sau aceea prin care se
absolutizeaza o anumita parere facand din ea centrul unui anumit tip de credinta, neglijand
ansamblul celor care trb crezute. Negarea intregului tezaur de credinta al Bisericii se numeste
apostazie. Exista si o indoiala vinovata si reiese dintr-o judecata lipsita de evlavie, care aduce
intunericul in viata celor care o prefera.
Ca si necredinciosul, un atare om pune propriul sau mod de a vedea lucrurile, mai presus
de cele ale lui Dumnezeu. Atunci cand indoiala provine dintr-o lipsa de cultura religioasa in
materie de credinta, o cunoastere religioasa penibila si precara sau dintr-un gen de viata dus
totdeauna in contradictie cu exigentele credintei. Prin urmare, virtutea credintei presupune roade
si trebuie sa fie cultivata ca virtute, intelegand credinta ca forta care il pune pe om in situatii cu
totul exceptionale.

VII. Nadejdea

In egala masura, omul nu este numai trestie care gandeste, ci este o fiinta care traieste si
in cele 3 dimensiuni ale timpului: prezent, trecut si viitor. „Timpul nu exista...”(Sfantul
Augustin). Timpul il face pe om sa nadajduiasca, dat fiind faptul ca omul este o fiinta orientata
spre viitor. Sunt persoane care spun ca trecutul fiecarei persoane, trebuie uitat.

49
 In aceasta calitate de fiinta care traieste pentru viitor, omul isi propune o serie de dorinte
pe care incearca sa le faca prezente, pentru care simte ca vrea sa traiasca. Omul isi face astfel o
serie de idealuri care il angajeaza de multe ori totalmente, alteori mai putin, alteori deloc,
ramanand simple vise (ce visam noaptea) si visuri (idealuri). Idealurile si dorintele ipotetice
realizabile, nu se confunda insa cu ceea ce noi numim, virtutea crestina a nadejdii (teologala).
Acest ideal il arata pe om ca fiinta care nadajduieste. Ne arata ca omul asa cum este o fiinta
capabila sa creada, este si fiinta capabila in structura ei, prin modul lui de a fi, este o fiinta care
nadajduieste. Sta in firea omeneasca sa credem si sa nadajduim, cum sta in firea omeneasca sa
iubim. Aceste capacitati individuale sunt folosite de Dumnezeu spre a le transforma in virtuti.
Un teolog occidental considera ca idealul este una dintre formele cele mai ascutitte si
mai grave ale devierii, pe care o aduce in mintea noastra notiunea de iad; otrava specific pagana,
dat fiind faptul ca idealul e un obiectiv pe care il construim noi insine si spre care tindem cu
fortele noastre, implicand familia, societatea, oamenii cu care intram in contact; ideal care il
arata pe om ca este o fiinta orientata si o fiinta a viitorului, dar care nu se multumeste doar sa
aiba idealuri, ci care ar vrea idealul in mod concret.
Omul traieste viitorul cu nadejde, iar in ceea ce priveste viitorul celui ce crede in
Dumnezeu este fundamentat pe faptele concrete, vazute, (cuvantul lui Dumnezeu, promisiunile
lui). Iata de ce virtutea nadejdii nu se confunda cu idealul, nu este numai o stare de spirit,
capacitate a fiintei umane, ci este deodata si aceasta , dar este si fundamentata pe realitati
concrete. Virtutea nadejdii se fundamenteaza pe evenimente concrete, istorice, fapte efective
care daca am avea obiectivitatea, le-am percepe si devin concrete pentru cei care sunt dispusi sa
creada si sa nadajduiasca. Virtutea nadejdii se fundamenteaza pe ceea ce Dumnezeu ne-a promis,
stiut fiind ca Dumnezeu isi tine promisiunile.
Intre cuvintele pe care Mantuitorul Iisus Hristos ni le-a rostit, se gasesc si cele viitoare,
care sunt de fapt obiectivul intregii predici a Sa. O nazuinta fundamentata nu pe psihologia
omeneasca, dar care devine putere, virtute, in momentul in care ea este intarita de promisiunea
lui Dumnezeu, de lucrarea efectiva a lui Dumnezeu, in creatie si in viata omului. Putem spune ca
virtutea crestina a nadejdii ca si credinta, este un anumit mod de a raspunde promisiunilor lui
Dumnezeu. Un prim nivel al raspunsului e cel pe care il dam in credinta, acceptand Cuvantul Lui
si un alt accept al raspunsului este acceptarea promisiunilor. Nadejdea se refera la acele
adevararuri care, fundamentate pe realitatea credintei sau adevarurilor care ne dau motivatia sa

50
credem, se refera prin excelenta la viitor. In credinta insa ne referim la prezent. Virtutea nadejdii,
se intemeiaza pe adevarurile care se implinesc in timp si isi gasesc motivatia in cele
prezente/crezute.
Crestinul este omul care nadajduieste intr-un viitor promis de Dumnezeu, in vederea
caruia el insusi se pregateste si incearca sa isi randuiasca viata de asa maniera incat sa fie apt de
viitorul promis. Aceasta schimba radical calitatea omului crestin comparativ cu altii, cei care nu
cred si prin urmare nu au nadejde, sunt chemati la nadejde. Chemarea la Hristos este posibila
numai prin lucrarea Duhului Sfant. Tocmai pentru acest motiv nadejdea crestina se deosebeste de
orice forma de idealism, de orice forma de proiectie omeneasca, pentru acest motiv ea nu este
simpla stare de spirit, ci devine virtute teologala.
Sfantul Pavel Il numeste pe Hristos, „nadejdea noastra”. In lb. ebraica, cuvantul
„nadejde” inseamna „legatura/relatie”. Pavel realiza ca Iisus este nadejdea noastra convins de
faptul ca e Singurul Mijlocitor intre oameni si Dumnezeu, restabilind relatia dintre cei doi; de
aceea il numeste „nadejdea noastra”. Mantuitorul Hristos este in centrul preocuparilor poporului
evreu pentru ca Mesia este realitatea in care au nadajduit evreii. Numai rascumpararea in Hristos
ne deschide un viitor care nu este nici presupunere, nici mitologie, ci o realitate pe care o traim in
Biserica si intr-un viitor deplin in Imparatia lui Dumnezeu.
Hristos este Cel Care prin opera rascumparatoare a spart cercul pe care omul l-a facut in
jurul sau prin pacat si in felul acesta a pus inceputul unei depasiri a conditiei noastre limitate intr-
o comuniune desavarsita cu Dumnezeu, care trebuie sa asigure si comuniunea desavarsita intre
noi. Hristos este nadejdea noastra pentru ca El este Mijlocitorul, relatia intre noi si Dumnezeu
Tatal, numai el ne-a adus mantuirea deplina, nadejdea noastra. Inseamna ca noi ii datoram toate,
inclusiv bunurile viitoare la care nadajduim si participam anticipat. Prin urmare si nadejdea
noastra nu e una care ne proiecteaza psihologic spre Imparatia eshatologica, ci e o virtute, stare
de spirit in care pregustam Imparatia Eshatologica, care inseamna o anumita participare la
fericire, dar nu deplin (ITim 2 , 4-5).
Cand Sf. Pavel spune ca obiectivul Mantuitorului este ca „toti oamenii sa se mantuiasca
si sa ajunga la recunoasterea Adevarului sa vina”, se refera la 3 niveluri: un duh al adevarului,
un adevar duhovnicesc si o realitate a adevarului. Cand spunem ca Hristos este nadejdea noastra,
intelegem ca e singura relatie posibila cu Dumnezeu cel Adevarat si in egala masura ii
incredintam noi toate atat pentru existenta noastra in timp cat si pentru cea in eternitate si nu

51
voim decat ceea ce El ne ofera si promite. Asdar , eliberandu-ne mintea de orice falsa nadejde,
noi nazuim fara rezerva in implinirea sau spre implinirea promisiunilor facute de Mantuitorul
Hristos si ca ne sprijinim pe cele invatate de la Hristos, prin puterea Duhului Sfant care ni se
confera prin Taina Botezului si pe bunatatea Lui pentru noi. Promisiunile sunt chemari la
dragoste in cadrul Bisericii, noul Israel, in drumul nostru spre Imparatia lui Dumnezeu.
Nadejdea are ca fundament aceeasi certitudine ca si credinta, virtute prefigurata in
interventiile lui Dumnezeu in istorie care nu au putut fi negate. Este vorba de certitudinea care de
data aceasta se ragaeste in promisiunile lui Dumnezeu, o certitudine in ea insasi fara greseala. De
aceea, nadejdea este o incredere absolut ferma in obtinerea unui bine nu numai in viitor dar intr-
un bine care nu are nicio asemanare cu puterile omenesti. Daca ea nu ar fi garantata de Cuvantul
lui Dumnezeu, ar fi absurda, dar trebuie observat ca obiectivul ei nu este altul decat obiectivul
credintei, adica viata eterna, incat nimic nu poate fi sperat. O speranta teologala, in care se
implica insusi Dumnezeu, decat in dependenta de acest bun primordial si totodata obiectiv final
care este viata eterna.
Nadejdea este virtutea crestina/teologala, prin care crezand evenimentele infaptuite de
Dummnezeu in istorie si invatatura Sa, crezand fagaduintele lui Dumnezeu, urmam vointei Sale
spre a participa la fericirea vesnica, nefiind lipsiti de mijloacele ajungerii la aceasta fericire. Noi
ne fundamentam pe credinta in toate evenimentele istorice si dam crezare lui Dumnezeu pentru
ceea ce ne-a promis. Demersul nostru de a crede este in continuu intarit/hranit cu harul Lui care
vine constant. Obiectivul nadejdii e Imparatia lui Dumnezeu , chiar El Insusi. (Ps 4,5) -
„Nadajduieste in Domnul si implineste binele” ; (Ps 36, 4 ; Ps 72, 28).
Nadejdea nu poate fi virtute teologala decat cu conditia sa Il aiba pe Dumnezeu drept
obiectiv si cele promise de el, altfel ar fi doar o calitate ca o posibilitate naturala a spiritului, ar fi
un simplu sentiment, o pasiune utila uneori care duce la rezolvarea unui scop sau care face acel
scop tot timpul nadajduit, dar niciodata realizat.
Ratiunea de a fi a nadejdii, se fundamenteaza pe promisiunile lui Dumnezeu, facut OM
care ne cheama la punerea in lucrare a iubirii dupa modelul Sfintei Treimi. Promisiunea vietii de
veci este garantia nadejdii noastre, incat tot ceea ce Dumnezeu promite si implineste, il priveste
inainte de toate pe om, pe unul care il tine in promisiune cu el. De aici necesitatea nadejdii: nu
este o virtute de lipsa careia n-ar fi nimeni afectat, dintre oameni, ci este o virtute care presupune

52
increderea in ceea ce Dumnezeu ne promite, inainte de toate ca incredere eshatologica, ceea ce
nu exclude increderea in ceea ce noi asteptam aici in istorie de la Dumnezeu.
Nadejdea ca virutute teologala se refera esentialente la bunurile viitoare dar ea nu exclude
speranta pe care ne-o punem in Dumnezeu si cu privire la o serie de bunuri de care avem nevoie
in istorie. Noi nu putem accepta ideea ca in afara de imparatia lui Dumnezeu Eshatologica, nu
mai putem spera si la altceva, starea de bine pe care vrem sa o avem in societate. Noi extindem
dimensiunea virtutii nadejdii, vorbim despre nadejde si o privim sub aspectele sale foarte
concrete.
Nu poate fi sperat nimic, cu o speranta teologala decat in legatura cu viata eterna.
Certitudinea cu privire la ceea ce noi cerem si in viata aceasta istorica, este garantata de gradul
in care noi nadajduim si cerem implinirea unor lucruri foarte concrete in viata istorica, se gasesc
in relatie cu viata eterna. Spunand toate acestea, uneori ne putem intreba care este raportul dintre
nadejdea seculara, dintre bunurile pe care le cerem si le asteptam in aceasta lume si nadejdea
teologala. Biserica nu considera nejustificata nadejdea in bunurile temporale dar ea semnaleaza
sa nu confundam valoarea celor temporale cu valoarea obiectivului ultim al virtutii nadejdii; fie
exaltand viitorul notiunii de nadejde mai mult decat se cade, fie reducand scopul ultim al omului
pana la nivelul a ceea ce este de sperat doar din punct de vedere omenesc. Este greseala facuta de
poporul Israel, care a nadajduit mereu in Mesia dar a negat existenta si prezenta lui istorica. Sunt
persoane in istoria Bisericii, care in numele Imparatiei Eshatologice au negat existenta...ascetism
eroic, constatat la marii asceti ai istoriei.
Nadejedea este suport sigur in nestatornicia vietii si puterea statorniciei noastre. Prin
urmare ea trebuie cultivata si ferita de primejdii. O putem cultiva prin rugaciune, lectura,
meditatie prin cugetare la bunatatile lui Dumnezeu pe care acesta ni le-a facut si pe care ni le-a
promis.
Nadejdea trebuie sa se dovedeasca a fi luminata, adica sa fie orientata inainte de toate
spre obiectivul ei ultim; starea de comuniune concreta cu Dumnezeu, traita in parte in viata
istorica si deplin in viata viitoare. Trebuie sa fie tare si neclintita. Exista si pacate impotriva
nadejdii. Pacatuim fata de aceasta virtute atunci cand refuzam sa acceptam dovezile, care ne fac
sa credem punandu-ne in pericol viata noastra relig si morala. Cele 2 mari pacate impotriva
nadejdii: deznadejdea si increderea prea mare in ingaduinta lui Dumnezeu. Deznadejdea nu se
confunsa cu scepticismul incat putem spune ca nu acesta, ci deznadejdea e dusmanul virtutii

53
nadejdii. Scepticul se indoieste pur si simplu si poate ca tine de firea omului sa nu se increada la
prima vedere in orice. Deznadejdea il face pe om sa pacatuiasca. Ne exclude de la relatia cu
Hristos-Mijlocitor. Deznadejdea il face pe om sa se indoiasca si de planul lui Dumnezeu cu
privire la om si lume. Deznadejdea pune la indoiala posibilitatea lui Dumnezeu de a implini ceea
ce a randuit pentru om si anume, pune la indoiala lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu, Care de
fapt tagaduieste si virtutea crrdintei.
Pe de alta parte, daca cel care deznadajduieste se indoieste de lucrarea mantuitoare a lui
Dumnezeu si de cele promise de Acesta, cel care are prea mare incredere in bunatatea lui
Dumnezeu, accentuand partea care ne-a fost data atunci cand si-a implinit darul botezului,
neglijeaza orice responsabilitate care ii revine celui care a intrat in noua ontologie. Deznadejdea
poate fi determinata de 2 motivatii:

- de lipsa si de dezinteresul pentru Imparatia lui Dumnezeu si viata eterna in aceasta

Imparatie, in avantajul exclusiv al vietii terestre.
- deznadejdea poate fi indusa de dezgustul pe care unii oameni il au fata de viata
istorica socotind ca viata de dincolo nu e altceva decat o replica a acesteia sau o
continuare a acesteia.

Dezgustul acesta, poate identifica viata aceasta cu cealalta de unde si dezgustul pentru
viata de veci. Aceasta este AKEDIA (dezgustul). Pe de alta parte, deznadejdea poate fi generata
de lipsa de incredere in infinita bunatate a lui Dumnezeu. „credinta ca Dumnezeu nu ma mai
poate ierta, am pacate prea mari" . Pacatul deznadejdii este si un pacat impotriva credintei.
Infumuratul nu se teme nici de dreptatea lui Dumnezeu, neputintele sale, nu ia in considerare nici
dreptatea lui Dumnezeu, nici teama care insoteste starea psihologica a celui ce deznadajduieste.
Se increde numai in posibilitatile lui, el considera calitatea de crestin fie drept o stare determinata
de un act de bunavointa exclusiv al lui Dumnezeu de care el nu ar fi avut parte, fie considera
calitatea de crestin practicant o stare de slabiciune.
Infumuratul uneori care se considera insa crestin, are impresia ca simpla calitate de
crestin e cea care ii confera toate avantajele imparatiei lui Dumnezeu. Infumurarea e un alt pacat
impotriva virtutii nadejdii. Este nevoie sa prezentam viata crestina ca pe o viata fundamentata pe
credinta si marcata de nadejde, acestea sunt virtutile care pun in lucrare modul nostru de a fi,
sentimentul ca te afli in bratele cuiva.

54
 Nadejdea ca virtute crestina ne elibereaza treptat de sclavia falselor bucurii si stimuleaza
implinirea voii lui Dumnezeu. Ea exclude lancezeala dar ea nu trebuie sa devina neliniste,
angoasa. Va trebui sa fie disciplinata prin implinirea poruncilor si viata de rugaciune. Ea ne da
constiinta relatiei vii cu Dumnezeu cel viu. Din momentul cand ai aceasta constiinta ca te gasesti
in relatie, din momentul acela viata crestina nu poate fi una de angoasa.

VIII. Incheiere

Suplimentar!!! Cartea „Cunoaste-te pe tine insuti”, „Despre Virtute” – Sf. Nectarie

de Eghina: - capitolul 1: despre credinta, capitolul II: despre nadejde, capitolul III: despre
dragoste si capitolul VII: virtutile morale ale partii deziterative.

55