A. J.

CRONIN

GRĂDINARUL SPANIOL
 Traducere: Bogdan Oproiu
Bucureşti : Lider, 2009

A. J. CRONIN
THE SPANISH GARDENER
Copyright © 1950, A.J.Cronin
 1

Călătoria cu trenul de noapte de la Paris fusese extrem de

obositoare. O întârziere exasperantă la nodul de cale ferată din
Port Bou, la frontiera spaniolă, îi făcuse să piardă patruzeci de
minute şi, din cauza hamalului care abia se mişca, rataseră
legătura de dimineaţă la Barcelona. Acum, spre ora cinci după-
amiază, când aproape că se târau pe calea ferată către destinaţia
lor de pe Costa Brava, erau obosiţi şi neprimeniţi din cauza
călătoriei lungi. Problemele create de oameni sau de maşini îl
iritau în permanenţă pe consul, aşa că nu era într-una din cele
mai bune dispoziţii ale sale. Aşezat, cu spatele drept, în colţul lui,
se uita încruntat şi în acelaşi timp îngrijorat la fiul său care,
înghesuit pe bancheta de lemn din faţa lui, în vagonul lung şi plin
de praf, în care pluteau mirosuri de usturoi şi grajd, îi arunca din
când în când câte o privire timidă. Şi, pentru a treia oară în
ultima oră, îl întrebă:
— Ţi-e bine, Nicholas?
— Destul de bine, tată.
După o ultimă opintire, locomotiva trecu de o curbă bruscă şi,
cu un şuierat puternic, opri în halta pustie a localităţii San Jorge.
Lăsând jos covorul şi cele două valize, consulul îl luă pe Nicholas
de mână şi cei doi coborâră pe peron, o bandă de asfalt acoperită
cu un strat gros de praf roşu, mărginită de un şir de palmieri mici
şi atât de răvăşiţi de vânt că păreau nişte cai deşelaţi. La început
se încruntă pentru că se gândi că nu erau aşteptaţi de nimeni,
dar în clipa următoare privirea i se limpezi. Un tânăr îmbrăcat
într-un costum îngrijit din in, intrat puţin la apă de la spălat, cu
papion şi pălărie galbenă de pai stătea la intrare lângă un
automobil gri care avea un minuscul steag al Statelor Unite lângă
radiator. La vederea celor doi pasageri veni grăbit spre ei, urmat
de şofer.
— Domnul Harrington Brande? Mă bucur să vă cunosc,
domnule. V-am aşteptat şi la trenul de dimineaţă. Eu sunt Alvin
Burton, de la birou. Se întoarse spre şofer, un tip mic şi îndesat
cu ten măsliniu şi figură de spaniol, care era îmbrăcat cu o haină
neagră, blugi şi pantofi cu vârful ascuţit. Vrei, te rog, să iei
bagajele, Garcia?!
Maşina decapotabilă, remarcă Brande, a cărui iritare scăzuse,
era un impunător Pierce-Arrow, cu aripile lustruite, cauciucuri
bicolore şi huse proaspăt spălate. Rămase deoparte cât timp fură
transportate bagajele. Era înalt, cu o privire pătrunzătoare, o faţă
lungă cu riduri în jurul gurii şi avea un aer de demnitate
detaşată, pe care-l afişa în relaţie cu subordonaţii.
— Sper că vă veţi simţi bine la reşedinţa dumneavoastră,
domnule, spuse Alvin. Domnul Tenney şi-a luat şi personalul cu
el când a plecat. Dar mi-am dat silinţa să angajez un cuplu de
treabă. Garcia, şoferul-valet, continuă el pe un ton scăzut, are
referinţe excepţionale... şi Magdalena, soţia lui, este o bucătăreasă
desăvârşită.
Harrington Brande dădu din cap.
— Suntem gata?
— Da, domnule, confirmă Alvin.
Se urcară în maşină. După ce plecară, noul consul îşi aţinti
privirea dincolo de geam, asupra oraşului, continuând să-l ţină de
mână protector pe fiul său. Poate că nu era, se gândi el cu o urmă
de speranţă, un loc atât de detestabil pe cât se temuse. Abstracţie
făcând de aerul proaspăt, râul de-a lungul căruia şerpuia şoseaua
era mărginit de o fâşie de nisip curat, iar între stâlpii de curent
electric de pe esplanadă fuseseră plantate ici-colo, tufe de acacia.
În Piaza1, lângă fântâna arteziană se vedea un chioşc de fanfară şi
în faţa lui câteva figuri negre de bătrâni care citeau La Gaceta. Un
autobuz antic îşi descărcă pasagerii chiar acolo animând
atmosfera. De partea opusă inevitabilei biserici, cu stucatură roz,
care avea două cupole gemene ca nişte sâni împungând aerul cu
sfârcurile şi pe care stătea o cruce veche, se aflau unul sau două
magazine mici, o cafenea, El Chantaco, cu un parasolar albastru
cu alb, care părea acceptabilă şi mai jos pe Calle 2 lângă port, se
găsea o clădire comercială solidă unde, îi spuse Burton în şoaptă,
îşi aveau sediul birourile consulatului.
Ceva mai aproape nu putu să nu observe docurile, acolo unde
avea să se desfăşoare mare parte a activităţii sale, şi aspectul lor
infect – de fapt păreau pe jumătate moarte; dacă i-ar fi cerut
cineva părerea ar fi spus că nu aveau loc prea multe activităţi
acolo, în afară de un mic comerţ cu îngrăşăminte, plută, ulei de
măsline şi oţet de Tarragona. Două bărci de pescuit stăteau la
ancoră alături de un vas de transport, ruginit, din care, ajutaţi de
trei măgăruşi, câţiva marinari descărcau butoaie. Şi din nou se
1 Piaţa (cu sensul de piaţă centrală), în spaniolă în original.
2 Drum, în spaniolă în original.
simţi cuprins de amărăciune, lucru care dădu chipului său o
tentă de duritate. De ce, oare de ce, după cincisprezece ani de
muncă plină de devotament, în Europa, fusese trimis în această
fundătură, un om cu talentul şi personalitatea sa, care, nu de
mult, îşi câştigase dreptul la un rang înalt pe treapta ierarhică, la
Paris, Roma sau Londra? După ultimele optsprezece luni
petrecute în mlaştinile din Normandia, sperase că următoarea
mutare avea să-i aducă ceea ce merita. Şi apoi... San Jorge...
chiar mai rău era că predecesorul său aici, Tenney, care avea o
vechime mai mică în serviciu decât el, cu trei, fusese promovat
prim-consul la Madrid, sub conducerea lui Leighton Bailey.
— Uite, tată, nu-i aşa că e frumos?
Ieşiseră din oraş şi urcau pe o colină nisipoasă şi bătută de
vânturi, drumul fiind mărginit de rânduri de eucalipţi argintii.
Nicholas, entuziasmat, îi arăta priveliştea vizibilă din vârful
colinei. La picioarele lor se întindea Marea Mediterană şi un far se
înălţa pe promontoriul stâncos, baza sa fiind lovită în permanenţă
de valurile înspumate ale mării. Ceva mai spre nord munţi
impresionanţi se iţeau prin ceaţa albăstruie. Aerul proaspăt avea
un miros de sare de mare şi ierburi aromatice. Şi chiar în faţă,
aproape ascunsă vederii de un gard de mimoze, se afla o vilă cu
acoperiş din ţiglă roşie, al cărei nume, Casa Breza, abia dacă
putea fi descifrat pe pilonii de la intrare.
— Îţi place? spuse Alvin Burton întorcându-se spre băiat şi
tonul său, puţin neliniştit, dar încrezător îi dădu de înţeles lui
Nicholas că aceasta avea să fie noua lui casă. Cunoscuse multe
schimbări în doar cei nouă ani de viaţă şi cu greu mai putea fi
luat prin surprindere. Cu toate acestea, casa stranie, cu aerul ei
părăsit şi izolarea sa magnifică, promitea tot felul de lucruri
interesante şi atrăgătoare. Consulul părea să-i împărtăşească
opinia, pentru că după ce intrară pe aleea pietruită, iar el coborî
din maşină, duritatea din privirea lui cedă locul aprobării.
Construită din calcar local de culoare galbenă, casa căpătase o
tentă alb-gălbuie. Se remarca prin stilul său maur, cu o intrare
boltită, având acoperişul placat cu ţiglă de un roşu pal. Ferestrele
de la etaj dădeau într-o terasă descoperită mărginită de iederă şi
viţă, printre care se strecura şi câte un fir de liliac. În stânga se
afla o curte pavată cu piatră măruntă pe care crescuse muşchi,
acesta fiind drumul ce ducea la grajduri şi la alte clădiri. Ceva mai
departe se găsea grădina.
 — Este veche, desigur, remarcă Alvin scuzându-se parcă şi
privindu-şi cu atenţie şeful. Şi are nevoie şi de câteva reparaţii. Şi,
de asemenea, nu are electricitate, doar gaze. Dar domnul Tenney
spunea mereu că este norocos să locuiască aici. Nu există locuri
decente de cazare mai aproape de birou şi aici avem contract pe
termen lung, nemaivorbind de faptul că e mobilată...
— Da, spuse consulul scurt.
Ridicându-şi umerii, trecu de treptele nu prea înalte ale terasei
de la parter şi se îndreptă spre uşa de la intrare, acolo unde
aştepta o femeie îndesată, între două vârste şi îmbrăcată într-o
rochie neagră, pe care Burton i-o prezentă ca fiind Magdalena.
Femeia schiţă un zâmbet agreabil.
Înăuntru, holul placat cu marmură era răcoros şi foarte înalt,
având sufrageria într-o parte, iar salonul cu uşi duble de cealaltă
parte, ambele camere fiind mobilate în stil rococo. O scară lată,
din lemn închis la culoare urca în spirală în partea din spate şi, în
ciuda oboselii, consulul, conştient de îndatoririle şi drepturile
sale, escaladă anevoie scările pentru a inspecta şi încăperile de la
etaj. Erau mult mai multe decât ar fi utilizat vreodată el şi fiul
său, chiar şi eventualii oaspeţi, dar acest lucru nu-i displăcea
bărbatului care avea gusturi rafinate. Îi plăceau cuierele şi
dulapurile care mobilau camerele, scaunele tapiţate, cordoanele
clopoţeilor, precum şi draperiile de catifea uşor atinse de patina
vremii; chiar şi mirosul cam greu care plutea pe coridorul lung îi
gâdila în mod plăcut simţurile. Atunci când aveau să fie aduse
bagajele mai grele, o să dispună de suficient loc pentru cărţile sale
şi pentru obiectele din porţelan, remarcabila sa colecţie de arme
vechi, adunată din diverse colţuri ale lumii de-a lungul anilor.
Când se întoarse în vestibul, se vedea clar că era mulţumit şi
Alvin putu, în sfârşit, să se relaxeze. La fel ca un câine credincios,
deveni nerăbdător în aşteptarea unui cuvânt aprobator.
— Sper că totul este în ordine, domnule. Nu a trecut prea mult
timp de la plecarea domnului Tenney şi eu mi-am dat silinţa să
fac lucrurile cât mai bine.
— Desigur, replică consulul cu un aer suav, dar păstrându-şi
aceeaşi mină severă. Ştia că n-ar fi fost indicat să îşi înceapă
activitatea copleşindu-l cu laude pe asistentul său. Nimic altceva
nu altera mai mult disciplina strictă şi nici nu ducea la dezastrul
reprezentat de familiaritate. În afară de asta, decisese deja că
acest tânăr agitat şi destul de necizelat, îmbrăcat într-un costum
strâmt, care, pe deasupra, plesnise într-un loc la subţioară, nu
era acceptabil din punct de vedere social şi cel mai bine era să-l
ţină la distanţă. Şi, deşi Alvin rămăsese pe loc, învârtind pălăria
de pai în mână, ca şi cum ar fi sperat să i se ceară să mai
zăbovească puţin, eventual la un pahar de Cherry, Brande,
politicos, dar, în acelaşi timp, ferm, îl conduse spre ieşire.
— Ei bine, domnule Burton, ne vedem mâine la birou.
— Foarte bine, domnule.
— Sunteţi întotdeauna acolo, la ora nouă fix.
— Da, desigur. Uşor îmbujorat, Alvin se pregăti să plece, dar
ezită pe scările de la intrare şi, la fel ca Nicholas atunci când voia
să-i ceară un favor tatălui său, reuşi şi el să îngăime:
— Pot să îmi exprim speranţa, domnule, că ne veţi face,
doamnei Burton şi mie, onoarea de a ne vizita în apartamentul
nostru de pe Calle Estrada. E destul de mic, dar am încercat să
reconstituim întru câtva atmosfera vechii Americi.
Consulul îi răspunse extrem de politicos, dar după plecarea lui
Alvin, buzele i se strânseră. Nimeni nu ar fi putut să îi pună la
îndoială loialitatea faţă de ţară, dar acum, după ce intrase în
contact cu rafinamentul culturii europene, devenise un cetăţean
al lumii, nu-i aşa? Nici nu era de mirare că naivitatea ce răzbătea
din cuvintele lui Alvin îl făcu să zâmbească.
Fix la ora şase şi, vădind o admirabilă capacitate de a anticipa
dorinţele stăpânului său, Garcia anunţă că cina era servită. În
sufrageria mare fuseseră puse două tacâmuri la un capăt şi la
celălalt al mesei extrem de lungi, iar între ele fuseseră aşezate
câteva sfeşnice. În acest decor, tatăl şi fiul luară prima masă în
casa lor.
În cea mai mare parte a timpului absorbit de propriile gânduri
şi, conştient de oboseala lui Nicholas, consulul nu scoase niciun
cuvânt. Dar serviciul excelent, precum şi calitatea deosebită a
cinei, atmosfera plăcută a camerei înalte, răcoroase, aflate în
penumbră îi relaxară spiritul şi alungară iritarea pe care o
resimţise toată ziua. Urmări mişcările valetului cu privirea sa
gravă şi, în cele din urmă, ridică bariera creată de atitudinea sa
rezervată.
— Am înţeles că numele tău este Garcia.
— Da, domnule.
— Întotdeauna ai locuit în San Jorge?
Garcia se îndreptă de spate, fără ca vreo trăsătură să se
modifice pe chipul lui impasibil. Licărul luminii împrăştiate de
lumânări se reflectă o clipă în ochii săi inexpresivi.
— Nu, domnule. Am locuit şi în oraşe mult mai mari. Şi mereu
am lucrat pentru oameni importanţi. Înainte de a veni aici am
slujit familia de Aostas, în Madrid.
— Vrei să spui marchiza de Aostas?
— O ramură a acelei familii, domnule.
Harrington Brande dădu înţelegător din cap.
El ar fi fost primul care ar fi condamnat snobismul. Cu toate
acestea, respecta ordinea socială şi nu-i displăcea faptul că acest
personaj tăcut, care-l servea acum, avea, ca să spunem aşa, o
recomandare din partea unei familii aristocratice.
— Transmite-i bucătăresei că vreau să ne întâlnim mâine
dimineaţă. Fiul meu este oarecum mai delicat şi va avea nevoie de
o dietă specială. După ce bărbatul făcu o plecăciune şi dispăru
iară să facă vreun zgomot, el îi spuse încântat lui Nicholas: Pare a
fi un tip superior.
Cuvântul superior, fie că îl folosea pentru a se referi la un cal,
la un servitor, ori la prietenul lui apropiat Halevy din Paris, era
expresia preferată a consulului pentru a-şi exprima aprobarea. Cu
toate acestea, de astă dată, Nicholas nu împărtăşea sentimentele
tatălui său. Valetul îi produsese din primul moment o senzaţie
dezagreabilă pe care nu şi-o putea explica prea bine.
După ce consulul îşi termină cafeaua, îşi privi cu atenţie ceasul
de aur. Nicholas, asupra căruia ciudăţenia incitantă a acelui loc
avea efectul unui stimulent, se rugă însă de el să facă o plimbare
prin grădină, înainte de a urca la etaj, iar tatăl lui consimţi
indulgent.
Afară, cu o haină pusă pe umerii lui slabi pentru a-l proteja de
boarea răcoroasă, băiatul inspiră cu nesaţ aerul înmiresmat, care
părea să vină de undeva, de departe anihilând orice formă de
conştiinţă a timpului şi spaţiului. Deşi agitaţia călătoriei îi
persista în memorie, simţea cum liniştea serii îl învăluie şi pe el,
şi grădina. Aceasta era mult mai mare decât se aşteptase şi
frumos amenajată. O cărare lega intrarea de trei arcade aplecate
asupra unui rând de trandafiri flancaţi pe ambele părţi de o
mulţime de plante. În stânga se afla un tufiş de mirt şi oleandru
roz şi alb, deja înflorit. De cealaltă parte, grădina se deschidea
către un fel de pajişte care, mai demult, fusese probabil un gazon
unde creşteau doi copaci încântători, iar dincolo de un zid de
incintă mic şi un depozit de unelte făcut din lemn era o tarla plină
de bolovani albi, cactuşi spinoşi şi tufişuri de azalee roşie. În
spate, mai mulţi dafini mascau grajdurile şi casele servitorilor, în
vreme ce în faţă, o pantă lină ducea către o mică pădure de cedru
şi, dincolo de ea, la malul apei.
Stând lângă tatăl său şi privind toată această splendoare,
impregnat de mirosul pământului şi al naturii înconjurătoare,
Nicholas se simţi cuprins de un sentiment de o încredere
nemaiîncercată în niciunul din locurile pe unde se perindase, că
într-adevăr va fi fericit aici. De jos se auzea freamătul uşor al
valurilor. O senzaţie subită de fericire îl făcu să îşi închidă ochii,
pentru că altfel ar fi izbucnit în plâns. Simţi cum pieptul i se
umple de preaplinul acelei trăiri.
— Nu-i aşa că e frumos, tată? murmură el pentru a prelungi
momentul.
Contrar felului său de a fi, consulul zâmbi, una din puţinele
dăţi în care Nicholas îl văzu făcând acest lucru. Nici el nu
rămăsese indiferent la farmecul grădinii şi, uitându-se la
tufişurile de oleandru care se împleteau unele în altele şi la gardul
viu de mimoze pe care Tenney le lăsase să crească în voie, începu
să ţeasă planuri ambiţioase de replantări, aranjamente florale şi
tăieri ornamentale.
— Ar putea să fie frumos, încuviinţă el indulgent. Dar avem
nevoie de un grădinar. Mă voi ocupa de asta mâine.
Când se întoarseră spre casă, se uită cu tandreţe la fiul său,
sperând că această grădină, acest aer pur şi puternic care circula
între Sierras şi mare, aveau să-l însănătoşească.
La etajul întâi alesese pentru el şi Nicholas două dormitoare
alăturate despărţite printr-o draperie, lucru care i-ar fi înlesnit
accesul dacă fiul său o să-l strige noaptea. El avea un somn uşor
şi suferea adesea de insomnie. Cu toate acestea, dragostea sa
protectoare îl determina să fie aproape de el în aceste ore ale
nopţii, când, atât de des, coşmarurile îl trezeau pe Nicholas foarte
speriat, cu inima bătând să-i spargă pieptul şi fruntea scăldată
într-o sudoare rece. Aceasta era problema cea mai mare a
copilului care îl îngrijora profund pe consul.
Sus, valizele fuseseră despachetate şi, nu peste mult timp,
Nicholas era deja dezbrăcat şi spălat şi inspira printr-un tub de
sticlă tonicul pe bază de fier pe care profesorul Halevy i-l
prescrisese, după care, se spălă şi pe dinţi. Apoi, îmbrăcat într-o
cămaşă de noapte curată, îngenunche lângă tatăl său pentru a-şi
face rugăciunile. În ciuda rafinamentului pe care i-l conferise
şederea sa îndelungată în Europa, Harrington Brande încă era, şi
trebuia să recunoască acest lucru, un om religios. Deşi zâmbea
când se gândea la înaintaşii săi din Noua Anglie, puritanismul lor
dăinuia în el. Ascultă cu capul plecat şi cu mâna pe umărul fiului
său, iar, la sfârşit, decise şi el să-i adreseze o rugăminte specială
Atotputernicului, ca să-i protejeze pe amândoi şi să le
binecuvânteze şederea în acea nouă locaţie. Apoi facu o pauză şi,
cu o voce înceată ce izvora parcă din adâncul fiinţei sale, adăugă:
— Ne rugăm ca mila Domnului să pogoare asupra tuturor celor
trecuţi în nefiinţă... şi, în special, drag copil... ne rugăm pentru
mama ta.
Câteva clipe mai târziu, Nicholas se afla în patul Cordova, cu
tăblie acoperită de piele galbenă şi margini din fier forjat.
Consulul mai rămase, uitându-se cu o oarecare ezitare la figura
mică, aproape pierdută sub aşternuturile de brocart.
— Desigur, băiete... eşti prea obosit pentru lectura noastră de
seară.
Într-adevăr, Nicholas era frânt de oboseală şi pleoapele sale,
care aveau o nuanţă aproape violetă contrastând cu figura lui
palidă, i se închideau de la sine. Dar ştia cât de mult însemna
pentru tatăl său această secvenţă finală a ritualurilor lor de seară,
şi, reuşind să-şi adune gândurile, protestă, spunând că încă era
destul de treaz.
Din nou, consulul ezită, dar numai pentru o clipă, înainte de a
ceda pornirii de a rămâne alături de fiul său, pentru care nutrea o
afecţiune deosebită. Intră în dormitorul său, dar se reîntoarse
repede cu un volum mare din cartea de ornitologie a lui Akerman.
Apoi se aşeză alături de patul moale de Cordova şi îşi puse
ochelarii cu rame groase.
— Ţii minte, Nicholas, că, în ultima seară pe care am petrecut-o
la Arvil, am discutat despre păsările din Africa de Sud, un subiect
extrem de interesant. În seara asta, nu vom insista prea mult
asupra lui, doar atât cât să nu uităm. Ah, aici eram, spuse el
întorcând paginile până la locul marcat, după care dregându-şi
vocea, începu să citească:
Struţul, genul strutio, caracterizat prin prezenţa a două degete
mari şi absenţa osului central este cea mai mare pasăre în viaţă.
Masculul poate ajunge până la aproape doi metri şi jumătate şi
cântăreşte uneori o sută cincizeci de kilograme. Trăieşte în
terenuri nisipoase, este extrem de rapid şi, atunci când este
încolţit, poate deveni foarte agresiv. Păsările îşi etalează cu
mândrie penajul, iar masculul este foarte ataşat de puii săi...

În dimineaţa următoare, consulul se trezi devreme şi plecă la

timp la birou. Nicholas, din nefericire, petrecuse o noapte agitată,
şi în starea de letargie care-l cuprinsese, evenimentele zilei,
zgomotul locomotivei, sunetele valurilor şi, dintr-un motiv absurd,
imaginea întunecată a valetului cu chip impasibil se amestecau
haotic. Nu avea temperatură, dar tatăl său păru să detecteze o
uşoară îmbujorare a chipului lui şi insistase ca băiatul să rămână
în pat, promiţând, totuşi, să se întoarcă la prânz, pentru a vedea
dacă se poate ridica şi a merge la masă.
Nicholas părea dezamăgit pentru că şi-ar fi dorit cel puţin să
poată să stea în grădina minunată. Dar era un copil ascultător,
care-şi cunoştea foarte bine deficienţele fizice şi rutina verificării
temperaturii şi a luării pulsului prescrise de profesorul Halevy şi,
într-un fel ciudat, aştepta, recunoscător, manifestările de
solicitudine ale tatălui său.
Magdalena îi aduse micul dejun la pat, cu răsuflarea întretăiată
după ce urcase scările, dar destul de prietenoasă, cu ochii ei
negri, aproape ascunşi de obrajii maronii umflaţi. O eşarfă albă
prinsă în jurul capului şi cerceii alcătuiţi din două cercuri de
metal îi dădeau un aer interesant, de ţigancă. Datorită educaţiei
primite de la tatăl său, Nicholas vorbea destul de bine limba
spaniolă şi avea şi cunoştinţe de franceză şi italiană, dar
Magdalena vorbea foarte repede, într-un dialect pe care el îl
considera catalan şi nu se prea înţelegeau unul pe celălalt. Când
ea rămase nemişcată în picioare, cu mâinile înfipte în şolduri, el
detectă o curiozitate directă, ţărănească în privirea ei şi, drept
răspuns, îşi dramatiză puţin situaţia, clipind din genele lungi şi
înghiţind în sec, astfel încât să se audă un zgomot alarmant în
stomac. Ea râse scurt, dădu din cap, după care plecă.
Micul dejun consta în alimentele pe care le consuma de obicei
şi era foarte gustos: un ou fiert moale, biscuiţi crocanţi cu miere,
şi un pahar de lapte de capră fiert; era evident că tatăl său
dăduse dispoziţiile necesare în bucătărie. Nicholas mâncă încet,
experienţa ajutându-l să nu lase firimiturile să cadă pe lenjerie.
După aceea, coborî din pat şi se duse la ogarul care stătea pe cele
patru picioare scurte plantat pe masă şi care aşteptase în tăcere
să fie băgat în seamă, dovedindu-se extrem de ascultător.
Nicholas ştia, desigur, că nu putea să aibă un câine adevărat;
consulul, care nu era un mare iubitor de câini, îi explicase logic
că dificultăţile şi nesiguranţa existenţei lor în continuă mişcare
excludeau prezenţa unui animal, aşa că băiatul se descurcase cât
putuse mai bine cu acest înlocuitor de jucărie. În acea dimineaţă,
totuşi, nu avea dispoziţia necesară pentru a se angaja într-una
din lungile lor conversaţii, care, adesea, durau ore întregi,
alungându-i plictiseala. Nici nu reuşea să se concentreze asupra
manualelor pe care tatăl său i le lăsase la îndemână, pe noptieră.
Atenţia lui era absorbită de noutatea locurilor înconjurătoare
neexplorate, aşa că se întinse pe spate, ascultând bătăile inimii
casei, în vreme ce razele strălucitoare ale soarelui se reflectau pe
tapetul maro cu modele bizare.
Dar ritmul casei pulsa cu putere. De jos veneau zgomote
deranjante de parcă ar fi avut loc o ceartă, cuvintele rostite pe un
ton ridicat fiind urmate de trântitul unei uşi, despre care Nicholas
credea că e uşa de la bucătărie. Apoi auzi o conversaţie mai mult
şoptită, paşi în sufrageria de dedesubt, mişcări lente, ale cuiva
care făcea curăţenie, şi un miros puternic de tutun tare.
Construindu-şi în minte o imagine a ceea ce se întâmpla, Nicholas
tresări speriat, atunci când uşa camerei sale se deschise brusc. Se
întoarse şi, în prag, uitându-se la el cu un aer încrezător, îl văzu
pe Garcia.
Pe neaşteptate, obrajii băiatului se îmbujorară. Acea
neîncredere ciudată pe care băiatul o simţise la adresa valetului
în seara de dinainte, ca şi cum, într-un fel, l-ar fi considerat
duşmanul său, fu accentuată de această apariţie neaşteptată.
— Să vă iau tava? spuse Garcia cu o politeţe exagerată, în felul
lui obişnuit şi insinuant, dar, cu toate acestea, ca şi cum ar fi vrut
să dezmintă acea minciună, rămase cu ţigara aprinsă, ţinută între
degetele lui pătate de nicotină.
— Te rog..., răspunse Nicholas cu o voce nesigură.
Bărbatul nu se mişcă, dar îşi dezveli dinţii în ceea ce ar fi putut
să pară a fi un zâmbet dacă faţa lui n-ar fi fost atât de imobilă.
— Nu te nelinişti în privinţa mea, spuse el încet, sunt obişnuit
cu copiii. Într-unul din locurile unde am lucrat, erau chiar şapte.
Fata cea mică obişnuia să stea la mine pe genunchi. Până când a
murit.
Nicholas inspiră scurt. Valetul trase absent din ţigară, fără a-şi
lua însă privirea de pe faţa băiatului.
— Cândva îţi voi povesti despre ea. Cred că va fi o discuţie
interesantă. Am văzut multe lucruri în viaţa mea. Unele lucruri
triste şi îngrozitoare. Incredibile. Lumea e plină de idioţi. Pentru
mine nimic nu contează. Absolut nimic.
— Ce vrei să spui? întrebă Nicholas.
Garcia ridică din umeri, cu un aer indiferent.
— Vei vedea. Am fost soldat, militar, ba chiar ofiţer. Am văzut
bărbaţi care au fost biciuiţi, torturaţi şi chiar împuşcaţi, dar vom
vorbi despre asta altă dată. Spune-mi, unde este mama ta?
Nicholas deveni palid. Întrebarea, adresată în treacăt, dar cu o
insolenţă mascată, îi zgândări cea mai adâncă şi mai secretă rană
a micului său suflet. Într-un moment de panică, se gândi să-i
spună că e moartă. Oare nu insistase adesea tatăl său cu un
amestec de gravitate şi melancolie că acum, pentru ei doi, ea
trebuia să fie considerată moartă? Şi doar acea rugăciune din
fiecare seară pentru iertarea ei făcea ca uitarea să nu fie
asemenea morţii. Cu toate acestea, instinctele lui respingeau acea
minciună, mai puţin datorită inocenţei sale fireşti, cât mai
degrabă recunoaşterii unei ciudate premoniţii că, dacă l-ar fi
minţit pe acest om, ar fi riscat să rămână lipsit de apărare în faţa
lui.
— Este în America, reuşi el să îngaime.
— Ah, exclamă Garcia. O ţară minunată. Dar de ce nu se află
aici?
Cu o uşoară tremurare a bărbiei care făcu ca buzele şi nările
sale delicate să se înfioare, iar fruntea să i se încrunte uşor,
Nicholas spuse:
— Mama nu mai locuieşte cu noi.
Garcia îşi desfăcu buzele groase în ceea ce părea a fi un râs
tăcut.
— Deci nu mai înseamnă nimic pentru noi. Trăieşte separat.
Dar noi nu putem să scăpăm de oameni în acest fel, spuse el,
după care amuţi brusc, ascultând paşii distincţi ce răsunau în
grădină. Apoi nu se mai auzi nimic. Fără să îşi modifice
atitudinea, dar poate cu o urmă de precauţie, el dădu din cap.
Tatăl tău s-a întors. Nu trebuie să-i pomeneşti despre convorbirea
interesantă pe care am avut-o. Acum, noi doi, avem un secret. Să
nu uiţi asta, micule nevinovat.
Se duse spre pat şi, cu o singură mână, ridică tava cu
îndemânare; apoi, făcând o jumătate de plecăciune, cu un
amestec de batjocură şi servilism, se întoarse şi ieşi din cameră.
Nicholas rămase nemişcat cu sprâncenele împreunate, confuz
şi perplex. Se simţea descurajat, pustiit, şi doar apariţia promptă
a tatălui său îl împiedică să izbucnească în lacrimi. Consulul era
în formă, evident, plăcut impresionat de treaba pe care o făcuse
de dimineaţă, şi, după ce îl inspectă sumar, îi permise lui
Nicholas să se ridice din pat. Aşezat pe marginea acestuia, în
vreme ce băiatul se îmbrăca, consulul se dovedi a fi mai vorbăreţ
decât de obicei. Biroul arăta mai bine decât se aşteptase, mic, dar
modem, şi situat în port, acolo unde briza mării va face mai
suportabilă căldura verii. În afară de Alvin Burton, personalul mai
includea doi funcţionari spanioli. Echipamentul era în stare de
funcţionare, cu excepţia unei maşini de scris, care putea fi
reparată, precum şi a unui şapirograf stricat, care urma să fie
înlocuit, potrivit dispoziţiilor lui.
— Şi acum, continuă consulul pe acelaşi ton însufleţit, poate o
să-ţi facă plăcere faptul că ţi-am găsit un grădinar. Este afară, în
curte. Haide să-l cunoşti.
Coborâră la parter, Nicholas mergând alături de tatăl său de
parcă s-ar fi aflat sub efectul sedativelor.
Afară, aşteptând la intrarea din spate, cu o atitudine
respectuoasă, se afla un tânăr de nouăsprezece ani, înalt şi bine
proporţionat, cu o figură deschisă şi ochii blânzi, de o nuanţă
închisă. Avea sprâncenele bine conturate, părul bogat şi dat pe
spate, iar pe buza de sus îi creştea o urmă de mustaţă. Ar fi putut
fi considerat chipeş, în ciuda culorii de şofran a pielii, dacă nu ar
fi avut buzele mari şi moi pe care le ţinea întredeschise. Tânărul
se îmbrăcase cu cel mai bun costum al său, care, deşi era vechi,
părea curat. Purta o jachetă foarte scurtă, după moda catalană,
iar pantalonii erau puţin evazaţi şi acopereau pantofii scâlciaţi.
Mâinile sale mari şi maronii strângeau o pălărie rotundă şi plată.
— Hei, iată-te, tinere, spuse consulul pe un ton vioi. Cum
spuneai că te cheamă?
— José, señor... José Santero.
— Şi eşti expert în grădinărit?
José zâmbi neîncrezător, dezvelindu-şi dinţii albi şi frumoşi.
Era un zâmbet cald şi natural, care îl făcu pe Nicholas să-şi
dorească să-i răspundă cu aceeaşi monedă.
— Ştiu să sap şi să ud şi să mă ocup de sol, señor. Pot să
altoiesc şi să plantez. Sunt foarte dornic să muncesc, dar nu mă
pot considera un expert.
— Eu înţelesesem că ai experienţă, remarcă Brande, oarecum
nerăbdător.
— O, da, señor, răspunse prompt José. Vreme de trei ani am
muncit la viile Montaro. Dar acum multă lume e în şomaj în zona
dealurilor.
— Ai recomandări?
Cu un aer oarecum pierdut, José se uită la consul, după care,
privirea sa se aţinti asupra băiatului.
— Noi nu ne batem capul cu astfel de lucruri, señor. Dar dacă îl
veţi întreba pe Diego Borcano Lamontara, cred că va avea de spus
numai lucruri bune despre mine.
Urma o pauză. Nicholas se uită neliniştit la tatăl său, care,
muşcându-şi buza, cântărea acest aspect al problemei şi băiatul
trebui să-şi înăbuşe un impuls, despre care ştia că nu i-ar fi făcut
decât rău lui José, de a-l implora pe tatăl său să-l angajeze pe
acest grădinar, atât de tânăr, de prietenos şi de simpatic.
Sunetul gongului care-i chema la masă grăbi decizia
consulului: până la urmă, i se vorbise numai de bine de
caracterul tânărului. Spuse brusc:
— Mă aştept să munceşti din greu. Vei fi plătit cu 30 de pesetas
pe săptămână. Eşti de acord?
— Nu am nimic împotriva dorinţelor domnului, răspunse José
foarte serios.
— Foarte bine, răspunse Harrington Brande. Prezintă-te aici,
mâine-dimineaţă la ora opt, şi îţi voi spune ce vreau să faci.
Haide, băiete drag, zise el, luându-l de mână pe fiul său, şi plecă.
Îndreptându-se spre casă, Nicholas păstra în memorie imaginea
tânărului spaniol, ce stătea acolo blând şi umil, dar surprinzător
de mândru, cu hainele sale ponosite de duminică, ţinând pălăria
aceea ridicolă în mâinile sale maronii, fine. Neputând rezista, în
vreme ce îl urma pe tatăl său, care urca treptele spre verandă, se
uită peste umăr şi zâmbi. José îi surâse la rândul său,
dezvelindu-şi dinţii albi, şi, spre marea bucurie a băiatului, îi facu
şi un semn cu mâna. Ceva în acest gest merse direct la inima
copilului... făcându-l să se gândească la asta pe toată durata
prânzului şi chiar şi după aceea.

Îi amenajaseră lui Nicholas un loc la umbra leandrilor şi acolo,

urmând un program alcătuit de tatăl său, îşi petrecea marea
majoritate a timpului dintre prânz şi ora ceaiului, stând pe un
şezlong şi inspirând aerul ozonat, în vreme ce răsfoia paginile unei
cărţi, care cu siguranţă era instructivă de vreme ce însuşi
consulul o alesese.
Dar în acea după-amiază, privirea copilului se muta adesea
discret de la paginile tipărite către figura noului grădinar, care
lucra pământul de după copaci. Trecuseră deja două zile de când
Nicholas îşi dorea să vorbească cu el, dar până în acea clipă nu i
se oferise ocazia şi el era, desigur, mult prea timid pentru a intra
în vorbă cu grădinarul. Dar acum, judecând după progresul făcut
de José, care săpa temeinic pământul, curăţându-l de buruieni şi
întorcând brazda, băiatul îşi dădu seama că, în curând, omul va
ajunge în dreptul său şi inima începu să-i bată ceva mai repede,
gândindu-se la asta pentru că, încă din primul moment, simţise o
undă de simpatie şi înţelegere ce se propaga în permanenţă între
tânărul spaniol şi el însuşi. Poate că se înşela. Nu era exclus ca
José să fie precum Garcia, o persoană care te flata doar pentru a
te înşela, dar el nu putea accepta această idee; dezamăgirea ar fi
fost mai mare decât putea el suporta.
În cele din urmă, grădinarul ajunse la arbore şi, îndreptându-
se, se sprijini cu cotul pe coada lungă a hârleţului, zâmbindu-i lui
Nicholas. Băiatul ştia că el trebuie să vorbească primul, dar nu-i
venea în minte nicio idee şi când, în cele din urmă, se gândi la
ceva, trecu o vreme până când reuşi să articuleze cuvintele.
— Ai muncit foarte mult, îngăimă el în cele din urmă,
înroşindu-se, ca de obicei.
— Nu, nu, spuse José zâmbindu-i larg, după care ridică din
umerii bronzaţi de soare. Era dezbrăcat până la brâu şi pantalonii
de bumbac strânşi la mijloc pe care-i purta împreună cu o
pereche de espadrile îi scoteau în evidenţă membrele musculoase.
Pielea lui aurie avea o textură fină, subliniată de mişcarea suplă a
muşchilor de dedesubt. În ciuda efortului făcut, respira foarte
uşor. După o scurtă pauză, adăugă cu gravitate: Tu nu munceşti?
— Fac astea, spuse Nicholas, arătând spre cărţile aşezate pe o
masă alături.
— A, da, răspunse José, dând din cap cu gravitate, ca şi cum ar
fi recunoscut că se află în prezenţa unei inteligenţe superioare.
Cred că eşti foarte deştept.
— Oh, nu, protestă Nicholas, înroşindu-se şi mai tare, dar
trebuie să mă odihnesc destul de mult, şi de aceea citesc.
— Şi acum eşti bolnav? se interesă José.
— Mereu am puţină febră, îi explică Nicholas. Nu sunt prea
viguros.
Surâsul blând al lui José deveni şi mai larg.
— Poate dacă ai munci, ca şi mine, ai fi puternic, spuse el
întinzând mâna către băiat. Haide. Am terminat de săpat şi acum
voi planta. Tu o să-mi dai o mână de ajutor.
Nicholas rămase fără cuvinte de încântare; ezită, dar numai
pentru o clipă. Îşi dorea din toată inima să-l însoţească şi José îl
apucă de mână, ajutându-l să se ridice în picioare, ca şi cum nu
ar fi cântărit mai mult decât o pană şi acest lucru făcu să-i
dispară timiditatea, redându-i încrederea în sine. Se duseră în
locul unde erau depozitate plantele şi José ridică pe umăr o cutie
cu bulbi de petunie pe care consulul îi ceruse să le ia în acea
dimineaţă de la piaţă, după care se îndreptară către celălalt capăt
al peluzei. Acolo, după ce întinse o coardă de-a lungul pământului
proaspăt săpat, grădinarul începu să planteze florile. La început,
Nicholas se mulţumi să privească, dar, în curând, răspunzând
îndemnului mut care se citea în ochii lui José, se aplecă şi plantă
şi el cu timiditate o floare. După aceea, nu mai reuşi să se
oprească. Era o senzaţie plăcută să apuce o mlădiţă răcoroasă şi
verde, să dea la o parte pământul şi după aceea să îl adune în
jurul rădăcinilor, ca pe nişte fire de păr, şi să privească plăntuţa
care stătea de una singură în picioare, hotărâtă să înfrunte
lumea.
Nicholas locuise întotdeauna în oraşe, în case care nu aveau
grădină şi dădeau direct în stradă. Şi acum, aplecat lângă José,
cu soarele care-i încălzea ceafa şi mirosul pământului ce-i umplea
nările, îşi spuse că niciodată în viaţa lui nu făcuse ceva mai
plăcut. Chiar şi micile picături de sudoare pe care le simţea sub
cămaşă şi care, în mod normal, erau un simptom îngrijorător,
acum nu-l deranjau.
Spre ora patru, terminaseră de plantat şi, cu adevărată
mândrie, Nicholas stătea lângă José, uitându-se la parcela de
pământ frumos aranjată şi unde mai târziu aveau să apară culori
vii şi frumoase. Era atât de concentrat, că nici nu auzi maşina
care intrase pe alee, dar, un minut mai târziu, tresări când auzi
vocea tatălui său în spate.
— Nicholas, ce Dumnezeu faci aici? Din tonul lui răzbătea
surpriza, dar şi dezacordul.
Tresări puţin, şi se răsuci pe călcâie, dând la iveală un chip
strălucitor, datorită bucuriei prilejuite de munca prestată.
— Oh, tată, am petrecut câteva ore extrem de interesante. Am
dat o mână de ajutor la plantarea acestor petunii. Şi acum trebuie
să fie udate, pentru că altfel nu vor creşte. Încă nu este foarte
târziu. Pot să mai stau puţin şi să-l asist pe grădinar?
Neplăcut impresionat şi nesigur, Brande se uită când la fiul
său, când la grădinarul spaniol, care, cunoscându-şi lungul
nasului, se dăduse câţiva paşi în spate şi acum presa un fir pe o
bucată de lemn. Era ceva atât de umil în acea acţiune încât
consulul păru ceva mai liniştit. Privirea sa, care, pentru o clipă, se
întunecase, trecu muntele Olimp acoperit de nori, şi se lumină
din nou. Ridicând din sprâncene, spuse sec:
— Ei bine, dacă nu stai prea mult. Şi ai grijă să nu răceşti. Ne-
au trimis valizele mari şi eu mă duc să despachetez.
— Oh, îţi mulţumesc, tată, exclamă Nicholas, bătând din
palme. Nu cred că am răcit şi în curând am să vin şi eu la tine.
Harrington Brande se întoarse şi intră în casă. Aranjate frumos
în hol, îl aşteptau trei cutii mari de lemn cu capacele deschise şi
cu rumeguşul deja îndepărtat. Garcia, se gândi el, se dovedea a fi
chiar mai util decât sperase. Trase de cordonul unuia dintre
clopoţei pentru a-l chema pe valet, după care, interesat de starea
celei mai mari comori ale sale, începu să caute cu privirea prin
conţinutul cutiilor. Aha, acolo era – scoase cu grijă din cea mai
mică cutie un top de hârtie scris la maşină şi legat cu bandă
roşie.
— Aţi sunat, señor?
Brande se răsuci pe călcâie.
— Ah, da, Garcia. Ai început să faci o treabă foarte bună aici.
Vrei să iei asta, te rog? Dar ai mare grijă, este manuscrisul cărţii
mele.
Valetul facu ochii mari.
— Seniorul este autor?
Flatat de exclamaţia în care se simţea adulaţia valetului,
Harrington Brande dădu din cap.
— De mulţi ani mă ocup de o lucrare considerabilă... biografia
unui om mare.
— Seniorul se referă la el însuşi, nu?
Brande râse plăcut impresionat.
— Hai, hai, Garcia, mergi un pic cam departe. Încearcă să
găseşti o hârtie de împachetat rezistentă şi fă un pachet ca lumea.
Vreau s-o iau la birou. După aceea întoarce-te şi dă-mi o mână de
ajutor să aranjez armele.
— Desigur, señor.
După ce bărbatul plecă, Brande rămase nemişcat o clipă, apoi
se îndreptă spre cea mai apropiată ladă şi, uitându-se printre
lucrurile dinăuntru, se întrebă de unde ar fi trebuit să înceapă.
Dar, dintr-odată se opri pentru că privirea îi căzu pe un dosar de
carton ce se afla la suprafaţă, în ladă. Se schimbă la faţă. De pe
buze i se desprinse o exclamaţie de surpriză. Împachetarea fusese
făcută de o firmă din Havre şi de pe fundul vreunui sertar
reuşiseră să aducă la suprafaţă o fotografie pe care el n-o mai
păstra la vedere de mult timp. Era vorba de o fotografie a soţiei
sale.
Uşor, ca şi cum ar fi fost vorba de un şarpe ce avea puterea să
îl atace, el luă fotografia şi, cu o expresie de om hăituit, îşi facu
curaj pentru a se uita la ea. Da, era Mariane, cu chipul ei palid şi
plăcut, ochi întunecaţi şi buzele senzuale schiţând un vag surâs
care mereu îl subjugase. Continuând să ţină poza în mână, se
aşeză pe pervazul ferestrei, gândindu-se la acea primă seară când
se întâlniseră.
Se întâmplase în urmă cu zece ani, la colegiul Bowdoin, acolo
unde el venise de la Washington pentru a ţine o prelegere la o
societate studenţească. La recepţia care a urmat, remarcă, stând
lângă uşă, această fată palidă, îmbrăcată în negru – se părea că
era în doliu după mama ei – şi imediat simţi cum îl cuprinde o
emoţie puternică, senzaţie pe care nu o mai avusese niciodată
înainte în relaţie cu sexul opus. Aranjase să-i fie prezentat şi apoi
făcu câteva cercetări, aflând că fata era săracă şi că tatăl ei, un
profesor universitar ieşit la pensie, fusese internat într-unul din
cele mai proaste stabilimente din oraş, diagnosticat cu o boală
incurabilă.
El decise apoi să-şi petreacă concediul în Maine, găsi un hotel
bun în apropiere şi, în cea mai politicoasă manieră posibilă, o
ceru în căsătorie, fără a avea prea mare succes, dar insistând cu
tenacitate. Ea îi spusese că nu dorea să se căsătorească. De două
ori îl refuză, şi, deşi el plecă amărât şi abătut, se întoarse după o
lună, două, atras de frumuseţea ei bizară şi subjugat de pasiunea
pe care i-o inspira. În acea iarnă, în luna februarie, tatăl ei muri,
şi ea rămase singură. Ocazia era mult prea favorabilă pentru a o
rata. În după-amiaza înmormântării, atunci când ea stătea de una
singură, distrusă, uitându-se la ploaia care lovea în geam, iar
perspectivele ei păreau mai mult decât întunecate, ea cedase şi
acceptase să se căsătorească cu el, aruncându-i o privire bizară.
Şi apoi ce se întâmplase? Doar Dumnezeu ştia că el îşi dăduse
toată silinţa s-o înconjoare cu dragostea sa şi nimeni nu ar fi
putut să fie mai devotat. Se aflau la Washington şi viitorul se
anunţa promiţător, iar apartamentul din hotelul unde locuiau era
agreabil. El îi dădea nenumărate dovezi de dragoste, îi alegea flori
şi cărţi, îi planifica distracţiile, o sfătuia ce oameni ar trebui să
cunoască, ba chiar o ajuta să-şi aleagă rochiile. O însoţea peste
tot, în orice clipă, chiar când trebuia să participe la evenimente
publice, insistând ca ea să i se alăture. Şi atunci când, pentru
scurte perioade de timp, erau nevoiţi să se separe, la cină, sau în
săli de recepţie, el o urmărea cu o privire plină de dorinţă, fară să-
i pese că cineva ar fi putut să observe cât de importantă devenise
ea pentru el.
Ea era mai tăcută decât şi-ar fi imaginat el vreodată şi, pe
măsura trecerii timpului, deveni chiar mai taciturnă, dar, pentru
că lui îi plăcea să vorbească, acest lucru nu-l deranja. Uneori,
când într-o oarecare măsură el reuşea să-i impună punctul lui de
vedere, poate cu privire la politică sau artă, sau, să spunem,
igienă personală, privirea ei îl făcea să se simtă stingherit şi
zâmbetul ei îl descumpănea. Dar niciodată, niciodată nu ar fi
putut să anticipeze acea seară, la câteva luni de la naşterea
copilului lor, când, cu figura mai palidă ca oricând şi cu privirea
rătăcită, ea ceruse o cameră separată. Vorbele ei încă îi mai
răsunau şi acum în urechi ca o rană deschisă.
— De ce? reuşi el să îngaime livid la faţă. Nu eşti tu soţia mea?
Ea îi răspunse cu o voce atât de slabă, încât aproape că nu se
auzea ce spune.
— Uneori mi-ar plăcea să-mi aparţin şi mie un pic.
Desigur, el nu fusese de acord. Ea era consoarta lui legitimă şi
avea şi el drepturile lui. Dar atunci simţise pentru prima dată
aversiunea ei faţă de el, o ciudată şi incredibilă antipatie, o
barieră care deveni de netrecut în ciuda eforturilor lui de a o
doborî, de a o poseda complet, în trup şi spirit, pentru a fi a lui.
Era un bărbat viril, mânat de dorinţa puternică de a-şi
revendica drepturile conjugale. Şi, cu toate acestea, cât de des se
întâmplase ca, înainte de a obţine satisfacţia finală, lui să îi
dispară propria plăcere, şocat să constate că era singur, că ea
zăcea cu dinţii strânşi şi nemişcată ca un cadavru adus acolo de
valurile unei mări îngheţate.
Deşi în sufletul său ştia că e absurd, fusese tentat să creadă că
ea are un amant şi o urmărise cu gelozie, ajungând chiar până
acolo, încât – dar nu era el soţul ei? – să angajeze un detectiv care
să o spioneze. Şi toate, fără niciun rezultat. Oare se putea pur şi
simplu ca ea să-l deteste?
Apoi el fu transferat în Europa, mai precis la Stuttgart, apoi la
Liège, Ancona... locuri unde, îi spuse el cu amărăciune, orice
femeie normală şi iubitoare s-ar fi simţit bine în compania lui. Nu
cumva îi era dor de casă? Acest gând îl ajută de câteva ori să-şi
salveze mândria rănită. Şi atunci când i se dădu un concediu
prelungit, el îi duse pe ea şi pe Nicholas, în vârstă de trei ani la
acea dată, înapoi, în America. Acolo primise ultima lovitură! Într-o
zi, ea veni în apartamentul închiriat din New York unde locuiau
şi, trasă la faţă şi cu capul plecat, îi spuse că, pentru moment,
trebuia să-l părăsească. Viaţa împreună îi distrusese nervii şi
simţea nevoia să fie singură vreme de câteva luni, pentru a-şi
reveni.
El se simţi mistuit de dorinţa de a o strânge brutal în braţe.
Respingându-i cererea, el îi transmise rece ultimatumul său:
— Dacă pleci, nu te voi primi înapoi. Cu mine nu există
jumătăţi de măsură. Ea nu-i dădu niciun răspuns, dar el încă îi
vedea privirea umbrită ce ascundea aceeaşi enigmă care îl
torturase mereu. El continuă, muşcându-şi buza, până când
sângeră. Nu vei avea nici bani şi nici o poziţie. Şi niciun fel de
ajutor pentru creşterea copilului.
— Şi acum am toate astea? răspunse ea cu tristeţe, după care,
întorcându-se, ieşi din cameră.
Aici, în această casă spaniolă, în timp ce-şi ţinea capul între
mâini, încă îi mai vedea silueta zveltă, îmbrăcată în gri şi continua
să simtă căldura ei şi parfumul prezenţei sale. Ei bine, ea plecase,
dispărând complet din viaţa lui. Când auzise de ea ultima dată,
indirect, locuia într-un fel de pensiune pentru femei în New York,
lucrând – aproape pe degeaba, după cum presupunea el – într-un
centru de asistenţă socială. Aşa să fie atunci. Cel puţin, el îl avea
pe fiul lor. Toată dragostea pe care o simţise pentru ea fusese
acum transferată asupra lui Nicholas. Îl adora pe băiat, nu putea
să nege asta şi avea să-l iubească şi să fie tot timpul aproape de
inima lui...
Câteva clipe îndelungate rămase acolo în prada gândurilor
negre, chipul lui exprimând un dor nespus, dar brusc auzi
râsetele de afară. Îşi reveni, îşi ridică privirea şi, când se uită pe
fereastră, îi văzu pe José şi pe fiul său care cărau stropitoarea de-
a lungul grădinii, distrându-se de minune.
Consulul făcu o grimasă, ca şi cum, dintr-odată, i s-ar fi
deschis o nouă rană. Se ridică brusc, se duse la uşă şi, cu o voce
stăpânită, strigă:
— Nicholas, vino, dragul meu! Intră imediat în casă!

Circa trei săptămâni mai târziu, într-o duminică dimineaţa, la

ora zece, consulul îşi lua micul dejun în linişte împreună cu fiul
său, în nişa însorită din sufragerie. Afară, extravagantă ca o
mireasă, primăvara etala o zi atât de plăcută încât Nicholas şi-ar
fi dorit să-şi ia pâinea prăjită şi mierea şi să iasă cu ele pe
verandă. Dar tatăl său, îngrijorat că temperatura ar putea să fie
înşelătoare, clătinase din cap manifestându-şi dezacordul. Îi
ceruse, în schimb, lui Garcia să aşeze masa mică lângă fereastră.
Aici cel puţin, băiatul vedea florile de un roşu aprins care creşteau
printre tufele de mimoze şi auzea zgomotul îndepărtat al
clopotelor de la biserică.
— Tată. Din când în când Nicholas îl privise pe consul care,
aflat în toane bune, era preocupat să-şi aprindă un trabuc uşor
Larranaga şi să citească numărul, din urmă cu două zile, al
ziarului Echo de Paris – considera că doar acest ziar merita atenţia
lui şi-i ceruse prietenului său, Havely, să-i trimită săptămânal un
număr. Tată, aş vrea foarte mult să merg la un meci de pelotă
după-amiaza aceasta.
Consulul lăsă ziarul din mână.
— Un meci de pelotă, repetă el aparent fără să înţeleagă.
— Da, tată. Copilul simţi cum îi năvăleşte sângele în obraji, dar
îşi făcu curaj şi continuă: Este un fel de handbal care se joacă
aici. Un joc rapid şi incitant. Toate oraşele de pe Costa Brava sunt
înscrise în ligă. Şi astăzi, Huesca, respectiv campionii, joacă cu cei
din San Jorge.
Harrington Brande se uita uimit la figura fiului său, care
exprima o dorinţă vie. Brusc, expresia feţei lui se relaxă.
— Ei bine! exclamă el uşor. Deci ai vorbit cu Garcia. Ce aiureli
se întâmplă pe aici cât timp eu sunt la birou! Spune-mi, unde şi
când are loc acest meci faimos?
— La Recreo, tată, zise Nicholas cu răsuflarea tăiată, fără să
îndrăznească să-i spună că nu Garcia fusese cel care-1 informase.
La ora patru după-amiază. Oh, hai să mergem!
O umbră de surâs apăru pe buzele consululu. Îi făcea plăcere
că fiul său îşi dorea să-şi petreacă timpul în compania sa.
— Ei bine, zise el cu un aer meditativ. Dacă-ţi iei tonicul
acum... şi-ţi termini compunerea la spaniolă... şi te odihneşti o
oră după prânz, vom mai vedea.
— Oh, îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, tată, spuse Nicholas
sărind în sus de bucurie.
La ora trei şi jumătate în acea după-amiază cei doi plecară,
Nicholas extaziat, iar domnul Brande manifestând bună dispoziţie
şi toleranţă. Consulul nu ştia nimic în legătură cu sporturile.
Odată, la Ancona, aruncase prima minge la un meci de baseball
disputat de două echipe de pe un vas al marinei americane, aflat
în vizită în port, şi, câţiva ani mai târziu, la Knocke, fusese cel
care oferise cupa câştigătorilor unei regate organizate de un club
local. Dar acum, părea să împărtăşească entuziasmul şi
aşteptările fiului său.
Parcară maşina în Plaza şi, traversând o reţea de străduţe din
spatele pieţei de fructe, ieşiră la Recreo, care, remarcă consulul,
se afla în zona rezervată săracilor oraşului. Era un loc împrejmuit
cu o palisadă de lemn, acoperită în întregime cu afişe de reclamă
ale teatrului local şi care prezentau corrida ce urma să aibă loc în
aprilie la Barcelona. Cu toate acestea, consulul îi permise lui
Nicholas să-l ducă pe rândurile din faţă ale tribunei, o bancă de
lemn fără spătar, care era îndreptată spre curtea betonată, acolo
unde un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă cu mânecă scurtă
împrospăta marcajele cu vopsea roşie.
Ajunseseră devreme. Mai erau prezenţi doar câţiva tineri care,
aşezaţi pe băncile din partea de sus a tribunei, fumau, mâncau
fructe uscate, glumeau vorbind foarte tare şi din păcate într-o
manieră vulgară. Din când în când mai apăreau şi alţi spectatori
cu mâinile în buzunare, în marea lor majoritate băieţi şi tineri,
care ocupau locurile din spate şi se alăturau rumorii generale.
Consulul se gândi că cel puţin se aflau la o oarecare distanţă de
aceştia şi că spaţiul era adecvat pentru a evita contactul cu ei.
Dar din păcate, nici nu bătu ora patru ceasul din port că
adevăraţii aficionados3 îşi şi făcură apariţia, o masă mare şi
gălăgioasă, care dădea din coate şi se împingea pentru fiecare loc
rămas liber. Cât ai clipi din ochi, băncile fură ocupate şi toată
tribuna se umplu de siluete înghesuite. Un bărbat mic şi îndesat,
îmbrăcat cu un costum închis la culoare şi strălucitor şi având pe
cap un sombrero extrem de uzat, cu o jumătate de ceapă într-o
mână şi cu un coltuc de pâine în cealaltă, se aşeză chiar lângă
consul şi, zâmbindu-i prietenos acestuia, îşi ascuţi briceagul pe
cizme şi începu să mănânce zgomotos. Se auziră fluierături slabe
de peste tot din tribună, acompaniate de bătutul ritmic din
picioare şi strigăte: Ole... Ole... Ole.
— Vor începe în curând, tată. Să-ţi explic câte ceva despre joc?
spuse Nicholas aplecându-se înainte şi arătând în direcţia
terenului. Vezi acele două ziduri faţă în faţă la distanţă de
aproximativ treizeci de metri? Unul se cheamă frontis şi celălalt
pareo de rebote. Liniile acelea roşii de pe ele indică spaţiul unde
trebuie să lovească mingea. Şi liniile roşii de pe terenul propriu-
zis pe care ei îl numesc concha – marchează acelaşi lucru. Dacă
mingea cade în afara lor se consideră greşeală şi echipa adversă
primeşte un punct.
Băiatul continuă în vreme ce consulul asculta atent.
— În fiecare echipă sunt doi jucători, delantaro, centrul
înaintaş şi, zaquero, cel din spate. Huesca au echipament
albastru şi San Jorge în alb. Pelota, aşa se numeşte mingea, este
făcută din cauciuc acoperit cu piele de oaie şi ei o aruncă cu
cesta. Jocul este rapid, oh, foarte rapid...
În acel moment, din public se auzi un cor de strigăte şi din
partea cealaltă a rectangulului de beton veniră patru jucători.
Erau îmbrăcaţi cu tricouri şi pantaloni albi şi, legat de mână cu o
mănuşă, aveau un fel de coşulet uşor. Pe măsură ce se încălzeau,
aruncând mingea în perete, Consulul simţea cum Nicholas devine

3 Fani, în spaniolă în original.

din ce în ce mai tensionat lângă el.
— Ei vezi, tată. Vezi de ce am venit? Nu-i aşa că este splendid?
La început Brande nu înţelese, dar uitându-se în direcţia privirii
copilului, îşi dădu seama că era fixată pe unul dintre jucătorii de
la San Jorge, un om înalt şi subţire, care se mişca cu graţie şi
uşurinţă pe teren. Era José.
Consulul îşi pierdu morga şi câteva clipe rămase nemişcat.
Într-o clipă înţelese foarte bine situaţia – dorinţa băiatului de a
veni la meci şi cunoştinţele sale extraordinare despre regulile
jocului – era vorba despre neverosimila, dar sigura complicitate cu
grădinarul.
— Priveşte, priveşte, tată, spuse Nicholas entuziasmat. Încep
acum. Şi José ne-a văzut, tocmai ce mi-a făcut cu mâna.
Pe teren, atacantul de la Huesca îşi luase deja poziţia de joc şi
după ce bătu pelota o dată, o aruncă în zid. Plictisit, Harrington
Brande urmărea zborul mingii, conştient de un sentiment de
opresiune care era în creştere. Dacă nu ar fi fost încercuiţi de
mulţime din toate părţile, s-ar fi ridicat şi şi-ar fi luat fiul din
această încercuire odioasă. În loc să facă asta, deşi era conştient
că-l va durea şi mai tare, Consulul se uită spre băiatul care, pe
marginea băncii, fară să se gândească la vreun disconfort, era
complet absorbit de joc. Cu ochii mari şi gura întredeschisă, cu
micii săi pumni strânşi, se mişca şi rămânea nemişcat la unison
cu ceilalţi spectatori, murmurând exclamaţii de acord sau
dezacord şi chiar, din când în când, vociferând odată cu ceilalţi.
— Olé. Ole. Haide, San Jorge. Jucat... oh, bine jucat, José,
amigo.
Făcând un efort, Harrington Brande îşi luă privirea de la el şi se
întoarse spre teren. Încălziţi de mişcare, jucătorii erau acum
angajaţi într-o serie de curse lungi, aruncând pelota spre perete
din fiecare unghi al concha. Era incredibilă uşurinţa cu care
prinseră mingea şi aproape fără a o ţine deloc în coş o aruncară
cu putere înapoi, ca pe un glonţ, pentru a marca. Cele două
echipe, remarcă Brande, erau la fel de bune şi tabela de marcaj
indica în acel moment o egalitate la 19.
Cei doi jucători de la Huesca erau tineri şi agili. În schimb,
fundaşul de la San Jorge era matur, scund şi cu pielea închisă la
culoare, avea părul tuns scurt şi juca cu un aer hotărât. În ciuda
experienţei sale, nu avea suficientă viteză, astfel că nu reuşea să-
şi acopere partea sa de teren.
 Partenerul său trebuia să compenseze acest handicap şi
consulul remarcă iritat jocul fluent al lui José, siguranţa
instinctivă a loviturilor sale care îl plasa cu mult deasupra
celorlalţi jucători de pe teren. Şi atunci, dintr-odată, consulul îşi
dori ca San Jorge să piardă acel meci.
Cu o figură impasibilă, aceasta fiind atitudinea sa oficială,
Harrington Brande începu să urmărească atent fiecare lovitură,
fiecare punct al jocului. Scorul era acum 35 la 32 în favoarea
celor de la Huesca, care foloseau o strategie excelentă şi
concentrau toate loviturile spre fundaşul de la San Jorge. Sub
presiunea acestor atacuri constante şi a vârstei care-şi spunea
cuvântul, jucătorul obosea în mod evident, şi Brande rânji
satisfăcut când suporterii locali începură să strige şi să-i adreseze
tot felul de injurii.
— Ole... ole... pune osul la muncă, Jaime. Fugi, câine bătrân ce
eşti. Haide, José, amigo, pentru numele lui Dumnezeu, spală
ruşinea.
José acoperea tot terenul, aruncându-se, întinzându-se, lovind,
mereu cu un surâs în colţul buzelor, deşi acum respira sacadat şi
transpira prin toţi porii. Dar în ciuda eforturilor sale, cei doi
jucători de la Huesca se agăţară cu disperare de avantajul lor şi
scorul crescu încet, dar sigur până când ajunse 48 la 46 în
favoarea lor.
Mulţimea era extrem de agitată, ţipa, gesticula, susţinea cu
fervoare echipa şi trăia momentul cu o intensitate specifică
popoarelor latine. Şi micul Nicholas, palid din cauza
entuziasmului, striga din răsputeri, laolaltă cu ceilalţi
spectatorilor.
— Haide, San Jorge. Haide José. Vrem să câştigi... să câştigi...
În acel moment, înaintaşul de la echipa din Huesca fentă, şi
Jaime, prins pe picior greşit, nu reuşi să returneze mingea. Îşi
ridică disperat braţele în aer şi din rândul suporterilor lui San
Jorge se auziră exclamaţii de supărare. Echipa din Huesca mai
avea nevoie de un singur punct pentru a câştiga meciul.
Mingea trecea dintr-o parte în cealaltă, iar meciul se apropia de
sfârşit. La un moment dat, liderul echipei din Huesca alunecă pe
beton şi rată pasa. Se ridică de îndată fără a fi rănit şi le facu cu
mâna suporterilor săi. Dar abia se reluă jocul, şi José execută un
as printr-o lovitură fulgerătoare. Din public se auziră urale de
încurajare. Scorul era acum 49 la 48.
 Într-o tăcere totală, José se duse în colţul terenului de unde
urma să servească. Întreaga arenă amuţi când jocul reîncepu.
Suspansul şi încordarea spectatorilor atinseseră cote maxime.
Jucătorii de la Huesca nu iniţiau acţiuni hazardate, aşteptând ca
adversarii lor să facă o greşeală, conştienţi de responsabilitatea
care le revenea. Schimburile de mingi se desfăşurau într-un ritm
rapid când, dintr-odată, braţul lung al lui José lansă o minge într-
un unghi închis între cei doi adversari. Scorul era egal la 49.
Publicul nu mai îndrăznea nici măcar să respire. Toţi stăteau în
picioare, aplecaţi înainte, uitându-se la mingea care zbura,
ricoşând din panouri. Echipa din Huesca, impulsionată de un fel
de curaj al disperării, lăsase deoparte toate măsurile de precauţie
şi voleurile erau extrem de temerare. O dată, de două ori
executară pase aparent imparabile, dar José, cu o inspiraţie
genială, reuşise cumva să le returneze. La un moment dat se
confruntă cu un voleu larg la care părea că nu va mai ajunge. Sări
sus de tot în aer şi lovi cu toată puterea mingea, pe care o expedie
în terenul advers, câştigând astfel punctul.
Un oftat lung se ridică până la cer, apoi se dezlănţui nebunia.
Oamenii îşi aruncau pălăriile în aer, plângeau, râdeau, se
îmbrăţişau unii cu alţii şi strigau ca într-un fel de delir extatic.
Nicholas se urcă pe bancă cu ochii strălucitori şi continuă să
dea din mâini, scandând entuziasmat:
— Ura! Ura! Ştiam eu că va reuşi Ştiam eu! Ştiam eu! Ura!
În vreme ce jucătorii extenuaţi se îndreptau spre ieşirea din
teren, mulţumea escaladă bariera şi îi înconjură. Într-o clipă, José
fu încercuit, sărutat şi ridicat în aer şi când, în cele din urmă,
ceru îndurare, fu cărat pe braţe afară din teren.
— Of, tată, spuse Nicholas cu respiraţia tăiată, coborând, în
cele din urmă, de pe banchetă. Nu-i aşa că a fost minunat? Mă
bucur atât de mult că m-ai adus aici.
Consulul răspunse cu un surâs forţat. Punctul de maximă
tensiune al jocului şi demonstraţia care urmase îl făcuseră să
înţepenească. Dar pentru nimic în lume nu ar fi dezvăluit acea
stranie şi inexplicabilă amărăciune pe care o resimţea. Îl luă pe
fiul său de mână şi, după ce mulţimea se împrăştie, plecară în
tăcere către Plaza.
— De fapt, noi am repurtat o victorie, spuse Nicholas când
intrară în maşină, fiindcă José e membru al casei noastre. Şi
pentru că el a fost cel care a câştigat partida aceasta.
 Fără a răspunde, Harrington Brande răsuci cheia. În vreme ce
maşina demara, iar el se uita drept înainte, băieţelul începu să îi
arunce priviri nedumerite, întrebându-se dacă nu cumva îl
ofensase în vreun fel pe tatăl său.
— E ceva în neregulă, tată? întrebă el în cele din urmă.
Întrebarea fu urmată de o tăcere destul de lungă.
— Nu, nu, Nicholas, totul este în regulă, doar că mă doare
capul foarte tare. Vezi tu, nu sunt obişnuit să mă înghesui într-o
mare de oameni şi nici să fiu împins şi lovit şi să primesc coate în
stomac şi astea toate doar pentru un joc prostesc.
— Dar, tată... spuse Nicholas confuz, care era pe punctul de a
protesta în vreun fel, dar se opri văzând chipul mohorât al tatălui
său.
Cina era deja pregătită când ajunseră acasă, dar tăcerea
continuă să persiste între ei pe întreaga durată a mesei, una din
acele tăceri de gheaţă care îndepărta oamenii şi pe care consulul o
impunea periodic atunci când se retrăgea undeva în forul său
lăuntric şi examina lucrurile şi oamenii ca şi cum ar fi văzut,
asemenea unui zeu supărat, doar aspectele empirice şi eterne.
— Să mă duc sus, tată? întrebă Nicholas pe un ton moale,
după ce îşi bău tot laptele din pahar.
— Cum doreşti.
Încet şi trist, băieţelul urcă scările late de lemn. Bucuria zilei,
cu toate lucrurile ei noi şi incitante, aproape că dispăruse. Uitase
de José şi de joc şi nu se mai gândea decât la figura imobilă şi
dură a tatălui său. Obişnuit cu ritualul comun al serii, se simţea
acum abandonat în dormitorul mare şi întunecos. Se dezbrăcă, se
spălă şi se îmbrăcă cu cămaşa de noapte. Apoi se întoarse şi-l
văzu pe consul care stătea în prag.
— Oh, tată! exclamă el, oftând uşurat. Am crezut că nu o să
mai vii.
Consulul răspunse cu gravitate:
— Nu cred că se va întâmpla vreodată să nu-mi fac datoria.
— Îmi pare rău dacă te-am supărat cu ceva, îmi pare tare rău,
tată. Îi era foarte greu să-și reţină lacrimile. Dar eu... eu chiar nu
ştiu ce am făcut.
— Îngenunchează pentru rugăciune. Consulul se aşeză în locul
său obişnuit, îşi puse mâna pe umerii băiatului şi spuse cu o voce
joasă: Nicholas, acum ai crescut. Trebuie să ştii şi tu cât de
dureroasă şi dificilă a devenit viaţa mea. Cred că-ţi dai seama ce
povară am avut de dus de când... mama ta ne-a părăsit. În ultima
perioadă insomnia mea accentuată de munca literară pe care o
prestez m-a secătuit de puteri. Sunt zile când mă simt atât de
epuizat încât de-abia reuşesc să mă concentrez asupra a ceea ce
am de făcut. Şi cu toate astea... spuse consulul, ridicând dintr-o
sprânceană, şi cu toate astea, m-am dedicat ţie cu trup şi suflet.
Băiatul îşi lăsă capul în jos. Lacrimi ca nişte mici cristale
apărură pe genele lui moi.
— Da, Nicholas, nu am fost doar tatăl tău, dar şi prietenul tău,
profesorul tău, doctorul tău. Nu pot să neg că aceasta nu mi-a
adus o fericire profundă... o bucurie şi o stare de confort psihic
care au fost ca un balsam pentru rănile mele. Este vorba, dragul
meu copil, de o dovadă de dragoste. Dar cu toate acestea, chiar şi
cele mai altruiste pasiuni cer în schimb puţină afecţiune. De
aceea astăzi inima mea a fost sfâşiată la gândul că tu nu ţii la
mine.
— Nu, nu, tată, strigă Nicholas, în cele din urmă, nu este
adevărat. Cum poţi să crezi aşa ceva?
Prin mintea lui trecu un gând asemenea unui fulger.
— Unele lucruri sunt grăitoare, fiul meu. Un cuvânt rostit
dintr-un impuls de moment... o privire... un gest întâmplător...
— Nu, nu, aproape ţipă Nicholas. Te iubesc, ştii că te iubesc.
Mama s-a purtat îngrozitor cu tine, dar eu nu voi face asta. Vom fi
împreună mereu. Tremurând din tot corpul, Nicholas se întinse şi
îşi puse braţele în jurul taliei tatălui său.
— Băiatul meu, murmură consulul, strângând tare la piept
acea mică povară în viaţă. Când simţi pe pieptul său bătăile inimii
copilului care îl duceau cu gândul la o mică pasăre, îl invadă o
căldură infinită, topind durerea din sufletul său. Oftă profund şi-
şi închise ochii.
În cele din urmă, se desprinse uşor din îmbrăţişare.
— Şi acum, copile, spune-ţi rugăciunea şi apoi o să-ţi citesc
câteva pagini.

Deşi reconcilierea fu dulce, la fel ca recunoaşterea faptului că

Nicholas era mai ataşat ca oricând de el, consulul nu putea să
uite rolul jucat de José în acea înstrăinare ce survenise între ei
pentru o clipă scurtă şi dureroasă. De obicei, când pleca
dimineaţă de la vilă, făcea un scurt semn cu capul, ca răspuns la
salutul politicos al lui José. Acum, trecu cu o indiferenţă studiată,
cu faţa întoarsă şi cu ochii privind fix înainte, ca şi cum ar fi
evitat să-l vadă. Dar în acel scurt moment, era foarte conştient de
prezenţa tânărului, de corpul lui tânăr, de puterea braţelor lui
viguroase şi de surâsul lui nevinovat şi cald. Se simţi cuprins de
un puternic resentiment, o iritare care nu dispăru nici după ce
ajunse la birou.
Încercă să-şi alunge această senzaţie. I se părea absurd să se
lase deranjat de un biet servitor, un tânăr din oraş care nu avea
nimic deosebit şi era sub demnitatea lui să facă ceva în legătură
cu o acţiune care, la urma urmei, devenea şi mai lipsită de
importanţă, privită retrospectiv. Fără nicio urmă de îndoială că
omul se lăuda cât de bun era la pelota şi insistase să vină să-l
vadă jucând. Nu era nimic mai mult de atât. Cu toate acestea, în
ciuda asigurărilor pe care şi le oferi singur, consulul continuă să
fie chinuit de acea senzaţie bizară de gelozie, resimţind o ani-
mozitate care părea să crească din ce în ce mai mult, de la o zi la
alta.
O vreme José nu remarcă nimic, dar, cum în fiecare dimineaţă
îşi vedea angajatorul trecând pe lângă el fără să schiţeze nici cel
mai mic gest, începu să se teamă că nu era satisfăcut de serviciul
lui şi în adâncul sufletului său simplu suferi. Nu se prea găsea de
lucru în San Jorge. Un post bun reprezenta o raritate şi el trebuia
să se gândească şi la mama lui, Maria, nemaivorbind de cele două
surori ale sale, de bătrânul Pedro, bunicul său, care nu mai
avusese niciun accident vascular cerebral de şapte ani de zile.
Alarmat, el îşi intensifică eforturile care oricum erau destul de
mari, ajungea cu jumătate de oră înainte de ora prevăzută şi pleca
doar atunci când se însera de-a binelea.
Într-o dimineaţă, când lucra pe o cărare necurăţată dincolo de
zidul de piatră, văzu adânc ascunse în muşchi trei steluţe albe şi
fragile încă umede de la rouă – primele frezii ale sezonului. Ochii îi
străluciră de încântare şi rămase mut de admiraţie câteva clipe
uitându-se la flori, după care, dând din cap, ca pentru sine, le
culese. Apoi se duse în magazie, unde, fluierând bucuros, le legă
cu o bucată de rafie, folosind ca fundal o ferigă. Aranjându-se în
faţa bucăţii de oglindă, se grăbi să se ducă la intrarea în casă. Nu
trebui să aştepte prea mult înainte ca angajatorul său să apară pe
verandă.
 — Señor, spuse José, după care se opri, incapabil să rostească
discursul pe care îl pregătise în prealabil. Nu făcu decât să
zâmbească cu mult respect şi să-i întindă buchetul de flori.
Urmă o perioadă de tăcere. Consulul, lăsând foarte clar
impresia că face un mare efort, se întoarse încet şi, pentru prima
dată de la jocul de pelotă, se uită direct la tânăr. Această acţiune,
care păru să dizolve o inhibiţie primitivă şi adânc înrădăcinată în
suflet, îi produse o senzaţie bizară de eliberare. Tensiunea pe care
şi-o reprimase mult timp se topi pe loc şi el arboră un calm
desăvârşit.
— Ce este asta? întrebă el pe un ton rigid.
— E pentru plăcerea dumneavoastră, domnule, să îl purtaţi.
Primele frezii ale primăverii.
— Ai cules... aceste flori...
— ... da, señor.
— Nu ai dreptul să faci asta. Aceste flori sunt ale mele şi eu nu
doresc să fie culese. Vreau să crească în grădină, acolo unde este
locul lor.
— Dar, señor... spuse José, după care amuţi.
— Şi cu asta basta. Eşti un om prost şi cu mult prea multă
iniţiativă. Îţi depăşeşti atribuţiile. Să nu se mai repete aşa ceva în
viitor. Ai înţeles?
Sub privirea rece şi fixă a consulului, José lăsă şi el capul în
piept şi aspectul său tineresc păru să se volatilizeze. Lăsă trist în
jos bucheţelul de flori parfumate care se încălziseră în mâinile lui
transpirate, după care se mai gândi, şi, neştiind ce să facă cu
mica ofrandă refuzată, o puse după ureche. Când plecă, cu
mişcări stângace, îndreptându-se spre tufa de mirt, văzu că
Garcia stătea lângă maşină cu o grimasă bizară, care făcea ca faţa
lui impasibilă să pară şi mai crudă; aşadar, Garcia fusese
martorul umilirii sale. Îşi muşcă buza şi întoarse capul pentru ca
el să nu observe că-i ardeau obrajii.
Consulul plecă în oraş, stând ţeapăn pe locul din spate al
automobilului, cu geamurile lăsate, pentru a simţi briza plăcută.
Era relaxat şi satisfacut, asemenea unui om care s-a dezbrăcat de
o haină ce-l irita şi acum resimţea din nou starea de confort şi
normalitate. Se afla într-o dispoziţie atât de bună, încât atunci
când intră în birou şi-l descoperi pe Alvin Burton aplecat asupra
unei grămezi de hârtii se opri şi remarcă:
— Bună dimineaţa, Burton. Apropo, cred că a venit vremea ca
tu şi soţia ta să ne faceţi o vizită la Casa Breza. Ce-aţi zice de
duminica viitoare? Veniţi după-amiază şi vom bea ceaiul
împreună.
— Oh, vă mulţumesc, domnule, exclamă Alvin recunoscător. Vă
mulţumesc foarte mult. Ştiu că doamna Burton...
— Desigur, îl întrerupse consulul brusc. Vă aşteptăm pe
amândoi la ora cinci. Să nu întârziaţi!
Trecu în biroul lui privat, acolo unde îl aştepta deja pe masă un
exemplar proaspăt al ziarului Echo de Paris cu învelitoarea
desfăcută cu grijă, dar starea lui de moment era mult prea
creativă pentru a se mulţumi doar cu fiţuica de ştiri. O privire
rapidă îi confirmă că în corespondenţa lui nu era nimic important.
Se aşeză pe scaun şi, permiţându-şi una dintre rarele abateri de
la rutina obişnuită, scoase din sertarul de jos pachetul pe care îl
adusese de acasă cu o zi înainte – manuscrisul lui despre
Malbranche. Pentru restul lumii, poate că Nicholas Malbranche
era o figură necunoscută şi anostă, dar, pentru Harrington
Brande, acest francez uitat de lume, care în secolul al
optsprezecelea încerca să adopte învăţăturile teologice ale lui
Descartes, devenise un exemplu în a cărui filozofie el găsise
modelul comportamentului său, ecoul sonor al sufletului său.
Faptul că Malbranche fusese ignorat nu făcuse decât să-i
mărească ardoarea şi mândria că el personal avea să fie apreciat
ca descoperitorul unui model pe care îl scosese din obscuritate
pentru a-l aduce la lumina zilei.
În ultimii zece ani, cu o ambiţie sporită, muncise susţinut
pentru finalizarea unui studiu dedicat eroului său. De câteva ori
trimisese prima parte a manuscrisului său mai multor edituri de
prestigiu. Lipsa unui răspuns – pentru că niciuna dintre edituri
nu manifestase nici cel mai mic interes – era extrem de incitantă
pentru că nici el nu era imun la trecerea timpului sau la succesul
altuia, dar acest lucru nici nu-l surprinsese şi nici nu îl făcuse să
se răzgândească. Considera că lucrarea sa era prea erudită pentru
a se bucura de popularitate şi, dacă ar fi fost necesar, îşi
propusese să o scoată chiar pe cheltuială proprie, încrezător că,
atunci când va fi citită în cercul restrâns de savanţi europeni,
aveau să-i fie recunoscute meritele. În mod ostentativ îl botezase
pe fiul său Francis Nicholas, în ciuda protestelor soţiei sale, a
cărei lipsă de entuziasm pentru proiectul său fusese doar una
dintre trădările faţă de el. Niciodată nu avea să-i ierte acel episod,
când, copleşit de dragostea faţă de ea, îi permisese să citească
câteva capitole ale capodoperei sale şi insistase să-i afle părerea.
— Mă tem că nu ştiu îndeajuns de mult despre asta, îi
răspunsese ea evaziv.
— Bineînţeles, şi nici nu mă aştept să înţelegi filozofia, draga
mea, dar stilul, expunerea... dinamica întregii cărţi...
— Nu, pe cuvânt, chiar nu pot să judec.
— O, haide, spusese el râzând jucăuş şi mângâind-o pe mână,
fii cât de critică vrei, spune-mi adevărul.
Urmase o perioadă de tăcere. După care, încolţită, ea îi zâmbise
fad, ca de obicei, ca şi cum i-ar fi cerut iertare.
— Dacă insişti să îţi spun, Harrington, atunci crede-mă că m-a
plictisit de moarte.
Ei bine, şi Malbranche avusese parte de calvarul său. Şi acum,
toate acestea trecuseră, manuscrisul era aproape definitivat şi,
anticipând într-un fel răzbunarea sa triumfătoare, consulul luă
hotărât stiloul în mână. Dar după ce făcu acest lucru, se opri în
mod inexplicabil şi înălţă capul. Ca şi cum ar fi văzut din nou
umilinţa din privirea lui José şi faţa lui tristă. Apoi, pe măsură ce
scria, chipul îi devenea tot mai zâmbitor.

Duminică, Brande decise să-i primească pe cei doi Burton în

grădină, unde avea să le ofere ceaiul. După-amiaza era plăcută şi
călduţă. În plus, pentru că se însera devreme, oaspeţii lui nu vor
zăbovi prea mult în vizită. Îi spuse lui Garcia să pună masa în
luminiş și să pregătească sendvişuri şi câteva din tartele locale,
aşa-numitele pan de jabon despre care el credea că ar fi fost pe
gustul doamnei Burton.
Pe măsură ce se apropia ora la care urmau să vină oaspeţii, el
se simţea tot mai bine. Petrecuse o zi încântătoare cu Nicholas,
doar ei doi, împreună, răsfoind o ediţie in folio a unor tablouri
andaluziene din secolul al optsprezecelea pe care, ca un adevărat
cunoscător, o cumpărase pe câţiva pesos dintr-un mic magazin de
lângă consulat. Şi acum, uitându-se printre crengile arborilor la
fiul său care arăta extrem de bine în costumul bleumarin şi cu
guler alb apretat, fu uimit să constate cât de mult se îmbunătăţise
sănătatea băiatului. Nu mai avea acel aer de fragilitate extremă, şi
culoarea bolnăvicioasă a chipului său fusese înlocuită de o tentă
maronie sănătoasă. Ba chiar şi umerii lui înguşti păreau să se fi
dezvoltat în ultimul timp. Nu trebuie să ne grăbim niciodată,
bineînţeles, îşi spuse el, dar cu toate acestea, simţi o satisfacţie
profundă că Nicholas începuse să răspundă la grija pe care el i-o
purtase dintotdeauna.
Alvin şi soţia sa au ajuns punctuali cu o maşină închiriată, şi,
după ce îi întâmpină cu graţie, consulul le propuse o plimbare în
grădină. Alvin şi Nicholas o luară înainte, iar el, împreună cu
doamna Burton îi urmară. Era o tânără tăcută, cu ochelari şi un
ten proaspăt, destul de drăguţă, se gândi el, dar avea un aer
comun. Purta o rochie de voal, maro, despre care el presupunea
că şi-o făcuse singură, acasă, decupând tipare din revistă. Era
originară dintr-un orăşel din Michigan şi provenea dintr-o familie
numeroasă. Îl cunoscuse pe Alvin în campusul Universităţii de
Stat. Faptul că părea inteligentă şi cu o fire agreabilă nu îl
împiedică să o clasifice drept ciudată. Cu toate acestea, dorinţa ei
de a-i fi lui pe plac chiar îi producea satisfacţie. Din această
cauză, se decise să fie politicos şi, când se aşezară la masă, se
întoarse şi spuse cu eleganţă:
— Vreţi să ne faceţi onoarea să fiţi gazdă? După cum ştiţi, casa
noastră de aici este populată de burlaci, aşa că se simte absenţa
rafinamentului societăţii feminine. Îl amuză puţin să vadă cât de
repede răspunse ea atenţiei sale, umplând şi dându-le ceştile de
ceai cu un amestec de stângăcie şi timiditate. Şi din nou, din
dorinţa de a-şi demonstra propria putere, el începu să vorbească
în cel mai captivant mod cu putinţă. Atunci când voia, ştia să fie
un interlocutor extrem de interesant şi acum îşi dădea toată
silinţa, recurgând la aspectul mai puţin sofisticat al experienţei
sale, pentru a lăsa impresia unui gentleman învăţat şi a unui
interlocutor binevoitor, povestindu-le mici anecdote şi zugrăvind
tabloul vieţii sale în Europa care era, probabil, mai degrabă
strălucitor decât real.
— Oh, e atât de minunat! oftă Alvin, când consulul îşi termină
povestirea despre încoronarea regelui Albert, la care participase şi
el la catedrala din Bruxelles, în timpul şederii sale în Belgia. Eu şi
soţia mea am fi dat orice să fim prezenţi la o ceremonie atât de
interesantă. Nu-i uşa, Carol?
— Da, încuviinţă ea calm, lăsând privirea în pământ.
— Vei avea şi tu ocazia, spuse Brande îndatoritor.
— Oh, sperăm din tot sufletul! Nu-i aşa, draga mea?
 Ea nu-i răspunse, dar se uită la soţul ei cu o tandreţe atât de
profundă, încât consulul, care nu putea să observe o căsătorie
fericită fără să se gândească la mariajul său ratat, simţi o durere
acută. Nu erau căsătoriţi decât de optsprezece luni, desigur, dar
nu încăpea nicio îndoială că între ei exista o legătură foarte
puternică. Oare de ce această non-entitate nervoasă care se
bâlbâia de fiecare dată când vorbea direct cu el şi avea adesea un
comportament ridicol de adolescentin putea să inspire o afecţiune
atât de mare, în timp ce el, care era superior în toate privinţele,
eşuase aşa de lamentabil în încercarea de a ţine lângă el singura
femeie pe care o iubise vreodată?
Cu un cinism de care nu se credea în stare, consulul se
întoarse către doamna Burton.
— Nu m-am gândit niciodată până acum, spuse el, cu un calm
desăvârşit, dar cred că San Jorge este un loc extrem de plictisitor
pentru o femeie.
În ochii ei miopi se citea surpriza.
— Oh, nu... deloc, domnule.
Faptul că ea îi spusese domnule îl făcu să se simtă bătrân, ceea
ce-i provocă un alt junghi în inimă.
— Păi, se îngrijeşte de apartament, spuse Burton cu afecţiune,
şi trebuie să recunosc că l-a transformat într-un adevărat cămin
pentru noi.
— Cămin, spuse consulul ca un ecou, pe un ton greu de definit.
— Da, domnule. După cum vă spuneam, este mic, dar foarte
intim.
— Cu toate acestea, îmi imaginez că nu există o viaţă socială
satisfăcătoare pentru un cuplu tânăr nevoit să locuiască pe o
străduţă lăturalnică, într-un obscur orăşel spaniol, insistă
consulul.
Pentru prima dată, Carol Burton se uită fix la el. Oare era
posibil, se întrebă el însuşi, ca, în ciuda indiferenţei pe care o
afişa, ea să fi înţeles intenţiile mai profunde ale remarcii sale?
Femeia răspunse repede:
— Vă asigur că avem o mulţime de prieteni, domnule. Nu ocupă
o poziţie socială înaltă, dar sunt de treabă... Brutarul, băcanul,
bătrânul preot, părintele Limaza şi producătorul de ţigarete de
jos. Mergem adesea cu barca prin golf împreună cu Miguel, fiul lui
Alcade. Seara, uneori, ne ducem la teatru – vechile filme spaniole
sunt extrem de amuzante – şi după aceea luăm cina la Chantaco.
Ar trebui să gustaţi şi dumneavoastră berea pe care o au acolo. E
de cea mai bună calitate. Şi apoi am mai înfiinţat şi un mic club
pentru fetiţele şi băieţeii din zonă. Practicăm tenisul de masă şi
alte sporturi. Eu le dau îngheţată şi Alvin chiar a încercat să îi
înveţe baseball. Obrajii i se îmbujorară. Continuă surescitată: Ne-
ar bucura foarte mult să vină şi Nicholas acolo, cred că i-ar face
plăcere compania celorlalţi copii... mai ales dacă se simte singur
aici.
După aceea urmă o pauză. Figura consulului împietri. Da, ce-
ar fi fost să-l trimită pe Nicholas să se joace cu toţi acei copii
comuni? Doar sacrele îndatoriri ale ospitalităţii îl împiedicară să
îşi manifeste indignarea. Cu toate acestea, se gândi Alvin cu
candoare, lucrurile merseseră foarte bine. După ce, împreună cu
Carol, discutară câteva minute despre Nicholas, se uită la ceas cu
un aer indiferent.
— Nu vrem să vă mai reţinem, domnule, este vremea să
plecăm.
Erau pe punctul să se ridice, când, pe pietriş, se auziră paşi şi
Nicholas, care de ceva timp se uita în grădină aşteptând ceva, îşi
pierdu dintr-odată acel aer preocupat pe care îl avusese toată
după-amiaza.
— Uitaţi! exclamă el bucuros. Iată-l! Cred că a găsit până la
urmă. Şi înainte ca tatăl său să-l poată împiedica, strigă cu o voce
plină de entuziasm. José, José, vino aici!
Urmă o tăcere stupefiată.
Consulul se ridică în picioare, încruntându-se.
— Ce vrei să spui, Nicholas? Taci odată!
Din umbra grajdului unde stătea nehotărât, José porni agale
spre ei, dar cu un zâmbet triumfător pe buze. Era îmbrăcat cu
hainele de duminică, cu pălăria lui catalană pe cap şi în mână
ţinea un buchet.
Cu privirea fixă şi cu buzele strânse, Brande se uită la tânărul
care se îndrepta spre ei şi care se materializase pe neaşteptate la
chemarea fiului său. Ce căuta acolo duminică, la acea oră? Simţi
o răceală străbătându-i tot corpul. Şi, de parcă n-ar fi fost de-
ajuns, Nicholas sărea pe scaun şi striga nepoliticos de faţă cu
musafirii:
— Ura! Foarte bine, José!
— Vrei să taci din gură? spuse Brande pe un ton grav.
José ajunsese deja la ei şi, făcând o mică plecăciune precum un
matador rustic, îşi scoase pălăria lui absurdă, punând-o sub braţ.
Mai întâi îi zâmbi lui Nicholas, apoi privirea sa fixă şi serioasă se
aţinti asupra consulului.
— Señor, începu el, îmi cer scuze că vă deranjez. Vă aduc un
mic dar. Florile nu erau ale mele şi am greşit când le-am cules
pentru dumneavoastră, lucru de care îmi pare rău. Dar ceea ce vă
ofer acum îmi aparţine, señor, şi vă rog să-l acceptaţi. Deschizând
pachetul de crengi de salcie, el le arătă, nu fără mândrie, doi
păstrăvi frumoşi, aşezaţi unul lângă altul, lângă un pat de mentă
sălbatică.
Rigid şi nemişcat, consulul nu-i dădu niciun răspuns, dar
Nicholas se aplecă extrem de interesat, pentru a vedea mai bine,
şi spuse entuziasmat:
— Ce minunăţie, José, şi cât de mari sunt! I-ai prins în lacul de
la moară sau în râul de mai sus? Spune-mi repede.
Ca şi cum abia acum îşi dădea seama că toate privirile erau
aţintite asupra lui, José se înroşi uşor şi îşi mişcă bocancii grei,
acoperiţi de praf gălbui.
— În râu, răspunse el, zâmbindu-i lui Nicholas, după care
continuă ca şi când ar fi vrut să le explice celorlalţi. E un curs de
apă unde obişnuiesc să mă duc, destul de departe în munţi, apa e
cristalină, dar păstrăvii sunt greu de prins. Am stat toată
dimineaţa şi am crezut că norocul n-o să-mi surâdă. Dar înainte
să plec, i-am prins pe aceştia doi şi fiecare are mai mult de un
kilogram. Privirea sa caldă se opri asupra consulului, şi tânărul
îşi şterse transpiraţia de pe buza inferioară. Sunt foarte proaspeţi,
señor, sper că o să vă facă plăcere.
Harrington Brande se aşeză cu mâinile pe masă perfect
nemişcat ca o statuie, poate statuia unui bărbat ilustru, aflată pe
un piedestal, într-o piaţă publică. Figura lui avea duritatea
marmurei, dar el îşi simţea tâmplele zvâcnind, în vreme ce sângele
îi fierbea în vine.
— Îmi pare rău, spuse el într-un târziu. Nu mănânc niciodată
păstrăvi. Şi nu-i fac bine nici fiului meu.
— Dar aceştia sunt păstrăvi albi, señor, adevăraţi păstrăvi de
munte... zise José cu vocea tremurând. Foarte delicaţi.
— Nu, mulţumesc, spuse consulul, după care îşi îndreptă
privirea către oaspeţii săi. Poate aţi dori să îi luaţi voi?
— O, nu, nu, răspunse Alvin Burton repede şi în vocea lui se
simţea stinghereala.
 — Atunci du-i la bucătărie, zise consulul, întorcându-şi privirea
glacială de pe faţa transpirată a lui José. Nu reuşi să se
controleze, în ciuda unui puternic efort de voinţă, şi spuse cu o
voce tremurată şi dură. Probabil că îi vor mânca servitorii.
— O, nu, tată, strigă Nicholas consternat. José ni i-a adus
nouă.
— Tu ţii regim şi nu ai voie să mănânci păstrăv.
În ochii copilului apărură lacrimi.
— Dar, tată...
— Destul, spuse consulul pe un ton incisiv. Acum poţi să pleci,
omule.
Urmă o scurtă pauză. José se îndreptă de spate, ca şi cum ar fi
fost extrem de obosit. Respira foarte greu şi făcu un efort să
vorbească, dar, cu toate acestea, din cuvintele sale răzbătea o
demnitate simplă şi ciudată:
— Îmi cer scuze că v-am produs o asemenea neplăcere, señor,
dar m-am trezit azi-dimineaţă când încă era întuneric, şi am mers
doisprezece kilometri ca să pescuiesc aceşti peşti pentru
dumneavoastră. Tenul lui arămiu devenise palid şi în ochii săi
întunecaţi lucea o scânteie de pasiune. Ar fi trebuit să-mi dau
seama că nu sunt destul de buni pentru dumneavoastră. Poate că
în cazul acesta îmi veţi permite să îi iau eu acasă. Suntem foarte
săraci, señor, şi sunt multe guri de hrănit, iar aceşti peşti ne vor
îndestula masa.
Luă pachetul şi, cu o mică plecăciune, se îndepărtă. Nicholas
simţi o durere acută şi-şi strânse pumnii.
— Nu-ţi face probleme, José, strigă el fără să se sinchisească de
ceilalţi, mănâncă-i la cină şi ai grijă să primească şi bătrânul
Pedro o bucăţică!
Apoi, când José dispăru, se ridică în picioare şi, cu o voce
anemică, îşi ceru scuze, după care fugi în camera sa.
Doar mândria îl ajută pe consul să menţină controlul situaţiei.
În ciuda amestecului de sentimente contradictorii care îl
copleşiseră, se întoarse calm, ridică din umeri amuzat, după care
se adresă oaspeţilor săi:
— Copiii din zilele noastre sunt imprevizibili. Iar Nicholas
nutreşte o simpatie deosebită pentru servitorii proşti.
Continuă cu fraze meşteşugite şi, în scurtă vreme, îi făcu să
râdă relatând povestea unui alt servitor renumit pentru boacănele
sale, un napolitan cu sânge fierbinte care fusese bucătar pe navă
şi a cărui pasiune era să crească un papagal. Atitudinea sa, când
se ridică să-i conducă la maşină, nu trăda nimic din avalanşa de
senzaţii pe care le resimţea.
Şi, după plecarea lor, rămase nemişcat şi se uită încruntat la
munţii albaştri străbătuţi de apele râului Arengo, învăluiţi în
ceaţa eternă.

În dimineaţa următoare, Brande coborî devreme pentru a-şi lua

micul dejun. Se temuse că ar fi putut avea o noapte proastă, dar,
în mod surprinzător, dormise foarte bine. Garcia îi aduse cafea şi
fructe aranjate apetisant pe o farfurie rotundă de argint, după
care rămase pentru a-l servi, tăcut şi impasibil, undeva în spate.
Consulul se decise să îi facă o confidenţă, luând în considerare
rezerva bărbatului, atitudinea lui distantă care reprezenta,
desigur, chintesenţa serviciului prestat la familiile de obârşie
nobilă, unde aflase multe secrete ce rămăseseră zăvorâte dincolo
de acele buze impenetrabile.
— Garcia, spuse el, vreau să te întreb ceva.
Valetul făcu un pas înainte, fără a rosti vreun cuvânt,
impersonal şi de nepătruns.
— Are legătură cu José, noul grădinar, spuse Brande,
prefăcându-se că mestecă în cafea. L-ai văzut vreodată făcând
conversaţie cu fiul meu?
Urmă o pauză. Pe chipul lui Garcia nu apăru niciun zâmbet şi
niciun muşchi nu se clinti.
— „Vreodată“, señor Brande? „Tot timpul“ este răspunsul
potrivit. Sunt mereu împreună, vorbesc, râd şi chiar lucrează
împreună.
— Lucrează? În ciuda efortului său de a părea distant, Brande
aproape se înecă rostind cuvântul.
— Da, desigur. Şi chiar prestează o muncă grea. Valetul vorbea
pe un ton egal, dar se uita atent la consul şi privirea lui amintea
de aceea a unei pisici. Săptămâna trecută băiatul şi-a scos
cămaşa. L-am văzut de la fereastra mea dezbrăcat până la brâu
sub soarele fierbinte şi mânuind un cuţit lung.
— De ce nu mi-ai spus asta?
— Nu-mi place să bârfesc, ridică Garcia din umeri cu un aer
indiferent. Ştiu că fiul dumneavoastră este fragil, sensibil...
impresionabil. Şi acest José, vă întreb, señor, ce este el?
Se lăsă tăcerea, în vreme ce consulul învârtea întruna linguriţa
între degete. Nu mai îndrăznea să mai pună şi alte întrebări
valetului.
— Mulţumesc, Garcia. Mi-ai fost de mare folos. Contez pe
discreţia ta.
În replică, bărbatul se înclină cu deferenţa obişnuită, dar, când
îşi întoarse privirea, pe buze îi apăru un zâmbet sardonic,
sugerând că totul era o bătaie de joc.
Rămas singur, Harrington Brande nu se simţea capabil să mai
fumeze obişnuita ţigară de după masă, în schimb, căzu pe
gânduri, bătând darabana cu degetele pe masă. Primul său
impuls fu să-l concedieze pe José pe loc, şi astfel să scape de el
pentru totdeauna. Dar, după ce mai reflectă puţin, îşi dădu seama
că această măsură nu ar fi dus la rezolvarea problemei. Deşi
părea o adevărată nebunie, între el şi acest individ de esenţă
inferioară avea loc o bătălie latentă poate, dar, cu toate acestea,
nu mai puţin reală şi totul era legat de afecţiunea lui Nicholas.
Să-şi pericliteze oare poziţia şi să apară în postura de angajator
nedrept care îl transformă pe tânăr într-un martir, dându-l afară
fără un motiv plauzibil? De o mie de ori, nu. Mai devreme sau mai
târziu, această situaţie se va repeta. Va trebui să se lupte din nou
pentru a păstra dragostea fiului său şi poate chiar cu un oponent
mai puternic. De aceea, prefera să se confrunte acum cu această
problemă în condiţiile cele mai avantajoase pentru el. Când
ajunse la această decizie, inima îi bătea mai tare şi simţea o
dorinţă secretă de a-şi pedepsi inamicul, de a-l călca în picioare şi
de a-i frânge spiritul.
Când se duse la maşină, îl văzu cu colţul ochiului pe grădinar
stropind straturile de petunii, dar se facu că nu-l observă. În acea
după-amiază, după ore întregi de meditaţie la birou, se întoarse
acasă cu o oră mai devreme decât de obicei, sperând să-i
surprindă împreună, dar Nicholas era la etaj, făcându-şi lecţiile,
şi grădinarul stătea de unul singur în iarba înaltă de lângă zid,
ascuţindu-şi coasa cu mişcări lente. Harrington Brande se
îndreptă cu paşi mari către acesta.
— Doresc să vorbesc cu tine.
— Da, señor. Tonul era respectuos şi acea scânteie care
apăruse în pupilele întunecate cu o zi în urmă dispăruse, dar
remarcă o anume duritate în expresia tânărului, un spirit de
independenţă, o încăpăţânare care alimenta furia consulului.
Spuse fără înconjur:
— Îţi interzic să mai vorbeşti cu Nicholas.
José îl privi atent câteva clipe.
— Dumnezeu mi-a dat limbă, señor, iar dumneavoastră îmi
interziceţi s-o folosesc.
— Da, spuse consulul agresiv, cel puţin în ceea ce îl priveşte pe
fiul meu. Şi sub nicio formă nu trebuie să-l pui să muncească. I-
ai cerut să taie plante, să ude grădina şi să sape.
— Am încercat doar să îl fac mai puternic, răspunse José, astfel
încât să nu zacă tot timpul, ca o fată bolnavă.
— Cum îndrăzneşti?
— Şi se simte deja reconfortat, insistă José cu încăpăţânare,
puteţi vedea şi dumneavoastră... cum s-a bronzat şi cât de bine
arată. Şi îi place să taie iarba cu secera mică pe care i-am
confecţionat-o eu şi să-şi petreacă timpul cu mine, făcând mişcare
în aerul curat.
Cuprins de un acces de furie, Brande deveni livid la faţă, dar,
printr-un efort supraomenesc, reuşi să se calmeze. Spuse rigid:
— Fie îmi promiţi, fie părăseşti serviciul chiar acum.
Urmă o pauză lungă. José se uită la consul, apoi îşi îndreptă
privirea în altă parte, după care, cu o figură impasibilă, murmură:
— Promit.
Consulul era îmbătat de senzaţia de putere, ceea ce accentuă
dorinţa de a-l răni şi de a-l învăţa pe tânăr o lecţie pe care să n-o
uite niciodată. Pe când José se pregătea să îşi continue munca,
consulul exclamă atât de brusc, încât José clipi des:
— Aşteaptă! Mai e o problemă. Grădina nu arată atât de bine pe
cât mă aşteptam. Uite, aici, de exemplu, zise el arătând către o
bucată de teren arid, în spatele unor copaci. Am decis să aduc
pietre în locul acesta.
— Pietre, señor? repetă José ca un ecou.
— Da. Dacă muţi toate pietrele de pe terenul acela vei obţine
materialul necesar.
José privi în direcţia indicată de consul.
— Acele pietre sunt extrem de grele, señor.
— Ţi-e frică de munca grea? se răsti la el Brande.
— Sper că v-am dovedit că nu mi-e frică, señor, spuse José cu
calm, de parcă i-ar fi dat explicaţii unui copil, dar pentru o
asemenea treabă e nevoie de câţiva oameni, lanţuri de fier, o
macara...
— Vorbeşti aiurea. Poate fi făcută de un singur om.
— Şi dumneavoastră sunteţi om, señor, replică José pe acelaşi
ton calm. Aţi putea să ridicaţi acele pietre?
— Nu fi insolent.
José îşi muşcă buza şi se uită cu atenţie către terenul unde se
aflau acele pietre. Erau mari, ascuţite şi străbătute de intruziuni
de cuarţ.
Unele dintre ele păreau nişte bolovani adânc înfipţi în solul dur
şi, pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, tot terenul era plin
de rădăcini ale unor eucalipţi ce fuseseră tăiaţi demult. Pentru a
scoate din pământ şi a deplasa aceste stânci, ar fi trebuit să îşi
distrugă toţi muşchii pe care-i folosea pentru lucruri mai plăcute
în viaţă, în special pentru pelotă. Doar gândindu-se la acest lucru,
tânărul se simţi mai trist şi abătut. Şi cu toate acestea, când se
gândi la ce avea acasă, la mama sa, la faptul că stătea în
genunchi la baia publică, la cele cinci surori mai mici ale căror
guri erau mereu deschise ca ale unor pui de vrabie, ca să nu mai
spună şi de bătrânul Pedro care nu avea să mai câştige niciun
ban tot restul vieţii lui, ştia că trebuie să-şi păstreze slujba cu
orice preţ. În plus, mai era şi Nicholas, pe care îl îndrăgise atât de
mult. Îşi înălţă capul cu gravitate şi arboră o mină demnă.
— Foarte bine, señor. O voi face.
— Mă gândeam eu că aşa va fi, spuse Brande cu un zâmbet
forţat. Ai grijă să faci o treabă bună. Dacă nu va fi aşa, voi şti de
ce.
Se întoarse şi plecă, înclinându-şi capul în semn de apreciere în
direcţia lui Garcia, care stătea în pragul uşii, aşteptând să ia
bastonul şi pălăria după ce avea să intre în casă. În seara aceea,
după rugăciune, intenţiona să vorbească cu Nicholas.
În dimineaţa următoare, José începu să facă ceea ce i se
ceruse. Nu avea decât nişte unelte rudimentare: o lopată, două
hârleţe şi o roabă cu axul stricat. De cele mai multe ori trebuia să
sape în jurul bolovanilor adânc înfipţi în pământ, apoi să-i ridice
cu două bare de fier, să-i împingă pe roaba lăsată pe o parte şi să
care totul câţiva zeci de metri pe un teren accidentat până la zona
indicată de consul. Adesea, după ce reuşea cu greutate să
urnească unul dintre bolovani, acesta aluneca de pe barele de fier
şi se înfunda şi mai tare în pământ, sau atunci când îi transporta
cădeau de pe roabă şi el trebuia să îi ridice din nou cu un efort
supraomenesc.
Era o muncă istovitoare. Sezonul cald începuse de ceva vreme
şi, deşi în zori de zi temperatura era relativ scăzută, soarele
începea curând să ardă pe cerul strălucitor şi valuri de căldură se
revărsau asupra micii grădini. Începură să-i apară bătături şi îşi
rupse şi o unghie, iar transpiraţia îi invadase corpul din creştet
până în tălpi. Pentru a împiedica sudoarea să-i intre în ochi, îşi
rupse batista roşie de bumbac şi o legă pe frunte. O, ce uşurare
simţea în acel moment binecuvântat când soarele portocaliu
dispărea în cele din urmă, în spatele mării!
Cu toate acestea, nu voia să renunţe. Era ca şi cum gândul la
marea nedreptate care i se făcea îi întărise fibra spiritului şi, pe
măsură ce zilele treceau, continua să-şi ducă la bun sfârşit
sarcina cu un amestec de mândrie şi înverşunare. Aşezat în
luminiş cu manualele sale şi într-o tăcere deplină, Nicholas îşi
urmărea prietenul şi îi împărtăşea durerea. Vedea epuizarea care-i
încetinea mişcările. Odată unul dintre bolovani căzu pe piciorul
lui, şi Nicholas simţi cum i se opreşte inima în loc. Şi, ceea ce era
mai rău, José nici măcar nu se mai uita la el, doar mergea dintr-
un loc într-altul, uitându-se fix înainte cu aceeaşi expresie de
suferinţă întipărită pe figură.
Băiatul îşi simţea inima invadată de sentimente contradictorii.
Deşi nu îndrăznea să pună sub semnul întrebării comenzile date
de consul, scopul acestora i se părea de neînţeles. Îşi iubea tatăl,
în această privinţă nu încăpea nicio îndoială. Cu toate acestea,
într-un alt fel, ţinea şi la José. Şi atunci de ce, o, de ce se ridicase
această barieră a tăcerii între ei doi? Dintr-odată, când simţi că
nu mai poate îndura această durere, lui Nicholas îi veni o
inspiraţie care îi însenină sufletul. Era uimit că nu se gândise la
asta mai din vreme. Nu trebuia să încalce dorinţele tatălui său, să
nu-i dea ascultare, şi cu toate acestea, putea să îndepărteze
distanţa dintre el şi José. Rămase o clipă nemişcat, după care
rupse o foaie de hârtie dintr-un caiet şi, luând un creion, scrise
aceste rânduri în grabă:
Dragă José, mi-am dat cuvântul că nu voi vorbi cu tine, dar nu
am făcut nicio promisiune în privinţa scrisului. De aceea, pot să-ţi
trimit această scurtă notă. Nu cred că greşesc cu nimic. Oricum,
trebuie să fac asta pentru că-mi lipseşti foarte mult şi abia am
reuşit să închid ochii noaptea asta din cauza gândurilor legate de
tine.
 José, munceşti mult prea mult; te rog, ia-o mai uşor. Aş vrea să
fiu alături de tine. Ţin minte că îmi spuneai că te ajut foarte mult
atunci când am plantat şi am altoit împreună tamarinii. Eu m-am
distrat de minune.
Dacă ţi-a înţepenit spatele, roag-o pe Maria să te maseze cu
grăsime de gâscă, aşa cum mi-ai spus mie. Deşi nu am voie să
muncesc, încă mai fac exerciţiile pe care mi le-ai arătat şi mă simt
mai puternic ca oricând. Poate că şi eu voi fi într-o zi un jucător de
pelotă. Te rog să-mi scrii fiindcă vreau să ştiu cum te simţi.
P.S. Le-a plăcut păstrăvul bătrânului Pedro şi celor cinci micuţe?
P.P.S. Sper că şi ţie îţi este dor de mine.
După ce termină, Nicholas împături hârtia de multe ori, făcând
un cub compact. Se uită împrejur pentru a se asigura că nu era
spionat de la ferestre. Aşteptă până când José ajunse în dreptul
lui şi aruncă ghemotocul de hârtie în roaba încărcată. Lovitura fu
bine ţintită. Hârtia ateriza între doi bolovani şi rămase acolo în
siguranţă.
Dacă José fusese surprins, nu lăsă să se vadă acest lucru, ci
continuă să meargă anevoie către grămada de bolovani. Poate că
nu observase nimic, sau poate, chiar mai rău, nu voia să-i
citească mesajul. Băiatul simţi cum i se frânge inima, dar îşi
reveni când îl văzu pe José luând calm hârtia înainte să răstoarne
bolovanii, după care o ascunse în mână şi se îndreptă către
umbra şopronului. La fiecare două transporturi se ducea în
şopron să ia câte o gură de apă din sticla pe care o ţinea acolo, la
răcoare. Dar de data aceasta, rămase mai mult timp înăuntru, şi,
când ieşi, primul lucru pe care Nicholas îl remarcă, oarecum
uimit, fu o bucată de creion galben pe care José o ţinea după
ureche.
Sigur de sine, José se întoarse, aţintindu-şi privirea înainte.
Cuprins de îndoială, copilul simţi că pielea i se contractă, apoi,
când grădinarul ajunse în dreptul lui, îi zâmbi cu surâsul lui
blând, care îi schimbă expresia feţei şi îi încălzi sufletul lui
Nicholas. În acelaşi moment, cu o mişcare rapidă a încheieturii lui
antrenate, aproape fără să fie văzut, îi aruncă hârtia în braţe. În
clipa următoare dispăru în spatele tufişurilor de mirt. Nicholas
inspiră profund, bucuros şi, după ce rămase nemişcat un minut,
savurând acel zâmbet dulce, ce refăcea prietenia pe care el o
crezuse încheiată, despături bucata de hârtie. Pe ea, aşternute
oarecum în dezordine, erau cuvintele lui José:
 Amigo mio,
Eşti mult mai deştept decât José dacă ţi-a trecut prin minte
varianta asta isteaţă. Scrie-mi mai mult, pentru că, în mod sigur,
nimeni nu se va simţi ofensat. Munca asta nu e mare lucru pentru
mine. Ştii că sunt puternic precum un măgar andaluzian şi ei
excelează în privinţa forţei. Oricum, o să mă odihnesc când o să mă
duc la pescuit duminică pe Arengo. Mi-aş dori să poţi veni şi tu.
Cele cinci surori sunt bine, mulţumesc lui Dumnezeu, iar bătrânul
Pedro a mâncat păstrăvul cu mare poftă. Chiar ţi-a fost dor de
mine, micuţule? Asta mă face să mă simt mult mai bine.
Vreme de un minut, Nicholas închise ochii strâns, ca şi cum ar
fi vrut să îşi fixeze pe ecranul minţii acele cuvinte binecuvântate.
José nu îl uitase. Toată fiinţa lui răspunse la acel gând care îl
făcea să tresalte de bucurie. Dintr-odată, râse tare şi,
menţinându-şi corpul drept, puse mâna pe creion.
Cum poţi fi un măgar andaluzian când eşti cel mai bun jucător
de pelotă din San Jorge? De asemenea, şi cel mai apropiat prieten
pe care l-am avut vreodată. De fapt, nu mi-am făcut niciodată un
prieten, aşa că nu e cine ştie ce compliment. Ha, ha, ha! De ce nu
ungi axul roabei? Scârţâie îngrozitor. Cu toate astea, nu mă
deranjează, ba chiar mi se pare că e ca o muzică, pentru că asta
înseamnă că şi tu eşti prin preajmă. Nu mă pot opri din râs, atât
sunt de fericit. Nicholas.
Aruncă, din nou, hârtia în roabă, după care, câteva clipe mai
târziu, veni şi răspunsul.
Nu ung axul pentru că aşa toată lumea ştie că puturosul de
grădinar munceşte. Dar dacă vrei să auzi şi muzică, poate că într-o
zi voi cânta la clarinet pentru tine. Cântecele catalane te vor face
să-ţi doreşti să sari şi să dansezi. Ta-ra, ta-ra, de-da, bum-bum. Şi
asta am putea să facem fără să vorbim; am putea să ne jucăm şi
cu mingea fără să schimbăm vreun cuvânt unul cu altul. Vezi, nici
eu nu sunt chiar atât de prost.
José, măgarul.
După care urmă răspunsul:
Dacă tu eşti un măgar, atunci eu voi fi un purice. Astfel voi putea
să fiu cu tine fără să fiu văzut. Şi aş putea să sar atât de sus cât
vei dori. Dar te asigur că, dacă nu vei mai fi prietenul meu, te voi
pişcă foarte tare.
Nicco, puricele.
Data următoare, când trecu pe lângă el, José nu zâmbi şi, când
despături bucata de hârtie, Nicholas citi:
Te rog să ai grijă, micule amigo. Garcia stă pe verandă. Nu a
văzut nimic, dar e mai bine să nu ne mai scriem până mâine. Mă
gândesc tot timpul la tine.
José.
Băiatul înţepeni, asemenea uneia dintre plantele delicate de
mare, care, la primul semn de pericol, încetează să-şi mai mişte
extremităţile, după care şi le retrag. Cu simţurile în alertă,
Nicholas ascunse hârtia în cămaşă. O tehnică mai corectă – ştia
asta din cărţile pe care le citise – ar fi fost să mestece bucata de
hârtie şi să o înghită, dar era mult prea mare şi probabil că i-ar fi
făcut rău. În afară de asta, el îşi dorea din toată inima să o
păstreze. Rămase acolo cu ochii întredeschişi, umbriţi de pleoape.
Nicholas era conştient de mângâierea marginilor dure ale hârtiei
tari şi puţin ascuţite care-i împungeau pielea, mişcându-se la
fiecare respiraţie în ritmul impus de bătăile uşoare ale inimii sale.

Şi acum, observându-l pe José, care îndeplinea sarcina pe care

i-o încredinţase, mutând bolovanii dintr-o parte în cealaltă, într-o
tăcere absolută, mult mai slab decât înainte, consulul inspiră
satisfăcut o gură de aer. Păcat că misiunea grădinarului se
apropia de sfârşit. Cu toate acestea, se gândi el, zâmbind larg,
toate celelalte operaţii horticole puteau fi transformate în munci
istovitoare menite să menţină membrele în acţiune permanentă.
Nu avea să se oprească până când n-o să îmblânzească acest
spirit rebel.
În acelaşi timp, pe măsură ce ostilitatea sa faţă de tânărul
catalan se accentua, Brande resimţea în forul său lăuntric o stare
excepţională de bine. În ultimii ani, nu mai avusese niciodată
senzaţia că se află la apogeul calităţilor sale fizice şi mentale, într-
un cuvânt simţea cu adevărat că trăieşte. Îi plăcea vremea caldă,
cu strălucirea ei unică ce se potrivea perfect cu lumina puternică
a acestei primăveri debordante. Biroul său, oricât de modest ar fi
fost în raport cu cerinţele sale, cel puţin nu-i crea probleme;
manuscrisul său despre Malbranche avansa, aflându-se în
ultimele stadii de revizuire.
Dar cea mai mare satisfacţie a lui Brande izvora din felul în
care Nicholas reacţiona la impunerea autorităţii sale. După câteva
zile marcate de un refuz iritat, renunţase la acea atitudine
negativă şi redevenise copilul iubitor şi obedient dintotdeauna. În
ultima perioadă, într-adevăr manifestase o mai mare deschidere şi
bună dispoziţie accentuată de un râs cristalin, care, deşi îl făcuse
pe tatăl său să ridice degetul pentru a-l tempera, reprezentau o
dovadă clară că acel episod nefericit îi ieşise complet din minte.
Ah, cât de bine era să simtă pulsul vieţii, să aibă acea senzaţie
de putere – aproape ar fi putut să spună că reîntinerise. Noua sa
viziune optimistă asupra viitorului îi stimula circulaţia sângelui şi
făcea să i se dilate nările înguste. Oare era posibil ca zeiţa
Fortuna să înceteze să se mai încrunte la el şi poate chiar să-i
facă favoarea de a-i zâmbi?
Sâmbătă după-amiază, în jurul orei cinci, învăluit de lumina
caldă a apusului, porni cu paşi vioi către consulat. Era o zi de
sărbătoare, cel puţin înainte ca el să ajungă la San Jorge aşa
fusese considerată de către localnici. Dar recent, dominat de
obsesia sa pentru eficienţă, insistase ca cel puţin un angajat din
personalul consulatului să rămână de serviciu la birou. Astăzi
fusese obligat să îl învoiască pe Burton – Alvin plănuise să meargă
la picnic la Huesca cu soţia sa şi cu copiii lui Alcade, o
familiaritate cu care, întâmplător, consulul nu era de acord – dar
Fernando, funcţionarul cel mai experimentat, primise instrucţiuni
să vină la lucru.
Simţind nevoia de a se asigura că ordinele sale erau respectate,
Brande se decise să meargă la consulat la acea oră. Şi în afară de
asta dorea să-şi verifice corespondenţa, de care nimeni în afara lui
nu avea voie să se ocupe şi care venea în fiecare zi de la Barcelona
cu trenul de după-amiază. Această livrare târzie era agasantă, dar
deja discutase cu cei de la serviciul poştal şi spera ca problema să
fie soluţionată în favoarea sa.
În acea seară, cu siguranţă, nu voia să-şi strice buna dispoziţie.
Îngânând un cântecel, intră în clădire observând cu satisfacţie că
Fernando se afla la birou.
— Ei bine, exclamă el cu o veselie care nu-i era caracteristică,
te ţii tare pe poziţie, Fernando. Ai ceva de raportat?
Funcţionarul se îndreptă de spate, dar privirea îi era
împăienjenită din cauza nesomnului.
— Nu, señor. Şi după-amiaza aceasta a fost atât de plăcută. E
chiar păcat! încercă el cu timiditate să-şi manifeste protestul. La
fel de bine s-ar fi putut merge şi la plajă.
 — Cel puţin tu ai satisfacţia de a-ţi fi făcut treaba, Fernando, îi
răspunse Brande pe un ton de reproş. Spune-mi, a venit deja
corespondenţa?
— Da, señor, este în cutie... şi curierul a remarcat că aveţi şi o
scrisoare cu sigilii... de la Madrid. Dar, desigur, nu m-am atins de
ea.
— Foarte bine, spuse Brande dând aprobator din cap. Acum
poţi să pleci dacă vrei.
Se dădu la o parte când Fernando sări în picioare, îşi luă
pălăria şi, făcând o plecăciune rapidă, ieşi din birou ca un şcolar
care fusese scutit de o pedeapsă. Apoi, clătinând din cap, se
îndreptă spre cutia unde era ţinută corespondenţa şi o deschise
cu cheia specială pe care o ţinea la legătura sa de chei. Şi acolo,
cu sigiliul mare şi roşu, extrem de vizibilă, se afla scrisoarea de la
Madrid.
Imediat ce o luă cu degetele lui cu manichiura perfect făcută,
simţi un bizar fior premonitoriu. Chiar dacă acesta s-ar fi datorat
exclusiv stării lui de spirit, intuia că acea scrisoare conţinea
pentru el o comunicare vitală. Deschise repede plicul şi constată
că, într-adevăr, veştile erau de cea mai mare importanţă.
Scrisoarea fusese trimisă de Leighton Bailey, consulul general
de la Madrid. Spunea, pe scurt, că George Tenney era foarte
bolnav, suferise un atac cerebral, care, deşi nu-i fusese fatal,
făcuse din el un invalid. Lui Brande i se cerea să se prezinte
imediat la ambasadă.
Consulul rămase o clipă complet nemişcat, simţind cum i se
umflă pieptul, iar corpul său masiv tremura imperceptibil.
Tensionat, citi din nou scrisoarea de la un capăt la altul. Nu
putea să însemne decât un singur lucru, că el avea să fie numit în
locul lui Tenney. Promovarea care-i fusese refuzată atâta timp i se
acordase în cele din urmă.
Doar cu un mare efort reuşi Harrington Brande să îşi reprime
impulsul de a chiui de fericire. Simţul demnităţii fu cel care-l
împiedică să dea frâu liber pornirii de moment. Dar în sfârşit... în
sfârşit... îi recunoscuseră valoarea. Inspiră profund, îşi lăsă capul
pe spate şi îşi savură bucuria.
În cele din urmă reuşi să-şi adune gândurile şi să se controleze
şi, ducându-se în holul exterior, consultă mersul trenurilor, care
fusese legat cu sfoară lângă telefonul de perete. Aşa cum
anticipase, serviciul era execrabil. Dar dacă Garcia îl ducea cu
maşina la Barcelona, după cină, ar fi putut să ia trenul de noapte
către Zaragise, care făcea legătura cu un autocar către Valladolid
şi acolo, după o oră de aşteptare, s-ar fi urcat în expresul Central
Castilia, care ajungea la Madrid la prânz, duminică. Avea să fie,
desigur, o călătorie extrem de obositoare, dar, având în vedere
onoarea care i se făcea, dorea să îl impresioneze pe Bailey cu orice
preţ, dând dovadă de promptitudine şi punctualitate.
În pofida entuziasmului – pentru că mai presus de toate era un
om metodic, nu? – gândurile sale se îndreptară către detaliile
călătoriei. Probabil că o să fie plecat vreo trei zile. Ce noroc că
avea în casă un cuplu pe care se putea baza – Nicholas o să fie
foarte bine îngrijit de Magdalena şi de excelentul Garcia. Bine-
înţeles, se baza pe familia Burton, ca înlocuitori oficiali, şi atunci
când o să-l sune pe Alvin de la vilă, îi va cere să-l supravegheze şi
pe băiat.
Când se gândi la Nicholas, privirea umedă a consulului căpătă
o strălucire bruscă. Ce fericit va fi să transmită noutăţile dragului
său fiu, să scoată în evidenţă avantajele acestei promovări şi să
insiste asupra privilegiilor pe care le presupunea viaţa în capitala
spaniolă, să-i explice cât de rafinată va fi noua lor casă, cât de
minunată o să fie viaţa lor socială, precum şi avantajele
intelectuale, să-i promită că vor vizita muzeul Prado... Palacio
Real... pavilioanele de la Buen Retiro... şi apoi, mai presus de
toate, să desluşească admiraţia şi afecţiunea caldă din privirea lui
de copil.
Când ajunse aici, Brande nu se mai putu abţine. Tânji dintr-
odată să fie alături de băiat. Puse scrisoarea în buzunar, încuie
biroul şi plecă în mare grabă către casă.

La ora zece în acea seară, când, aflat în pat, auzi zgomotul

făcut de maşina care pleca, Nicholas se agită sub plapumă. Cu
toate astea, văzu reflexia farurilor care, atunci când maşina
întoarse, îi luminară tavanul precum antenele unui păianjen
uriaş, după care dispărură. Şi în întunericul care pogorî asupra
lui, tăcut şi de nepătruns, îşi putea auzi bătăile puternice ale
inimii. Se despărţea atât de rar de tatăl său, încât de fiecare dată
simţea o durere ascuţită chiar şi atunci când, pentru scurte
perioade, consulul trebuia să plece. Dar de data aceasta, deşi nu
îndrăznise să spună nimic şi, de fapt, nu recunoscu nici faţă de el
însuşi, o altă nelinişte îi accentua senzaţia de disconfort. Cum
putea să rămână singur şi nesusţinut de nimeni, doar cu Garcia?
Rămase treaz şi se foi în pat, aşa cum făcea atunci când era
bolnav, dar aşteptând cu o tensiune în creştere, ochii măriţi şi
ficşi, în vechea şi întunecata casă spaniolă, ascultând zgomotul
făcut de valetul care se întorcea. Pocnetul unei scânduri pe care o
uscase căldura zilei, şoarecii care scormoneau timid şi o creangă
de copac ce se lovea de fereastră, toate acele mici şi subtile
zgomote ale nopţii, care cel mai adesea îl linişteau, de data
aceasta i se păreau extrem de puternice şi supărătoare. Ceasul
din holul mare bătu miezul nopţii. Oare Garcia oprise motorul şi
se îndreptase în linişte către grajduri? În cazul acesta era din nou
acasă şi în orice secundă ar fi putut să-i audă paşii urcând
discret scara. Nicholas tremură la gândul că valetul se întorsese şi
că nu avea încredere în el, deşi nu putea să-şi explice această
senzaţie.
Probabil că adormise în cele din urmă, pentru că se trezi la
începutul unei noi zile, având deja tava cu mâncare la capul
patului şi o văzu în cameră pe Magdalena care îi deschise
ferestrele şi i se adresă pe un ton plin de voioşie:
— Ţi-am adus micul dejun, ca să te simţi bine.
Acum, înţelegea ce-i spune şi se ridică în capul oaselor,
zâmbindu-i la rândul său. Îi plăcea de Magdalena, în ciuda acelor
scurte perioade când era morocănoasă, perioade care surveneau
după una din certurile zgomotoase din bucătărie şi care o făceau
să se simtă şi să arate prost.
— A reuşit tata să prindă trenul? se interesă el bând din
paharul cu suc de portocale.
— Da, da, încuviinţă ea dând din cap. Sunt sigură de asta.
— Nu am auzit când s-a întors maşina.
Ea se aplecă şi culese o scamă imaginară de pe podea. Când
vorbi, tonul ei era obişnuit, dar îl privi cu coada ochiului ca şi
cum ar fi vrut să estimeze efectul spuselor sale.
— Garcia nu s-a întors aseară. Era foarte târziu. Da, cred că va
rămâne la Barcelona în weekendul acesta. Are prieteni acolo şi
mai trebuie să încheie nişte afaceri.
El se uită la ea, cu ochii mari, aproape neîncrezători, copleşit
de uşurarea pe care o resimţea şi debordând de bucurie.
— E în regulă? spuse ea dând din cap şi continuând să se uite
la el. O să ne descurcăm bine noi doi.
— Da, da! exclamă el, insuficient de stăpân pe propria-i voce
pentru a adăuga şi altceva.
— Spune-mi atunci ce ai vrea să mănânci la prânz.
— Oh, orice îţi face ţie plăcere, Magdalena, găteşti foarte bine...
— Voi face ceva special pentru tine, zise ea dând din cap
satisfăcută şi scuturându-şi cerceii pe care-i avea în urechi. După
aceea îi zâmbi larg şi, îndreptându-i cuvertura, ieşi din cameră.
Rămas singur, Nicholas se întinse mormăind de plăcere, după
care se învârti în patul mare, gândindu-se la preţioasele ore pe
care avea să le petreacă cu José, fără să fie deranjat şi fără să fie
supravegheat...
— Şi la fel şi mâine! strigă el către căţelul de pluş. Poate chiar
şi luni!
Se ridică din pat şi îşi termină micul dejun în vreme ce se
îmbrăca, luând mici îmbucături şi uitându-se din când în când pe
fereastră, către tufele de mirt, acolo unde José îşi începuse deja
corvoada matinală. Apoi, controlându-şi pornirile, se aşeză la
mica sa masă de scris şi aşternu câteva rânduri pe o hârtie.
Dragă José,
Tata s-a dus la Madrid şi stă acolo cel puţin trei zile. Şi Garcia
este plecat. Nu-i aşa că e minunat? Nu voi fi neascultător. Nu voi
munci şi nici nu vom vorbi, dar am de gând să-mi petrec cu tine tot
timpul. Ura!
Al tău,
Nicco
O clipă mai târziu era deja lângă José şi îi dădu acestuia
biletul, confirmând cu un zâmbet larg răspunsul încântat, prin
gesturi, al prietenului său.
Toată dimineaţa şi-o petrecură împreună. Majoritatea pietrelor
fuseseră deja mutate şi munca de umplere a locului respectiv cu
pământ nu era foarte grea. Ori de câte ori José împingea roaba,
Nicholas se afla în spatele lui. Când întoarse cu hârleţul pământul
moale, băiatul se aşeză pe o piatră uitându-se la el, cu bărbia
sprijinită în palme, aşteptând surâsul care-i încălzea inima şi
despre care ştia că-i va fi adresat. Din când în când, José îl făcea
să râdă tare, prefăcându-se că vorbeşte, mişcând din buze, dar
fără a spune niciun cuvânt pentru ca în final să pufnească
puternic, după ce în prealabil îşi umflase obrajii.
Pe măsură ce ziua se apropia de sfârşit, José începu să pară
din ce în ce mai preocupat, ca şi cum ceva important şi misterios
îi stătea pe creier. În cele din urmă, puse lopata deoparte, se
aşeză şi, căutându-şi capătul de creion, în vreme ce Nicholas se
uita curios peste umărul lui, umezi mina şi scrise aceste cuvinte
minunate:
Ce-ai zice să vii cu mine mâine la pescuit? Aranjez eu cu
Magdalena.
Băiatul rămase fără glas şi José se ridică îndreptându-se către
uşa din spate. În scurt timp, Nicholas le auzi vocile. A Magdalenei
cât şi a grădinarului, angajaţi într-o conversaţie animată, după
care se auzi un râset şi discuţia lor continuă pe un ton mai
prietenos.
Cât de bine se descurca José cu oamenii! Toată lumea îl plăcea,
se gândi Nicholas, cu excepţia tatălui său şi a lui Garcia, după
toate probabilităţile. Dar, cu siguranţă, era una din persoanele
preferate de Magdalena, care îl recompensa pentru că îi ducea
gunoiul, ceea ce ar fi trebuit să facă Garcia, dându-i discret o
bucată mare de pastelena, ca să nu-i vadă nimeni. Dar oare o să
aibă câştig de cauză şi de data aceasta? Ciulindu-şi urechile,
Nicholas ascultă cu atenţie. Uşa se închisese şi José se întorcea
deja, cu paşi lenţi... şi, da, era în regulă, reuşise... o singură
privire îl făcu să-şi dea seama de acest lucru, judecând după
expresia de veselie întipărită pe chipul prietenului său.
Câtă fericire, ce binecuvântare în acea zi însorită şi ce
promisiuni aducea cu ea şi ziua următoare! Somnolenţa fericită a
după-amiezii părea interminabilă. Soarele lăsa impresia că-şi
extrage culoarea din pastelurile grădinii, îmbăindu-se în lumina şi
parfumurile acesteia. Bujorul şi liliacul făceau până şi umbrele să
pălească. Un roi de albine zumzăia în jurul unui copac bătrân.
Munţii erau la fel de albaştri ca reflexiile oţelului. Nu înţelegea
semnificaţia acestei călduri din sufletul lui de copil, dar îşi dorea
să se lase în voia acelei stări.
A doua zi, la ora opt dimineaţa, auzi mai multe pietricele
lovindu-i obloanele. Aproape treaz, sări din pat, se îmbrăcă în
grabă, pentru că avea deja hainele puse la îndemână pe un
scaun, şi o luă la goană pe scări. În holul aflat în penumbră găsi
un coş acoperit cu un şervet alb, pe care Magdalena îl pregătise
pentru el cu o seară înainte. Îl luă sub braţ, îşi puse bocancii grei,
deschise uşa de la intrare şi, ieşind în viteză, orbit de razele
puternice ale soarelui, ateriză în braţele prietenului său.
 José adusese două beţe lungi de bambus şi un rucsac făcut
chiar de el, pe care-l ţinea pe umăr, şi era îmbrăcat, în afară de
cizmele lui mari de grădinărit, cu un poncho vechi, confecţionat
din pânză. După ce porniră pe aleea care ducea la drumul
principal, îi zâmbi lui Nicholas şi-i facu semn să se grăbească. Şi,
într-adevăr, chiar când ajunseră la colţ auziră un zgomot de
motor vechi care precedă apariţia autobuzului ce facea curse în
zona Torrido.
Autobuzul, care se opri de îndată ce José îi făcu semn
şoferului, era extrem de aglomerat, dar li se făcu loc în spate şi se
strecurară prin mulţime până acolo. Se auzeau râsete de
pretutindeni şi lumea era fericită în acest autobuz de duminică,
pentru că mulţi oameni mergeau să-şi viziteze rudele care locuiau
la micile ferme de pe dealuri – muncitori cu pălării plate şi
bolerouri tari, însoţiţi de neveste, îmbrăcate cu nenumărate
rânduri de bluze şi cu batiste colorate legate în jurul capului şi
multe pachete la picioare, cu sticle de manzanilla învelite în hârtie
roz, coşuri pline cu ouă, piersici coapte şi citrice şi quesadilla
proaspăt făcută. Alţii, la fel ca José, duceau undiţe şi coşuri de
pescuit. Unii dintre ei aveau nişte cuşti mici şi ciudate în care
urmau să prindă greieri. Un tip înalt şi suplu, cu o alură de clovn,
care era îmbrăcat cu o mantie lungă şi dreaptă, mânca un cârnat
cu îmbucături mari şi ţinea în mână o armă cu o ţeavă imensă.
Un bătrân care transporta un poloboc cu vin îi ruga pe toţi să
înceapă fiesta.
José fu recunoscut pe dată şi întâmpinat cu ovaţii, fiind
imediat antrenat într-o discuţie animată. Inevitabil, conversaţia
alunecă spre următorul meci de pelotă. Unii credeau că Jaime,
veteranul, trebuia să fie înlocuit, dar José îşi susţinu cu
încăpăţânare partenerul. Apoi polobocul cu vin făcu ocolul
autobuzului. Fiecare bărbat îl ridica şi, dând capul pe spate,
trimitea un jet subţire, cu mişcări experte, direct pe gât. După
aceea, râsetele crescură în intensitate şi se făcură multe glume,
mai ales pe seama bărbatului cu arma sa imensă, care avea şi
nasul mare. Dar acestea erau lipsite de răutate şi băieţelul, căruia
nu i se permisese niciodată să se amestece cu „vulgul“, nu putu
să nu se gândească cât de diferiţi erau de ceea ce îşi imaginase el,
cât de veseli şi de liberi erau. Şi îşi spuse că situaţia s-ar fi
schimbat radical dacă tatăl său ar fi fost acolo, căci consulul ar fi
îngheţat acea atmosferă caldă prin simpla lui prezenţă rigidă.
 Deja trecuseră de viile nisipoase şi de livezile unde se înşiruiau
măslinii şi aproape ajunseseră la poalele nestricate de mână de
om ale dealurilor din Torrida. Uşor, în viteza întâi, autobuzul
începu să urce pantele înclinate, trecând pe lângă măgăruşi
încărcaţi cu poveri şi escaladând coamele dealurilor. Din când în
când mai oprea pentru a permite unora dintre pasageri să coboare
la câte o posada, sau la vreo ferma mică, lucru care, se gândi
Nicholas, era extrem de bine-venit, pentru că aşa putea şi vechea
maşină să-şi mai tragă suflarea. În culmea fericirii, stătea pe
marginea scaunului şi se uita cu mare atenţie pentru a zări râul.
Din când în când, pe măsură ce urcau tot mai sus pe munte, îi
privea pe cei câţiva pasageri care mai rămăseseră în autobuz, cu
toţii pescari, şi se întreba, cu o oarecare gelozie, dacă era loc
pentru toţi pe malul râului. Dar José, bănuind ce gândea, dădu
din cap cu blândeţe pentru a-i da de înţeles că nu are niciun
motiv să-şi facă griji. Şi, într-adevăr, în satul următor, în faţa
hanului, coborâră cu toţii, salutându-se şi lăsându-i singuri pe
amândoi.
Când autobuzul plecă din nou, José se uită la companionul său
într-o manieră ciudată şi directă şi Nicholas intui că era pe
punctul de a rupe jurământul de tăcere care le fusese impus.
— Nicco, spuse José dând din cap pentru a-l linişti pe copilul
speriat. Da...vorbesc cu tine. Ar fi destul de prostesc să nu fac
asta. Şi periculos, de asemenea. Mergem la râu şi trebuie să-ţi
spun ce ai de făcut. José zâmbi. Nu vreau să cazi în apă. Tatăl tău
m-ar acuza mai mult pentru asta decât pentru că am vorbit. Dar
tu... tu nu trebuie să spui nici măcar o vorbă dacă nu vrei.
Uitându-se la el cu ochii mari, Nicholas simţi cum îl cuprinde
un val de afecţiune pentru prietenul său.
— Voi vorbi, José, spuse el şi cuvintele ieşiră fierbinţi din gura
sa. Dacă tu vorbeşti, atunci voi face şi eu acelaşi lucru.
— Ei bine, atunci, zise José zâmbindu-i şi mai larg, vom face
precum bărbaţii şi nu precum nişte copii speriaţi. Şi de asemenea
ne vom bucura mai mult unul de compania celuilalt. Haide, aici
coborâm.
Îşi luă beţele şi rucsacul şi-l ajută pe Nicholas să ajungă la uşa
din faţă a autobuzului. Înainte ca şoferul să oprească, sări din
maşină şi îşi petrecu braţele sale lungi în jurul tovarăşului său. Îi
făcură cu mâna şoferului care îşi scoase o clipă capul din cutia lui
de lemn pentru a le striga „Noroc!“, apoi, uitându-se la autobuzul
ce se îndepărta, ieşiră şi ei de pe drum, luând-o pe pajişte.
Deşi soarele strălucea puternic, aerul era rece şi înmiresmat de
aroma de cimbru şi răşini. În faţa lor se ridicau acele piscuri care,
privite de jos, păruseră a fi accesibile, deşi erau ascuţite şi golaşe,
presărate de pânza argintie a cascadelor, dar care, acum, pe
măsură ce ei se apropiau, se retrăgeau, rămânând maiestuoase şi
inaccesibile, cu pantele lor gri mângâiate de razele soarelui, fără
să se plece în faţa nimănui, cu excepţia locurilor aflate la cea mai
mare altitudine, acolo unde, printre bolovani imenşi, puteau fi
văzuţi câţiva pini solitari.
Puritatea luminii era ameţitoare. Uitându-se înapoi peste umăr,
Nicholas văzu că spre creasta din stânga se afla un sat ce părea
să fi răsărit din neant, iar ceva mai jos se zăreau câteva petice
cultivate, sau plantate cu vie şi, mai departe, o altă culoare acolo
unde se întindea marea, atât de îndepărtată încât lăsa impresia că
domină acoperişul lumii.
Făcându-şi loc printre plantele care-i gâdilau gleznele goale,
Nicholas inspiră profund, bucurându-se de aerul delicios de
proaspăt.
— Este o zi minunată, José.
— Da, încuviinţă el, zâmbind uşor. Dar cred că este prea multă
lumină pentru a pescui. O să vedem cum ne descurcăm.
Se aflau într-o pădure şi coborau printre arbori de plută, care
creşteau mari şi la distanţă unii de alţii, pe un platou unde
păşteau câteva capre, care nu le dădură nicio atenţie când ei se
apropiară. Dar dintr-odată ieşiră din pădure şi acolo, aproape la
picioarele lor, se întindea o vale verde pe unde-şi croia drum râul
lat, trecând de o veche moară şi făcând o baltă mare ceva mai jos.
— Acesta este locul, spuse José cu o mândrie nedisimulată.
— Oh, José! exclamă Nicholas. Este cel mai frumos pe care l-
am văzut vreodată. Ceilalţi de ce nu vin aici?
— Este mult prea departe de han, spuse José râzând. Ei vor şi
să bea, nu doar să pescuiască.
Porniră pe potecă spre moară şi José impuse ritmul, iar
Nicholas îl urmă ţopăind pe lângă el. În vale aerul părea mai cald
şi pe pantă se vedeau crescând irişi sălbatici, albaştri şi narcise
galbene ca untul. Moara era în ruină, remarcă Nicholas; nu avea
acoperiş şi roata stătea nemişcată, dar acest lucru nu făcea decât
să accentueze senzaţia de intimitate asociată cu locul respectiv.
Pe treptele de piatră ale morii dinspre râu José îşi puse
echipamentul şi începu să lege câte o aţă de fiecare din beţele de
bambus. Erau cele mai ieftine beţe de pescuit, cu mulinetă de
lemn, dar José le trata cu cea mai mare grijă, deşi degetele sale
tremurau de nerăbdare când legă şi plutele.
— Îţi place să pescuieşti, nu-i aşa, José? întrebă Nicholas.
— Foarte mult, amigo, spuse José dând din cap. Ţie nu?
— La nebunie, răspunse Nicholas. Doar că nu am avut
niciodată ocazia.
— Vei avea acum, îi spuse José zâmbind. Uite ce e, Nicco,
prietene, încă nu eşti destul de mare ca să lansezi, aşa că vei
pescui cu momeală... Stai puţin... Îţi voi arăta ceva după care
păstrăvii se dau în vânt.
Scoase o cutie de metal strălucitor din rucsac, îndepărtă
capacul şi, scuturând cutia în palmă, scoase un vierme gros pe
care îl prinse repede în cârlig. Apoi, luându-l pe Nicholas de
mână, îl duse până la barajul de piatră, îi găsi un loc confortabil,
cu picioarele atârnându-i, aruncă cârligul în apă şi-i dădu băţul.
— Aşa, spuse el. Dacă simţi că se prinde ceva, trage cu putere.
— Nu pleci departe, nu?
— Nu, nu, amigo. Arătă către cursul de apă dinaintea
barajului. Doar până acolo.
La început, Nicholas stătu încordat, ţinând undiţa cu ambele
mâini şi temându-se puţin, în vreme ce se uita la cursul de apă,
că ar putea să cadă. Încet, încet, începu să se simtă ceva mai
încrezător. Cu grijă, ca să nu-şi piardă echilibrul, îşi întoarse
capul şi se uită în spate, acolo unde, intrat până la genunchi în
râu, José era ocupat cu undiţa, care forma o linie graţioasă când
intra şi ieşea din apă. La un moment dat i se păru că vede un
păstrăv sărind din apă, dar nu era sigur. Mortarul sfărâmat de
sub el se încălzise. Ferigile crescuseră în toate crăpăturile şi
licheni gri se încrustaseră pe pietrele vechi.
Brusc, tresări. Nu simţise păstrăvul muşcând momeala, dar,
dintr-odată, undiţa sa prinse viaţă şi se arcui, tremurând toată,
transmiţându-i de sub apă o senzaţie de mişcare şi greutate.
— Am prins unul, spuse el cu buzele albite din cauza efortului
de a le strânge. Instinctiv, cuprins de panică, se uită spre José,
care stătea însă cu spatele spre el, la vreo sută de metri distanţă,
cei doi fiind separaţi de cursul de apă care mugea. Era imposibil
să-i ceară ajutorul. Trebuia să facă totul de unul singur. Se agăţă
cu disperare de băţ, în vreme ce mulineta de lemn i se lovea cu
putere de piept. Păstrăvul se lupta nebuneşte, trăgând ba în faţă,
ba în adâncuri, şi-i dădea impresia că în orice clipită putea să
scape. Dintr-odată sări din apă, apoi căzu la loc cu o bufnitură
care făcu ca inima băiatului să tresalte cu putere. Oh, ce
frumuseţe! exclamă el încântat. Dumnezeule, te rog nu-l lăsa să
scape.
Cu mare grijă începu să înfăşoare aţa pe mulinetă. Păstrăvul
dădea semne de oboseală. Nicholas îi vedea silueta în apă, foarte
aproape de suprafaţă. Tremurând din tot corpul, se ridică în
picioare şi se dădu înapoi spre mal, care, la câţiva paşi mai jos,
intra domol în râu. Aici, înfaşurând aţa tot mai mult, trase
păstrăvul către el şi apoi, cu o ultimă smucitură, îl scoase la mal.
Reuşise, prinsese acest păstrăv magnific de unul singur. Primul
lui impuls fu să alerge pe dată la José pentru a-i împărtăşi acea
veste uimitoare. Dar simţi crescând în el o capacitate de auto-
control care-i fusese străină până atunci. Se îmbărbătă şi
îngenunche pentru a scoate păstrăvul din cârlig, îl anihilă cu o
lovitură puternică în cap, după care îl puse printre ferigi, la
umbra scării morii. Câteva clipe mai târziu, reveni la stăvilar,
puse altă momeală în cârlig şi începu să aştepte, cu ochii
strălucitori, apariţia următorului păstrăv.
Când José se întoarse după ora unu, Nicholas mai prinsese doi
peşti pe care-i aşezase alături de primul. Poate că nu erau la fel
de mari ca cel dintâi, dar oricum puteau fi consideraţi nişte
păstrăvi frumoşi.
— Ai avut noroc? îl întrebă José.
Atunci toată reţinerea copilului dispăru. Scoase undiţa din apă,
fugi pe mal şi, strângându-l pe José de mână, îl trase pentru a-i
arăta captura sa.
— Uite, José, uite! Nu-i aşa că-s frumoşi? Pe cel mai mare l-am
prins primul. Oh, a fost magnific! M-am speriat de moarte, dar m-
am descurcat. I-am scos cârligul şi tot restul. Crede-mă că nu m-
am mai distrat atât de bine niciodată în viaţa mea. Dar, îmi cer
scuze, José. Am uitat. Tu ai prins ceva?
Se dovedi că José avea patru păstrăvi în rucsac, dar nu se
lăudă cu isprava sa. Părea prea fericit pentru Nicholas şi pentru
succesul său. Pantalonii lui erau uzi leoarcă şi faţa scăldată de
transpiraţie.
— Şi acum, spuse el, e vremea să mâncăm. Sper că ţi-e la fel de
foame ca şi mie.
 Se aşeză pe trepte, scoase din rucsac o bucată de pâine, brânză
învelită în ziar şi o ceapă, după care deschise briceagul său cel
mare şi făcu repede semnul crucii. Nicholas, aducându-şi aminte
că nu luase micul dejun, descoperi dintr-odată că era lihnit de
foame. Luă loc lângă José şi deschise coşul, stingherit puţin de
şervetul alb, imaculat şi de toate bunătăţile pe care Magdalena le
împachetase pentru el – ouăle fierte tari şi pui rece, cu pâine şi
unt, fructe proaspete şi miere – şi bucurându-se că va putea să-i
ofere şi bunului său prieten. La început, José a refuzat să se
atingă de aceste delicatese neobişnuite, dar văzând dezamăgirea
dureroasă din privirea lui Nicholas, râse puţin stingher şi cedă,
sugerând să pună mâncarea la comun. Au avut parte de o masă
bună, mâncată sub soarele călduţ, pe pământ, ascultând susurul
râului. Nicholas descoperi că pâinea neagră şi ceapa erau mult
mai gustoase decât se aşteptase şi văzu, din felul în care José
curăţă carnea de pe oase, că-i plăcuse mult puiul. Din când în
când îşi arunca privirea la păstrăvii aşezaţi pe ferigă. Discutară
despre pescuit şi José îi explică unde se găsea păstrăvul în diferite
perioade ale anului, uneori în ape repezi, alteori în ochiuri de apă
şi despre cum trebuie tentaţi cu momeala potrivită, o muscă mică
în apele puţin adânci şi plevuşcă în curent. A povestit despre
expediţii trecute, de când întindea linii cu cârlige noaptea şi cum
odată prinsese un peşte enorm, tatăl tuturor peştilor şi cum se
jucase cu el vreo oră după care-l pierduse prin vegetaţie.
Nicholas ar fi fost în stare să asculte aceste poveşti ore întregi,
dar José descoperind semne de oboseală pe chipul copilului, se
ridică brusc în picioare.
— Nu trebuie să uităm că te-ai trezit devreme azi, amigo. E
vremea pentru siesta. Ignorând protestele copilului, tăie un braţ
de stuf cu cuţitul, îl întinse la umbra morii şi îl acoperi cu poncho-
ul său.
— Aşa, spuse el. Ia vezi dacă este confortabil... copilaş care
pretinde că e bolnav. Obedient, Nicholas îşi întinse membrele,
care-l dureau în mod plăcut. Punându-şi mâna sub cap, se uită
cum José se duse la râu, spălă farfuriile şi vesela şi le puse la loc
în coşul Magdalenei. Apoi îl văzu cum culege ferigi proaspete şi
mentă şi împachetează păstrăvul. Copacii de plută şi stejarii
aveau deja strălucirea dată de soarele după-amiezii. Întreaga vale
era îmbăiată în linişte şi calm. Sunetul era calm şi odihnitor.
Închise ochii.
 Când José se întoarse, Nicholas, întins pe spate, dormea dus.
Uitându-se la forma fragilă şi lipsită de apărare, José, care avea
de gând să-şi ia undiţa şi să se ducă la pescuit mai la vale, se
răzgândi brusc. Parcă forţat de ceva se aşeză în tăcere lângă băiat,
în vreme ce ochii săi negri şi blânzi deveniseră parcă şi mai închişi
la culoare din pricina sentimentului de compasiune şi rămaseră
fixaţi pe acea figură inconştientă, puţin palidă, dacă nu luai în
considerare pistruii, obrajii umbriţi de cârlionţi şi dinţii de lapte
ivindu-se din spatele buzei superioare subţiri.
José avusese o copilărie grea. Când tatăl său murise nu avea
decât doisprezece ani şi, câteva luni mai târziu, fusese retras de la
şcoală şi trimis să muncească pe câmp. Cunoscuse sărăcia,
munca istovitoare şi neliniştea permanentă a celui care aduce
bani în casă. Toate acestea îl făcuseră să fie foarte hotărât şi să
dobândească o mare stăpânire de sine. Nu ceda uşor tentaţiilor şi
nici pornirilor de moment. În plus, firea lui veselă şi faptul că juca
atât de bine pelotă îi atrăseseră simpatia tuturor şi contribuiseră
la extinderea cercului lui de prieteni. Şi le avea, desigur, pe mama
sa şi pe cele cinci surori, precum şi pe bătrânul Pedro, pe care-i
iubea în egală măsură. Şi cu toate acestea, nimic nu se compara
cu recenta lui afecţiune pentru băiat, care, molatecă precum aerul
din sud, apăruse din senin, manifestându-se printr-o tandreţe
infinită şi un fel de milă oblăduitoare. Nu-şi putea explica aceste
sentimente. Ştia doar că îi bucurau nespus sufletul.
Mintea lui José, deşi ageră, nu excela prin subtilitate, dar, cu
toate acestea, descifra cu uşurinţă semnificaţia expresiilor
întipărite pe chipul lui agitat care se succedau cu repeziciune
chiar şi acum, în somn. Dragostea posesivă a consulului, care
ridica o barieră de netrecut între Nicholas şi restul lumii, frica lui
de boală care transformase copilul într-un invalid cronic, precum
şi gelozia lui morbidă, atât de extenuantă pentru un spirit tânăr,
toanele şi furiile lui succesive, mândria lui prostească... José le
trecu în revistă pe toate şi îşi dori din tot sufletul să poată să
elibereze biata victimă care nu bănuia nimic şi să-i ofere şansa să
ducă o viaţă normală.
Soarele începuse să apună în spatele crestei celei mai înalte
când Nicholas deschise ochii.
— Dumnezeule, am adormit, spuse el uitându-se spre râu după
care se ridică brusc în fund. Mai pescuim puţin?
José aruncă o privire spre cer, care începuse să se întunece pe
la creste şi era mult mai rece acum, albastru ca umbrele pe
zăpadă.
— Cred, amigo, că a venit momentul să plecăm.
— Oh, José...!
Zâmbind, José dădu din cap şi-şi puse încet mâna pe umărul
lui Nicholas.
— Trebuie să mergem să prindem autobuzul. Nu ar fi de dorit
să-l pierdem. Dar nu-ţi face griji, Nicco, vom mai veni şi altă dată.
La gândul că se va întoarce aici, în acest loc minunat,
împreună cu prietenul său, Nicholas arboră o mină radioasă. Sări
imediat în picioare.
Înfăşurară aţa de pescuit şi scoaseră cârligele şi pluta. Luară
peştii şi Nicholas insistă ca el să-i care pe cei pe care-i prinsese.
Apoi plecară împreună în sus pe deal.

10

Era destul de târziu, aproape ora nouă, când Nicholas se

apropie de Casa Breza, dar se simţea atât de bine încât
întunericul nu avea niciun efect asupra sa. Călătoria cu
autobuzul extrem de aglomerat fusese foarte distractivă, se râsese
şi se cântase foarte mult – cântece catalane pe tonalităţi înalte –
în diverse cadenţe, la care, spre surprinderea sa, se alăturase cu
plăcere. Fusese lăudat pentru captură, mai ales de către omul cu
nasul mare, care nu împuşcase nimic şi, în general, toată lumea îl
catalogase drept un băiat de ispravă şi curajos. Îmbătat de
succes, refuzase oferta lui José de a coborî împreună cu el din
autobuz şi a-l însoţi până la intrarea în vilă.
Aşa că merse de unul singur şi urcă treptele spre verandă,
aproape deloc speriat de umbrele care se strecurau printre
ramurile copacilor. În primul rând voia să treacă pe la bucătărie
ca să-i arate păstrăvii prinşi de el Magdalenei şi să o roage să-i
gătească pentru ziua următoare la micul dejun. Deschise uşa de
la intrare, după care se opri brusc pentru că în hol domnea o
beznă deplină. Dumnezeule! Cât de întuneric era, ca într-o
peşteră imensă. Magdalena uitase să aprindă lampa pe gaz care
atârna de plafonul înalt. Făcu câţiva paşi cu mâinile întinse în
faţă, în lumina lunii care se strecura în casă din spatele său.
Dintr-odată, se simţi străbătut de un fior prin tot corpul. Din
cămara din stânga auzi vocile a doi oameni care se certau, o voce
de bărbat, groasă şi o voce de femeie, ascuţită şi temătoare; erau
Garcia şi Magdalena.
Nu se aşteptase ca valetul să se întoarcă. Avu senzaţia că
sângele încetase să-i mai curgă prin vene şi toată buna dispoziţie
şi siguranţa de sine se topiră ca prin farmec. Se întoarse cu grijă
şi merse în vârful picioarelor, atent să nu calce pe bucăţile de
duşumea care scârţâiau, când o pală de vânt dinspre mare ajunse
la uşa de la intrare, care rămăsese deschisă, şi o trânti cu putere,
închizând-o.
Înconjurat din nou de o beznă totală, Nicholas nu mai făcu
nicio mişcare, ca şi cum ar fi fost trăsnit de ecoul care reverbera
în tot holul. În aceeaşi clipă, o lumină puternică îl orbi şi Garcia
ieşi din cămară ţinând în mână o lampă Argand. Întotdeauna
copilului i se păruse bizară silueta lui Garcia, dar mai ales acum,
mărită de bezna înconjurătoare, legănându-se puţin în timp ce
omul se îndrepta spre el, acesta i se păru mai înspăimântător ca
oricând. Incapabil să opună rezistenţă, Nicholas se simţi prins de
mână şi tras în cămară, acolo unde pupilele sale dilatate o zăriră
pe Magdalena, cu ochii umflaţi, aşezată la masa pe care se vedeau
resturi de mâncare şi o sticlă de aguardiente, aproape goală.
— Micul stăpân s-a întors, spuse Garcia cu o încetineală
înspăimântătoare, alegându-şi cuvintele cu aceeaşi grijă studiată.
Faţa îi era palidă şi gura îi atârna cumva, lividă ca o rană. Unde a
fost plecat micul stăpân?
Nicholas îşi pierduse glasul şi nici nu reuşea să-şi mute
privirea înspăimântată de pe acea figură batjocoritoare şi
terifiantă. În cele din urmă reuşi să îngaime:
— La pescuit!
— La pescuit, repetă valetul pe un ton greu de definit. Şi unde
sunt peştii?
Fără să spună nimic, Nicholas ridică coşul pc care-l ţinea
strâns în mână. Garcia îl luă, apoi, cu o mişcare bruscă, răsturnă
conţinutul pe masă. Doi dintre păstrăvi căzură pe jos. Al treilea,
cel mai mărunt, rămase pe suprafaţa emailată, părând cumva
stingher şi extrem de mic.
— Pfui! făcu Garcia batjocoritor. Nu aşa trebuia să-mi aduci
peştii, necurăţaţi şi nepregătiţi.
În vreme ce Nicholas privea, înfricoşat, valetul luă cuţitul de
pâine şi, dintr-o singură lovitură, reteză capul peştelui. Un firişor
subţire de sânge roz curse pe masă.
 — Nimeni n-are dreptul să mă trateze ca pe o slugă infamă,
exclamă el uitându-se la băiat. Ai înţeles?
— Da, îngăimă Nicholas, dându-şi seama că i se cerea un
răspuns.
Garcia zâmbi, fără a-şi mişca însă buzele.
— De ce tremuri, micuţule stăpân? Pentru că eşti surprins să
mă găseşti aici? Nu ştii că eu plec şi vin exact aşa cum am chef?
— Oh, da... desigur, murmură Nicholas pe un ton sacadat.
— Mă bucur că eşti de acord cu mine, zise valetul îndreptându-
se spre el cu un aer ameninţător. Pe oamenii care-mi stau
împotrivă îi strivesc ca pe insecte.
Magdalena, balansându-se în faţă şi în spate, şopti înfricoşată:
— Taci, om nebun... taci... pentru numele lui Dumnezeu, taci
din gură.
Garcia nici nu o băgă în seamă. Încă mai mângâia mânerul
cuţitului. Nicholas, palid ca un mort, îi urmărea privirea opacă, în
vreme ce valetul repetă:
— Ca pe o insectă... odată îţi voi relata câteva din lucrurile pe
care le-am făcut. Ţi-am mai promis asta... poate că ai uitat. Nu
contează. Va veni şi ziua când mă vei crede. Între timp, nu trebuie
să te pui cu mine. Nu ai voie să mă spionezi sau să-mi stai în
cale. Ştii că nu dorm niciodată... sunt mereu prin preajmă... în
trecere... veghind în camera ta.
— Nu... nu. Strigătul înspăimântat se frânse în gâtlejul
copilului şi rămase suspendat în aer.
Valetul zâmbi din nou, oarecum satisfăcut, şi mai făcu un pas
spre Nicholas. Expresia acelor ochi nebuni şi melancolici, care
ardeau pe chipul palid, îl umplu pe copil de teamă şi dezgust.
Întreaga sa fiinţă părea a fi otrăvită la bază. Încercă, cu disperare,
să facă un pas înapoi, dar corpul lui nu-l mai ascultă.
— Da, eşti un copil depravat, murmură Garcia. Dar poţi învăţa
multe lucruri de la mine... Aş putea să te iniţiez în marele mister.
Se opri brusc, cu privirea fixă şi distantă, după care continuă pe
un ton scăzut, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi: Bucuria
uitării... marea de necunoaştere... acele voci copleşitoare...
Speriată şi încruntată, Magdalena se îndreptă pe scaun.
— Taci din gură, strigă ea cu o voce răguşită. Porc beat ce eşti...
diavol nebun şi beat...
Smuls din starea de reverie, Garcia se întoarse spre ea şi, când
ea încercă să se ridice, o lovi peste faţă cu mâna stângă.
 Nu fu o lovitură puternică, dar şocul păru să-i elibereze
muşchii băiatului şi îi dădu puterea să fugă. Scoţând un zgomot
ascuţit, estompat de ţipătul Magdalenei, băiatul se răsuci pe
călcâie şi alergă afară din cămară. Urcă pe scări, căzând şi
ridicându-se fără a simţi nicio durere, cu un singur gând în
minte, acela de a scăpa.
În cele din urmă, ajunse în camera sa. Trânti uşa după el şi, cu
degetele amorţite, o închise cu cheia. Apoi trase zăvorul de la uşa
care comunica cu dormitorul tatălui său. Obloanele erau deja
închise. Tremurând din tot corpul şi cu inima bătându-i
asemenea celei a unei păsărele închisă în colivie, rămase în
întuneric, în mijlocul camerei. Îi era frică să dea drumul la gaz.
Nu voia decât să se ascundă. Îşi aruncă bocancii din picioare şi se
târî spre pat, urcându-se în el îmbrăcat şi se băgă sub plapumă.
Dar chiar şi aici îl vedea parcă aievea pe Garcia îndreptându-se
spre el, cu acea expresie întipărită pe faţă care părea să-i distrugă
universul copilăriei, şi junghiul de ruşine şi de panică ce-l
străbătu fu atât de puternic încât îi dădură lacrimile. Oh, măcar
dacă José, dragul de José, ar fi fost acolo să-l apere! Şi, gândindu-
se la prietenul său, începu să plângă aşa cum nu mai plânsese
niciodată.
Oare avea să uite vreodată acea noapte nesfârşită? O auzea pe
Magdalena jeluindu-se jos, cearta care din când în când devenea
foarte violentă, zgomotul făcut de o sticlă care se spărgea,
râsetele, râsul acela nefiresc şi alte bufnituri. Şi apoi tăcerea care
era mai înspăimântătoare decât orice tumult, tăcerea însoţită de
nelinişte, de mişcări imaginate şi neidentificate. Oh, ce se auzea?
Oare visa sau era treaz? Închisese uşa? Nu îndrăznea să se mişte
şi să verifice, ci rămase nemişcat, simţindu-şi tot corpul acoperit
de o sudoare rece.
Şi în cele din urmă, atunci când orice speranţă părea să se fi
năruit, văzu prima geană de lumină strecurându-se pe sub oblon.
În clipa aceea aţipi pentru scurt timp. Când se trezi, rămase
întins, ascultând din nou. În casă nu se auzea niciun zgomot,
nicio mişcare. Găsi curajul să se ridice şi să deschidă un oblon. Şi
acolo – oh, ce uşurare binecuvântată! – îl zări pe José în grădină,
săpând cu mişcări sigure în straturile de petunii, cu roaba şi
stropitoarea lângă el, în lumina aurie a unei noi zile.
Nu mai trebuia să se îmbrace. Deschise uşa şi fugi până jos şi
pe poteca cu pietriş şi se agăţă de prietenul său.
 — Oh, José... José... Mult timp nu putu decât să-i repete
numele, dar în cele din urmă nu mai plânse şi îşi descărcă
sufletul.
Aşezat pe roabă, José îl ascultă fără să spună niciun cuvânt,
fără să se uite la el de fapt, abstracţie făcând de câteva căutături,
pe jumătate încruntate. După ce Nicholas termină, păru să
reflecteze o clipă; apoi se ridică în picioare. Dincolo de veselia lui
omniprezentă, chipul său exprima deopotrivă maturitate, dar şi o
oarecare duritate.
— Trebuie să mănânci, Nicco. Stai aici până când mă duc eu să
mă ocup de asta.
Merse încet, dar hotărât la uşa din spate şi după câteva clipe se
întoarse.
— Magdalena ţi-a pregătit micul dejun, amigo. Nu-ţi face griji în
legătură cu Garcia. Încă doarme. Făcu o pauză. Şi eu voi fi prin
preajmă.
Dacă i-ar fi cerut oricine altcineva în afară de José să intre în
casă, Nicholas nu ar fi fost de acord. Lui însă i se supuse fără să
mai scoată un cuvânt.
În sufragerie, Magdalena îi servi micul dejun care era ca de
obicei, cu excepţia pâinii prăjite, pe care o arsese. Femeia se
mişca lent şi apatic. Faţa îi era mai umflată ca oricând, şi
Nicholas simţea mirosul puternic de alcool pe care-l emana. Nu-i
dădu nicio atenţie băiatului până când nu îşi termină şi ultima
picătură de lapte din pahar, după care, stând în uşa cămării, cu
mâinile împreunate sub şorţ, se întoarse spre el.
— Garcia nu a vrut să-ţi facă rău ieri-seară. A băut prea mult
aguardiente. Nu se va mai întâmpla asta niciodată.
El se uită la ea în tăcere.
— Eşti un băiat bun, continuă ea, şi nu vei pomeni nimic
despre asta domnului Brande.
— Nu-i voi spune nimic numai dacă va trebui, răspunse el cu o
voce răguşită.
— Foarte bine, spuse ea ridicând din umeri. Acum du-te şi te
spală.
Nicholas urcă şi se spălă în grabă, fără să omită nici dinţii, şi-şi
schimbă cămaşa. După aceea se simţi ceva mai bine, dar când se
uită în oglindă văzu o faţă gânditoare şi palidă întorcându-i
privirea. Avea senzaţia că e un băiat necunoscut şi nu mai
suporta să mai stea în acea cameră, care odată îi fusese cel mai
drag refugiu, dar care acum era sinistră şi pătată după ororile din
noaptea trecută. Fugi din nou în grădină.
Petrecu toată dimineaţa alături de José, fără a vorbi aproape
deloc, nefiind interesat de muncă, ci doar uitându-se, din când în
când, peste umăr, la fereastra cămării, amplasată pe faţada vilei
asemenea unei rame goale, gata să reflecte imaginea plină de ură
de dincolo de ea. Nici José nu vorbi prea mult şi era clar, din felul
în care-şi ţinea buzele strânse şi sprâncenele încruntate, că nu
avea să lase lucrurile în voia lor, fiind, probabil, preocupat şi de
repercusiunile acelei probleme asupra lui. Şi el se uita din când în
când spre casă.
La ora unu, valetul tot nu dăduse niciun semn de viaţă. Când
Magdalena îi făcu semn că prânzul era gata, ar fi preferat să nu
intre în casă, dar expresia de pe faţa lui José, care părea să-i
pretindă şi lui aceeaşi atitudine hotărâtă, nu-i permitea să se
eschiveze. Remarcă, totuşi, că atâta vreme cât el rămase
înăuntru, prietenul său stătuse aproape de fereastra sufrageriei.
Şi, chiar şi după ce ieşi din nou afară, José nu se depărtă de casă,
scoţând buruienile de pe aleea de pietriş, în genunchi, fără să
rostească niciun cuvânt.
La ora trei Garcia ieşi pe verandă, cu capul gol, îmbrăcat doar
cu cămaşă şi pantaloni şi având în picioare numai o pereche de
alpargatas, fără a purta ciorapi. La vederea inamicului său,
Nicholas aproape îşi ieşi din fire. Bărbatul era palid şi mohorât şi
părea să nu se fi trezit decât pe jumătate, iar în jurul ochilor avea
cearcăne în vreme ce expresia chipului său continua să fie ostilă.
Aplecându-se, îşi puse braţul în jurul uneia dintre coloanele de pe
verandă şi, sprijinindu-se de ea, inspiră de mai multe ori. José se
ridicase deja în picioare şi, când Garcia se întoarse, privirea i se
opri asupra grădinarului şi a copilului.
Nici el, nici José nu se clintiră şi, în timp ce ei stăteau
nemişcaţi, privindu-se fix unul pe celălalt, Nicholas putea să
perceapă aproape fizic bătălia care avea loc între ei. Duelul
continuă cel puţin un minut. Nu fu rostit niciun cuvânt. Apoi
valetul îşi lăsă privirea în jos, murmură ceva în barbă, scuipă,
precum un şarpe care-şi aruncă veninul, după care plecă în
direcţia garajului. Câteva clipe mai târziu, Nicholas îl auzi spălând
maşina.
Băiatul se întoarse spre protectorul său, dar José, dacă fusese
învingător în acea luptă, nu avea nicidecum un aer triumfător.
Dimpotrivă, era încruntat şi mai întunecat la faţă decât mai
înainte. Brusc întrebă:
— Amigo, tatăl tău se întoarce azi?
— Oh, nu. Nu va veni decât cel mai devreme mâine.
— Şi vrei să stai aici, în casă, în noaptea asta?
— Oh, nu, nu, José. Orice, dar asta nu. Nici tu nu vrei aşa
ceva, nu?
Făcură o pauză. José se uită în pământ, apoi la Nicholas, cu un
amestec de afecţiune şi perplexitate.
— Este greu pentru mine, Nicco. Nu-mi place să intru în belele.
Dar cu toate acestea, nu pot... nu, nu pot să te las aici cu acest
picaro.
— Oh, îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, José.
De data aceasta, José îi răspunse pe un ton brusc.
— Gata. Am muncit destul pe ziua de astăzi. Vii acasă cu mine.

11

Nicholas nu avea nici cea mai vagă idee unde locuia José. Nu
conta decât faptul că era împreună cu el, mergând prin oraş,
departe de Garcia şi de Casa Breza. Şi starea de spirit i se
schimbă brusc, uitând pe moment tot ceea ce avusese de îndurat.
Vorbea bucuros despre tot felul de subiecte, oprindu-se pentru a
scoate în evidenţă lucruri mai ciudate pe care le vedea: o pasăre
cu penajul negru cu galben, o floare bizară de pe marginea
drumului, sau pânzele unei bărci care dispărea în zare. José, pe
de altă parte, părea cufundat în propriile-i gânduri. Când intrară
în Plaza se opri la şirul de scări care duceau la biserica din piatră
rozalie.
— Stai aici o clipă, Nicco.
— Unde te duci?
— Într-un loc unde nu merg adesea, spuse José schiţând un
zâmbet vag. Dar unde cred că ar fi o idee foarte bună să mă duc
astăzi.
— Vin şi eu cu tine.
José ezită; apoi, ridicând din umeri, o luă brusc înainte, pe
scările abrupte şi uzate.
Biserica i se păru enormă lui Nicholas, cu multe colţuri
întunecate şi având un miros puternic şi bizar. Tavanul avea
nenumărate protuberanţe şi pe margini erau multe firide
întunecate unde ardeau lumânări scoţând un fum gros. José se
duse către o astfel de firidă şi îngenunche, după ce-şi făcu cruce,
în faţa unei cutii de sticlă, unde, pe un postament de catifea era o
figură mititică, jumătate femeie, jumătate copil, îmbrăcată în
albastru – în haine adevărate din câte-şi dădea seama Nicholas –
având pe cap o mică coroană cu pietre preţioase. José rămase
îngenuncheat doar câteva clipe, după care se ridică şi puse o
monedă în cutia de alături, apoi aprinse o lumânare punând-o
alături de celelalte.
Afară, Nicholas remarcă că José nu voia să discute despre cele
întâmplate, dar simţi, oarecum intuitiv, că acestea aveau legătură
cu el. Brusc, declară:
— Voi plăti eu lumânarea, José.
Nu înţelese de ce prietenul său izbucni în râs, după care-l bătu
prieteneşte pe umăr.
Mergeau pe o reţea de străduţe înguste, la nord de Plaza, pe
care Nicholas le mai traversase odată, cu tatăl său, atunci când
fuseseră la meciul de pelotă. În scurt timp intrară pe Calle
Corriente, o stradă lungă care mergea în paralel cu râul şi în care,
în acel moment, era deversată apa de la baia publică. Clădirile se
aflau în stare jalnică de o parte şi de cealaltă a străzii şi la ferestre
fuseseră scoase aşternuturi. Undeva cineva ciupi coarda unei
mandoline făcând-o să vibreze în aer. Doi măgari se adăpau dintr-
un recipient de metal, în vreme ce omul care-i mâna se întinse şi
făcu câţiva paşi pe malul râului. Pe strada plină de gropi, câţiva
copii practicau jocuri ciudate, cu o ardoare mută. Scena şi
prezenţa acelor copii îl surprinseră puţin pe Nicholas care se uită
întrebător la prietenul său. Dar privirea lui José se opri pe chipul
unei femei, mică de statură şi între două vârste, cocoşată de o
legătură mare înfăşurată într-un cearşaf alb şi care mergea
grăbită chiar în faţa lor.
— Este mama mea, Nicco... O strigă: Maria... Maria Santero.
În câteva clipe o ajunseră din urmă; José luă legătura de rufe
spălate şi, vorbindu-i repede la ureche, îi explică întreaga situaţie.
Nicholas îşi dădu seama că femeii nu-i era uşor. În spatele
trăsăturilor şterse şi întunecate, închise şi mai mult la culoare de
sprâncenele groase şi de părul negru prins în coadă, remarcă o
licărire de surpriză, de nesiguranţă şi chiar de teamă. Dar înainte
să mai fie rostit vreun cuvânt, intrară cu toţii pe o stradă îngustă
şi urcară un şir de scări ce părea că nu se mai termină, între doi
pereţi maronii. Când ajunseră la capătul scărilor, Jose deschise
uşa îngustă cu mâna liberă.
— Hei, Nicco, exclamă el vesel. Acesta este palatul nostru. Doar
două camere, dar nu există privelişte mai frumoasă în oraş.
Intrară într-o cameră ciudată, cu tavanul scund, o combinaţie
între bucătărie şi hol, cu o sobă de metal într-un colţ, pe care se
gătea, şi o canapea de pluş, de un galben şters, în celălalt. O
masă a cărei culoare nu se mai distingea era pregătită pentru cină
şi în mijlocul camerei se aflau câteva scaune din acelaşi lemn ca
şi masa. Pe pereţii de un verde-deschis atârnau fotografii, în rame
încrustate cu scoici, şi o cutie cu păsări împăiate, o alta cu
fluturi, două coşuri de pelotă, un calendar sportiv şi câteva
imagini religioase în culori vii. Lângă fereastră, aşezat pe un
scaun fără spătar, se afla un bătrân care croşeta cu andrele mari
de os, iar pe sobă fierbea apa într-un ibric de metal, în care
amesteca o fetiţă cu ochi negri, ce părea să aibă vreo doisprezece
ani.
— Pedro... şi Paquita, îi spuse José lui Nicholas, dând jos de pe
umăr legătura mamei sale. Unde sunt ceilalţi?
— Nu s-au întors de la şcoală, răspunse Paquita continuând să
amestece în mâncare, dar cu privirea uimită aţintită asupra lui
Nicholas. Tu ai venit mai devreme.
— Se poate, răspunse José într-o doară.
Maria, mama, nu-şi scosese încă şalul. Şi nici privirea pierdută
nu-i dispăruse de pe chip. Îi şopti lui José:
— Vino, fiul meu. Trebuie să stăm de vorbă.
Se duseră în camera cealaltă.
Nici nu plecară bine că Nicholas auzi zgomot de paşi pe scări,
după care uşa se deschise şi alte patru fetiţe intrară înăuntru în
viteză, fiecare având în mână un caiet, catehismul şi un pătrăţel
de pânză.
Pe Nicholas îl trecură sudori reci şi calde în acelaşi timp.
Niciodată în viaţa lui nu mai fusese în contact cu atâtea fetiţe
odată. Legănându-se pe călcâie, fără a şti ce să spună, se uită la
fluturi, simţind cum se înroşeşte la faţă. În mod surprinzător,
bătrânul salvă situaţia.
— Care este numele dumneavoastră, tinere señor?
— Nicholas.
— Ele sunt surorile lui José. Juana este cea mai mică şi are
cinci ani. Buna Luisa are şapte, deşteapta Elena va împlini nouă
ani, iar Bianca, cea mai rea, e cu doi ani mai mică decât Paquita.
Se adunară toate în jurul lui Nicholas fără să fie câtuşi de puţin
stingherite, inspectându-l foarte curioase, atingându-i cravata,
bretelele, şireturile şi bombardându-l cu întrebări.
— De unde vii, băiatule ciudat?
— Care este scopul vizitei tale?
— În numele lui Dumnezeu, cine eşti?
Ultima întrebare, aruncată de Bianca cea rea, păru a fi singura
la care merita să răspundă.
— Sunt fiul domnului Harrington Brande... după care continuă
destul de băţos: Consulul din Spania al Statelor Unite.
— Ei... ei, făcu Luisa uimită. Tânărul señor americano. Fiul
stăpânului lui José.
Se dădură puţin înapoi, cu respect, şi începură să vorbească
între ele cu voce scăzută. Nicholas se înroşi mai tare ca înainte,
pentru că, desigur, discutau despre el. Cam tot atunci José şi
mama sa se reîntoarseră şi Nicholas văzu pe chipul lor, deşi Maria
încă mai părea puţin tulburată, că totul se aranjase.
— Haideţi, toată lumea la masă, spuse Maria a cărei faţă
încruntată se relaxă şi mai mult, după care îi zâmbi cordial lui
Nicholas. Sper că-ţi place olla podrida, Nicholas.
Se aşezară la masă şi Maria trecu de la unul la altul, ţinând o
oală cu mâna ei albă – chiar şi unghiile îi erau albe de la atâta
spălat – şi punându-le câte o porţie de tocăniţă fiecăruia. José, în
capul mesei, tăie câte o felie groasă din pâinea neagră, pe care
Nicholas o gustase la pescuit – cât de multă vreme i se părea că
trecuse de-atunci – după care Luisa, cea bună, spuse rugăciunea
şi începură cu toţii să mănânce.
Nu era nici vin şi nici vreun sos, iar în loc de unt întindeau pe
pâine o peliculă subţire de ulei de măsline. Carnea din tocăniţă
era închisă la culoare, de cea mai proastă calitate, desigur, şi nu
prea multă, dar cu toate acestea era extrem de gustoasă,
amestecată cu ceapă şi cu bucăţi de ardei şi lui Nicholas i se păru
că arareori mâncase ceva atât de bun.
Maria, remarcă el, îşi luă o porţie foarte mică pentru sine şi
Pedro, cu aerul cuiva care-şi cunoaşte foarte bine poziţia, făcu
semn cu mâna să nu i se pună prea mult. Şi doar lui José,
adevăratul bărbat în casă, i se oferi o a doua porţie.
Imitându-i pe ceilalţi, Nicholas se folosi de ultima bucată de
pâine pentru a-şi curăţa farfuria. Apoi Paquita se ridică şi le turnă
fiecăruia câte o cafea din ibricul aflat pe sobă. Asta îl surprinse
întru câtva pe Nicholas, pentru că ştia că o astfel de băutură nu
era potrivită pentru copii. Oricum, pentru nimic în lume nu ar fi
vrut să facă o notă aparte, aşa că bău lichidul care avea gust de
grâne arse fără să clipească.
Odată cu cafeaua începu şi conversaţia, şi pentru fiul
consulului, obişnuit cu tăcerile ce însoţeau mesele de acasă,
aceste discuţii păreau minunate, mai ales că toţi vorbeau în
acelaşi timp. Copiii îşi povestiră isprăvile de la şcoală, aruncându-
i priviri lungi oaspetelui. Maria îi descria Paquitei o rochie pe care
o văzuse într-o vitrină – o rochie de catifea verde cu mâneci bordo
– oh, pe oasele Sfântului Pilar, ce rochie magnifico; José, relaxat,
cu haina pusă pe spătarul scaunului discuta cu Pedro despre
şansele pe care echipa din San Jorge le avea în meciul de retur cu
Huesca. Şi în curând, în ciuda timidităţii sale, Nicholas se lăsă
atras într-o conversaţie cu prietenul său.
— Care este părerea ta, amigo mio?
Nicholas inspiră profund.
— Dacă jucaţi aşa cum aţi făcut-o ultima dată, veţi câştiga cu
siguranţă. Se opri, dar îşi făcu curaj, pentru a-şi exprima un gând
care îi trecuse mai demult prin minte. Ar trebui să joci într-un
oraş mare, José. Şi s-ar cuveni să câştigi o mulţime de bani.
José zâmbi larg arătându-şi dinţii.
— Nu sunt destul de bun pentru a juca într-un oraş mare. În
afară de asta cred că m-aş sufoca acolo. Am nevoie de viaţa la
ţară, Nicco, cu mult aer proaspăt şi pescuit pe cinste.
— Noi, cei din familia Santeros, mereu am jucat pelotă, zise
Pedro cu vocea lui blândă. Tatăl lui José a fost un jucător
cunoscut... aceea este fotografia lui. Arătă spre un bărbat bine
făcut, cu o mustaţă cu vârfurile răsucite în sus, care purta o
cresta. Şi eu. Chiar şi eu am fost un performer într-un fel.
— Tu ai fost cel mai bun dintre noi toţi, bătrâne Pedro, protestă
José. Cândva trebuie să-i povesteşti lui Nicholas despre meciul cu
Zarossa.
Bătrânul zâmbi satisfăcut.
— Te duci la antrenament în seara asta? întrebă el imediat.
Jaime ţi-a transmis că va fi şi el acolo.
Fără să ezite, José clătină energic din cap. Un val de căldură îl
invadă pe Nicholas când prietenul său răspunse:
— În seara asta voi sta cu Nicco. Hei! Gaiţelor! Ce-aţi spune să
jucăm estallido? Trebuie să-i arătăm acestui mare americano că
suntem mai deştepţi decât crede el.
Sugestia lui fu întâmpinată cu un cor de aprobări. Bianca se
îndreptă spre dulap şi scoase un pachet de cărţi uzate. Masa fu
repede curăţată şi, cu excepţia Mariei, care spuse că trebuia să
sorteze şi să coasă nişte cearşafuri, toată lumea participă la joc.
Lui Nicholas i se păru antrenant după ce învăţă regulile simple.
Cărţile erau puse rapid pe masă, fiind însoţite de micile strigăte
de entuziasm ale Juanei şi de hohote de râs. De afară, prin
fereastra deschisă pătrundea zumzetul oraşului, amplificat de
paşii plimbăreţilor de pe malul râului şi de vânzătorii de ziare care
strigau în gura mare titlurile jurnalului La Gaceta de seară, la
care se adăugau zgomotul cărucioarelor şi dangătul clopotelor.
Luminile începeau să se aprindă peste tot, strălucind ca un colier
de-a lungul străzilor, iar la Teatro, se aprindea şi se stingea o
reclamă multicoloră. Jocul de lumini, senzaţia liniştitoare a
prezenţei oamenilor în jurul său, toate acestea influenţară starea
de spirit a lui Nicholas. Coşmarurile nopţii care-l aşteptau
dispărură ca prin farmec. Cum se făcea că în această locuinţă
modestă, care avea toate atributele sărăciei, după o masă care
nu-i potolise în totalitate foamea, printre toţi aceşti oameni
obişnuiţi, el era totuşi fericit şi se simţi în largul său? Nu se opri
din joc ca să se gândească la asta, dar, profitând de ocazie, bău
cu sete din paharul fericirii. Ochii îi străluceau, râsul său răsuna
mai tare atunci când amesteca şi împărţea cărţile.
Au jucat până la o oră mult mai târzie decât ar fi crezut el că e
cu putinţă, dar pe la nouă, la sfârşitul unei mâini, Maria se opri
din cusut şi se ridică de la scaunul ei de lângă fereastră.
— Presupun că acesta este finalul, sugeră ea simplu. Cred că
este timpul să mergeţi la culcare. Luat pe nepregătite, în mijlocul
unui strigăt, Nicholas rămase cu gura căscată, uitându-se la ea
prosteşte, căci se ivise o dificultate pe care nu o luase în
considerare. Cum puteau să doarmă toţi în spaţiul acela
înghesuit? Era imposibil. Aveau să-l dea afară? Să-l ducă înapoi,
la ora asta, la Casa Breza?
Gândul i se citea atât de clar pe chip, încât îl lăcu pe José să
râdă.
— Nu-ţi face griji, Nicco. Eşti cel mai îngrijorat băiat pe care-l
cunosc. Este foarte uşor. Vezi! Se lăsă pe spate pe scaun, întinse
mâna şi deschise uşa camerei celeilalte. Toate femeile dorm aici.
 Uitându-se în camera cealaltă, Nicholas observă că era ocupată
aproape în întregime de două paturi mari, suprapuse. Da, se
gândi el, încă neîncrezător, părea posibil.
— Şi noi? exclamă el.
José arătă spre Maria care, în spatele sobei, trăsese la o parte o
draperie, dezvăluind un spaţiu în perete, ocupat de un pat pe care
tocmai punea aşternuturi curate.
— Eu şi Pedro dormim acolo, îi explică José simplu. Dar în
seara asta îl vom împărţi noi doi. Pedro se va întinde pe canapea...
nu-i aşa, bătrâne?
— Bineînţeles, răspunse el îndatoritor. Şi voi dormi chiar
confortabil.
Nicholas inspiră profund. Nu mai dormise niciodată cu cineva
şi pielea i se înfioră uşor la acest gând. Dar nimeni nu păru să
bage de seamă ezitarea sa. Cele cinci surori, conduse de mama
lor, îi spuseră noapte bună – fiecare întinzându-i mâna şi făcând
o reverenţă – după care plecară cu Maria în camera cealaltă.
Pedro se ridică în picioare şi ieşi afară cinci minute să vadă cum e
vremea şi să se dezmorţească. José luă o revistă veche cu coperţi
colorate, dintr-o grămadă de lângă patul de lemn.
Nesigur, Nicholas începu să se dezbrace, punându-şi hainele,
una după alta, pe cel mai apropiat scaun. O extraordinară
timiditate, un simţământ vecin cu ruşinea îi încetinea mişcările.
Şi o altă dificultate insurmontabilă îi trecu prin minte. Dar
José, fără a-şi ridica privirea din revistă spuse câteva cuvinte; şi
Nicholas, luând hainele de lângă pat, se întoarse cu spatele. După
aceea totul fu mai uşor. Maria îi lăsase un veşmânt lung de o
formă bizară, spălat până la alb imaculat. Îl puse pe el, îl legă la
gât şi la mijloc, după care sări în pat unde rămase aproape
nemişcat.
În curând, bătrânul se întoarse, mai umblă puţin prin cameră,
murmură ceva, de parcă ar fi vorbit cu el însuşi pe un ton scăzut,
şi mai puse un buştean pe foc. Următorul lucru pe care-l auzi fu
scârţâitul arcurilor când acesta se întinse pe canapea.
José mai rămase puţin şi răsfoi paginile revistei, aşezat la
masă. Când se ridică căscă şi se scărpină absent în cap, făcu
câteva exerciţii de flexare a membrelor şi îşi scoase cizmele. Apoi
se întinse şi stinse lumina. O clipă mai târziu era în aşternut,
alături de Nicholas.
Ceva trebuie să-i fi dat de bănuit că prietenul său nu dormea.
Murmură:
— Eşti bine, amigo? Ai destul loc?
— Da, şopti Nicholas.
Treptat, copilul se relaxă, renunţând să mai stea lipit de perete.
Patul era moale şi plăcut. Adormi uşor.

12

Cu o oră mai devreme, fără să ştie ce se întâmplase în lipsa lui,

Harrington Brande cobora din tren în gara centrală din Barcelona.
Ducându-şi valiza, trecu de poartă şi apoi pe sub arcada ce se afla
la intrarea în Hotel Estación. Aici, un recepţioner necioplit îi dădu
o cameră la etajul doi cu privelişte spre curte. Încăperea nu se
ridica la nivelul aşteptărilor lui, dar nu protestă – cel puţin îi
permitea să aibă liniştea pe care şi-o dorea. În compartimentul
aglomerat din trenul ce venea de la Madrid, nu reuşise să îşi
adune gândurile, ci stătuse posomorât şi apatic, scrâşnind din
dinţi.
— Doriţi să luaţi cina, señor?
Brande se uită tâmp la omul care îl condusese la etaj.
— Nu, nimic.
Apoi îşi dădu seama că nu mâncase de dimineaţă.
— Ba da... aduceţi-mi ceva... orice... cafea şi puţină carne.
— Desigur, señor.
Când omul se întoarse să plece, consulul îl opri.
— Aşteaptă. Vreau să duci o telegramă la recepţie.
Luă un condei şi scrise mesajul:
Către Garcia, Casa Breza, San Jorge.
Vino să mă iei cu maşina de la staţia San Jorge, la trenul de
dimineaţă ora 7:45 a.m. mâine, marţi.
Harrington Brande.
Îi dădu hârtia comisionarului şi spuse pe un ton autoritar:
— Asigură-te să fie trimisă de îndată. Şi spune-le să mă
trezească la ora şase dimineaţa.
Omul dădu din cap.
— Sigur, señor.
Când uşa se închise, Brande începu să se plimbe de-a lungul
camerei, cu pumnii strânşi, sprâncenele încruntate şi întrebându-
se pentru a suta oară de ce se lăsase înşelat de acea scrisoare
oficială. Ajunse la o concluzie firească; nu se făcuse cu nimic
vinovat. Şi totuşi ce încredere oarbă avusese! Pe măsură ce îşi
aducea aminte de discuţia sa cu Burton şi cu micul Nicholas
înainte de plecare, de eşafodajul înălţat pe baza unor speranţe ce
apoi se dovediseră deşarte, simţi cum durerea îi invadează
întregul corp.
Cu un efort uriaş, se controlă, trezit la realitate de reflexia feţei
sale nebărbierite din oglinda şifonierului. Deschise valiza, luă
câteva obiecte de toaletă şi intră în baie. Acolo se bărbieri, apoi
stătu îndelung în apă de parcă încerca să spele o durere fizică.
Apoi, în halat şi papuci, se aşeză în faţa tăvii ce fusese pusă pe
masa de scris de lângă uşă. Bău repede două ceşti de cafea,
mâncă o chiflă cu unt şi o bucată de şuncă. Pofta de mâncare îi
fusese astâmpărată. Se ridică şi sună după cineva care să ia tava.
Omul veni şi plecă. Apoi, consulul rămase din nou singur:
singur cu gândurile lui, cu amintirea umilinţei sale. Un rictus
nervos îi apăru pe faţă când se întoarse la masa de scris, puse
câteva foi de hârtie înaintea sa, luă un condei şi începu să scrie:
Hotel Estacion,
Barcelona.
Luni, 10:30 p.m.
Dragă Halevy, îţi scriu din acest hotel, mânat de dorinţa de a-
mi uşura sufletul – prieten şi doctor al meu – şi de nevoia
presantă de a beneficia de sfatul şi sprijinul tău.
Cunoşti prea bine nedreptăţile ce mi-au afectat cariera – e
adevărat că de multe ori m-ai complimentat pentru demnitatea şi
tăria cu care le-am îndurat. Din scrisorile mele din ultimele luni
ştiai de eforturile mele de a mă stabili şi răzbi în viaţă în urma
transferului meu în Costa Brava. Acolo, vinerea trecută, am primit
vestea că George Tenney, prim-consul la Madrid, suferise un atac
cerebral şi că eram aşteptat să vin în capitală cât mai curând.
Nu sunt un om vanitos, Halevy, după cum bine ştii. Nu mă
pripesc să trag concluzii. Şi te asigur că felul în care fusese scrisă
scrisoarea îmi dădea de înţeles că eu urma să îl înlocuiesc pe
Tenney. Am plecat, aşadar, spre Madrid.
Sâmbătă, când am ajuns, am aflat, spre uimirea mea, că nu îl
pot vedea pe Bailey – plecase la ţară pentru a-şi petrece sfârşitul
de săptămână. Iar luni, când s-a întors, m-a luat prin surprindere
spunându-mi că fusesem chemat ca măsură provizorie, că
Herbert Meyer, care era în Varşovia, urma să fie succesorul lui
Tenney şi că „va fi recunoscător dacă îi voi ţine locul“ la
secretariat până când avea să sosească.
Nu mai e nevoie să-ţi spun cât de amarnică a fost lovitura. Cu
toate astea nu m-am supus fără să protestez. Am insistat asupra
serviciilor mele precedente şi asupra dosarului meu excelent. Am
subliniat că termenul promovării mele expirase. L-am rugat
respectuos să reconsidere situaţia.
Pe moment nu a răspuns. Apoi mi-a spus: „Ai o părere foarte
bună despre tine. “
Această impertinenţă era mai mult decât puteam suporta. Am
declarat că am de lucru la San Jorge, că acolo fiul meu suferind
necesită atenţie şi că, dacă nu urma să îl înlocuiesc pe Tenney,
trebuia să se împace cu ideea că nu am cum să rămân în Madrid.
Când am terminat, s-a aşternut liniştea. Mă aşteptam la o criză
de nervi, dar fără să îmi dau seama, simţul său pervers al
umorului s-a dovedit mai puternic. Apoi mi-a spus:
„Eşti o pasăre tare ciudată, Brande. Am auzit de multe ori asta
despre tine. Ai ajuns de pomină. Dar omul trebuie să te vadă ca
să se convingă. Firesc ar fi să-ţi întocmesc un raport. Dar nu voi
face asta. Întoarce-te la San Jorge. Şi, pentru numele lui
Dumnezeu, încearcă şi tu să fii om. Renunţă la orgoliul ăsta
exacerbat. Revizuieşte-ţi atitudinea. Asta nu îţi va aduce
promovarea, dar măcar te va ajuta să trăieşti mai bine.″
Ce răspuns aş fi putut da la aşa ceva? M-am înclinat, m-am
întors şi am ieşit din încăpere. Fără nicio ezitare, am plecat cu
trenul de unsprezece. Şi acum iată-mă, bunule prieten, atât de
amarnic frământat, dezolat şi plin de resentimente, încât trebuie
să apelez la tine şi la priceperea ta de a vindeca minţile.
Brande simţi cum venele de la tâmple i se umflaseră şi
fremătau. Putea oare continua? Pentru el însuşi, indiferent cât de
mare era durerea, trebuia să facă asta. Oare cât de des în ultima
vreme, relaxat pe canapeaua din minuscula cameră de consultaţii
a profesorului de pe Rue des Capucines, reuşise să se regăsească?
Şi de câte ori, supus, cu ochii închişi ascultase îndemnurile
priceputului psihiatru ce stătea în întunericul din spatele său?
Acum, chiar dacă se afla la distanţă mare de el, simţea nevoia
unei asemenea terapii. Scrâşnind din dinţi, continuă:
Trebuie să îţi spun asta, Halevy, deşi risc să-mi pierd astfel
respectul de sine. Când Bailey a rostit acele cuvinte revoltătoare,
am simţit o ameţeală şi am avut oribila senzaţie că de fapt soţia
mea era cea care le spunea. În ceaţa care îmi împăienjenise
privirea, mi se părea că o vedeam, prin ploaie, pe ea, la fel cum
apăruse în acea noapte, singură, din apartamentul ei de pe Strada
39 din New York. O urmărisem până acolo, aşteptasem cel puţin
două ore afară, convins fiind că primise vizita vreunui amant.
Când am păşit din întuneric şi am apărut în faţa ei, felinarul îi
lumina chipul palid, ochii neîncrezători şi ea mi-a spus... dar,
Doamne, nu trebuie să mă mai chinui... cred că îţi aminteşti acel
episod, căci ţi l-am relatat în întregime – simţind că parcă îmi
smulg inima – prima dată când m-am supus analizei tale.
Vezi tu, prietene, cât de mult mă afectează toate astea. Fără
îndoială insultele lui Bailey n-au nicio importanţă; sunt prea
absurde pentru a fi credibile. Dar cum rămâne cu reacţia mea la
ele? Oare aceste răni, de care doar tu ştii, se vor vindeca
vreodată? Oare dorinţa mea de iubire necondiţionată, totală şi
exclusivă va fi vreodată satisfăcută? Sunt oare una dintre acele
persoane al căror destin e să nu fie înţelese, nedrept judecate şi
rău tratate de spirite mai puţin înzestrate? Oare nu îmi voi putea
domina niciodată sufletul şi mintea?
Şi, dragul meu prieten, oare ce va fi în viitor?
Nu pot nega că într-un fel preţuiesc statutul conferit de funcţia
de consul. Mai mult decât atât, consider că sunt potrivit pentru a
îndeplini însărcinările oficiale pe care le implică. Cu toate astea,
există un punct dincolo de care nimeni nu îşi poate forţa inima,
aşa că omul trebuie să spună „ Gata!″
Ştii că munca mea la studiul despre Malbranche se apropie de
sfârşit şi mă aştept ca lucrarea să fie publicată în următoarele trei
luni. Fără îndoială, e de presupus că această creaţie
monumentală, care într-un fel face parte din mine, va stârni
agitaţie în cercurile politice şi intelectuale de pe ambele
continente. Dacă se va întâmpla asta, oare nu ar trebui să renunţ
la muncă şi să mă dedic exclusiv literaturii? Dispun de suficiente
mijloace pentru a mă elibera de dependenţa de public. Şi mai
presus de toate trebuie să am în vedere ceea ce e mai bine pentru
iubitul meu fiu.
Într-o asemenea perioadă, Halevy, când sufletul uman e
cuprins de o mare disperare, nu pot decât să îi mulţumesc lui
Dumnezeu pentru Nicholas. Din tot ceea ce ţi-am expus, ştiind că
vei păstra secretul profesional, trebuie să îţi dai seama cât de
mult e compensată tragica mea căsnicie de dulcea, pura şi
copleşitoarea dragoste pe care mi-o poartă fiul meu. Eu, un spirit
liber – căci omul îşi poate folosi condeiul oriunde în lume – aş
putea oare afecta în vreun fel sănătatea şubredă a fiului meu? Am
putea vizita acele staţiuni balneare indicate pentru a trata
afecţiunea lui nervoasă. (De fapt, şi organismul meu
suprasolicitat ar avea probabil de câştigat.) Ar trebui să fiu în
stare să mă dedic exclusiv lui, să îl feresc de toate influenţele
dăunătoare sau adverse în dificilii ani ai pubertăţii... ah, da, să
supraveghez creşterea delicatei mele flori.
Doar tu, dragul meu doctor, mă poţi ajuta într-o asemenea
decizie. De aceea îţi sugerez să faci acea vizită promisă la Casa
Breza. Ai aranjat să soseşti în iunie. Totuşi, te-aş ruga să vii
acum, sau în următoarele două săptămâni. Vei fi primit ca un
rege. Nu va semăna cu practica ta de zi cu zi. Iar unul dintre
colegii tăi se va putea ocupa de clinică. Nu mă dezamăgi!
E aproape miezul nopţii. Trebuie să dorm... chiar dacă asta ar
însemna să iau patru din acele tablete pe care mi le-ai prescris şi
care, sincer să fiu, par să nu mai aibă efect. Cu siguranţă am
scris suficient încât să te conving de nevoile mele. Îţi repet, nu mă
dezamăgi. Aştept cu nerăbdare răspunsul tău în următoarele zile.
Între timp, o voi lua încet cu Nicholas, îmi voi linge rănile şi mă
voi restabili în lumina zâmbetului său.
Prietenul tău devotat şi suferind,
Harrington Brande.
Cu capul între mâini şedea nemişcat; îi zvâcnea doar un
muşchi al obrazului. Sentimentul atât de cunoscut de
autocompătimire continua să-l apese. Dar cu toate acestea, se
simţea mai bine că scrisese scrisoarea şi parcă mai uşurat. Era,
păstrând proporţiile, aceeaşi senzaţie de purificare pe care o avea
şi după acele şedinţe din cabinetul profesorului. Suspină şi bărbia
i se ridică vădind o forţă reînnoită. Fără să se grăbească, se ridică
în picioare, ieşi din cameră şi expedie scrisoarea. O oră mai
târziu, ajutat de pastile, era cufundat în liniştea somnului.

13

Pentru prima dată, trenul veni la timp. Cu cincisprezece minute

înainte de ora opt a dimineţii următoare, Harrington Brande
ajunse la San Jorge şi îl găsi pe peron pe Garcia care îl aştepta.
— Ai primit telegrama, remarcă el, dându-i bagajul şi luând-o
spre maşină.
 — Da, señor. Dar de ce nu m-aţi lăsat să vă iau din Barcelona?
N-ar fi fost nicio problemă să călătoresc noaptea pentru a vă
asigura maximum de confort.
Deşi posac, consulul observă ceva în atitudinea servilă a
majordomului – acest Garcia era într-adevăr un individ pe cinste.
Nu se întâmpla des să îşi laude servitorii, dar în timp ce Garcia îi
acoperea genunchii cu pătura, îi spuse:
— Mă slujeşti bine, Garcia... pentru asta vreau să îţi arăt
recunoştinţa mea.
Plecară. Străzile acoperite de roua dimineţii erau destul de
pustii, astfel că în cinci minute ajunseră în faţa vilei. Bucuros de
reîntoarcerea acasă şi eliberându-se de greutatea ce-i apăsase
pieptul, Brande coborî din maşină. Sperase ca Nicholas să fie la
poartă să îl salute dar până la urmă asta ar fi fost doar o expresie
a ceea ce el îi impusese băiatului. Grav şi întru câtva grăbit, intră
în hol şi începu să urce în timp ce Garcia venea în urma lui cu
bagajele. Se duse prima dată în camera lui, îşi lăsă haina şi se
spălă pe mâini, apoi trecu prin uşa ce comunica cu apartamentul
fiului său. Dar nici nu păşi bine peste prag că zâmbetul îi pieri de
pe buze. Unde era Nicholas? Oare juca un joc copilăresc
ascunzându-se de el? Nu. În pat nu se dormise peste noapte.
Camera era complet goală.
— Garcia! Garcia! Unde e fiul meu?
Bărbatul puse cu grijă valiza jos şi se uită la un lampadar aflat
la cinci centimetri deasupra capului stăpânului său.
— Fiul dumneavoastră, señor? Regret să vă spun că... nu e aici.
— Ce?!
— Da, señor, zise majordomul articulând cu grijă cuvintele, de
parcă le-ar fi mângâiat. Ieri după-amiază... înainte ca eu sau
Magdalena să putem interveni... a plecat.
Harrington îl privi întâi stupefiat, apoi din ce în ce mai alarmat.
— Unde a plecat? Şi cu cine?
— Nu ştiu exact unde a plecat, señor... în oraş, cred, spuse
Garcia.
Apoi, cu o privire uşor întunecată, adăugă cu o voce care abia
dacă se auzea:
— A plecat cu José.
— José! strigă consulul cu dinţii scrâşnind de ură.
— Nimeni altul, señor. Au plecat râzând şi vorbind... braţ la
braţ.
 Garcia se opri, apoi spuse pe un ton liniştitor:
— O, dar nu vă temeţi, señor. Se vor întoarce în această
dimineaţă. Sigur. Şi-au petrecut doar noaptea trecută împreună.
Consulul simţea că i se moaie picioarele. Alb la faţă, se aşeză pe
marginea patului. José cu fiul său... în ciuda ordinului său
expres... şi când credea că prietenia lor se terminase. Cuvintele
„râzând şi vorbind... braţ la braţ... şi-au petrecut împreună
noaptea trecută...″ erau ca nişte bucăţi încinse de fier ce îi
sfredeleau creierul. Îşi ridică mâinile copleşit de furie şi ură.
Dumnezeule, cum să i se întâmple asta, acum mai mult ca
oricând, când se întorsese animat de puternice sentimente
paterne simţind acut nevoia de afecţiune din partea fiului său!
Gândul îl înfiora. Nu, nu, era imposibil... nu putea... nu putea să
creadă una ca asta.
— Garcia! strigă el cu putere. Ceea ce-mi spui tu nu poate fi
adevărat... Fiul meu probabil s-a dus să îl viziteze pe domnul
Burton. E o greşeală.
Uitându-se la el cu acea privirea întunecată, din care răzbătea
o undă de batjocură, îşi îndreptă umerii şi spuse:
— Nu se cade să vă contrazic, señor. Eu îmi cunosc poziţia. Iar
această poziţie a fost deseori înaltă. Desigur, dacă credeţi că mă
îndepărtez de adevăr...
— Nu, Garcia, spuse Brande privindu-l ciudat pe celălalt de
parcă ar fi depins de el. Ăsta ar fi ultimul lucru... nu te bănuiesc
de nimic. Dar totuşi..., izbucni consulul apăsându-şi cu degetele
sprânceana.
— Vă e, fără îndoială, greu să credeţi.
Ferindu-se de privirea consulului, Garcia părea că freamătă,
cuprins de o veselie demonică.
— Am un respect deosebit faţă de dumneavoastră şi fiul
dumneavoastră. Dar dacă ar trebui să vă dovedesc...
Parcă cu un efort enorm, Brande îşi înălţă capul, iar Garcia îi
întinse o bucată de hârtie mototolită.
— Am găsit-o făcută ferfeniţă în grădină. Există şi altele. Dar
probabil că asta e de-ajuns.
Cu un gest mecanic, consulul luă hârtia, dar din cauza privirii
sale înceţoşate nu putu să desluşească nimic din ceea ce era scris
cu creionul, decât cuvântul „dragoste“. Ca să câştige timp,
cotrobăi după ochelari, apoi şi-i puse repede.
„O, dragul meu José, cât de mult îmi place să stau cu tine,
fiecare minut din timpul meu...″
Citi bucata de hârtie la fel cum citi şi alte mesaje schimbate,
parcă în joacă, între José şi fiul său. În primul moment, tâmplele i
se înroşiră, dar în scurt timp faţa i se albi şi deveni de nepătruns.
Avea o senzaţie ciudată în stomac, simţindu-se sufocat de furie.
Un strigăt al lui Garcia împrăştie pâcla de culoarea ruginii ce
plutea în jurul lui Harrington Brande.
— S-au întors, señor, spuse majordomul arătând spre fereastră.
Uitaţi acolo... în grădină.
Urmă o pauză. Fără să se clintească, consulul răspunse:
— Mulţumesc, Garcia. Asta e tot pentru moment. Voi avea
imediat o întrevedere cu fiul meu.
Rămase aşezat câteva minute după ce Garcia plecă, apoi se
ridică şi trase adânc aer în piept. În mod inexplicabil, nu se putea
duce să privească pe fereastră spre grădină. Se întoarse şi coborî
încet treptele. Apoi, când ajunse în hol, uşa se deschise în lături
şi, aureolat de razele soarelui, Nicholas intră în casă.
Îl văzu pe tatăl său şi toată lumina din ochi îi dispăru. Deşi se
îndreptase spre el cu un zâmbet de bun venit, consulul văzu pe
faţa fiului său acea primă urmă de frică şi din nou acel vârtej
ciudat de senzaţii îi sufocă inima.
— Bună dimineaţa, Nicholas, spuse el cu o voce stinsă.
— Bună dimineaţa, tată, îi răspunse cu o ezitare băiatul.
— Ai luat micul dejun?
— Da, tată.
— Ah! Eşti mai norocos decât mine. Poate, dacă nu ai altceva
mai bun de făcut, vei sta cu mine cât timp voi mânca.
O luă spre sufragerie, urmat de Nicholas, şi se aşeză la masă,
unde Garcia punea obişnuitele fructe, chifle şi cafea. Consulul îşi
turnă o ceaşcă de cafea cu o mână care – culmea – nu tremura.
Nu îi ceruse fiului său să se aşeze, iar băiatul stătea în picioare
privindu-l asemenea unui acuzat adus în faţa judecătorului.
Văzând că totul era în regulă, Garcia se retrase zgomotos.
— Când am ajuns în dimineaţa asta, începu consulul, speram
că, poate, vei fi şi tu prin preajmă să mă saluţi.
— Dar, tată... nu ştiam că te întorci atât de devreme.
— E clar că nu, spuse Brande cu buzele cuprinse de un tremur
involuntar. Dar lăsând asta la o parte... unde ai fost?
— Am fost cu José.
— Ai dormit azi-noapte la el acasă?
 — Da, tată.
Consulul rupse o chiflă.
— Ştiu că ţi-ai dat cuvântul că nu vei mai vorbi cu el.
— La început mi l-am respectat, tată. Apoi am vorbit doar
puţin.
Ochii băiatului începuseră să se umezească.
— Dar până la urmă a trebuit să vorbesc. Mă simţeam atât de
singur... şi atât de speriat.
— Într-adevăr. Speriat de cine, dacă pot să întreb?
De după genele lui lungi, Nicholas aruncă o privire rapidă către
uşa dinspre bucătărie. Foarte încet, răspunse:
— De Garcia, tată.
— Ce? spuse consulul isterizat, ridicându-se brusc. Cum poţi
să mă minţi în halul ăsta?
— Nu mint, tată. M-a speriat, numai că Magdalena m-a rugat
să nu îţi spun de ce. Ăsta e motivul pentru care am plecat cu José
la el acasă, tată. Te rog să mă crezi, te rog.
— Nu te cred, răspunse Brande scurt. Inventezi toată povestea
asta numai ca să mă păcăleşti.
— Nu, nu, tată. Te implor să mă crezi.
Lacrimile curgeau din ochii lui Nicholas de-a lungul nasului şi
obrajilor.
— Dacă chiar trebuie să îţi spun... Garcia m-a speriat. Avea un
cuţit. I-a tăiat capul peştişorului meu. A curs sânge pe toată
masa. Credeam că o să mă omoare şi pe mine. O, dar de ce nu
înţelegi, tată? Nu e ceea ce pare a fi... îşi bate joc de noi tot
timpul. E rău şi şiret, nu este un om bun ca tine şi ca José.
— Cum îţi permiţi să mă compari cu José? strigă consulul
simţind că-i zvâcneşte un muşchi în dreptul sprâncenei.
Nicholas înlemni, apoi se trase înapoi, speriat de chipul vânăt
din faţa sa.
— Ai luat-o razna? continuă Brande. Baţi câmpii despre cuţite
şi sânge şi capete tăiate. Cineva te-a pus să faci asta... să îl
defăimezi pe Garcia? Nu tolerez aşa ceva. Nu ai ce să îi reproşezi
lui Garcia, e un om de încredere şi net superior acestui maţe-
fripte al tău.
— Nu, nu, tată, spuse Nicholas plângând. José e un om de
treabă.
Consulul scrâşni din dinţi într-un acces de furie atât de violent
încât avea impresia că tot capul îi era învăluit în aburi de eter. Fu
nevoit să se sprijine de mânerele scaunului, agăţându-se de el de
parcă ar fi fost tronul unui inchizitor.
— Deci prietenul tău e de treabă, spuse el reglându-şi
respiraţia. Îţi place de el?
— Da, tată.
— Ai putea chiar să îl iubeşti?
Băiatul dădu din cap printre lacrimi.
— Nu ar trebui să iubim pe toată lumea?
Consulul bătu în retragere de parcă fusese muşcat de o viperă.
— Nu evita răspunsurile. Spune-mi imediat. Unde te-a dus azi-
noapte?
— La el acasă.
— Unde e asta?
— La Calle Corriente.
— Am înţeles. Cea mai jegoasă mahala din San Jorge.
— Nu e chiar aşa, tată, bâigui Nicholas. E foarte curată. Se văd
munţii şi fluturi şi păsări colibri pe ziduri. José le-a strâns... şi tot
el le-a şi pus... şi a făcut singur cutiile. Şi am gustat din olla
podrida, cea mai bună friptură pe care am mâncat-o vreodată.
Paquita a gătit-o. Maria nu a putut pentru că munceşte din greu
la spălătorie... iar bătrânul Pedro nu face nimic...
Se poticni, văzând expresia întipărită pe chipul tatălui său. Nu
îşi dădu seama că, încercând în felul său copilăresc să îi explice,
nu reuşise decât să îl enerveze şi mai tare pe tatăl său. Începu să
plângă cu sughiţuri.
— E foarte plăcut pentru tatăl tău să afle ce grad de intimitate
există între fiul său şi acest agitator netrebnic.
Vocea i se înăspri.
— Continuă, domnule. Ce altceva s-a mai întâmplat?
Pieptul copilului, obosit de plâns, se umflă şi mai tare.
— Am jucat estallido, tată... un joc de cărţi...
— Cine a jucat?
— Noi toţi.
— Cine sunt aceşti toţi?
— José şi Pedro... şi cu mine... şi Paquita, Juana, Luisa, Elena
şi Bianca. O, iartă-mă tată. Am uitat. Maria nu a jucat. Punea
aşternuturi proaspete pe pat.
Brusc, figura consulului deveni şi mai serioasă.
— Al cui pat?
— Al lui José şi al meu.
 Consulul simţi că îl cuprinde ameţeala. Iritat la culme, se
aplecă uşor în faţă de parcă s-ar fi pregătit pentru o lovitură.
— Tu şi el..., şopti el răguşit, apoi nu mai putu să rostească
niciun cuvânt.
Urmă o linişte atât de seacă şi absolută că până şi plânsul
copilului încetă. Involuntar, Nicholas începu să tremure. Privirea
sa înclinată părea să mărească imaginea tatălui său aşezat acolo
cu chipul vânăt.
— Ce... dar ce am făcut, tată?
Consulul se ridică trăgând de gulerul drept şi imaculat care îi
imobiliza gâtul, făcu câţiva paşi şi aproape că îşi pierdu echilibrul.
Apoi, ţinându-se de masă, cu capul într-o parte, spuse cu o voce
strangulată:
— Lasă-mă... Deocamdată du-te în camera ta. Voi vorbi cu tine
mai târziu.
Urmă o linişte şi mai seacă decât precedenta. Mult timp după
ce fiul său ieşise din cameră, Brande rămase pe gânduri lângă
şemineul gol. În cele din urmă, scoase un şuierat de parcă ar fi
ajuns la o concluzie. Da... asta era cea mai bună şi unica soluţie.
Indiferent de capacităţile unui om, există anumite situaţii în care
trebuie să solicite ajutorul unui specialist.
Cu greutate, de parcă s-ar fi străduit să nu cadă, consulul
trecu prin hol spre salon, se aşeză la masa de scris, luă tocul şi
scrise.
Către profesorul Eugene Halevy, Rue des Capucines, nr. 219,
Paris, Franţa.
Lasă totul şi vino aici imediat. Problema e vitală şi nu suferă
amânare.
Harrington Brande
Sună clopoţelul şi când Garcia apăru, îi dădu biletul.
— Ia maşina până în oraş şi expediază imediat telegrama asta.
— Da, señor.
Brande rămase aşezat pe scaun. Zgomotul automobilului îl făcu
să se simtă mai sigur pe el. Apoi, ridicându-şi privirea, se uită pe
fereastră la grădină şi simţi din nou furia care parcă îl sufoca.
Grădinarul stătea la marginea pajiştii, gol până la mijloc, cu
pielea sa aurie strălucind în soare, şi mânuia uneltele cu lovituri
uşoare. Contrariat şi abia respirând, Brande avea senzaţia că
fiecare mişcare parcă tăia o părticică din el.
Copleşit de ură, strânse degetele în jurul tocului făcându-l să
pocnească fără să îşi dea seama. Continuă să privească cu ochii
holbaţi şi timpanele zvâcnind din cauza sunetului scos de acea
lamă strălucitoare care tăia ca o sabie pe fundalul munţilor
albaştri.

14

După patru ore, o telegramă de la Paris fu livrată la Casa Breza:

Ajung mâine, joi, la ora 5:30 p.m. Până atunci te sfătuiesc să-ţi
păstrezi calmul. Halevy.
Bunătatea profesorului era la fel de mare ca aceea care se
degaja din vorbele sale. A doua zi, când trenul de după-amiază
sosi la San Jorge, un om mic de statură, cu faţa albă, cu ochi
mici, dar pătrunzători, adânciţi într-un cap mic, îmbrăcat cu o
manta de călătorie şi o pălărie de culoare închisă, coborî încet din
tren şi strânse între palme degetele lui Harrington Brande.
— Sărmanul meu prieten!
Învăluindu-l pe consul cu privirea sa întunecată, părea că
spune: Acum sunt aici, îţi interzic să îţi mai faci griji.
Vremea se răcise şi, când urcară în maşină şi plecară, o ploaie
măruntă începu să cadă asupra portului şi a mării cenuşii şi
nemişcate.
— Am primit scrisoarea ta, zise Halevy privind în faţă. Dar
acum... starea ta s-a înrăutăţit?
— E infinit mai rea, izbucni consulul pe un ton coborât.
Vru să continue, dar Halevy îl opri strângându-l ferm de
genunchi.
— Nu acum, prietene. Avem suficient timp. Linişteşte-te. Sunt
la dispoziţia ta oricât va fi necesar.
Într-o linişte desăvârşită, ajunseră la vilă şi trecură pe sub
mimozele ude ale căror ramuri atârnau pline de stropi de cristal.
Stâncile erau învăluite de aburi parcă fantomatici, iar munţii
păreau negri din cauza norilor. Aerul, plin de şoapte, era încărcat
de sunetul pâraielor nevăzute ce clipoceau la suprafaţa
pământului. De departe, răzbind prin ceaţa de pe mare, tânguiala
melancolică a ramelor unei bărci pescăreşti se auzea cu
intermitenţe, dispărând în cele din urmă precum o stea căzătoare
în neantul dezolant.
Dar în casă se făcuseră pregătirile necesare, focul fusese aprins
în sufragerie, în salon şi în spaţiosul dormitor pentru oaspeţi,
parfumând aerul cald cu miros de cedru. În bucătărie, Magdalena
se agita continuu, iar Garcia cu paşii săi repezi urcase şi coborâse
scările de nenumărate ori.
Cina pentru două persoane, servită la ora opt, era aproape de
perfecţiune şi îl făcu pe profesor care, în ciuda aerului său
clerical, nu părea să aibă vreo aversiune faţă de bunătăţile aflate
pe masă – să îl complimenteze pe consul pentru bucătăreasa sa şi
să îl mustre pentru că nu o lăuda pentru meritele sale. Din când
în când, în timp ce mânca din racii gătiţi după o reţetă spaniolă, îl
privea întrebător la lumina lumânărilor pe cel ce era gazdă, pe
deplin conştient de suferinţa sa, dar fară a se grăbi să soluţioneze
problema, ci preferând să recurgă la metoda sa de observaţie,
rămânând, ca de obicei, stăpân pe situaţie.
Eugene Halevy, fiul unui fabricant de lumânări, venise la Paris,
cu vreo douăzeci de ani în urmă, pe când era un flăcău crud şi
nematurizat, să studieze medicina şi, după câteva insuccese la
testările preliminare, primi o diplomă obişnuită. În acea perioadă,
faima lui Charcot atinsese cote înalte, iar printre numeroşii lui
adepţi se afla şi tânărul doctor Halevy. Frecventase cursurile
marelui om, îl urmărise în Salpetriere şi, fiind ales – la întâmplare
– să asiste o dată sau de două ori la una dintre demonstraţiile lui
publice ce isterizau masele, se hotărî să se specializeze în
psihiatrie.
Dincolo de o iscusinţă provincială, ce îi permisese să-şi
însuşească frazeologia şi maniera de lucru a şefului său, Halevy
nu avea niciun fel de calificare pentru o asemenea profesie. Dar,
profitând de o mică moştenire lăsată de tatăl său, plecă la Viena,
studie sub îndrumarea lui Jung, urmă un curs la Heidelberg şi
petrecu optsprezece luni la renumitul azil de boli mintale de la
Mecklenburg. Când se întoarse la Paris, fu admis, pe baza bogatei
sale experienţe, în cadrul Institutului Nervosthenique, o mică
clinică din Passy. De asemenea, începu să ţină prelegeri destul de
populare la Academia de Igienă Mentală. Treptat, îşi formă o
clientelă restrânsă, ce cuprindea obişnuitele manifestări de
neurastenie feminină, cazuri limită şi malades imaginaires.
Metoda sa, după cum era de aşteptat, se îmbunătăţi, privirea îi
deveni mai pătrunzătoare, mâinile mai iscusite, iar faptul că purta
o redingotă şi o eşarfă neagră îi conferea acestui burlac convins
înfăţişarea unui savant cleric. Maestru la hocus-pocus, prosperă
pe seama neliniştilor şi mărturisirilor penibile ce îi asaltau
urechile. Învăţă să fie crud, să scoată la iveală secretele cu un
singur cuvânt, să susţină paradoxuri şi predicţiuni cu un fel de
seriozitate sinistră, care contrasta cu aspectul său sărăcăcios.
Într-o vară, în timpul unei scurte vacanţe la Knocke, sosirea lui
fu remarcată de Harrington Brande, care la vremea aceea fusese
detaşat în staţiunea belgiană. Consulul, afectat de melancolia sa
periodică, simţi impulsul – cel mai inspirat din viaţa sa, după cum
avea să spună ulterior – de a merge la un consult la psihiatrul
parizian. Imediat, se manifestă o afinitate reciprocă între aceste
două persoane mediocre atât de diferite ca temperament, dar atât
de asemănătoare în fond. De multe ori după aceea, Brande îl
căută pe noul său doctor ce părea a fi singurul care îl ajuta să se
simtă bine. Lungile şedinţe din Rue des Capucines au stat la baza
unei prietenii statornice între oficialul demn, dar frustrat şi
micuţul pseudopreot care auzise, în numele terapiei, cele mai
ascunse secrete şi drept urmare deveni încet, încet, stăpânul lui.
Când au terminat de luat cina, cei doi s-au dus în salon şi s-au
aşezat în preajma şemineului placat cu marmură. Lumina slabă a
gazului din candelabru arunca în cameră mici limbi de foc ce
licăreau asemenea unor fantome pe tapetul fals care imita
gobelinul, consolele ridicole şi mesele curbate. Halevy, conştient
de faptul că se ajunsese în punctul în care prietenul său nu mai
putea fi controlat, făcu din cap un semn de încuviinţare. Se aşeză
mai bine în scaun, îşi înclină capul spre mână, acoperindu-şi pe
jumătate ochii şi, adoptând atitudinea unui abate în confesional,
se pregăti să asculte.
Imediat, din gura consulului izbucni mărturia nelipsită de
început. Aparent fără să îl privească, profesorul percepu emoţia
celuilalt de după degetele sale răsfirate şi, deşi pe chipul său se
citea acea impasibilitate specifică profesiei, ochii săi pătrunzători
înţepau cu ascuţimea unei săbii. Cu toate acestea când, în final,
Brande scotoci în buzunarul hainei de catifea după bucata de
hârtie mâzgălită şi i-o înmână, scânteia din priviri dispăru
imediat. În timp ce consulul, agitat, îşi ştergea fruntea jilavă,
Halevy îşi puse în mod ostentativ pince-nez-ul cu rame aurii ca să
mai tragă de timp şi citi documentul de două ori. Apoi, cu buzele
întredeschise şi lăsând să i se vadă gingiile, începu să dea din
cap.
— Bunul meu prieten, spuse el pe un ton grav, nu-ţi ascund că
tratez această problemă cu toată seriozitatea. Dacă eram mai
puţin ataşat de tine, puteam să mă prefac că o ascund dincolo de
nişte aparenţe înşelătoare. Dacă ţi-aş fi subapreciat inteligenţa,
probabil că nu ţi-aş fi dezvăluit anumite implicaţii mai adânci.
Dar eşti prietenul meu, un om cu o înaltă pregătire, care, deşi e
tată, se remarcă în acelaşi timp ca un individ sofisticat. Ştii că
există mizerii chiar şi în locurile în care te aştepţi cel mai puţin.
Că cele mai frumoase flori se hrănesc cu bălegar, că în cea mai
minunată pădure, unde cresc plante de-o puritate desăvârşită,
există dedesubt un strat de mizerie şi noroi.
Consulul încercă să spună ceva, dar Halevy continuă
necruţător:
— Ce e oare... inocenţa, prietene? Noi, psihiatrii, suntem
înclinaţi să zâmbim la auzul acestui cuvânt al pre-posterităţii...
pecetea sentimentală a unei încrederi perimate. Oare nu
descoperim în flecare zi dureri vii, noi dovezi ale josniciei umane?
Oare nu toţi suntem servitori ai corpului nostru, victime ale terorii
şi dezgustului derivate din dorinţele noastre? De ce oare şi în
primele acţiuni involuntare ale copiilor când se agaţă sau
îmbrăţişează, ferocitatea senzuală cu care se înfruptă din sânul
matern..., spuse el ridicându-şi liniştit umerii. Cât despre
perioada de care se apropie fiul tău, ei bine, aici ne confruntăm cu
forţe şi mai întunecate, cu obsesii ciudate şi dorinţe ascunse...
Din nefericire, a mai apărut şi această asociere cu un alt tânăr
mai mare, care pe deasupra e şi spaniol.
Consulul gemu şi strânse atât de tare din mâini că unghiile i se
înfipseră în palme.
— Doar nu crezi că Nicholas a suferit un grav prejudiciu?
— Cred, într-adevăr, că răul a fost făcut, răspunse Halevy
imparţial. Nu rămâne decât să descopăr cât de mare sau cât de
mic este acesta.
— Să descoperi?
— Desigur. Oricât de mult îmi displace, voi fi obligat să îl
supun pe fiul tău unor teste.
Brande ezită şi simţi deodată că întreaga sa fiinţă era răscolită.
— Dar, desigur..., protestă el cu voce şovăielnică. Băiatul e atât
de fraged, atât de mâhnit în perioada asta, sentimentele îi sunt
aşa de delicate...
Halevy îl privi cu răceală pe consul.
— Te îndoieşti de pregătirea mea profesională?
— Nu, nu... drag prieten... doar că... dacă tu crezi că e necesar.
 — E imperios, spuse profesorul cu un aer afectat. Cum altfel
decât testând subconştientul putem descoperi ce s-a întâmplat în
aceste periculoase ore din noapte?
— Opreşte-te, Halevy, spuse consulul ridicând şi coborând
sprâncenele în culmea agitaţiei.
— Ei, haide, prietene, zise profesorul cu un amestec de
brutalitate şi superioritate. Doar nu mai suntem copii.
— Nu, răspunse el copleşit, plecându-şi privirea. În orice caz...
ştii care e starea mea de sănătate... cât am avut de suferit din
cauza căsniciei mele dezastruoase... presiunile poziţiei mele
oficiale... efortul creator prelungit pe care îl presupune activitatea
mea literară... şi mai mult decât toate acestea nemărginita
dragoste pe care i-o port fiului meu...
— Te asigur că voi fi cât se poate de prevenitor, îl întrerupse
Halevy. Nu sunt lipsit de experienţă.
— Am mare încredere în tine, prietene, spuse Brande aproape
frenetic. Neruşinarea şi lipsa de respect a acestui tânăr mă
înnebunesc.
— Nu l-ai concediat? întrebă Halevy scurt.
Consulul clătină din cap.
— Bine, spuse profesorul de-abia mişcându-şi buzele. Îl vom
supune unei examinări extenuante. S-ar putea să trebuiască să îi
interoghez şi pe servitorii din casă. Ai avea vreo obiecţie?
— Niciuna. Fac o treabă excelentă. Celălalt e problema... acest
José.
Când îi rosti numele, se simţi din nou năpădit de furie.
Aplecându-se în faţă cu ochii ieşiţi din orbite, lovi cu putere
mânerul scaunului şi spuse:
— Trebuie să fie pedepsit.
Profesorul îşi înclină capul şi îl contemplă întrebător pe consul
după care îşi mută privirea în altă parte. Se opri pe moment şi îşi
împreună degetele. Apoi un zâmbet ciudat apăru pe chipul lui
galben – zâmbetul obosit al celui ce cunoaşte abjectele secrete ale
omenirii şi e martor privilegiat al disimulării lor.
— Fără îndoială, prietene... ai făcut bine că m-ai chemat.

15

Dimineaţa următoare, ploaia se opri, cerul se însenină, iar

pământul împrospătat fu scăldat în razele soarelui strălucitor.
Pentru Nicholas care privea grădina de pe fereastra dormitorului
său – pe care îndrăznise să o deschidă – aerul proaspăt, plin de
miresmele răsăritului, părea să fie de bun augur. Poate azi avea
să fie eliberat din trista detenţie în camera sa. Acum că profesorul
Halevy venise în vizită – aseară auzise zgomotele ce anunţau
sosirea – nutrea convingerea că dispoziţia tatălui său se va
îmbunătăţi. Consulul era întotdeauna bine dispus când în
preajmă se afla doctorul său parizian.
Între timp, Nicholas luă plictisit micul dejun din obişnuita sa
tavă şi, îmbrăcat cu cămaşă şi pantaloni, aştepta semnalul pe
care José urma să îl dea din spatele depozitului cu scule, şi
anume fluturarea mâinii spre fereastra de la etaj care, în timpul
acestor două zile de separare forţată, fusese singura modalitate de
comunicare dintre ei. Doar simpla vedere a gestului plin de
înţelesuri şi afecţiune era suficientă pentru inima băiatului. Ştia
astfel că José nu îl uitase. Indiferent ce avea să i se întâmple lui –
deteriorarea stării de sănătate, împlinirea ameninţărilor lui Garcia
sau chiar furia trecătoare a tatălui său – nimic nu conta dacă
José rămânea prietenul său loial şi iubitor.
Acum era aproape ora zece. José, în timp ce grebla aleea udă de
la ploaie, se îndrepta încet în direcţia depozitului de unde nu
putea fi văzut de la ferestrele de jos ale casei. Pulsul lui Nicholas
se accelerase deja în aşteptarea gestului lui Jose, când auzi paşi
pe coridorul de afară şi aproape imediat uşa se deschise, iar în
pragul ei îşi făcură apariţia tatăl său şi profesorul Halevy. O
zbughi în colţul camerei, parcă apărându-se, roşeaţa din obraji
făcându-l să pară vinovat.
— Bună dimineaţa, fiule, spuse Halevy calm.
— Bună dimineaţa, domnule, răspunse Nicholas. Bună
dimineaţa, tată.
Urmă o pauză care i se păru de rău augur lui Nicholas în timp
ce-i privea când pe unul, când pe celălalt.
Consulul îşi drese vocea şi i se adresă fiului său:
— Nicholas, din moment ce suntem atât de norocoşi încât îl
avem pe profesorul Halevy alături de noi, l-am rugat să te
examineze pentru a mă asigura că starea sănătăţii tale nu s-a
deteriorat.
Se uită spre Halevy.
— Bănuiesc că nu vrei să rămân aici.
— Ne vom descurca de minune, dragul meu, răspunse
profesorul vioi şi, în clipa în care Brande, înclinând din cap, ieşi
din cameră, se întoarse spre Nicholas cu un aer complice. Sunt
unele lucruri pe care vrem ca nici măcar tata să nu le ştie. Nu-i
aşa, băiete? Acum, dacă vrei să te întinzi pe pat, ne vom înţelege
de minune.
Nicholas făcu un pas înapoi părând foarte surprins. Oricât de
obişnuit era însă cu controalele medicale efectuate pe corpul său
fragil – Halevy îl mai consultase de alte câteva ori – băiatul simţi
totuşi că, dincolo de abordarea diferită, de atitudinea lui ciudată
se ascundea ceva neobişnuit şi deranjant. Şi când se întinse
ascultător pe pat, i se păru imediat că examinarea tăcută de
profesor, felul în care mânuia stetoscopul, toate atingerile şi
sunetele, însoţite de hombăneli şi mişcări sigure ale mâinilor, nu
erau altceva decât o modalitate de a-i domoli suspiciunile. Şi într-
adevăr totul se confirmă după câteva minute când Halevy se
ridică şi trase ambele obloane, spunând:
— Lumina asta a soarelui cam oboseşte ochii. Nu e mult mai
bine aşa?
În întunericul astfel creat, se întoarse, se aşeză la capul patului
şi îşi puse mâna pe fruntea băiatului.
— Ne cunoaştem de mult timp, Nicholas, spuse el destul de
exuberant. Sunt sigur că mă priveşti mai mult ca pe un prieten
decât ca pe un doctor. Nu ţi-e deloc frică de mine?
Ştiind ce răspuns aşteaptă de la el, Nicholas, întins pe pat şi cu
ochii în tavan, murmură:
— Nu.
— Bine, spuse profesorul pe un ton mai moderat. Vreau înainte
de toate să simţi că poţi vorbi liber cu mine, ca şi cum eu aş fi un
alt băiat... Acum, spuse Halevy cu acelaşi zâmbet complice ce îi
dezvăluia dinţii galbeni, creşti şi devii un băiat mare... ceea ce
înseamnă o diferenţă şi în felul în care gândeşti... felul în care
priveşti lumea. Despre acest fel de a gândi aş vrea să vorbim... şi
nu trebuie să eziţi să îmi spui orice, chiar şi cel mai şocant lucru
din lume. Acum, de exemplu, la ce te gândeşti?
— La nimic, răspunse Nicholas după un moment.
— Ei, haide, amice, interveni profesorul amical. Natura nu
suportă vidul. Sunt sigur că micuţul tău cap nu este complet gol.
De fapt, e o cutie a Pandorei, din care noi doi vom scoate nişte
lucruri remarcabile. Doar imaginează-ţi că ridici capacul acelei
cutii. Ce vezi în acest moment? Dar de simţit, ce simţi?
 — Vă simt degetele pe sprânceană. Parcă sunt din bumbac,
răspunse Nicholas încet. Şi văd dungile de lumină de pe tavan. S-
a strecurat prin obloane.
— Excelent, îl complimentă profesorul. Continuă.
— Despre ce?
— Despre orice doreşti... vorbeşte-mi despre tot ce-ţi trece prin
minte... despre obloane...
— Ei bine, nu ştiu, spuse Nicholas cu îndoială. Îmi dau
senzaţia că parcă aş fi la închisoare. E prea întuneric, vedeţi
dumneavoastră, şi dungile astea pe care le văd în jur mă fac să-mi
doresc să ies afară.
— Şi dacă ai fi afară, ce ai face?
— M-aş duce la pescuit, răspunse Nicholas fără nicio ezitare.
— La pescuit? repetă profesorul cu tonul unui om pe care nimic
nu îl putea uimi.
— Da, asta aş face. M-aş urca în autobuzul acela vechi care
scârţâie şi m-aş duce până în creierul munţilor.
Sub degetele profesorului, un zâmbet visător apăru pe feţişoara
băiatului.
— Apoi m-aş duce în valea cea verde şi aş sta la soare lângă
moară. M-aş uita la florile de ciuboţica-cucului şi la irişii sălbatici
şi la stejari. Mi-aş pune momeala şi aş pescui acolo toată ziua. Şi
poate aş prinde un păstrăv şi mai mare.
— Bănuiesc că ai merge singur, nu? murmură profesorul atent.
— Sigur că nu.
Zâmbetul băiatului se lărgi; vorbea fără să se ruşineze.
— José ar veni cu mine. El mi-a arătat cum să fac.
— Cum să faci ce? întrebă Halevy repede.
— Să pescuiesc, desigur. E un pescar tare priceput. Şi cel mai
bun jucător de pelotă din San Jorgé. Dar e foarte modest. Şi
munceşte extrem de mult în grădină...
— Îţi place de José? întrebă profesorul cu tandreţe.
— O, sigur că da. José e prietenul meu.
Urmară câteva clipe de linişte în timpul căreia obloanele păreau
că tremură într-o lumină ciudată. Degetele clarvăzătorului îşi
menţinură ritmul, iar vocea continuă în surdină:
— În absenţa tatălui tău, ai fost la acest râu cu José. Şi ce s-a
mai întâmplat după ce ai terminat de pescuit?
— Mi-am făcut siesta.
— Cu José?
 — O, da, José stătea întins pe iarbă lângă mine. Era atât de
frumos acolo, atât de cald la soare.
— Desigur, fu de acord avocatul diavolului cu o grimasă
nevăzută de băiat. Înţeleg. Nu sunt surprins, copile drag. Nu-ţi fie
frică să-mi povesteşti.
— De ce mi-ar fi frică? întrebă Nicholas imediat. Nu am făcut
nimic greşit. Nu vă spun decât adevărul.
Profesorul îşi muşcă buzele şi ridică tonul, iritat pe moment:
— Cu siguranţă ai greşit că nu l-ai ascultat pe tatăl tău.
— Dar nu asta am vrut. Mai degrabă am luat decizia aceasta
din cauza lui Garcia.
— Ah! exclamă Halevy. Ne vom întoarce la asta imediat. Dar
între timp... recunoşti că îţi place de José.
— Nu-mi pot reprima sentimentele, spuse Nicholas serios.
— Nu te acuză nimeni, copile.
Modul de abordare al profesorului se schimbă, deveni liniştitor
din nou ca şi cum ar fi păşit pe un teren sigur şi cunoscut.
— Ştiu că îţi place ca José să fie în preajma ta, să te atingă. Ai
prefera, de exemplu, să fie el acum lângă tine şi să te mângâie pe
cap...
— O, da, mult mai mult, exclamă Nicholas şi roşi brusc când îşi
auzi replica lipsită de bun-simţ.
Dar profesorul, încântat să-l vadă ruşinându-se, nu se simţi
jignit. Rutina muncii sale îl făcuse de mult insensibil chiar şi la
cele mai grave insulte. Se strădui să întoarcă această confuzie
copilărească în avantajul său.
— Şi pentru că îţi doreai să fie aproape de tine... să te atingă,
zâmbi Halevy încrezător, de aceea ai mers acasă cu el?
Nicholas se mişcă de parcă şi-ar fi dorit să îl privească în faţă
pe cel care îi punea întrebări. Camera asta obscură, razele aurii ce
dansau deasupra sa, masajul uşor şi continuu asupra tâmplelor
sale, totul părea să contribuie la relaxarea sa, astfel ca el să
răspundă la întrebările insinuante ale profesorului. Totuşi, ceva
din adâncul spiritului său fragil de copil îl determina să reziste.
— îmi place foarte mult de José...
— Vrei să spui că îl iubeşti, sugeră profesorul cu gentileţe.
— Ei bine, da, îl iubesc.
Nicholas roşi şi mai tare.
— Dar din cauza lui Garcia m-am dus acasă la el.
Halevy râse scurt. Cât de bine cunoştea semnificaţia acestei
izbucniri de veselie care, la fel ca lovitura neaşteptată a unui
pumnal, spulberă încercările de disimulare pe care manifestările
lui de simpatie nu reuşiseră să le contracareze.
— Garcia... tot timpul Garcia! izbucni el. Nu cred niciun
cuvânt.
— Nu contează dacă mă credeţi sau nu, răspunse Nicholas cu o
voce clară şi semeaţă, atâta timp cât e adevărat.
Din nou se lăsă brusc liniştea; iar profesorul se simţi ofuscat.
Rezistenţa copilărească, atât de nedorită, era extrem de
deranjantă pentru un om cu experienţa lui. Nu crezu nicio
secundă că Nicholas spunea adevărul. În lumea în care se mişca
şi respira, normalitatea nu-şi avea locul. Viaţa era o junglă agitată
în care forţe nevăzute se zvârcoleau în noroaie negre. Ei bine... el
mai avusese de-a face cu copii delincvenţi şi reuşise în cele din
urmă să le străpungă carapacea. Putea înfrânge această
încăpăţânare prin diferite metode, una mai ingenioasă ca alta.
Deveni din nou senin şi prevenitor, îi zâmbi lui Nicholas, şi cu
aerul său de sfânt, îl luă de mână.
— Dragul meu copil... Mă doare faptul că m-ai înţeles greşit. Şi
nu gândesc în termeni de corect sau incorect. Aşa că n-are rost să
te aperi. Sunt de partea ta. Ceea ce se consideră îndeobşte
slăbiciune nu e nimic altceva decât instinct, moştenirea de un
milion de ani derivată din existenţa primară. Poate că aceste
cuvinte măreţe te fac să te simţi confuz, iar ăsta e ultimul lucru
pe care ni-l dorim. Trebuie să înţelegi doar că nu mai există
îngeri, că ce ai făcut e pur şi simplu ceva omenesc. Pericolul apare
dacă ascunzi acest lucru. Doar dacă mi-l vei împărtăşi, va deveni
un nimic... vom putea râde amândoi de el.
— De ce să râdem? întrebă Nicholas printre dinţi.
— De asta, de exemplu, murmură Halevy, arătându-i bileţelul
scris de el.
Nicholas înţepeni de parcă ar fi contracarat o lovitură; apoi,
treptat, corpul lui deveni inert şi băiatul îşi întoarse privirea
întunecată.
— O, nu e mare lucru, zise profesorul repede, cu un aer
împăciuitor. Dar de ce să te prefaci de vreme ce ai scris asta?
Probabil că i-ai spus alte lucruri frumoase lui José când erai doar
cu el... când ai mers la el acasă, de exemplu... şi când aţi fost
împreună pe parcursul nopţii.
— Nu am spus niciunul nimic, murmură Nicholas cu capul
întors.
— Dar, copile drag, şopti acest prelat satanic, apropiindu-şi
obrazul de perna băiatului, aţi fost acolo... doar voi doi singuri...
în întuneric.
Un fior îl străbătu pe băiat de parcă şi-ar fi dat seama de o
necunoscută, dar monstruoasă apariţie din umbră, ce îl presa cu
insistenţă făcându-l să simtă frică şi repulsie în inima sa şi căreia
nu îi putea rezista. Spre ce regat al întunericului şi dezgustului
era oare condus? Voia să se dea jos din pat, să fugă din cameră şi
să dispară. Totuşi, o oboseală copleşitoare îl ţintuia acolo,
făcându-l să cedeze, să ceară îndurare. Până la urmă ce conta?
De ce să nu accepte această semnificaţie ascunsă, să nu guste din
fructul otrăvit cu care acest om îl ademenea? Dar în acel moment,
un ordin imperios veni din adâncul fiinţei sale. Îşi încleştă fără să
vrea degetele, făcu efortul să se elibereze din strânsoarea
profesorului şi se ridică sfidător din pat. Era alb la faţă, iar inima
îi bătea să-i spargă pieptul. Dar îl privi hotărât în ochi pe Halevy
de parcă ar fi fost în joc viaţa lui.
— Nu ştiu ce vreţi să spun. Dar n-o să vă fac pe plac. V-am zis
că m-am dus cu José deoarece Garcia m-a speriat foarte tare. O
puteţi întreba pe Magdalena dacă doriţi. O să vă confirme şi ea.
Voiam să o întrebe şi tata.
Profesorul îşi ascunse umilinţa sub un zâmbet. Se ridică în
picioare de parcă ar fi acceptat o provocare pe care o aştepta de
mult.
— Foarte bine. O vom întreba pe Magdalena.
Şezând pe pat şi respirând sacadat, Nicholas îl văzu pe profesor
trăgând de două ori de sfoara ce făcu clopoţelul să se audă şi în
cele mai îndepărtate colţuri ale casei. După câteva minute de
linişte totală, se auziră pe scara de serviciu paşii greoi ai
bucătăresei. Bătu la uşă şi intră.
— Magdalena, spuse profesorul, mi s-a dat de înţeles că, în
absenţa stăpânului casei, au existat anumite nereguli în
gospodărie. În primul rând, Garcia a rămas în Barcelona sâmbătă
noaptea?
Femeia, rămasă în dreptul uşii, îl privea nepăsătoare pe sub
sprâncene pe profesor. Mâinile puţin murdare de făină îi atârnau
de-a lungul rochiei negre.
— Nu, spuse ea. Garcia a fost aici tot timpul.
Nicholas simţi ca şi cum un şoc electric îi străbătu corpul şi
tresări. Stupefiat, cu buzele tremurânde, abia dacă putu îngăima:
— Dar, Magdalena...
— Linişte, te rog.
Halevy îşi întoarse privirea la bucătăreasă.
— În al doilea rând, Garcia s-a îmbătat cumva duminică
noaptea?
— Nu, señor.
Trăsăturile ei erau parcă dăltuite în piatră.
— Garcia nu bea.
— Deci nu te-a lovit şi nici nu l-a speriat pe Nicholas în vreun
fel?
Ea dădu din cap.
— Garcia e un om bun. Toată lumea ştie asta. Nu m-a lovit
niciodată în viaţa lui.
— O, Magdalena, izbucni Nicholas cu voce sfâşietoare, cum poţi
să spui asta? Ştii că te loveşte. În bucătărie. Plângeai de-ţi sărea
cămaşa de pe tine. A fost groaznic. Şi avea cuţitul..., izbucni el
cuprins de o panică ce parcă urca din stomac.
— Asta e tot, Magdalena, spuse Halevy. Îţi mulţumesc că ai
venit.
Femeia rămase un moment pe loc de parcă nu şi-ar fi dat
seama că putea pleca. De-a lungul interogatoriului, privirea ei
rămase tâmpă, fixată asupra profesorului, dar acum îi fugi pentru
o secundă spre Nicholas. Însă nu se dădu de gol; înfăţişarea ei
rămase neschimbată, dar cu toate acestea se întoarse brusc şi ieşi
repede din încăpere.
Cu un scâncet copilăresc, şi cu ochii înlăcrimaţi, Nicholas se
prăbuşi pe pernă uluit de trădarea Magdalenei.
— O, José... şopti parcă pentru el. Unde eşti, José? Ce vor să
ne facă?
Cu chipul inexpresiv, profesorul Halevy făcu un pas înainte,
după care se opri. Îşi mângâie de câteva ori bărbia, ţinându-şi
capul său mic într-o parte asemenea unui copoi gata de atac. Nu,
gândi el în cele din urmă. Niciun cuvânt în plus. Puţină
singurătate, încă câteva lacrimi şi ultima formă de rezistenţă va
dispărea. Se asigură că obloanele erau bine trase, apoi ieşi în
vârful degetelor din cameră.

16
 Harrington Brande făcu în acea dimineaţă doar o vizită scurtă
la consulat, rămânând acolo timp de aproximativ o oră, înainte de
a se întoarce – cu nervii întinşi la maximum – pentru a lua
prânzul cu musafirul său. Acum masa se încheiase, profesorul îi
dăduse raportul, iar cei doi stăteau în camera de zi unde li se
servise cafeaua.
— Deci nu mai e niciun dubiu în mintea ta, rupse în cele din
urmă tăcerea consulul tras la faţă şi cu gura strânsă, în timp ce
amesteca în cafea.
— Niciunul.
Profesorul bău cafeaua cu o figură extrem de satisfăcută.
— Complexul transferului de vinovăţie e destul de obişnuit... şi
criza pe care a facut-o când a fost confruntat cu Magdalena.
Sprânceana albă a lui Brande se mişcă brusc.
— Sper că nu a fost o procedură prea severă pentru fiul meu.
— Dragul meu prieten... ce înseamnă câteva lacrimi vărsate de
un copil şi o durere trecătoare de cap atunci când e în joc o
chestiune atât de serioasă?
— Nu suferă acum? întrebă Brande căutând alinarea menită
să-i spulbere nelinişte care pusese stăpânire pe el.
— Probabil că doarme... asta e urmarea obişnuită a unei
asemenea şedinţe. În orice caz, nu trebuie să te apropii de el.
Singurătatea... prilejul de reflecţie... acestea sunt elementele
esenţiale ale terapiei mele. Repet – cu orice prej, aceste tendinţe
anormale, ce par deja foarte puternice, trebuie curmate din faşă.
Dedesubtul mesei, consulul făcuse ghemotoc şerveţelul. Fără a
se uita la Halevy, spuse:
— Şi José?
Profesorul puse ceaşca pe masă, încruntându-se gânditor:
— L-am examinat de la distanţă, în dimineaţa asta. Pare a fi un
ticălos.
Ezită puţin.
— Ştiu ce simţi faţă de el, dragă Brande, dar ce putem face de
fapt? Nu poţi lua măsuri împotriva lui fără ca aceasta să nu
atragă după sine mari neplăceri pentru tine şi pentru Nicholas.
Doar faptul că s-ar vorbi... e de neconceput.
— Ceva trebuie făcut, spuse Brande cu capul plecat.
— Atunci ai răbdare. Dacă îi laşi mână liberă suficient de mult,
sigur îşi va da în petec. Garcia a lăsat să-i scape – când am vorbit
cu el înainte de prânz – faptul că în ultima vreme îi lipsesc unele
sume mici de bani din cameră. Nu a folosit multe cuvinte – e prea
discret să facă asta – dar mi-am dat seama că îl bănuieşte pe
José.
— Ce? întrebă consulul distras pe moment de alte gânduri.
Apoi, treptat, înţelese spusele lui Halevy. Se îndreptă de spate,
iar ochii lui deveniră mai ageri.
— Bani furaţi de la Garcia? repetă el. Trebuie să văd de îndată
despre ce e vorba.
Înainte ca Halevy să poată răspunde, întinse mâna şi sună
clopoţelul ce se afla în faţa sa pe masă. Urmă o pauză destul de
lungă. Apoi majordomul apăru, încheindu-se la haină şi înghiţind
o ultimă îmbucătură.
— Iertaţi-mă, señor, spuse el. Credeam că aţi terminat. Eu şi
Magdalena...
— Da, Garcia, înţeleg, interveni consulul. Şi îmi cer scuze că te
deranjez de la masă. Dar mi-a fost adusă la cunoştinţă o
chestiune extrem de importantă. S-a întâmplat să fi pierdut unele
sume de bani în ultima vreme?
— Să pierd, señor? spuse Garcia permiţându-şi să ridice uşor
din umeri. Nu poţi să pierzi bani dintr-un sertar încuiat din
camera ta.
— Aha! Deci banii au fost furaţi.
— Fără îndoială, señor. Am ales cu grijă încuietoarea.
Consulul respiră adânc.
— Eşti foarte calm având în vedere ce s-a întâmplat.
Din nou Garcia ridică din umeri.
— Nu era o avere, señor. Per total, au fost furaţi vreo treizeci-
patruzeci de pesos. Filosofia mea de viaţă nu îmi permite să
consider acest lucru un mare dezastru. Mai mult decât atât, am
trăit în case mari în care a trebuit să convieţuiesc cu tot felul de
colegi necinstiţi. Cu toate acestea..., se opri îndreptându-şi ochii
fără să clipească asupra consulului. Cu toate acestea, señor, nu
sunt calm.
— De ce nu?
— Pentru că, răspunse Garcia continuând să-l privească fix pe
consul, mă tem că au fost furate alte lucruri de mai mare valoare.
Se lăsă o linişte mormântală. Brande rămase cu gura căscată.
Halevy se întinse peste masă părând foarte interesat.
— Da, reluă Garcia uitându-se acum şi la profesor. Nu vreau să
fiu primul care vorbeşte; nu se cade. Dar din moment ce
dumneavoastră aţi deschis subiectul, vă întreb, señor... ce s-a
întâmplat cu alte lucruri de valoare pe care le ţineţi în cutiuţa de
pe masa din dormitor?
Consulul îşi umezi buzele. Vocea lui căpătă inflexiuni ciudate:
— Vrei să spui – butonii mei?
— Şi ceasul dumneavoastră cu diamante, butonii cu safir,
inelul... Le observ când fac curăţenie, señor. Şi nu am văzut altele
mai bine lucrate.
Într-adevăr, consulul făcuse o pasiune pentru bijuteriile
elegante care, purtate cu ţinutele de rigoare, îi subliniau ţinuta
impunătoare şi îl făceau să arate ca un om cu o înaltă poziţie
socială.
Brusc, se ridică în picioare.
— Veniţi amândoi cu mine.
Îi conduse pe cei doi sus şi intră în cameră. Cutia rotundă din
piele marocană era pe mijlocul mesei, flancată de periile galbene
de fildeş şi suportul de cristal pe care se afla apa de colonie a
consulului. Fără nicio ezitare, Brande deschise capacul. Cutia era
goală.
— Dumnezeule! exclamă el.
Obişnuia deseori să folosească acest cuvânt, dar acum exprima
o mare surpriză.
— Mi se pare o nesăbuinţă din partea ta că nu ai încuiat-o,
murmură Halevy în spatele său.
Brande se întoarse cu chipul încordat.
— Am încredere în oamenii mei. Nu mi s-a mai întâmplat
niciodată... Toate bijuteriile mele. Valoarea lor sentimentală... e
inestimabilă. Bunul meu Garcia, cine a făcut asta?
Buzele majordomului se arcuiră uşor. Nu răspunse, dar îşi
îndreptă privirea spre fereastră, oprindu-se în dreptul grădinii.
— Da, spuse Brande, cu o inflexiune ciudată în glas, sugerând
exaltarea. Rămâi aici, Garcia. Vrei să vii cu mine, Halevy? Am
nevoie de ajutorul tău.
Însoţit de prietenul său, consulul ieşi din casă şi se îndreptă pe
aleea cu pietriş spre depozitul de scule. José nu se afla acolo.
Brande era pe punctul de a se îndrepta spre grădină când privirea
îi fu atrasă de haina grădinarului ce atârna de cuiul ruginit de pe
uşă. Consulul spuse ceva. Întotdeauna se mândrise cu un
pronunţat simţ al umorului. Dar acum, cuprins de furie, păşi spre
uşă şi începu să caute prin buzunarele hainei, aruncând nervos
toate obiectele ce îi ajungeau în mână – un ghem de sfoară, nişte
cârlige de pescuit înfipte într-un dop, o bucată de ceară de albine
şi o lingură veche. Haina peticită şi pătată de vreme avea multe
buzunare şi două straturi, în care un băiat de la ţară putea duce
un iepure. Cu toate astea, scotocitul părea să nu conducă la
niciun rezultat când, brusc, cu un chiuit, consulul scoase la
iveală o pereche de butoni, strălucitori şi galbeni.
— Ai mei, izbucni el. Fără îndoială sunt ai mei. Şi nu vezi că –
emoţionat fiind, îl prinse pe Halevy de mână – aceştia sunt
singurii poleiţi... singurele imitaţii pe care le am. S-a descotorosit
de restul... dar aceştia... pentru că nu au o valoare prea mare...
au rămas la el.
Cu un aer prevenitor, profesorul înclină capul şi zise:
— Nu ţi-am spus... dragul meu prieten... pentru binele tău... şi
de dragul sănătăţii tale... să fii calm.
— Refuz să fiu calm! strigă Brande clocotind de furie. Până la
urmă am îndurat destule din partea lui; după toate relele pe care
mi le-a făcut, în sfârşit a fost demascat.
Apoi strigă:
— José! Vino aici... imediat.
Se pregătea să strige din nou când auzi zgomotul de paşi, şi în
clipa următoare José intră în depozit, îşi scoase cipilica din lână
şi, trăgându-şi sufletul, spuse:
— M-aţi chemat, señor?
— Vreau să vorbesc cu tine, zise Brande cu o voce groasă, de
parcă l-ar fi sufocat ura. Îi arătă tremurând palma în care ţinea
butonii. De unde ai luat ăştia?
José se uită la discurile galbene, legate de lănţişoare
minuscule, după care îşi plimbă privirea de la Halevy la consul.
— Nu vă înţeleg, señor. Nu i-am văzut niciodată în viaţa mea.
— Atunci explică-mi cum au ajuns în haina ta.
— Imposibil, señor.
Privirea tulburată a lui José se aţinti asupra poncho-ului de pe
uşă de parcă şi acesta era victima unei răutăţi inexplicabile.
— Nu au fost niciodată în haină.
— Erau acolo.
Puterea pe care o avea acum de a întoarce spusele lui José
făcea ca sângele să i se urce şi mai tare la cap.
— I-am găsit în buzunarul tău ceva mai devreme.
— Nu, señor.
 Spre deosebire de tonul lui Brande, cel al lui José era sacadat
şi confuz.
Profesorul Halevy poate jura că aşa stau lucrurile.
Se lăsă o linişte apăsătoare în colibă. José se albise la faţă,
neputând să-şi desprindă privirea de la butonii strălucitori.
— Cineva i-a pus probabil acolo, zise el în cele din urmă.
Un uşor zâmbet ironic arcui buzele profesorului.
— Răspunsul clasic, spuse el încet către prietenul său.
Dar consulul nu îl auzise. Ţiuitul din urechi devenise mai
puternic. Simţi din nou un val de căldură în piept. Rosti încet de
parcă ar fi savurat fiecare cuvânt:
— Voi chema guardia. Între timp, vei veni cu noi în casă. Să nu
care cumva să încerci să scapi.
José era şi mai alb la faţă, şi avea o mină foarte serioasă. Cu
toate acestea buzele îi fremătau de o mândrie nedisimulată.
— Nu voi fugi, señor. Sunt prieten cu guardia. Ştiu cu toţii că
eu nu fur.
Porniră cu toţii spre casă, cu consulul înainte, urmat de José şi
cu Halevy încheind şirul. Înăuntru, José fu încuiat în sufragerie,
iar Brande însuşi sună la sediul poliţiei din San Jorge. Nu au avut
mult de aşteptat. După mai puţin de jumătate de ceas, un sergent
din guardia, tânăr şi bine făcut, ce purta cu mândrie uniforma
verde cu negru şi o pălărie strălucitoare, se afla deja la uşa din
faţă.
Garcia îl conduse la consul care se arătă imediat impresionat
de înfăţişarea bărbatului.
— Îmi pare rău că vă deranjez, domnule sergent, i se adresă el
fără ocolişuri, dar se pare că am angajat un hoţ.
Succint – căci acum îşi revenise în fire – înşirui faptele.
Sergentul îşi pierdu pentru un moment calmul când fu rostit
numele lui José. Şi apoi, când Brande încheie, rămase oarecum
nehotărât, privindu-şi cizmele.
— Situaţia pare foarte gravă, señor, spuse el. Cu toate acestea,
sunteţi sigur că nu s-a strecurat vreo greşeală? Îl cunosc pe acest
José Santero. E poate un sălbatic... dar un hoţ...?
Consulul arboră un aer oficial.
— Permiteţi sentimentelor să prevaleze în faţa datoriei?
— Nu, nu, señor, răspunse repede sergentul. Haideţi să îl
vedem.
Intrară în camera în care José stătea într-un colţ, cufundat în
gânduri, aşteptându-i.

17

Nicholas se bucură nespus când i se permise să vină jos pentru

a lua micul dejun împreună cu tatăl său şi cu profesorul Halevy,
nemaifiind silit să îndure acea singurătate apăsătoare în care
mâncarea nu avea niciun gust, iar tava îl apăsa rece pe piept. În
tot acest timp ciulea urechile, dornic să afle noutăţile ce se
petreceau jos. Şi, deşi era conştient că exista o anumită
conspiraţie între ei, tensiunea cumplită din ultimele zile părea că
se atenuase ca şi cum ar fi intervenit ceva oarecum plăcut şi
neaşteptat. Profesorul muşcă din pâinea prăjită şi vorbi cu el
foarte deschis de parcă ancheta din ziua precedentă nici nu
avusese loc. Tatăl său îi arunca din când în când câte o privire
din spatele unui ziar, vădind dorinţa de împăcare în pofida
atitudinii sale rezervate. Când terminară de mâncat, iar Nicholas
stătea drept în aşteptarea ordinelor, consulul spuse cu o rigiditate
studiată:
— Probabil că îţi doreşti să mergi în grădină în dimineaţa
aceasta... ţi s-a interzis până acum acest lucru.
Apoi se întoarse spre Halevy şi adăugă:
— Nu mă voi duce la birou până la amiază. Dacă nu te va
plictisi prea tare, ai putea să-ţi arunci o privire asupra ultimei
părţi din manuscrisul meu.
— Mi-ar face plăcere, prietene, răspunse Halevy tamponându-şi
buzele cu un şervet.
Se ridicară. Nicholas fu străbătut de un fior – şedinţele de la
etaj îl făcuseră să tremure, iar picioarele mai ales îi erau nesigure.
Dar reuşi, printr-un efort de voinţă, să îşi reprime această stare
de agitaţie şi, cu paşi măsuraţi, ieşi din casă.
Vai, cât de bine era să fie din nou afară, în sfârşit liber după ce
îndurase toate acele neplăceri ale detenţiei sale – inspiră cu nesaţ
briza proaspătă. Nu ar fi fost bine să se ducă imediat să-l vadă pe
José. Se plimbă încet, cu mâinile pe lângă corp, de-a lungul
marginii ierbii, oprindu-se la fiecare câţiva paşi pentru a se apleca
să miroasă florile. Una dintre spiralele roz de la margine fusese
mişcată, iar el o puse cu grijă la loc. Apoi se ridică pentru a vedea
cum un melc, cu corniţele ridicate, îşi căra în spate casa, lăsând o
dâră argintie în urma sa. Văzu cu coada ochiului cum de lângă
casă apăru profesorul Halevy ducând o pătură şi preţiosul
manuscris despre Malbranche. Când psihiatrul se aşeză
confortabil într-un scaun lung de lângă umbrar, Nicholas porni
spre curtea grajdurilor căci, de ceva vreme, auzise zgomotul
produs de tăierea lemnelor.
Dar de fapt Garcia, cu mânecile suflecate, mânuia o maşinărie,
iar băiatul dezamăgit şi înfricoşat o luă la goană spre grădină.
Aceasta arăta bine, deşi José nu era acolo. Grăbindu-şi paşii,
Nicholas trecu pe lângă leandri, merse pe vechea cărare, apoi se
întoarse pe la vechiul depozit de scule, până când, în cele din
urmă, ajunse în dreptul umbrarului.
Bine învelit, cu manuscrisul ale cărui pagini erau prinse în
cleme de metal, profesorul părea prea absorbit de lectură pentru a
fi deranjat. Dar, după o mică ezitare, Nicholas se apropie. Halevy
se uită în sus peste ramele pince-nez-ului.
— Mă scuzaţi, domnule... aţi văzut cumva stropitoarea mare?
— Nu, spuse profesorul amabil. Tu ai văzut-o?
— Nu, răspunse Nicholas. Şi toate petuniile trebuie să fie udate
neapărat.
— Serios? Păi, atunci sper s-o găseşti.
— Nu ştiu unde a fost pusă... şi chiar dacă aş şti, e prea grea
să o pot ridica.
— Atunci las-o baltă.
— Dar petuniile... cineva ar trebui să aibă grijă de ele.
— Sper că vor rezista.
Urmă o scurtă pauză. Nicholas se uită insistent la el. Ochii
profesorului erau acum aţintiţi asupra preţiosului manuscris.
Fără a-şi înălţa capul, el adăugă:
— Copile drag, ţi-am sugerat să îţi continui plimbarea. Aş vrea
să avem o discuţie în seara asta. Între timp aş prefera să nu fiu
deranjat.
Băieţelul plecă. Se gândi că ar putea ajunge în spate fără să fie
observat. În ciuda comportamentului ei de neînţeles de deunăzi, el
credea că Magdalena era încă, mai mult sau mai puţin, prietena
sa.
Acolo şi era, aşezată pe treapta din dreptul uşii bucătăriei,
smulgând penele unei găini aşezate pe genunchii ei. În întunericul
din interiorul bucătăriei, luceau pe rafturi vase de cupru, iar în
sobă pocneau ramuri de rozmarin. Cu mâinile în buzunare, stătea
şi o privea prin mica furtună de „zăpadă″ ce o învăluise. Îşi dădu
seama după mişcările ei că nu era într-o pasă bună, dar, cu toate
acestea, după o vreme spuse încet:
— Magdalena... unde e José?
Ea îşi smuci capul şi întoarse pe spate orătania fără vlagă,
lăsând să i se vadă pieptul vânăt şi încordat.
— Pleacă. Nu ştiu nimic. Şi nici nu vreau să ştiu nimic. Eu doar
muncesc din greu de dimineaţa până seara... muncesc ca o
sclavă.
Vocea îi crescu în intensitate, apoi se pierdu într-o şoaptă.
— M-auzi? Pleacă!
Nicholas se îndepărtă. O luă pe lângă gardul viu, păşind pe
mugurii căzuţi pe jos, şi ajunse în dreptul peretelui stâncos. Aici,
se aşeză pe o piatră netedă şi privi golful pustiu. Îşi spunea că
totul era în regulă... că José avea să apară după-amiază şi că
probabil fusese trimis să facă unele comisioane.
O dâră de fum de ţigară îl determină să întoarcă repede capul.
Garcia plecase de la grajduri, fără să facă zgomot în sandalele lui,
şi stătea acum lângă el; ţinând un muc de ţigară între degetele lui
galbene, admira şi el priveliştea golfului.
— Marea, spuse el. Nu e minunată? Întinsă, ca o fiară ce-şi
linge labele.
Nicholas stătea încordat pe piatră. Totuşi, îşi dădu seama că
Garcia era într-o stare neobişnuită ce putea fi comparată cu
bucuria. Ochii săi mari străluceau de mulţumire interioară în
timp ce trăgea cu poftă din ţigară.
— E bine să fii departe de oameni... oameni mediocri şi
superficiali... şi să te identifici cu eternitatea. Eu cunosc marea.
Am navigat pe oceanele lumii. Mi-am găsit liniştea în tumultuosul
Sargasso. Ierburi, ierburi... alge care pluteau la suprafaţă precum
braţele caracatiţei.
Aruncă mucul de ţigară şi scoţând din buzunarul de la şold un
librillo de foiţe şi o pungă de pânză, trase de un fir cu dinţii săi
ascuţiţi şi începu să îşi răsucească altă ţigară.
— Credeam că ai fost soldat, spuse contrariat Nicholas.
— Am fost de toate. Şi marinar. Shanghai. Doi ani ca simplu
marinar. Nu mă crezi?
Îşi scoase un braţ din cămaşa deschisă şi, cu o mişcare
hotărâtă, îşi arătă spatele cu pielea netedă plină de cicatrici albe.
— Acum poţi vedea unde am fost biciuit... biciuit până ce
sângele curgea ca un râu roşu. Nu au putut să mă îngenuncheze.
Niciodată. Când mi-au adus apă şi pâine stăteam, în celula mea,
ca un rege pe tronul său.
— Celulă? se miră Nicholas rămânând ţintuit locului ca o
păsărică speriată, dar totuşi fascinat. Unde ai fost în închisoare?
Deodată, fără să se mai mişte, Garcia se uită insistent la
Nicholas. Chibritul pe care tocmai îl aprinsese, arsese până la
degete şi cu toate astea el nu părea să fi simţit ceva.
— Nu te amesteca în treburile mele, îl avertiză el.
Apoi, aprinzându-şi ţigara, izbucni în râs.
— Închisoare... crezi că ar fi frumos în închisoare?
— Nu... bâigui Nicholas.
— Nu? râse Garcia. Dumnezeule, ai spus ceva adevărat în
sfârşit. Cunoşti închisorile spaniole unde igrasia se prelinge pe
pereţi, iar gândacii mari cât şobolanii trec peste tine noaptea?
Unde afurisitul întuneric îţi face inima să-ţi stea în loc? Şi unde
zidul la capătul căruia stau oameni înarmaţi cu puşti pare atât de
înalt încât parcă te separă şi de cer? Nu te lăsa prins acolo,
conaşule. Fii deştept ca mine şi rămâi afară.
— Aşa o să fac, aprobă Nicholas cu ardoare. Nimeni nu vrea să
ajungă într-un asemenea loc.
— Ohoo! exclamă Garcia lăsându-şi capul pe spate şi
distrându-se copios. Eşti mai amuzant ca oricând, conaşule.
Sigur că nimeni nu vrea să ajungă acolo. Dar unora le este sortit
să ajungă. Guardia vine, îţi pune cătuşele şi te duce.
Se opri şi adăugă încet:
— Aşa cum s-a întâmplat ieri.
— Ieri? se miră Nicholas.
— Nu ştiai? întrebă Garcia oprindu-se din râs, şi pironindu-şi
privirea ironică şi inumană asupra băiatului, cu ochii mici
aproape închişi scăldaţi parcă într-o lumină verzuie asemenea
algelor dintr-o piscină murdară. José a fost ieri dus la cuartel...
pentru că a furat de la tatăl tău.
Ca şi cum bărbatul l-ar fi lovit, Nicholas se lăsă pe spate şi,
pierzându-şi echilibrul, căzu de pe piatră.
— Nu... nu, şopti el, târându-se în genunchi.
— E adevărat, spuse Garcia cu o voce greu de definit, aproape
ca o şoaptă, dar totuşi atât de sinistră încât îi îngheţă lui Nicholas
sângele în vine. E la închisoare. Îi vor da pe puţin cinci ani. José
al tău e un hoţ.
Vocea lui urcă şi, strângându-şi pumnii, se bătu pe pieptul ce-i
suna ca o tobă.
— Nu te pune în calea lui Garcia. Nu e bine. Te va distruge. Un
om printre oameni. Un rege care nu poate fi clintit de pe tronul
său. Cine are urechi de auzit, să audă.
Rămase aşa pentru un moment, cu capul lăsat pe spate, cu
cerul luminos deasupra sa; apoi, fără să mai spună un cuvânt, îi
aruncă rapid o privire ameninţătoare lui Nicholas, se răsuci pe
călcâie şi plecă.
De parcă ar fi fost transformat într-o stană de piatră, dar cu
inima bătându-i puternic în piept, Nicholas rămase pe loc,
pierdut. Acum înţelegea indulgenţa tatălui său, complezenţa
profesorului şi starea exaltată a lui Garcia.... schema dimineţii era
completă. José la închisoare... un hoţ... o, nu, niciodată, niciodată
nu l-ar fi putut convinge cineva că aşa stau lucrurile. Se simţea
mic şi inutil. Dar nu o să reuşească nimeni să-i spulbere
încrederea în prietenul său.
Nişte voci îl făcură să se întoarcă şi văzu doi oameni ce se
îndreptau pe cărare spre vilă. Veneau încet, căci erau în vârstă,
ambii îmbrăcaţi în negru, cu bocancii prăfuiţi, părând o pereche
de ciori bătrâne. Cel mai înalt dintre ei avea o umbrelă şi purta o
sutană lungă, iar Nicholas îşi dădu seama, spre surprinderea sa,
că era un preot. Brusc, băieţelul sări în picioare. Acum vedea cât
se poate de clar că al doilea om era Pedro. Instinctiv, începu să
alerge, luând-o prin grădină şi, având grijă să nu fie văzut, le ieşi
în întâmpinare celor doi oaspeţi pe alee.
— Pedro, spuse el. Ce face José? Ce cauţi aici?
Bătrânul îşi exprimă regretul printr-un gest al mâinii.
— Am venit să vorbim cu preacinstitul tău tată.
— Dar de ce, Pedro? Spune-mi, unde e José?
Preotul merse mai departe, şchiopătând puţin şi sprijinindu-se
în umbrelă. Pedro se uită la el şi răspunse repede:
— Nu e bine să vorbesc cu tine, Nicco. Ne-am compromite
poziţia. Lucrurile stau foarte prost. Dar mă rog la Dumnezeu să se
îndrepte.
Se uită din nou în faţă, apoi adăugă în grabă:
— Ia asta, micule amigo. Să nu sufli o vorbă.
Puse o bucată de hârtie în mâna băiatului, apoi i se alătură
tovarăşului său, îndreptându-se spre uşă.
Nicholas se întoarse spre tufe. Aplecându-se pentru a nu fi
văzut, desfăcu hârtia cu inima strânsă.
 Dragă Nicco – sper ca acest bilet să ajungă la tine. M-au închis
în cuartel. Nu e cumva o glumă? Nu pot spune că îmi place la
nebunie acest loc. Pentru a face mişcare sunt nevoit să stau în
cap. Dar nu prea contează. Voi ieşi în curând şi vom râde
împreună de cel care a făcut această mare greşeală. Dacă poţi, te
rog să uzi plantele noi. De asemenea, te-aş sfătui să te fereşti de
Garcia. Nu fi supărat, amigo. Vom merge iar la pescuit. Ar fi mai
bine să distrugi acest bilet.
Al tău prieten,
José
Nicholas citi biletul de trei ori făcând ochii mari, apoi îl rupse
cu dinţii în bucăţele înainte de a-l înghiţi. După aceea, scrutând
tufele pentru a se asigura că poate ieşi fără să fie văzut, observă
mâhnit că Pedro şi preotul nu fuseseră primiţi în casă. Garcia
decise că e mai bine să îi ţină la uşă, iar consulul veni încruntat
în întâmpinarea lor pentru a-i întreba ce vor.
Un timp, Nicholas privi scena, apoi, învingându-şi teama, se
târî în patru labe până în locul de unde putea auzi mai bine
discuţia.
— Ne cerem scuze că vă deranjăm, señor, spuse Pedro cu un
glas atât de umil că inima băiatului se strânse de durere. Ştim că
sunteţi ocupat cu treburi foarte importante...
— Sunt într-adevăr foarte ocupat, izbucni consulul.
— Bineînţeles, señor. Cu toate acestea, problema pe care
îndrăznim să v-o supunem atenţiei e de mare importanţă pentru
noi. Eu sunt un om sărac şi ignorant. Poate că nu mi-aş fi permis
să vin singur. Dar părintele Limaza a avut amabilitatea să
vorbească în locul meu.
— Te rog să treci la subiect.
Nicholas de-abia mai putea îndura. Îl văzu pe Pedro cu faţa
palidă frecându-şi mâinile nervos de parcă ar fi fost pedepsit.
— E vorba de José, nepotul meu. Ştiţi că are mari probleme.
Impacientat, consulul îşi înălţă bărbia.
— Normal că ştiu. Însă problema mă depăşeşte. De ce nu
mergeţi la poliţie?
— Oamenii săraci nu-i prea cunosc pe cei de la poliţie. Dar
dacă dumneavoastră, care deţineţi o funcţie importantă, aţi spune
doar un cuvânt...
— Nu am nicio putere de a interveni în actul de justiţie şi nici
nu îmi doresc să fac acest lucru. Nepotul tău trebuie să suporte
consecinţele faptelor sale.
— Dar, señor... faptele sale, se bâlbâi Pedro. Tocmai asta nu
putem înţelege...
— José e un băiat bun, señor, spuse părintele Lamaza în cele
din urmă pe un ton împăciuitor. Vă asigur de asta căci îl cunosc
de când s-a născut.
Încântat de aceste cuvinte, Nicholas văzu, întinzându-şi gâtul,
figura spăsită a salvatorului lui José. Apoi inima i se strânse.
Preotul bătrân, îmbrăcat în vechea lui sutană, pătată în faţă cu
mâncare, sprijinindu-se în acea umbrelă ridicolă, cu bocancii
crăpaţi şi plini de noroi uscat, nu părea chiar cel mai bun avocat.
Pe faţa lui, gălbejită şi zbârcită trona un furuncul mov ce creştea
de la un colţ al gurii silindu-l să vorbească cu jumătate de gură,
astfel că discursul său suna lamentabil.
— Eu l-am botezat, señor... eu i-am dat prima împărtăşanie.
Banalitatea acestor cuvinte, rostite de o asemenea sperietoare
de ciori, îl enervă pe consul.
— De-a dreptul înduioşător, spuse el sarcastic. Se pare că l-aţi
pregătit admirabil pentru o viaţă plină de nelegiuiri.
— Bineînţeles, cu toţii suntem nişte păcătoşi.
Preotul nu se simţi jignit şi continuă să-l privească cu pioşenie.
— Cu toate acestea, nu pot să accept ideea că José e un hoţ.
— Atunci poate că pur şi simplu bijuteriile mele s-au evaporat...
— Nu e imposibil, señor. S-au întâmplat şi alte lucruri mult mai
ciudate pe pământ.
— Păi ciudat e şi că butonii i-au rămas în buzunar.
— Ah, da, señor; acela e un lucru compromiţător. Dar José
susţine în continuare că nu el i-a pus acolo.
Harrington Brande zâmbi trufaş.
— Îi va fi greu să îl convingă pe judecător.
— Fără îndoială, señor. Dar nu noi suntem judecătorii săi.
Făcu o pauză înainte de a-şi împărtăşi cu umilinţă experienţa.
— Eu nu cred că José este vinovat. Dar chiar dacă ar fi... dacă
ar fi făcut acest lucru nesăbuit şi rău... nu ar fi un act de caritate
din partea dumneavoastră să îl iertaţi?
— Mă iei de prost? răspunse cu brutalitate Brande, stârnit de
atitudinea acestui bătrân nătâng. Lucrurile pe care le-a furat sunt
foarte preţioase. Câteva dintre ele... inelul cu safir... ceasul primit
de la ambasadorul Elveţiei, ca să menţionez doar două dintre
ele... sunt de neînlocuit. Ar trebui să mă las jefuit de ele fără să
protestez?
— Într-adevăr, señor, paguba dumneavoastră ar fi mare. Dar
pierzania unui suflet omenesc nu ar fi totuşi mai mare? V-am
spus că îl cunosc pe José. Dacă va fi trimis la închisoare... el care
iubeşte aerul şi libertatea... nu ştiu ce ar putea face la supărare...
— Asta nu e treaba mea.
— Şi totuşi, señor, insistă preotul cu vocea pe care ar fi folosit-o
să convingă un copil încăpăţânat, sunt şi alţii la care trebuie să
ne gândim... creaturi slabe şi lipsite de apărare care, deşi sunt,
fără îndoială, inocente, ar avea foarte mult de suferit dacă
dumneavoastră rămâneţi neînduplecat. Ştiţi doar că José îşi
întreţine surorile... şi pe bunul meu prieten Pedro...
— Atunci, bunul tău prieten Pedro trebuie să muncească
pentru a-şi câştiga existenţa, îl întrerupse consulul. Dacă el a
venit aici pentru a se eschiva de la muncă, te asigur că nu a
reuşit.
Urmă o tăcere apăsătoare. Cu capul plecat, Pedro înghiţi în sec,
apoi murmură către companionul său:
— Ce rost are?... Hai să mergem.
Ochii blânzi ai părintelui Limaza se întristaseră. Se ridică cu un
efort care venea parcă din adâncul sufletului său.
— Vă rog, señor, pentru ultima dată, să fiţi generos. La fel cum
vreţi ca Domnul să fie generos cu dumneavoastră, nu vă sfiiţi să
faceţi acelaşi lucru pentru noi. Mândria e ceva atât de efemer. Nu
depindem oare cu toţii de vrerea lui Dumnezeu? În numele acelui
Dumnezeu, retrageţi-vă plângerea împotriva lui José. Dacă nu,
mă tem de ce e mai rău.
— Refuz, răspunse cu brutalitate consulul.
Se aşternu o linişte mormântală. Preotul oftă adânc. Ascuns
după tufişuri, Nicholas nu mai suportă să privească. Îşi duse
mâinile la ochi, se întinse pe jos şi se abţinu cu greu să nu
izbucnească în plâns. Prins precum o pasăre într-o capcană, auzi
totuşi uşa trântindu-se când tatăl său intră în casă. Apoi, încet şi
cu mare greutate, de parcă i-ar fi reflectat starea de spirit, se
auziră paşii târşâiţi ai preotului pe pietrişul aleii.

18

Trei zile mai târziu, profesorul Halevy plecă la Paris. În semn de

mulţumire, consulul insistă să-l scutească parţial pe prietenul
său de efortul călătoriei, cerându-i lui Garcia să îl ducă cu maşina
până în Barcelona. În hol, Brande îi strânse mâna psihiatrului în
semn de recunoştinţă.
— Dragul meu Halevy... n-am cuvinte să-mi exprim mulţumirea
pentru marele tău ajutor.
Brusc, îi strânse mâna şi mai puternic.
— Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine...
Profesorul abia dacă zâmbi. În lumina dimineţii statura sa
firavă învăluită de capa de culoare închisă părea şi mai scundă,
iar faţa sa palidă, trăsăturile ascuţite şi cearcănele îi dădeau
aspectul unei rozătoare înfometate.
— Ca om de ştiinţă nu-mi doresc mulţumiri, spuse el cu un aer
studiat; se jucă cu lanţul negru ce îi lega capa. Cu toate acestea,
prietene, sunt satisfăcut de rezultate. În timpul ultimelor şedinţe
cu fiul tău am observat o diminuare a fixaţiei. Şi după eliminarea
ei completă, întreaga problemă ar trebui să dispară.
Îl privi cu înţeles.
— În acelaşi timp... te-aş ruga să ai grijă şi tu de sănătatea ta.
— Sănătatea mea? repetă Brande surprins.
— Ai exagerat cu această călătorie în Spania... te-a
suprasolicitat. Nervii tăi sunt întinşi la maximum.
— Ei, haide, prietene, râse zgomotos consulul, îţi faci prea
multe griji în privinţa mea. Mă simt cum nu se poate mai bine.
— Bineînţeles. Răzbunarea te stimulează. Dar nu o lăsa să
pună stăpânire pe tine. Moderaţia e cea mai potrivită cale pentru
tine, spuse Halevy pe un ton sec, apoi se îndreptă spre uşă. Ei
bine... ne vedem la Paris zilele astea.
Cu un zâmbet ciudat care-i dezvelea gingiile adăugă:
— Fără îndoială, când îţi va fi publicată cartea.
Când maşina porni, Brande rămase în uşă. Ar fi preferat o
despărţire mult mai sentimentală, dar Halevy avea talentul de a
reprima, dacă voia, asemenea porniri printr-o atitudine excesiv de
detaşată. Dar nu era asta o virtute? Aşa i se părea consulului în
acel moment. Fusese tentat să urce la etaj ca să-l vadă pe
Nicholas înainte de a pleca la birou, dar, strângându-şi buzele,
hotărî că nu are rost. În fond, nu era datoria lui să înlăture
această înstrăinare – băiatul trebuia să cedeze primul şi să se
întoarcă la el cu braţele deschise. Îndreptându-şi umerii, îşi luă
pălăria şi bastonul şi porni pe jos spre oraş.
Dimineaţa i se părea agreabilă deoarece soarele nu ieşise
complet dintre nori, iar consulul era nerăbdător să-şi înceapă
activitatea. În vreme ce mergea, avea o inconfundabilă senzaţie de
putere. Simţea puterea invadându-i întreg corpul ca un ferment.
Asemenea unui îndrăgostit care se bucură anticipat de împlinirea
dorinţei savura o pasiune ciudată, aceea a urii sale.
Ajuns la consulat, se duse direct în biroul său. De-abia se
aşeză pe scaun că Fernando, funcţionarul-şef spaniol, bătu la uşă
şi intră.
— Domnul Burton a plecat la Porto Alojo, sir, pentru a se
interesa de transportul de la Eastern Star. Era foarte nerăbdător
să vorbească cu dumneavoastră.
— A lăsat vreun mesaj?
— Nu, sir. A spus că se va întoarce până diseară la ora cinci. A
adăugat că este foarte important.
— Important?
— Da, sir... Domnul Burton părea foarte preocupat.
— Foarte bine, spuse consulul brusc. O să putem sta de vorbă
când se întoarce.
— Şi încă ceva, sir.
Tânărul spaniol ezită şi îşi plecă ochii săi de culoarea cafelei.
— V-au sunat de la judecătorie. S-a hotărât ca José Santero să
fie transferat la Barcelona pentru proces. Va fi dus acolo miercuri
cu trenul de după-amiază.
Consulul era încântat la auzul veştii – nici că se putea mai
bine. Se temuse de posibilitatea judecării cazului în oraş, unde
simpatia localnicilor l-ar fi putut determina pe magistrat să
încline balanţa în favoarea celui incriminat. Dar la Înalta Curte
din Barcelona, altfel stăteau lucrurile. Acolo, judecata era corectă,
iar sentinţele foarte severe. Brande îşi păstră cu greu aerul oficial,
vocea fiindu-i uşor nesigură când răspunse:
— Mulţumesc, Fernando. Asta e tot.
După ce funcţionarul făcu o plecăciune şi ieşi, consulul dădu
frâu liber bucuriei; se ridică semeţ în picioare şi începu să se
plimbe de-a lungul încăperii înguste. Mândria pe care o resimţea
îl împiedica să stea locului. Gândul răzbunării ce avea să fie
împlinită îl făcea să trepideze de nerăbdare. Cu mâinile la spate,
capul aplecat în faţă şi privirea aţintită în podea, se plimbă
înainte şi înapoi ca un animal captiv. Trebuia, bineînţeles, să fie
prezent la proces – vedea parcă aievea ce urma să se întâmple la
tribunal. Dar mai mult decât atât, avea să meargă la Barcelona în
acelaşi tren cu prizonierul, o să stea lângă el în acelaşi
compartiment şi o să asiste la toate etapele suferinţei şi umilinţei
sale...
Consulul avea câteva lucruri de rezolvat – câteva documente
pentru vize, nişte facturi ale unor produse de export şi raportul
său privind comerţul din port –, însă nu se simţea în stare să
lucreze. Neliniştea continua să-i dea târcoale. Semnă câteva
certificate, avu o scurtă întrevedere cu doi marinari ce îl aşteptau
de o oră pentru a primi nişte acte şi apoi plecă devreme la Café
Chantaco pentru a lua prânzul.
Obişnuia să mănânce puţin la prânz, uneori mulţumindu-se
doar cu cafea, dar azi se simţea extrem de flămând. Aşezat într-un
colţ lângă fereastră, comandă friptură de vită, omletă cu ardei iute
şi nişte brânză de capră, apoi, deşi nu era deprins să bea, dădu
peste cap trei pahare de manzanilla. Un grup de comandanţi de
pescadoare se aşezară la o masă alăturată împreună cu şeful
portului, bând bere şi mâncând sardine şi măsline. Salutul lor
respectuos îl făcu să se simtă şi mai important. În spatele barului,
cineva cânta o concertină, un cântec catalan lent, cu o linie
melodică în gamă minoră care-i accentuă patriotismul local.
Aprinzându-şi o ţigară, se prefăcu un timp că citea din Voz de
Madrid, dar în cele din urmă se ridică, aruncă o bancnotă pe
masă şi părăsi cafeneaua. Se plimbă fără nicio ţintă pe lângă
debarcaderul părăsit, scăldat de soarele după-amiezii, unde
butoaiele stivuite emanau un miros de ulei şi răşini. Ecoul unei
replici spuse dezaprobator de Halevy îi răsuna continuu în minte:
— Dragul meu prieten... pentru un bărbat cu virilitatea ta, în
floarea vârstei... sincer mi se pare surprinzător.
Deodată, mânat parcă de o forţă interioară, îşi scoase pălăria şi
o luă spre oraş, către o stradă cam sinistră, pustie la ora aceea,
apoi intră într-un patio întunecat şi se îndreptă spre coridorul cu
arcadă dinăuntru...
Era aproape ora cinci când se întoarse la consulat şi se duse
direct în biroul său, cu o expresie de nepătruns întipărită pe faţă.
Între timp, văzu cu coada ochiului că Alvin se întorsese. Într-
adevăr, asistentul îşi aştepta şeful mai nerăbdător ca oricând. Îşi
aranja întruna cravata şi din când în când îşi scutura pantalonii
de praful adunat în vreme ce aşteptase Eastern Star.
Brande se aşeză greoi, căutându-şi batista ca să-şi şteargă
sudoarea de pe sprânceană. Cu batista încă în mână continuă să
se uite în gol câteva minute. Epuizarea fizică îşi spunea cuvântul;
era însă supărat pe sine pentru această aventură inutilă. În cele
din urmă îşi reveni, îşi îndreptă spatele şi sună clopoţelul de pe
birou. Imediat, Alvin intră în încăpere. Consulul, aproape înlemnit
în scaun, îi aruncă o privire ciudată asistentului.
— Ei bine? spuse Brande într-un târziu. Care e problema?
Tonul şefului nu făcu decât să sporească neliniştea lui Burton.
— Îmi pare rău că v-am stârnit îngrijorarea, sir. Sincer. Dar am
primit o scrisoare de la agenţie.
— Ce agenţie?
— Agenţia locală, răspunse Alvin. Dar, vă asigur, domnule, că
am făcut tot ce am putut... am scris celei mai bune instituţii din
Madrid. Am încercat să vă intru în voie, dar nu mă pricep la aşa
ceva.
— Vrei să îmi spui despre ce naiba vorbeşti?
Alvin îşi umezi buzele uscate.
— E vorba de majordomul dumneavoastră, sir... Garcia... omul
pe care l-am angajat pentru dumneavoastră. Avea cele mai bune
recomandări, iar acum directorul agenţiei mi-a scris personal să-
mi spună că e îndreptăţit să creadă că atestatele au fost
falsificate. Mi-a zis şi că autorităţile caută un anume om...
Rodrigo Espantago pe numele lui... iar agenţia bănuieşte că ar
putea fi Garcia. E căutat pentru jaf cu violenţă şi dezertare din
armată. A evadat dintr-un ospiciu din Malaga unde era sub
observaţie.
Sub masca autorităţii pe care şi-o impusese, Brande se simţi de
parcă ar fi fost înjunghiat pe la spate. Se aştepta să fie vorba de
un mic impediment de genul celor ce i se întâmplau lui Alvin din
cauza scrupulozităţii lui excesive. Dar asta... asta era ceva
incredibil şi cu totul diferit.
— Arată-mi scrisoarea, spuse el într-un târziu.
Când Burton îi înmână scrisoarea, o citi de două ori, stătu
câteva minute bune pe gânduri, apoi ridică încet privirea spre
asistent.
— Nu e nimic concludent aici. Nu oferă niciun fel de dovezi.
— Aşa e, sir, încuviinţă Alvin. Dar totul pare înspăimântător de
suspect. M-am consultat cu Carol şi ea la rândul ei era extrem de
îngrijorată... m-a sfătuit să vin la dumneavoastră de îndată. Nu
credeţi că, având în vedere circumstanţele, ar trebui să luaţi nişte
măsuri?
 Harrington Brande se schimbă la faţă.
— Adică tu... şi preţioasa ta soţie îmi spuneţi ce s-ar cuveni să
fac?
— Ah, nu, sir, zise Alvin înroşindu-se la faţă. Dar acest... acest
individ pare să fie un personaj periculos... şi dacă va fi
majordomul dumneavoastră...
Consulul simţi din nou un fel de înţepătură. Cu toate astea,
răspunse sec:
— Garcia se află pe domeniul meu de câteva luni bune. Am
avut ocazia să îl observ de aproape. Şi susţin, pe bună dreptate,
că nu am avut niciodată un servitor mai demn de încredere. Pe
scurt, nu găsesc nimic alarmant în această scrisoare. E în mod
evident o circulară trimisă de agenţie tuturor clienţilor săi.
— Dar bănuiesc, sir, zise Alvin cu un aer preocupat, că veţi face
unele cercetări, nu? Simt că e de datoria mea să vă spun asta.
— Poţi fi sigur că voi face ceea ce e necesar, ripostă consulul cu
vădită ironie, măcar să te scap pe tine de această grijă arzătoare.
Împături hârtia şi o puse în buzunarul sacoului.
— Nu vei spune, bineînţeles, nimic nimănui despre această
scrisoare. Orice indiscreţie va fi prompt sancţionată.
— Da, sir, îl asigură Alvin pe un ton spăsit, dar privindu-l
ciudat pe şeful său. Puteţi conta pe mine.
— Aşa sper, spuse Brande sigur de sine.
Ridicându-se de pe scaun, îşi puse pălăria, se opri puţin în faţa
uşii biroului său, apoi se întoarse şi ieşi, păşind apăsat pe treptele
din lemn.

1â

În acea după-amiază, în vreme ce stătea întins pe pat complet

îmbrăcat, Nicholas simţi o împunsătură în inimă. Această
separare de José era de nesuportat. Nu putea oare face nimic să-i
pună capăt?
Ştia că profesorul Halevy plecase, eliberându-l de teroarea
interogatoriilor lui care îl făceau să se simtă ruşinat, deşi nu
reuşea să afle ce scop urmărea. Garcia era plecat, cu maşina, la
Barcelona, iar Magdalena, mai secretoasă şi mai inabordabilă ca
oricând, nu-şi părăsea propriul teritoriu.
Lipsa de activitate din casă, înspăimântătoare, îl îndemna la
mişcare. Se ridică, merse în grădina ce părea atât de tristă în
absenţa celui care-i dădea viaţă şi, după un moment de ezitare, îşi
adună forţele şi porni la drum spre oraş. Măcar astfel îşi punea
oasele în mişcare şi, în plus, avea în minte un scop.
Era foarte cald, iar soarele de un portocaliu închis, ce strălucea
în înaltul cerului, făcea ca drumul pe care Nicholas nu îl
străbătuse niciodată pe jos să i se pară interminabil. Când ajunse
la San Jorge frânt de oboseală, se opri numaidecât. Piaţa prăfuită
şi pustie se întindea în faţa lui ca un câine tolănit, cu obloanele
caselor trase din cauza arşiţei asemenea unor ochi lipsiţi de
vedere, iar pe aleile înguste nu se zărea niciun petec de umbră.
Descurajat, dar nu învins, Nicholas îşi croi drum prin piaţă
către locul cu barăci unde se aflau temniţele. Dar şi acolo se opri
intimidat de aspectul închisorii flancate de două turnuri gemene,
ce avea o arcadă imensă şi o poartă ruginită de fier. Locul era
vechea fortăreaţă a oraşului şi, uimit de faţada ei albă, umbrită,
de imensa aripă a unui vultur, copilul se simţea copleşit. Dorinţa
lui naivă de a găsi o modalitate prin care să vorbească cu
prietenul său muri înainte de a fi exprimată.
Un timp rămase pe loc, păstrând distanţa şi sperând într-un
ajutor venit pe neaşteptate. Dar nu se întâmpla nimic – nimic, de
parcă nu ar fi existat nicio formă de viaţă în spatele acestor ziduri
de piatră ferecate. Intrând în panică, Nicholas o rupse la fugă
îndepărtându-se de piaţa cu barăci.
Dacă mai devreme fusese speriat, acum era de-a dreptul
îngrozit şi avea impresia că zidurile imense din spatele său
întindeau braţe ce voiau să îl prindă. Se afundă într-un labirint
cu canale alambicate, unde un om cu sombrero negru strigă după
el şi aproape căzu peste statuia unei femei bătrâne.
Din fericire, se afla pe una dintre străduţele înguste, dar
cunoscute, ce ducea spre râu. Undeva departe, un ceas bătu de
trei ori, iar strigătul de-abia auzit al unui vânzător de bilete de
loterie îl făcu să fie mai încrezător, aşa că încetini pasul şi o luă
spre Calle Corriente. Găsi casa lui José destul de uşor. Încă
respirând greu, se uită spre etajul superior. Nu îndrăznea să urce
treptele, dar sigur o să apară cineva dacă va avea suficientă
răbdare.
Aşteptă mai mult de o oră, până când soarele apuse şi aerul
începu să se răcorească, dar nu se vedea niciunul dintre membrii
familiei lui José. Apoi, deodată, când era pe cale să renunţe şi să
plece, îl văzu pe bătrânul Pedro ieşind din pasajul ce ducea spre
casă. Înghiţi în sec şi traversă strada în fugă.
— Pedro! strigă el. Sunt eu... Nicco. Ai vreo veste?
Bătrânul se opri şi îşi îndreptă privirea sa tristă spre Nicholas.
— Am veşti, Nicco, spuse el dând din cap. Dar nu sunt bune.
José urmează să fie judecat la Înalta Curte din Barcelona. Nu cred
că o să-i fie bine acolo.
— O, Pedro!
— Da, cu toţii avem de suferit, oftă bătrânul. Dar cel mai rău e
pentru José.
— José cum se simte? întrebă băiatul cu vocea întretăiată.
— Nu prea bine. Nu poate suporta detenţia. El a trăit
dintotdeauna liber. Şi dacă îl vor închide pentru mult timp...
— Mă întreb... oare vorbeşte vreodată de mine?
Nicholas abia dacă putu articula cuvintele.
— Da, spuse bătrânul dând aprobator din cap. De fiecare dată
când îl văd. Îţi trimite mesaje de prietenie şi îmi cere să-ţi
transmit că va găsi el o cale să iasă din asta.
— Dar, Pedro, şopti Nicholas, ar putea fi posibil aşa ceva?
Bătrânul se uită atent într-o parte şi alta a străzii, apoi,
aplecându-se spre Nicholas, îi zise încet:
— Nu ar trebui să îţi spun asta, Nicco. Dar tu îl iubeşti pe José
la fel ca noi, aşa că eşti unul de-al nostru. Ascultă, copile, există
doar o şansă ca José să scape din capcană. Dacă merge în
Barcelona e pierdut. Pe de altă parte, nu e nimic de făcut cât timp
rămâne aici, în temniţă.
Bătrânul continuă în şoaptă:
— E posibil ca totuşi să apară ceva. Nu ne facem mari iluzii,
dar totuşi sperăm. Şi dacă am reuşi, atunci José ar putea să
ajungă în munţi la acea moară unde aţi fost voi la pescuit. Acolo
poate sta mult timp până ce totul va fi dat uitării.
Pieptul băiatului tresăltă, iar faţa parcă i se însenină. Vechea
moară, de lângă râu... o, ce ascunzătoare bună pentru José... şi l-
ar putea vizita acolo. Atât de bine suna planul ăsta, că nici nu
avea curajul să se gândească cum ar putea fi pus în aplicare.
Stătea aici nemişcat uitându-se la faţa ridată a bătrânului;
deodată îl apucă pe bătrân de mână.
— Da... da, strigă el, spuneţi-i că trebuie să o facă.
Apoi, întorcându-se, o luă la picior cu buzele răsfrânte de parcă
îşi zâmbea lui însuşi, păstrând secretul.
Uitând de oboseală, Nicholas fugi tot drumul până acasă, şi
bine că se grăbise fiindcă tatăl său se întorsese de la birou ceva
mai devreme ca de obicei. Între timp venise şi Garcia, iar băiatul
se temu iar că ar putea fi întrebat ce făcuse toată după-amiaza.
Dar consulul părea mai preocupat ca oricând; se aşezară la cină,
iar Nicholas respiră uşurat că pericolul trecuse.
În ultima săptămână, Brande se purtă cu Nicholas cu un fel de
curtoazie formală. Dragostea lui pentru copil i se părea
incompatibilă cu severitatea. Erau momente în care simţea
dorinţa să-şi strângă băieţelul în braţe. Dar mândria îl împiedica
să dea curs unei asemenea demonstraţii de slăbiciune. Trebuia în
primul rând să îşi consolideze poziţia, să-şi restabilească
prestigiul patern înainte ca fosta lor relaţie, atât de dragă lui şi
fundamentată pe admiraţia şi respectul copilului, să fie reluată.
În schimb, în această seară, judecând după aerul lui absent, o
nouă problemă îi ocupa mintea şi, în afară de câteva remarci
banale, nu vorbi cu Nicholas. Atenţia lui părea să fie concentrată
exclusiv asupra lui Garcia, iar de câteva ori, contrar obiceiului, i
se adresă când veni să îi servească.
— L-ai condus pe profesorul Halevy?
— Da, domnule.
— Trenul a venit la timp?
— Ajung vreodată trenurile astea la timp?
Majordomul, al cărui chip avea o expresie dispreţuitoare şi
posomorâtă, puse neglijent o mână în şold.
— Nu, se pare că nu, spuse Brande simţind parcă pentru prima
dată o urmă de familiaritate în comportamentul bărbatului. Dar
n-au fost probleme la plecare, nu?
— Nicidecum, domnule. Vă dezamăgesc eu vreodată? La ora
unsprezece.
Nicholas nu prea reuşea să pătrundă înţelesurile acestor
schimbări, care îl făceau să nu se simtă în largul lui, şi se bucură
când tatăl său îi făcu semn să se retragă în camera sa. Putea
astfel să cântărească pe toate feţele speranţele pe care i le sădise
în suflet conversaţia cu Pedro.
Jos, consulul era încă la masă, jucându-se cu sticlăria de parcă
nu s-ar fi putut decide cum să acţioneze. De două ori majordomul
deschise uşa să vadă dacă poate strânge masa, dar Brande nu
schiţă nicio mişcare. La a treia apariţie, însă, consulul ridică
brusc capul.
— Garcia, strigă el.
 — Da, señor.
Sprâncenele majordomului se arcuiră întrebătoare, dar ochii
rămaseră inexpresivi, iar Brande avu o tresărire. Desluşea pentru
prima dată în acea privire opacă o uşoară batjocură dincolo de
aparenţele de serviabilitate. Era oare adevărat ce observase şi
susţinuse cu tărie în repetate rânduri Nicholas? O mulţime de
îndoieli şi suspiciuni asaltară mintea consulului sporindu-i
confuzia.
— Garcia, spuse el apăsat, aş dori să îţi vorbesc.
Bărbatul făcu o plecăciune exagerată, un alt semn al falsei
obedienţe. Brande scrâşni din dinţi.
— La cât ai ajuns înapoi cu maşina?
— La ora cinci, señor.
— Dar profesorul Halevy a plecat la ora unsprezece, sublinie
Brande. Ţinând seama de faptul că drumul spre casă durează
două ore, ar fi trebuit să fii înapoi la ora unu.
Sprâncenele lui Garcia se arcuiră ceva mai mult.
— Omul mai trebuie să şi mănânce, señor, răspunse el
sarcastic. M-am oprit pentru o gustare rapidă.
— Deci ai alocat patru ore acestei gustări rapide?
— Nu mi-am dat seama că trebuia să mă grăbesc, aşa că am
găsit de cuviinţă să îmi prelungesc prânzul.
— Ai băut în timpul mesei?
— Señor?
— Te-am privit atent în ultima oră. Mi s-a părut că ai băut.
Colţurile gurii majordomului se lăsară în jos. În primul moment
îi aruncă o privire asasină; apoi o urmă de dispreţ, de răutate
nedisimulată sclipi în ochii săi întunecaţi.
— Sunt o fiinţă, umană, señor, şi trebuie să profit de ocazii.
Sincer să fiu, sunt obişnuit cu vinuri bune. Când eram la familia
Aosta în Madrid, am gustat cel mai bun marsala.
Consulul îşi muşcă buza inferioară.
— Văd că îţi place foarte mult să vorbeşti despre aceşti Aosta.
Când ai lucrat la ei?
— Acum ceva timp.
— Când? întrebă consulul pe un ton mai ferm.
Acum era într-adevăr perceptibilă o schimbare în ochii
majordomului, o schimbare a pupilelor de parcă cineva ar fi
aruncat cu noroi creând o peliculă pe care nimeni nu o putea
străpunge.
 — E scris în actele mele, spuse el încet. Toate sunt în ordine.
— Desigur, spuse consulul cu o voce ciudată şi se opri un
moment. Şi nu ai auzit niciodată de un individ pe nume Rodrigo
Espantago?
Majordomul clipi o dată. Chipul său părea dăltuit în piatră.
Vocea lui era neobişnuit de groasă când răspunse:
— De ce ar trebui să ştiu de el? Cine e?
— Un criminal, căutat de poliţia din Madrid, răspunse Brande.
O linişte apăsătoare se aşternu în cameră. Chipul lui Garcia era
extrem de serios, iar pe nas şi obraji îi apărură mici vene mov.
Apoi izbucni pe neaşteptate:
— Sincer, señor, mă simt jignit. Drept cine mă luaţi când faceţi
asemenea insinuări? E oare vina mea că am duşmani? Nu, señor,
de o mie de ori, nu. Şi întotdeauna am găsit o cale să le închid
gura acestor afurisiţi.
Aproape că urla acum.
— Taci din gură, Garcia, exclamă Brande.
— Sunt obişnuit să fiu persecutat, se plânse majordomul,
devenind din ce în ce mai agitat. Sunt un om remarcabil. De
multe ori, în timp ce mergeam pe stradă am auzit oamenii
spunând: „E un om distins... de viţă nobilă.“ Dar asta nu
înseamnă nimic. Nu mă mândresc cu aşa ceva. Dar am eu oare
vreo vină pentru că le stârnesc invidie acestor oameni? Trebuie să
se sfârşească odată. Altfel, viaţa mea va deveni insuportabilă.
Nimeni nu poate să ofere totul şi să nu primească nimic în
schimb. E un sacrificiu fără sens pe care eu nu îl voi face
niciodată...
— Ajunge!
Îngândurat, Brande dădu să se ridice de la masă şi văzu că,
brusc, ochii lui Garcia se înnegurară. Parcă se înfioră. Respira
greu şi îşi şterse cu dosul palmei saliva adunată pe buze. În clipa
următoare se uită din nou la consul. Îşi recăpătase calmul şi
părea obedient, deşi vocea îi era încă ciudată:
— Evident cineva vrea să mă defăimeze şi mă bârfeşte. Dar cred
că m-am descurcat întotdeauna. Nu-i aşa, señor?
— Desigur, bolborosi consulul.
— Mă bucur că sunteţi mulţumit, señor. În cazul ăsta voi trece
cu vederea aceste povestioare. Sunt sigur că aţi avut destule
probleme în casa dumneavoastră, nu-i aşa?
Urmă o scurtă tăcere. Brande bătu nemulţumit în masă cu
degetele şi, în mod surprinzător, nu dori să continue discuţia.
Cuvintele îi ieşiră aproape fără voie de pe buze:
— Poţi să mă asiguri că nu e nicio urmă de adevăr în aceste...
supoziţii?
— Nici măcar una, señor. Nu vă mai bateţi capul. Voi face rost
de mai multe acte de la Madrid. În câteva zile o să vă pun la
dispoziţie toate dovezile de care aveţi nevoie.
Garcia îşi descoperi dinţii pătaţi de la tutun într-un zâmbet
liniştitor.
— Iar acum, señor, îmi permiteţi să strâng masa?
— Da, spuse Brande apăsat. Am terminat.
Ieşi din cameră şi urcă încet treptele, apoi intră în dormitor şi
rămase în picioare privind în gol cu un aer îngândurat. Era
suficient, îşi spuse el, că Garcia nega. În ceea ce îl privea pe el
însuşi, nu a ezitat să-şi facă datoria, l-a confruntat pe Garcia cu
zvonul despre el, l-a interogat şi a primit din nou asigurări că
totul e în ordine. Ce ar mai fi putut face?
Şi totuşi în adâncul minţii lui dăinuia îngrozitoarea certitudine
că Garcia era într-adevăr omul căutat de poliţie. Comportamentul
său din timpul discuţiei fusese extrem de ciudat – mai bine spus
instabil – calm, dar totuşi şiret, vădind o complicitate ce făcea ca
tot ce spunea să fie neadevărat şi până la urmă să îl trădeze.
Brande se simţea ameţit asemenea unui alpinist care, ajungând
în faţa unei prăpăstii nu mai poate nici să avanseze, nici să o ia
înapoi. Dar trebuia să meargă mai departe căci se afla într-un
punct ce excludea ideea de renunţare. Principala sa preocupare o
reprezenta condamnarea lui José. Orice demers împotriva lui
Garcia ar putea întârzia sau chiar zădărnici atingerea acestui
scop principal. Alte cercetări în privinţa lui Garcia trebuia să fie
amânate până la elucidarea cazul lui José. În fond, majordomul
promisese să aducă dovezi menite să-i ateste identitatea în
următoarele zile. I se părea rezonabil să îi acorde răgazul necesar
pentru asta. Apoi, dacă ceva nu e în regulă, pot fi luate măsuri
pentru ca el să fie de îndată înlăturat.
Cu toate acestea, Brande refuza să admită că, dacă Garcia e
într-adevăr ceea ce crede el, atunci, după toate probabilităţile,
José este nevinovat. Dar nu acceptă nicio altă versiune; problema
era deja lămurită, decizia fusese luată, iar acum nu îi mai
rămânea altceva de făcut decât să aştepte deznodământul.
 20

Acea zi de miercuri era umedă, dar foarte luminoasă. Din cerul

sticlos şi gri cobora în valuri nevăzute o căldură ce nu mişca nici
măcar frunzele subţiri ale mimozei. Lungile ramuri ale tamarinilor
ce străjuiau drumul atârnau asemenea limbilor unor bestii
însetate. Sunetele ce se propagau de la mare distanţă păreau să
sunt emise de o harpă imensă. Murmurul oraşului îndepărtat se
făcea simţit la Casa Breza. Doar ţârâitul greierilor perturba
liniştea totală.
Ziua aceasta ciudată se potrivea de minune cu dispoziţia
consulului care de când se trezise era îmbufnat. Din momentul în
care luase acele hotărâri, cu două seri înainte, ştia că nu mai
poate da înapoi şi nu se gândea decât la ceea ce era inevitabil să
se întâmple. Cu toate acestea, supărarea persista.
După micul dejun, înainte de a pleca spre birou, îl luă pe
Nicholas deoparte în salon şi, cu o logică implacabilă, îi explică ce
era nevoit să facă. Faptul că băiatul îl ascultă fără să protesteze îl
făcu să se simtă mai uşurat căci se temea de o nouă răbufnire.
Doar când fu pe punctul de a pleca, îndreptându-se spre maşină,
Nicholas, stând în faţa uşii, înălţă capul şi spuse încet:
— Nu pleca, tată.
— Trebuie, Nicholas.
Drept răspuns, băiatul izbucni:
— Tată, te implor să nu pleci. Nu e nevoie. Lasă-i să-l ducă pe
José fără să fii şi tu de faţă.
Dar Brande era deja în maşină. Îi făcu semn cu mâna să se
oprească, dădu din cap mustrător şi o clipă mai târziu demară în
trombă.
Ajuns la birou, încercă să nu se gândească la călătoria ce îl
aştepta. Trebuia să verifice documentele câtorva imigranţi şi apoi
să îi intervieveze, după care urma să se ocupe de permisele unor
vase. Când îşi termină treburile se apucă să scrie ciorna unei
scrisori către Resatud et Cie, o editură pe care i-o recomandase
Halevy, considerând-o drept singura care i-ar putea publica
lucrarea despre Malbranche. Stiloul aluneca anevoie pe hârtie şi
parcă n-avea niciun chef de lucru. Se simţi totuşi satisfăcut pe
moment că manuscrisul era în sfârşit terminat şi gata de a fi
expediat.
La ora unu, pentru a evita privirile oamenilor, comandă un
sendviş şi o ceaşcă de cafea în birou; apoi, după vreo douăzeci de
minute, porni spre gară. Începuse să plouă, cu stropi mari şi calzi
ce lăsau urme ca nişte monede pe drumul prăfuit, dar consulul
mergea încet fără să pară deranjat de umezeală. Aşteptase cu
atâta ardoare această oră, acest moment al dreptăţii încât îl irita
gândul că era atât de indiferent. Din nou avea insomnii, iar
noaptea trecută abia dacă prinsese o oră de somn. Dar asta nu
putea justifica o asemenea schimbare. Oricât de ciudat ar părea,
nu reuşea să scape de amintirea indiscreţiei sale din acea după-
amiază toridă de acum două zile. Îl rodea şi îndoiala în legătură
cu Garcia. Oricât încerca s-o alunge, continua să-l obsedeze,
ştirbindu-i încrederea în sine şi umplându-l de deznădejde.
Ceilalţi ajunseseră deja la gară – Pedro, José şi guardia
adăpostindu-se sub acoperişul de la despacho de billetes.
Consulul îi privi de sus, fiind oarecum surprins să constate cât de
sfrijit şi neîngrijit părea José care, din cauza cătuşelor, trebuia să
stea lipit de guardia. Văzându-l după o săptămână, Brande nu
simţea mânie, ci doar dezgust pe măsură ce se apropia de el,
după ce îşi cumpărase biletul de călătorie. Era ca un mecanism
condus de forţe pe care el le stârnise şi care acum îi scăpaseră de
sub control.
Când ajunse în dreptul grupului, Pedro şi José îi evitară
privirea, dar guardia îl salută cu mâna liberă.
— Cam plouă, nu-i aşa? remarcă Brande după un timp.
— Foarte tare, señor, răspunse guardia scurt, dar respectuos.
Se aşternu tăcerea, şi consulul privi cu insistenţă cătuşele
strălucitoare. În mod ciudat, îi provocau un fel de silă. Apoi i se
adresă pe un ton care, deşi iritat, era distant:
— E nevoie de astea?
— Doar până când vom fi în siguranţă în tren, señor.
Din nou se lăsă o linişte grea, întreruptă doar de zgomotul
trenurilor, ploaia ce cădea pe acoperiş şi zumzetul vocilor din
spatele barierei. Brande observă mulţimea ce se adunase în faţa
casei de bilete, privirile ostile ale oamenilor şi comentariile lor
acide. Îşi întoarse cu demnitate privirea. În clipa următoare, Pedro
se desprinse de grup şi se duse să cumpere un ziar. Când se
întoarse îi spuse încet ceva lui José despre vreme. Acesta nu
răspunse. Consulul îşi schimbă poziţia. Dar oare trenul nu mai
venea odată? Aşteptarea devenea insuportabilă.
La un moment dat se auzi un şuierat şi roţi scârţâind. Când
trenul se opri brusc, Brande o luă înaintea celorlalţi. Mai erau
câţiva pasageri, majoritatea ţărani, un cuplu de comis-voiajori şi
câteva bătrâne cu coşuri. Ar fi vrut să ocupe un loc vizavi de acela
al lui José, dar ceva îl reţinu. Se aşeză la mică distanţă de el, în
faţa unui geam pătat pe care fusese pusă o reclamă la o pastă de
dinţi. Astfel, deşi stătea cu spatele la grup, vedea reflexia a tot ce
se întâmpla. Se instală pe bancheta de lemn, pregătindu-se
pentru întârzierea cauzată de schimbarea locomotivei.
Până la urmă se întâmplă şi asta, şi trenul porni cu o
smucitură. În timp ce acesta prindea viteză, Brande văzu cum
guardia scoase o cheie din buzunar şi îndepărtă cătuşele lui José.
Tânărul bombăni ceva drept mulţumire şi începu să-şi frece
încheieturile. Cu ziarul în faţă, Pedro citea cu voce tare încercând
să le atragă atenţia celorlalţi asupra ştirilor sportive. Dar nimeni
nu îl lua în seamă. Gardianul stătea jos menţinându-şi o alură
oficială în timp ce José privea peisajul scăldat de ploaie.
Profilul lui mobil, pe care se întipărise o expresie nefericită, şi
înfăţişarea lui gravă începură să îl distragă pe consul. S-ar fi
cuvenit să se bucure de această recompensă pentru răul ce i se
făcuse. Dar nu putea. Victoria deveni ceva lipsit de consistenţă.
Privind în geam figura lui José simţi o slăbiciune extraordinară
faţă de el. Şi fu tentat să se ducă la el, să-i vorbească frumos şi
să-şi manifeste solicitudinea. Dar cum ar fi putut face asta acum?
Ideea în sine era o prostie. Cu un efort extraordinar, îşi desprinse
privirea de pe geam şi, scoţându-şi pălăria, îşi şterse sudoarea de
pe tâmplă.
Căldura din compartiment era insuportabilă. Deşi uşa din
capăt, ce se afla chiar lângă Brande, fusese lăsată deschisă,
valurile de aer umed veneau ca dintr-un cuptor. În afară de asta,
îşi dădu seama că se aşezase aproape de toaleta vagonului, care
pe linia aceasta nu era niciodată igienizată.
Cu toate acestea, nu ar fi putut sau nu voia să-şi schimbe
locul, aşa că rămase adâncit în gânduri, în timp ce trenul se
smucea în toate direcţiile, pe şinele inegale. Din când în când,
cineva îl împingea pe coridorul îngust pentru a intra la toaletă.
Roţile trenului scrâşneau parcă direct în timpanele lui, ecoul
reverberându-i în cap. Era oare bolnav?, se întrebă el involuntar.
Dar nu, în ciuda simptomelor febrile, ştia că nu se confrunta cu o
problemă de sănătate. Era mai degrabă o suferinţă sufletească
stârnită parcă din senin şi care atârna asupra sa ca un blestem.
 Între timp, trenul ocolea pe lângă baza munţilor căci acum
trecea prin locul unde coasta era crestată de mici golfuri. Aici
ceaţa părea şi mai deasă şi, ca într-un vis, copaci, vii şi mici ferme
se perindau prin faţa ochilor consulului. Şinele prost construite
nu ţineau seama de configuraţia peisajului astfel că, după ce la
un moment dat locomotiva gâfaia urcând un deal, acum şuiera
coborând.
Consulul se uită la ceas. Nu era nici ora trei. Şi nu
parcurseseră mai mult de cincisprezece kilometri de la San Jorge.
Oftă cu năduf dându-şi seama cât mai avea de suportat şi ridică,
parcă pe furiş, ochii spre oglindă. Da, stăteau la fel de liniştiţi.
Totuşi, uitându-se pe sub sprâncene pe geamul verzui, văzu cum
José se întoarse către gardian şi îi spuse ceva. După o uşoară
ezitare, gardianul consimţi şi îi făcu loc lui José să se ridice şi să
treacă pe culoar.
Inima consulului tresări brusc. Văzuse, bineînţeles, cum José
ceruse permisiunea de a merge la toaletă şi, dându-şi seama că
tânărul avea să treacă pe lângă el, se înfioră. Fiecare celulă din
corp îl avertiza în privinţa apropierii lui José. Încerca să se adune
de parcă ar fi fost pe punctul de a primi o lovitură puternică.
Totuşi, deşi fiecare muşchi i se contractase, nu de asta îi era frică.
Îl îngrozea faptul că adânc în mintea sa prinsese contur şi acum
ieşea la suprafaţă intuiţia vagă, dar cumplită a certitudinii că
momentul ce se apropia urma să marcheze o cotitură tragică în
destinul său.
Clătinându-se odată cu vagonul, José se afla acum în imediata
lui apropiere. Brande abia dacă mai putea respira. Încercă să
închidă ochii prefăcându-se că doarme. Imposibil. Condus parcă
de forţe pe care nu le putea controla, îşi îndreptă privirea în sus
uitându-se direct la José.
Tânărul era acum aproape în faţa lui sprijinindu-se şi
aşteptând ca trenul să se oprească din hurducăială. Ochii negri în
contrast cu chipul său palid îl scrutau pe consul, dar fără să
exprime vreo urmă de ranchiună. Păreau să ascunsă un zâmbet
în adâncul lor. Apoi îşi întoarse brusc privirea de la el.
Trenul care până acum mersese la vale se afla acum la
începutul unui urcuş abrupt. În momentul în care acesta încetini,
José făcu un pas înainte.
Într-o fracţiune de secundă, consulul se dumiri în privinţa
intenţiei tânărului. Văzu că José nu avea de gând să meargă la
toaletă, ci se folosea de ocazie ca să sară pe uşa deschisă a
vagonului. Brande se înfioră subit. Respira sacadat şi parcă se
sufoca. Nu trebuia şi nu putea să îl lase pe José să evadeze. De
altfel, era periculos să sară din trenul aflat în mişcare. Consulul
nu-şi dădea seama la ce se gândise prima dată. În clipa în care
José se aruncă în gol, el se aplecă şi, cu un strigăt, încercă să îl
prindă. Întinse mâna şi îl apucă pe José de tivul hainei.
Materialul de calitate inferioară se rupse imediat, dar, oricât ar fi
fost de slab, impactul reduse elanul săriturii lui José. În aceste
condiţii, tânărul îşi pierdu echilibrul şi nu reuşi să aterizeze cu
bine. Se aplecă în faţă, iar întâmplarea făcu ca piciorul să îi fie
prins între scara şi peretele vagonului astfel că în cădere se lovi cu
capul de marginile ascuţite ale căii ferate.
Consulul scoase din nou un scâncet. Ridicându-se în picioare,
o luă înainte strigând ca cineva să oprească trenul. Apoi trase
semnalul de alarmă. Buimac, Brande auzi roţile trenului
scrâşnind, simţi cum tot vagonul se cutremură şi apoi încetini
treptat. În cele din urmă, trenul se opri. Imediat toată lumea se
îmbulzi să iasă din vagon şi se formă un şir de-a lungul căii
ferate. Rămas singur, consulul încercă să-şi adune puterile.
Trebuie să se ducă acolo, trebuie. Ameţit reuşi să ajungă la uşă.
José fusese întins pe pământ. Cineva îi pusese o batistă curată
peste faţa mutilată. Iarba moale dimprejur era presărată de
floricele galbene. Şipotul apei care curgea îi ajunse la urechi. Nu
se afla departe de râul pe care îl iubea şi nici de malul celălalt
unde dorea să ajungă.
Bătrânul Pedro stătea alături de ceilalţi şi nu se uita la consul.
Dar cu o voce tremurândă spuse:
— Acum nu va merge la închisoare, señor.

24

Era aproape zece seara şi consulul epuizat mergea pe aleea

nisipoasă ce ducea spre Casa Breza. Complet debusolat, nu se
simţi în stare să se întoarcă la San Jorge cu trenul şi merse
departe de calea ferată orbecăind prin câmpuri şi şanţuri, fără să
ştie încotro se îndreaptă, singura lui dorinţă fiind să scape din
acel loc. În jurul orei cinci ajunse în micul sat numit Offerino.
Aici, de la postul telefonic din minusculul magazin universal
telefonase la consulat. Dar nu răspunse nimeni; era închis şi
plecaseră cu toţii la casele lor. Apoi încercase să sune acasă
pentru a-i spune lui Garcia să vină să îl ia cu maşina. Nici de astă
dată nu reuşise: prima dată nu răspunse nimeni, apoi suna
ocupat pentru ca în cele din urmă inevitabilul să se producă şi
postul telefonic să fie deranjat.
De regulă, ineficienţa sistemului local de telefonie îl irita nespus
pe Brande. Acum însă părăsi magazinul fără să scoată o vorbă. I
se spuse că la ora opt urma să plece un autobuz spre San Jorge.
Tăcut, cu capul plecat şi cu spatele încovoiat, se aşeză pe o bancă
în faţă la fonda, refuză băutura răcoritoare oferită de hangiu şi
fără să remarce privirile curioase ale clienţilor tavernei – oameni
simpli, cu căruţele şi animalele lor, ce îşi beau liniştiţi
răcoritoarele – începu să aştepte.
Bolnav şi slăbit, găsi de cuviinţă să îşi odihnească oasele. Dar
creierul era mult mai alert, pulsând întruna de parcă ar fi vrut să
iasă din craniu, împovărat de gânduri. José murise, tânăra lui
existenţă fiind curmată... încă i se părea de necrezut, dar ăsta era
adevărul. Încercând să îşi pună ordine în gânduri, voia să se
convingă că fusese un accident... şi încă unul regretabil pe care
făcuse tot posibilul să îl prevină.
Dar, stai... nu trebuie să se grăbească să formuleze o concluzie
liniştitoare. Oare nimeni nu îl ura din tot sufletul, nu îl hărţuise şi
persecutase în aşa fel încât să îl aducă pe marginea prăpastiei?
Un oftat surd şi un strigăt de durere izvorâră din adâncul fiinţei
sale. Sosirea autobuzului curmă doar pe moment chinul
gândurilor şi risipi în mică măsură ceaţa din privirea lui Brande.
Încordat ca un arc, se urcă în strâmtul vehicul care era aproape
gol şi se aşeză într-un colţ suspinând. Când porniră, începuse să
se lase întunericul. Inima îi bătea cu putere în timp ce se
apropiau de San Jorge.
Când coborî din autobuz în capătul aleii, era atât de neliniştit
încât abia dacă îndrăznea să se îndrepte spre casă. Odată cu
lăsarea întunericului începuse să adie un vânt uşor prin cedrii de
pe stânci. Avea senzaţia că cerul reverbera de ecourile unui clopot
gigantic. În faţa lui, drumul se pierdea în întunericul ca de
smoală. Deşi înainta încet, consulul simţea că-şi pierde suflul; fu
nevoit să-şi strângă pumnii pentru a-şi aduna puterile ca să
meargă mai departe.
Deodată, în întunericul din faţă, luna apăru pe întinsul cerului
luminând conturul casei. Vântul care şuiera pe alee parcă îl
biciuia. Un oblon se trânti cu putere undeva în spate. Cu braţele
atârnate de-a lungul corpului se feri de o rafală şi trecu pe lângă
marginea casei. În lumina lunii, umbrele ramurilor de mimosa
dansau pe aleea pietruită. Apoi, deodată, luna intră în nori şi
întunericul deveni de nepătruns. Când ajunse la adăpostul porţii,
se opri un moment, contemplând nemişcarea, după care deschise
uşa.
Înăuntru, domnea un întuneric deplin. Simţi deodată un miros
înţepător ca de fum ce îi pătrunse în nări şi îi umezi ochii. Se
simţi neputincios, incapabil să mai facă vreo mişcare. Această
paralizie de neînţeles ce dură doar câteva secunde i se păru
interminabilă. Zgomotul oblonului îl eliberă. Corpul său îşi reveni
şi, nesigur pe el, aprinse un chibrit. Flacăra pâlpâi şi apoi se
stinse.
În acel moment, auzi un plânset estompat de şuieratul
vântului. Întorcându-şi brusc capul peste umăr, scrută atent
întunericul. Hohotele de plâns continuară. Se îndreptă spre uşa
bucătăriei şi o deschise înainte de a reuşi să îşi ridice privirea.
Magdalena era în faţa lui, aşezată la masă, legănându-se
disperată.
— Magdalena, spuse el cu o voce abia perceptibilă.
Ea se uită spre el cu o faţă desfigurată, vânătă, îmbătrânită,
aproape de nerecunoscut.
— Ce..., spuse el începând să tremure.
Se uită la el ca la o nălucă, apucându-şi strâns corsajul negru.
Lui îi reveni vocea.
— Pentru numele lui Dumnezeu... ce s-a întâmplat?
Urmă o pauză în care se auzi doar şuieratul vântului.
— A plecat, bâigui ea.
— Cine a plecat?
— Garcia... după tot ce am făcut pentru el, spuse ea şi izbucni
din nou în plâns.
Consulul îşi simţea nervii întinşi la maximum. Înaintă şi o
zgâlţâi.
— Spune-mi repede... unde a plecat?
Cu capul între mâini, părea că încearcă să gândească, să îşi
revigoreze memoria.
— A plecat undeva unde nici dumneavoastră nici altcineva nu îl
veţi găsi. Şi se poate deplasa cu viteză în maşina dumneavoastră.
Nu o veţi găsi nici pe aceea.
 Când Brande izbucni, ea îşi ridică ochii în care se desluşea o
urmă de răutate.
— La ce vă aşteptaţi, stăpâne? Ca Rodrigo să aştepte până ce
poliţia avea să vină după el? Da, ăsta e numele lui, Rodrigo
Espantago. E un hoţ, un criminal şi un maniac. Ne-a păcălit pe
dumneavoastră şi pe mine la fel cum a reuşit să înşele toată
lumea. Nu e soţul meu. Eu sunt doar femeia lui. M-am înhăitat cu
el în Madrid. Mi-a promis că va avea grijă de mine. M-a convins,
am făcut toată treaba pentru el şi am fost o sclavă pentru diavolul
ăsta mizerabil şi puturos... şi acum a plecat.
Îşi ridică vocea chinuită până când ajunse la intensitatea unui
strigăt.
— De ce i-aţi spus că e urmărit? Dacă aţi fi auzit cum îşi bătea
joc de dumneavoastră! De dumneavoastră şi micul profesor.
Tusea şi junghiul... aşa vă spunea. El i-a înscenat totul lui José,
nu v-aţi dat seama? Îl ura pe José şi jurase că îl va trimite la
cuartel. Îl ura şi pe Nicholas. Între timp v-a furat toate bijuteriile,
o pradă frumuşică. Şi acum...
Începu să tremure isteric plângând şi râzând ca o smintită.
— Acum are tot ce vrea. V-a „aranjat“ aşa cum spunea mereu
că va face. Staţi numai să vedeţi...
Complet distrusă, se legăna înainte şi înapoi, cu mâinile la
piept, cu faţa schimonosită scăldată de lacrimi amare. Nimic nu o
putea potoli.
Brusc, Brande renunţă. Se întoarse, aprinse o lumânare de pe
dulap, apoi plecă din bucătărie ţinând în mână lumânarea ce
pâlpâia. În hol, apărând lumânarea de curent, se uită speriat de
jur împrejur. Totul părea a fi în ordine. Încet, începu să urce
treptele cu paşi de somnambul. În faţa camerei sale se opri. Aerul
părea îngheţat şi, pe lângă izul de seu topit, detectă acel miros pe
care-l simţise mai devreme. Ca şi cum ar fi trebuit să învingă o
rezistenţă puternică şi să treacă o barieră invizibilă, intră şi
aprinse lampa.
Dezordinea din dormitor îl buimăci. Toate sertarele fuseseră
aruncate pe podeaua plină de haine azvârlite în neorânduială iar
din dulap lipseau cele mai bune costume. Articolele de toaletă din
argint dispăruseră la fel ca şi periile de fildeş şi cutia de
trabucuri. Camera fusese sistematic golită de tot ce era de
valoare. Cu toate acestea, nu se nelinişti, ci parcă îşi reveni din
amorţeala de mai devreme. Brusc, privirea îi alunecă spre
şemineu unde observă o grămadă de cenuşă. Nu îşi dădu seama
la început, dar pe urmă, trăgând aer în piept, se aplecă şi văzu
manuscrisul ars în totalitate.
Suspină dureros, se ridică cu acelaşi chip palid şi inexpresiv şi
îşi scutură degetele de cenuşă. Efortul supraomenesc de a se
stăpâni făcea ca orice gest al său să pară mecanic. Asta îi era
pedeapsa, distrugerea muncii de o viaţă; poate că o meritase.
Gura i se schimonosi de parcă ar fi fost pe punctul să izbucnească
în plâns. Stătu o vreme aparent îngândurat, dar practic inert;
apoi, ca un copil ce căuta alinare, luă lumânarea şi se îndreptă
spre camera fiului său.
Un moment mai târziu văzu patul gol în care nici nu se
dormise. Simţi un curent de aer rece. Fereastra era larg deschisă.
Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Simţea că i se muiau picioarele,
dar reuşi să rămână neclintit. Se frecă la ochi. Dar camera era tot
goală, iar fereastra larg deschisă lăsa să se vadă întunericul
nopţii. Strigătul pe care şi-l reprimase toată seara izbucni cu
putere. Terorizat, plecă val-vârtej din cameră şi coborî scara ce
ducea la bucătărie.
— Fiul meu, spuse el cu o voce stinsă. Unde e Nicholas?
Magdalena îşi mai revenise puţin, dar reapariţia consulului îi
accentuă supărarea ce i se citea în priviri.
— Chiar aşa, unde o fi? spuse ea ironic. V-aşteptaţi să doarmă
liniştit... după dezastrul făcut în casă de nenorocitul acela...?
Consulul se apropie de ea. Deşi se abţinea din răsputeri, părea
să fie pe punctul de a-şi pierde controlul.
— Spune-mi! strigă el
Menajera îşi plecă privirea intimidată.
— Garcia nu s-a atins de el, îngăimă ea. Ar fi făcut-o, dar
Nicholas dispăruse. A stabilit o corelaţie între lucruri şi a fugit.
Brande îşi învârti limba în gura-i uscată.
— Unde a fugit?
— De unde să ştiu eu? răspunse prompt Magdalena, apoi
adăugă: Când l-am văzut alergând pe alee, l-am strigat de la
fereastra bucătăriei. Dar nu s-a oprit. Mi-a spus că se grăbeşte.
Apoi a pălit brusc şi mi-a zis că se duce la pescuit.
În primul moment, el crezu că femeia o luase razna, dar până la
urmă înţelese. Din spusele lui Halevy, ştia de excursia la Torrido
şi de impresia puternică pe care i-o produsese. Încercarea de
evadare a lui José fusese, aşadar, premeditată. Era cât se poate
de sigur că, anunţat dinainte, el plecase să se întâlnească cu
prietenul său la acel izvor de munte.
Brande avu aceeaşi senzaţie ca cea resimţită în tren în acel
moment dramatic, apoi îl văzu parcă aievea pe fiul său pierdut
prin munţi, rătăcind printre ape în întunericul de smoală al nopţii
furtunoase.
Parcă pentru a-i confirma veridicitatea acestei viziuni, o rafală
de vânt trânti din nou oblonul şi câţiva stropi loviră cu putere în
geam. Simţi că muşchii i se relaxează concomitent cu accentuarea
senzaţiei de sufocare. Apoi, cu un efort supraomenesc, îşi adună
puterile şi o luă înapoi spre hol.
Acum mai mult ca niciodată se simţea complet singur pe lume.
Cui avea să se adreseze în acest moment de grea cumpănă? Doar
un nume îi răsări în minte, acela al umilului Burton al cărui sfat
îl respinse atât de brutal cu doar câteva zile în urmă. Întinzând
mâna după receptorul telefonului, ceru numărul şi oftă uşurat
când vocea lui Alvin se auzi la celălalt capăt al firului. Apoi,
copleşindu-l cu o avalanşă de cuvinte, îl rugă pe asistentul său să
vină de îndată cu o maşină.
În timp ce aştepta la poartă, cu capul gol, în ploaie, pierdu
noţiunea timpului. Cu toate acestea, nu dură mult până ce
zgomotul unui motor acoperi şuieratul vântului şi roţile unui taxi
scârţâiră în curba aleii, oprindu-se pe pietrişul ud. Imediat,
Brande se repezi spre maşină, deschise uşa şi se urcă cu
greutate.
— Spune-i să o ia spre Torrido, bombăni el.
Taxiul se duse până la grajduri, întoarse în curte, apoi porni în
viteză înapoi pe alee. În spaţiul strâmt al taxiului, consulul se lăsă
pe spate, paralizat de o durere ce îl apăsa în coşul pieptului. Îşi
dădu seama că Burton aflase de moartea lui José dar nu
îndrăznea să vorbească despre asta. Într-adevăr, se părea că Alvin
nu găsea cuvintele potrivite pentru a sparge liniştea. Dar în cele
din urmă spuse:
— Am avut noroc să găsesc un taxi la gară. Sper că sunteţi
teafăr, domnule.
Brande nu răspunse. Ghemuit în scaunul îngust, făcu semn
şoferului să meargă şi mai repede. Apoi, cu o voce răguşită,
repetă:
— Mai repede... mai repede.
După o pauză mai lungă, spuse ca şi când ar fi vorbit cu el
însuşi:
— Îl caut pe fiul meu.
— Nicholas? exclamă Alvin surprins. E la Torrido?
— A plecat într-acolo în după-amiaza asta. Dacă a ajuns... asta
nu ştiu.
— Îl vom găsi, domnule, spuse Alvin pe un ton consolator. Vă
rog să nu vă faceţi griji.
Această încurajare îl făcu pe consul să simtă de parcă ar fi fost
înjunghiat în inimă. Se întoarse către Alvin şi, apăsându-i mâna,
încercă să se justifice:
— Nu am vrut, Burton... Dumnezeu mi-e martor că nu am vrut.
În timp ce tânărul îl privea fără să înţeleagă ce i se spunea,
consulul se aplecă astfel încât bărbia aproape îi atingea genunchii
şi privi încordat pe geamul udat de ploaie al taxiului.
Părăsiseră şoseaua de pe coastă şi se aflau pe un drum de ţară
secundar, de unde începea lungul urcuş în munţi. La fiecare
curbă maşina derapa pe noroi, apoi se zgâlţâia din toate
încheieturile în timp ce roţile reveneau, iar motorul se ambala din
nou. Mergeau doar în viteza întâi în timp ce farurile din faţă de-
abia luminau drumul părăsit.
Brusc, Alvin scoase un strigăt, trezindu-i lui Brande o speranţă,
când văzu că ceva mişca în faţă. Dar era doar un muncitor la
fermă ce se întorcea agale la casa sa din vale. În afară de acea
figură solitară, nu mai văzură nici ţipenie de om.
În sfârşit, prin ploaia deasă, desluşiră câteva lumini slabe
asemănătoare semnalelor luminoase de pe o mare învăluită de
ceaţă.
— Torrido, spuse şoferul. Cinci minute mai târziu, oftând
uşurat, parcă în piaţa pustie.
— De ce-ai oprit? întrebă consulul.
— Domnul a dorit să meargă în Torrido.
Apoi spuse rar:
— Am ajuns.
— Mergi mai departe, zise Brande.
— N-ar trebui să întrebăm pe cineva? sugeră Alvin.
Se uită la cadranul ceasului său care arăta cinci minute peste
ora unsprezece.
— E foarte târziu.
— Mergi mai departe, repetă consulul.
Bombănind de zor, şoferul băgă în viteză şi maşina porni spre
sat, către platoul întunecat din faţă.
Drumul, spălat în unele locuri de ape, devenise dificil, aproape
imposibil de trecut, iar maşina înaintă cu viteza melcului
aproximativ jumătate de kilometru. În continuare nu se vedea
nimic pe drumul îngust.
Şoferul, uitându-se spre Burton, era pe punctul să protesteze
din nou când liniştea deplină fu tulburată de un sunet însoţit de o
mişcare şi, prin lumina slabă, undeva în faţă, se văzu o siluetă
mică apropiindu-se.
— Dumnezeule! spuse Alvin. E Nicholas.
Consulul se uită înnebunit prin geam. Era atât de sigur că nu
avea să îl mai vadă pe fiul său în viaţă încât şocul îl făcu să nu-şi
dea seama de ce-i trecuse aşa ceva prin minte. Un fior rece îi
străbătu întregul corp, falca începu să i se contracte, iar ochii
aproape că-i ieşiseră din orbite. Nu, nu... nu era o iluzie... copilul
său iubit se afla acolo, în faţa maşinii, cu rucsacul pe umăr,
murdar şi ud leoarcă. Indiferent cum arăta, era teafăr... slavă
Domnului... teafăr şi nevătămat.
Un strigăt puternic de triumf ieşi din adâncul pieptului lui
Brande. Deschise în grabă portiera şi se repezi afară din maşină.
— Nicholas, spuse el plângând şi împiedicându-se. Băiatul lui
tata... băiatul meu.

22

Șapte luni mai târziu, într-o seară senină şi geroasă de iarnă,

vaporul de la Stockholm trecu pe lângă Norlanger Fjord şi, cu
două şuierături puternice de sirenă, se apropie de portul suedez
Halversholm. Imediat, micuţul vas ancoră, puţinii pasageri bine
înfofoliţi coborâră şi, deşi consulul nu-şi anunţase sosirea, era
aşteptat de un individ scund, bărbos şi agitat, îmbrăcat cu o
haină albastră de pilot ce îl prezentă comandantului portului,
domnul Andersen, spunând că vestea venirii domnului consul
împreună cu fiul său îi fusese transmisă de către compania de
transport.
Oraşul era deja complet acoperit de zăpadă, cerul spuzit de
stele strălucitoare ca praful de diamante, iar vântul nordic sufla
moderat. Andersen, simpatic şi ospitalier, dar şi curios ca toţi
localnicii, le propuse nou-veniţilor să cineze la el acasă. Consulul
se grăbi să-l asigure că luaseră cina pe vapor, adăugând că fiul
său, care abia îşi revenise după o boală îndelungată, era extenuat
şi că nu doreau decât să se instaleze în noua reşedinţă.
Consulatul, spre care Andersen îi conduse amabil, îşi avea
sediul într-o casă cu faţada îngustă, amplasată pe o platformă de
piatră. Avea deschidere directă spre marea piaţă Reivplatz şi se
afla la doar câteva sute de paşi de capătul debarcaderului. Era o
clădire modestă, oarecum ridicolă, impresie conferită de
acoperişul abrupt şi de dormitoarele cu lucarne triunghiulare, dar
părea foarte solidă. Avea apartamentele de locuit în partea de sus,
iar birourile – spre care accesul se făcea printr-o intrare laterală –
se aflau la parter.
Nu era nimeni prin preajmă în afară de un paznic foarte bătrân
care pufăia dintr-o pipă din spumă de mare – la subsol, lângă un
cuptor de porţelan – şi Andersen care insistă s-o trimită pe soţia
sa ca să se asigure că totul e în ordine. S-ar putea să aibă nevoie
de lapte proaspăt, combustibil sau mai multe pături. Doamna
Andersen avea două pilote în plus pe care le-ar putea aduce
imediat. Consulul refuză însă cu fermitate. O privire fugitivă
fusese de-ajuns ca să-şi dea seama că aceste apartamente, deşi
nu păreau prea spaţioase, erau curate şi destul de confortabile. Îl
asigură pe comandantul portului că el şi fiul său erau vechi
oameni de munte, îi mulţumi pentru invitaţia la micul dejun – un
mic dejun adevărat, după cum declară Andersen –, îl conduse
până la uşă şi în cele din urmă scăpă de el.
În timp ce consulul se întoarse şi începu să urce treptele curate
din lemn de pin, îşi dădu seama cât era de obosit şi cât de mult îl
afectaseră aceste ultime luni. Se simţea bătrân, cu mult mai
bătrân, umerii îi erau mai încovoiaţi, părul – ce trebuia tuns în
spate – avea numeroase fire albe iar trăsăturile, odată ferme şi
susţinute de bărbia plină, i se lăsaseră într-un mod ciudat. În
seara asta, cel puţin, oboseala fizică îi şterse aroganţa din privire,
iar expresia ochilor era resemnată. Cu toate acestea, se simţea
uşurat că se afla aici, în acest loc obscur – fără îndoială Bailey, pe
care cândva îl urâse, îi făcuse o favoare propunându-i transferul
şi avansându-l pe Alvin Burton în locul său. Lumea nu îl mai avea
la suflet în San Jorge. Iar Nicholas, deşi îşi revenea fizic, nu
reuşea, cum era de aşteptat, să-şi alunge melancolia într-un
mediu în care fiecare zi îl făcea să îşi aducă aminte de trecut.
Poate aici, printre aceste zăpezi strălucitoare, atât de diferite de
zonele caniculare iberice, vor avea parte amândoi de o viaţă mai
bună... cel puţin Nicholas... nu-şi dorea nimic pentru el.
Da, reflectă el – simţindu-se mai mult ca niciodată un personaj
homeric învins, dar suportând cu stoicism loviturile primite de la
Destin –, ambiţia lui trebuie să fie de acum încolo sacrificată
pentru binele fiului său. De fapt, se simţea consolat cu destinul
său. Mândria sa, deşi ştirbită, nu era complet distrusă, iar printre
nobilele ruine înflori această floare rară a martiriului. De acum
încolo va fi mulţumit să „ţină pasul“... cu „seara vieţii sale“.
Acestea erau cuvintele sale, prezente deja în viaţa de zi cu zi şi un
fel de parolă pentru zilele ce aveau să urmeze. Nici măcar gândul
la munca pentru realizarea studiului dedicat lui Malbranche nu
mai reuşea să îl stimuleze. Deja se vedea, cu un fel de patetică
grandoare, un soi de nou Carlyle, cu truda sa distrusă de un
servitor. Dar, spre deosebire de celălalt istoric, circumstanţele
existenţei sale, drama personală ce îl afectase atât de profund îl
împiedica să recreeze opera.
La etaj, băiatul era deja în pat, cu ochii închişi şi acoperit până
la bărbie cu plapuma albă. La el schimbarea devenise şi mai
vizibilă. Era mai înalt. Picioarele i se lungiseră, iar trăsăturile feţei
îşi pierduseră aspectul copilăresc şi deveniseră mult mai
masculine – părea că dobândise fermitatea pierdută de tatăl său.
Privindu-l cu atenţie, consulul îşi spuse din nou în sinea sa:
Acum e în creştere.
— Nu dormi, Nicholas?
— Nu, tată.
Băiatul nu deschise ochii.
— Ei bine, spuse consulul după un moment, iată-ne în faţa
unui nou început. Nu pare a fi un oraş dezagreabil. Sper că îţi va
plăcea.
— Măcar nu are grădină.
— Nu, spuse consulul de parcă acest lucru ar fi fost liniştitor
pentru amândoi. Nu există grădină.
Urmă o pauză lungă. Oare băiatul nu avea să-şi revină
niciodată? Va putea uita vreodată aceste săptămâni îngrozitoare
în care Nicholas refuza să îl privească, iar cele mai tandre
abordări ale consulului primeau drept răspuns spontan cuvintele:
„Te urăsc“?
Chiar şi după şocul produs de nefericita veste a morţii lui José
pe care o primise tăcut şi rezervat, îşi petrecuse mai mult timp cu
bătrânul Pedro şi familia Burton. Apoi, spre disperarea lui
Brande, începu să vorbească despre mama sa şi să pună tot felul
de întrebări. Îi ceru o poză pentru camera lui, insistând să îi afle
adresa şi interesându-se când avea să o revadă, presându-l şi
umilindu-l pe consul cu o avalanşă de întrebări.
Acum, răspunzând unui imbold lăuntric şi după ce se gândi
bine, se întoarse şi se ridică într-un cot.
— Tată, întrebă el, unde voi învăţa în oraşul ăsta nou?
— Păi, dragul meu, răspunse binevoitor Brande, vei învăţa cu
mine ca şi până acum.
— Nu, tată, vreau să merg la şcoală.
Brande ripostă spontan:
— Dar, Nicholas...
— La şcoală, tată... unde voi cunoaşte alţi băieţi şi mă voi
juca... şi poate mă voi împrieteni cu ei...
— Păi..., spuse consulul, după o pauză, vom vedea, dragul
meu.
Se lăsă din nou liniştea; apoi, ca şi cum şi-ar fi impus să
vorbească, Nicholas se uită la consul şi oftă adânc.
— Mai e ceva, tată. Am... am primit o scrisoare de la mama.
— Ce?!
Strigătul, ce părea să izvorască din inima lui Brande, îl făcu pe
Nicholas să clipească uşor, dar continuă puţin nesigur.
— Ştiai că i-am scris, nu? Mai mult decât atât..., spuse el pe un
ton precipitat, vreau să o văd... curând, tată... cât mai repede
posibil...
Rămas fără cuvinte, de parcă ar fi primit o lovitură de măciucă,
Brande se holbă la fiul său. Înainte să îşi poată reveni, Nicholas
se grăbi să continue:
— Până la urmă, ea e mama mea... Am dreptul să stau cu ea.
La fel cum şi ea are dreptul de a sta cu mine. Sunt vase ce pleacă
din acest port spre America... vapoare mari... am trecut pe lângă
unul când am venit azi. Şi sunt destul de mare acum şi pot să
călătoresc singur...
Vreme de o clipă, consulul simţi crescând în piept acea veche
irascibilitate la fel ca un şarpe ce se pregătea să atace. Dar îi trecu
repede, simţindu-se pierdut şi lipsit de apărare – certitudinea
propriei sale vulnerabilităţi. Îşi umezi buzele.
— Vrei să spui că ea..., ezită consulul pe moment,... ea te-a
rugat să... să stai cu ea?
— Da, tată.
 — Pentru cât timp? se interesă consulul.
Privirea băiatului oglindea un amestec de tristeţe, triumf şi
îndârjire.
— Asta depinde de tine, tată, răspunse el, cu un tact
neaşteptat. Şi bănuiesc că şi de mine. Dar nu încape nicio
îndoială că îmi voi petrece ceva timp cu mama. Aşa e corect...
pentru fiecare dintre noi.
Involuntar, Brande îşi puse mâna la tâmplă, ascunzându-şi
ochii cu degetele tremurânde de parcă se ferea de o halucinaţie.
Era, într-un fel, adevărat că el bănuise existenţa unui schimb de
scrisori între Nicholas şi mama lui şi că simţea pericolul revederii
lor. Cu toate astea, se simţi debusolat la primirea veştii. Se
întrebă cum era posibil ca din acel moment – cu douăsprezece
luni în urmă –, când angajase un flăcău spaniol să îi îngrijească
grădina, să se ajungă la acest rezultat. Marion... soţia sa... înviase
din morţi... să împartă... poate chiar să îi fure afecţiunea fiului
său.
Nu se poate, nu trebuie să se întâmple... nu, nu, nu va permite
una ca asta. Şi totuşi, în această luptă oarbă pe care trebuia să o
ducă, în jocul acesta în care fericirea lui era potul cel mare, nu se
vedea în ipostaza de învingător sigur.
— Eşti de acord, nu-i aşa? spuse Nicholas pe acelaşi ton
convingător, dar totuşi parcă mai imperativ. Promiţi să faci
aranjamentele necesare?
Se lăsă din nou liniştea. Consulul, cu capul încă plecat,
încercând din răsputeri să îşi revină, bolborosi ceva ce putea fi
înţeles şi ca refuz şi ca acceptare.
Liniştea deveni şi mai apăsătoare. Apoi, eliberându-se parcă de
gânduri, în timp ce îşi înghiţea durerea, cuprinse cu mâna-i jilavă
braţul băiatului.
— Nicholas, spuse consulul cu un aer impozant, multe lucruri
s-au întâmplat între noi în aceste ultime luni. Deşi Dumnezeu ştie
că am conştiinţa curată, dacă am făcut ceva condamnabil, îmi
pare rău. Dar nu lăsa simpla întâmplare... sau greşeli
neintenţionate... să ne distrugă sentimentele reciproce. Avem
viitorul în faţă. Dacă vom încerca, sunt sigur că într-o bună zi
vom reuşi să consolidăm... aceste sentimente... pe care le
preţuiesc mai presus de orice...
La sfârşitul acestui trist monolog, se lăsă din nou o linişte
îndelungată. Prin fereastra fără draperii, străluceau luminile
aurorei – un zbor al sufletelor pe cerul enigmatic. Consulul oftă
adânc, se ridică în picioare şi se îndreptă resemnat spre uşă, apoi
se opri câteva clipe şi se întoarse abătut spre pat.
— Nu ai vrea..., spuse el privindu-l în continuare la fel de
neliniştit, nu ai vrea să... să-ţi citesc în seara asta?
Băiatul îşi plecă privirea. Era pe cale să refuze – cuvintele îi
veniră deja pe buze. Apoi ceva îl împiedică să le rostească. Îşi
întoarse brusc capul şi spuse:
— Bine, dacă vrei tu.
Un zâmbet de satisfacţie atât de patetic încât părea de-a
dreptul prostesc înflori pe chipul îngândurat al consulului. Cu
gesturi pripite, se duse în cealaltă cameră, scotoci în valiza sa şi
se întoarse cu cunoscutul volum legat în piele roşie. Îşi drese
vocea.
— Hai să citim capitolul consacrat caracteristicilor unora dintre
cele mai mari păsări Audubon – este chiar foarte interesant... şi
instructiv. Oh, a trecut atât de mult timp de când nu ne-am mai
oferit unul altuia o asemenea bucurie.
Aşezându-se pe pat, îşi puse ochelarii şi cu o voce voalată
începu să citească.
— Curcanul, o pasăre domestică mare, cu un penaj care
rivalizează în splendoare cu al păunului, a fost, într-o primă fază,
originar de pe continentul american, dar ulterior s-a răspândit în
multe alte părţi. Este, prin natura sa, o pasăre ciudată – foarte
încrezătoare în sine – şi, tocmai din cauza acestei vanităţi
neobişnuite, se confruntă cu dificultăţi majore...
Brusc se întrerupse.
Nicholas, întors într-o parte pe pernă, se uita cu aviditate la
fotografia femeii de la capul patului, această femeie ciudată, dar
cu un chip foarte agreabil, care era mama sa şi care, în curând,
avea să-i ia capul în mâinile sale şi să-l strângă la pieptul ei... şi
nu îi dădea niciun fel de atenţie tatălui său. Nu asculta... nu, nu-l
asculta defel.

SFÂRȘIT