EDITURA MEDICALĂ UNIVERSITARĂ "IULIU HAŢIEGANU" CLUJ-N APOCA

Sub redacţia Conf.dr. Ioan Onac

Masajul Medical
ISBN: 978-973-693-327-l

DESCRIEREA CIPA BIBLIOTECII NAŢIONALE A ROMÂNIEI ONAC, IOAN

Masajul medical / Ioan Onac ; colab.: Liviu Vladimir Pop, Ioana Anamaria Onac,
Marian Vîntu,... - Cluj-Napoca : Editura Medicală Universitară "Iuliu Haţieganu", 2009 ISBN 978-973-
693-327-l

I. Pop, Liviu Vladimiş

II. Onac, Ioana Anamaria
III. Vîntu, Marian

615.82 _________________________________________________________________________________

Tipărit în România. Nici o parte din această lucrare nu poate fi reprodusă sub nici o formă, prin
nici un mijloc mecanic sau electronic, sau stocată într-o bază de date fără acordul prealabil, în
scris, al autorului. Copyright © 2009

Editura Medicală Universitară "Iuliu Haţieganu" CLUJ-NAPOCA Universitatea de Medicină

şi Farmacie "Iuliu Haţieganu" Cluj - Napoca. 3400 Cluj - Napoca, 13, Emil Isac str. tel. + 40-
264-597256, Fax: +40-264-596585

Director Editură: Ioana Robu

Tiparul executat la SC Prinţ Art Cluj-

Napoca, str. Rahovei nr. 2
Tel: 0264-593903 Email:
printartcluj@gmail.com
 Dr. loan Onac

Masajul Medical

EDITURA
Mulţumiri colaboratorilor:
Prof. Dr. Pop Liviu Vladimir Dr. Onac Ioana-Anamaria Dr.
Marian Vîntu Asist. Univ. Dr. Laszlo Irsay Asist. Univ. Dr.
Ungur Rodica Dr. Nicu Alexandrina

Coperta: Georgiana Nicolăescu

 Cuvânt înainte

Deşi domeniul meu de cercetare este mai îndepărtat de cel analizat în

lucrare, ca fost sportiv, care a practicat în tinereţe atletismul precum şi ca
jucător de rugby, tematica prezentă în această carte nu îmi este străină. Am
profitat de-a lungul vieţii de beneficiile tratamentului prin masaj, terapie
care mi-a redat capacitatea de a continua activitatea sportivă şi ulterior pe
cea de dascăl şi cercetător.
Cartea domnului Conf. Dr. Ioan Onac aduce contribuţii valoroase la
definirea specialităţii, la specificităţile acestei tehnici în domenii ca
medical, sportiv, cosmetic. Lucrarea se constituie ca sursă de informare
valoroasă pentru cei care lucrează în domeniul recuperării, dar în acelaşi
timp şi pentru cei care beneficiază de terapia prin masaj. Evoluţia istorică
a acestei metode de tratament, prezentată în lucrare, arată clar că din cele
mai vechi timpuri şi-a dovedit valoarea terapeutică.
Aş remarca bibliografia bogată, care stă la baza lucrării şi care
împletită strâns cu experienţa vastă a autorului, face ca această metodă de
terapie, de multe ori considerată drept dominant empirică, să se constituie
ca o adevărată subramură a ştiinţelor medicale.

Academician Prof. dr. Emil Burzo

 PREFAŢA

Masajul reprezintă un domeniu al metodologiei de tratament fizic care

îmbracă o multitudine de forme de aplicare a unor stimuli mecanici cu presiune
asupra tegumentului şi ţesuturilor subiacente accesibile - adipos, muscular,
pachete vasculo-nervoase, suprafeţe osoase periostale, organe abdomino-pelvine
accesibile.
De la masajul empiric practicat atât de medicina balneară clasică europeană
cât şi de medicina tradiţională extrem orientală, s-au dezvoltat în secolul XX mai
multe forme ale masajului reflex centrat pe zona coloanei vertebrale cervico-
sacrate sau pe punctele energetice ale acupuncturii chinezeşti. Tot în ultimul secol
al mileniului 2 au existat numeroase confruntări ale medicii occidentale şi
medicinii tradiţionale extrem orientale, care au constatat o suprapunere
surprinzător de mare de peste 70% între hărţile punctelor energetice (zone Head,
„trigger points,/, ş.a.) descrise de medicina occidentală şi cele utilizate în
acupunctura chinezească.
Diversitatea şi multitudinea tehnicilor dezvoltate în masajul medical, masajul
cosmetic, masajul sportiv etc. impun o selecţie atentă a metodelor şi tehnicilor de
masaj indicate în medicina de recuperare modernă şi din acest punct de vedere,
lucrarea d-lui Conf.Dr.Ioan Onac este oportună şi aduce contribuţii substanţiale în
realizarea acestui deziderat.
Experienţa autorului, atât în cadrul Clinicii de Reumatologie din Spitalul de
Recuperare din Cluj, cât şi în activitatea ambulatorie a unei unităţi private de
recuperare, împletită cu calităţile sale didactice deosebite i-au permis să
alcătuiască o monografie-manual despre masajul medical, care consider că
reprezintă o contribuţie consistentă la efortul de fundamentare a unui domeniu
metodologic polimorf, care necesită încă multiple cercetări pentru a corespunde
exigenţelor medicinii bazate pe dovezi.

Prof.cons.dr.N.Teleki Membru
titular al Academiei de Ştiinţe
Medicale
 Capitolul 1. Introducere

Masajul medical reprezintă unul dintre cele mai vechi tehnici de terapie
fizicală, fiind întâlnit aproape la toate culturile şi civilizaţiile de la care ne-au
rămas documente scrise, crescând sau scăzând în popularitate de milenii, în
funcţie de curentele timpului respectiv. Cu certitudine, masajul a fost descris şi
utilizat din cele mai vechi timpuri la toate aceste civilizaţii care, ne-au lăsat şi
scrieri medicale despre diversele tehnici de masaj folosite. De aceea tehnica este
descrisă şi promovată ca aparţinând acestor culturi, fiind menţionată în toate
marile culturi ale omenirii, primele date scrise fiind din China antică, din India
antică, şi Babilon (64), dar a fost utilizată în Japonia, în Egiptul antic, de către mezi
şi perşi, descrisă de evrei în Vechiul Testament, utilizată în Grecia antică şi Roma
antică, de către arabi în Orientul mijlociu şi turcii din vechiul Imperiu Otoman,
continuând apoi cu Evul Mediu şi culturile mai recente de la începutul secolului
nouăsprezece şi cele contemporane nouă. Cu mare probabilitate însă că masajul
medical a fost cunoscut şi utilizat, mai mult sau mai puţin empiric la toate
popoarele, din cele mai vechi timpuri, cele mai vechi referinţe despre masaj fiind
picturile pe pereţii peşterilor din Pirinei, care datează cu 15 mii de ani înainte de
Cristos (64), şi care arătau utilizarea mâinilor în scop terapeutic. El este o tehnică
care a apărut odată cu apariţia primelor dureri, ca un gest de protecţie, ca un gest
de apărare, de ajutor, în scop de refacere, ca o mângâiere care să aducă o posibilă
vindecare şi dispariţie a ceea ce era rău pentru aceşti pacienţi ancestrali. Prin
observaţie practică, la început empirică, ulterior prin acumularea sistematizată a
observaţiilor, s-a ajuns la cunoaşterea şi recunoaşterea unor posibilităţi
terapeutice, la recunoaşterea şi impunerea unor tehnici de masaj, care încet, au
reuşit să fie cunoscute, grupate şi promovate ca tehnici importante şi cu valoare
terapeutică. Formarea sa ca tehnică de tratament, precum şi modul cum a fost
folosit în practica medicală, locul şi rolul său în practica terapeutică, a variat de la
popor la popor, de la civilizaţie la civilizaţie, fiind influenţat de nivelul de cultură
a popoarelor respective, de obiceiurile şi posibilităţile de tratament proprii
fiecărui popor. Prezenţa războaielor şi numărul mare de răniţi sau obiceiurile
sportive, cu necesitatea asigurării unei condiţii fizice bune, au fost alte situaţii care
au influenţat masajul şi importanţa sa în terapie. Multitudinea şi varietatea
culturală, au fost elemente care au dus la Varietatea tehnicilor de masaj, fiecare
însă cu specificul şi valoarea sa terapeutică. Din acest motiv descrierea tehnicii şi a
manoperelor de masaj diferă de Ia cultură Ia cultură, inclusiv în zilele noastre,
tehnicile şi importanţa lor fiind apreciată diferit de la o şcoală la alta.
Actualmente se acceptă în literatura medicală existenţa a două curente
importante în masajul medical. Este vorba despre masajul medical vestic sau
occidental, tehnică medicală care tot mai mult se orientează pe valori terapeutice
recunoscute, reproductibile, inclusiv încadrabile în domeniul medicinii bazate pe
dovezi şi masajul medical estic sau oriental, tehnică medicală specifică culturii
orientale, care se bazează mult pe efecte terapeutice şi practici cu suport reflex,
metode de terapie care nu sunt superpozabile teoriilor neurofiziologice acceptate
Ia ora actuală în medicina vestică. Aceste tehnici nu sunt negate, nu sunt respinse,
dar neavând justificarea totală a suportului neurofiziologic corespunzător, nu
sunt incluse ca tehnici obligatorii în terapie. Probabil că viitorul şi progresul în
tehnica medicală îşi va spune cuvântul şi în acest domeniu.
In masajul medical vestic, actualmente se încearcă o punere de acord în ceea
ce priveşte terminologia în masajul medical clasic, tehnicile admise ca mijloace de
tratament, modul lor de utilizare, locul şi rolul acestor tehnici în masajul medical
clasic, fără să se fi ajuns până la ora actuală la o finalitate completă. Există încă o
diversitate de termeni care pot crea confuzii, o diferenţă în ceea ce priveşte
ierarhizarea unitară a tuturor tehnicilor de masaj folosite, ceea ce poate duce la
unele diferenţe de prezentare a masajului medical de la o şcoală medicală la alta.
Totuşi s-au impus câteva tehnici mai
importante care sunt socotite ca fiind de sine stătătoare, încadrate de către unele
şcoli medicale ca tehnici de bază cu posibilitatea de variante, iar de către alţii ca
tehnici principale de masaj şi unele mai puţin frecvent folosite sau care pot fi
înlocuite de alte tehnici ori folosite opţional încadrate de unii ca tehnici secundare
de masaj.
In principal se acceptă de către toată lumea medicală că masajul medical clasic
este o tehnică pasivă de tratament, care are rolul şi locul său în terapie, existând
efecte terapeutice specifice care nu pot fi obţinute cu alte mijloace de tratament,
oricum, cu o bună influenţă asupra stării de bine şi a confortului psihic al
pacientului, motiv pentru care tehnica s-a impus şi este acceptată de către
majoritatea caselor de asigurări de sănătate din sistemul sanitar.
In continuare, în această scriere mă voi ocupa doar de masajul medical
occidental, pe care îl voi prezenta în cele ce urmează, completat cu experienţa
personală în domeniu din Spitalul Clinic de Recuperare Cluj-Napoca, în cadrul
catedrei de Medicină Fizică şi de Reabilitare din cadrul Universităţii de Medicină
şi Farmacie „Iuliu Haţieganu" Cluj-Napoca.

Capitolul 2. Istoric masaj

Masajul şi utilizarea sa în practica medicală se pierde în negura timpului. Se

pare că primele elemente practice de masaj au apărut spontan, în medicina
empirică, la cele mai vechi populaţii umane, ca un gest de atingere sau mângâiere
9
a unui loc cu o anumită suferinţă, mai ales durere, gest care, urmat fiind de
ameliorare a fost reutilizat cu ulterioară sistematizare şi, treptat acceptat şi inclus
ca o metodă de terapie de sine stătătoare.
Termenul de masaj are mai multe origini lingvistice, etimologia sa generând
multe discuţii, el fiind întâlnit în mai multe texte vechi şi la mai multe popoare.
După (46, 64), termenul provine de la "massein" utilizat de vechii greci cu
semnificaţia de frământare, dar si de la expresia arabă mass cu semnificaţia de
atingere, pipăit. Termenul este întâlnit însă şi în sanscrită, mackek având
semnificaţia de a apăsa, a condensa (64). In Vechiul Testament se întâlneşte de
asemenea expresia evreiască "mashesh" cu aceeaşi semnificaţie (46). Alţi termeni
au fost utilizaţi în diferite timpuri şi diferite culturi în funcţie de semnificaţia şi
rolul jucat de masaj în aceste societăţi.
Pătrunderea termenului în limba română după (2) s-a făcut prin intermediul
literaturii medicale franceze din secolul 19. Sidney Licht (46) subliniază faptul că
toate aceste expresii lingvistice au evoluat spre termenii franţuzeşti masser (a
masa), massage (masaj), masseur şi masseuse (maseur sau maseuză ca operator).
Astfel Skinner, citat de (46) subliniază faptul că utilizarea termenului de masaj în
lume a fost înainte de 1818, aşa cum reiese din lucrările lui Piorry. Sidney Licht
(46) arată că Gentil a amintit faptul că, coloniştii francezi din India folosesc verbul
macer sau masser în 1779. Acest autor subliniază faptul că procedura a fost
probabil mai puţin practicată pe continent, aşa cum reiese din Journal de Paris din
6 mai 1785 în care domnul Albert arată că utilizarea masajului nu a prea fost
cunoscută până la el. Tissot în 1780 (46), nu menţionează nici el în cartea sa despre
exerciţiile care-i poartă numele, decât despre fricţiune, frământat, alternanţa
compresiune-relaxare, dar nu despre masaj. După acelaşi autor termenul de masaj a
fost introdus în limbile indo-europene în secolul nouăsprezece, în special în ţările
în care se vorbea şi limba franceză, cu unele variaţii locale (massagio în Italia).
Ling, un suedez care a studiat în Franţa, a contribuit la promovarea termenului de
masaj şi a altor manopere (eflueraj, petrisaj, tapotament), utilizate în masaj, în prima
parte a secolului nouăsprezece. Terminologia e tot mai mult folosită şi cunoscută,
astfel câ Beard şi suedezul Kleen insistă în 1895 că masajul nu este un exerciţiu
terapeutic.
. Se acceptă faptul că masajul a fost folosit din cele mai vechi timpuri
cunoscute, în toate civilizaţiile şi la toate popoarele, fiind greu de spus, care a fost
primul care a făcut menţiunea acestui tratament. Profesorul Adrian Ionescu (38),
menţionează faptul că la vechile civilizaţii (chinezi, indieni, egipteni etc.) masajul
era asociat cu alte procedee empirice, în special cu aplicaţii calde locale, ungeri cu
diferite substanţe medicamentoase, mişcări pasive ale membrelor etc.
în China antică utilizarea masajului în practica medicală are o vechime
foarte mare, fiind menţionat în unele documente vechi de peste 5000 ani (38). Data
exactă a primei menţiuni este greu de stabilit, mulţi autori medicali (46) fiind de
părere că cea mai veche menţiune despre masaj este în vechea tehnică Kong-Fou
2700 î.Ch., fără ca vechii misionari francezi întorşi din Peking în vest să facă
menţiuni despre masaj decât ca despre o târzie practică. Veith I. citat de (46), arată
că cea mai veche menţiune într-un text medical este în Nei Ching, în lucrarea
atribuită lui Huang Ti în timpul împăratului Galben (mort în 2598 î.Ch.), apărută
se pare aproximativ cu 1000 de ani î.Ch., care în capitolul 12 menţionează că
„paraliziile complete, febra şi frisoanele, cel mai potrivit se tratează cu exerciţii
respiratorii, masaj al pielii şi a muşchilor şi exerciţii pentru mâini şi picioare". Se
descriu astfel utilizarea masajului pentru uşurarea suferinţelor musculare,
utilizarea masajului tegumentului şi corpului, descriindu-se totodată exerciţiile
fizice ce au fost utilizate în tratamentul paraliziilor complete (64). Sidney Licht
(46) citează pe Wong şi Wu care arată în lucrarea lor excelentă History of Qrinese
Mediane că metodele tipice de tratament ale vechilor chinezi erau trei: acupunctura,
moxa şi masajul. Acelaşi autor arată că în timpul dinastiei T'ang (619-907 d.Ch.),
erau recunoscute patru ramuri în practica medicală: medicii, acupuncturiştii,
maseurii şi exorciştii. In Official Reportery despre New T'ang Annals se descrie
organizarea Imperial Medical Bureau, în care se arată că departamentul de masaj
are un profesor de masaj şi patru maseuri pe nouă grade şi B clase. „Ei iau lecţii
despre exerciţii fizice şi tratează cazurile de fracturi, răni şi accidente." (38) arată
că iniţial în China masajul a fost practicat de o castă de preoţi medici, care îl
utilizau „pentru activarea circulaţiei sângelui şi a umorilor din corp, a stimulării
sau liniştirii nervilor şi al vindecării unor tulburări şi boli cronice ale
organismului/' Adrian Ionescu (38) arată că la chinezi procedeele de masaj erau
simple, se făceau lent şi stăruitor şi se practicau în legătură cu mişcările active şi
pasive ale corpului.
Sidney Licht (46) arată că după dinastia Sung (960-l279 d.Ch.) masajul a
degenerat şi a fost practicat mai ales de barbarii şi orbii, din acele zile, datând
calificarea orbilor pentru masaj şi în Japonia.
Utilizarea masajului în istoria milenară a Egiptului antic & lăsat mărturii
multiple prin inscripţii, picturi şi sculpturi, dar şi prin înscrisuri pe papirusuri, în
care se atestă utilizarea masajului după (38) în tratamentul unor răni şi boli ale
corpului.
în India antică masajul a fost cunoscut si practicat de către popor (38), în
legătură cu unele practici igienice şi de ritual. în cea mai veche scriere medicală
cunoscută în India Ayur Veda (46) (1500 - 1200 î.Ch.) considerat cel mai vechi text
scris în India, se face frecvent referire la masaj, (64), fiind menţionat masajul sub
termenul de şamponare şi frecţie. După (40), în India „Homo philosophus"
considera corpul ca pe un instrument indispensabil al sufletului, barca ce-l poartă
până la celălalt ţărm al oceanului vieţii, fără de care eliberarea finală nu ar fi
posibilă, corpul trebuind a fi îngrijit şi stăpânit, printre mijloace fiind citat şi
masajul. în vechea Indie colecţia de legi Manoa din secolul treisprezece d.Ch.

11
marcheză câteva îndatoriri religioase, printre care dieta, băile, fricţiunile şi
oncţiunile. Sidney Licht (46) citându-l pe Strabo care descrie indienii din timpul
lui Alexandru cel Mare, arată că pe lângă exerciţiile fizice aceştia practicau
fricţiunile şi îşi frecau corpul cu ajutorul unor şipci din lemn de abanos. Strabo
citează la rândul său pe istoricul grec Megasthenes, care în secolul trei î.Ch., arăta
că printre Brahmani exista un ordin de medici care practicau particular pe lângă
dietă şi regimuri, o serie de proceduri externe. Daily, citat de acelaşi autor crede că
aceste proceduri externe sunt reprezentate de masaj ori şamponare, iar
MacAuliffe crede că masajul a fost mult timp folosit pe lângă practica Samvahana.
Sabin Ivan (40) menţionează şi el că „practica religioasă Schamvahna obliga pe toţi
credincioşii să se fricţioneze în fiecare dimineaţă cu uleiuri mirositoare".
Printre manevrele folosite se descrie frământatul feţei şi gâtului (chabooning),
preluat mai târziu de englezi ca shampooing.
Vechii indieni practicau ungeri ale corpului cu uleiuri volatile, aromatice
urmate de îmbăiere în apele sacre ale fluviilor si lacurilor sacre. Profesorul Adrian
Ionescu (38) subliniază faptul că „masajul indian consta în neteziri, presiuni şi
frământări ale părţilor moi ale corpului începând cu faţa, continuând cu trunchiul
şi terminând cu membrele. Pe membre, manevrele se executau în ritm rapid de la
rădăcina lor spre extremităţi, ca şi cum s-ar scoate răul din ele".
Masajul a fost întâlnit la toate popoarele vechi ale Orientului asirieni,
babilonieni, mezi şi perşi care foloseau masajul (38) ca tratament mai ales pentru
bolnavii răniţi în războaie. în Babilon şi Asiria (900 î.Ch.), masajul a fost prescris
pentru a alunga demonii şi a ajuta în sănătate (64).
în Grecia antică utilizarea masajului s-a făcut mai mult decât la predecesori
sau contemporani mai ales în cadrul activităţilor sportive, grecii şi romanii fiind
primii care au introdus masajul în sport ca o metodă de îngrijire a atleţilor. Grecii
au fost mult interesaţi de aspectul fizic şi formaţia fizică (46). După Sidney Licht
(46), masajul a fost folosit atât de către clasele bogate, cât şi de cei săraci, fiind
utilizat cu largă aplicabilitate: ca lux după baie, ca metodă de a ajuta
convalescenţa, ca metodă de relaxare musculară după eforturi mari, pentru
refacere mai uşoară după întinderi sau rupturi. Metoda este folosită de asemenea
în tratamentul gladiatorilor ce prezentau echimoze, inflamaţie şi durere pentru
înviorarea corpului. Acelaşi autor arată că masajul era practicat de practicieni
medicali, uneori de preoţi, alteori de sclavi, dar cel mai frecvent de aşa numiţii
„aliptes", atât înainte cât şi după exerciţiile fizice. Sabin Ivan arată că (40)
„psellafia" cum este numit masajul la vechii greci se folosea „sub formă de
frământare, atingere, batere, fricţie", manevre care sunt folosite până astăzi. Nu au
rămas multe menţiuni scrise despre masaj, dar Graham citat de (46), remarcă un
pasaj din Odiseea 27 lui Homer, în care „o frumoasă femeie fricţiona şi ungea
eroii răniţi în război pentru a se reface şi revigora". Acelaşi Graham citează un
pasaj în care Herodot descrie fricţiunea cu ajutorul unei mixturi uleiose, începută
uşor şi fin, continuată rapid şi viguros şi sfârşită fin. Herodicus din Lentini (428-
347 î.Ch.), unul din profesorii lui Hippocrates (46), descrie exerciţiile şi masajul ca
parte a medicinii. El a fost (38) „gimnast şi medic celebru, fiind socotit pe bună
dreptate părintele gimnasticii medicale şi masajului". Herodicus a reuşit să
impună atât de mult ideile sale ca pacienţii să-şi completeze tratamentele cu
exerciţii şi friciţionarea corpului, încât Plato i-a cerut să lase aceste metode ca
metode de „plăcere". El indica exerciţiile fizice şi masajul în terapie „pentru
întărirea corpului şi vindecarea bolilor"(38). Hippocrates (460-375 î.Ch.) (46, 64), a
fost primul care a descris efectele terapeutice şi contraindicatele masajului în
cartea sa „Despre articulaţii", în care spune că medicii trebuie să aibă experienţă
cu multe lucruri, printre care şi fricţiunile care pot întări o articulaţie slăbită sau
pot relaxa o articulaţie cu redoare; executat puternic masajul tonifică ţesuturile, iar
executat cu moderaţie relaxează ţesuturile. Hippocrates a descris de asemenea
utilizarea masajului în tratamentul unor afecţiuni ocluzive intestinale, practică
continuată de Praxagoras, elev a lui Hippocrates. Platon (427-375 î.Ch.) şi Socrates
(470-399 î.ch.) fac referiri despre utilizarea uleiurilor pentru a performa masajul
(64).
Utilizarea masajului în Roma antică datează mai ales după cucerirea Greciei
de către romani, medicii şi gimnaştii greci fiind cei care au adus în Roma obiceiul
practicării masajului şi gimnasticii. Gimnastica greacă nu a fost foarte bine primită
romanii preferând exerciţiile războinice, dar masajul a fost rapid asimilat şi fiind
făcut mai ales de sclavi, devine un obicei nelipsit din viaţa oamenilor bogaţi (38).
Masajul se practică în tot imperiul, fiind legat de tratamentele aplicate în băile şi
termele specifice care aveau o largă răspândire. De asemenea devine un obicei
practicarea masajului de dimineaţă, cu scop igienic, pentru înviorare şi cel de
seară, pentru relaxare (38). Masajul devine în scurt timp unul din principalele
mijloace de tratament. Asclepiades (129-40 î.Ch.) considerat părintele medicinii
fizice şi care a practicat în Roma antică, a scris despre hidroterapie, exerciţii şi
masaj ca fiind trei lucruri importante în cadrul modalităţilor de tratament al
pacienţilor (64). Asclepiades (46), arată că cele mai importante mijloace de
tratament sunt: „dieta, masajul, vinul, leacurile plăcerii şi băile". Indicaţiile
terapeutice preluate de Asclepiades şi promovate în continuare de el şi de
discipolii săi (Themison) sunt multiple, de la afecţiuni musculoscheletale la cele
de tip hidropsizie, leucoflegmazie, tulburări mentale (phrenitis), dureri
abdominale, unele inflamaţii ale tegumentului, răceală cu torpoare, convulsii,
după dispariţia spasmelor, stări după remisiunea febrei, masajul fiind recomandat
de Asclepiades (după menţiunea lui Pliny) ca al treilea dintre cele cinci cele mai
importante remedii terapeutice, după hidroterapie şi exerciţii (46).
Celsus, un mare encicloped medical, dar probabil nepractician, care spune
despre Asclepiades că a vorbit atâta despre fricţiuni ca şi cum el le-ar fi inventat,
acordă în continuare o Importanţă mare fricţiunilor şi promovează indicaţii
13
terapeutice şi tehnica, preluate de la Hipocrate în ceea ce priveşte masajul
(fricţiunile) şi acţiunea sa asupra muşchilor şi articulaţiilor. Considerat ca unul
dintre cei mai mari medici romani, Celsus indică masajul (38) în tratamentul
afecţiunilor reumatice şi al sechelelor după rănile de război.
Galen, imul dintre cei mai renumiţi medici după Hipocrate, originar din
Pergamum în Asia Minor, care a trăit între 13l-201 d.Ch. şi care a venit la Roma ca
medic al lui Marcus Aurelius (46), prezintă în cea de-a doua carte a sa, în care
vorbeşte despre igienă, despre fricţiuni, arătând că acestea trebuiesc să fie printre
altele subverticale, oblice, transversale, subtransversale. Galen clasifică masajul în
trei calităţi: ferme, uşoare şi moderate (46), iar după durată în lungi, medii, scurte
(38), descriind fricţiunile, netezirile, presiunile, stoarcerile, flagelările şi
recomandând masajul înainte şi după exerciţiile corporale.
Oribasius a fost un alt medic roman de origine greacă care a trăit în secolul
patru d.Ch. şi care a conservat multe fragmente din scrierile medicale anterioare
(46). A fost medicul împăratului Iulian, dar se întitula cu mândrie medic al
gladiatorilor (38). El a scris o lucrare cu caracter enciclopedic în care recomandă
masajul şi exerciţiile fizice printre alte remedii terapeutice. Oribasius recomandă
sportivilor masaj înainte, în timpul antrenamentelor, dar şi al competiţiilor (38). El
atrage atenţia asupra riscului apariţiilor unor rupturi sau luxaţii după mişcări
violente fără o pregătire corespunzătoare a segmentului respectiv din corp (46).
Pentru a evita aceste accidente Oribasius recomandă o pregătire prealabilă
corespunzătoare, prin fricţiuni efectuate cu moderaţie, dar şi prin fricţiuni cu
bucăţi de textile din bumbac cu forţă mică a mâinilor, cu viteză moderată, urmată
de presiune mai mare. La sfârşitul exerciţiilor Oribasius recomandă ca şi înaintaşii
săi, apotherapy ca o metodă de evacuare a superfluidelor după exerciţiile fizice,
prin utilizarea alternativă a mâinilor cu viteză mare (46), unele reguli care au
rămas valabile şi azi.
Metoda a fost promovată şi de alţi autori medicali: Caelius Aurelianus ca
medic al sectei Metodiştilor în nordul Africii, Aetius din Amida în secolul şase
d.Ch., dar şi la cel care este socotit ca ultimul autor medical roman, Paulus din
Aegina, care în cartea sa Medical Compendium remarcă utilizarea fricţiunilor în
tratamentul unor boli cronice (46).
Evul mediu (46) nu constituie o bună perioadă în dezvoltarea masajului pe
plan internaţional. Odată cu căderea Imperiului Roman libertinismul şi nuditatea,
caracteristice culturii din perioada precedentă au căzut în dizgraţie şi, odată cu ele
şi interesul pentru sănătatea corporală şi pentru starea de bine a omului. Biserica
de la Roma descurajează utilizarea masajului în terapie şi se promovează
excluderea sa (64). Cu această schimbare de atitudine masajul a decăzut şi el,
revenind la nivelul de folclor. In acest mileniu practic nu se întâlneşte nicio
menţiune despre masaj în literatura medicală, deoarece era considerat o practică
mult prea comună pentru a fi menţionată ca şi act terapeutic. In evul mediu
literatura medicală străveche clasică a fost perpetuată prin traducerile efectuate în
acea perioadă în arabă şi în alte limbi semite. Avicenna a scris în jurul anului 1000
că: ' Fricţiunile tonice după atletism determină relaxare". Scopul său este de a
dispersa toxinele rezultate în urma activităţii musculare, toxine care nu sunt
îndepărtate în timpul exerciţiului fizic. Aceste fricţiuni trebuie realizate uşor iar
asocierea de uleiuri le sporeşte eficienţa. Masajul nu trebuie sa fie dur deoarece
astfel va creşte tensiunea în membrul interesat. In schimb în această perioadă
medicina a înflorit în sudul şi în vestul Europei. în Franţa, Guy de Chauliac
recomanda la mijlocul secolului al paisprezecelea ca leziunile tegumentului sa fie
tratate prin „băi cu aburi, fricţiuni, oncţiuni şi alţi agenţi similari". De asemenea el
indica utilizarea masajului alături de alte proceduri terapeutice în tratamentul
stărilor de frig, a deshidratărilor, hidropsului şi a menţionat că Arnold din
Villeneuve, Savonarola şi Severin recomandau de asemenea masajul pentru colici
şi alte afecţiuni.
Renaşterea (46). După Chauliac, pentru aproximativ un secol şi jumătate, în
scrierile medicale nu au mai fost menţionate tratamentele medicale manuale. Abia
pe la sfârşitul secolului al cinsprezecelea Antonius Gazius din Padua a publicat
cartea sa „Florida Corona" în care a sintetizat cele mai importante aspecte din
scrierile antice preluând indicaţiile pentru masaj făcute de Hipocrate, Galen şi
Avicenna. în timpul Renaşterii studenţii la medicină restudiază masajul, şcoala
medicală franceză îmbrăţişând fricţiunile asupra pielii şi descriind mai multe
tehnici, care sunt folosite fi azi: efleuraj, petrisaj, tapotament, fricţiuni in această
perioadă mai mulţi autori au menţionat importanţa masajului ţi a exerciţiului fizic
in menţinerea sănătăţii. Dintre aceştia, de exemplu Leonard Füchs, care a predat
pentru treizeci şi unu de ani la Ttibingen, doar cu un an înainte de a muri, a
publicat cartea „Institutiones Medicac", unde în volumul doi, dedicat mişcării şi
repausului, acesta acordă un capitol apoterapiei, unde include şi masajul Dar cea
mai importanta carte a secolului privind fisioterapia scrisă de către un medic a
fost publicată In Veneţia în 1569 de către Hieronymus Mercurilis. Deşi cartea se
axează pe aparatul locomotor şi diverse metode de tratament fizical există totuşi
menţiuni cu privire la părerea lui Galen despre masaj. Ambro i se Paré cunoscut
în primul rând pentru contribuţia sa în chirurgie, a fost de asemenea şi primul
care a pledat pentru importanţa deosebită a fiziofcerapiei. Acesta indica ca
proceduri de tratament numeroase exerciţii fizice inclusiv masajul, fapt
consemnat şi de revista Daily. Paré a preluat indicaţiile pentru masaj ale lui Galen,
scrise de acesta în urma cu paisprezece secole. Dar, Tissot a subliniat contribuţia
lui Paré In aplicarea masajului la pacienţi operaţi. Acesta utiliza masajul îndeosebi
la pacienţi imobilizaţi. Tbnothy Bright, contemporan cu Paré, a predat studenţilor
la medicină de la Cambridge, despre importanţa masajului şi a mişcării Secolul al
şaisprezecelea a fost martorul unei explozii în ceea ce priveşte mişcarea atât in
artă cât şi în ştiinţă, plecând de la conceptul despre mişcare al lui Michelangelo
15
până la lucrarea în care Galileo descria mişcarea planetelor. Fabricáis ab
Aquapendente a scris tratatul „De Motu Locali Secundum Totum", în care după
cum ne spune Graham, a ridicat din nou masajul la un loc de onoare,
recomandând cu căldură masajul şi fizioterapia în afecţiunile articulare. Tot in
secolul al şaisprazecelea Beard se consideră
primul care a utilizat termenul de fricţiune, „kneading'\ Secolul şaptesprezece şi
optsprezece (46) Mersul firesc al lucrurilor a ttcut ca puterea de vindecare asociată
cu divinitatea de către antici să fie atribuită regilor, care şi-au câştigat dreptul la
divinitate. La început era suficient ca suferinzii să fie atinşi de mâna regală. în
Franţa acest obicei a fost practicat Intre Oovis şi Louis al XVl-lea, iar în Anglia
până în timpul | domniei lui Edward al 11l-lea, perioadă în care acest ritual a
decăzut reluând amploare in timpul reginei Ana. Acest obicei însă, nu era
practicat doar de către regalităţi mulţi vraci aplicau această metodă curativă.
Astfel pe la mijlocul secolului al şaptesprezecelea Valentine Greatrakes, unul din
soldaţii lui Cromwell din Irlanda era foarte cunoscut, după părerea lui Garrison,
pentru capacitatea lui de a vindeca diverse boli prin loviri alternative cu braţele a
corpului pacienţilor. Francii Glisson, unul dintre fondatorii Societăţii Regale
Britanice a publicat metode de bază în tratamentul rahitismului. Intre acestea
Karchberg a găsit detalii despre managementul bolii prin exerciţii şi masaj.
Thomas Sydenham un puternic susţinător al remediilor naturale, inclusiv exerciţii
fizice şi masaj, este cel care a reintrodus conceptele Hipocratice în medicina
britanică. Munca lui Sydenham l-a inspirat cu siguranţă pe Francis Fuller, care în
Medicina Gymnastica, are o lucrare foarte populară care a fost preluată de
numeroase edituri în care a discutat despre masaj şi exerciţiile fizice. După
părerea lui Kirchberg, încă din vremea lui Sydenham au apărut numeroase cărţi,
scrise fără discernământ, în care se spunea că masajul este metoda de tratament
care vindecă aproape orice boală inclusiv sifilisul. Personalitatea care probabil s-a
luptat cel mai mult pentru reintroducerea remediilor naturale, a terapiei fizice, a
fost Friedrich Hoffmann, a căror lucrări s-au axat în special pe exerciţiile fiziceu
dar şi pe masaj. Hoffman este primul care a spus că organismul uman este o
maşină supusă legilor mecanicii. Importanţa desăvârşită acordată de către
Hoffmann exerciţiilor fizice i-au influenţat modul de a gândi lui Nicolas Andry.
Acesta din urmă a înţeles prin exerciţiu un remediu pentru majoritatea bolilor
existente, în special boli care nu afectau fizicul, ca de altfel majoritatea dintre
predecesorii săi. Dar cu vârsta acesta a devenit din ce în ce mai interesat de
anomaliile de postură, publicând la 83 de ani cartea "Ortopedia", termen care va
deveni numele unei noi specialităţi medicale. In această carte Andry recomandă
masarea gambelor pentru relaxarea musculaturii şi a tendoanelor şi de asemenea,
masarea uşoară a întregii suprafeţe a corpului pentru facilitarea fluxului sangvin.
Aceasta ultimă recomandare se baza pe observaţiile sale legate de efectele
masajului asupra circulaţiei şi asupra coloraţiei tegumentului. Quellmalz a fost
printre primii care a scris o carte despre masaj. El recomanda masarea
abdomenului pentru constipaţie cronică, deoarece a observat că masarea
abdomenului stimula peristaltismul, circulaţia şi fluxul biliar. El recomandă ca
masajul să înceapă din porţiunea colonului ascendent să continue la nivelul celui
transvers şi apoi a celui descendent. Aproximativ treizeci de ani mai târziu, Lorry
sublinia faptul că pielea nu este doar o „anvelopă" ci un adevărat „organ". Acesta
recomandă masajul uşor în cazul leziunilor tegumentare. Dar masarea fină
recomandată de Lorry respectiv Andry anterior lui, nu reprezenta părerea
unanim acceptată în acea perioadă. Astfel în secolul al cinsprezecelea, al
şaisprezecelea, al şaptesprezecelea şi începutul secolului al optsprezecelea se pare
că apăreau simpatizanţi ai masajul „dur", extremistul acestui curent fiind
Amiralul englez Hanry care credea că, tocmai „violenţa" era importantă în
obţinerea rezultatelor. Acesta chiar descria unele dintre manipulări ca fiind
dureroase, dar ele în timp vor provoca chiar plăcere, dacă se perseverează. Tissot
a definit fricţiunea ca „acţiunea de frecare a unor părţi ale corpului cu mâinile
goale, un burete, flanel, pânză, o perie sau păr de cal" în remarcabila sa carte
despre exerciţii fizice. Acesta descria fricţiunea ca „alternarea de presiune şi
relaxare pe părţile externe ale organismului, ceea ce ar trebui să determine o
mişcare a componentelor solide şi lichide ale organismului şi astfel o stimulare a
circulaţiei." Tissot îi atribuie lui Ambroise Paré creditul de a fi introdus termenul
de fricţiune in Franţa, dar subliniază că este foarte probabil ca Paré să îl fi învăţat
în Anglia, unde termenul se folosea de pe la mijlocul secolului al şaptesprezecelea.
In dizertaţia sa despre luxaţii Tissot a folosit nu doar termenul de masaj ci şi alţi
termeni precum: fricţiune, frământare, bătaie şi alţii.
Secolul nouăsprezece (46) Secolul al noăsprezecelea a fost martorul revoluţiei
în toate domeniile ştiinţifice, inclusiv ale medicinei. Acest pas înainte a
reprezentat dorinţa pentru acurateţe şi o mai bună înţelegere a diverselor
fenomene şi lucruri, punându-se un accent deosebit pe descriere, procedeu
îmbrăţişat încă din perioada renaşterii. Franţa, care de altfel a salvat de la uitare
numeroase idei ale anticilor, este creditată ca fiind ţara care a introdus termenul
de „masaj" şi numeroasele sale categorii. După Murrell, Laisné este cel care a
introdus termenul de „tapotament". MacAuliffe a considerat că Piorry a fost
primul care în 1818 a cercetat fiziologia masajului. Piorry a descris reacţia
observată la nivelul pielii, muşchilor şi a articulaţiilor. Nu după numit timp,
Charles Londe în cartea sa „Gymnastique Medicale" recomanda fricţiuni, oncţiuni
şi masaj. La începutul secolului al nouăsprezecelea, într-o carte a sa, Balfour a
arătat un deosebit interes pentru patologia traumatică şi cea reumatismală şi
pentru tratamentul lor prin masaj. John Grosvenor a început să practice medicina
în 1768 la Oxford, după o perioadă de studiu în care a colindat toate spitalele din
Londra. Plecând de la aplicarea fricţiunii pe propriul său genunchi dureros,

17
Grosvenor, care a fost foarte impresionat de rezultatele obţinute, a prescris pe
parcursul întregii sale vieţi (81 de ani) masajul ca şi cea mai frecventă procedură
terapeutică. Deşi acesta nu a publicat nimic despre metodele sale de lucru,
Cleobury, un student al său a lăsat în urmă numeroase documente. Astfel, acesta
descria tehnica de aplicare a masajului, care era realizata de către femei.
Maseoarele care îşi permiteau să se întreţină din această meserie, stăteau pe un
taburet mai jos, astfel încât să poată să ţină în braţe extremitatea pe care o masau.
Fricţiunea trebuia realizată cu partea palmară a mâinilor, ambele fiind într-o
continuă mişcare, una deplasându-se ascendent iar cealaltă descendent. Ocazional
pentru a împiedica apariţia unor leziuni tegumentare se indică utilizarea de pudră
fină. După o jumătate de oră de masaj dacă extremitatea este contractată,
maseoarea cu foarte multă grijă încearcă să extindă membrul masat. La începutul
tratamentului masajul durează o oră, fiind prelungit treptat până când pacientul
poate suporta trei şedinţe a câte o oră zilnic, perioada de lucru fiind cronometrată.
Fiecare cură de masaj era încheiată prin obligarea pacientului de a călca şi umbla
pe piciorul masat, indiferent cât de dureros era acest exerciţiu, uneori
determinând chiar leşinul pacienţilor. Cleobury a elaborat câteva contraindicaţii
ale masajului bazându-se pe propria sa experienţă. Astfel se pot reţine: 1) leziuni
inflamatorii, deoarece va accelera simptomele; 2) guta sau reumatisme
inflamatorii în perioade active; 3) în anchiloze poate să nu aibă niciun efect.
Grosvenor a constatat că masajul s-a dovedit a fi foarte eficient în "contracţii
articulare asociate cu o circulaţie deficitară şi îngroşare ligamentară, secreţie mare
de lichid sinovial intrarticular, plăgi la nivel ligamentar, tendoane sau muşchi
când funcţionarea extremităţii este afectată, forţare bruscă articulară, stadiile
incipiente ale unei colecţii lichidiene care nu prezintă semne inflamatorii, redoare
postfractură la nivel articular, luxaţii reduse cu afectare ulterioară a mobilităţii
articulare, paralizie, coree cu afectare sistemică, insuficienţă circulatorie". în
aceeaşi perioadă, alţi cercetători în Anglia indicau masajul în tratamentul
scoliozei, cum ar fi de exemplu John Shaw. Acesta a concluzionat că scolioza se
datorează unei deficienţe a musculaturii paravertebrale, bazându-se pe
următoarea observaţie: persoanele cu scolioză care erau ţinute în repaos pe un
plan înclinat sau cu corsete nu aveau o evoluţie favorabilă, spre deosebire de cei
care erau trataţi de maseori profesionişti. Astfel el a observat că cu cât
musculatura este ţinută mai mult în repaos cu atât ea devine mai ineficientă.
Tratamentul indicat de Shaw este reprezentat de repaos alternând cu exerciţii
fizice şi masaj. Pentru a plia mai bine musculatura acesta a inventat o rolă pentru
masaj. Shaw este considerat de Coulter ca una dintre personalităţile care a
influenţat introducerea masajului şi a exerciţiilor fizice în chirurgie. Shaw era un
militant al exerciţiilor fizice şi a masajului în tratamentul scoliozei, dar din păcate
Stingerea sa timpurie, la doar treizeci şi opt de ani l-a împiedicat în realizarea
visului său, adică aprecierea la adevărata valoare a acestor metode în ţara sa.
Multe dintre scrieri asociau masajul cu diferite suferinţe medicale, dar în toate
timpurile se întâlnesc adnotări cu privire la importanţa sa în afecţiunile aparatului
locomotor. în 1837 Martin a prezentat o statistică Societăţii medicale din Lyon
conform căreia aproximativ o sută de cazuri de lumbago au fost tratate prin
masaj. Doi ani mai târziu Seguin sublinia faptul că masajul utilizat în tratamentul
afecţiunilor articulare cronice este o metodă de mult cunoscută, deci discuţiile pe
această temă nu ar mai fi necesare. Unul dintre primii reumatologi a fost Bonnet
din Lyon. Munca acestuia a fost probabil cel mai important susţinător al utilizării
masajului înaintea apariţiei tezei de doctorat a lui Estradăre. Bonnet indica
masajul în tratamentul bolilor reumatice cronice, dar şi în dureri de diferite cauze.
Aşa cum era de aşteptat, în 1827 când Lamarre a indicat pentru prima dată
masajul în tratamentul coreei minor, ideea a fost respinsă. Kirhberg ne spune că
acest subiect a fost greu de combătut când See a prezentat acest subiect în faţa
Academiei Naţionale de Medicină în 1850, unde a şi fost răsplătit cu un premiu.
Mulţi oameni asociază era modernă a masajului cu data apariţiei tezei de doctorat
a lui Estradere pe această temă. El a grupat aplicaţiile masajului pe aparate şi
sisteme, pe primul loc fiind situat aparatul locomotor. Din moment ce această
lucrare era realizată de un proaspăt absolvent de medicină, ea reprezintă mai mult
o sinteză a literaturii de specialitate despre masaj decât observaţii proprii bazate
pe experienţă. In clasificarea manevrelor acesta nu face nicio referire la efleuraj
sau tapotament. Estradere clasifică masajul în trei categorii: uşor, mediu şi dur.
Un rezumat al clasificărilor sale, de altfel cele mai bune până la el, este reprezentat
de: 1) fricţiune (incluzând ceea ce noi numim efleuraj); 2) presiune (include
frământatul); 3) percuţia (include vibraţia); 4) alte mişcări inclusiv pasive,
excentrice şi concentrice.
Şcoala lui Ling (46) reprezintă deschiderea masajului modern (64). La
începutul secolului nouăsprezece eforturile lui Per Henrik Ling (1776 - 1839), au
fost răsplătite de către Coroană cu un stabiliment în Stokholm al Institutului Regal
Central de Gimnastică. Ling a scris foarte puţin despre studiile sale în timpul
vieţii, însă munca sa nu s-a pierdut, datorită discipolilor săi care după moartea sa
au scris numeroase lucrări. Unul dintre elevii săi Georgii a publicat filozofia lui
Ling în franceză sub un termen inventat de către cel din urmă, 'kinesiterapy', care
includea nu doar gimnastica medicală dar şi masajul. Deşi masajul reprezenta
doar o mică părticică dinsistemul lui Ling, urmaşii săi au acordat o mai mare
importanţă acestei proceduri terapeutice. Singura formă de masaj care a fost
acreditată intrenaţional în secolul următor a fost însă doar 'Masajul Suedez'.
Kirchberg subliniază numeroase erori pe care le constată în scrierile elevilor lui
Ling. De exemplu Georgii vorbea despre masaj ca fiind invenţia profesorului sau
Ling, pe când acesta din urmă recunoştea importanţa si rolul muncii înaintaşilor

19
săi în dezvoltarea sistemului său. Elevii lui Ling au promovat învăţăturile acestuia
din Suedia în toată ţările europene sub formă de institute şi cărţi şi în USA, la
New York, în 1916 fiind fondat Institutul de Masaj Suedez. Numărul cărţilor,
articolelor şi chiar a unor reviste despre gimnastică şi masaj au început să crească
semnificativ după 1850, probabil după impulsul dat de scrierile lui Georgii.
Şcoala lui Mezger (46) Unul dintre cei mai de succes doctori în domeniul
masajului, în cea de-a doua parte a secolului al nouăsprezecelea este considerat
Johann Georg Mezger, despre care ştim foarte puţine lucruri şi care a lăsat foarte
puţină documentaţie scrisă în urma lui. Graham spunea că Dr. Mezger din
Amsterdam, l-a tratat pe prinţul coroanei Daneze din acea vreme pentru o
afecţiune articulară cronică prin masaj. Dr. Mezger folosea această metodă într-o
manieră particulară conformă cu studiile sale de fiziologie şi anatomie a
diverselor patologii. După ce prinţul şi-a revenit, acesta a trimis un tânăr doctor la
clinica Dr. Mezger din Amsterdam pentru a Învăţa tehnica de aplicare a
masajului. După acest eveniment, numeroşi doctori de toate vârstele, au trecut
pragul clinicii doctorului Mezger şi au constatat că masajul, aplicat în maniera
deosebită a acestuia şi după indicaţiile sale, care se bazau pe o experienţă vastă,
constitue o metodă terapeutică foarte utilă în afecţiuni articulare, in flama ţie, ne u
roză. Aceştia considerau contribuţia deosebită a lui Mezger constând în descrierea
masajului prin prisma fiziologiei şi prin aducerea la cunoştinţă a celor interesaţi
despre cât de valoroasă metodă terapeutică este masajul. Masajul a fost mai
apreciat de doctori o dată cu preluarea acestei proceduri din mâinile ignoranţilor
care îl aplicau empiric. Odată cu studiile ştiinţifice pe această temă şi a
îmbunătăţirii sistemelor terapeutice, masajul şi-a câştigat dreptul la un loc aparte
în cadrul artei medicale. Elevii preferaţi ai lui Mezger au fost Berghmann şi
Helleday care au descris tehnica de aplicare a masajului. Aceştia sunt probabil
primii care au clasificat cele patru mişcări din cadrul masajului în: mângâiere,
fricţiune, frământare şi tapotament. Van Mosengeil descria masajul lui Mezger ca
fiind viguros şi uneori chiar dureros. Curând după ce Amsterdamul a devenit cel
mai important centru al masajului, francezii şi-au cam pierdut interesul pentru
această metodă de tratament. Nici în Germania masajul nu se bucura de o prea
mare popularitate. Acest lucru ne este certificat de către Billroth, Lagenbech,
Esmarch cu zece ani mai devreme în Viena. Spre sfârşitul secolului al
nouăsprezecelea utilizarea masajului a făcut progrese mari în Europa. O concepţie
mai mecanică a fost prelevată în medicină în această eră alături de diverşi agenţi
fizici, în special electricitatea.
Utilizări speciale ale masajului (46) Deşi masajul ocular era menţionat de pe
vremea tui Aetius, el este cunoscut doar din secolul al şaptesprezecelea când
Valsalva, un anatomist italian, susţine că a redat vederea, prin masaj, unei femei
care şi-a pierdut-o în urma unui traumatism. Valsalva explică acest fenomen prin
eliberarea nervului optic în urma relaxării musculare induse de masaj. Verleysen,
care a găsit acest caz publicat în Sabatier, menţionează că şi el are în cazuistica sa
efecte comparabile. Acest subiect nu a fost apreciat Insă in acele timpuri, până în
1872, când Donders a subliniat importanţa masajului in chera ti tă şi opacităţi
corneene. Cazeaux a menţionat masajul ca procedeu terapeutic în tratamentul
atoniilor postpartum şi a dismenoreei în 1840. Dar masajul ginecologic nu a fost
realmente cunoscut până la Thure Brandt, un suedez profan, care a scris o carte pe
acest subiect in 1868. Rizet a menţionat utilizarea masajului în diagnosticul
anumitor fracturi in 1866. în 1884 un elev al lui Mezger, NorstrOm a scris un text
amplu despre masaj, în care un capitol a fost dedicat masajului precoce ulterior
mobilizării fracturilor. în 1881, Coulter a introdus o altă inovaţie în tratamentul
fracturilor. Acesta aplica un masaj uşor al zonei cu fractură şi a ţesuturilor din jur,
prin care el susţinea că alina durerea, reducea edemul şi accelera vindecarea.
Metodele sale erau destul de radicale, motiv pentru care în 1916 rutina în
tratamentul fracturilor în cadrul armatei franceze, instituită de chirurgi prevedea
în continuare imobilizarea fracturilor. Influenţa sa a fost resimţită însă în
mobilizările precoce în cazul fracturilor articulare şi a masajului precote în toate
tipurile de fracturi, măsuri care în zilele noastre sunt folosite mai mult ca oricând.
Coulter a semnalat prezenţa a doar două contraindicaţii şi anume: mobilitatea
capetelor de fractură şi continuitate tegumentară. Criticile la adresa metodelor
sale se bazau pe ignoranţă la adresa patologiei sau a metodelor terapeutice.
ManeVrele sale erau atente, gentile, erau realizate încet, uniform şi ritmic.
Propaganda masajului a trezit şi numeroase reacţii adverse. Astfel, Althaus a scris
despre pericolul masajului, Kellong în 1895 critica modul de realizare a masajului
de către diverse persoane care îşi însuşiau anumite calităţi.
în 1877, S. Weir Mitchell din Philadelphia a publicat „Fat and Blood", o carte
care a atribuit o mare responsabilitate terapiei fizicale, în special masajului şi
electroterapiei, din moment ce a fost scrisă de cel mai mare neurolog al timpului.
După Coulter, Mitchell este cel care a introdus masajul în Anglia. Din moment ce
masajul este unul dintre mulţii agenţi terapeutici utilizaţi, era normal ca medicul
care îl prescria să îl şi descrie. Masajul era frecvent utilizat în combinaţie cu
căldura, electricitatea şi exerciţiile. Literatura despre terapia combinată era în
creştere. Weber de exemplu, nu doar a scris o carte despre terapia combinată ba
chiar a realizat o retrospectivă despre masaj şi electroterapie. Cam în această
perioadă au fost inventate dispozitivele mecanice pentru masaj. Majoritatea
maşinilor produceau vibraţii, singurul tip de masaj cu care mâinile omului nu
puteau concura, datorită oboselii. Partea care venea în contact cu pielea era
realizată din fildeş sau din cauciuc. în 1883 Reibmayr scria: "Recent o nouă formă
de masaj ne-a fost recomandată din America. Este aşa numitul electromasaj. Ideea
de a suplimenta masajul prin utilizarea curentului electric în anumite cazuri a fost
deja sugerată, în special de către Mezger." Ultimul sfert al secolului nouăsprezece
a fost bogat în cercetări în toate domeniile medicale, iar masajul nu a fost o
21
excepţie. Von Mosengeil, care l-a influenţat pe Hueter în această direcţie, a
cercetat efectele masajului în rezorbţia lichidului intraarticular, în fluxul venos
sangvin şi în temeperatura cutanată.
Secolul douăzeci (46) Până în acest secol, majoritatea articolelor şi a cărţilor
despre masaj au descris foarte puţin tehnica de realizare a masajului. Până chiar în
zilele noastre putem spune că nu există o concordanţă universală în ceea ce
priveşte descrierea diverselor tehnici de realizare a masajului cât şi în privinţa
terminologiei cu ajutorul căreia se descriu diverse mişcări, unii autori descriind
variate mişcări cu acelaşi termen şi vice versa. De-a lungul secolului noi am fost
martorii unei ample dezvoltări atât din punct de vedere experimental cât şi al
literaturii, ceea ce a dus la dezvoltarea tehnicilor şi a sistemelor de masaj. După
cum am menţionat şi mai sus putem retine că vibraţiile mecanice au constituit
singurul aport cu adevărat nou în completarea masajului, spre sfârşitul secolului
al nouăsprezecelea. Heinrich Kellgren a introdus această metodă ca sistem
individual în 1885. In 1900, Jacquet a recomandat o tehnică a masajului pentru
afecţiuni dermatologice, tehnică pe care mai târziu a numit-o masaj „plastic".
Tehnica a fost sistematizată de către unul din elevii săi Leroy cu susţinerea lui
Meyer care apoi a fost dezvoltată de către ultimul său învăţăcel Kamenetz. O altă
formă de masaj introdusă la începutul secolului a fost numită „masaj sportiv". Mai
probabil în secolul al nouăsprezecelea unii chirurgi, care s-au confruntat cu stop
cardiac intraoperator au încercat să restabilească activitatea inimii în timpul
operaţiei, dar primul care a stabilit importanţa şi valoarea masajului cardiac prin
diafragm sau direct a fost Gunn prin cartea sa „Massage of heart and
resuscitation" în 1921. Termenul de 'masaj reflex' a fost introdus pentru prima
dată de către Barezewski în 1895. Tehnica acestui masaj era similară tehnicii
descrise de către Cornelius doi ani mai devreme şi consta în masarea mai intensă a
acelor regiuni afectate care erau găsite prin palpare ca fiind mai dureroase. Una
dintre cele mai importante contribuţii în acest domeniu o are Elisabeth Dicke. în
aceste metode beneficiile clinice sunt atribuite unei acţiuni reflexe. Cornelius
analizează procedurile descrise şi găseşte similitudini între acestea şi sistemele
sale proprii de tratament, numind aceste metode „masaj de contact" datorită
contactului intim dintre mâna tehnicianului şi ţesuturile moi din zonele în care se
descriu modificări locale. James Menell scrie în 1917 cartea sa „Tratamentul fizical
prin mişcare, manipulaţii şi masaj", carte care a influenţat puternic terapeuţii
fizicali să utilizeze masajul ca o modalitate terapeutică (64). Probabil cea mai
semnificativă contribuţie în masajul ţesuturilor moi în secolul douăzeci poate fi
atribuită lui Cyriax. James Cyriax a promovat extensiv manipulaţiile şi masajul
transversal profund, care este folosit şi azi în tratamentul afecţiunilor
musculoscheletale şi a unor injurii sportive (64). Tehnica similară masării
diverselor puncte nervoase reflexe descrise de Cornelius, Miîller şi Lange (în
gelozotripsie) este masajul periostal dezvoltat de Vogler. Efectul acestuia din
urmă este susţinut de formarea unei minime periostite care se presupune că ar
acţiona ca un contrairitant. Două dintre cele mai recente contribuţii în domeniul
masajului sunt de natură mecanică. Primul dintre acestea, ultrasunetul a fost
introdus în 1939 de către Pohlman.
Deşi singurul efect acceptat în prezent este cel termic local nu există nici un dubiu
cu privire la vibraţiile mecanice rapide care se produc prin mişcările de fricţiune
produse de generator. Pagniez şi alţii care i-au urmat consideră ultrasunetul o
formă de micromasaj. Cea de a doua contribuţie in domeniu este reprezentată de
aplicarea unei presiuni la nivelul extremităţilor prin stimulare electrică musculară
cu producerea de contracţii musculare sau aplicarea alternativă de inele de
cauciuc umflate Ia nivelul extremităţilor. Cea de a doua metodă a fost realizată
sincron cu bătăile cardiace şi a fost introdusă de către Fuchs în 1945.
Masajul, o procedură terapeutică utilizată din cele mai vechi timpuri, este
folosit mai mult, în acele ţări care au contribuit la dezvoltarea sa de-a lungul
secolelor şi probabil mai puţin în Statele Unite.
Primele lucrări despre masaj publicate în România au fost (38), lucrarea lui P.
Manga din 1885: „Masajul, istoricul, manipulaţiunile, acţiunea fiziologică şi
tratamentul câtorva maladii prin acest remediu"; a doua lucrare este lucrarea Iui
N. Hălmagiu din 1889, cu titlul: „Masajul şi mobilizarea ca tratament în unele
fracturi".
In prima lucrare, P. Manga: „Masajul, istoricul, manipulaţiunile, acţiunea
fiziologică şi tratamentul câtorva maladii prin acest remediu", ne prezintă (38)
date interesante privind istoricul masajului, descrierea tehnicii, precum si date
despre efectele masajului în tratamentul reumatismului, al anchilozelor fibroase,
al nevralgiilor şi al artritelor.
în cea de-a doua lucrare, N. Hălmagiu: „Masajul şi mobilizarea ca tratament
în unele fracturi", ne prezintă la început interesante date istorice (38) despre
introducerea masajului la noi în ţară, pe lângă datele privind rolul masajului şi
mobilizărilor în tratamentul unor fracturi.
Următoarea lucrare despre masaj apărută la noi în ţară este lucrarea
doctorului E. T. Petrescu: „Noţiuni de gimnastică medicală" (38), în 1930, în care
se prezintă şi noţiuni despre masajul suedez.
In 1933, apare cartea medicului francez M. de Frumerie: „Masajul practic şi
teoretic general şi parţial - o carte pentru uzul personalului sanitar auxiliar" (38)
prelucrată de Theodora Athanasiu.
Un loc important în promovarea masajului la noi în România şi mai ales în
Transilvania, îl ocupă profesorul Marius Sturza, cel care a înfiinţat la Cluj prima
catedră de Balneologie din România, şi care a promovat intensiv masajul atât in

23
cadrul Universităţii din Cluj dar şi în cadrul staţiunilor balneare din Ardeal şi din
toată ţara.
Pe de altă parte în Bucureşti promovarea masajului se face încă din 1930, în
cadrul catedrei de Gimnastică medicală prin cursul dr. Ion Lascăr şi a dr.
Valentina Roşea, ultima tipărind lucrarea pentru uzul studenţilor: „Elemente de
masaj şi gimnastică medicală"(38).

23
Tot la Bucureşti profesorul Adrian Ionescu, editează în 1940 lucrarea
„Masajul" sub formă de curs pentru studenţii Academiei Naţionale de Educaţie
Fizică, reeditat în 1994 ca „Masajul procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în
sport".
în perioada până în 1989 au apărut puţine scrieri despre masaj, problema fiind
tratată în cursuri care au fost editate în cadrul catedrelor de Balneologie, iar mai
apoi de Medicină Fizică şi Recuperare Medicală. După Revoluţia din 1989, în
cadrul acestor cursuri a fost inclus capitolul de masaj, ca parte din programa de
curs şi studiu necesară pentru studenţii de la Universităţile de Medicină, Educaţie
Fizică Şi Sport, Colegii de Balneofizioterapie şi Recuperare Medicală, ori alte
instituţii acreditate care s-au ocupat de instruire şi predarea masajului. Astfel
masajul a fost tratat în cadrul cursului „Pop Li viu - Curs de balneofizioterapie şi
recuperare medicală, U.M.F. Cluj-Napoca, 1993"; Adriana Sarah Nica - Recuperare
Medicală, Editura Universitară Carol Davila Bucureşti, 2003; Ion Dan Aurelian
Nemeş, Gogulescu A, Jurcă M - Masoterapie, Masaj şi Tehnici Complementare,
Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2001; Moca Olimpia Doina -
Masoterapia în recuperarea medicală, Editura Treira, Oradea, 2002, şi alte scrieri,
unele din afara domeniului medical.
Popularitatea masajului medical, ca metodă terapeutică, a fluctuat
semnificativ chiar şi în ultimele decade de timp, după importanţa terapiilor
medico-chirurgicale şi fizicale în practica curentă, care a fost atribuită de către
practicienii medicali. în ultimii ani, asistăm la o recurenţă a importanţei masajului
medical, la o creştere a interesului pentru masaj, care a generat controverse
ştiinţifice între utilizarea masajului şi alte modalităţi în terapie (64).
Ilustraţiile acestui capitol au fost preluate după: Lucy Lidell împreună cu Sara
Thomas, Ghid practic de tehnici Orientale şi Occidentale. Masajul şi Janet Wright,
Reflexology and acupressure
 Capitolul 3. Condiţii şi amenajări necesare pentru efectuarea masajului
„Masajul este o terapie naturală care poate fi practicată oriunde şi care nu
necesită niciun fel de echipament" (12). Chestiunea este în mare parte acceptată,
dar inclusiv Mei Cash (12) şi majoritatea autorilor medicali, sunt de părere că,
pentru a avea un bun rezultat terapeutic şi a lucra ca uri profesionist, este necesar
să asigurăm condiţii de lucru obligatorii, „pentru a avea cele mai bune rezultate
terapeutice pentru pacient, cu cel mai puţin efort şi stres pentru terapeut" (12).
Aşa cum reiese din cele afirmate mai sus, este clar faptul că, masajul manual
clasic reprezintă o tehnică de tratament care se poate practica în foarte diverse
condiţii, de la spaţiile modern amenajate din clinicile universitare sau instituţiile
de recuperare, cu toate dotările tehnice la cele mai înalte standarde de igienă şi
confort din zilele noastre, până la masajul sau automasajul efectuat acasă la un
pacient sau pe terenul sportiv.
Condiţiile în care se va face masajul vor fi alese în funcţie de tipul de masaj pe
care dorim să îl facem (medical, de întreţinere etc), de tipul de pacient pe care îl
avem (bolnav; sănătos, sportiv etc), de starea clinică a pacientului (deplasabil sau
nedeplasabil, uşor bolnav sau mai grav bolnav), de regiunea de tratat şi întinderea
sa (masaj local la nivelul mâinii, masaj regional extins sau general cu abordarea
unor regiuni care cer respectarea pudorii pacientului etc), de necesitatea adoptării
unor posturi care necesită dispozitive ajutătoare (poziţia ridicată a toracelui şi
capului, poziţia antideclivă a membrelor inferioare etc), care nu pot fi menţinute
fără efort de către pacient.
In alegerea unora sau altora din condiţiile în care se va face masajul, se va
respecta întotdeauna pacientul, mergând pe principiul că „cel mai important
factor pentru a obţine cel mai bun rezultat terapeutic este gradul de relaxare a
pacientului" (12). Aceste condiţii sunt necesare pentru a asigura bolnavului un
grad obligator de confort şi intimitate necesar obţinerii încrederii pacientului în
terapeutul său. Pe lângă confortul pacientului este important confortul fizic al
terapeutului, care să-i asigure bune condiţii de lucru pentru a putea aplica tehnica
de masaj necesară, a evita oboseala şi disconfortul fizic. Se impune în spaţiile
special amenajate pentru masaj, să se creeze condiţii profesionale de lucru care să
crească gradul de încredere al pacienţilor.
In unităţi sanitare de profil, sălile de masaj, se impune să fie luminoase,
călduroase şi bine aerisite. Căldura este cea mai importantă dintre toate, în caz
contrar nu se poate obţine relaxarea musculară necesară tratamentului (12).
Temperatura din sala de masaj nu trebuie să fie sub temperatura de 20 grade
celsius (38), cel mai bine la temperatură de indiferenţă sau uşor peste (20-22 grade
celsius), temperatură care să asigure confort termic pentru o categorie mai mare
de pacienţi (tineri sau bătrâni), pentru a evita disconfortul termic. Nu este
25
necesară o temperatură mult peste cea de indiferenţă, pentru a evita hipertermia
mai ales după masajul general, sau oboseala fizică a terapeutului.
Dotări. Sala pentru masaj special amenajată poate să fie cu o canapea pentru
tratament sau cu mai multe, caz în care este necesar separarea lor prin paravane
corespunzătoare.

Figura nr. 1. Masă pentru masaj.

Spaţiul alocat pentru tratament trebuie să fie suficient de mare încât să
permită terapeutului să se poată plasa în orice poziţie în jurul canapelei, sau să o
rotească în toate poziţiile pentru a putea aborda terapeutic orice regiune de tratat.
Pereţii, padimentul şi tavanul trebuie construiţi astfel ca să fie uşor de curăţat şi
dezinfectat. Mobilierul din sala de masaj este relativ simplu, fiind format In
special din canapeaua de masaj (cel mai important mobilier), un scaun special
pentru masaj (cel mai bine rotativ, cu posibilitate de ridicare şi coborâre), un cuier
pentru hainele bolnavului. Nu se impun alte dotări obligatorii. în spitale şi alte
spaţii amenajate, se impune fie în sala de masaj, fie imediat lângă, să fie o chiuvetă
cu sursă de apă caldă pentru spălatul pe mâini a terapeutului. Acolo unde există
un rulaj mare al pacienţilor, este necesar ca pe lângă sala de masaj să fie amenajat
un vestiar special pentru terapeuţi, prevăzut cu dulapuri pentru hainele de stradă
si cele de lucru, cameră de odihnă şi relaxare, dependinţe sanitare separate de cele
ale pacienţilor. Pentru a crea o atmosferă profesională, se recomandă afişarea în
sălile de masaj a unor postere cu aparatul locomotor şi sistemul muscular, care să
permită să i se poată explica pacientului problema sa medicală, fapt ce are efect de
creştere a încrederii sale în tratamentul aplicat!
Cum am mai spus cea mai importantă piesă de mobilier este canapeaua de
masaj, care ideal este astfel construită ca să aibă un spaţiu gol (o gaură), pentru
cap, în aşa fel încât dacă pacientul este culcat în decubit ventral, gâtul să stea într-
o poziţie relaxată (12). Dotarea nu este absolut obligatorie, în caz că nu avem o
astfel de canapea specială, se poate înlocui cu o pernă pentru gât. Unii autori
medicali recomandă ca această canapea pentru masaj să aibă o parte care să se
poată ridica sau coborî după nevoie (38) şi să aibă 2 metri lungime, 70 centimetri
înălţime şi 70 centimetri lăţime. în general se admite ca înălţimea să fie la nivelul
taliei terapeutului. Ideal este ca aceste canapele de tratament să fie prevăzute cu
dispozitive mecanice de ridicare sau coborâre pentru a se putea adapta pentru
orice bolnav şi orice terapeut. Se recomandă ca suprafaţa canapelei de tratament
să fie acoperită cu un material textil mai rezistent, chiar material plastic, ce să
permită dezinfecţia sa, oricum un material suficient de rezistent care să nu se
deformeze sub greutatea bolnavului. Se vor utiliza doar cearceafuri de unică
utilizare pentru a se evita transmiterea florei microbiene de la un pacient la altul.
 Când se lucrează în alte condiţii, ca de exemplu la domiciliul bolnavilor, se
recomandă utilizarea unor paturi de masaj rabatabile, care se pot monta şi
demonta uşor, cu înălţimea la talia terapeutului. In lipsa lor masajul se poate
efectua fie la patul bolnavului în salon sau acasă, fie chiar jos, Ia înălţimea solului,
în caz de accident sportiv, situaţie în care se suprasolicită mult regiunea lombară a
terapeutului.
Se impun de asemenea câteva reguli de igienă importante, atât în ceea ce
priveşte igiena pacientului, cât mai ales, igiena terapeutului.
Pacientul de tratat, este bine să aibă o igienă corect întreţinută, având în
vedere faptul că masajul manual clasic se execută direct pe tegument. Tegumentul
descoperit este zona de tratat, restul corpului fiind acoperit cu un cearceaf sau
pătură, pentru evitarea pierderii căldurii.
Terapeutul este necesar să aibă o igienă corespunzătoare, fiind obligatoriu să
se spele pe mâini înainte şi după fiecare pacient de tratat, îmbrăcămintea
terapeutului trebuie să fie o îmbrăcăminte specială, de regulă pantalon şi bluză,
folosite numai în sala de tratament Nu este obligatoriu să fie din material textil
alb, ci pot fi şi culori obişnuite care să creeze o atmosferă de destindere pentru
bolnav să se evite atmosfera de boală şi spital. Este de asemenea important,
pentru a câştiga încrederea bolnavului, ca terapeutul să procedeze întotdeauna cu
tact şi bunăcuviinţă, cu înţelegere şi seriozitate, cu discreţia necesară tratării unui
bolnav, întotdeauna însă bine dispus şi fără grabă pentru a putea fi de folos. In
cursul şedinţei de masaj, se recomandă o discuţie relaxată cu pacientul care să
destindă atmosfera, în care, să se ofere pacientului o serie de date despre boala sa,
şi să se comunice cu pacientul despre principalele acuze şi modificarea lor în
cursul masajului. Aceasta va permite alegerea mai bună a tehnicii de tratat, sau
schimbarea tehnicii în caz de reacţie nefavorabilă.
Pentru a putea aplica tehnica corectă, terapeutul se impune a avea tegumentul
mâinilor neted, fără zone cu hipercheratoză, noduli, cicatrice, sau alte modificări
tegumentare care pot da senzaţii neplăcute pentru pacient. Mâinile terapeutului
trebuie să fie bine îngrijite, cu unghiile întotdeauna tăiate, curăţate şi fără accesorii
estetice (inele, brăţări etc.) care să îl deranjeze în cursul masajului. Nu se poate
efectua masaj în caz de leziuni tegumentare, supuraţii periunghiale ori la alte
nivele tegumentare, erupţii etc, sau în orice situaţii care pot da riscuri de
transmisie a unor boli prin contact tegumentar. Terapeutul trebuie să aibă
întotdeauna o ţinută decentă, care să inspire încredere bolnavului, să aibă hainele
îngrijite, părul tuns, fără barbă mare, neîngrijită care să inspire teamă sau
dezaprobare din partea unei anumite categorii de pacienţi, fără accesorii
vestimentare mai puţin acceptate (haine indecente, inel sau cercei în nas, buze,
urechi la băieţi etc), situaţii care pot genera sentimente reprobabile din partea
pacienţilor sau refuzul tratamentului. Este de asemenea important, ca în cursul
şedinţelor de masaj, terapeutul să nu folosească parfumuri sau dezodorizante
27
puternic mirositoare, loţiuni sau creme etc, substanţe care pot îngreuna respiraţia,
produce disconfort sau chiar produce crize de astm. Nu se permite, din aceleaşi
considerente, fumatul sau consumul de băuturi alcoolice ori consumul de
alimente cu mirosuri puternice sau particulare în cursul şedinţelor de masaj.
Masajul manual clasic se execută de regulă direct pe tegument, excepţional
prin intermediul hainelor. Cel mai frecvent se efectuează prin intermediul talcului
(silicat de magneziu hidratat), substanţă chimică inodoră, neiritantă, care absoarbe
bine apa, permite un bun contact cu tegumentul dar şi o bună alunecare a mâinii
pe tegument. Utilizarea acestor medii terapeutice în masaj, au rolul de a reduce
fricţiunea dintre mâna tehnicianului şi tegumentul pacientului, de a permite o mai
bună alunecare a mâinii la nivelul tegumentului, pentru a fi mai puţin iritantă
metoda de tratament şi mai bine tolerată de către bolnav. în anumite situaţii
speciale se impune utilizarea a diverse preparate chimice sub forma unor mijloace
ajutătoare pentru a creşte eficienţa masajului, sau pentru a obţine efecte
terapeutice speciale.
 Substanţele chimice utilizate cel mai frecvent, se folosesc sub formă de
pulberi, sub formă de substanţe grase (grăsimi) sau sub formă de lichide (uleiuri,
unguente). Aplicarea acestor substanţe se face atât pe mâinile terapeutului cât şi
pe tegumentul pacientului.
Pulberile utilizate în masaj, sunt substanţe chimice foarte fin prelucrate şi
mărunţite, ceea ce le permite o aplicare facilă, o bună toleranţă la nivelul
tegumentului, ceea ce uşurează efectuarea tehnicii de masaj propriu zisă. Condiţia
pentru a putea fi utilizate în terapie este ca aceste substanţe să nu intre în reacţie
chimică cu substanţele chimice normale de la nivelul tegumentului (neutre din
punct de vedere chimic), să nu fie toxice sau iritante, să nu producă alergie sau
alte efecte neplăcute, să îşi păstreze proprietăţile terapeutice, să nu se degradeze
în cursul aplicării.
Pulberile utilizate în masaj sunt de două categorii (38): pulberi vegetale (mai
puţin utilizate) şi pulberi minerale. Pulberile minerale sunt substanţe chimice care
provin fie din oxizi (oxidul de zinc), fie din săruri (carbonaţii de calciu, magneziu,
sulfatul de calciu, silicaţii de calciu, aluminiu, fier sau magneziu).
Cea mai utilizată dintre pulberile minerale s-a dovedit a fi silicatul de
magneziu hidratat (talcul), substanţă chimică neutră din punct de vedere chimic,
care nu aderă la piele şi permite un bun contact cu tegumentul pacientului,
asigurând totodată o alunecare eficientă a mâinii terapeutului. Talcul s-a dovedit
a fi un bun absorbant al secreţiilor sebacee şi sudoripare, pe care le elimină odată
cu îndepărtarea sa de la nivelul tegumentului. Utilizarea sa terapeutică este mai
nou limitată, datorită efectului nociv al silicatului de magneziu prin inhalare de
către terapeut şi bolnav asupra căilor respiratorii (54), motiv pentru care unele ţări
europene au abandonat utilizarea sa.
Oxidul alb de zinc, puternic absorbant al secreţiilor sudoripare, poate fi
utilizat, având şi efect uşor sedaţiv şi antiseptic (38).
Dintre pulberile vegetale, cele mai utilizate s-au dovedit a fi amidonul (extras
din grîu, cartof, orez, alte cereale). Pudra de orez a fost cel mai mult utilizată în
China, actualmente fiind mai puţin folosită, din cauza procesului de fermentare în
contact cu secreţiile sudorale, cu generare de acid lactic, butiric etc, substanţe cu
efect iritant asupra tegumentului (38).
In practica medicală se poate folosi şi combinaţia unor pulberi utilizate ca
suport, împreună cu substanţe astringente, antiseptice, dezodorizante, calmante
(38), cu posibilitatea de a fi folosite în cosmetică sau tratamente dermatologice.
Se pot utiliza în practica medicală şi alte tipuri de pulberi, ca de exemplu
pudra pentru copii (61), bine tolerată tegumentar.

35
 Substanţele grase (grăsimile) sunt produse care pot fi uşor întinse pe
tegument, facilitând efectuarea masajului. In plus pe lângă aceasta, prin
substanţele chimice pe care le conţin, au efecte specifice. Ele pot fi de origine
vegetală, animală şi minerală.
Grăsimile vegetale (38) au fost mai mult folosite în trecut, sub forma uleiurilor
de măsline, in, rapiţă, ricin, floarea soarelui. Azi se utilizează în dermatologie şi
cosmetică, o serie de extracte grase vegetale din cacao, ricin, migdale etc. care se
pot folosi în masaj. Sunt utile de asemenea (61) uleiul de cocos, untul de cacao,
chiar creme cosmetice standardizate ca de exemplu crema Nivea.
Utilizare acestor produse vegetale în masajul medical clasic este diferită de
utilizare extractelor de plante medicinale din medicina tradiţională Indiană,
(esenţe aromatice), baza aromoterapiei (20), care îşi fundamentează efectele de
însănătoşire pe principiile terapeutice pe care le conţin aceste plante aromatice.
Grăsimile animale (38) au fost mai puţin folosite. Dintre acestea cea mai
folosită a fost untura, mai ales în medicina populară. Se mai utilizează untul,
untura de peşte, seul, mai ales în compoziţia unor creme şi pomezi dermatologice.
Grăsimile minerale (38) sunt produse care se obţin în cursul prelucrării
petrolului. Cele mai utilizate în masaj sunt vaselina, uleiul de vaselină şi glicerina.
Obişnuit intră în compoziţia unor creme cosmetice sau creme medicinale, emulsii,
săpunuri.
Utilizarea vaselinei şi uleiului de vaselină în masoterapie este facilitată de
faptul că sunt fără miros, fără culoare, neutre din punct de vedere chimic, nu se
absorb în tegument şi nu se alterează chimic la contact cu substanţele de la nivelul
tegumentului. La fel şi glicerina, are aceleaşi proprietăţi, este mai puţin
consistentă, cu aspect siropos, iar în plus se dizolvă uşor în apă şi se combină uşor
cu acizi graşi, oleic, stearic, palmitic etc, ceea ce-i permite utilizarea în creme
cosmetice sau medicinale, emulsii sau săpunuri. Glicerina este un foarte bun
emolient, dar utilizarea sa prelungită poate produce iritaţie tegumentară sau chiar
efect caustic local.
Prin prelucrare chimică, grăsimile vegetale şi cele animale pot fi transformate
în săpunuri, în care se pot încorpora o serie de substanţe de tip medicamentos (pe
bază de sulf, borax, rezorcină, gudron etc), cu efecte specifice tegumentare. Apa
de săpun se poate utiliza în terapie şi masaj.
Prin adăugare la emulsii de grăsimi, a diferite substanţe medicamentoase
(hormoni corticosteroizi, antiinflamatorii nesteroidiene, vitamine, preparate cu
acţiune revulsivă, vasoactivă etc.), se obţin o serie de creme care pot fi utilizate în
scop terapeutic sau cosmetic, inclusiv în masajul medical.
Din cadrul antiinflamatoriilor steroidiene se utilizează hidrocortizonul acetat,
unguentul cu hidrocortizon, alte variante de cortizon, cu respectarea indicaţiilor
de tratament local cortizonic.
 Antiinflamatoriile nesteroidiene sunt la fel utilizabile în masajul medical, sub
formă de unguente. Nu se consideră a fi o utilizare obligatorie în masaj a acestor
preparate, deoarece administrarea generală a antiinflamatoriilor nesteroide este
suficientă terapeutic, dar se mizează pe creşterea efectelor locale şi chiar a celor
generale. Se utilizează preparate standardizate farmacologic, cu menţiunea că
gelurile au acţiune profundă mai bună faţă de unguente. Indicaţia terapeutică va
fi stabilită de către medic având în vedere efectele adverse multiple care pot să
apară local (urticarie, fotosensibilitate sau fotodermatoze, eritem etc).
Preparatele cu acţiune epitelizantă, vasculotrofică, trofică tegumentară,
revulsivă etc. sunt de asemenea utilizate în masajul medical clasic. Dintre aceste
preparate mai folosite la noi sunt: cele cu efect epitelizant şi trofic tegumentar (pe
bază de vitamina A, cu ulei de peşte, germeni de porumb, preparate apicole pe
bază de propolis, extracte de nămol (Pell Amar) etc); cu efect revulsiv-vasoactiv
(camfor, terebentină, extracte de castan, taninuri, acid salicilic, salicilatul de metil,
rezorcină, borax şi acid boric, eter, ihtiol, extract de ardei iute, extract de venin de
albine (Apireven), extract de Heleborus (Boicil) etc).
In categoria substanţelor grase utilizate în masaj intră şi utilizarea extractelor
uleioase sub formă de tincturi aromatice, uleiuri aromatice descrisă în unele
scrieri ca Aromaterapie. Tincturile sunt (38) soluţii alcoolice concentrate a unor
substanţe chimice organice sau anorganice care au proprietăţi antiseptice, trofice
tegumentare, activatoare ale circulaţiei. Tincturile sau uleiurile aromatice conţin o
serie de uleiuri volatile, esenţe naturale ori artificiale, cu miros agreabil,
înviorător, plăcut. In alegerea uleiului aromatic de aplicat se va ţine cont de
necesar, dar şi de preferinţa bolnavului, evitându-se mirosurile neagreate de
pacient. Printre cele mai folosite preparate din această categorie amintim:
extractele de ienupăr, de mentă, de salvie, de eucalipt, de rozmarin, de lavandă,
de trandafir, de muguri de brad, de muşeţel, de flori de citrice etc. în aromoterapie
tipul de masaj aplicat variază în funcţie de efectul terapeutic scontat, asociază de
regulă procedee cu efect superficial cu cele cu efect profund, iar ca durată un
masaj general nu va depăşi niciodată o oră.
Preparatele ce conţin substanţe grase (38), se îndepărtează la sfârşit de pe
tegument cu apă caldă şi săpun sau cu un tampon cu alcool diluat.

Capitolul 4. Pregătirea fizică pentru masaj

Un bun practician al masajului trebuie să aibă o bună condiţie fizică, pentru a

putea aplica corect procedeul necesar în cursul tratamentului, pe lângă buna
stăpânire a unei tehnici corecte de tratament. Pregătirea mâinii terapeutului
pentru masaj este necesară atât pentru începători cât şi pentru avansaţi, aceasta
având rolul de a facilita pe lângă crearea unor deprinderi corecte de masaj şi
obţinerea condiţiei fizice necesare efectuării unui masaj corespunzător. Este astfel
necesar asigurarea atât a rezistenţei cât şi a forţei fizice minime care să poată
permite efectuarea corectă a şedinţei de masaj. Lipsa forţei şi rezistenţei
musculare a mâinilor va duce la oboseală precoce, cu apariţia unor deficienţe de
tehnică, care vor scădea calitatea masajului. De asemenea este necesar ca mâna
terapeutului să fie suplă, relaxată şi elastică ca să poată să se adapteze bine formei
regiunii de tratat, foarte mobilă şi sensibilă, pentru a putea uşor să se acomodeze
necesarului de tehnică şi să deceleze imediat reacţia tisulară la tehnica de masaj
aplicată. Crearea acestor calităţi dar şi menţinerea lor necesită aplicarea unor
exerciţii kinetice specifice pentru mână.
Tehnica kinetoterapeutică necesară este prezentată exhaustiv de către prof.
Adrian Ionescu (38), ea fiind completată şi de alţi autori (54), fără a fi un capitol
obligator în toate scrierile de masaj.
După prof. Adrian Ionescu exerciţiile pentru mână constau în mişcări active şi
pasive ale mâinilor în special, dar şi a articulaţiilor radiocarpiene, a coatelor, a
umărului. De principiu, în fiecare regiune de antrenat se vor practica toate tipurile
de mişcări pe care segmentul respectiv le face în mod obişnuit: flexia şi extensia
degetelor şi articulaţiilor radiocarpiene, a cotului, lateralitatea şi circumducţia
degetelor şi articulaţiilor radiocarpiene, pronaţia şi supinaţia antebraţului. Aceste
exerciţii se vor face atât pentru a crea o rezistenţă corespunzătoare mâinii
terapeutului dar şi ca metodă pregătitoare pentru masaj.
Principalele exerciţii pentru degete (38), sunt:
- mişcări active, urmate de mişcări pasive ale degetelor în toate axele de
mişcare, în final cu tensiune crescută, în aşa fel ca să creştem amplitudinea de
mişcare;
- flexii ale fiecărui deget în parte, în palmă, urmate de extensii ale fiecărui
deget cu tensiune pasivă finală;
flexia concomitentă a degetelor în palmă urmată de extensia lor şi completată cu
mişcarea de îndepărtare a lor, cu tensiune finală activă. Exerciţiul se repetă de mai
multe ori, la început mai lent, apoi din ce în ce mai repede;
aplicăm palma cu degetele întinse şi îndepărtate pe o faţă plană, urmată de
ridicarea degetelor pe rând, apoi toate odată; - întrepătrundem degetele, după
care ducem mâinile cu faţa palmară înainte şi întindem coatele;
se execută cu policele mişcările de flexie, extensie, adducţie, abducţie,
circumducţie, mişcarea de opozabilitate pentru police. exerciţii de strângere şi
relaxare cu degetele şi mâna a unui obiect moale, elastic (inel de cauciuc sau
plastelină), exerciţiu recomandat de alţi autori (54) ca exerciţiu pentru tonifierea
mâinii, cu o minge elastică de dimensiuni mici.
 Exerciţii pentru articulaţia radiocarpiană şi pumn, se execută în continuarea
celor pentru degete şi mână. După prof. Adrian Ionescu (38), ele constau în:
cu degetele întinse sau uşor flectate, se execută flexii şi extensii active ale
pumnului şi articulaţiilor radiocarpiene, în ritm tot mai viu, cu tensiuni finale,
simultan sau alternativ.
se aşează palmele faţă în faţă cu degetele lipite, orientate în sus, urmat de flexii
laterale stânga - dreapta şi îndepărtarea coatelor. se lipesc mâinile pe faţa lor
dorsală, aşezate în plan orizontal, cu degetele înainte, coatele se îndepărtează la
maximum, se duc apoi înainte şi înapoi, la dreapta şi stânga, în cerc dinainte
înapoi şi invers, mâinile se întind înainte, coatele uşor îndoite şi ţinute lângă corp,
urmat de îndoirea laterală a palmelor. Se continuă cu mişcări în sens radial şi
cubital, simultan sau alternativ, din ce în ce mai viu, cu tensiune finală, se aşează
mâinile în sus, cu articulaţiile radiocarpiene la nouăzeci de grade, degetele îndoite
sau întinse, după care se execută o mişcare de ducere în cerc a mâinilor în ambele
sensuri, cu o mână sau cu ambele, simultan sau alternativ sau cu mişcarea
asemănătoare cifrei opt. se aşează mâinile înainte, cu articulaţiile radiocarpiene
îndoite la nouăzeci de grade, vârful degetelor în jos, după care se fac mişcări de
ducere a lor în afară şi înăuntru, cu tensiune finală. Exerciţii pentru antebraţ şi cot
se execută în continuarea celor pentru mână şi articulaţia radiocarpiană (38). Ele
constau din:
pentru antebraţ se execută mişcări de pronaţie şi supinaţie active, efectuate cu una
sau ambele antebraţe, simultan sau succesiv, cu degetele întinse sau flectate în
pumn.
pentru coate se execută flexii şi extensii, în ritm viu, simultane sau succesive.
Degetele pot fi întinse sau strânse.
mişcări combinate de pronosupinaţie cu cele de flexie si extensie, flexia cu
pronaţie iar extensia cu supinaţie.
După (54), citând cercetări ale Universităţii din Koln, se subliniază faptul că
exerciţiile pentru mână încarcă circulaţia sanguină, îmbunătăţeşte funcţionalitatea
creierului şi memoria. Moca Olimpia grupează exerciţiile pentru mână insistând
pe faptul că este necesară o bună relaxare pentru un bun masaj. Ea recomandă
exerciţii pentru creşterea forţei şi elasticităţii prin percuţii cu degetele pe antebraţ
circa 30 secunde; tot pentru forţă şi elasticitate se lipesc palmele una de alta ca la o
rugăciune, se ridică coatele tot mai sus până palmele se desprind iar degetele se
împing, circa 10 secunde; tonifierea mâinii cu ajutorul unei mingi elastice, 30
secunde pentru fiecare mână; elasticizarea mâinii răsucind spre exterior un cot,
aşezând pumnul peste celălalt şi descriind cercuri cât mai mari, dosul mâinii se
rostogoleşte peste cealaltă, 10 secunde; pentru reeducarea sensibilităţii se apropie
mâinile una de alta fără să se atingă, după care se îndepărtează încet, un minut.
Exerciţiile pentru mâini se pot face simplu sau cu încărcare, fie prin
autorezistenţă, fie prin utilizarea unor dispozitive (38): haltere, inele de cauciuc,
arcuri metalice cu mânere de lemn, bastoane etc, astfel ca să crească eficienţa
exercitiilor.

Capitolul 5. Definirea masajului şi locul său în cadrul programelor de recuperare

Masajul medical este diferit definit după diverşi autori medicali. După
Catedra de Medicină Fizică şi Recuperare a U.M.F. Cluj-Napoca (Prof. Dr. Pop
Liviu) (63), masajul este definit ca „o grupare sistematică şi ştiinţifică de
manipulări executate manual asupra ţesuturilor corpului uman, cu scopul de a
influenţa sistemul nervos, muscular şi circulaţia generală". DeLisa (16), citează
mai multe definiţii ale masajului, ca fiind „manipulaţii terapeutice ale ţesuturilor
moi ale corpului cu scopul normalizării acestora", „mişcări manuale practicate
asupra suprafeţei tegumentului corpului cu scop terapeutic" sau ca „o grupare de
proceduri efectuate manual, ca, fricţiunile frământat, rulat şi percuţii, ale
ţesuturilor externe ale corpului, în variate moduri, având în vedere efecte
curative, paliative sau igienice". Jackson C. Tan (80) prezintă masajul ca fiind o
„aplicare sistematică a unor stimuli mecanici asupra ţesuturilor moi ale corpului,
prin efectuarea ritmică a unor presiuni şi întinderi cu scop terapeutic". Adriana
Sarah Nica (59) defineşte masajul ca fiind „un grupaj de exercitări mecanice de tip
manual sau tehnic, prin care luându-se contact cu tegumentul, se efectuează
diferite manevre, care, iniţial stimulează pielea determinând reacţie vasculară,
biochimică, de stimulare senzitivă şi induce reacţii de tip reflex în vecinătatea
zonei de masat sau la distanţă". Ruth Werner (83) arată că masajul poate prin
acţiuni intense şi intensive pe ţesuturile moi, să producă modificări pozitive în cea
ce priveşte modificările subiective care ţin şi de experienţa proprie, dar şi
modificări ale nivelului energetic al pacientului, peste tot şi în fiecare loc având
valoare de promovare a sănătăţii şi impact asupra experienţei umane. Prof. A.
Ionescu (38) defineşte masajul ca fiind „o prelucrare metodică a părţilor moi ale
corpului prin acţiuni manuale sau mecanice, în scop fiziologic sau curaţi vo-
profilactic".
Se poate astfel spune că masajul medical reprezintă o sumă de manopere
manuale şi mecanice, care se aplică la nivelul ţesuturilor moi ale corpului uman,
cu rigurozitate ştiinţifică şi tehnică, cu scop profilacic, curativ, recuperator,
paliativ sau igienic, cu efecte directe locale dar şi reflexe, la distanţă.
Masajul medical clasic reprezintă astfel o formă de terapie care, odată cu
creşterea importanţei terapiilor alternative, inclusiv a terapiei fizicale, îşi
redescoperă valenţele terapeutice, îşi redobândeşte locul său în cadrul terapiei
fizicale, fiind o procedură aproape nelipsită din cadrul programelor de tratament
recuperator. Adresabilitatea sa este mare datorită posibilităţilor sale terapeutice,
care aşa cum subliniază DeLisa (16) sunt atât efecte mecanice cât şi reflexe,
neurologice , psihologice, putând fi folosit de la reducerea durerii şi combaterea
aderenţelor până la efectul sedativ asupra sistemului nervos central, efect de
mobilizare a fluidelor, efect de creştere a tonusului muscular sau de reducere a sa,
vasodilataţie etc. Contribuţia masajului medical în cadrul programelor de
tratament recuperator este unanim recunoscută, multe din efectele sale
terapeutice neputând fi produse cu alte mijloace de tratament.
Masajul medical este considerat de cei mai mulţi practicieni ca o formă de
terapie pasivă, cu excepţia automasajului, aspect care a generat uneori discuţii cu
Casele de Asigurări de Sănătate dacă procedura trebuie sau nu inclusă obligator
în schemele de tratament recuperator. Având în vedere faptul că marea majoritate
a autorilor medicali sunt de acord cu contribuţia masajului medical în cadrul
tratamentelor curative, precum şi faptul că nu există posibilitatea obţinerii tuturor
efectelor terapeutice prin alte mijloace de tratament, rolul său în terapie şi
necesitatea utilizării sale terapeutice nu pot fi puse la îndoială.
Rareori masajul medical clasic poate fi utilizat singur în terapie. In cele mai
multe situaţii, masajul medical este utilizat ca parte a unui program recuperator,
fiind de regulă asociat altor proceduri de tratament fizical: electroterapie,
kinetoterapie, hidrotermoterapie, ergoterapie etc. Rolul masajului este acela de a
pregăti ţesuturile pentru terapie, de a facilita instalarea unui anumit efect
terapeutic, de a produce un anumit efect terapeutic.
Terminarea şedinţei de masaj este urmată de cele mai multe ori, de asocierea
unor exerciţii kinetologice, care cresc eficienţa tratamentului. Aceste exerciţii
constau de regulă în mişcări pasive efectuate de către terapeut, sau autopasive
când este posibil, de regulă fiind forţate acele mişcări care sunt limitate în cadrul
patologiei prezentată de către pacient.
Masajul medical poate precede sau poate fi efectuat în urma unor proceduri
de fizioterapie. Astfel dacă un pacient prezintă durere importantă, care nu îi
permite efectuarea unui program terapeutic necesar, masajul se poate dovedi util
în obţinerea unui efect analgezic temporar care să permită efectuarea ulterioară a
acestui tratament. De asemenea la un pacient cu durere şi contractură musculară,
un masaj corect executat, poate să faciliteze analgezie şi relaxare musculară
necesară instituirii programului kinetoterapeutic.
Pe de altă parte, la un pacient la care este necesar un program kinetic intensiv,
cu suprasolicitare fizică, urmat de creşterea durerii, aplicarea unui masaj corect va
fi în măsură să refacă tonusul muscular normal, să inducă relaxarea musculară, să
ajute la diminuarea durerii cu reinstalarea stării de confort.
DeLisa (16) subliniază că asocierea masajului medical cu manipulaţiile
vertebrale este obligatorie având în vedere faptul că este necesară o prelucrare a
ţesuturilor moi prin masaj pentru un bun rezultat al manipulării.

Capitolul 6. Efectele fiziologice ale masajului medical clasic

 Efectele fiziologice ale masajului medical clasic sunt diferit abordate de
autorii medicali. Se admite în general că efectele terapeutice sunt consecinţa
acţiunii factorului mecanic prezent în masaj (16, 63, 74, 79). Se admite de
asemenea că masajul manual medical clasic are două categorii importante de
efecte terapeutice, respectiv efecte locale şi efectele generale (63,79), dar cei mai
mulţi autori tratează subiectul ca efecte unitare, mergând pe ideea că sunt greu de
diferenţiat cele două categorii de efecte terapeutice. Multe din efectele locale se
continuă şi la nivel general, preferându-se astfel să se vorbească de efectele
mecanice, modificări reflexe şi cele psihologice, cele două componente fiind astfel
tratate împreună (16, 38, 54, 74). Din punct de vedere didactic mi se pare facil de
înţeles împărţirea în efecte locale şi generale, motiv pentru care în continuare le
voi prezenta pe scurt ca atare, urmând ca apoi să le detaliez fără această împărţire.
Astfel după Prof. L. Pop (63) şi Weerapong P. (79), efectele locale ale
masajului medical clasic sunt consecinţa acţiunii factorului mecanic asupra
tegumentului şi componentelor sale, în special a glandelor sudoripare.
Weerapong P. (79) arată că factorul mecanic, prin presiunea mecanică produsă şi
complianţă musculară crescută, va duce la o rată crescută a mobilităţii articulare,
va scădea pasiv dar şi activ rigiditatea prin mecanisme biomecanice. Presiunea
mecanică crescută va duce la creşterea circulaţiei sanguine prin creşterea presiunii
arteriolare şi creşterea temperaturii musculare prin hiperemie. Apare hiperemie
locală, ca un adevărat proces de capilarizare tegumentară (2500 capilare/mm2
deschise după masaj, faţă de 200 capilare/mm2 în mod obişnuit). Se produce în
acest mod o creştere a cantităţii de sânge la nivelul tegumentului şi ţesuturilor
subiacente cu ameliorarea nutriţiei tisulare şi o mai bună utilizare a oxigenului la nivel
tisular, cu creşterea vitezei de eliminare a lichidelor de stază şi a cataboliţilor tisulari.
Creşte elasticitatea tisulară prin acţiunea sa asupra structurilor de colagen şi
elastice inducându-se resorbţia unor fibroze şi miogeloze, a unor aderente şi
hipertrofii tegumentare.

43
Efectuat energic, masajul determină creşterea presiunii intratisulare cu
favorizarea proceselor de difuziune prin membranele celulare (în ţesutul celular
subcutanat creşte de la 90 mmHg la 220 mmHg, după un masaj profund, iar la
nivelul vastului extern al coapsei de la 100 mmHg la 300 mmHg).
Efectuat uşor, superficial (netezire), masajul produce o scădere a presiunii
intramusculare, fiind manopera de elecţie pentru relaxare.
După (79), în funcţie de cele două tehnici de masaj utilizate, presiunile
mecanice create pot duce fie la creşterea, fie la scăderea excitabilităţii
neuromusculare prin reflex Hoffman, iar schimbările în activitatea parasimpatică
(monitorizate prin puls şi variaţiile sale, tensiune arterială) şi schimbările
hormonale (valorile sanguine ale cortizolului), indică o relaxare musculară prin
mecanisme fiziologice.
Masajul determină creşterea temperaturii locale cu circa două grade Celsius.
Masajul medical clasic determină eliberare locală de histamină şi heparină printr-
un proces de degranulare mastocitară, prin care masajul se dovedeşte util în
tratamentul şi profilaxia aterosclerozei. Histamină amplifică eritemul şi
vasodilataţia tegumentară, iar efectuat excesiv masajul poate accentua
osteoporoza.
Masajul accelerează procesele de rezorbţie tisulară şi de regenerare în special la
nivelul inflamaţiilor nespecifice.
In acest context, masajul medical clasic determină ameliorare durerii, reducerea
contracturilor musculare şi a hipertoniilor.
De altfel, (79) acceptă faptul că mulţi antrenori, atleţi şi personal din medicina
sportivă, bazaţi pe observaţii şi experienţă, au încredere că masajul poate induce
beneficii mari asupra unor structuri tisulare, prin creşterea circulaţiei sanguine
locale, prin reducerea tensiunii musculare şi a excitabilităţii neurologice.
Efectele generale (2, 51, 63, 79), se produc pe baza mecanismului reflex, prin
stimularea receptorilor tegumentari, musculari sau cei de la nivelul tendoanelor,
oaselor şi articulaţiilor. Aceste efecte se elaborează pe bază neuroumorală, prin
transformarea impulsurilor ascendente spre sistemul nervos central de la nivelul
receptorilor periferici, în impulsuri eferente către diverse aparate şi sisteme, cu
modificarea funcţiei acestora. Diverse funcţii ale organismului se modifică şi ca
urmare a acţiunii generale a diverşilor mediatori chimici eliberaţi la nivel
tegumentar.
In cadrul efectelor generale ale masajului se descriu astfel:
- stimularea funcţiilor aparatului cardio-circulator şi respirator;
- creşterea metabolismului bazai;
- îmbunătăţeşte starea generală a pacientului, reduce oboseala musculară, îmbunătăţeşte
somnul;
- ameliorează funcţiile organelor interne modificate, prin acţiune la nivelul „zonelor
Head", corespunzătoare tegumentar;
• cresc starea de bine a pacienţilor, reduc anxietatea şi cresc buna dispoziţie, relaxează
mecanismele psihologice;
- are efect antinociceptiv cu activarea oxitocinei şi producerea de antagonişti ai
oxitocinei, iar prin repetarea masajului cu stimularea oxitocin-like imunoreactivităţii atât
plasmatic cât şi periacvaductal la nivelul materiei cenuşii. Efectul apare (2,51) după şase
tratamente, continuă să crească după fiecare tratament şi se menţine şapte tratamente. Prin
aceasta masajul se pare că intervine în controlul endogen al durerii.
 Prezentate cel mai frecvent ca efectele fiziologice ale masajului medical clasic,
acestea sunt descrise împreună, fiind grupate de către DeLisa (16), In trei categorii
importante de efecte terapeutice: efectele mecanice, modificările reflexe, efectele
psihologice.
Efectele mecanice descrise de DeLisa (16), se referă clar la modificările
vasculare care însoţesc masajul. Compresiunile mecanice vor produce deplasarea
oricărui fluid, care va curge acolo unde presiunea este mai mică. Prin masaj există
posibilitatea creării unui gradient de presiune, care va facilita direcţia de curgere.
Mobilizarea va fi dinspre interstiţiu spre sistemul venos şi limfatic, care prin
sistemul de valve va ajuta şi va preveni reîntoarcerea lichidelor. Creşte uşor
circulaţia de întoarcere spre inimă, fără a se nota efecte de suprasolicitare
cardiacă. Metoda nu poate fi utilizată la pacienţii cu disfuncţii miocardice, renale
sau la limită de decompensare. Tehnica se dovedeşte eficientă în terapia
limfedemuhii unde poate reduce cu 56% până la 69% volumul extremităţii cu
menţinerea efectului pe termen lung. în cursul masajului se eliberează histamină,
care determină vasodilataţie şi o mai bună absorbţie a produşilor din
metabolismul propriu. Creşte întoarcerea venoasă iar la unii pacienţi se măreşte
volumul venos. Interesant şi contradictor este creşterea circulaţiei sanguine
contralaterală la masajul unui membru (mecanismul este incert). Studii recente
arată reducerea vâscozitaţii sanguine după masaj, reducerea hematocritului,
creşterea circulatorie a componentelor fibrinolitice, date care confirmă contribuţia
masajului la prevenirea accidentelor trombotice. Cu toate acestea masajul rămâne
o contraindicaţie majoră în prezenţa unor modificări trombotice. Alte componente
sanguine care cresc tranzitor după masaj sunt: mioglobina, transaminaza
glutamico oxalacetică, creatin kinaza, lactic dehidrogenaza. Lactatul scade după
masajul ţesutului muscular.
Masajul scade spasmele musculare şi creşte forţa de contracţie şi induranţa
muşchiului scheletic prin eliminarea produşilor metabolici şi creşterea circulaţiei
sanguine local. Numeroase studii arată efectul benefic al masajului în sport, dar
există studii care nu confirmă aceasta. Se acceptă că masajul poate reduce sau
preveni aderenţele şi poate creşte mobilitatea interfascială.
Un caz particular de efect mecanic al masajului îl constituie efectul de
„ pompă limfatică" care se utilizează alături de manipulaţii la pacienţii cu
disfuncţii respiratorii. La aceştia se practică un tip de petrisaj pe traiectul coastelor
care va produce o creştere şi o descreştere a presiunii intra toracice care va facilita
drenajul limfei spre duetul toracic şi a sângelui venos spre sistemul venos toracic.
Se afirmă de asemenea efect de eliberare de endorfine secundar masajului, dar
afirmaţia mai trebuie dovedită.
Modificări (efecte) reflexe (16) se obţin în cadrul masajului medical prin
stimularea receptorilor tegumentari dar şi a proprioceptorilor din musculatura
scheletică superficială. Aceşti stimuli (impulsuri) periferici vor activa cordoanele
spinale şi se presupune că vor produce o multitudine de efecte. DeLisa admite că
reflexele somatoviscerale ar putea schimba activitatea viscerală, fără să existe însă
prea multe probe în acest sens. Cunoştinţele noastre despre reflexele
somatoviscerale sau viscerosomatice sunt de altfel suficient de reduse ca să putem
considera orice fel de efect, dar având în vedere un astfel de sistem, masajul ar
putea să producă un efect visceral distal.
O altă modalitate de răspuns reflex o constituie inputul la nivelul * porţii" de
la nivelul coloanelor dorsale vertebrale, cu reducerea durerii printr-un mecanism
asemănător TENS. Creşterea inputurilor vertebrale aferente poate influenţa
activitatea proprie a măduvei. Astfel câteva efecte vasculare pot fi secundare
efectelor vasodilatatorii reflexe, dar sunt mai puţin justificabile efectele de tip
vasoconstrictor care se pot produce uneori. Sunt necesare oricum noi dovezi şi
validări ştiinţifice pentru a demonstra şi susţine efectele reflexe ale masajului.
O metodă particulară de masaj acreditată cu efecte de tip reflex o constituie
metoda germană „Bindegewebmassage" sau masajul ţesutului conjunctiv. Aceasta
se bazează pe faptul că în automatismul vascular, mai mult decât cel somatic, sunt
canalicule ale sistemului reflex care dau modificări nu numai cu caracter
dermatomal. Aici masajul tegumentar se face foarte uşor, prezumabil în arii în
legătură cu viscerele, pentru a influenţa ţesutul conjunctiv, punctele trigger, iar în
final pentru a influenţa visceral ţintă. Studiile sunt totuşi contradictorii.
Parte din masajul reflex estic cunoscut ca reflexologie şi auriculoterapie
depinde de efecte de tip reflex, dar mecanismele presupuse au o bază mică în
neurofiziologia şi neuroanatomia vestică. Astfel după DeLisa aceste tipuri de
postulate ipotetice sunt greu de susţinut, dar la fel de greu de combătut şi
constituie baza utilizării masajului şi manipulaţiilor în tratamentul
suferinţelor viscerale prin aceste metode. Se admite că multe din efectele
secundare ale masajului medical nu pot fi explicate doar prin efectele sale pur
mecanice. Autorul subliniază citând surse bibliografice, că discuţii recente despre
patologia somatică care mimează suferinţe viscerale, poate fi un prim pas in
înţelegerea unora dintre aceste probleme.
Efecte psihologice descrise de DeLisa (16) constituie cea de-a treia categorie
de efecte ale masajului medical. Această categorie de efecte terapeutice porneşte
de la observaţii experimentale multiple care admit că multe forme ale masajului
produc relaxare şi reconfortare. Mulţi autori citaţi de DeLisa admit că nu se
cunoaşte exact dacă efectul este de tip placebo sau ca rezultat al unui reflex
nedescoperit până în zilele noastre. Unii practicieni au introdus o serie de
procedee psihologice care să permită obţinerea unor efecte asemănătoare
masajului, pentru a face o paralelă cu acesta. Citând alte surse medicale DeLisa
arată că există practici de masaj care includ integrări psihosomatice, ca de
exemplu „rolfing"(tehnică specială de rulaj) sau „structural integration" (integrare
structurală). Această tehnică include fricţiuni profunde neconfortabile (dure), cu
scopul de a balansa şi realinia corpul pacientului în câmpul gravitaţional, cu
secvenţe predeterminate de tratament In funcţie de simptomatologia individuală.
Reechilibrarea este pentru optimizarea ambelor componente, psihologice şi fizice
ale pacientului.
Asemănător îşi clasifică şi Jackson C. Tan efectele terapeutice ale masajului în
cartea sa Practicai Manual of Physical Medicine and Rehabilitation (74),
împărţindu-le în efecte mecanice (locale) şi efecte reflexe (generale).
Efectele mecanice cuprind creşterea întoarcerii venoase şi a drenajului
limfatic, ruperea aderenţelor şi elasticizarea cicatricelor, exacerbarea secreţiilor.
Efectele reflexe includ creşterea circulatorie pe baza reflexelor vasodilatatorii,
relaxare generală şi efect sedativ, creşterea perspiraţiei şi a secreţiilor glandelor
sebacee, scăderea durerii cauzată probabil prin mecanismul controlului porţii la
nivel spinal sau creşterii secreţiei opioide endogene ori neurotransmiţătorilor.
Jackson C. Tan subliniază faptul că poziţia din masaj, descrisă de el ca „laying of
hand", are de asemenea efecte psihologice şi poate duce spre o stare de bine
general.
Mei Cash (12) grupează efectele terapeutice ale masajului medical insistând
asupra efectelor pe circulaţia generală, microcirculaţie, circulaţia limfatică,
permeabilitate tisulară, a ţesuturilor cicatriceale, a fibrozelor şi aderenţelor, a
flexibilităţii tisulare şi a sistemului nervos.
Acţiunea asupra circulaţiei generale porneşte conform lui Mei Cash, de la
observaţia că schimburile nutritive tisulare se bazează pe faptul că la nivelul
circulaţiei arteriale presiunea este întotdeauna mai mare decât la nivelul
circulaţiei venoase. Aceasta are două consecinţe importante: favorizează şi
determină sensul de curgere a circulaţiei întotdeauna dinspre circulaţia arterială spre
cea capilară şi mai departe spre circulaţia de întoarcere venolimfatică, iar al doilea
lucru determină sensul schimburilor intratisulare, cu absorbţia oxigenului şi
nutrienţilor tisulari înspre celule şi ţesuturi de la nivel arterial, unde presiunea
este mai mare decît cea tisulară, iar la nivelul circulaţiei venolimfatică cu
eliminarea spre lumenul venos sau spaţiul interstiţial a produşilor din
metabolismul local, datorită presiunii mai mici decât la nivel intratisular.
Particular, la nivelul membrelor inferioare, presiunea venoasă mică, viteza de
curgere mică şi suplimentar, acţiunea gravitaţiei asupra coloanei sanguine poate
reprezenta un factor suplimentar de risc pentru circulaţie la acest nivel, risc
compensat şi de prezenţa valvelor venoase ce previn reîntoarcerea sângelui înspre
periferie. De aici şi necesitatea obligatorie ca, pentru a stimula circulaţia de
întoarcere venolimfatică prin masaj, să aplicăm presiunea asupra venelor în
aceeaşi direcţie cu sensul circulaţiei venoase, întotdeauna înspre inimă. Aplicarea
manoperei active nu trebuie efectuată în sens opus circulaţiei venoase niciodată,
pentru că s-ar produce lezarea valvelor venoase şi a pereţilor vasulari la acest
nivel. Ott GH. (60) arată că s-au tratat peste 7000 pacienţi din 20000 cu risc
tromboembolic cu tehnica de compresiune pneumatică intermitentă a membrelor
inferioare, constatându-se că acestea sunt la fel de eficiente ca profilaxia cu
heparină. Efectuarea acestor presiuni asupra arterelor nu produce efecte adverse
datorită presiunii arteriale mai mari şi datorită situaţiei profunde a circulaţiei
arteriale. Când presiunea se eliberează, vasele arteriale se recalibrează prin
supleţea arterială. Astfel presiunile pasive sau tehnicile de apăsare-comprimare
au efect de pomping asupra circulaţiei.
Acţiunea asupra microcirculaţiei porneşte de la observaţia că pereţii vaselor
de sânge trebuie să fie moi şi pliabili pentru a putea să se modifice după acţiunea
pompingului şi să permită absorbţia şi filtrarea. Sub acţiunea apăsării din masaj
asupra sângelui din arteriole şi capilare se produce o întindere a pereţilor
vasculari ceea ce ajută la creşterea dimensiunilor lor, a capacităţii şi funcţiei.
Acţiunea asupra circulaţiei limfatice porneşte de la observaţia că circulaţia
limfatică însoţeşte întotdeauna circulaţia venoasă, nu face parte din sistemul
circulator propriu zis, drenând de fapt excesul de lichid interstiţial prin ganglionii
limfatici întotdeauna înspre inimă. Sistemul limfatic nu beneficiază de sistemul de
pompă al aparatului circulator general, nu are o presiune intrinsecă proprie care
să permită mişcarea fluidului într-o anumită direcţie, acest lucru realizându-se
doar prin forţa contracţiilor musculare. în acest context, leziunile locale tisulare şi
gravitatea au un efect negativ important, mai ales la nivelul membrelor inferioare.
Vasele limfatice însoţesc frecvent paralel circulaţia venoasă, masajul producând o
stimulare foarte puternică a circulaţiei de întoarcere simultană a celor două
componente. Limfedemele masive răspund bine la tehnici de tratament
conservator prin compresiune intermitentă şi drenaj limfatic (23).
Acţiunea asupra permeabilităţii interstiţiale este de asemenea influenţată de
masajul medical. Mei Cash arată că mişcarea şi conţinutul diverselor fluide ale
corpului sunt controlate şi de diferitele ţesuturi cu care acestea vin în contact.
Schimburile tisulare înspre şi dinspre lichidul interstiţial şi ţesuturi se realizează
prin intermediul unor pori tisulari. In anumite condiţii îngroşarea şi fibrozarea
acestor structuri poate să închidă aceşti pori şi să modifice permeabilitatea
tisulară. Un masaj puternic, prin efectele sale mecanice, poate forţa aceste fluide
tisulare şi prin variaţii de presiune pot deschide aceşti pori şi îmbunătăţi situaţia.
Acţiunea asupra plăgilor tisulare, după Mei Cash, acţionează pornind chiar
de la conceptul privind modificările tisulare care se instalează imediat după
debutul leziunii tisulare. Astfel, o soluţie de continuitate se va însoţi imediat de o
serie de modificări tisulare care constituie primele etape de tendinţă de vindecare
tisulară. Printre alte modificări tisulare există tendinţa de formare a unei cantităţi
excesive de ţesut cu scop de regenerare şi refacere tisulară. In caz de persistenţă a
inflamaţiei cronice, formarea tisulară continuă excesiv, în cazuri extreme cu
calcifieri tisulare. Tehnicile de masaj, în special fricţiunile, în etapele post acut şi
cronice, pot preveni formarea excesivă a acestor tipuri de ţesuturi, sau odată
formate fricţiunile pot fragmenta structurile fibroase în particule mai mici, ce vor
fi încorporate şi digerate de fagocite, eliminate apoi prin sistemul limfatic cu
elasticizarea tisulară.
Acţiunea asupra aderenţelor şi fibrozelor tisulare constituie după Mei Cash, o
bună oportunitate pentru masaj. Astfel, aderenţele şi fibrozele tisulare afectează
atât structurile contracţiile, fibrele musculare, cât şi ţesuturile necontractile,
pliabile. Fibrozele şi aderenţele intercelulare musculare vor impieta atât contracţia
cât şi întinderea musculară. Cu timpul, zona de musculatură fibrozată se
transformă într-un nodul nefuncţional. Ţesuturile moi, necontractile, sunt afectate
de asemenea de fibroze şi aderenţe, care le reduce capacitatea de pliere şi
întindere. Aderenţele se formează de asemenea şi între alte structuri tisulare: între
ligamente şi tendoane, interfascial, între muşchi şi os etc. Toate acestea au un
răsunet important, restricţionând mişcarea şi funcţia. Tehnicile de fricţionare şi
loviturile transversale pot rupe pur şi simplu aceste aderenţe, cu separarea
fibrelor şi reluarea funcţiilor lor. Aceasta nu cauzează durere şi nici leziuni
suplimentare, ţesuturile fibrozate nefiind vascularizate şi inervate. Cicatrizările
vechi şi excesive pot fi însoţite de leziuni tisulare noi, după masaj. De altfel, atunci
când se formează fibroze mari nodulare, circulaţia este mică sau lipseşte în jur,
procesul de vindecare naturală fiind astfel împiedicat. Fricţiunile pot să lizeze
aceşti noduli, sângele ajunge mai uşor la nivelul lor stimulându-se vindecarea şi
refacerea tisulară. Mei Cash subliniază faptul că nodozităţile tisulare se reduc cu
circa 10 procente la sfârşitul şedinţei de masaj şi cu 20-30 procente după 4-5 zile de
tratament.
Acţiunea asupra flexibilităţii tisulare rezultă, după Mei Cash, din posibilitatea
masajului de a oferi oportunitatea întinderii unor zone tisulare specifice care nu
pot fi întinse prin exerciţii funcţionale. Ignorând capacitatea funcţională, loviturile
longitudinale profunde pot întinde ţesuturile peste limita fiziologică prin
împingerea în toate direcţiile cu creşterea flexibilităţii lor. Chiar dacă întinderea
nu este scopul în sine al tratamentului, invariabil pacienţii se mobilizează mai
uşor după întindere prin loviri longitudinale.
Acţiunea asupra sistemului nervos a masajului, după Mei Cash, este posibilă
prin acţiunea sa în mai multe moduri. Masajul va stimula receptorii nervoşi
tisulari, cu controlul tonusului tisular. Prin masaj sunt stimulaţi nervii senzitivi şi
mecano-receptorii care vor răspunde la apăsare, presiune, căldură sau alţi stimuli
care prin mecanisme reflexe vor duce la relaxare tisulară şi reducerea durerii.
Tensiunile ţesuturilor moi reduc sensibilitatea mecanoreceptorilor, cu blocarea
activităţii sistemului nervos simpatic. Prin eliberarea tensiunii, masajul poate
restaura echilibrul şi produce stimularea sistemului parasimpatic, ceea ce are un
efect benefic în afecţiuni minore sau chiar mai importante, ca hipertensiunea
arterială, migrenă, insomnie, afecţiuni digestive, stimularea digestiei. în general se
acceptă că totalitatea imputurilor senzitive la nivelul sistemului nervos central
determină starea tonusului tisular general. Aşa se explică că stresul emoţional
poate să producă dezordini fizice ca disconfort muscular, probleme digestive,
dureri de cap. Masajul are posibilitatea să producă o reducere a simptomelor care
cauzează inputuri senzoriale negative şi să crească inputurile pozitive. Acesta este
motivul pentru care majoritatea bolnavilor remarcă o stare de bine la terminarea
masajului.
Prezentarea efectelor terapeutice diferă de cele prezentate mai sus şi în alte
scrieri medicale recente de la noi din ţară. Astfel D. Nemeş (57) şi Olimpia Moca (54)
îşi împart efectele terapeutice după mai multe criterii: (57) - directe , indirecte,
reflexogene; parţiale (locale), generale; imediate, tardive; obiective (observate de
medic), subiective (descrise de bolnav); dar şi efecte (54, 57) asupra tegumentului,
asupra ţesutului conjunctiv şi muscular, asupra elementelor articulare, nervi
periferici şi sistem nervos central, asupra circulaţiei sanguine şi limfatice, asupra
organelor profunde.
Aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, nu există o tratare uniformă a
efectelor terapeutice ale masajului medical, ci ea diferă de la autor la autor, de la
şcoală la şcoală. Din punct de vedere didactic mi se pare utilă împărţirea efectelor
terapeutice în efecte locale (mecanice după autorii americani (16,74), şi efecte
generale.

6.1. Efectele locale ale masajului medical

Sunt cele mai rapid vizibile şi se manifestă în principal prin apariţia

hiperemiei locale (16,12,74,63,57), cu o veritabilă capilarizare tegumentară,
activarea microcirculaţiei şi creşterea temperaturii locale (63). Se creează astfel un
gradient de presiune intratisulară cu favorizarea drenajului şi a întoarcerii spre
inimă (fără suprasolicitarea cordului) (16), creşterea întoarcerii venoase (16, 74), la
unii pacienţi cu creşterea volumului venos (16). Creşterea presiunii intratisulare se
însoţeşte de creşterea difuziunii prin membranele celulare şi de o mai bună
utilizare a oxigenului tisular, de ameliorarea nutriţiei tisulare (63). Local se vor
elibera substanţe vasoactive (histamină, heparină) (16, 63), care accentuează
vasodilataţia şi au acţiune antitrombotică (boala varicoasă şi trombozele rămân
totuşi o contraindicaţie majoră de tratament). Creşte viteza de resorbţie şi
eliminare a lichidelor de stază (57, 63), creşte viteza de eliminare a cataboliţilor şi a
produşilor metabolici (16, 57, 63). Creşte permeabilitatea tisulară interstiţială cu
deschiderea porilor tisulari (12), creşte resorbţia şi drenajul limfatic (12, 74). Toate
aceste modificări vor produce o ameliorare a troficităţii tisulare, cu vindecarea
plăgilor şi prevenirea fibrozelor excesive (12, 57, 63), cu ruperea şi digestia
fagocitară a aderenţelor (12,16, 74) cu elasticizare tisulară (12,57, 63), cu
elasticizarea cicatricelor (74). Creşte flexibilitatea tisulară pe ţesuturi care nu se
întind în mod obişnuit (12), influenţează fibrele elastice (57), măreşte mobilitatea
interfascială (16). Se reduc spasmele musculare (16), se reduc contracturile şi
hipertoniile musculare prin reducerea presiunii intramusculare şi relaxare (63), iar
în final creşte forţa de contracţie şi induranţa muşchiului scheletic (16) şi se reduce
durerea (63, 57). De altfel, Goats G. (34) subliniază faptul că masajul medical
manual este cunoscut şi de mult folosit ca o metodă de tratament pentru
reducerea durerii, a inflamaţiei, edemelor, spasmului muscular şi limitării de
mişcare. Tehnicile clasice manuale au fost completate cu multe metode mecanice
de terapie, utilizate atât în masajul medical al pacienţilor cu diverse forme de
patologie cât şi în medicina sportivă. Procedura mecanică de masaj reduce
sensibilitatea mecanoreceptorilor tegumentari, induce o stare de
hiposimpaticotonie cu hiperparasimpaticotonie tegumentară (12). Ginsberg F. et
al. (33) arată într-un studiu dublu orb că utilizarea masajului medical alături de
topice tegumentare scade intensitatea durerii şi necesitatea utilizării analgezicelor.
Se exacerbează secreţiile exocrine (57, 74), creşte liza substanţelor grase
subtegumentare şi favorizează absorbţia transtegumentară a substanţelor grase
(57). Efectul a fost dovedit pe model experimental la porc (1), la care s-a influenţat
grosimea stratului de grăsime subcutanată şi celulita, efecte care depind însă şi de
operator. Masajul favorizează descuamarea stratului cornos tegumentar (57), iar
prin petrisaj dealungul spaţiilor intercostale poate fi o adevărată „ pompă
limfatică toracică" (16).

6.2. Efectele generale ale masajului medical

Sunt efecte terapeutice care se produc la nivelul întregului corp. Un prim

efect terapeutic general este acela de activare a funcţiei aparatului cardiocirculator
(57, 63, 74), inclusiv cu creşterea circulaţiei pe membrul contralateral (16), precum
şi a aparatului respirator (63). Efectul este de pomping vascular la nivelul
circulaţiei generale cu creşterea circulaţiei venolimfatice (12). Conform lui DeLisa
(16), se modifică totodată şi o serie de parametrii hematologici: scade vîscozitatea
şi hematocritul, creşte componenta fibrinolitică şi tranzitor mioglobina,
transaminaza glutamicooxalacetică, kreatinkinaza, lacticdehidrogenaza şi scade
lactatul după masajul muscular. Se discută creşterea eliberării de endorfine (16,
74) (mai trebuie dovedit) şi de mediatori neurotransmiţători (74). Creşte
metabolismul bazai (57, 63), îmbunătăţeşte funcţia organelor interne prin efect
somatovisceral (16), îmbunătăţeşte starea generală a pacientului (63), se reduce
oboseala musculară şi se îmbunătăţeşte somnul (57, 63), cu relaxare generală şi
efect seda tiv (74). Odată cu relaxarea generală apare şi reducerea reflexă a durerii
cu posibilitatea de mobilizare mai bună după masaj, bolnavul devenind mai
flexibil (12). Reducerea durerii se realizează prin acţiune la nivelul porţii
vertebrale (74), prin creşterea imputului la acest nivel (16). Masajul influenţează
posibil activitatea măduvei spinării prin creşterea imputurilor vertebrale aferente
(16), scad imputurile senzoriale negative şi cresc imputurile senzoriale pozitive,
ceea ce determină o stare de bine la terminarea masajului (12, 74). Masajul
activează oxitocina şi influenţează controlul endogen al durerii (2, 51), creşte
oxitocin-like reactivitatea, plasmatic şi periacvaductal la nivelul materiei cenuşii
din creier. Se acceptă faptul că masajul produce reducerea excitabilităţii la nivelul
reflexului spinal (56), reducerea H-reflexului solear nu apare însă ca
rezultat al stimulării mecanice al mecanoreceptorilor tegumentari, mai mulţi
mecanoreceptori fiind posibil implicaţi. Efectul de analgezie pe durerea somatică
se completează şi cu efectul de analgezie în durerea postoperatorie, Le Blanc (50)
demonstrând că masajul mecanic al peretelui abdominal poate reduce durerea
postoperatorie şi ileusul la pacienţi post colectomie. Apare hiposimpaticotonie cu
hiperparasimpaticotonie, stare care duce la efecte benefice în hipertensiunea
arterială, cefalee, insomnie, în tulburări digestive se stimulează digestia (12).
Creşte perspiraţia şi secreţia glandelor sebacee (74), se îmbunătăţeşte
termoreglarea (57). Un efect interesant, descris frecvent în medicina estică, dar cu
bază mică de susţinere în neurofiziologia vestică este efectul reflex al masajului,
de bază în masajul de tip conjunctiv, reflexoterapie şi auriculoterapie. Pe baza
acestuia se descrie ameliorarea funcţiilor organelor interne, a viscerelor
abdominale (57, 63), prin acţiune pe zonele tegument are Head, Dicke la nivelul
ţesutului conjunctiv, sau McKenzie la nivel muscular. în acelaşi context se înscriu
şi efectele psihologice cu relaxarea şi reconfortarea bolnavului, cu reechilibrarea
fizică şi psihică a pacientului (16). Cu toate progresele realizate în cunoaşterea şi
descrierea mecanismelor de producere a efectelor terapeutice ale masajului, încă
nu se cunosc toate acestea. Cercetări actuale (25, 48, 49) descriind efecte
terapeutice şi domenii medicale noi, în care masajul ar putea să aibă o contribuţie
în terapie, ca de exemplu posibilitatea masajului medical de a produce defecte
tranzitorii de membrană, cu reducerea incorporării DNA în celulele hepatice prin
simpla difuziune. După masaj mecanic (48), în studii experimentale pe şoarece
(49), sunt evidenţiate expresii genetice semnificative în ficat după simplu masaj
mecanic sau posibilitatea masajului medical de a induce modificări ale
concentraţiei salivare umane de H 70, respectiv creşterea sa (25) după prima
şedinţă de stimulare prin masaj, similar cu a doua şedinţă de aplicare de căldură,
alături de creşterea amilazei şi proteinelor salivare după a doua şedinţă (invers la
aplicarea de căldură), aspecte care mai trebuie studiate, dar care sugerează că
probabil nu se cunosc toate aceste efecte terapeutice şi domeniile de aplicare,
motiv care ne îndeamnă la cercetări în continuare pentru completarea şi lămurirea
lor.

53
6.3. Efectele masajului medical asupra diferitelor tipuri de ţesuturi

Aşa cum am văzut în materialul mai sus prezentat, efectele terapeutice ale
masajului medical sunt diferite de la ţesut la ţesut, motiv pentru le voi trece în
revistă pe scurt din acest punct de vedere.

6.3.1. Efectele masajului medical asupra tegumentului

Tegumentul, prin situaţia sa anatomică şi structura sa, reprezintă prima

formaţiune cu care tehnicianul vine în contact, iar prin structurile sale specializate,
respectiv prin receptorii tegumentari, este înalt adaptată pentru recepţia şi
transmisia modificărilor induse de masaj (46).
Masajul acţionează blând asupra tegumentului, respectiv asupra terminaţiilor
senzitive şi papilelor vasculare (46), reduce sensibilitatea tegumentară prin
creşterea pragului de percepţie a senzaţiilor senzitive (46, 57), produce asuplizare,
elasticizare, creşte mobilitatea tegumentului prin acţiune pe fibrele elastice şi de
colagen, precum şi pe substanţa fundamentală rezultând un tegument elastic,
suplu, fin (38,46,57). Acest lucru se confirmă pe model experimental computerizat
al tegumentului, de către Iida I. şi colaboratorii (36), care arată că masajul facial,
alături de alţi factori care oferă protecţie tegumentară au un efect protector asupra
tegumentului. Se stimulează troficitatea tegumentară prin creşterea vitezei de
circulaţie şi vasodilataţie tegumentară activă (38, 46, 54, 57), pielea devine mai
moale, mai caldă, se păstrează troficitatea tegumentară, se combate atonia şi
atrofia tegumentară (38). Vasodilataţia tegumentară se însoţeşte de eliberarea de
histamină, heparină, serotonină, care accentuează şi prelungesc efectul vasoactiv
(38, 46, 54, 57), produc încălzirea tegumentului şi influenţează raportul între
circulaţia superficială şi cea profundă. Accentuează secreţiile seboreice şi sebacee
(38, 46, 54, 57), creşte perspiraţia insensibilă (46). Masajul favorizează
descuamarea stratului cornos tegumentar, favorizează regenerarea tegumentară
(46, 57) şi creşte rezistenţa generală nespecifică (38). Prin acţiune la nivelul zonelor
reflexogene, masajul produce un efect benefic asupra funcţiei organelor interne
(38, 57). Se facilitează mişcarea tegumentului faţă de alte structuri superficiale (74)
şi se dovedeşte astfel o foarte bună metodă de încălzire musculară obligatorie la
sportivii de performanţă înaintea probelor sportive grele (38).
 Masajul medical previne formarea fibrozelor excesive, iar pe fibroze formate
produce fragmentarea fibrelor cu iniţierea digestiei fagocitare (12) şi elasticizarea
tegumentară. Prin modificările trofice benefice şi prevenirea
fibrozărilor excesive se facilitează vindecarea plăgilor (12), cu formarea unor
cicatrice elastice, funcţionale, nedureroase.

6.3.2. Efectele masajului medical asupra ţesutului celular subcutanat

Ţesutul celular subcutanat reprezintă, alături de tegument, o structură

anatomică importantă şi cu bogat răsunet în ceea ce priveşte recepţia şi acţiunea
masajului medical asupra organismului uman. Efectele terapeutice ale masajului
medical asupra ţesutului celular subcutanat nu poate fi total separat de efectele
asupra tegumentului, justificarea unei astfel de prezentări fiind doar din punct de
vedere didactic. în realitate aceste efecte terapeutice se însoţesc, se întrepătrund,
se completează şi se produc în acelaşi timp. In analiza acestor efecte terapeutice
trebuie să se ţină cont de situaţia anatomică a ţesutului celular subcutanat, cu
dispunerea sa imediat subtegu mentara, cu reprezentarea sa neuniformă la nivelul
diferitelor zone anatomice. Celularitatea sa este bogat reprezentată, având
formaţiuni celulare atât proprii cât şi de la nivelul altor structuri biologice, în
special sânge şi sistem imunologic. Are o bogată reprezentare fibrilară rezistentă,
care pe lângă faptul că asigură suportul mecanic, de susţinere, pentru
multitudinea organelor corpului omenesc, este în măsură să dea şi să menţină
forma diferitelor structuri, inclusiv a maselor musculare. Prin prezenţa
adipocttelor şi dispoziţia lor predilectă si neuniformă la nivelul corpului omenesc,
ţesutul celular subcutanat contribuie la forma acestuia, diferită la femei faţă de
bărbaţi. Bogata reţea fibrilară elastică permite întinderea, deformarea şi revenirea
la forma iniţială a regiunii anatomice respective, proprietate a ţesutului celular
subcutanat care va fi utilizată în masajul medical şt de care depind o serie de
efecte terapeutice. Multitudinea vaselor de sânge de tip arterial, venos si limfatic,
dar şi a spaţiilor interstiţiale bogate, cu posibilitate de expandare şi acumulare
temporară şi variabila în funcţie de necesităţi, dă posibilitatea ţesutului celular
subcutanat să fie un spaţiu ideal de primire sau redistribuire a lichidelor
biologice, asupra căruia masajul medical are un important efect terapeutic.
Masajul medical acţionează mecanic asupra ţesutului celular subcutanat, cu
influenţă directă asupra elasticităţii şi supleţei tisulare (38,54, 57, 63), dar totodată
şt asupra rezistenţei la întindere şi deformare, asupra calităţii biologice a
componentei fibnlare a ţesutului celular subcutanat. Tehnicile masajului medical
clasic permit o mobilizare a componentelor tisulare una în raport cu cealaltă, o
întindere inclusiv a componentelor necontractile tisulare, ceea ce va duce la
creşterea posibilităţii de pliere şi deformare tisulară, cu revenirea rapidă şi
eficientă la forma iniţială. Prin mobilizarea intertisulari se previne formarea
fibrozelor şi aderenţelor între componentele tisulare, iar pe fibrozele odată
formate oferă posibilitatea ruperii lor cu recăpătarea proprietăţii de întindere
tisulară. Se favorizează astfel formarea unor cicatrice elastice, nedureroase,
funcţionale. Se influenţează benefic, inclusiv cu scurtarea duratei de vindecare a
plăgilor şi altor tipuri de leziuni, chirurgicale sau nechirurgicale.
O acţiune importantă a masajului va fi asupra circulaţiei venolimfatice în
special, nesemnificativă pe arterele mari. Prin aceasta se influenţează echilibrul
circulator al întregului organism, dar, şi raportul între circulaţia superficială şi cea
profundă. Masajul produce o activare a circulaţiei sangvine local prin
vasodilataţie, cu activarea schimburilor nutritive intra tisulare şi absorbţia mai
rapidă şi mai bună a reziduurilor, dar, totodată produce o stimulare semnificativă
a circulaţiei de întoarcere venolimfatică (46,38,16,12,54, 63).
Pentru a avea acest efect terapeutic, se impune ca manoperele active să se
efectueze întotdeauna în sensul curgerii circulaţiei de întoarcere venolimfatică. In
caz contrar se produce stază, cu efecte negative de la caz la caz.
Masajul medical ajută la diminuarea stratului de ţesut celuloadipos, cu
reducerea acestuia şi scăderea depozitelor de grăsime (38, 57). Este însă obligator
să menţionăm că, datorită faptului că masajul medical este o manoperă pasivă, nu
creşte arderile energetice, nu măreşte semnificativ metabolismul bazai şi nu poate
fi utilizată singular în cura de slăbire, ci este o metodă fiziokine to terapeutică care
doar se poate asocia măsurilor obligatorii de luat în cura de slăbire.
O categorie importantă de efecte terapeutice, descrise mai ales în masajul
oriental, dar fără o susţinere neurofiziologică importantă în masajul occidental, o
reprezintă efectele reflexe ale masajului, efecte care vor influenţa benefic
activitatea organelor interne prin intermediul zonelor reflexe Dicke (38, 57) sau a
meridianelor energetice descrise în masajul reflex oriental (14,40,47,80,82). Masajul
zonelor reflexogene este în măsură să influenţeze benefic procesul de vindecare a
organelor respective aflate în suferinţă. Prin mecanism reflex se explică influenţe
benefice asupra circulaţiei venolimfatice, a funcţiei neuroendocrine, a reacţiilor
neurovegetative etc. Prin toate îmbunătăţirile mai sus amintite, masajul reduce
perioada de vindecare a leziunilor ţesutului conjunctiv subcutanat, reduce durata
de incapacitate funcţională temporară, creşte calitatea biologică a ţesuturilor şi,
reduce suferinţa pacienţilor cu o astfel de patologie.
6.3.3. Efectele masajului medical asupra musculaturii scheletale

Musculatura scheletică reprezintă probabil cel mai important organ anatomic

al corpului omenesc asupra căruia masajul medical clasic are acces şi totodată
asupra căruia are unele dintre cele mai importante efecte terapeutice. Prin
dispoziţia sa subdermică, aproape la nivelul tuturor segmentelor corporale,
tehnicile de masaj permit abordarea majorităţii muşchilor scheletici, cu
posibilitatea masării lor şi influenţă asupra stării lor fiziologice sau funcţiei
muşchiului respectiv. Acţiunea masajului asupra musculaturii este consecinţa
acţiunii factorului mecanic, a cărui acţiune este în funcţie de tehnica de tratament
utilizată. Aplicarea unei tehnici superficiale şi uşoare va avea drept consecinţă un
efect de reducere a tonusului muscular, de relaxare a musculaturii iniţial
contractată, de sedare generală a bolnavului, prin reducerea presiunii
intramusculare şi relaxare (63). Dimpotrivă, aplicarea unui masaj energic,
puternic, profund, va avea un efect de creştere a tonusului muscular, de stimulare
musculară, de creştere a capacităţii de contracţie musculară. Efectul se pare că este
însoţit şi de creşterea secreţiei unui hormon asemănător colinei, hormon ce are o
acţiune stimulentă, tonică şi de creştere a excitabilităţii neuromusculare (54).
Creşterea forţei de contracţie musculară este susţinută de către DeLisa (16), prin
creşterea concomitentă a induranţei musculare a musculaturii scheletice.
Amplitudinea de mişcare musculară se va îmbunătăţi şi datorită ruperii
aderenţelor, datorită creşterii mobilităţii interfasciale (16). Prin vasodilataţie
musculară, se favorizează schimburile nutritive la nivel muscular, se favorizează
un aport nutritiv şi de oxigen îmbunătăţit, o eliminare mai bună a produşilor
metabolici locali, cu accelerarea refacerii muşchiului obosit (57). DeLisa (16),
subliniază faptul că o serie de enzime şi produşi metabolici cu cointeresarea
metabolismului muscular se modifică în cursul masajului: cresc tranzitor după
masaj mioglobina, transaminaza glutamico oxalacetică, creatin kinaza,
lacticdehidrogenaza, în timp ce lactatul scade uşor după masajul ţesutului
muscular.
Masajul medical este în măsură să accelereze refacerea muşchiului după
traumatisme şi alte tipuri de leziuni (63), să menţină tonusul muscular sau să
refacă tonusul muscular modificat, să combată hipotrofiile şi atrofiile musculare.
De o deosebită utilitate se dovedeşte aplicarea masajului medical în sport, atât
înaintea cât şi după efortul sportiv, asigurând creşterea performanţelor sportive, o
mai bună tolerare a efortului sportiv, o mai mică oboseală musculară, dar şi o mai
bună refacere după un efort sportiv maximal.
 57
Newham DJ. (58) a studiat efectele a patru tehnici de terapie manuală statice
şi dinamice (incluzând masajul), asupra amplitudinii reflexului de întindere, într-
un studiu controlat la 120 bolnavi cu vârste între 18-64 ani. Tehnicile statice nu au
efect asupra amplitudinii reflexului de întindere musculară, aspecte care ne obligă
la observaţii în continuare şi studii aprofundate. Aceste date ne fac să ne întrebăm
dacă tehnicile statice, inclusiv masajul, au posibilitatea de a produce schimbări
clinice valide în excitabilitatea motoneuronilor. Se impun studii la bolnavi
neuromusculari pentru a vedea dacă există o diferenţă faţă de subiecţii normali.
Tiidus PM. (75) arată într-un studiu făcut asupra literaturii, că sunt puţine
evidenţe ştiinţifice care să demonstreze că masajul manual are un impact
important pe termen scurt şi lung asupra refacerii funcţiei musculare după
exerciţii fizice. El subliniază faptul că, articolele obişnuite din literatură
evidenţiază utilitatea masajului medical în:
- tulburări musculare cauzate de acţiunea musculară excentrică;
- păstrarea şi refacerea forţei musculare şi performanţei lor după forţări
musculare mecanice excentrice;
- reducerea sau întârzierea/dispariţia debutului inflamaţiei musculare după
forţare musculară excentrică;
- refacerea forţei şi performanţei musculare după exerciţii anaerobe. Dovezile
ştiinţifice existente până la ora actuală nu au putut totuşi să
demonstreze astfel de efecte, aşa că, spune autorul, utilizarea masajului la atleţi
pentru aceste scopuri este deocamdată discutabilă.

6.3.4. Efectele masajului medical asupra tendoanelor şi formaţiunilor adiacente, a

fasciilor şi aponevrozelor

Masajul medical şi-a dovedit utilitatea şi în tratamentul acestor formaţiuni

anatomice, care necesită ca şi tehnică o abordare diferită faţă de ţesutul celular
subcutanat, prin necesitatea adaptării individuale şi specific formaţiunii tratate,
formei sale anatomice, dimensiunii sale, orientării sau profunzimii sale, motiv
pentru care am considerat necesare câteva consideraţii teoretice în plus. Afectarea
patologică a unei astfel de formaţiuni, mai ales în situaţii postchirurgicale, obligă
tehnicianul să includă în cadrul programului de masaj o serie de tehnici specifice
cu adresabilitate numai formaţiunii respective, fără ca abordarea globală a zonei
sau segmentului respectiv să fie suficientă. Este astfel un masaj strict local, mult
redus de multe ori ca dimensiune, efectuat de cele mai multe ori doar cu vârful
degetelor, care necesită a fi făcut extrem de amănunţit şi de riguros, puternic dar
nu dur pentru a nu produce leziuni suplimentare, suficient de insistent pentru a fi
eficient.
 Principalul efect al masajului asupra acestor formaţiuni este cel de liză a
aderenţelor, a fibrozelor (12, 16, 63, 74), modificare de altfel absolut necesară
procesului local de vindecare. Aplicarea precoce a masajului medical în aceste
situaţii, în jurul cicatricilor postchirurgicale, ulterior la nivelul leziunii după
vindecarea soluţiei de continuitate, este în măsură să activeze circulaţia locală, să
combată staza sanguină şi limfatică (57), să accelereze procesele locale de resorbţie
si vindecare (63). Liza aderenţelor şi fibrozelor (12) previne fibrozarea excesivă,
favorizează prin stimularea proprioceptorilor (63) troficitatea formaţiunii
respective, crescând calitatea biologică a cicatricei tendinoase sau aponevrotică a
formaţiunii lezate. Se scurtează astfel durata de vindecare a leziunii respective, se
reduce inflamaţia şi durerea, creşte randamentul recuperator. Prin întinderea
ţesuturilor în toate direcţiile necesare, se rup aderentele atât interfibrilare cât şi
faţă de formaţiunile din jur, cu liza şi eliminarea fibrozelor excesive, cu
elasticizarea întregii zone de tratat. Se favorizează astfel formarea unor ţesuturi
suple dar rezistente la întindere şi suficient de consistente, cu bună
funcţionalitate. Se păstrează astfel mobilitatea interfascială, intermusculară,
precum şi fată de tegument sau ţesutul celular subcutanat. Abordarea terapeutică
a acestor formaţiuni reduce de altfel contracturile şi hipertonia formaţiunilor din
jur modificate sau nu patologic. Se reduce intensitatea durerii prin reducerea
sensibilităţii mecanoreceptorilor (12), inducerea hiposimpaticotoniei cu
hiperparasimpaticotonie, ceea ce accelerează şi mai mult procesul de vindecare.

6.3.5. Efectele masajului medical asupra circulaţiei sanguine şi limfatice

Masajul medical influenţează mult circulaţia venolimfatică. Influenţa sa este

atât la nivelul circulaţiei tegumentare, efect vizibil şi uşor de obţinut, cât şi la
nivelul circulaţiei profunde, subtegumentare, musculare etc, cu influenţarea
circulaţiei de întoarcere locoregionale sau chiar generale. Masajul medical
produce un efect de capilarizare la nivelul tegumentului (63) cu activarea
circulaţiei locale, cu exacerbarea schimburilor nutritive şi de oxigen, cu
ameliorarea troficităţii tisulare locale. Acest efect terapeutic este consecinţa unei
acţiuni mecanice directe asupra microcirculaţiei, prin întinderea pereţilor
vasculari cu creşterea diametrului şi funcţiei vasculare (12), cu creşterea
permeabilităţii interstiţiple şi tisulare, cu creşterea presiunii fluidelor şi
ameliorarea circulaţiei venolimfatice, cu crearea unui gradient de presiune care
favorizează drenajul (16). Fenomenul este accentuat de eliberarea locală de
heparină şi histamină, care creşte fluidizarea sângelui şi prelungeşte vasodilataţia.

Figura nr. 2. Hiperemia tegumentarăprin efect de capilarizare.tegumentară.

 Creşte viteza de eliminare a lichidelor de stază şi cataboliţilor (63), creşte
întoarcerea venoasă şi limfatică fără suprasolicitarea cordului, iar la unii pacienţi
creşte volumul venos (16, 63, 74). Nu stânjeneşte circulaţia sanguină la nivel
arterial, pereţii arteriali fiind puţin compresibili şi datorită elasticităţii îşi revin
uşor la forma şi dimensiunea iniţială. Efectuarea manoperei active în sensul
curgerii circulaţiei de întoarcere venolimfatică nu produce efecte nocive şi stază
venoasă, nu produce leziuni la nivelul valvelor venoase. Crearea unui gradient de
presiune intratisulară crescut favorizează rezorbţia şi drenajul lichidelor de stază
de natură venolimfatică, masajul manual sau mecanic fiind una din cele mai
eficiente metode de eliminare a acestora. De altfel masajul de drenaj venolimfatic
constituie o metodă de tratament de sine stătătoare şi care s-a impus ca o metodă
valoroasă de terapie în special în tratamentul limfedemului, circulaţia limfatică
fiind augmentată de circa douăzeci şi cinci de ori (57). în cursul masajului medical
se pot produce pe lângă mobilizarea volumelor sanguine, activarea volumelor
sanguine periferice stagnante şi modificări ale compoziţiei sanguine, respectiv
creşterea numărului de hematii şi leucocite, dar şi a cantităţii de hemoglobina (57).
Efectul asupra circulaţiei se prelungeşte după terminarea şedinţei de masaj.
Trubetskay VS. (76) arată că o stimulare limfatică mecanică prin masaj la locul
injecţiei creşte resorbţia substanţelor injectate, circa 40% din substanţă fiind
absorbită spre sânge prin limfă după cinci minute de la injectare, la model
experimental pe şobolan.

6.3.6. Efectele masajului medical asupra nervilor periferici şi sistemului

nervos central

Masajul medical influenţează atât sistemul nervos de relaţie periferic, cât

şi cel central, dar influenţează şi sistemul nervos vegetativ. Efectul terapeutic
va fi în funcţie de tipul de masaj utilizat, precum şi în funcţie de intensitatea
masajului efectuat.
în general se acceptă ideea că un masaj medical intens efectuat va avea un
efect stimulant, cu creşterea sensibilităţii şi conductibilităţii nervoase (54). O
tehnică lentă şi superficială, dimpotrivă va avea un efect sedativ, liniştitor.
Masajul medical, prin componenta sa mecanică, reduce sensibilitatea
mecanoreceptorilor (12), are un efect important de analgezie, punându-se în
discuţie posibilitatea eliberării de endorfine la nivelul sistemului nervos
central şi induce o stare de bine prin efect parasimpaticoton. Se acţionează de
asemenea asupra nervilor vasomotori local, cu apariţia unei vasoconstricţii de
scurtă durată, urmată apoi de vasodilataţie activă, mai ales după tehnici
puternice şi profunde (54) prin reflex de axon (63). Se induce apariţia unor
reflexe de tip segmentar şi suprasegmentar cu influenţă reflexă la nivelul
organelor interne şi la nivelul sistemului nervos central. Prin reflex de tip
suprasegmentar se explică, datorită transmisiei corticale şi subcorticale,
apariţia efectului sedativ-relaxant sau chiar de tip hipnotic (57).

6.3.7. Efectele masajului medical asupra organelor profunde Masajul medical

acţionează asupra organelor interne atât prin acţiune mecanică directă, cât şi
prin acţiune indirectă, de tip reflex. Astfel, prin aplicarea masajului medical la
nivelul peretelui abdominal se stimulează în special motilitatea tractului
digestiv, se combate staza, dar se influenţează şi nivelul secreţiilor digestive.
Se îmbunătăţeşte astfel tranzitul digestiv şi digestia. Doering TJ. et al.(21) au
arătat că masajul manual vibrator sau efectuat cu ajutorul unei instalaţii
electrice (electrovibrator), în care mâna tehnicianului are o activitate de
tremurare de 8-l1 cicluri pe secundă, influenţează benefic funcţia pulmonară
şi perfuzia, cu creşterea saturaţiei în oxigen şi reducerea nevoii de ventilaţie
pulmonară asistată, la bolnavii postoperatori ce au nevoie de ventilaţie
pulmonară, în secţii de terapie intensivă. Un efect important asupra organelor
interne se descrie ca efect
de tip reflex prin stimularea zonelor reflexogene, cu îmbunătăţirea funcţiei
organelor interne corespunzătoare zonelor reflexogene. Se modifică
activitatea secretorie şi excretorie la nivelul tubului gastrointestinal, la nivel
hepatic, la nivel renal.

CAPITOLUL 7. TEHNICA (PROCEDEELE,

MANOPERELE)
MASAJULUI MEDICAL CLASIC

Deşi reprezintă una dintre cele mai vechi modalităţi de tratament, probabil că
nu există încă şi acum alt domeniu al medicinii manuale în care să fie mai multe
confuzii de terminologie ca în masaj (16). Acest aspect are o cauză obiectivă care
încă se perpetuează şi la ora actuală. In primul rând este vorba de faptul că
masajul a fost folosit din cele mai vechi timpuri în toate tehnicile de tratament la
toate popoarele lumii, ceea ce a dus încă de la început, la o diversitate de tehnici,
care deşi nu se deosebesc fundamental, au fost numite si catalogate diferit din
punct de vedere lingvistic dar şi ca importanţă în terapie. în decursul anilor, au
existat preocupări de unificare, de uniformizare şi încadrare a acestora în diferite
clasificări, care să le impună si să ducă la un consens de opinii şi păreri în acest
domeniu al activităţii medicale. Sigur însă, este important pentru noi toţi, ca să se
păstreze în aceste procedee tot cea ce este bun şi valoros din toate tehnicile de
masaj ale tuturor popoarelor. Fiecare cultură medicală a încercat să-şi impună
firesc, cea ce a considerat mai important în acest domeniu, ceea ce a dus la apariţia
în decursul anilor a mai multe opinii şi clasificări în domeniu.
Proba timpului a dus la impunerea a două curente importante, respectiv a
masajului considerat de sorginte occidentală şi a masajului de tip oriental.
Masajul de tip occidental, cuprinde termeni şi tehnici asimilate dea lungul
timpului de peste tot din lume, atât de la nivel euroasiatic cât şi de peste ocean,
tendinţa inclusiv actuală, fiind de a se orienta spre tehnici şi termeni ce pot fi
asimilaţi şi incluşi în medicina bazată pe dovezi, motiv pentru care nu de puţine
ori, unele tehnici sau efecte ale lor au fost privite cu rezervă sau chiar cu
scepticism. DeLisa (16) afirmă că cei mai mulţi termeni din masajul occidental au
fost introduşi de Pare A., citând lucrarea sa: „Oeuvres Completes" din 1941, dar
tendinţa practicienilor, inclusiv în cărţi, este de a folosi variante de idiosincrazii
care obligă pe cei care scriu să fie foarte atenţi ca să nu facă confuzii. Principalele
tehnici de masaj în masajul occidental provin din sistemul suedez, care le împarte
după mai multe criterii (16): a) localizarea apăsării se face de către mişcarea
mâinii, prin alunecare de-a lungul tegumentului; b) comprimarea ţesuturilor moi
se face cu mâna sau cu degetele; c) tegumentul şi musculatura sunt prelucrate
prin loviri compresive repetitive cu ajutorul mâinilor; d) efectele apar pe interfaţa
dintre ţesuturi şi piele. După DeLisa (16), trei tehnici şi-au păstrat denumirea
după termenii franţuzeşti clasici: ejfleurage (efleuraj), petrissage (frământat),
tapotement (tapotament), alături de care, un al patrulea este masajul prin fricţiune
profundă.
Masajul de tip oriental, cuprinde termeni şi tehnici de masaj care sunt
rezultatul unei evoluţii de secole şi care are elemente specifice culturii şi ţării unde
a fost practicată. Din păcate, fundamentarea lor ştiinţifică, diagnosticul şi
tratamentul nu se bazează întotdeauna pe principiile neurofiziologiei occidentale,
motiv pentru care nu este foarte bine cunoscută şi folosită în practica medicală
occidentală, dar probabil că în medicina vestică sunt încorporate valori din cea
estică (16). Multe din tehnicile clasice sau variante de tehnici de masaj occidental,
se bazează sau folosesc tehnici sau elemente de tehnici orientale, mai ales în
masajul visceral.
Cele mai cunoscute şi folosite tehnici de masaj oriental sunt: presopunctura,
reflexoterapia şi auriculoterapia.
Pornind de la cele prezentate mai sus, în masajul medical clasic (occidental),
voi prezenta în continuare cele mai folosite tehnici, atât pe cele care sunt folosite
aproape obligator, denumite ca procedee principale de masaj, cât şi pe cele mai
puţin folosite, denumite ca procedee secundare de masaj. Ele sunt procedee
variate, de cele mai multe ori derivate din procedeele principale. De aceea aceste
procedee nu vor fi incluse în toate cărţile de masaj, fiind tratate ca variante de
tehnică în cadrul procedeelor clasice, de toawlumea acceptate.

7.1. Procedee principale de masaj

în literatura română de specialitate (38, 54, 57, 63), s-a încetăţenit terminologia
cu împărţirea în procedee principale sau fundamentale de masaj şi procedee
secundare sau complementare de masaj. Drept procedee principale de masaj sunt
socotite acele procedee sau manopere de masaj, care se consideră a fi obligatorii a
fi folosite în cadrul masajului indiferent de tipul de masaj care se practică,
neputând fi înlocuite de alte tehnici. Ele se pot folosi fie ca tehnică propriu zisă, ca
variante de tehnică ori prin combinare cu alte tehnici de masaj.
Procedeele principale de masaj cuprind (38,54,57,63): efluerajul (netezirea),
fricţiunea, frământatul (petrisajul), tapotamentul (baterea), vibraţiile. Cele mai
multe din aceste tehnici sunt recunoscute pe plan internaţional şi descrise ca
proceduri de bază ale masajului medical vestic (12, 16, 46, 74). Provenienţa
terminologiei este franţuzească la cei mai mulţi termeni, iar numele tehnicii
sugerează mişcarea care se face la nivelul tegumentului.

63
7.1.1. Efleurajul (netezirea)

Efleurajul (netezirea), reprezintă sinonimul din limba română a termenilor

englezeşti gliding sau stroking, alunecare respectiv mângâiere, atingere(46). Ea
reprezintă cea mai uşoară şi simplă tehnică de masaj, de regulă, cu efleuraj se
începe şi se încheie orice tip de masaj, şi, de asemenea se interpune între toate
celelalte tehnici de masaj.
Efleurajul este definit ca o manoperă ce constă din (38) neteziri şi alunecări
uşoare şi ritmice aplicate cu mâinile la nivelul tegumentului, mai mult sau mai
puţin intense, mişcări care seamănă cu mângâierea, efectuate pe suprafeţe mai
mari sau mai mici, cu un sens bine determinat şi ritm variabil în funcţie de
necesităţi. Sidney Licht (46) defineşte efleurajul ca o mângâiere uşoară şi ritmică în
care mâinile terapeutului menţin un contact uşor cu tegumentul pacientului.

Figura nr.3. Efleuraj cu palmele.

Ca şi tehnică (38,54), clasic efleurajul se execută cu faţa palmară a mâinilor, cu
degetele apropiate sau îndepărtate, în funcţie de dimensiunea zonei de tratat. Şi
alte părţi ale mâinii se pot folosi pentru efleuraj (16), respectiv faţa dorsală a
mâinii, faţa palmară a degetelor sau numai a falangelor distale, faţa palmară a
articulaţiei radiocarpiene, articulaţiile interfalangiene sau metacarpofalangiene
flectate, marginea cubitală a mâinii, pumnul închis etc, artificii de tehnică care se
aplică în funcţie de zona de tratat, întinderea sa, starea ţesuturilor de tratat,
presiunea pe care dorim să o aplicăm. Este de precizat faptul că, manopera activă şi
cu presiune mai mare se va face întotdeauna în sensul curgerii circulaţiei de
întoarcere venolimfatice (dinspre distal înspre proximal, pentru a nu produce
stază). Revenirea mâinii spre poziţia iniţială se va face întotdeauna fără a desprinde
mâna de tegument, cu presiune mult mai mică faţă de timpul precedent. Forţa de
apăsare a mâinii la manopera activă nu trebuie să fie cu mult mai mare ca
presiunea circulaţiei de tip arterial, respectiv să nu producă ischemie, motiv
pentru care tehnica se va aplica întreruptă intermitent, sacadat. Forţa de apăsare
poate să fie uniformă pe durata manoperei active (mai ales pe suprafeţe mici de
tratat), sau neuniformă, variabilă, pe suprafeţe mai mari şi mai lungi de tratat. în
această situaţie, forţa de apăsare este mică la început, creşte spre mijlocul
distantei, şi, scade spre sfârşitul distantei de tratat.

Figura nr. 4. Efleuraj cu mâinile, alternativ.

Efleurajul se poate efectua cu o mână, pe suprafeţe mici, sau, cu ambele mâini pe
suprafeţe mai mari. Dacă suprafaţa de tratat este plană şi întinsă, mâinile vor fi cu
degetele îndepărtate, pentru a cuprinde o zonă cât mai mare de tegument, mai
ales atunci când dorim să facem un masaj de pregătire, de întreţinere sau, în caz
de suferinţă uşoară, difuză.
în situaţia când avem o patologie locală mai exprimată (dureri locoregionale
pronunţate, contractură musculară, redoare locală etc), se impune o abordare
terapeutică mai atentă, cu efectuarea efleurajului pe zona respectivă pe porţiuni
mai mici, eventual pe punctele dureroase, în funcţie de starea ţesuturilor de tratat,
tehnica fiind efectuată cu durată mai lungă, cu palma cu degetele strânse sau,
chiar cu degetele doar, urmărind atent reacţia ce se produce şi revenind la tehnici
superficiale, pe suprafeţe mici şi uşoare în caz de reacţie negativă. Alegerea uneia
sau altei variante se va face după experienţa tehnicianului şi, ţinând cont
întotdeauna de indicaţia dată de către medic privind scopul terapeutic necesar de
obţinut şi bineînţeles de reacţia şi toleranţa pacientului.
Pe suprafeţe plane mâinile se aşează una lângă cealaltă, tehnica putând fi
efectuată simultan, cu ambele mâini sau alternativ, o dată cu o mână, apoi cu
cealaltă (o mână urcă, cu manopera activă, cealaltă coboară).
Figura nr. 5. Etic u n i ] cu mâinile, în cerc

La nivelul membrelor mâinile se aşează în cerc (la acelaşi nivel pe

segmentele voluminoase - exemplu coapse, sau la nivele diferite - una mai sus,
una mai jos în cazul segmentelor mai subţiri - exemplu antebraţ), manopera fiind
făcută la fel simultan sau alternativ.
în cazul unor segmente anatomice foarte subţiri (antebraţul unui copil,
regiunea tenară sau hipotenară a mâinii, partea anterioară a plantei etc.) efleurajul
se va face doar cu degetele, formaţiunea anatomică respectivă fiind cuprinsă între
police şi celelalte degete.
Forţa de apăsare cu care se va face efleurajul variază în funcţie de ceea ce dorim
să obţinem în urma tratamentului aplicat. Astfel, pentru un efect strict superficial,
la nivelul tegumentului, forţa de apăsare va fi mică, alunecarea fiind uşoară, lină,
manopera putând fi făcută cu faţa palmară a mâinilor sau numai cu faţa palmară
a degetelor. Această manoperă se poate face foarte uşor, doar cu vârful degetelor,
atunci când dorim doar o stimulare a receptorilor senzitivi tegumentari, mai ales
ca manoperă de pregătire pentru alte tehnici de masaj. Pe lângă stimularea
receptorilor tegumentari se va influenţa benefic circulaţia sanguină tegumentară,
vasodilataţia fiind de intensitate mică.
Forţa de apăsare va fi medie, atunci când dorim un efect terapeutic la nivelul
ţesutului celular subcutanat, a musculaturii superficiale. Mâna va apăsa mai
puternic sau, la pacienţii cu ţesut celular subcutanat mai bogat reprezentat, se
preferă aşezarea mână peste mână, pentru a creşte forţa de apăsare. Tehnica
stimulează circulaţia de întoarcere venoasă şi limfatică, stimulează circulaţia
arteriolară şi capilară la nivelul ţesutului celular subcutanat şi musculaturii
superficiale.
Forţa de apăsare va fi mare, pentru a acţiona la nivelul circulaţiei profunde,
musculare, periarticulare, situaţie în care se practică efluerajul cu marginea
cubitală a mâinilor, cu faţa anterioară a articulaţiei radiocarpiene, cu articulaţiile
metacarpofalangiene ori interfalangiene proximale, degetele fiind închise în
palmă, cu faţa dorsală a mâinii, degetele la 90 grade faţă de metacarpiene, chiar cu
pumnul închis sau antebraţul pe toată lungimea sa.
Figura nr. 6. Efleuraj cu articulaţiile mici ale mâinii, pentru a creşte forţa de apăsare.
Condiţia pentru a avea un rezultat benefic este ca zona să fie complect relaxată,
nedureroasă, masele musculare să fie voluminoase. Manopera este mai
puternică, cu întinderea ţesuturilor si a fibrelor musculare, motiv pentru care
manopera activă se va efectua pe direcţia fibrelor musculare, ţinând cont şi de
sensul circulaţiei de întoarcere din zona respectivă. Se vor evita de asemenea
zonele cu sensibilitate anatomică sau cu situaţie anatomică superficială
(coloana vertebrală, torace anterior, zone reflexogene). Oricum forţa de apăsare
nu va fi strict uniformă pe toată durata efectuării manoperei, ci va varia în
funcţie de tipul de ţesut, forţa de apăsare adaptându-se după forma regiunii şi
tipul de ţesut tratat.
Sensul manoperei active, va tine cont întotdeauna de sensul de întoarcere
spre inimă a circulaţiei venolimfatice. Manopera activă, cu apăsare mai mare se
va face întotdeauna dinspre extremităţi înspre inimă, atât la nivelul membrelor
superioare şi inferioare (înspre rădăcina membrelor), cât şi la nivelul
extremităţii cefalice (din distal înspre umeri şi omoplaţi). Excepţie de la această
regulă se face numai la nivelul toracelui sau abdomenului, când sensul
manoperei active va urma direcţia unor fibre musculare ori a unor formaţiuni
anatomice (spaţii intercostale), sau, direcţia undei peristaltice la nivelul
colonului. Foarte rar, dispoziţia anatomică particulară a unor muşchi ori alte
structuri anatomice, poate schimba această regulă.
Direcţia manoperei active, variază. în funcţie de zona de tratat, adaptându-se
conformaţiei anatomice. Astfel la nivelul membrelor, direcţia de deplasare a
manoperei active va fi dea lungul membrelor voluminoase (longitudinală),
transversală la nivelul segmentelor de membru mai puţin voluminoase
(antebraţ, braţ, degete etc), circular pe zone mici cu miogeloză, în zigzag sau
şerpuit la nivelul coloanei vertebrale şi spatelui (54).
Viteza de execuţie nu trebuie să fie foarte mare, să depăşească cu puţin viteza
curgerii circulaţiei venoase, orientarea practică fiind că, în timpul masajului
tegumentul trebuie să-şi păstreze coloraţia normală, eventual să se
îmbunătăţească coloraţia tegumentară. Durata manoperei active este astfel de
circa 2-4 secunde.
Suprafaţa $i întinderea zonei de tratat, variază şi determină tipul de efleuraj
efectuat, el putând fi efectuat local (un deget, un muşchi, o articulaţie), segmentar
(mână, antebraţ, braţ, gambă, coapsă), regional (abdomen, torace, spate etc). De
principiu, se reţine că, cu cât o mişcare se va face pe o zonă mai întinsă de
tegument, cu atât mai mult va pierde din viteză şi presiune, şi, cu cât se execută
pe o zonă mai mică manopera este mai intensă, mai rapidă, mai scurtă. Manopera
este foarte scurtă şi foarte intensă pe suprafeţe foarte mici, când abordăm
formaţiuni fibronodulare (38), sau cicatrice ori retracţii tisulare, în scop de liză a
acestor formaţiuni.
 Forme particulare de efleuraj se utilizează pe diverse regiuni după întinderea sa
şi constituţia anatomică (54). Aceste forme particulare de efleuraj sunt variante de
tehnică care nu sunt obligatorii de aplicat, ele ţin de experienţa tehnicianului
respectiv dar pot creşte eficienţa masajului şi îmbunătăţii rezultatului terapeutic,
facilitând obţinerea sa. Se descriu mai multe tipuri de efleuraj (netezire): netezirea
uşoară, netezirea în evantai, netezirea în evantai cu alternarea mâinilor, netezirea
în evantai cu policele şi cu alternanţa policelui, netezirea circulară, netezirea
laterală, netezirea încrucişată, netezirea în forma literei 8, precum şi netezirea
profundă, cu antebraţul, cu falangele, cu degetele (greblat), sau netezirea în V
între police deschis şi celelalte degete. Dintre toate acestea ne oprim asupra
netezirii în evantai, care cel mai frecvent se face la nivelul spatelui şi la nivelul
abdomenului.
Ca şi tehnică cele două forme de efleuraj sunt similare. Pentru spate (54), se
porneşte cu ambele mâini de la nivelul regiunii lombare, paralel cu coloana
vertebrală, degetele orientate în sus. mâinile alunecă în sus, apăsând puternic
tegumentul, până în regiunea superioară a spatelui, unde forţa de apăsare scade
mult, degetele se deschid în evantai şi alunecă spre părţile laterale ale toracelui,
continuă să alunece în jos cu presiune mică, până în regiunea lombară, de unde se
reia mişcarea.
Efectele terapeutice (38, 54) sunt greu de separat de a celorlalte manopere de
masaj. Oricum, în practica curentă efleurajul nu se aplică singular, iar efectele
terapeutice obţinute sunt rezultatul aplicării combinate a mai multe manopere de
masaj. Se poate intui că prin particularitate de
tehnică efleurajul poate induce o serie de efecte terapeutice care vor putea fi
amplificate de celelalte manopere de masaj aplicate.

Figura nr. 7. Efleuraj în evantai. Hiperemia reprezintă unul dintre cele mai
importante efecte terapeutice ale efleurajului, ea realizându-se atât prin acţiune
directă asupra vaselor sanguine şi limfatice, cât şi prin acţiune reflexă asupra
terminaţiilor nervoase periferice de la nivel vascular. Efectul este accentuat de
eliberarea pe cale reflexă a unor substanţe vasodilatatoare (histamină,
acetilcolină, . serotonină), care prelungesc efectul vasodilatator şi după
terminarea şedinţei de masaj. Vasodilataţia şi ameliorarea circulaţiei este atât la
nivelul circulaţiei arteriovenoase cât şi la nivelul circulaţiei limfatice. Efectuarea
intensă a procedurii va duce la vasodilataţie profundă la nivelul ţesutului celular
subcutanat şi a maselor musculare.
Ameliorarea troficităţii tegumentare şi musculare este o consecinţă directă a
hiperemiei care se va însoţi şi de ameliorarea schimburilor nutritive la nivel tisular
realizată pe baza aportului mai mare de sânge, substanţe nutritive şi de oxigen,
cu o epurare eficientă de rezidii metabolice sau ca urmare a unor procese
patologice.
 Creşte absorbţia unor substanţe la nivel tegumentar, inclusiv a unor substanţe
medicamentoase, facilitând efectele terapeutice benefice ale acestora.
Produce analgezie şi reduce procesele inflamatorii tegumentare, prin creşterea
pragului de percepţie a durerii. Se discută de asemenea eliberarea posibilă de
endorfine care accentuează analgezia. Amelirarea troficităţii şi eliminarea
eficientă a pr od uşilor flogogeni este în măsură să reducă intensitatea
proceselor inflamatorii locale.
Reduce contractura musculară prin reducerea durerii

69
Produce asuplizarea tegumentară, subtegumentară şi musculară, prin întindere în
limita elasticităţii tisulare.
Reduce sensibilitatea tegumentară şi induce relaxare psihică, motiv pentru care este
cea mai bună metodă de pregătire tisulară pentru celelalte metode de masaj. Cel
mai bun efect terapeutic în acest sens se va obţine prin aplicarea efleurajului la
nivelul zonei dorsolombare, zonă care din punct de vedere metameric generează
un bun efect reflex, cu apariţia vagotoniei şi o bună sedare a pacientului.
Efectul tonic asupra psihicului pacientului se va obţine prin aplicarea unor
alunecări vii, energice, cu efect excitant asupra terminaţiilor nervoase şi tonic
stimulant asupra întregului organism.
Este util în masajul sportiv, permiţând o bună pregătire şi încălzirea
corespunzătoare a sportivului înainte de efortul sportiv, dar permite şi o refacere
mai rapidă şi mai uşoară după eforturi sportive mari cu combaterea oboselii
musculare.

7.1.2. Fricţiunea

Fricţiunea (friction or deep friction massage (16)), este cea de a doua

importantă tehnică principală de masaj şi este reprezentată de presiuni cu
intensitate variabilă efectuate rotativ, longitudinal sau eliptic, cu degetele, la
nivelul tegumentului şi musculaturii pacientului (16). Este o tehnică de masaj care
are ca principale ţinte terapeutice zone mici ale ţesutului celular subcutanat,
ţesuturi cicatriceale şi aderenţiale(12). Dacă efleurajul este o tehnică ce se
adresează în special tegumentului şi ţesutului celular subcutanat, fricţiunea este
cu o adresă mai profundă, în special pentru ţesuturile dermice şi subdermice,
fascii, tendoane, burse seroase, musculatură etc.
Astfel, fricţiunea este definită ca o tehnică care constă în (38) apăsarea
tegumentului şi ţesutului celular subcutanat pe ţesuturile profunde sau pe un
plan dur osos, precum şi deplasarea lor circulară sau liniară, atât cât permite
elasticitatea tisulară.
 Ca şi tehnică, degetele se mişcă cu o presiune constantă prin mişcări circulare
mici şi, după mai multe cicluri de apăsare, care nu depăşesc un minut, aplicaţia se
mută?p\tr-o zonă vecină (16). După un timp de repaus se poate reveni la zona
iniţială de tratament. Tehnica nu este nici mângâierea din efleuraj, dar nici
compresiunea cu degetele din petrisaj (frământat) (16), fricţiunea fiind socotită ca
o tehnică de masaj puternică, care dacă este folosită cu forţă poate să producă
leziuni tisulare (12). De aceia tehnica nu se va folosi niciodată în fazele acute sau
imediat post acute. Pe suprafeţe mici, fricţiunile se fac cu vârfurile degetelor, cu
faţa palmară a degetelor
pe suprafeţe ceva mai mari, cu palma pe suprafeţe mari, sau cu cotul ori regiunea
anterioară a articulaţiei radiocarpiene când dorim o apăsare puternică a zonei
respective. Pe regiuni mici fricţiunea se va efectua cu o singură mână, pe regiuni
mai mari, cu ambele mâini, simultan sau alternativ. Unghiul de înclinaţie a
degetelor variază după profunzimea la care dorim să acţionăm. Cu cât unghiul
este mai mic (30 grade), adâncimea la care se va ajunge este mai mică.

Figura nr. 9. Fricţiunea superficială, cu degetele la 30 grade.

Creşterea sa la 70-80 grade creşte profunzimea de acţiune, cea mai mare

adâncime fiind realizată la un unghi de 90 grade. Forţa de apăsare variază de
asemenea.

Figura nr. 10. Fricţiune profundă, cu degetele la 70-80 grade.

Pe zone tisulare tegumentare cu sensibilitate mai mare sau zone cu durere
mai mare, forţa de apăsare va fi mult mai mică, recomandarea fiind ca
întotdeauna să ţinem cont de toleranţa la durere a pacientului. Este importantă
deplasarea ţesuturilor unul faţă de celălalt, particular interfaţa dintre două
tipuri diferite de ţesuturi (16) ( exemplu interfaţa derm-fascie, fascie-muşchi,
muşchi-os, cicatrice tisulară-os). Mişcările sunt circulare sau eliptice, dar pe
zone cu puţin ţesut moale, se vor practica, mai ales în jurul articulaţiilor sau de-
a lungul tendoanelor şi ligamentelor, fricţiuni liniare scurte, cu mişcări de „du-
te vino" (38). în zone cu ţesut moale bogat reprezentat, fricţiunea se va face şi
prin comprimarea ţesuturilor între degetul mare şi celelalte degete. Pe suprafeţe
mari (spate etc.), fricţiunile se pot face cu faţa palmară a mâinii, cu degetele
deschise, în ritm viu, ondulant sau în zigzag. Dacă dorim o acţiune mai
puternică, se poate aşeza mână peste mână, se poate efectua cu regiunea
anterioară radiocarpiană, cu cotul, sau chiar cu ajutorul unei baghete din lemn
în cazuri mai rare. Tehnica uzează deplasarea din aproape în aproape, durata
manoperei active circa un minut, urmată de deplasarea în regiunea imediat
învecinată, cu revenire la nevoie în zona masată iniţial, pentru prevenirea
iritării tisulare. în tehnicile neuromusculare, ca de exemplu în stimularea
organelor Golgi de la nivelul inserţiilor tendinoase, tehnică descrisă de Dr.
James Cyriax, durata fricţionării este de până la 15 minute, mulţi dintre pacienţi
şi terapeuţi considerînd-o însă excesivă. Modalităţi particulare de fricţionare le
constituie fricţionarea circulară după tehnica „dilacerant în stea", utilizată în
masajul de tip periostal Vogler şi fricţionarea „circulară în cleşte", la nivelul
aderenţelor, cicatricelor vicioase şi cheloidelor (54). La sfârşitul fricţionării, se
recomandă întinderi funcţionale, mobilizări în unghiuri funcţionale pasive, în
special după fricţionări longitudinale superficiale sau profunde (12).
 Efectele terapeutice ale fricţiunilor sunt consecinţa acţiunii mecanice a
manoperei, dar şi consecinţa efectelor reflexe ale sale..
Elasticizarea şi asuplizarea ţesuturilor cicatriceale şi a fibrozărilor tisulare
constituie unul dintre cele mai importante efecte terapeutice ale fricţiunilor,
efect care nu poate fi conceput fără această tehnică de tratament. Fricţiunea
este în măsură să producă o fragmentare a structurilor aderente, o desfacere şi
separare a fibrelor interesate în acest proces, dar şi o realiniere a acestor
structuri fibrilare (12). Efectul este favorizat de efectuarea tehnicii transversal
fibrelor, longitudinal fibrelor, ori după tehnica aleatorie, în toate direcţiile (16).
Reduce astfel riscul apariţiei redorilor articulare, musculoligamentare,
cicatriciale, precum şi retracţiile tisulare.
Stimulează procesele de vindecare şi favorizează regenerarea unui ţesut cicatricea!
funcţional, prin întinderile tisulare efectuate, prin o mai bună nutriţie şi
troficizare tisulară. Accelerează procesele de vindecare tisulară şi creşte
calitatea ţesutului regenerat.
Ameliorează şi stimulează circulaţia locală tisulară, cu apariţia vasodilataţiei
tegumentare dar şi la nivelul structurilor profunde intratisulare sau
periarticulare, hiperemie tegumentară cu creşterea temperaturii locale,
ameliorarea schimburilor nutritive tisulare. Se favorizează astfel resorbţia
produselor metabolice sau inflamatorii flogogene locale cu reducerea
inflamaţiilor locale, se favorizează resorbţia exudatelor serbase sau
hemoragice, combate staza intratisulară, reduce edemele posttraumatice,
procese care vor accelera vindecarea tisulară. Produce analgezie şi induce relaxare
musculară, mai ales când sunt efectuate lent, uşor şi progresiv, în funcţie de
toleranţa la durere a pacientului, cu ameliorarea con tr ac tili taţii musculare şi
creşterea randamentului funcţional muscular în zona afectată. Tehnica se
dovedeşte astfel utilă şi în traumatologia sportivă, în tratamentul sechelelor
după entorse, luxaţii, contuzii, hematoame posttraumatice, sufuziuni, întinderi
musculoligamentare. Reduce sensibilitatea locală, scade încordarea psihică generală, are
o acţiune calmantă, liniştitoare atunci când manopera este efectuată lent, fiind
utilă atât pacienţilor cât şi sportivilor, înainte sau după încheierea unei probe
sportive. Reducerea sensibilităţii locale va fi urmată de o toleranţă mai bună
la durere, de o sedare a sistemului nervos central şi periferic. Efect excitant şi tonic
asupra sistemului nervos central şi periferic, când manopera se va efectua energic,
în ritm viu, alert, cu forţă de apăsare mare. Efectul stimulant creşte
randamentul recuperator, creşte performanţele fizice şi psihice ale pacientului
sănătos sau bolnav, inclusiv al sportivilor, înaintea probelor sportive.
 73
Creşte absorbţia şi vehicularea în circulaţia profundă a unor produse
medicamentoase, motiv pentru care se poate asocia în aplicarea fricţiunii a unor
produse medicamentoase care vor ajunge mai uşor la nivelul structurilor
modificate patologic şi astfel favoriza acţiunea lor profundă.

7.1.3. Frământatul (petrisajul)

Frământatul (petrissage or kneading massage), reprezintă cea de-a treia

manoperă fundamentală de masaj, recunoscută şi descrisă în masajul vestic.
Descrisă de către DeLisa ca petrissage sau kniding massage, tehnica este descrisă
de unii autori medicali ca şi tehnică unică, dar alţii descriu petrisajul diferit de
frământat, în funcţie de direcţia compresiunii precum şi de forţa mişcării (16).
Ca şi definiţie, frământatul este reprezentat de mişcări de prindere a
tegumentului, ţesutului celular subcutanat şi musculaturii pacientului/între
police şi celelalte degete, sau între degetele terapeutului şi baza degetelor, şi de
ridicare a lor sub forma unei cute, atât cât permite elasticitatea naturală tisulară,
urmată de stoarcerea ţesuturilor prin comprimare între degete şi palmă, sau, între
degete şi un plan profund, efectuate cu o mână sau mai frecvent cu ambele mâini
ale terapeutului.

Figura nr. 11. Frământatul (petrisajul).

Prelucrarea ţesuturilor se face cu blândeţe, cu mobilizarea mâinilor prin
mişcări circulare, perpendiculare pe direcţia de compresiune (16), mişcări
ondulatorii, ritmice.
Tehnica frământatului diferă în funcţie de faptul că este efectuată cu o mână
sau cu două mâini, diferă de asemenea după regiunea de tratat. Frământatul este
de altfel o metodă puternică de masaj care se pretează regiunilor cu masă
musculară şi ţesut celular subcutanat bine reprezentat. Ţesuturile sunt rulate
împotriva unui suport, stoarse şi adunate prin mişcări ondulatorii, într-o mişcare
de frământate alternând strângerea cu reducerea presiunii ttetilare. După
eliberare, ţesăturile revin datorită elasticităţii proprii la forma iniţială. Fiecare
mână se deschide în totalitate pentru a apuca porţiunea musculară, apoi o stoarce
şi o ridică în stis, iar dacă o mână eliberează porţiunea sa comprimată, cealaltă
apucă porţiunea adiacentă ei, şi o frământă asemănător frămâhtatului aluatului
(12). Se impune menţinerea unui ritm ferm al celor două mâini pe durata
tratamentului foi funcţie de regiune, frământatul se practică diferit, după forma
regiunii, după volumul de masă musculară, după direcţia fibrelor musculare,
după sensul circulaţiei venolimfatice. Astfel (38), pe regiuni plane şi întinse (spate
sau piept), frământarea constă din prinderea şi ridicarea între degete şi mână a
unei cute de testat, care este apoi stoarsă prin fîhpingerea mâinii înainte spre
degete şi, comprimarea cutei, cu partea musculoasă a palmei precum $ apăsarea ei
pe planul dur profund. Ambele mâini se folosesc concomitent, deplasarea lot
putând fi ui acelaşi sens sau, în sens opus, în lungul sau de^a latul regiunii. Există
şi alte modalităţi de frământat la niivelul spatelui (57). Se pot folosi mişcări
circulare cu ambele mâini, asemănător unui vârtej, tehnică cunosculă drept
„măngăluire", sau ca o cută care este plitttbată la nivelul spatelui sub formă de
„Val" sau „şerpuit", ori tehnica tip „rindea" cu mişcări asemănătoare cu cele pe
care le face tâmplarul.

Figura nr. 12. Frământatul sub formă de cută la nivelul spatelui.

La nivelul abdomenului se poate aplica o tehnică în cută sau în val, cu mişcări
pe care le fac femeile la spălatul şi storsul rufelor.
La nivelul membrelor, frământatul se face cu o mână sau cu ambele mâini (38),
aplicate în cerc sau brăţară, la acelaşi nivel pe zone voluminoase (ex. coapsă), sau
etajat, una deasupra celeilalte (gambă, antebraţ, braţ). Muşchii sunt prinşi şi
comprimaţi între degete şi palmă, apoi apăsaţi pe plă-ftul dur subiacent, de
sprijin. Tehnica se execută de regulă de-a lungul muşchiului, dinspre distal spre
proximal. Există terapeuţi care preferă la nivelul membrelor tehnica dinspre
proximal înspre distal, totuşi se recomandă ca apăsarea să urmeze sensul curgerii
circulaţiei venoase.
Prin folosirea numai a degetelor sau porţiuni mici ale mâinilor, tehnica se
poate adapta multor regiuni ale corpului, ca de exemplu la nivelul umărului sau
individual pentru fiecare muşchi în parte, chiar muşchi mici sau zone tisulare
restrânse.
Efectele terapeutice ale frământatului sunt consecinţa acţiunii factorilor
mecanici, dar şi a acţiunii neuroreflexe, mai ales asupra circulaţiei (16). Acţiunea
sa este în special la nivelul ţesutului celular subcutanat şi a maselor musculare.
Mobilizarea fluidelor şi a lichidelor de stază (16) constituie unul din importantele
efecte terapeutice a frământatului şi se realizează pe baza stimulării circulaţiei (12,
46, 54), prin vasodilataţie arteriolară şi capilară precum şi prin activarea circulaţiei
limfatice. Procesul este secundar compresiunilor şi stoarcerii musculaturii, a
vaselor sanguine şi limfatice, cea ce produce o activare circulatorie şi o hiperemie
considerabilă.
Produce elasticizare şi înmuiere tisulară (12) prin liza aderenţelor, asuplizare
tisulară, cu ameliorarea posibilităţii de mobilizare a fibrelor musculare. Efectul
este benefic atât pe structurile musculare normale cât şi pe structurile cicatriceale.
Prin acţiune mecanică directă, mobilizarea ţesuturilor, ridicarea lor din planul
anatomic normal, prelucrarea lor, asuplizează şi redă elasticitatea tisulară.
Ameliorează troficitatea tisulară şi musculară, combate atrofia musculară, creşte
tonusul, elasticitatea şi contractilitatea musculară (46). Procesul este favorizat de
hiperemias profundă, care duce la îmbunătăţirea schimburilor nutritive tisulare,
creşte aportul de substanţe nutritive şi de oxigen, favorizează eliminarea
substanţelor rezultate din metabolismul propriu sau produşi musculari din
procese iritative, inflamatorii, ceea ce duce la o mai bună pregătire musdiîară
pentru o nouă contracţie, pentru susţinerea efortului muscular în continuare.
Refacerea biochimiei musculare este în măsură să ducă la ameliorarea tonusului
muscular, proces care este influenţat şi pe cale reflexă, cu îmbunătăţirea funcţiei
contractile musculare, a capacităţii si forţei de contracţie musculară. Creşterea
tonusului muscular şi combaterea atrofiilor musculare sunt favorizate şi de
producerea unor contracţii musculare fibrilare, prin iritaţie mecanică datorită
tehnicii, contracţii care se vor propaga fibrilar ca o undă contractilă, la nivelul
întregului muşchi (38). Metoda se dovedeşte deosebit de utilă astfel, în
tratamentul hipotoniilor, atoniilor şi chiar atrofiilor musculare, mai ales în cele
produse de imobilizarea prelungită, în condiţiile păstrării normale a inervaţiei
musculare.
Produce un efect stimulant asupra sistemului nervos central (54), prin
simpaticotonie şi efect excitant asupra sistemului nervos central. Efectul
se obţine prin intensitatea normală, particulară şi proprie a tehnicii corect
efectuate, efect care creşte în intensitate cu accentuarea forţei de apăsare asupra
ţesuturilor. Creşte astfel tonusul psihic şi ameliorează starea generală a
pacientului. Simpaticotonia accentuată poate produce uneori reacţii mai
pronunţate sau mai greu suportate de către pacienţi. Sidney Licht, (46),
recomandă astfel ca efectuarea frământatului să fie făcută numai atunci când: a)
atunci când nu există riscul producerii şocului histaminic după terminarea
tratamentului (atunci când nu apare hipotensiune arterială, greţuri, insomnie,
miozită dureroasă); b) există mase musculare suficient de voluminoase (braţe,
coapse, gambe, şolduri, perete abdominal), sau acolo unde ţesutul celular
subcutanat şi tegumentul pot fi uşor prinse cu mâinile.
Sidney Licht, (46), descrie o serie de tehnici care derivă din frământatul
(petrisajul) clasic, tehnici pe care alţi autori le includ la tehnici secundare de
masaj, motiv pentru care doar le amintesc aici. Sunt descrise astfel ca variante de
petrisaj modificate ciupiturile (pinching = pincement), rulatul (roulement =
rolling), stoarcerile (wringing), răsucitul (fulling), frământatul cu pumnul (fist
kneading), frământatul cu degetele (digital kneading).

7.1.4. Tapotamentul

Tapotamentul (tapotement or percussion massage), este cea de-a patra tehnică

de masaj din masajul medical vestic, inclusă de către noi în cadrul tehnicilor
principale de masaj. Tapotamentul este descris drept unul dintre cele mai
excitante şi intense tehnici de masaj, dar efectuat blând poate fi o metoda
relaxantă şi intens reconfortantă.
Este definit (16) ca loviri (bătăi) ale ţesuturilor moi, cu lovituri repetitive,
folosind amândouă mâinile, cu mişcări ritmice, uşoare şi rapide.
Ele provin (38) din biciuiri ale tegumentului cu ajutorul unor mănunchiuri
de crenguţe, folosite In masajele empirice, străvechi, In cursul băilor de abur.
Nu există o rigiditate excesivă privind frecvenţa, dar uzual se utilizează circa
trei lovituri pe secundă (4 citând alţi autori). Cel mai frecvent aceste lovituri se
efectuează cu degetele, cu palmele, cu pumnul.

Figura nr. 14. Tapotament cu faţa palmară a degetelor (plescâitul-slapping).

Ca şi tehnică, tapotamentul este variat, şi se descrie după partea mâinilor

care realizează impactul cu tegumentul. Se descriu mai multe variante la mai
mulţi autori, situaţie care poate duce la confuzii. Amintesc pe scurt câteva
dintre acestea descrise de DeLisa (16) şi de Sidney Licht (46). Astfel după (16),

Figura nr. 13. Tapotamentul, cu faţa cubitală a mâinilor (tocatul).

67
77
tapotamentul cuprinde: utilizarea părţii dorsale a degetelor medii se numeşte
tocat (hacking), utilizarea suprafeţei palmare a tuturor degetelor plescăit
(slapping), utilizarea regiunii hipotenare se numeşte bătătorire (beating), cu
perniţa sau cu vârful degetelor, se numeşte batere uşoară (tapping), când degetul
mare şi indexul produc o ciupire uşoară a ţesuturilor se numeşte ciupire
(pincement).
Sidney Licht (46) descrie variantele percussion {percuţia) şi tapotement =
tapping (tapotament = batere).
Prima categorie, percuţia, cuprinde o serie de manopere executate în tempo
moderat sau rapid, de obicei pe suprafeţe mai mari, cu mare supleţe la nivelul
articulaţiilor rad iocarpiene şi mâinilor.
Cea de-a doua categorie, tapotamentul, este reprezentat de lovituri în serii
rapide, cu mâinile orientate cu faţa palmară una către cealaltă, cu degetele şi
mâna relaxate, mişcarea fiind făcută de la nivelul cotului. Partea ulnară a
mâinilor şi a ultimelor trei degete lovesc tegumentul rapid şi alternativ. Cel mai
frecvent această manoperă se aplică la nivelul spatelui.
Citîndu-i pe Boni şi Walthard, Sidney Licht le descrie metoda propusă de
aceştia, tapotamentul cu aer comprimat sau în ventuză, efectuat cu degetele şi mâna
flectate sub forma unei cupe.

Figura nr. 15. Tapotamentul cu mâna în ventuză.

O formă mai energică efectuată sub această modalitate o constituie o variantă
de plescăit, respectiv clapotajul (clapping = claquement), tehnică aplicată cu
vioiciune, dar moderat ca intensitate.
Aplicarea unor lovituri transversale fibrelor musculare, cu partea ulnară a
degetelor uşor flectate, alternativ cu mâinile, poartă numele de tocat (hacking =
hachure).
Percuţii uşoare, efectuate cu muchia ulnară a mâinii, degetele uşor flectate
sau, flectate la nouăzeci de grade, se numesc ciocănituri (bateri) (hammering =
martelage), când mişcarea este performată prin izbituri rapide prima dată cu
degetul mic, apoi foarte rapide cu succesiunea celorlalte degete.
Percuţii cu degetele închise uşor în pumn, cu lovituri cu falanga a doua, se
numesc bătătoriri (beating = frappement).
Terminologia şi tehnica diferă astfel de la autor la autor ( vezi definirea
termenului de hacking (tocat) la cei doi autori), plus diferenţele de înţelegere şi
încadrare de la autor la autor.
Cea mai comună tehnică de tapotament şi, mai frecvent folosită este tehnica
descrisă de Sidney Licht (46) ca tapotamentul propriu zis, baterea cu partea
cubitală de la ambele mâini (54) sau tocatul (38, 57). în această variantă de
tratament, tehnica se execută cu partea cubitală a ambelor mâini, care vor fi
aşezate faţă în faţă, degetele uşor flectate, coatele la nouăzeci grade, uşor
îndepărtate de corp. Tegumentul va fi lovit cu partea cubitală a degetelor
(degetele uşor îndepărtate) într-un ritm viu, printr-o mişcare efectuată numai de
la nivelul articulaţiei radiocarpiene, de la o distanţă mică de tegument. Tehnica se
efectuează succesiv cu cele două mâini.
Lovirea tegumentului se poate face cu partea latero palmară a degetelor, cu
partea cubitală propriu zisă (tăişul mâinii), pe zone cu musculatură bogat
reprezentată sau cu regiunea latero dorsală a degetelor (38), în funcţie de

zona de tratat, intensitatea efectului terapeutic pe care dorim să îl producem.

Efectuarea mişcărilor de la nivelul cotului sau umărului creşte intensitatea
tehnicii care devine puternic excitantă sau chiar iritantă.
Tocatul tangenţial (38, 54) reprezintă o variantă de tapotament, care se
efectuează pe zone cu sensibilitate tegumentară mai mare, şi care constau din
loviri cu alunecare concomitentă a mâinii la nivelul tegumentului, tehnică
particulară care permite tratamentul numai a zonei superficiale a ţesuturilor,
fără o pătrundere în profunzimea lor.

Figura nr. 16. Tapotamentul (tocatul) tangenţial.

Tocatul tangenţial necesită o supleţe deosebită a mâinii tehnicianului, o
experienţă mare. Tehnica se aplică într-un ritm viu la nivelul abdomenului sau
lent, la nivelul capului sau precordial. Tocatul tangenţial se execută cu faţa
palmară a degetelor (57).
Tapotamentul în ventuză sau cu mâna făcută căuş (38,46,54,57), reprezintă o
variantă de tapotament. Este o tehnică stimulantă, nu foarte excitantă, care
combină efectele loviturilor propriu zise cu mâinile cu cel al comprimară
aerului la nivelul palmelor. Se practică mai ales pe regiuni întinse, cu mase
musculare bine reprezentate. Are o subvariantă, în care lovirea tegumentului se
face cu partea ventrală a pumnului, degetele strânse lax în palmă.
Tapotamentul cu degetele, descris ca şi percutat (ciocănit) (38, 54, 57) se
execută cu vârful degetelor uşor îndoite sau la nouăzeci de grade, prin lovituri
perpendiculare la nivelul tegumentului.
Mişcarea se face numai din articulaţia radiocarpiană, într-un ritm rapid,
mâna foarte suplă şi elastică. Tehnica este destul de excitantă, motiv pentru care
intensitatea este de regulă mică, durata nu foarte mare.
Tapotamentul cu faţa palmară a degetelor sau palmele constituie o tehnică
în care lovirea tegumentului se face pe regiuni foarte întinse, mai puţin
sensibile şi cu mase musculare bine reprezentate (spate coapse,

69
gambe). Este descrisă de către 2 ca „plescăit" sau „lipăit" şi cuprinde o tehnică
efectuată cu faţa palmară a degetelor ori chiar cu palma, cu mâna moale şi uşoară.
Mişcarea se face de la nivelul coatelor, mâna cade alternativ sau simultan, pasiv,
numai din greutate proprie. Profesorul Ionescu descrie şi varianta „bătătorit",
asemănătoare cu cea descrisă mai sus, în care manopera se face cu palmele şi
degetele întinse, foarte apropiate de suprafaţa tegumentului, lovirea tegumentului
fiind făcută cu mişcări scurte şi dese.

Figura nr. 17. Tapotamentul cu degetele.

Tapotamentul cu pumnul (38,54), reprezintă cea mai puternică variantă de
tehnică, motiv pentru care se aplică numai pe zone puţin sensibile şi cu masă
musculară foarte bine reprezentată. Se efectuează cu pumnul închis sau incomplet
închis, în funcţie de intensitatea efectului pe care dorim să îl avem.

Figura nr. 18. Tapotamentul cu pumnul.

Tehnica cu pumnul închis este cea mai dură tehnică, motiv pentru care se
aplică numai pacienţilor sănătoşi. Mişcarea se face numai de la nivelul articulaţiei
radiocarpiene, rar participă şi antebraţul, mai ales la nivelul regiunii fesiere.

81
Efectele terapeutice ale tapotamentului sunt consecinţa acţiunii factorilor
mecanici, cei mai importanţi, dar şi consecinţa acţiunii reflexe a tehnicii. Este una
din cele mai dure şi excitante tehnici de masaj, motiv pentru care unii autori nu o
consideră ca fiind o componentă a masajului terapeutic (54), ci mai degrabă ca o
tehnică practicabilă doar în masajul sportiv. Aplicarea tapotamentului se va face
întotdeauna numai după o tehnică de pregătire (efleuraj, vibraţii).
Efectul excitant, stimulant, de creştere a tonusului muscular, de producere de
contracţii miofibrilare locale (16, 38, 47, 54), reprezintă unul dintre cele mai
importante şi rapid obţinute efecte terapeutice. Mecanismul poate fi şi o creştere a
excitabilităţii neuromusculare (57). Acest efect duce la creşterea randamentului
funcţional muscular.
Produce vasodilataţie exprimata (38, 54), prin acţiune asupra nervilor
vasomotori, hiperemie care se însoţeşte de creşterea temperaturii cutanate local,
de ameliorarea importantă a troficităţii tisulare. Ameliorează circulaţia
locoregională, cu o mai bună refacere tisulară. Stimularea funcţiilor nutritive
locale se răsfrâng şi general printr-un efect de echilibrare a raportului simpatic-
parasimpatic general.
Reduce excitabilitatea şi sensibilitatea nervilor senzitivi periferici (38), cu reducerea
intensităţii durerii, dacă tehnica este aplicată ritmic, uniform şi prelungit.
 Ameliorează starea generală, stimulează termoreglarea (38), efect prin care se
dovedeşte benefic în pregătirea sportivilor pentru activitatea sportivă, foarte util
în sporturile de iarnă.

7.1.5. Vibraţiile

Vibraţiile reprezintă o procedură de masaj considerată de către unii ca

procedură fundamentală de masaj, fără o subliniere deosebită de către alţii.
DeLisa (16), descrie vibraţiile ca fiind variante de tapotament, la care mâinile nu
se ridică de pe tegument la sfârşitul fiecărui ciclu.
Vibraţiile sunt definite ca (16, 38,46,54): mişcări oscilatorii ritmice, care produc
compresiuni şi decompresiuni ritmice ale tegumentului, efectuate frecvent şi
uniform, printr-o foarte rapidă alternanţă între flexii şi extensii ale cotului şi
umărului. Aceste mişcări se transmit tegumentului, printr-un contact strâns al
mâinii sau degetelor tehnicianului cu pielea pacientului. Aceste oscilaţii ritmice
realizează compresiuni şi decompresiuni ritmice ale ţesuturilor subiacente, cu
deplasări milimetrice tegumentare şi subtegumentare la nivelul zonei tratate.
Ca şi tehnică, vibraţiile se execută cu vârful degetelor, cu faţa palmară a
degetelor, cu mâna, cu regiunea radiocarpiană, cu toată palma şi cu degetele
întinse, cu pumnul închis sau deschis (38).

Figura nr. 19. Vibrarea, cu mâna.

Alegerea uneia sau alteia dintre tehnici se va face în funcţie de zona de tratat,
de scopul urmărit, de grosimea masei de ţesut muscular prezentă în zona de
tratat. Oscilaţiile astfel obţinute seamănă cu un tremurat continuu, tehnica fiind
relativ greu de efectuat de către tehnician, necesitând şi o pregătire practică fizică
corespunzătoare. Din acelaşi motiv nu se pot efectua nici foarte îndelungat,
apărând rapid oboseala mâinii tehnicianului. Efectul terapeutic cel mai frecvent
vizat este cel de sedare a pacientului, pentru care se fac vibraţii superficiale, dar
dacă creştem presiunea la vârful degetelor, obţinem un punct vibrator (46), cu
efect excitant. La o frecvenţă medie şi o presiune crescută vom obţine manopera
numită tremurătură (shaking - secousses), asemănător cu vibraţiile superficiale,
dar cu flexii şi extensii puternice care încep la nivelul cotului şi se transmit de-a
lungul antebraţului, articulaţiei radiocarpiene, mână şi articulaţii intermediare
(46).

71
 Figura nr. 20. Trepidaţii la nivelul toracelui.

Unii autori numesc această tehnică care are intensitatea mai mare decât
tehnica obişnuită, „trepidaţii", tehnică ce se poate aplica pe diverse zone ale
corpului. Aplicarea se dovedeşte benefică la nivelul toracelui (38), unde prin
combinare cu mişcările respiratorii se dovedeşte utilă în tratamentul unor
afecţiuni respiratorii.
Această tehnică poate produce oboseala rapidă a tehnicianului, suferinţă sau
crampe musculare dureroase, motiv pentru care se acceptă şi s-au construit o serie
de dispozitive mecanice de masaj vibrator, cele mai bune activate electric. Aceste
aparate produc oscilaţii mecanice continue, uniforme, egale, cu ritm constant. Ele
se pot construi în aşa fel că se pot adapta la aproape orice regiune a corpului.
Boigey, citat de Sidney Licht (46), recomandă aparate speciale de masaj vibrator
de tip Zander. In practică se poate combina masajul mecanic vibrator cu vibraţiile
efectuate manual. Oricum, eficienta vibraţiilor efectuate manual este de mult mai
bună calitate fată de cele efectuate mecanic.
Tehnica aplicată cu vârful degetelor şi crearea unui punct vibrator se poate
executa cu un singur deget sau cu trei degete (arătător, mijlociu, inelar), în punct
fix sau cu deplasarea în sens liniar a zonei de tratament (46,38). Tehnica mai sus
amintită poartă numele de „presiune vibratorie" (38) şi permite abordarea
terapeutică a unor zone mai mici sau mai mari ale aparatului locomotor, după
necesităţi.
Efecte terapeutice. Se explică prin acţiunea factorului mecanic, care este foarte
important la acest tip de tratament, dar şi prin acţiunea reflexă a lor, prin
intermediul sistemului neurovegetativ.
Efectul sedativ asupra sistemului nervos central este unul dintre cele mai
benefice şi cunoscute efecte terapeutice. El se obţine prin efectuarea unui masaj
vibrator de suprafaţă, care este facilitat de utilizarea unor tehnici şi mişcări
uşoare, fine, uniforme, prelungite (38), tehnici care vor produce relaxare, o
senzaţie de uşurare, de încălzire generală, de confort, cu reducerea sensibilităţii şi
creşterea pragului de percepţie a senzaţiilor periferice.
Se produce o activare a circulaţiei locoregionale, cu atât mai mare cu cât tehnica
va fi efectuată mai intens. Produce astfel un efect decongestionant general cu efect
calmant şi relaxant general.
Produce relaxare musculară pe musculatura contractată antalgic sau hipert-onă
prin suprasolicitare, facilitând astfel performanţa motorie musculară.
Are un efect stimulant, excitant, asupra sistemului nervos central, cu creşterea
tonusului psihic, cu creşterea capacităţii de efort, combaterea oboselii generale şi
musculare, cu creşterea performanţelor fizice şi psihice. Efectul se obţine la
tehnică efectuată intens.
Efectele vibraţiilor asupra circulaţiei şi propriocepţiei se pot compara cu cele
obţinute prin terapia cu factori contrastanţi (57).
 7.2. Procedee secundare de masaj

Terminologia de procedee secundare de masaj nu este unanim menţionată în

scrierile de specialitate din masajul medical vestic. încadrarea unor procedee ca
procedee secundare de masaj se face mai mult din considerente didactice, care
izvorăsc din frecvenţa cu care se utilizează în practica medicală aceste procedee,
sau din faptul că unele dintre acestea provin din cele etichetate drept principale,
prin variante de tehnică. De asemenea se admite de majoritatea practicienilor
faptul că, efectele terapeutice în marea lor parte se pot obţine cu ajutorul
procedeelor etichetate drept procedee principale de masaj, procedeele secundare
de masaj fiind acele procedee care prin asocierea lor cu procedeele principale
cresc eficienţa tratamentului sau permit obţinerea mai uşoară a unor efecte
terapeutice, altfel greu de obţinut. Oricum, procedeele etichetate drept secundare
în masajul medical clasic, sunt mai puţin frecvent folosite în masajul uzual, nu
sunt întotdeauna obligatorii de utilizat, nu constituie uzual metode de masaj care
să deschidă şedinţa de masaj, nu sunt metode obligatorii şi obişnuite de pregătire
pentru masaj. Nu constituie de asemenea metode unice în terapia prin masaj. De
obicei aceste tehnici se asociază sau intercalează procedeelor etichetate drept
procedee principale de masaj şi cresc eficienţa terapeutică a acestora. Unele dintre
ele au totuşi individualitate proprie şi particularităţi de tehnică care nu pot fi
înlocuite de altele. De reţinut de asemenea că toate scrierile de masaj, mai vechi
sau mai noi, menţionează pe lângă procedeele mai sus amintite ca procedee
principale, o serie de tehnici de masaj ca variante sau derivate din cele anterior
prezentate. în cadrul procedeelor etichetate drept secundare de masaj, cele mai
frecvent descrise sunt: cernutul şi rulatul, presiunile şi tensiunile, tracţiunile şi
scuturările, precum şi o serie de tehnici de tipul ciupiri, pensări, stoarceri, ridicări
musculare.

7.2.1. Cernutul

Cernutul (38, 54, 57) reprezintă una dintre cele mai folosite tehnici secundare
de masaj, cu largă utilitate mai ales în masajul de întreţinere corporală şi în
masajul sportiv. Cernutul se aplică cel mai bine la nivelul membrelor superioare şi
inferioare. Se foloseşte cel mai frecvent după tehnici energice de tratament, ca de
exemplu după frământare intensă sau după tapotament. Poate fi utilizat în scop
miorelaxant, în asociere cu efleuraj sau fricţiuni uşoare.
Cernutul este definit ca o procedură secundară de masaj, care constă din
mişcări de împingere laterală într-o parte şi alta a segmentelor de tratat, succesive,
asemănătoare cu cernutul făinii cu o sită, asociate cu mişcări uşoare de ridicare de
jos în sus.

73
Figura nr. 21. Cernutul
Ca şi tehnică, cernutul se execută cu ambele mâini, care prind de o parte şi de
cealaltă segmentul de tratat, în special de zonele cu masă musculară bogat
reprezentată, căreia îi va imprima mişcările laterale într-un ritm viu, alert,
insistent. Mâinile se deplasează din aproape în aproape de-a lungul segmentului
de tratat, până la obţinerea efectului dorit.
Efectele terapeutice sunt în special de relaxare importantă a maselor musculare,
de ameliorare a supleţei musculare, efect care este obţinut în special prin acţiune
asupra proprioceptorilor musculari şi tendinoşi, fiind în măsură totodată să
combată şi să amelioreze oboseala musculară.
Induce un efect de analgezie, efect produs datorită acţiunii vibraţiilor asupra
proprioceptorilor şi în special mecanoreceptorilor musculari, cu modificarea
pragului de percepţie a senzaţiilor dureroase şi a sensibilităţii la durere.
Accentuează efectul vasodilatator şi hiperemiant produs prin celelalte tehnici de
masaj, amelioreză troficitatea tisulară prin acţiune atât pe circulaţia de tip arteriolar
cât şi cea de tip capilar, cu creşterea vitezei de vindecare tisulară.
Vibraţiile au un important efect sedativ asupra sistemului nervos central, calmant
şi de diminuare a stresului, printr-un mecanism de simpaticoliză, cu consecinţă
parasimpaticotonie şi efect trofotrop general.

7.2.2, Rulatul

Rulatul (38, 54, 57) are o utilitate în masaj asemănătoare cernutului, motiv
pentru care de cele mai multe ori sunt tratate împreună. De multe ori se asociază
şi ca metode de tratament, efectele lor terapeutice fiind apropiate ca şi conţinut şi
eficienţă terapeutică.
Rulatul este definit ca o tehnică secundară de masaj care permite o rulare-
rostogolire a ţesuturilor cu ajutorul degetelor şi palmelor.
Tehnic, rulatul se execut! prin prinderea între palme şi degete a maselor
musculare, degetele fiind întinse, apăsarea ţesuturilor şi rularea lor în toate
sensurile şi direcţiile, într-un ritm viu, alert.

Finiră r
Prin rulat se acţionează uniform asupra tuturor ţesuturilor moi din
segmentele de tratat
Efectele terapeutice sunt asemănătoare cernutului, motiv pentru care nu o
să insistăm mult asupra lor. Astfel efectuat uşor, rulatul are un efect terapeutic
miorclaxant, iar dacă se execută intens, produce un efect tonizant asupra
musculaturii

Rulatul.
 Creşte elasticitatea şt supleţea tisulară, ameliorează troficitatea tisulară,
accentuuizîi vasodilataţia, produce moderată analgezic. Acţionează de asemenea
asupra sistemului nervos central şi produce un efect de udare, dacă procedura
este uşor efectuată sau un efect tonic asupra sistemului nervos central, dacă
procedura se execută intens.
Atât cernutul cât şi rulatul sunt tehnici de tratament care se utilizează
frecvent in tratamentele de relaxare la sportivi, atât înaintea, cât şi după
terminarea probelor sportive

7.2.3. Presiunile

iunile (38, 54, 57) reprezintă o tehnici secundară de masaj, care se pot
folosi pe zone mai mari sau mai mici, fiind probabil folosite de foarte mult
timp, utilizabile In mai multe categorii de masaj: masaj de tip periostal, masajul
local sau general, masajul de drenaj venohmfatic.
Sunt definite ca apăsări cu palmele, cu degetele, cu articulaţia radiocarpiană,
cu cotul, cu o mână sau cu ambele mâini, cu pumnul etc, la nivelul zonei de tratat,
tehnica variind în funcţie de zona de tratat şi de modificările clinice locale.
Ca şi tehnică, procedeul variază în funcţie de mărimea zonei de tratat, efectul
terapeutic dorit, starea locală tisulară, sensibilitatea tisulară locală.
Cele mai uzuale tehnici de utilizare a presiunilor sunt cele efectuate la nivelul
spatelui (38), în care palmele, cu degetele întinse, se aplică de-a lungul coloanei
vertebrale, lateral de apofizele spinoase, cu apăsări la fiecare nivel şi deplasarea
mâinilor în sus şi în jos, pe toată zona de tratat.
Apăsarea se poate face cu o forţă mai mică sau, dacă dorim să creştem forţa
de apăsare, se apleacă corpul peste mâna care apasă. Pentru a avea o senzaţie de
destindere plăcută, metoda se poate combina cu o tehnică vibratorie prin
aplicarea unor trepidaţii efectuate cu precauţie, fără schimbări bruşte de tehnică.
Apariţia unor senzaţii neplăcute va duce la oprirea imediată a procedurii.
Există multiple variante de tehnică de efectuare a presiunilor, descrise de unii
autori exhaustiv (vezi 10, pag,70-74), tehnici particulare inspirate din diferite
metode de tratament prin masaj, pe care însă nu le voi reproduce aici. Voi prefera
descrierea succintă pe tipuri de ţesuturi abordate terapeutic sau pe tipuri de
patologie necesar de tratat, diferenţele de tehnică nefiind semnificative de la una
la alta.
Astfel, presiunile periostale (38, 54, 57), sunt forme particulare de presiuni, care
se aplică la nivelul unor structuri periostale, constituind o formă particulară de
masaj. Ele constau din presiuni pe zone mai mult sau mai puţin mari, în general
însă zone bine delimitate, chiar punctiforme, pe care se execută apăsări continue
sau discontinue, de intensitate variabilă, alternate cu fricţiuni, efleuraj sau vibraţii
locale. Iniţial se produce o creştere a sensibilităţii locale, chiar exacerbarea durerii,
75
urmată apoi de o reducere a senaibilităţii până la hipoestezie sau chiar anestezie,
vasodilataţie pronunţată, relaxare musculară, reducerea stării de tensiune
generală. Se produce astfel un efect de sedare a sistemului nervos central.
O altă tehnică este presiunea la nivelul nervilor (tehnica Cornelius) (38, 57), care
constă din apăsări continue, progresive, vibrante, care se efectuează pe puncte
sensibile, dureroase, la nivelul emergenţei unor rădăcini nervoase, pe traiectul
unor filete nervoase etc, asemănător masajului transversal profund Cyriax, în care
se asociază şi fricţiuni liniare profunde, pentru tratamentul unor puncte sau zone
dureroase. Asemănător tehnicii anterioare, după o perioadă de hiperalgezie,
urmează o perioadă de reducere a intensităţii durerii, chiar de dispariţie a durerii,
cu o senzaţie de uşurare, de relaxare.

Figura nr. 24. Apăsarea cu palmele la nivelul spatelui.

Se descrie de asemenea tehnica de presiune pe craniu şi torace (metoda Pecunia)
(57), tehnică aplicabilă doar copiilor mici, cu defecte de creştere, la care metoda
aplicată pe lângă alte mijloace de tratament, poate să amelioreze situaţia clinică
a acestor bolnavi.
Există apoi tehnici de presiuni diverse, care se aplică asupra musculaturii
tensionate sau ţesutului celular subcutanat, pe punctele de miogeloză, presiuni
la nivelul toracelui, abdomenului a organelor abdominale etc, tehnici care se
folosesc în mod particular In diverse situaţii (54, 57). Se descriu de asemenea
presiunea locală statică, cu favorizarea drenajului limfatic, precum şi presiunile
profunde cu alunecare, pentru ameliorarea circulaţiei de întoarcere, dar şi
pentru acţiune la nivelul musculaturii hipotone ori contractate (aşa numitul
decordaj) (59).
Efectele terapeutice se produc atât prin factorul mecanic, cât şi pe cale
reflexă.
Un prim efect terapeutic important este acela de analgezie, efect care de regulă
apare după o iniţială scurtă exacerbare a durerii, urmată de hipoalgezie până la
anestezie. Mecanismul are o importantă componentă reflexă. Eficienţa este mai
mare pe puncte dureroase decât pe zone dureroase.
Local se produce hiperemie, după o prealabilă ischemie prin apăsarea care se
produce. Hiperemia este mai pronunţată local şi este de durată după încheierea
şedinţei de masaj. Compresiunea circulară profundă, dinamică, efectuată succesiv
ameliorează circulaţia limfatică şi poate fi un factor benefic de ameliorare a
întoarcerii venolimfatice.
Are efect antispastic şi decontracturant la nivelul maselor musculare, efect care
este secundar reducerii durerii locoregionale.
 Apare concomitent un efect sedativ asupra pacientului, la nivelul sistemului
nervos central, cu o stare de bine pentru pacient. In acest caz tehnica se va efectua
lent, uşor, prelungit.

7.2.4. Tracţiunile şi tensiunile

Tracţiunile şi tensiunile (38, 54) reprezintă tehnici secundare de masaj care se

execută la sfârşitul şedinţei de masaj, adesea fiind asociate, motiv pentru care se
descriu frecvent împreună. De altfel este foarte greu de a separa efectele
terapeutice ale celor două tehnici de masaj. Au caracteristic comun faptul că se
execută numai pentru articulaţii şi ţesuturile periarticulare.
Sunt definite ca fiind tehnici de tracţionare în ax a segmentului de tratat, cu
scopul îndepărtării celor două capete articulare, precum şi cea de-a doua tehnică
care este o tehnică de forţare a capătului extrem de mişcare a unui segment de
tratat, pe direcţia unghiurilor normale de mişcare a articulaţiei respective.
Ca şi tehnică, cele două metode de tratament se efectuează diferit.
Tracţiunea, se realizează prin mişcări de tragere în axul lung al segmentului de
tratat cu scopul măririi distanţei dintre suprafeţele articulare, alungire care se face
în limite fiziologice, cu întinderea ţesuturilor moi periarticulare. Scade presiunea
intraarticulară de moment, se relaxează musculatura periarticulară, creşte
mobilitatea articulară. în acest mod tracţiunile previn şi combat redorile articulare.

Ftgura nr. 25. Tracţiunea la nivelul piciorului.

Tracţionarea se face cu ambele mâini, cu punct de tragere la nivelul
segmentului distal al membrelor sau, la nivelul coloanei cervicale ori cutiei
toracice pentru tracţiuni la nivelul coloanei vertebrale. Tractionările se fac
continuu sau intermitent. Ele se pot face singure sau asociate cu scuturări care
cresc gradul de relaxare tisulară. Tracţiunile din masaj, au inspirat tracţiunile
mecanice care se fac cu ajutorul unor dispozitive mecanice după o tehnică şi
metodologie specială de aplicare.
Tensiunile reprezintă mişcări active sau mai ales pasive, care se realizează la
sfârşitul unei mişcări articulare sau musculare, şi, care întinde excesiv, în limita
unei tolerabilităţi, structurile articulare şi mai ales periarticulare. Ele se
realizează cu scopul creşterii amplitudinii de mişcare a unei articulaţii, pe
direcţia pe care se face Întinderea sau a creşterii amplitudinii de mişcare a unui
muşchi ori grupe musculare.
Corect efectuate cele două metode de terapie mai sus prezentate produc o
senzaţie de încălzire plăcută, o senzaţie de reducere a tensiunii locale, de
uşurare.
Efectele terapeutice cele mai importante sunt cele de creştere a amplitudinii de
mişcare articulare şi periarticulare, de asuplizare articulară şi musculară.
77
 Previn şi combat redorile şi anchilozele articulare şi redorile de origine
musculoligamentarâ. Menţin mobilitatea normală.
Reduc intensitatea durerilor prin mecanism de decoaptare articulară şi cresc
posibilităţile de mişcare articulară
Favorizează vindecarea in condiţii funcţionale normale, previn fibrozele excesiw şi
facilitează menţinerea structurii funcţionale normale, in condiţiile reducerii
duratei de vindecare, a diminuării durerii, a prevenirii [imitărilor funcţionale
ulterioare.
De remarcat că tracţiunile şi tensiunile se fac întotdeauna numai după un
masaj efectuat corespunzător, care vizează întotdeauna articulaţia de
tratat, articulaţia de tractionat sau tensionat.
% / /

7.2.5. Scuturatul

Scuturatul (38,54,57) reprezintă o tehnică secundară de masaj, care se

utilizează nu foarte frecvent în practica medicală. Este o tehnică care se foloseşte
în anumite situaţii, fie secundar după alte manopere, fie se foloseşte de exemplu la
nivelul articulaţiilor interfalangiene a degetelor, la mâini şi picioare, cu scopul de
a înlocui frământatul care nu se poate face aici.
Este definit ca o tehnică ce constă din mişcări oscilatorii care se execută ritmic,
amplu, cu părţi mai mari sau mai mici din corpul omenesc (segmente de membru,
membru în întregime, tot corpul).

Figura nr. 26. Scuturatul la nivelul membrului superior.

Tehnic scuturatul se execută prin prinderea segmentului distal cu ambele
mâini, urmat de imprimarea unor mişcări ritmice şi vii dinainte înapoi şi de sus în
jos , apoi cu alternanţă inversă. După (10), cel mai frecvent scuturatul se practică
la nivelul spaţiilor interosoase de la mâini şi de la picioare pentru a înlocui
frământatul, la nivelul degetelor de la mâini şi picioare, la nivelul membrului
superior şi inferior în întregime, la nivelul toracelui, ritmat de mişcările
respiratorii, precum şi la nivelul corpului în întregime la copii şi la persoanele ce
pot fi ridicate, cu braţele pe umeri şi corpul în uşoară extensie.
Efectele terapeutice sunt în special miorelaxante la nivelul grupelor
musculare contractate sau retracturate, analgezic şi de ameliorare a tonusului fizic
şi psihic a pacienţilor (54).
 7.2.6. Alte tehnid secundare

Am optat pentru a include în text şi acest capitol, din motive tehnice, I având
în vedere faptul că în practica medicală se utilizează şi o serie de termeni şi tehnici
de masaj, unele derivate din cele anterior amintite, altele noi de sine stătătoare
dar, care nu sunt incluse în toate textele despre masaj ale diverselor şcoli de masaj.
Utilizarea lor în practica medicală ţine de experienţa colectivelor medicale, de
legăturile dintre diversele şcoli medicale, timpul fiind cel care le va impune sau
nu în practica medicală. Dintre acestea amintim câteva tehnici, respectiv pensările
sau ciupirile, ridicările musculare (38), balansarea, manevra alternativă, şi
tremurăturile superficiale (54). Aceste tehnici sunt diferite de tehnicile speciale de
masaj utilizate în masajul de tip reflex sau tehnicile speciale de masaj care se
adresează ţesutului conjunctiv, a masajului de tip segmentar, a masajului de tip
periostal sau al punctelor nervoase, dar diferit şi de tehnicile din masajul
chinezesc, japonez sau indian ( 72 ).
Pensările (ciupirile), reprezintă o tehnică (38) prin care se prinde între
degete o cută formată din tegument, ţesut celular subcutanat, masă musculară,
care se strânge uşor şi se ridică atât cât permite elasticitatea acestor ţesuturi,
după care se lasă să cadă brusc. Tehnica se execută viu, din
proape în aproape, pe părţile cu musculatură voluminoasă ale membrelor, fee tel
e terapeutice sunt în special excitante. Ridicarea muşchilor (38), reprezintă o
tehnică energică care se aplică i special la nivelul spatelui. Se prinde cu putere
o cută mare de tegument, ?sut celular subcutanat, musculatură, între degete şi
palmă. Se trage cu utere în sus ca şi cum am dori să desprindem cuta astfel
formată de planul rofund. Manopera se repetă de mai multe ori, ascendent sau
descendent fectul său terapeutic fiind de excitaţie tisulară. Balansarea (54),
reprezintă o tehnică de masaj ce se efectuează de regulă u ambele mâini care
vor face o mişcare înainte şi înapoi. Mâinile se apasă
e musculatură, după care se deplasează înainte şi înapoi, uşor, manopera ind strict
sedativă şi foarte eficientă pentru relaxare. Pentru balansul întregului corp, o
mână se aşează la nivelul regiunii lombare, cealaltă mână
I nivelul rădăcinii coapselor, urmate apoi de o mişcare înainte şi înapoi, entru
balansul membrelor, o mână fixează membrul de tratat iar cealaltă fectuează
mişcarea, care va fi continuă şi ritmică. Manevra alternativă (54), este o tehnică
de tratament care se efectuează u ambele mâini, aşezate în cruce una peste
cealaltă. Cu mâna aşezată pe îgument se fac mişcări de tremurare iar cu cea de
deasupra se fac mişcări apăsare uşoară (presiuni), în timp ce mâna se trage lent
spre tehnician.

93

79
 Tremurăturile superficiale (54), reprezintă o tehnică sedativă, fiind o
procedură strict la nivelul tegumentului dar care este percepută în întreg corpul.
Cu o mână se trag înapoi degetele de la cealaltă mână care apoi alternativ se
întind. Se relaxează apoi muşchii antebraţului pentru a realiza tremurări fine .
încet şi moale se fac tremurări fine cu tragerea mâinii spre tehnician. Tehnica se
face cu dificultate, necesitând perioadă lungă de învăţare.

CAPITOLUL 8. TIPURI ŞI PARTICULARITĂŢI ALE

MASAJULUI DUPĂ REGIUNILE DE TRATAT

Masajul medical clasic se poate practica pe regiuni mai mari sau mai mici
de suprafaţă corporală, în funcţie de patologia pe care o prezintă pacientul
respectiv, de întinderea zonei afectată patologic, de cointeresarea sau nu a
zonelor adiacente leziunii primare prezentată de bolnav sau în funcţie de tipul
de masaj şi scopul urmărit. Astfel, în situaţia unei cicatrice postchirurgicale
mici, localizată la nivelul unui deget, care poate să meargă în profunzime până
pe planul tendonului flexor profund al degetului, se impune efectuarea unui
masaj Ia nivelul degetului, strict local, fără să fíe nevoie să masăm tot membrul
superior, pentru a avea un rezultat terapeutic benefic. In situaţia în care o
modificare patologică la nivelul mâinii este urmată de o imobilizare prelungită
a membrului superior în totalitate şi se însoţeşte de o hipotrofie, redoare sau
retracţii tisulare ia nivelul antebraţului sau braţului, se impune efectuarea
masajului medical clasic regional, la nivelul întregii zone afectate (exemplu la
nivelul întregului membru superior), sau segmentar, numai pe segmentul de
corp afectat (exemplu la nivelul antebraţului). Regiunea sau segmentul de tratat
va fi mai mare sau mai mică şi determinată numai de întinderea zonei
modificată patologic.
Atunci când acuzele clinice prezentate de bolnav se întind la nivelul
jumătăţii superioare sau inferioare a corpului putem să aplicăm un masaj de
jumătate superioară sau inferioară, iar dacă acestea sunt extinse la nivelul
întregii suprafeţe corporale vom aplica un masaj general. Cu alte cuvinte, se
poate spune că o afectare limitată şi pe o suprafaţă mică necesită un masaj local
care este suficient şi permite o prelucrare mai bună din punct de vedere
calitativ a tutusor structurilor afectate. Afectarea unui segment anatomic mai
mare sau a întregii regiuni impune un masaj segmentar, regional sau chiar de
jumătate. Toate aceste tipuri de masaj se pot reuni sub numele de masaj parţial,
având în vedere faptul că aplicarea masajului se face doar pe o anumită parte de
suprafaţă corporală. Aplicarea masajului medical clasic pe întreaga suprafaţă
corporală în masajul de întreţinere corporală, masajul sportiv, sau la pacienţi cu
suferinţe locomotorii generalizate poartă numele de masaj general.

8.1. Masajul parţial

Cel mai des folosit tip de masaj în terapie este masajul parţial. Aplicarea
parţială a masajului medical clasic permite abordarea diferenţiată a unor zone
distincte ale corpului omenesc şi de asemenea, o adaptare a tehnicii de masaj
particularităţilor anatomice ale regiunii de tratat precum şi o insistenţă specifică
pentru toate condiţiile şi modificările patologice produse de boala respectivă
indiferent de tipul de ţesut afectat, profunzimea sa sau locaţia anatomică.
Totodată, prin utilizarea masajului pe o zonă limitată se evită oboseala şi
epuizarea fizică a mâinii tehnicianului, cea ce va permite o calitate mai bună a
rezultatului obţinut. Conformaţia anatomică, forma regiunii de tratat, tipul de
ţesut abordat precum şi întinderea regiunii de tratat va da o serie de particularităţi
ale masajului efectuat. Aceste particularităţi ţin de modul de efectuare a
manoperelor de masaj (tehnic manopera va fi efectuată cu un deget, cu mai multe
degete, cu palma etc), de intensitatea de apăsare în funcţie de profunzimea
tisulară la care se doreşte să se ajungă, de mărimea zonei de tratat (manoperele
vor fi mai ample sau mai scurt efectuate, cu viteză mai mică sau mai mare). Nu în
ultimul rând, particularităţile de tehnică vor fi date de conformaţia anatomică a
regiunii de tratat, de formaţiunile anatomice prezente în zona de tratat (ţesut
celular subcutanat, fascii şi aponevroze, ligamente cu dimensiuni şi particularităţi
distincte, musculatură, vase, nervi, componenta reflexogenă a regiunii, organe din
vecinătate etc). Prin efectuarea masajului parţial se mizează atât pe efectele locale,
foarte importante şi obţinute numai prin prelucrarea locală tisulară, dar şi pe
efectele generale. Efectele locale vor fi cu atât mai pronunţate şi mai intens
obţinute, cu cât vom fi mai riguroşi şi mai exacţi în aplicarea tehnicii locale.
Efectele generale vor fi direct proporţionale cu mărimea zonei de tratat, cu
importanţa sa reflexogenă, cu intensitatea masajului aplicat şi cu tipul de tehnică
utilizat. în literatura de specialitate există mai multe tipuri de abordare din punct
de vedere didactic a modalităţilor de utilizare în terapie a masajului parţial.
Profesorul Adrian Ionescu (38) îşi prezintă metodologia de lucru a masajului
parţial prin descrierea masajului trunchiului, a membrelor inferioare şi a
membrelor superioare, la care adaugă apoi un capitol privind masajul ţesuturilor
şi organelor importante, posibil de influenţat prin masaj. Sidney Licht (46), preferă
să prezinte principalele tehnici de masaj cu aplicaţiile fiecăruia în practica

81
medicală, precum şi un capitol privind aplicaţiile clinice ale masajului. Mei Cash
(12), prezintă utilitatea masajului medical în terapie, prin descrierea utilizării sale
în afecţiuni ale ţesuturjjor superficiale, afecţiuni acute şi postacute, injurii
musculoscheletale ( afecţiuni osoase, afecţiuni articulare, ligamentare, leziuni la
nivelul burselor şi capsulelor articulare, durerea articulară cronică, leziuni
musculare inclusiv sindromul de compartiment muscular cu posibilităţile şi
limitele masajului in aceste situaţii, leziunile tendinoase inclusiv joncţiunea
tendinomusculară, leziuni de nervi). Având în vedere cele mai sus amintite,
am ales pentru prezentare in continuare din punct de vedere didactic
modalităţile de efectuare şi particularităţile de tehnică a masajului medical
clasic pe diferite zone anatomice şi o completare cu particularităţi de tehnică
pe anumite structuri tisulare. Am ales această opţiune pornind de la
considerentul că prezentarea acestor modalităţi de tratament poate fi aleasă ca
model de lucru pentru zonele respective, cu completarea că tehnica se va
adapta întotdeauna şi in funcţie de ce ţesut din zona respectivă doresc să-l
influenţez mai mult şi ce rezultat terapeutic doresc să obţin în urma masajului
aplicat. în alegerea ţesutului de abordat şi a scopului urmărit este importantă
decizia medicului specialist şt sigur in alegerea tehnicii de tratament prin
masaj cunoştinţele şi experienţa tehnicianului Îşi va spune cuvântul. Oricum
sperăm că noţiunile
bierale prezentate aici vor fi suficiente pentru a permite o bază de formare
fesională corespunzătoare a tehnicianului de masaj. Din acest punct de vedere
este pretenţios pentru noi să spunem că vom oferi soluţii terapeutice tn cele ce
urmează, cât mai ales câteva principii generale de abordare a zonei care să
permită o aprofundare ulterioară a tehnicii necesare a fi aplicată specific
pentru diferitele forme de patologie a aparatului locomotor.

8.1.1. Masajul membrului superior

Membru] superior şi funcţia complexă a mâinii reprezintă o provocare

pentru medicul de medicină fizică şi de recuperare in care masajul medical
clasic are o contribuţie importantă. Prin volumul şi dimensiunile sale mai
mici, membrul superior nu impune un efort fizic mare, intensitatea
manoperelor fiind adaptată volumului de masă musculară tratată, dar
complexitatea musculaturii, a funcţiilor sale, a dispoziţiilor sale, multitudinea
formaţiunilor tendinoase şi vasculonervoase cu o situaţie anatomică relativ
superficială impune o tehnică de masaj cu o înaltă acurateţe, foarte judicios şi
exact efectuată, cea ce constituie o solicitare importantă pentru practician.
Prezenţa degetelor ca formaţiuni funcţionale distincte a mâinii cu
complexitatea sa funcţională, a legăturilor lor fiziologice cu antebraţul şi
braţul, impune o bună cunoaştere anatomofuncţională a zonei şi o alegere a
tipului de masaj necesar tn funcţie de tipul de leziune prezentaţi de bolnav.
Volumul ţesutului celular subcutanat este de reguli mai mic, cea ce permite o
abordare directă şi mai rapidă a structurilor subiacente.
Pentru a putea efectua corect toate tehnicile de masaj pentru membrul
superior se impune alegerea celei mai comode şi relaxante poziţii pentru
pacient şi pentru tehnician. Pacientul va fi aşezat In poziţie culcat pe masa de
masaj sau în şezând pe un scaun cu spătar, cu membrul superior susţinut în aşa
fel încât să nu fie nevoit să facă nici un efort pentru menţinerea poziţiei corecte în
timpul tratamentului. De asemenea se impune o poziţie corespunzătoare şi pentru
tehnician din aceleaşi considerente. Terapeutul se va aşeza fie în picioare de
partea de tratat, fie în poziţie şezând pe un scaun. Membrul superior de tratat va
fi susţinut fie pe masa de masaj fie de către tehnician. Tehnica de tratament va fi
diferită pentru diferitele segmente ale membrului superior.
Masajul degetelor mâinii (38,47) se efectuează cu sprijinul mâinii de tratat în
mâna terapeutului sau pe masa de masaj. In cursul tratamentului mâna trebuie să
stea lipită de substratul de susţinere sau necesită a fi ridicată pentru a putea avea
acces la degete în totalitate când susţinerea se va face la nivelul antebraţului sau
cotului. Masajul degetelor începe cu efleuraj, care se face foarte atent pe toată
lungimea fiecărui deget în parte, pe fiecare falangă în parte dacă situaţia locală
impune aceasta. Netezirile se vor face în axul lung al degetului, dar se pot efectua
şi în axul transversal al degetelor, scurt, mai ales când dorim să producem liza
unor aderenţe superficiale. Masajul degetelor se poate efectua la un deget, la mai
multe degete sau la toate degetele de la mână în funcţie de problema prezentată
de către pacient. După pregătirea corespunzătoare prin efleuraj a ţesuturilor
respective se trece la următoarea manoperă care se pretează pentru degete,
respectiv fricţiunea. Fricţiunea se face la nivelul degetelor foarte atent, insistent şi
minuţios, fiind cea mai importantă tehnică de masaj care poate influenţa
structurile anatomice ale degetelor, cu liza aderenţelor, cu posibilităţi de
prevenţare a aderenţelor, cu posibilităţi de asuplizare, de elasticizare tisulară la
acest nivel. Celelalte tehnici principale de masaj nu se pretează a fi folosite la
nivelului degetelor. Dintre tehnicile secundare de masaj cele mai des folosite la
nivelul degetelor sunt tracţiunile simple sau cu uşoara lor răsucire, precum şi
scuturările degetelor. Tehnica se aplică pentru fiecare deget în parte. în încheierea
masajului degetelor se pot practica mobilizări pasive sau active ale tuturor
degetelor. In cazul masajului general prelucrarea degetelor se va face mai scurt şi
se va renunţa la prelucrarea lor individuală. Prelucrarea se va face mai întâi la
nivelul policelui apoi pentru toate celelalte degete împreună.
Masajul mâinii (38,47) cuprinde masajul mâinii propriu zise şi masajul
articulaţiei radiocarpiene. El se face în complectarea masajului degetelor şi de cele
mai multe ori împreună pentru degete şi mână, datorită strânsei corelaţii
funcţionale. Foarte rar există indicaţie de a se efectua masajul numai pentru un
deget sau numai pentru degete, ori numai pentru mână sau anumite porţiuni ale
83
mâinii. Nu este greşit dacă într-o patologie limitată strict la nivelul degetului se va
complecta masajul local al degetului cu masaj la nivelul mâinii. Masajul mâinii
începe cu efleuraj efectuat atât pe faţa dorsală cât şi pe faţa palmară (ventrală) a
mâinii. Netezirile care se efectuează la nivelul feţei dorsale a mâinii se vor efectua
întotdeauna uşor, cu atenţie şi răbdare, pentru a evita iritaţia tisulară la acest
nivel, datorită volumului redus de ţesut celuloadipos de la acest nivel şi situaţiei
anatomice superficiale a unor structuri tendino-ligamentare şi musculare, dar cu
importantă implicare funcţională a acestora.

Figura nr. 27. Masajul pe faţa dorsală a mâinii.

Se trece apoi cu efleuraj pe faţa ventrală a mâinii căreia trebuie să-i acordăm o
atenţie deosebită. Se spune şi, pe bună dreptate aceasta, că masajul mâinii poate să
fie foarte liniştitor, foarte relaxant şi de asemenea că un masaj al mâinii corect
efectuat poate să influenţeze benefic starea funcţională generală a organismului.
Acest lucru este posibil având în vedere importanţa mâinii care „la creat pe om",
având în vedere bogata reprezentare a mâinii la nivelul cortexului în
homunculusul senzitiv şi motor, reprezentare disproporţionat mai mare faţă de
alte zone ale corpului datorită implicării sale funcţionale şi gesticii complexe pe
care trebuie să o deservească mâna. Legăturile funcţionale şi reflexe ale mâinii
sunt bogate la nivelul cortexului cerebral, sensibilitatea sa fiind deosebită. Simpla
atingere a mâinii va fi în măsură să influenţeze starea funcţională a acestor
structuri cerebrale şi să inducă o serie de răspunsuri la nivelul întregului
organism, prin mecanism reflex. Netezirile la nivelul feţei palmare a mâinii se fac
cu o forţă de apăsare mai mare decât pe faţa dorsală, având în vedere rezistenţa şi
grosimea tegumentului palmar, precum şi rezistenţa la Întindere a acestor
ţesuturi. Ele se fac cu degetele sau chiar cu pumnul închis, cu faţa dorsală a
degetelor executantului. Urmează fricţiunea care la fel se execută începând cu faţa
dorsală a mâinii, cu priză şi susţinerea mâinii la nivelul feţei ventrale a articulaţiei
radiocarpiene, cu abordarea fiecărui spaţiu interosos. Se utilizează pentru masaj
degetul mare şi indexul mâinii libere, fricţionarea fiind efectuată de-a lungul
fiecărui spaţiu interosos şi a tendoanelor extensorilor degetelor. Urmează
fricţionarea feţei palmare a mâinii.

99
Frictionarea feţei palmare a mâinii se va efectua cu intensitate mai mare ca la
nivelul feţei dorsale prin mişcări circulare, din aproape în aproape. Excepţie va
face regiunea radiocarpiană anterioară unde frictionarea se va face foarte blând, în
sindroamele de tunel carpían uşoare, incipiente, pentru a nu produce noi o iritaţie
locală şi accentuarea simptomatologiei compresive. Tehnica folosită constă în mici
mişcări circulare efectuate la nivelul regiunii radiocarpiene cu susţinerea
articulaţiei cu mâna contralaterală. La pacienţii robuşti se poate fricţiona cu
pumnul închis, asemănător cu netezirea sau cu articulaţia radiocarpiană, pentru a
creşte forţa de apăsare. După un efleuraj uşor se trece mai departe la următoarea
manoperă, respectiv frământat, manoperă care se va face mai ales la nivelul
musculaturii tenare şi hipotenare. Frământatul se va face cu primele trei degete
sau cu policele palmar iar următoarele degete dorsal. După un uşor efleuraj se
trece la efectuarea unor tehnici secundare care se pretează a fi efectuate la nivelul
mâinilor, respectiv scuturarea şi tracţionarea degetelor şi mâinii. Scuturarea se va
face pentru fiecare deget în parte, în ritm viu, pasiv prin contribuţia tehnicianului,
pentru fiecare spaţiu interosos, apoi pentru degete şi mână împreună. Se vor
practica apoi tracţionări ale degetelor şi mâinii în sensul longitudinal al
segmentului, după care efleurajul încheie tehnicile de masaj utilizate pentru
tratamentul mâinilor. El se va face atât pe faţa dorsală cât şi pe faţa palmară a
mâinii. In încheiere se vor efectua de la caz la caz mobilizări pasive sau active ale
mâinilor şi degetelor.
Masajul antebraţului (38,47), se va executa cu pacientul în poziţie şezând pe un
scaun, cu cotul sprijinit sau cu pacientul culcat în decubit dorsal pe o masă de
masaj. Masajul antebraţului începe cu efleuraj, cu mişcări lente şi lungi, de la
nivelul articulaţiei radiocarpiene până deasupra cotului, manopera activă fiind în
sensul curgerii circulaţiei de întoarcere venolimfatice. Netezirea se va face pe toată
suprafaţa tegumentară a antebraţului cu mâinile tehnicianului aşezate fie circular
la acelaşi nivel, fie la nivele diferite, mâinile alunecând fie simultan, fie alternativ.
Pe parcursul masajului mişcările devin mai scurte şi mai vii sau se pot
combina cu uşoare vibraţii. Degetele tehnicianului privesc în sus, tehnica
putându-se aplica la nivelul antebraţului sau prelungit şi la nivelul braţului. Se
trece apoi la următoarea tehnică principală de masaj utilizată, respectiv la
fricţiune. Frictionarea se efectuează la nivelul antebraţului cu degetele sau cu
palma în întregime, manopera activă urmând acelaşi sens al circulaţiei de
întoarcere venolimfatică, dea lungul muşchilor antebraţului, dea lungul
tendoanelor musculare. Frictionarea la nivelul maselor musculare şi la nivelul
cotului, a celor doi epicondili şi periolecranian se va face circular cu mişcări mai
scurte sau mai ample în funcţie de dimensiunea zonei de tratat. Frictionarea la
nivelul antebraţului se poate face singular sau se poate combina cu frământat.
Figura nr. 28. Masajul la nivelul antebraţului.

Urmează efleuraj scurt cu trecerea la următoarea tehnică.

In continuare se va efectua frământatul, tehnică care se pretează bine la acest

nivel. Se pot aplica diferite variante de frământat, după experienţa tehnicianului şi
condiţiile anatomice locale, respectiv frământatul in cută, în cerc sau şerpuit.
Manopera activă va urma sensul de întoarcere a circulaţiei venolimfatice. Se
efectuează scurt efleuraj după care se poate trece la tapotament, care se va face
doar uşor la acest nivel, având în vedere faptul că musculatura antebraţului nu
85
permite o tehnică intensă. Se pot practica loviri uşoare a zonei, cu degetele sau cu
palma, mâna tehnicianului atingând uşor zona de tratat. Urmează efleuraj scurt,
după care se poate asocia rularea musculaturii antebraţului dea lungul Întregii
lungimi a antebraţului. Se continuă cu efleuraj scurt, se pot asocia scuturări şi
tracţionări în ax, iar în încheiere mişcări pasive la nivelul cotului. Se va trece apoi
ia următoarea zonă de tratat, respectiv la nivelul braţului.
Masajul braţului (38, 47) se execută cu pacientul în aceiaşi poziţie ca la
antebraţ. De preferat poziţia în şezând a pacientului care permite un bun acces
tehnicianului şi o bună tehnică de urmat.

Masajul braţului începe cu efleuraj, care se va efectua iniţial cu mişcări

ample şi lungi, până peste umăr, cu o mână sau cu ambele mâini, simultan sau
alternativ, continuate cu mişcări tot mai scurte şi mai rapide, adaptate
muşchiului sau zonei mai restrânse de tratat. Manopera activă se va efectua
întotdeauna în sensul circulaţiei de întoarcere venolimfatică (sens ascendent).
După o pregătire corespunzătoare se va trece la următoarea manoperă de masaj,
respectiv fricţionarea. Fricţionarea se face la nivelul braţului cu ajutorul
degetelor şi palmelor, mai mult sau mai puţin intens, în funcţie de volumul de
masă musculară existent în zonă. El permite prelucrarea unor zone sau puncte
dureroase ca de exemplu a celor de la nivelul veului deltoidian. Se continuă cu
efleuraj, după care se trece la frământat, manopera cea mai eficientă pentru braţ.

29. Masajul la nivelul braţului

101

Frământatul la nivelul braţului se va efectua asemănător cu cel efectuat la

nivelul antebraţului, respectiv în cută, în cerc şi şerpuit. Manopera permite
prelucrarea individuală şi sistematică a tuturor grupelor musculare ale braţului.
Se trece scurt la efleuraj după care la următoarea manoperă, respectiv la
tapotament, manoperă care se poate efectua deja cu mai mare acurateţe şi
intensitate. Tehnic tapotamentul se va efectua cu partea cubito-dorsală a
degetelor, cu faţa palmară a degetelor sau chiar cu palma foarte relaxată unde
volumul de masă musculară permite aceasta. Se va evita întotdeauna partea
internă a braţului şi zona axilară. Urmează eflueraj scurt, după care se va trece
la cernut şi rulat, două manopere deosebit de utile pentru braţ. Tehnic cernutul
şi rulatul se fac foarte uşor pentru braţ după tehnica clasică a acestor manopere.
în încheiere se practică efleuraj după care se trece la regiunea următoare.
Masajul umărului (38,47) se va executa începând cu mişcări de alunecare
(efleuraj) scurte şi rapide pe zona anterioară, lateral externă şi posterioară a
umărului, respectând şi aici regula circulaţiei de întoarcere venolimfatică,
respectiv dinspre braţ spre gât. Pacientul va fi aşezat în şezând pe un scaun fără
spătar, tehnicianul stând în picioare de partea de masat. Mişcările de alunecare
se fac începând de la nivelul braţului, continuîod la nivelul umărului şi
sfârşind la nivelul gâtului, toracelui anterior sau posterior. După o pregătire
corespunzătoare prin efleuraj se trece la următoarea manoperă de masaj,
respectiv la fricţiune. Fricţiunea se va efectua cel mai frecvent cu degetele dar şi
cu palma sau pentru o apăsare mai mare cu regiunea radiocarpiană. Fricţiunea
permite abordarea şi tratarea tuturor punctelor dureroase la nivelul umărului,
de la nivelul şanţului deltopectoral în capsulita retractilă scapulohumerală, la
punctul bicipital anterior din umărul dureros simplu, la punctele supraspinos
din afectarea coafei rotatorilor externi ai umărului şi infraspinos corespunzător
porţiunii posterioare a capsulei scapulohumerale, precum şi a punctului
subacromiodeltoidian din bursita subacromiodeltoidiană. Pot fi de asemenea
abordate şi tratate orice alte puncte sau zone dureroase la nivelul umărului cu
excepţia zonei axilare care nu beneficiază de aportul terapeutic al masajului
medical. La nivelul axilei nu se va practica masajul din cauza formaţiunilor
vasculonervoase de la acest nivel, formaţiuni care pot fi iritate sau chiar lezate
prin masa). Urmează un scurt timp de efleuraj, după care se va trece la
frământat. Frământatul se va face cu degetele şi mâna, sistematic pe toată
întinderea muşchiului deltoid. Urmează din nou scurt neteziri uşoare, după
care se va trece la tapotament, manoperă care la nivelul umărului se va face fie
cu faţa palmară a degetelor, fie cu degetele şi palma la pacienţii cu masă
musculară bogat reprezentată. Se încheie prin efleuraj, după care se pot practica
cernutul sau rulatul, iar în încheiere se practică mobilizarea umărului prin
mişcări pasive sau active. Se va insista pe rotaţiile interne şi externe, abducţie
(lateropulsiune).

8.1.2. Masajul membrului inferior

Membrele inferioare reprezintă din punctul de vedere a masajului medical

clasic o zonă deosebit de importantă şi frecvent inclusă în programele de
terapie. Prin natura lor, ca principal organ de locomoţie, membrele inferioare au
un grad ridicat de solicitare fizică de unde şi frecventele stări de solicitare sau
suprasolicitare care necesită tratamente de întreţinere a acestora pentru a
asigura o bună funcţionalitate în continuare. Prin utilizare continuă şi gradul de
uzură are o evoluţie mai rapidă, de unde o patologie relativ frecvent întâlnită în
viaţa oamenilor, patologie care necesită tehnici multiple şi diverse de tratament,
dar prelungit aplicate. In acest context utilizarea unor forme de terapie lipsite
de iatrogenie este bine de luat în seamă. Pe de altă parte, prin specificul şi
particularităţile circulaţiei veno-limfatice la nivelul membrelor inferioare,
patologia venoasă şi limfatică este relativ frecvent întâlnită ceea ce reprezintă o
problemă medicală şi de metodologie de tratament deosebit de importantă,

87
riscul complicaţiilor embolice fiind altfel crescut. O greşeală de tehnică, aici
mai mult ca la nivelul oricărei alte regiuni a corpului, ar putea să producă
inclusiv accidente medicale grave, chiar cu risc letal în caz de embolie
pulmonară sau cerebrală. De altfel, membrele inferioare prin dimensiunea lor,
prin volumul de masă musculară constituie o zonă unde masajul medical clasic
poate fi făcut cu toate manoperele de masaj cunoscute. Prin bogata reprezentare
plantară membrele inferioare reprezintă o bună zonă reflexogenă care se pare că
este destul de mult utilizată în terapie. Oricum, respectarea tehnicii corecte de
tratament, evitarea contraindicaţilor de tratament şi respectarea fidelă, încă odată
spun, a indicaţiei medicale de tratament, mai mult ca la nivelul oricăror alte
regiuni de tratat, va fi în măsură să prevină complicaţiile terapiei şi să asigure un
bun rezultat terapeutic.
Cel mai frecvent masajul membrului inferior se preferă a se face în totalitate
având în vedere înlănţuirea circulatorie, care se face unitar în tot membrul inferior
şi nu pe segmente.

Figura nr. 30. Masajul membrului inferior.

Astfel, efectuarea unui masaj la nivelul gambei fără un drenaj corespunzător
concomitent sau anterior executat, ar duce la forţarea circulaţiei la nivelul coapsei
sau la accentuarea stazei la acest nivel. Din punct de vedere didactic, însă vom
face o împărţire pe zone distincte de tratament pentru a uşura înţelegerea şi a
respecta modalitatea de prezentare deja făcută pentru membrul superior. Ca
regulă generală, la nivelul membrului inferior se va respecta faptul că manopera
activă se va face întotdeauna în sensul curgerii circulaţiei de întoarcere
venolimfatice pentru a preveni staza; dacă dorim să influenţăm în special
circulaţia limfatică se va efectua în primul rând golirea rezervoarelor de la nivelul
extremităţii proximale a membrelor şi progresiv regiune după regiune înspre
distal, cu respectarea la fiecare nivel tratat a regulii sensului de curgere a
circulaţiei de întoarcere venolimfatice. De regulă se va face masajul pe o faţă în
totalitatea lungimii membrului inferior (anterior sau posterior), după care se va
trece pe cealaltă faţă, fără a fi o regulă obligatorie cu care faţă să începem.
Important este prelucrarea globală şi în totalitate a acuzelor prezentate de bolnav.
Masajul piciorului (14, 32, 38, 40, 47, 80) reprezintă o provocare pentru
executant, mai ales dacă se iau în considerare posibilităţile reflexe din
presopunctură care câştigă teren datorită simplităţii de efectuare şi lipsei efectelor
secundare. Menţionăm aici faptul că în masajul clasic medical nu ne bazăm pe
efectele de tip reflex din reflexoterapia plantară. Aceste efecte vor fi subliniate
într-un capitol special. Poziţia pacientului pentru efectuarea masajului piciorului
va fi culcat sau culcat rezemat pe masa de masaj ori poziţia în şezând cu gamba
întinsă şi sprijinită de către terapeut. Masajul piciorului începe cu efleuraj efectuat
atent atât pe faţa dorsală cât şi pe faţa plantară a piciorului. La nivelul feţei
dorsale a piciorului manopera se va face blând cu palmele şi cu degetele pentru a
nu irita ţesuturile, cu mişcări scurte, dinspre degete spre articulaţia tibiotarsiană.
In caz de patologie a degetelor piciorului se va practica la acest nivel aceiaşi
tehnică descrisă la mână, cu menţiunea că afectarea degetelor picioarelor este mai
rară ca la mână şi, de asemenea, răsunetul funcţional mai puţin grav ca şi la
afectarea degetelor de la mână, motiv pentru care şi necesarul de tratament la
degetele de la picioare este mai puţin frecvent în patologie. Aceeaşi tehnică se va
aplica mai intens la nivelul feţei plantare a piciorului, unde grosimea mai mare a
tegumentului permite şi necesită acest lucru. Netezirea se va face aici cu palma
sau apăsând puternic cu articulaţia radiocarpiană ori pumnul închis. După
prelucrarea corespunzătoare a piciorului prin efleuraj se va trece la următoarea
manoperă de masaj, respectiv la fricţiune. Fricţiunea este una dintre cele mai
importante manopere de masaj utilizată în tratamentul piciorului, atât în masajul
medical clasic, cât mai ales în presopuntură (reflexologia plantară). In masajul
medical clasic fricţiunea se va efectua cu răbdare, cu atenţie şi minuţios,
longitudinal, de-a lungul tendoanelor şi a spaţiilor interosoase şi, circular
perimaleolar sau pericalcanean ori la nivelul tendonului achilian. In reflexologia
plantară, tehnică care derivă din acupunctura chineză clasică, dar de care este
diferită pentru că nu se adresează unor meridiane energetice ci doar unor puncte
cu potenţial reflex, nu se utilizează ace în tratament ci doar vârful degetului sau
unghia cu fricţionarea unui punct prestabilit. Fricţionarea în aceste situaţii se va
face de asemenea cu apăsări circulare la nivelul punctelor de tratat. Se va continua
cu câteva alunecări uşoare după care se va trece la următoarea tehnică de
tratament, respectiv la scuturări şi tracţiuni în ax a degetelor şi piciorului.
Scuturările se vor face cu priză la nivelul spaţiilor interosoase cu o mână, iar cu
cealaltă susţinerea călcâiului. Se vor face mişcări rapide, ritmice în sus şi în jos,
stânga dreapta, apoi tracţionări în ax la nivelul degetelor sau piciorului.
Masajul gambelor (14, 32, 38, 40, 47, 80) se va face atât pe faţa anterioară cât şi
posterioară a sa. Pacientul va fi aşezat în decubit dorsal sau ventral, ori cu gamba
în afara zonei de sprijin, cu călcâiul sprijinit. în efectuarea masajului gambei se va
ţine cont de particularităţile anatomice ale zonei. Astfel, la nivelul regiunii
anterointerne a gambei toate manoperele se vor face puţin intens, datorită
prezenţei ţesuturilor moi în cantitate mică cu creasta tibială superficială şi
sensibilă la manopere brutale. La nivelul zonei anteroexterne şi posterioară a
gambei, masa musculară bine reprezentată permite o mult mai mare intensitate de
aplicare a manoperelor de masaj. Masajul gambei începe cu efleuraj care la nivelul
feţei anterointerne se va face cu mişcări uşoare de alunecare, cu forţă redusă de
apăsare pentru a evita iritaţia tisulară, pe direcţia circulaţiei de întoarcere
venolimfatică, de la nivelul articulaţiei tibiotarsiene până peste genunche.
Anteroextern şi posterior efleurajul se va face cu mişcări mai scurte şi mai apăsate
efectuate cu degetele, palma sau chiar cu pumnul închis, cu faţa dorsală a
89
articulaţiilor interfalangiene proximale. Urmează fricţiunea care se va efectua la
fel cu efleurajul, uşor pe zona anterointernă, mai intens pe zona anteroexternă şi
posterior, făcută cu degetele sau cu palma. Câteva alunecări lungi de efleuraj
permit trecerea la următoarea manoperă, respectiv frământatul, care se face uşor,
cu o singură mână şi numai pe partea anteroexternă şi posterioară a gambei. Se
continuă cu câteva mişcări scurte de alunecare după care se trece la tapotament.
Tapotamentul se va face uşor, numai pe zone cu musculatură bogat reprezentată,
cu palma şi degetele uşor îndoite. Programul de tratament se va încheia cu
efleuraj uşor, cu mişcări lente şi lungi pe toată gamba şi care vor depăşi
genunchiul. în situaţia unor acuze clinice la nivelul genunchiului se poate
completa ca şi tratament, prin abordarea ţintită a genunchiului în acelaşi mod ca şi
la gambă. De reţinut că nu se va efectua masaj în regiunea popliteală. Prezenţa
unor zone dureroase specifice, ca de exemplu o durere la nivelul „pens anserinus"
sau la nivelul ligamentului colateral intern ori extern al genunchiului, permite
abordarea acestora prin tehnicile clasice de masaj amintite mai sus. De reţinut însă
că la nivelul genunchiului nu se vor putea face frământatul şi tapotamentul.
Masajul coapsei (14, 32, 38, 40, 47, 80) se va face cu pacientul culcat în decubit
ventral sau dorsal pe o masă de tratament. Masajul se va face atât pe faţa
anterioară cât şi pe faţa posterioară a coapsei, cu manopera activă efectuată în
sensul curgerii circulaţiei de întoarcere venolimfatică. Manopera se va întinde de
la nivelul genunchiului până la nivelul şoldului şi se efectuează cu mişcări ample.
Masajul coapsei începe cu efleuraj, cu mişcări lente şi lungi, cu forţa de apăsare
adaptată volumului de masă musculară existentă, cu creşterea treptată a forţei de
apăsare odată cu reducerea distanţei de deplasare a mâinii şi creşterea vitezei de
execuţie a manoperei. Forţa de apăsare poate fi mărită prin apăsare mână peste
mână şi înclinarea trunchiului înainte. Intensitatea apăsatului va fi în funcţie de
tipul de masaj pe care dorim să-l aplicăm, respectiv mai mare în masajul tonizant
şi mai mic în cel relaxant. Urmează fricţiunea care se va efectua intens cu palma,
cu articulaţia radiocarpiană sau cu pumnul închis. Se continuă cu alunecări lungi
de durată mică, după care se va trece la frământat, manoperă importantă pentru
coapsă. Frământatul constituie una dintre cele mai importante manopere de masaj
pentru coapsă, manoperă care se poate aplica aici în toate variantele posibil de
efectuat, respectiv frământatul In cută, cel mai frecvent efectuat, frământatul
circular şi frământatul şerpuit. Se vor evita zonele interne ale coapselor, zone care
adăpostesc venele safene, a căror iritatie nu este de dorit. Intensitatea
frământatului va fi în funcţie de volumul de masă musculară şi scopul urmărit, în
general însă va fi mai mare ca la alte nivele. Continuăm cu neteziri de scurtă
durată, după care se va trece la tapotament. Aici se pot utiliza de asemenea toate
variantele de tapotament cunoscute, respectiv tapotamentul cu degetele, cu mâna,
cu mâna făcută căuş, cu pumnul deschis, chiar cu pumnul închis. Se va evita atent
zona internă a coapsei cu pachetul vasculonervos cunoscut. Se continuă cu
efleuraj scurt, după care se va trece la o serie de manopere secundare de tipul
cernutului şi rulatului, manopere care se execută intens, cu forţa mare cu scopul
de a creşte elasticitatea tisulară. încheierea se va face cu efleuraj efectuat cu
mişcări ample, lente.
Masajul soldului si regiunii fesiere (14, 32, 38, 40, 47, 80) este puţin diferit de
masajul coapsei, prin faptul că direcţiile de efectuare a manoperei active se fac
alunecând din zona mijlocie fesieră atât spre coapsă, în jos, cât şi în sus spre
regiunea lombară sau în lateral spre şold. Acest lucru este posibil datorită faptului
că direcţiile de curgere a circulaţiei de întoarcere venolimfaticâ au traiectorii de
drenaj diferite la nivelul fesei. Al doilea lucru prin care masajul feselor şi regiunii
pericoxofemurale diferă de alte zone de tratat este faptul că toate manoperele
pentru această regiune se fac cu intensitate mult mărită faţă de alte regiuni,
aceasta datorită faptului că masele musculare din această regiune sunt bogat
reprezentate şi necesită o prelucrare energică. Masajul regiunii începe cu efleuraj,
tehnică care se va face energic, cu faţa palmară a mâinii, cu partea cubitală a
mâinii, chiar cu pumnul. Regiunea se prelucrează cu două mâini simultan sau
alternativ. Următoarea manoperă utilizată va fi fricţiunea, manoperă care la fel se
va efectua energic, cu degetele, cu mâna , tehnica mână peste mână ori aplecarea
înainte a corpului pentru a creşte forţa de apăsare, sau cu pumnul. O intensitate
ceva mai mică a fricţionării se va aplica în regiunea peri trohan teri ană, în caz de
peritrohanterită sau periartrită coxofemurală. Urmează din nou efleuraj efectuat
scurt, după care se va trece la frământat. Frământatul este o tehnică care se va face
la fel de energic, tehnica utilizată fiind cea cu ambele mâini, prinderea
musculaturii şi stoarcerea sa ori presiuni efectuate cu pumnii. Se poate continua
cu efleuraj scurt, după care se va trece la tapotament, care se face intens cu
marginea cubitală a mâinii, cu pumnul deschis sau chiar închis. Urmează ca
procedură de Încheiere efleuraj care se poate completa cu vibraţii

8.1.3. Masajul spatelui

Masajul spatelui (38,40,80,47,14,32), reprezintă una dintre cele mai importante

zone de tratat prin masaj medical clasic. Prin dimensiunea sa, precum şi prin larga
reprezentare musculară, la nivelul spatelui se pot aplica aproape toate tipurile de
manopere de masaj utilizate în practica medicală. Dimensiunea mare a zonei,
grosimea maselor musculare dar şi multitudinea acuzelor clinice întâlnite cu o
frecvenţă crescută în această regiune face din aceasta un loc în care masajul se face
frecvent şi manoperele utilizate se fac uşor, se învaţă uşor, se execută tipic şi se
exersează corectitudinea lor cel mai uşor. învăţarea corectă a tehnicii este facilitată
şi de faptul că regiunea este aproape plată, manoperele putând fi făcute cu mişcări
ample, lungi, cu intensităţi foarte variate, de la foarte uşor în masajul strict sedaţiv
şi miorelaxant, la intensitate maximală în masajul tonizant, miotrofic.
Sensibilitatea redusă a tegumentului şi dispoziţia circulaţiei locoregională diversă,

91
permite aplicarea oricăror tipuri de manopere, de la efleurajul strict superficial
sedativ, la tapotamentul cu intensitate foarte mare efectuat cu pumnul, mai ales la
pacienţii corpolenţi. Poziţia pacientului în decubit ventral, cu membrele
superioare extinse pe lângă corp, permit o bună relaxare a pacientului şi
posibilitatea menţinerii neschimbată a posturii perioadă îndelungată fără să apară
fenomene de oboseală a pacientului care să-l oblige să-şi schimbe poziţia.

Figura nr. 32. Efleuraj energic pe faţa dorsală a toracelui.

Tehnicianul se aşează în partea laterală a pacientului, fie şezând pe un taburet
fără spătar, fie în picioare, în aşa fel ca să aibă acces uşor la toate zonele spatelui
sau să poată efectua masajul la nivelul întregii zone. în cursul masajului spatelui,
membrele inferioare şi fesele se pot acoperi cu un cearceaf. Masajul spatelui se
efectuează de regulă cu două mâini care pot lucra simultan sau alternativ.
Manopera cu care se începe întotdeauna masajul spatelui urmează regula general
valabilă pentru masaj, respectiv efleurajul. El se execută la nivelul spatelui cel mai
frecvent dejos, în sus, din regiunea fesieră, de-a lungul coloanei vertebrale până în
regiunea superioară a toracelui posterior, de unde se va deplasa înspre lateral spre
umeri. Manopera se poate efectua şi invers, respectiv dinspre toracele superior
înspre regiunea fesieră. Cea mai uzitată tehnică este cea amintită înainte, respectiv
de la nivelul coloanei lombosacrate înspre toracele superior. Tehnic se face
netezirea cu toată mâna, cu degetele deschise şi apropiate, iniţial pe coloana
vertebrală, după care se va trece, din aproape în aproape înspre părţile laterale ale
toracelui. La începutul masajului manoperele vor fi lungi, ample, cu degetele
apropiate la nivelul coloanei vertebrale apoi îndepărtate pe măsură ce ne
deplasăm înspre lateral. Iniţial, manoperele vor fi lungi şi ample, efectuate mai
lent, după care devin mai scurte şi mai rapide, înspre părţile laterale ale cutiei
toracice, regiunea lombară sau lombosacrată. De cele mai multe ori efleurajul se
efectuează singur dar, se poate combina cel mai frecvent cu vibraţii, pentru
creşterea eficienţei tratamentului. Tehnica se poate aplica la nivelul întregii
regiuni a spatelui sau, se poate efectua pe porţiuni mai mici, respectiv fese,
regiune lombară, toracele posterior, toracele superior, umăr. Cu cât dorim ca
rezultatul masajului efectuat să fie mai excitant sau stimulant, cu atât manoperele
efectuate vor fi mai scurte şi mai energic efectuate. De preferat este sensul
ascendent al manoperei active. După o bună prelucrare prin efleuraj, se va trece la
următoarea metodă utilizată, respectiv fricţiunea. Fricţiunea este o manoperă
importantă pentru spate, unde, se poate efectua în toate modalităţile necesare. în
funcţie de patologia şi intensitatea acuzelor clinice prezentate de bolnav,
fricţiunea se va efectua la nivelul spatelui fie pe zone mici, unde fricţionarea se va
efectua cu ajutorul degetelor sau, cu porţiuni mai reduse ca suprafaţă a mâinilor,
respectiv cu regiunea radiocarpiană, cu podul palmei (spaţiul dintre regiunea
tenară şi hipotenară) sau cu palma în întregime. Fricţionarea la nivelul coloanei
vertebrale, lateral de apofizele spinoase, la nivelul şanţurilor paravertebrale, se
poate efectua intens cu ajutorul policelui, prin efectuarea unor mici cercuri,
profunde. Pe suprafeţe mari sau, în întregime la nivelul spatelui, se preferă
fricţionarea cu palma în totalitate, cu degetele deschise, în aşa fel încât să
cuprindem o cât mai mare suprafaţă de tegument. Intensitatea şi durata
manoperei va fi în funcţie de intensitatea acuzelor clinice (cu cât intensitatea
acuzelor va fi mai mare, cu atât fricţionarea va fi mai puţin intensă, cu durata
adaptată după rezultatul terapeutic obţinut şi, cu cât intensitatea acuzelor clinice
este mai mică, intensitatea manoperei va putea fi mai mare). Se va evita manopera
la nivelul vertebrelor, preferându-se spaţierile paravertebrale. Oricum, indiferent
de acuzele locale, terapeutul va alege intensitatea şi durata tratamentului
obligatoriu în funcţie de toleranţa pacientului şi rezultatul tehnicii aplicate, în care
experienţa practică a tehnicianului va avea un cuvânt important de spus. După
cuprinderea în totalitate a zonei de tratat şi obţinerea rezultatului terapeutic dorit
se va trece la următoarea manoperă, frământatul, nu înainte de a se efectua din
nou neteziri uşoare şi lungi la nivelul întregii zone de tratat. Frământatul
reprezintă o manoperă care se poate efectua foarte facil la nivelul spatelui, tehnica
cea mai frecvent uzitată fiind frământatul în cută, de-a lungul întregului spate.
Astfel, se face o cută din tegument ţesut celular subcutanat şi musculatură, între
degetele tehnicianului şi palmă, urmat apoi de apăsare de sus în jos şi dinapoi
înainte, manoperă care se face de-a lungul întregii lungimi a coloanei vertebrale.
Cel mai intens frământat se va face paravertebral iar intensitatea şi profunzimea
sa va scădea înspre părţile laterale ale trunchiului. Se recomandă prelucrarea
minuţioasă a spatelui, din aproape în aproape, cu menţiunea că este bine ca orice
zonă indurată identificată, contractură musculară, miogeloză etc. să fie astfel
prelucrată, până la restabilirea stării fiziologice normale pentru zona respectivă.
Procedura se poate efectua singură sau asociat cu alte tehnici de masaj. Frecvent,
frământatul se asociază cu fricţiunea, pentru creşterea eficienţei terapeutice.
Urmează din nou efleuraj scurt efectuat, după care se va trece la tapotament.
Conformaţia spatelui permite efectuarea tuturor variantelor de tehnică şi în acest
caz. în funcţie de patologie şi scopul urmărit, tapotamentul se poate efectua la
nivelul spatelui fie uşor, cu vârfurile degetelor, mai intens cu partea cubitală a
degetelor şi mâinii, cu faţa palmară a degetelor, cu faţa palmară a mâinilor şi
degetelor, şi mai intens cu palma întinsă sau făcută căuş (ventuză), sau foarte
intens cu pumnul deschis ori chiar închis, la pacienţi cu musculatură abundentă în
scop tonizant. Tapotamentul se va efectua ca intensitate în funcţie de scopul
urmărit, mai ales pe zone cu masă musculară şi ţesut celuloadipos bogat
reprezentat. Intensitatea sa va fi mai mică la nivelul suprafeţelor osoase
superficiale, zonele laterale ale cutiei toracice ori zonele reflexogene de la nivelul
regiunii superioare toracice. Alegerea uneia sau alteia dintre formele de
tapotament se va face în funcţie de sensibilitatea fiecărui pacient şi reacţia care o
va face în urma variantei de tehnică utilizate, dar şi în funcţie de conformaţia
93
zonei de tratat. Există şi posibilitatea combinării variantelor de tapotament între
ele cu scopul creşterii eficienţei terapeutice. Urmează din nou eflaturaj scurt,
liniştitor, după care se va trece la tehnici secundare de masaj: vibraţii, presiuni sau
combinaţii între ele (efleuraj cu vibraţie). Tehnicile se aplică atât de-a lungul cât şi
de-a latul regiunii, insistând mai ales la nivelul maselor musculare. Masajul
spatelui se face de obicei cu două mâini, fíe simultan fie alternativ. In final se
recomandă mobilizări ale coloanei vertebrale sau de la caz exerciţii respiratorii.

8.1.4. Masajul peretelui toracic anterior

Masajul peretelui toracic anterior (14, 32, 38, 40, 47, 80) se execută puţin diferit
faţă de spate. Diferenţa porneşte de la conformaţia peretelui toracic anterior, care
spre deosebire de cel posterior, are tegumentul cu o sensibilitate mult mai mare,
ceea ce impune o tehnică mult mai fină, mult mai uşoară, cu manopere mai puţin
ample. Prezenţa regiunii precordiale cu răsunetul său reflexogen important
asupra inimii precum şi a sânilor la femei nu permite efectuarea masajului în
aceste zone (sânul) sau nu permite efectuarea oricăror manopere (nu este voie să
facem tapotament în zona precordială). Poziţia pacientului pentru tratament este
culcat în decubit dorsal sau uşor rezemat; terapeutul aşezat în lateral de pacient,
în picioare sau aşezat pe un taburet fără spătar.

Figura nr. 32. Masajul regiunii anterioare toracice.

Manoperele se vor face mai uşor la nivelul zonelor cu suprafeţe osoase
superficiale şi mai intens la nivelul zonelor cu suprafeţe musculare mari sau bogat
reprezentate (muşchii pectorali). Pentru început se efectuează efleurajul, care se
face diferit la femei faţă de bărbaţi. La bărbaţi netezirile încep din zona bazală
toracic anterioară, urcă în sus prin regiunea presternală, se deplasează înspre
lateral la nivelul claviculelor, până la nivelul umerilor. După câteva manopere pe
acelaşi loc se va trece mai departe la următoarele zone de tratat, făcând aceleaşi
mişcări la nivelul fiecărui spaţiu intercostal. La femei nu se vor masa sânii, ca
atare, netezirile se fac în acelaşi mod, cu menţiunea că mâinile terapeutului
ocolesc sânii la început presternal cu continuarea mişcării la nivelul umerilor, iar
următoarele mişcări ocolesc lateral sânii şi se îndreaptă la nivelul spaţiilor
intercostale. Iniţial mişcările se vor executa amplu şi lent, iar în continuare treptat
mai scurt şi mai rapid. După prelucrarea întregii zone urmează fricţiunea,
manoperă care cere o atenţie mare, efectuându-se mai ales la nivelul maselor
musculare şi a spaţiilor intercostale. Cel mai frecvent manopera se face cu
palmele, mai rar cu regiunea radiocarpiană sau partea cubitală a mâinilor, iar cu
vârful degetelor supra sau subclavicular. In continuare se vor efectua scurte
neteziri, după care se va trece la frământat, manoperă care se va efectua intens
mai ales la nivelul maselor musculare. Frământatul se pretează în special la
nivelul pectoralilor, tehnica utilizată fiind frământatul în cută, cu prinderea
muşchiului între police şi degete sau între police şi palmă. Frământatul se poate
efectua singur sau în asociere cu fricţiunea, cu o mână sau cu ambele mâini,
simultan sau succesiv. Se trece apoi la neteziri uşoare efectuate scurt, uşor, cu scop
sedativ, liniştitor. Tapotamentul se face rar, niciodată în regiunea sânilor sau
precordial, mai ales la baza toracelui, pentru favorizarea drenajului bronşic. în
încheiere se va efectua efleuraj uşor şi mişcări respiratorii, cu apăsare pe baza
toracelui la sfârşitul expiraţiei.

8.1.5. Masajul peretelui abdominal

Masajul peretelui abdominal (14, 32, 38, 40, 47, 80) reprezintă o modalitate
particulară de masaj, având în vedere faptul că, abdomenul prin forma şi mai ales
structura sa anatomică particulară, impune o tehnică de masaj particulară,
specifică şi adaptată strict structurilor abdominale. Prin conformaţia sa,
abdomenul are în structura sa anatomică o musculatură puternică, cu rol de
menţinere a formei peretelui abdominal dar şi a stabilizării corpului şi coloanei
vertebrale în poziţie ortostatică, în cursul mersului sau mişcărilor trunchiului etc,
musculatură care are o structură anatomică particulară, formată din muşchi laţi
sau lungi, cu structuri intermediare fibroase, care impun o prelucrare specifică a
acestora în cursul tratamentului. Destul de frecvent însă, datorită predispoziţiei în
zonă de depunere a unui strat de ţesut celuloadipos important la nivelul peretelui
abdominal, precum şi consecinţa acumulării de grăsime la nivelul mezourilor şi
epiplonului abdominal, asistăm la deformarea cavităţii abdominale, destinderea
abdomenului cu compromiterea funţionalităţii musculaturii abdominale, masajul
având în această situaţie un rol important în refacerea structurilor abdominale
funcţionale. Tegumentul abdominal este o structură foarte bine inervată, cu o
sensibilitate importantă menită să asigure protecţia organelor abdominale, motiv
pentru care tehnicile de masaj vor trebui aplicate cu delicateţe şi rigurozitate mai
mare decât la nivelul altor zone anatomice. In masajul peretelui abdominal vom
utiliza aceleaşi manopere de masaj considerate clasice, cu particularităţi impuse
de zonă. Poziţia pacientului va fi în decubit dorsal, cu membrele inferioare uşor
flectate cu scopul relaxării peretelui abdominal, tehnicianl în ortostaţiune sau
aşezat pe un taburet fără spătar.

Figura nr. 33. Masajul peretelui abdominal anterior.

Vom respecta de asemenea regula valabilă în masaj de a stimula circulaţia
de întoarcere venolimfatică, cu menţiunea că datorită conformaţiei anatomice a
sistemului circulator la nivelul peretelui abdominal, direcţiile de drenaj a
circulaţiei venolimfatice diferă, respectiv în zona supraombilicală direcţia va fi în
sus şi spre lateral la baza cutiei toracice; în zona subombilicală circulaţia de
95
întoarcere va fi în jos, înspre lateral şi continuând spre simfiza pubiană. In mare se
vor respecta aceste direcţii la masarea peretelui abdominal. Anumite situaţii
impun alte tehnici sau direcţii ale manoperelor de masaj, atunci când dorim de
exemplu stimularea organelor abdominale, mai ales a tranzitului la nivelul
colonului. In această situaţie se impune o tehnică de tratament care va urma ca
direcţie sensul de curgere a materiilor fecale la nivelul cadrului colic, respectiv din
fosa iliacă dreaptă în sus, pe colonul ascendent, apoi la nivelul colonului
transvers, pe urmă descendent de la nivelul unghiului splenic al colonului
transvers pe colonul descendent în jos spre colonul sigmoid. Ca variantă de
tehnică se poate utiliza o mişcare circulară, în sensul acelor de ceasornic, care
reproduce sensul de curgere a materiilor fecale la nivelul colonului, cu cercuri
care încep periombilical şi cresc treptat în dimensiune până în părţile laterale
abdominale sau mişcări mici în spirală care respectă regula sensului acelor de
ceasornic, şi care se vor face pe cercuri tot mai mari, după modalitatea anterior
amintită, până în zona laterală abdominală. In cadrul masajului cel mai
accesibile vor fi tegumentul, ţesutul celular subcutanat, musculatura. Cu cât
grosimea ţesutului celular subcutanat este mai mare, cu atât mai greu va fi
abordul maselor musculare. Masajul peretelui abdominal începe cu efleuraj,
manoperă care se va face iniţial din zona supraombilicală în sus şi lateral spre
baza cutiei toracice, pe traiectul ultimelor spaţii intercostale, mişcări similare
care vor coborî din zona laterală a bazei cutiei toracice spre flancuri, apoi spre
simfiza pubiană, trecând peste regiunea subombilicală în jos. Tehnica se aplică
lent, blând, prelungit, constituind o metodă de pregătire a ţesuturilor pentru
celelalte tehnici de masaj. Manopera se va face cu degetele extinse pe suprafeţe
mici sau cu palmele pe suprafeţe mai mari. Tehnica se poate aplica cu o mână,
cu două mâini, simetric, simultan sau alternativ. Netezirile se pot face pe
întreaga zonă abdominală sau pe suprafeţe limitate când situaţia clinică impune
aceasta. Urmează fricţiunea, manoperă care se va putea practica în toate
variantele de tehnică, fiind una din procedurile de bază în masajul peretelui
abdominal. Ea se poate face cu palma deschisă, cu zona mijlocie a palmei sau
regiunea radiocarpiană când dorim o forţă mai mare de apăsare ori chiar cu
degetele, tehnică mai rar folosită, datorită faptului că este mai excitantă şi mai
greu tolerată de către pacienţi. Fricţionarea se va face prin mişcări circulare mai
mult sau mai puţin profund efectuate, în funcţie de cea ce dorim să abordăm
terapeutic. Urmează din nou efleuraj efectuat scurt, după care se va trece la
următoarea manoperă, frământatul. Frământatul este o manoperă care permite o
bună abordare a tegumentului, ţesutului celular subcutanat, în parte a
musculaturii, care constă din formarea unor cute de ţesuturi între degete şi
palmă, cu rularea insistentă a acestuia în funcţie de scopul urmărit. O rulare şi
apăsare se va face cu atât mai intens, cu cât dorim o prelucrare şi liză a ţesutului
celular subcutanat mai mare sau o tonizare mai importantă a musculaturii
peretelui abdominal. Urmează din nou efleuraj efectuat după aceeaşi tehnică ca
anterior, după care se va trece la tapotament, care la nivelul abdomenului se va
face cu blândeţe, foarte uşor, numai cu degetele, foarte suplu şi tangenţial cu
peretele abdominal. Datorită riscului de leziuni interne nu se vor practica alte
tehnici de tapotament la nivelul peretelui abdominal. Urmează din nou
efleuraj, efectuat uşor, la care se poate adăuga vibraţii uşoare. în încheiere se
pot adăuga respiraţii profunde, chiar combinaţie între mişcările respiratorii,
mai ales expir, cu manoperele de masare a peretelui abdominal care să
favorizeze expiraţia. Se pot astfel face manoperele active ascendente
concomitent cu expiraţia cu facilitarea acesteia. Dorim să facem precizarea că
masajul peretelui abdominal se va face cu strictă indicaţie medicală, mai ales în
prezenţa unor acuze algige abdominale dar, nu numai, de multe ori o banală
constipaţie putând ascunde inclusiv o afecţiune gravă, ca de exemplu un
neoplasm de colon. Acest lucru se impune şi este obligatoriu, datorită faptului că,
efectele terapeutice ale masajului peretelui abdominal, întotdeauna se vor
răsfrânge şi la nivelul organelor abdominale care vor fi influenţate de masajul
peretelui abdominal.

8.1.6. Masajul capului

Masajul capului (38, 54, 57) reprezintă o formă de terapie care necesită o
atenţie mai mare din partea tehnicianului şi o bună pregătire şi experienţă
practică. Utilizarea masajului capului în terapie necesită un prealabil examen
medical şi o indicaţie terapeutică atentă din partea medicului. Există posibilitatea
ca acuze clinice de tip nevralgic mai mult sau mai puţin pronunţate să ascundă
forme grave de patologie, fără antecedente patologice personale importante,
motiv care, cred eu, justifică şi motivează un examen medical atent. De altfel,
subliniez utilitatea masajului capului şi eficienţa sa crescută în tratamentul unor
forme de patologie cervicală rezistentă la tratament, în care asocierea masajului
capului poate să crească mult calitatea actului terapeutic, lucru demn de luat în
seamă, dacă ne gândim la faptul că aceste tratamente nu produc iatrogenie dacă
se respectă indicaţiile terapeutice corecte. Masajul capului se face la nivelul
tuturor structurilor anatomice de la acest nivel cu excepţia ochilor, a orificiilor
bucale şi nazale. Tehnica de tratament se va adapta conformaţiei anatomice şi
scopului tratamentului pe care dorim să-l aplicăm. în alegerea tehnicii şi a direcţiei
manoperei active se va lua în considerare zona de tratat precum şi dispoziţia
circulaţiei venolimfatice la acest nivel. Circulaţia de întoarcere are o dispunere
care merge de la nivelul mijlocului frunţii lateral spre regiunile temporoparietale,
în sus spre creştetul capului, la nivelul calotei, , din zona mijlocie înspre părţile
laterale ale craniului şi spre ceafă. Pielea păroasă a capului are o sensibilitate
aparte prin prezenţa podoabei capilare, motiv pentru care tehnicile de masaj
97
efectuate aici vor fi cu blândeţe, în aşa fel încât să nu producem noi senzaţii
neplăcute sau chiar leziuni la acest nivel. Amplitudinea tehnicii va trebui să
respecte întotdeauna posibilitatea redusă de deplasare a teumentului la acest nivel
la nivelul osului subiacent, posibilitate care este asigurată de conformaţia pielii
păroase a capului, de elasticitatea sa redusă datoriţi grosimii mari şi de
musculatura subiacentă scurtă şi lată care o fixează la nivelul calotei şi-i permite o
deplasare limitată. Sensibilitatea tegumentară este relativ mare cea ce impune
tehnici puţin energice şi totodată are zone reflexogene relativ bine reprezentate
care pot influenţa activitatea inclusiv la nivel de sistem nervos central. Inervaţi»
senzitivă este asigurată de nervi cranieni precum şi de la nivelul unor rădăcini ale
unor nervi cervicali. Masajul craniului se poate face pe zone limitate (frunte,
calota craniană, regiunile tem poro parietale, regiunea occipitală, jumătatea
craniului) sau în totalitate. Pacientul este aşezat pe un scaun fără spătar mai mic,
în aşa fel ca terapeutul din poziţia şezând pe un scaun mai înalt sau în picioare, să
poată să fíe deasupra bolnavului, astfel ca mâinile terapeutului să nu fie peste
nivelul umerilor.

Figura nr. 34. Masajul la nivelul capului.

La nevoie se poate asigura pacientului posibilitatea de a se sprijini cu fruntea
sau bărbia pentru a evita oboseala pentru pacient. Masajul capului se va efectua
cu o mână sau cu ambele mâini. Manoperele de masaj utilizate în masajul capului
sunt: efleurajul, fricţiunile, vibraţiile şi tapotamentul uşor. Efleurajul se face la
nivelul capului pornind de la nivelul frunţii spre creştetul capului şi ceafă, cu o
mână sau cu ambele mâini sau de la acelaşi nivel spre părţile laterale ale capului,
regiunile temporoparietale şi terminând la nivelul cefei. Alunecările se fac lent,
pentru efect sedativ şi uşor alert pentru efect stimulant. La masajul efectuat cu o
mână, cealaltă mână poate să sprijine capul, iar în situaţia când se face cu ambele
mâini, mâinile fac mişcarea simultan sau alternativ. Proba pentru un efleuraj al
capului corect efectuat este o senzaţie de bine, de uşurare, la sfârşitul etapei de
tratament. Fricţiunea este cea de-a doua importantă manoperă de masaj utilă în
masajul capului. Ea se face similar cu efleurajul, fie cu o mână, fie cu ambele
mâini. Fricţiunile la nivelul capului se fac cu vârfurile degetelor uşor îndoite, prin
mişcări circulare, insistente, cu imprimarea unei mişcări a tegumentului atât cât
permite elasticitatea proprie, cu deplasarea apoi din aproape în aproape la nivelul
întregii zone afectate. Intensitatea apăsării este în funcţie de sensibilitatea zonei şi
toleranţa pacientului, de la apăsări moderate şi insistente cu scop de dispariţia
senzaţiei neplăcute a pacientului, până la apăsări uşoare sau foarte uşoare pe zone
intens sensibile. Ameliorarea sau dispariţia durerii este semn că putem să
trecem la altă zonă de tratat. Pentru creşterea eficienţei se poate asocia
fricţiunea cu vibraţia. Vibraţiile la nivelul capului se fac fie singure, fie asociate
cu efleuraj sau fricţiune. Ele se practică uşor, cu ambele mâini sau cu o mână
Tapotamentul la nivelul capului se practică mai rar şi doar foarte uşor, cu vârful
degetelor, foarte elastic, din apropierea tegumentului, cu continuarea mişcării la
nivelul tegumentului cu o mişcare de alunecare uşoară, care reduce din
intensitatea loviturii. Ele se fac rar, uşor şi uniform. Tehnica are icienţă locală
producând hiperemia tegumentului fi elasticizarea tisulară dar şi regională,
prin mecanism reflex influenţând circulaţia la nivelul creierului cu efect
decongestionant şi de normalizare a jocului vascular la acest nivel, şi de
reechilibrare neurovegetativă cu refacerea şi reechilibrarea tonusului
neurovegetati v.
Masajul feţei prezintă câteva particularităţi, motiv pentru care se prezintă
separat câteva complectări. Astfel, masajul feţei este diferit dacă se aplici In
scop terapeutic sau în scop cosmetic. In efectuarea masajului feţei se vor utiliza
alunecări scurte din efleuraj, fricţiuni, frământat, tapotament, vibraţii şi alte
manopere secundare propriu zise sau variante de tehnică (pensări, scuturări,
balansări). în masajul terapeutic manoperele de masaj se vor face asemănător cu
cele clasice cu particularizare şi insistenţă după tipul de modificare patologică
prezentă. în masajul cosmetic suplimentar se vor folosi o serie de preparate
cosmetice sub formă de pudră, unguente, loţiuni ele, care se adaugă tehnicilor
clasice de masaj cu scopul creşterii acţiunii trofice, regenerative, sau cu scopul
combaterii ridurilor, a hipotrofiilor sau modificărilor legate de vârstă. Masajul
feţei îşi dovedeşte utilitatea şi In masajul sportiv in special la boxeri sau
traumatisme ale feţei.

8.1.7. Masajul gâtului

Masajul gâtului (38, 54, 57) reprezintă o particularitate de masaj care este
dată de forma şi compoziţia anatomică a sa. De la început trebuie să facem
precizarea că se va face distincţie intre masajul regiunii anterioare a gâtului care
are un anumit specific şi masajul regiunii posterioare a gâtului cu o cu totul alta
specificitate. Astfel, pentru masajul regiunii anterioare a gâtului, se va ţine
întotdeauna cont de faptul că la acest nivel sunt dispuse o serie de formaţiuni
anatomice care au structură anatomică şt funcţională particulară, rezistenţi fizici
la întindere şi tracţionare sau capacitate de răspuns reflex la anumite atingeri
semnificativă, cea ce impune o tehnici atent şi riguros efectuată. Din acest punct
de vedere subliniem ci masajul medical clasic se adresează In special
musculaturii anterioare a gâtului fi mai puţin organelor fi formaţiunilor
anatomice localizate la acest nivel. Cu certitudine că, efectuarea masajului
regiunii anterioare a gâtului se va însoţi şi de un răspuns de tip reflex din partea
organelor sau formaţiunilor din zona respectivă. Nu trebuie să uităm faptul că nu
se recomandă abordarea prin masaj a glandei tiroide, a ganglionilor limfatici, a
traheei, 1 arin gel ui sau esofagului, a vaselor mari ale gâtului, carotidelor şi
99
jugularelor, formaţiuni care trebuie protejate şi evitate în cadrul masajului
medical clasic. Oricum, în masajul regiunii anterioare a gâtului se va aplica o
tehnică de masaj cu manopere mult simplificate ca intensitate, ca forţă de apăsare,
ca insistenţă. Procedeele de masaj utilizate în masajul regiunii anterioare a gâtului
sunt efleurajul, fricţiunea, frământatul, la care se mai adaugă vibraţiile uşoare sau
combinaţii dintre fricţiune, frământat şi vibraţii. Pacientul va fi aşezat fie în
poziţia de decubit dorsal cu capul uşor ridicat, fie în şezut pe un scaun cu
regiunea occipitală sprijinită. Masajul regiunii anterioare a gâtului începe cu
efleuraj uşor care se va face prin neteziri uşoare de sus în jos, de la nivelul bărbiei
şi zonei submandibulare până în zona mastoidiană, în jos de-a lungul
musculaturii anterolaterale a gâtului, în special la nivelul
sternocleidomastoidienilor şi fascicolului superior al trapezului, mai puţin
musculatura profundă a gâtului (sternohioidian, tirohioidian etc), care nu poate fi
prelucrată prin masaj având în vedere situaţia şi raporturile lor cu formaţiunile
anatomice locale şi influenţarea stării funcţionale a plexului cervical cu
componenta importantă neurovegetativă a acestuia. Masajul se va face cu o mână
sau cu ambele mâini, simultan sau alternativ, adaptând mâna după volumul de
masă musculară şi tonusul musculaturii de tratat. Tehnic efleurajul se va face cu
degetele sau cu palma în întregime, în aşa fel încât să acoperim cât mai mult din
zona de tratat. Poziţia capului în cursul masajului se poate schimba, în aşa fel
după necesităţi încât să putem avea acces facil la zona de tratat. Fricţionarea se va
efectua uşor, cu vârful degetelor sau cu partea anterioară a primei falange, în aşa
fel încât să evităm iritarea zonei, se va face cu prudenţă perilaringian şi cu
evitarea zonei tiroidiene. Urmează neteziri uşoare, după care se va trece la
frământatul musculaturii, care se va face numai la nivelul
sternocleidomastoidienilor şi marginii superioare a trapezului. Cel mai frecvent se
foloseşte frământatul în cută. Se continuă cu câteva mişcări de alunecare de-a
lungul zonei după care se poate asocia vibrarea zonei sau combinaţia vibrării cu
fricţiunea sau frământatul. în încheiere se aplică neteziri uşoare, cu mişcări lungi,
efectuate lent. Efectele terapeutice în această situaţie sunt de relaxare a
musculaturii contractate, de elasticizare a tegumentului şi musculaturii, de
troficizare a zonei. Se activează circulaţia local dar şi regional, se produce o
decongestionare a zonei dar şi a regiunilor adiacente, faţă, cap. Se încheie masajul
regiunii anterioare a gâtului cu mişcări şi mobilizări care să tensioneze în special
sternocleidomastoidienii şi trapezul superior, prin mişcări de flexie şi extensia
capului, flexii laterale ale capului, mişcări de răsucire laterală a capului, efectuate
pasiv, activ, cu sau fără rezistentă exterioară. Masajul regiunii posterioare a gâtului,
se execută mult mai uşor şi fără precauţiile masajului regiunii anterioare a gâtului.
Aceasta datorită în primul rând volumului mult mai mare de masă musculară din
zonă, sensibilităţii sale mult mai reduse, a reacţiei reflexogene mult mai puţin
ample. Pacientul va fi aşezat în poziţia şezând pe un scaun fără spătar, cu sau fără
rezemarea frunţii.

Figura nr. 35. Masajul regiunii posterioare a gâtului.

Se poate efectua masajul regiunii posterioare a gâtului cu pacientul în
decubit ventral pe o masă de masaj prevăzută cu un orificiu pentru frunte,
sau cu capul sprijinit pe mâini sau un sul din material textil corespunzător. La
nivelul regiunii posterioare a gâtului se practică efleurajul, fricţiunea,
frământatul, tapotamentul, vibraţiile. Efleurajul se va practica cu mişcări
de alunecare de la nivelul regiunii occipitale în jos spre regiunea dorsală
superioară, de-a lungul musculaturii paravertebrale a gâtului, cu sfârşitul
mişcării la nivelul zonei dintre omoplaţi şi spre umeri. Manopera se va
face cu o mână sau cu ambele mâini, simultan sau alternativ, cu mişcări ample,
manopera activă numai de sus în jos. Mâna se va adapta regiunii, la început
efleurajul fiind efectuat cu palma şi sfârşind la nivelul umerilor cu degetele.
Urmează fricţiunea, care se va face atent la nivelul tuturor formaţiunilor
zonei respective. Este modalitatea foarte bună de abordare
a punctelor dureroase de la acest nivel, Arnold şi Erb, puncte frecvent afectate în
patologia de tip degenerativ ori discală cervicală. La nivelul punctelor
dureroase se preferă fricţionarea circulară efectuată cu vârful degetelor,
atentă, progresivă în funcţie de toleranţa şi răspunsul pacientului la
manoperă. La nivelul musculaturii se fricţionează cu mai multe degete, în
linie, progresiv din aproape în aproape de-a lungul musculaturii respective,
de la nivelul inserţiilor occipitale până la nivelul regiunii dorsale superioare
şi umerilor. Urmează din nou efleuraj, după care se va trece la frământat.
Frământatul se va face în cută, de-a lungul maselor musculare şi mai ales
acolo unde musculatura este mai bogat reprezentată. Se va face mai intens în
treimea medie şi inferioară a gâtului, unde musculatura permite o mai bună
tehnică de acest fel.
Priza se face între police şi celelalte degete utilizându-se o mână sau ambele
mâini, simultan sau alternativ. Tehnica se poate face singură sau asociată cu
fricţiunea. Cel mai intens frământat se va face la nivelul regiunii cervicală
inferioară j|, dorsal superior. Se continuă cu efleuraj uşor, cu mişcări lungi, lente.
Se trece la tapotament, dacă se impune, tapotament care se va adapta ca tehnică şi
intensitate la condiţiile locale şi necesităţi. Astfel, în regiunea superioară cervicală,
tapotamentul se va practica uşor, cu vârful degetelor, cu mişcări lente şi loviri
uşoare a tegumentului, efectuate de la o înălţime mică faţă de tegument. Pe
măsură ce coborâm în zona cervicală medie şi inferioară loviturile devin mai
101
puternice şi se execută cu degetele în totalitate sau cu palmele în zona cervicală
inferioară, mai ales la nivelul umerilor. Se intercalează din nou efleuraj, după care
se va trece la vibraţii, proceduri care se vor face pe punctele dureroase sau la
nivelul muşchilor paravertebrali cervicali. La nivelul musculaturii, vibraţiile se
pot combina cu fricţiuni sau frământat. In încheiere se pot efectua din nou neteziri
uşoare, lente şi lungi, cu scop relaxant, cu scop reconfortant pentru pacient. Se
continuă cu exerciţii şi mobilizări ale coloanei cervicale, cu mişcări în toate axele
de mişcare, insistând pe acele mişcări care sunt însoţite de redori sau de durere.
Masajul regiunii posterioare a gâtului produce activarea circulaţiei Ia nivelul
musculaturii şi tegumentului regional, la nivelul circulaţiei cerebrale ceea ce
generează o senzaţie de uşurare şi confort, duce la ameliorarea durerilor locale şi a
celor cerebrale, fiind eficient în durerile de tip nevralgic, a celor de tip migrenoid.
Acest tip de masaj se indică frecvent în masajul de întreţinere corporală datorită în
special efectului său reconfortant şi liniştitor, dar şi în masajul general şi la
sportivi, pentru aceleaşi tipuri de efecte terapeutice.

figura nr. 36. Frământatul la nivelul regiunii posterioare a gâtului.

Influenţa importantă prin mecanism reflex asupra circulaţiei şi durerilor
cervicale, starea de bine şi confort pe care ţi-o dă acest tip de masaj, face din acesta
unul din cele mai des folosite tipuri de masaj care se practică în scop terapeutic
atât la omul sănătos cât şi la omul bolnav.

8.2. Masajul general

Masajul general (12, 14, 32, 38, 40, 47, 57, 80) este o metodologie de abordare şi
prelucrare a structurilor somatice ale corpului omenesc impusă de forme de
patologie care dau acuze clinice extinse pe mari suprafeţe corporale sau în caz de
întreţinere corporală ori în masajul sportiv, când se impune o abordare
terapeutică a întregii suprafeţe corporale. Utilizarea masajului general în terapie
este o opţiune care ţine de necesităţile de tratament şi de experienţa
practicianului. El nu constituie o formă aparte de masaj, ci reprezintă o aplicare a
masajului medical clasic la nivelul întregii suprafeţe corporale, motiv pentru care
nici nu este tratată diferenţiat şi nici distinct în toate cărţile de masaj. Am optat
pentru această prezentare mai mult din motive didactice şi de înţelegere pentru
studenţi. în efectuarea masajului general se uzează de aceleaşi manopere
cunoscute, recunoscute şi particular folosite pentru fiecare regiune de tratat, în
parte. Este şi aici valabilă regula respectării sensului de curgere a circulaţiei de
întoarcere venolimfatice, pentru a nu produce stază. Nu este obligatorie utilizarea
tuturor manoperelor de masaj cunoscute, ele se pot folosi în totalitate sau numai
unele dintre ele. De asemenea nu este obligatorie succesiunea lor, putând opta
pentru succesiunea clasică sau pentru o alta, aceasta în funcţie de experienţa
tehnicianului sau de cea ce dorim să obţinem în urma tratamentului aplicat. Nu
există o succesiune obligatorie a regiunilor care trebuie masate, opţiunea fiind de
asemenea la latitudinea terapeutului, putându-se începe fie cu membrele
inferioare, fie cu membrele superioare, important fiind ca pacientul să fie cât mai
puţin manevrat, cât mai puţin traumatizat. Unii autori medicali recomandă
începerea masajului general pe faţa dorsală a trunchiului, din mai multe motive,
opinie pe care o împărtăşim şi noi. Unul din motive este faptul că zona este puţin
sensibilă şi permite efectuarea unui masaj intens care poate face o bună pregătire
pentru restul zonelor de tratat şi poate induce la nivelul structurilor tisulare un
efect terapeutic premergător care facilitează efectele necesar de obţinut la nivelul
celorlalte structuri de tratat. In acest sens se va începe masajul pe faţa posterioară
a corpului, continuând cu membrele superioare sau inferioare, cu prelucrarea în
totalitate a acestei părţi, după care se va trece la faţa anterioară a corpului,
procedându-se similar, continuând pe această faţă de la nivelul zonei unde am
încheiat masajul pe partea opusă. Pentru realizarea acestui deziderat pacientul va
fi aşezat în decubit ventral, după care va fi invitat să se aşeze în decubit dorsal.
Manoperele se vor face de regulă mai amplu decât la masajul parţial, mai lung,
peste mai multe segmente şi mai rapid decât la masajul parţial. In cursul
masajului se pot utiliza manoperele singular sau combinate între ele (fricţiune cu
vibraţie de exemplu). Masajul general poate fi făcut cu o mână, cu ambele mâini,
în ultima situaţie cele două mâini lucrând pe zone similare. Masajul general poate
fi făcut de către o persoană sau de două persoane când se va lucra pe zone
simetrice iar acolo unde nu este posibil, de către o singură persoană. Intensitatea
manoperelor va fi mai mare Ia nivelul zonelor mai puţin sensibile (spate, coapse
etc.) şi mai uşor la nivelul zonelor mai sensibile (abdomen, torace anterior, zone
cu durere etc.). Se va insista de asemenea pe zonele modificate patologic şi se va
trece mai uşor peste zonele indemne şi fără acuze clinice. Durata unei şedinţe de
masaj general va fi de circa treizeci minute, maxim o oră. Nu se recomandă
depăşirea acestei durate deoarece apar fenomene de epuizare tisulară cu efecte
negative. în încheierea masajului general se vor efectua mobilizări articulare,
insistând întotdeauna pe segmentele modificate patologic.

103
 CAPITOLUL 9. PARTICULARITĂŢI ALE MASAJULUI
DUPĂ STRUCTURILE TISULARE TRATATE

Efectuarea masajului medical clasic are particularităţi de efectuare şi în

funcţie de tipurile de ţesuturi asupra cărora se acţionează. Aceste particularităţi
sunt datorate structurilor anatomice diferite de tratat, precum şi scopurilor
terapeutice sau efectului terapeutic pe care dorim să-l obţinem. Astfel, într-un
anume fel se va efectua masajul cu scop de liză sau prevenirea aderenţelor la
nivelul unei cicatrice tegumentare şi altfel se va face în acelaşi scop liza
aderenţelor la nivelul unor formaţiuni musculare sau capsulo-ligamentare cu
situaţie anatomică profundă. Intr-un anume fel se va efectua masajul la nivelul
ţesutului conjunctiv subcutanat când dorim să influenţăm circulaţia veno-
limfatică şi să combatem staza şi altfel vom lucra pe acelaşi ţesut celular
subcutanat când intenţionăm să producem elasticizarea acestor structuri sau să le
desfacem de structurile adiacente de exemplu musculare. Din acest considerent şi
mai ales din raţiuni didactice am considerat utilă prezentarea distinctă a acestor
aspecte privind o completare a acestor tehnici de masaj medical clasic pe diferitele
tipuri de structuri tisulare tratate, cu o serie de particularităţi care, sperăm noi, se
vor dovedi utile şi vor permite aprofundarea tehnicilor de tratament pe astfel de
ţesuturi. Manoperele de masaj utilizate sunt aceleaşi manopere pe care le utilizăm
în masajul medical clasic, cu menţiunea că există tipuri de ţesuturi (exemplu
ţesutul conjunctiv subcutanat), pe care, în funcţie de localizare şi dimensiune, se
vor putea practica toate tipurile de manopere şi variante, dar şi structuri tisulare
(exemplu tegumentul), unde nu vor putea fi folosite toate tipurile de manopere
cunoscute. La nivelul tegumentului nu se va putea face, de exemplu, frământatul.
Frământatul, care se va face prin intermediul tegumentului, se adresează de fapt
altor structuri tisulare subiacente.

9.1. Masajul pielii

Masajul pielii (38, 54, 57) reprezintă un aspect important în cadrul masajului
medical clasic pornind de la considerentul că această structură tisulară este
interesată şi implicată prin situaţia sa anatomică în toate tipurile de masaj care se
practică. Reacţii terapeutice vor apare de asemenea la nivelul tegumentului
indiferent de tipul de masaj care se va face sau cărui tip de structură tisulară i se
adresează masajul respectiv. în acest capitol ne vom referi numai la aspectele
privind strict masajul tegumentului şi nu a implicării tegumentului în masajul
altor tipuri de ţesuturi masate, întotdeauna în efectuarea masajului tegumentar se
va ţine cont de zona de tratat, având în vedere faptul că diferitele zone de
tegument au structură diferenţiată, au grosime şi sensibilitate diferită iar toleranţa
şi reacţia la diverse modalităţi de efectuare a masajului va fi diferită. Inervaţia
tegumentului, sensibilitatea sa precum şi reacţiile reflexe pe care le va genera
variază mult de la zonă la zonă, de la inervaţia senzitivă complexă a degetelor de
la mâini, la componenta reflexogenă importantă a zonei posterosuperioare din
zona gulerului Scerbac sau plante, la inervaţia senzitivă mai puţin diferenţiată a
zonei dorsale a trunchiului. Este logic ca masarea acestor zone chiar în acelaşi
scop va fi obligatoriu de făcut diferenţiat pentru obţinerea aceluiaşi efect
terapeutic. De asemenea este la fel de logic ca pentru a obţine acelaşi efect
terapeutic pe zone de tegument diferite va fi nevoie să practicăm tehnici diferite
de masaj sau variante de tehnică. De principiu se admite faptul că în masajul
tegumentului se vor practica de regulă tehnici şi manopere de masaj de suprafaţă,
care se adresează în special structurilor superficiale. Masajul tegumentului
diferenţiat de masajul altor structuri tisulare subiacente se va practica atunci când
la nivelul tegumentului există modificări patologice distincte de structurile
adiacente şi care necesită o abordare terapeutică obligatorie şi diferenţiată de
celelalte structuri tisulare. Este cazul unor cicatrici la nivelul tegumentului, a unor
plăgi tegumentare cu vindecare incompletă sau unor procese degenerative ori
inflamatorii tegumentare care se pretează a fi abordate terapeutic prin masaj. Cele
mai mult utilizate manopere de masaj medical clasic în aceste situaţii sunt
efleurajul şi fricţiunile. Efleurajul la nivelul tegumentului se va face superficial,
mai mult sau mai puţin intens, în funcţie de scopul urmărit, în funcţie de
grosimea stratului tegumentar şi sensibilitatea sa. Este valabilă şi de data aceasta
regula că manopera activă va fi efectuată pe direcţia de curgere a circulaţiei de
întoarcere veno-limfatică, viteza de efectuare şi forţa de apăsare fiind şi de data
aceasta diferenţiată după scopul urmărit. Pentru stimularea circulaţiei venoase
viteza de deplasare a mâinii terapeutului la nivelul tegumentului trebuie să fie
adaptată aproximativ vitezei de curgere venoasă proprii a bolnavului, aceasta
putând fi stabilită individual după aspectul tegumentului în timpul masajului. O
viteză potrivită va permite recolorarea tegumentului imediată în urma mâinii
terapeutului, asemănător cu testul Dalmady din hidroterapie, concomitent cu
reducerea turgescenţei tisulare. Pentru stimularea circulaţiei limfatice, viteza de
deplasare a mâinii terapeutului va fi mai mică/ cu întreruperi ritmice, cu forţă de
apăsare mai mare la sfârşitul mişcării, ca să permitem golirea colectorilor
proximali, semnul clinic de evoluţie bună fiind reducerea consistenţei zonei de
tratat, zonă care devine mai moale, mai elastică. Atunci când netezirea este doar o
manoperă de pregătire pentru alte tipuri de proceduri, viteza de deplasare a
mâinii terapeutului poate să fie mai rapidă, nefiind nevoie de o pregătire specială
105
a tegumentului. Viteza mare de deplasare a mâinii se poate asocia cu o apăsare
mai pronunţată, mai ales atunci când dorim să aplicăm un masaj cu efect
stimulant, excitant. Fricţiunea constituie cea de-a doua manoperă de masaj mai
des utilizată în masajul tegumentului. Fricţionarea tegumentului se va face cu
vârful degetelor, faţa palmară a degetelor cel mai frecvent. Pe suprafeţe mai mari
de tegument, acolo unde modificările tisulare sunt mai mici iar tratamentul
aplicat nu necesită o tehnică extrem de atentă, fricţionarea se poate efectua şi cu
ajutorul palmei sau regiunea anterioară radiocarpiană, aceasta pentru a cuprinde
o zonă mai mare de tegument. Tehnic, fricţionarea se va face prin apăsări
progresive dar nu foarte puternice ca să nu depăşim grosimea tegumentului, cu
mişcări circulare mai mult sau mai puţin strânse sau mişcări liniare de diferite
dimensiuni în funcţie de lungimea zonei afectate, cu scopul mobilizării
tegumentului faţă de straturile tisulare adiacente, cu scopul întinderii ţesuturilor
tegumentare şi a celor din jurul zonei afectate, în aşa fel încât să crească
elasticitatea tegumentară, pielea să devină mai elastică şi mai extensibilă,
mobilizarea tegumentului pe structurile tisulare subiacente să fie mult mai bună.
Prin această tehnică, tegumentul va fi întins în limita elasticităţii tisulare, peste
care se va trece uşor în aşa fel ca să nu producem noi leziuni tegumentare, dar
suficient de intens ca să crească elasticitatea tegumentară, mai ales în caz de
limitări şi retracţii la acest nivel. Oricum, se recomandă ca intensitatea
manoperelor mare să nu producă exacerbarea durerii sau procesului iritativ-
inflamator local. Un eritem chiar de lungă durată nu reprezintă un semn de
iritaţie tisulară, putând fi chiar o reacţie benefică în cadrul tratamentului, spre
deosebire de creşterea durerii şi apariţia sau creşterea infiltraţiei şi edemului la
nivel local însoţită mai ales de reducerea mobilităţii la acest nivel. La nivelul
tegumentului se pot aplica o serie de alte manopere, mai rar aplicate, ca de
exemplu percuţiile uşoare, vibraţii, pensări, ciupiri etc., tehnici cu o mai puţină
importanţă terapeutică, dar cu posibilităţi de creştere a eficienţei terapeutice în
anumite situaţii. Percuţiile se vor face doar cu faţa palmară a degetelor sau cu
partea cubitală a degetelor aplicate uşor. Pentru a rămâne strict la nivelul
tegumentului se preferă percuţiile tangenţial cu suprafaţa tegumentului, mai ales
când se doreşte un efect tegumentar mai excitant. în aceste situaţii se poate asocia
şi ciupirile sau pensările tegumentare. In toate aceste situaţii se mizează pe
efectele locale de tip mecanic ale masajului dar şi pe efectele generale de tip reflex
care sunt bine cunoscute la nivelul tegumentului.

9.2. Masajul ţesutului conjunctiv

Masajul ţesutului conjunctiv (38, 54, 57), completează în mod util masajul
tegumentului. Aceasta datorită faptului că ţesutul conjunctiv s~a dovedit a fi un
ţesut cu o complexitate funcţională deosebită care îi dă o serie de roluri fiziologice
cu importanţă mare în viaţa cotidiană. Astfel, rolul de susţinere şi legătură cu
structurile tegumentare, musculoligamentare, osteoarticulare, cele de a conferi
forma şi dimensiunea multor părţi ale corpului omenesc prin fibrele conjunctive
pe care le conţine, cea de a conferi elasticitatea, posibilitatea de deformare şi
revenire la forma iniţială a unor structuri compresibile sau cea de reparare a unor
structuri tisulare compromise accidental sau terapeutic chirurgical, cea de depozit
adipocitar şi nu numai, sunt argumente suficiente pentru a susţine importanţa
terapiei prin masaj a acestui tip de ţesut. Dacă vom lua în considerare faptul că
cele prezentate mai sus sunt doar o parte din multiplele funcţii ale ţesutului
conjunctiv şi că funcţia de contribuţie la procesul general de apărare nespecifică a
organismului prin multitudinea componentelor sistemului reticulohistiocitar,
complexitatea sistemului circulator cu toate componentele sale (arterial, veno-
limfatic), complexitatea sistemului nervos de toate categoriile care tranzitează pe
aici şi rolul său în toate mecanismele de reglare şi răspuns de natură reflexă este o
chestiune deloc de neglijat, vom intui şi mai bine rolul mult mai complex al
acestui tip de ţesut care trebuie în totalitate luat în considerare. Nu în ultimul rând
trebuie să spunem că toate aceste funcţii ale ţesutului conjunctiv pot fi benefic
influenţate şi stimulate în cadrul masajului medical clasic. Manoperele terapeutice
utilizate în cadrul masajului medical clasic sunt cele în general cunoscute şi
utilizate, respectiv efleurajul, fricţiunea, frământatul, tapotamentul, vibraţiile, Ia
care se mai adaugă şi o serie de manopere secundare, dispoziţia ţesutului
conjunctiv, forma şi dimensiunile sale permiţând utilizarea practic a tuturor
tipurilor de manopere, în aceasta experienţa practică a tehnicianului având un rol
important. Efleurajul se va utiliza în mod asemănător cu cel de la tegument, cu
menţiunea că pentru a ajunge la nivelul ţesutului conjunctiv forţa de apăsare va fi
mai mare ca la cazul anterior. Tehnic efleurajul se va efectua cu degetele sau cu
faţa palmară a mâinilor în funcţie de dimensiunea zonei de tratat, situaţia sa
anatomică, grosimea stratului de ţesut celulo-adipos, cu mişcări lente sau mai
rapide în funcţie de dorinţa noastră de a influenţa sau nu în mod deosebit
circulaţia veno-limfatică a zonei Metoda IM va practica mai rapid dacă nu dorim
influenţarea circulaţiei fi lent, chiar ritmic intreruptă în cazul influenţării
circulaţiei limfatice. Dacă dorim In special creşterea elasticităţii tisulare efleurajul
se poate efectua apăsat chiar cu pumnul închis, cu faţa dorsali a articulaţiilor
interfalangiene proximale Fricţiunea se consideri a fi una dintre cele mai
importante manopere de masaj utili în acest caz Tehnic fricţionarea se poate face
după tehnica clasică cu mai multe variante de tratament, în funcţie de intensitatea
pe care dorim să o obţinem şi dimensiunea zonei de tratat. Astfel pe zone mici se
poate face fricţionarea cu vârful degetelor tar pe zone mai mari cu degetele, cu
palmele, cu regiunea radiocarpiani (faţa anterioară), cu pumnul închis (faţa
dorsală, în regiunea articulaţiilor interfalangiene proximale). Intensitatea
procedeului aplicat va fi cu atât mai mare cu cât intenţia noastră este cea de a
107
produce liza unor formaţiuni fibroase, cicatriceale şi retractile, cu menţiunea ci nu
este permisă apariţia semnelor de intaţie tisulari in aceste un. Tehnica va trebui si
fie însă suficient de insistentă pentru a obţine un zultat terapeutic benefic.
Frământatul constituit de asemenea o manoperă frecvent utilizaţi în masajul
ţesutului conjunctiv. Tehnica este utili pentru utul conjunctiv fi se poate practica
tn mai multe variante, dintre acestea imântatul in cută fiind cel mai frecvent
utilizat Metoda permite o bună prelucrare a ţesutului conjunctiv mai ales in
situaţia când dorim si influenţăm depozitele adi ponta re bogate subt egumen ta
re#Cuta se va realiza intre degete şi palmă cu apăsarea corespunzătoare.
Tapotamentul se pretează bine la aceste tipuri de ţesuturi. El se poate face tn toate
variantele. In funcţie de grosimea tisulară, situaţia anatomici, zona de tratat,
scopul urmărit Cel mat frecvent te practici tapotamentul cu vârful degetelor, cu
partea cubitalâ a degetelor, cu pumnul semideadik. Un rol bun In terapie se pare
ci fl oferi şi vibraţiile, formă de tratament uşor de efectuat pentru ţesutul
conjunctiv. El favorizează elasticitatea tisulara. In funcţie de scopul urmărit te mai
pot utiliza fi alte manopere de masaj gen ridicare, ciupire etc, după experienţa
terapeutului care si crească eficienţa tratamentului.

Masajul muscular

Masajul muscular (38, 54, 57), reprezinţi una din cele mai frecvente utilizări tn
masajul medical clasic musculatura reprezentând peste 40% din masa corporali.
Prelucrarea maselor musculare prin masaj medical este o prtxxrupare predilectă
pentru orice tehnician, musculatura fiind ţesutul care beneficiază întotdeauna de
atenţie, atât din punct de vedere terapeutic cit fi profilactic, metoda fiind deosebit
de utilă pentru păstrarea stării de sănătate cât şi pentru refacerea unor modificări
patologice în diverse boli. Masele musculare prin structura lor sunt făcute pentru
a putea fi bine masate şi au structura de aşa fel concepută încât pot fi aplicate la
nivelul lor aproape oricare dintre manoperele de masaj cunoscute. Masajul se
adresează astfel atât muşchiului cu structură şi tonus normal cât şi muşchiului cu
tonus modificat, fie că este vorba de hipertonie, fie de hipotonie, de troficitate
normală, hipotrofie sau atrofie musculară şi mai puţin în stările de distrofie
musculară, unde eficienţa se dovedeşte scăzută. Prin structura şi rolul lor
important în mişcare, musculatura necesită o bună întreţinere fizică, mai ales în
condiţii de solicitare şi suprasolicitare fizică, dar necesită o bună prelucrare prin
masaj în caz de apariţie a unor stări disf uncţionale. In caz de epuizare fizică, de
multe ori un masaj bine efectuat poate fi mai bun pentru refacere decât repausul
fizic chiar prelungit, datorită eliminării fizice mai rapide şi mai bune a
metaboliţilor musculari, dar şi a refacerii metabolice musculare mai rapide
datorită accelerării schimburilor biochimice tisulare locale. Este de asemenea
important de reţinut şi subliniat faptul că masajul medical clasic este printre acele
metode eficiente de terapie care pot influenţa chiar într-o mare măsură starea
tonusului muscular local, fie cu creşterea sa, fie cu scăderea sa, în funcţie de tipul
de tratament aplicat. Merită de asemenea să subliniem faptul că masajul medical
clasic este printre puţinele metode de terapie care şi-au dovedit eficienţa în
pregătirea fizică corespunzătoare a sportivilor, alături de exerciţiile fizice.
Efectuarea practică a masajului muscular se va face fie pe zone musculare mai
mici, ca de exemplu la nivelul bicepsului brahial, pe zone mai mari cum ar fi de
exemplu antebraţul sau braţul sau la nivelul hemicorpului superior, inferior,
drept sau stâng ori chiar a corpului în întregime. în masajul muscular se utilizează
practic toate tipurile de manopere de masaj, atât principale cât şi secundare. Se
utilizează astfel efleurajul, fricţiunea, frământatul, tapotamentul, vibraţiile,
cernutul şi rulatul, tracţiunile, scuturatul etc. De altfel, la nivelul maselor
musculare experienţa tehnicianului poate crea şi utiliza multiple variante de
tehnică şi poate concepe combinaţii între diversele tipuri de tehnică. Important
este faptul ca la sfârşitul şedinţei de masaj să obţinem efectul terapeutic indicat de
către medicul curant. Efleurajul la nivelul maselor musculare se va efectua de-a
lungul fibrelor musculare, iniţial cu apăsare mai uşoară, ulterior cu creşterea forţei
de apăsare mai ales la nivelul corpului muscular. Forţa de apăsare va fi
întotdeauna mai mică la nivelul tendoanelor şi zonelor tendinomusculare.
Efleurajul se face cu vârful degetelor, cu palma sau chiar mai intens cu zona
radiocarpiană ori pumnul cu regiunea articulaţiilor interfalangiene proximale.
Mişcările vor fi mai lungi sau mai scurte în funcţie de lungimea
muşchiului sau în funcţie de lungimea zonei de tratat. Forţa de apăsare va fi
întotdeauna mai mare atunci când dorim să stimulăm circulaţia locală în caz de
stază. Fricţiunea constituie de asemenea o manoperă frecvent utilizată în masajul
maselor musculare. Fricţionarea se va efectua longitudinal la nivelul masei
musculare, circular la nivelul zonelor tendino-musculare şi tendoanelor, a
aponevrozelor şi fasciilor intermusculare, a inserţiilor tendinoosoase. Ea se
practică cu vârfurile degetelor sau cu partea palmară a degetelor. Intensitatea
apăsării va fi cu atât mai mare cu cât grosimea stratului muscular este mai mare şi
cu cât dorim să obţinem un efect mai excitant. Frământatul reprezintă una din
manoperele de bază în tratamentul prin masaj al maselor musculare. Tehnic,
frământatul se face diferit în funcţie de zona de tratat. Astfel, la nivelul zonelor
plate se practică frământatul în cută iar la nivelul membrelor se va practica
frământatul în cerc sau brăţară, mâna la acelaşi nivel sau la nivele diferite.
Frământatul se poate efectua singur sau combinat cu fricţiunea. Frământatul se
aplică cu bune rezultate la nivelul corpului muscular şi nu se va practica la nivelul
tendoanelor ori inserţiilor tendinoase. Cernutul, rulatul şi vibraţiile constituie
manopere de masaj care se pretează bine în tratamentul maselor musculare, mai
109
ales la nivelul membrelor. Tehnicile permit o bună şi eficientă completare a
celorlalte manopere de masaj utilizate la acest nivel, primele două fiind cu
predilecţie aplicate aici şi mai ales la nivelul coapsei. Zona permite dezinvoltură
din partea terapeutului, tehnicile se aplică uşor, cu manopere ample generatoare
de importante reacţii locale, mai ales în cea ce priveşte relaxarea musculară,
echilibrarea de tonus muscular locoregional dar şi de efecte generale, asupra
sistemului nervos central, cu sedarea pacientului, cu o senzaţie de liniştire a sa, cu
acea senzaţie de hebestenie, de bine, care creşte tonusul psihic şi încrederea
pacientului. Aceste efecte terapeutice nu se obţin printr-o utilizare singulară a
acestor manopere de tratament ci, cel mai bine; printro asociere şi complectare la
manoperele anterior amintite. Vibraţiile se pot aplica singular sau frecvent se
asociază cu alte manopere de masaj, ca de exemplu cu efleurajul sau cu fricţiunile.
Tracţiunile şi tensiunile sunt forme de masaj care se pot aplica la nivelul maselor
musculare în acele forme de patologie în care se asociază retracţii tendino-
musculare, redori articulare şi musculare, tehnicile permiţând o creştere a
amplitudinii de mişcare pe segmentul afectat. Tehnicile de tratament muscular au
o largă utilitate şi aplicabilitate, de la tratamentul profilactic aplicat pacientului
sănătos din tratamentul de întreţinere corporală, la multitudinea formelor de
patologie locomotorie practic de toate tipurile şi până la tratamentele de
întreţinere sau de refacere la sportivi şi la toţi cei care iubesc mişcarea. Este însă
important de reţinut faptul că masajul, care şi-a dovedit utilitatea în toate formele
de modificări musculare, nu va înlocui niciodată exerciţiile fizice şi, nu va avea
efect în refacerea volumului sau forţei musculare, unde exerciţiile fizice, cu
contracţii musculare concentrice, dar mai ales excentrice (6), vor fi în măsură să
producă o forţă musculară mai mare. De altfel, după (6) citând alţi autori
medicali, se ştie că o contracţie musculară excentrică, generează o forţă musculară
mult mai mare decât cea izometrică la acelaşi nivel de activare. Masajul în aceste
situaţii poate eventual să faciliteze mişcarea şi să crească randamentul
contracţiilor musculare, dar niciodată nu va produce hipertrofie musculară sau
creşterea forţei musculare.

9.4. Masajul articular şi a altor componente osteoarticulare

Masajul structurilor osteoarticulare şi în special al articulaţiilor (38, 54,57) îşi

găseşte o bună utilizare în masajul medical clasic. Spre deosebire însă de masajul
altor structuri locomotorii, în masajul articulaţiilor şi structurilor adiacente se
mizează în special pe tehnica de aplicare locală a masajului, influenţare
structurilor osteoarticulare prin efecte generale ale masajului fiind mai puţin
realizabilă. Tehnicile de tratament aplicabile acestor structuri anatomice sunt de
asemenea limitate, la aceste nivele fiind posibil de aplicat doar efleuraj şi fricţiune,
uneori vibraţii, la care se mai adaugă tensiuni, tracţiuni şi uneori scuturări, în
situaţia prezenţei unei musculaturi suficient de bune în zona respectivă. La nivel
articular sau osos se pot aplica şi alte tehnici de masaj, după nevoie, ca de
exemplu frământat sau tapotament, dar aceste tehnici se aplică numai dacă
masele musculare din zona respectivă sunt bine reprezentate şi întotdeauna aceste
tehnici nu se vor adresa structurilor osteoarticulare, ci celorlaltor structuri din
zonă, interesarea articulaţiei nefiind în aceste situaţii un scop în sine. Ca structuri
anatomice vizate de masaj în aceste situaţii sunt capsulele articulare, ligamente
articulare sau mai frecvent periarticulare, tendoane, fascii sau burse
peritendinoase sau perimusculare, puncte de inserţie tendinoosoase sau
tendinomusculare, aponevroze etc, structuri anatomice larg reprezentate în cadrul
sediilor anatomice de localizare a multiple forme de patologie a ţesuturilor moi,
forme de patologie adesea cu rezistentă la tratamentele de reabilitare şi refacere a
lor. în aceste situaţii, orice formă de terapie care creşte potenţialul de recuperare
este binevenită, masajul medical clasic fiind benefic în această situaţie. Cele mai
frecvente manopere de masaj folosite în această situaţie sunt efleurajul şi
fricţiunile. Efleurajul reprezintă tehnica de început care se aplică la nivel articular
cu mişcări mici, scurte circulare sau longitudinale, în funcţie de conformaţia
regiunii de tratat. Intensitatea manoperei este cea în general aplicabilă pe
structurile osteoarticulare, adică uşoară, cel mult medie, în aşa fel încât să nu
producem noi o iritaţie la nivelul acestor formaţiuni. Nu vom aborda aici tehnicile
de masaj de tip periostal sau masaj transversal profund care se pot adresa şi unor
astfel de structuri, ce vor fi tratate în capitole separate. Corect efectuate aceste
mişcări de alunecare articulară trebuie să inducă cel puţin o importantă
ameliorare a simptomatologiei locale. Fricţiunea constituie de asemenea una din
manoperele importante din masajul medical clasic care are utilitate în masajul
formaţiunilor osteoarticulare. Ea se execută prin mişcări cel mai ades circulare,
uşoare, lente, insistente, efectuate cu vârful degetelor sau cu partea palmară a
primei falange a degetelor doi şi eventual trei de la mână. Intensitatea manoperei
este uşoară, cel mult medie şi mai ales progresivă, în funcţie de senzaţiile
subiective ale pacientului care niciodată nu trebuie să fie dezagreabile. Fricţiunile
se adresează structurilor osteoarticulare abordabile, în special capsulelor
articulare, ligamentelor, fasciilor, punctelor de miogeloză sau zone indurate,
sensibile de la nivelul acestor formaţiuni. De multe ori doar aceste două manopere
de masaj aplicate aici sunt suficiente pentru realizarea obiectivului terapeutic
necesar, în unele situaţii fiind totuşi necesară aplicarea şi a altor tehnici de
tratament prin masaj. Astfel se mai pot utiliza în tratamentul structurilor
osteoarticulare vibraţiile, tehnici de masaj care pot influenţa structurile
extraarticulare dar şi cele intraarticulare, ca de exemplu ligamente, meniscuri etc,
structuri care prin vibrarea articulaţiei respective poate să ducă de exemplu la
ameliorarea troficităţii la acest nivel sau la creşterea mobilităţii articulare. Vibrarea
111
acestor structuri osteoarticulare necesită totuşi prudenţă şi o bună cunoaştere a
tehnicii pentru un bun rezultat terapeutic. Tensiunile şi tracţiunile articulare
reprezintă manopere de masaj care au de asemenea o aplicabilitate practică în
masajul medical clasic. Ele se pot aplica la nivelul tuturor tipurilor de articulaţii
ale aparatului locomotor, dar utilitatea lor este cu atât mai mare cu cât articulaţia
respectivă este mai mică şi are structuri musculare mai puţin reprezentate.
Prezenţa unor structuri musculare voluminoase sau a unei articulaţii mari, face
dificilă tehnica de tratament. Intensitatea manoperelor este cu atât mai mare cu cât
volumul muscular şi dimensiunea articulaţiei respective este mai mare. Tensiunile
şi tracţiunile au rolul de a produce creşterea mobilităţii articulare, de elasticizare
articulară. Eficienta lor este maximă pe articulaţiile mici şi mijlocii. In încheierea
masajului articular se va aplica un efleuraj uşor, calmant, liniştitor.

9.5. Masajul formaţiunilor vasculare periferice

Masajul formaţiunilor vasculare periferice (38, 54,57), constituie un capitol

care nu trebuie ignorat în masajul medical clasic. Influenţa masajului medical
clasic asupra vaselor de sânge şi limfatice este o realitate de care trebuie să se ţină
întotdeauna cont în masajul medical clasic. In general se acceptă ideea că masajul
medical clasic are influenţă benefică asupra circulaţiei arterio-venoase şi limfatice,
cu condiţia efectuării corecte a acestuia. Efectul cel mai frecvent descris este cel de
stimulare a circulaţiei de toate categoriile, efect care are ca finalitate creşterea
eficienţei muncii inimii. Mecanismele de instalare şi producere a acestor efecte
terapeutice au fost descrise într-un capitol anterior, acţiunea manoperelor fiind
atât asupra circulaţiei capilare arteriale cât şi venulare şi venoase propriu zisă dar
şi asupra circulaţiei limfatice. Efectele asupra circulaţiei se obţin prin utilizarea
tuturor tipurilor de manopere de masaj. Ele vor influenţa diferit diversele
structuri circulatorii în funcţie de manoperă şi profunzimea structurilor tisulare
abordate terapeutic. Astfel manoperele superficiale, puţin intense gen efleuraj, vor
influenţa în special circulaţia tegumentară; manoperele care au o acţiune ceva mai
profundă, ca de exemplu fricţiunile şi frământatul vor influenţa mai mult
circulaţia musculară dacă se vor face de intensitate moderată, dacă se execută
intens vor activa toate structurile circulatorii profunde inclusiv cele osoase. In
alegerea structurilor vasculare pe care dorim să le tratăm va trebui întotdeauna să
ţinem cont de sensul de curgere a fluxului sanguin la nivelul formaţiunii
respective şi întotdeauna manopera activă va trebui să respecte acest sens, în caz
contrar putând să apară efecte adverse sau chiar complicaţii riscante pentru
pacient. Sensul pe care dorim să-l influenţăm cel mai frecvent prin masaj este cel
de stimulare a circulaţiei de întoarcere veno-limfatică, motiv pentru care
manopera activă se va face mai ales centripet. In acest mod vom stimula circulaţia
de întoarcere dar, vom influenţa şi ajuta activitatea cardiacă prin creşterea
debitului bătaie. Circulaţia de tip arterial şi cea de tip capilar va fi întotdeauna
activată de masajul medical clasic, cea de tip capilar indiferent de sensul
manoperei active. Ea se obţine chiar dacă manopera activă se va face împotriva
direcţiei de curgere a curentului sanguin. Pentru a nu produce stază arterială,
apăsarea nu va fi puternică şi tehnica va fi efectuată intermitent. Atunci când
dorim stimularea circulaţiei de întoarcere, apăsarea se va face conţinu iar viteza
de deplasare a mâinii va fi similară cu viteza de curgere a sângelui la nivelul
sistemului venos. Masajul medical produce golirea în special a colectorilor
superficiali iar prin aceasta va influenţa circulaţia la nivelul colectorilor profunzi
care au posibilitatea să se dreneze spre colectorii superficiali. Prin aceasta se
activează de fapt şi circulaţia profundă. Prin compresiuni şi decompresiuni
succesive scade presiunea intra tisulară şi presarcina inimii, mecanism prin care se
uşurează activitatea de pompă a cordului şi creşte performanţa sa mecanică. Acest
efect se reduce prin apăsări continue sau prelungite asupra circulaţiei de tip
arterial. Modificările circulatorii se produc cel mai frecvent prin mecanism
mecanic local dar, se incriminează de asemenea şi un mecanism general care
explică apariţia vasodilataţiei regional sau chiar contralateral şi persistenţa
efectului chiar după terminarea procedurii respective de tratament. Mecanismele
de apariţie şi producere a lor au fost prezentate într-un capitol anterior, cea ce
dorim să completăm este faptul că aceste efecte terapeutice apar la toate
manoperele de masaj, sigur de intensitate diferită, inclusiv la fricţiuni, frământat,
vibraţii, tapotament etc., că ele se menţin o perioadă oarecare de timp după
terminarea procedurii respective, că instalarea lor este lentă după o prealabilă
vasoconstricţie iniţială, de scurtă durată şi că persistenţa lor în timp este variabilă,
influenţată mai probabil de tipul de reactivitate a pacientului. Vasodilataţia este
întotdeauna mai pronunţată la nivelul structurilor superficiale tegumentare dar
are un efect derivativ, decongestionant pe structurile profunde locale. Tehnica se
dovedeşte astfel eficientă atât în cea ce priveşte prevenţia dar şi în cea ce priveşte
tratamentul de recuperare a unor multiple forme de disfuncţionalităţi ale
aparatului circulator periferic.

9.6. Masajul nervilor periferici

Masajul nervilor periferici (38, 54, 57), se realizează în acelaşi context cu cel
vascular periferic. El se aplică la nivelul rădăcinilor nervilor spinali, la nivelul
traiectului periferic al nervilor, în anumite puncte de stimulare a nervilor
respectivi, locuri de trecere a nervilor la nivelul unor ţesuturi etc. In aceste situaţii
tehnicile (manoperele) de masaj utilizate sunt efleurajul, fricţiunea, presiunile,
vibraţiile şi mai rar tapotamentul. Efleurajul se execută prin mişcări de netezire
efectuate iniţial uşor apoi mai apăsat la nivelul punctelor sau zonelor dureroase
113
de pe traiectul nervilor respectivi, cu mişcări scurte la nivelul punctelor
dureroase, mai lungi la nivelul zonelor dureroase. Intensitatea manoperelor creşte
ulterior, concomitent cu creşterea forţei de apăsare, in aşa fel încât să acţionăm
profund la nivelul traiectului nervilor respectivi, cu scopul de a decongestiona şi
activa circulaţia la nivelul ţesuturilor perinervoase, a combaterii stazei şi resorbţiei
exudatelor. Fricţiunile se aplică punctiform la nivelul zonelor mici dureroase sau
longitudinal, de-a lungul traiectului nervilor, de intensitate mică sau medie, cu
scopul reducerii1 sensibilităţii şi creşterii pragului de percepţie a senzaţiilor
dureroase, cea ce duce în final la reducerea senzaţiei de durere. Activează
circulaţia şi produce decongestionare tisulară. Presiunile constituie tehnici de
masaj utilizate frecvent în masajul nervilor, aplicate continuu sau intermitent, cu
presiune constantă sau intermitentă, cu deplasare din aproape în aproape, uneori
combinată cu vibraţiile. Vibraţiile constituie tehnici de masaj foarte utile în
tratamentul nervilor periferici care se aplică o durată mai mare sau mai mică de
timp, în funcţie de adaptarea şi reacţia la tratament a zonei de tratat. în acelaşi
mod vom aprecia şi intensitatea de tratament a manoperei, ea putând fi mai mare
sau mai mică, după ameliorarea durerii din zona de tratat. Vibraţiile sunt
procedee de masaj în general bine suportate de către pacienţi. Tapotamentul sau
lovirea ritmică a ţesuturilor reprezintă de asemenea tehnici de masaj utile în
tratamentul suferinţelor nervilor periferici. Se execută loviri de intensitate
variabilă (mică, medie, mare) a ţesuturilor, cu vârful degetelor, cu palma, cu mâna
făcută căuş, uşor, în funcţie de toleranţă, mai scurt sau mai lung, pe zonele
dureroase, dar numai acolo unde există masă tisulară moale suficientă. La nivelul
nervilor senzitivi vom avea o reducere a sensibilităţii locale, la nivelul nervilor
vasomotori apare vasodilataţie după o prealabilă vasoconstricţie, iar la nivelul
nervilor motori pot să apară fasciculaţii musculare mici care cresc troficitatea
muşchilor şi capacitatea lor de contracţie. Toate manoperele descrise mai sus
reprezintă tehnici de masaj care se pot aplica singular sau combinate între ele, cel
mai frecvent vibraţiile combinate cu efleurajul sau cu fricţiunea.

9.7. Masajul organelor profunde

Prin masaj medical clasic există posibilitatea abordării organelor profunde de

la nivelul toracelui şi abdomenului, cu posibilitatea influenţării funcţiei acestora,
în nişte limite ale tehnicii. Totuşi, intensitatea acestor modificări funcţionale face
justificată utilizarea lor în anumite forme de patologie, motiv pentru care am
considerat necesară prezentarea acestei probleme cu această ocazie. Se pot astfel
influenţa prin masaj medical clasic funcţia organelor de la nivelul toracelui şi a
celor abdominale. La nivelul toracelui se poate influenţa în special funcţia
cordului şi cea pulmonară, iar la nivel abdominal funcţia multiplelor organe
abdominale: a stomacului, intestinului subţire şi colonului, a ficatului şi
colecistului, a rinichiului şi vezicii urinare.

9.7.1. Masajul organelor toracice

Masajul organelor toracice (38, 54,57), reprezintă o formă particulară a

masajului medical clasic, prin care se încearcă influenţarea funcţiei organelor
toracice, respectiv a cordului şi a plămânului. Pentru a putea obţine un astfel de
efect terapeutic, se vor utiliza aceleaşi manopere de masaj, dar cu unele modificări
de tehnică, care să permită abordarea acestor formaţiuni anatomice.
Pentru a putea influenţa funcţia cordului se impune efectuarea masajului
regiunii precordiale. Procedeele de masaj utilizate în masajul regiunii precordiale
sunt efleurajul, fricţiunile, tapotamentul şi vibraţiile. Pacientul va fi poziţionat în
decubit dorsal, relaxat, cu trunchiul uşor ridicat iar membrele superioare şi
inferioare uşor îndoite. Indicarea masajului regiunii precordiale are două scopuri
importante, unul calmant, relaxant, iar cel de-al doilea excitant, stimulant.
Efectuarea masajului precordial în scop relaxant, calmant, se va face utilizând
pentru început un efleuraj uşor care se va efectua cu mişcări de alunecare lente
care pornesc de la nivelul regiunii epigastrice în sus, alunecă la nivelul sternului
până pe spaţiile intercostale stângi precordiale şi se termină undeva la nivelul
vârfului inimii. Netezirea se face în această situaţie cu palma deschisă, cu degetele
întinse, foarte uşor, la nevoie fiind doar atins tegumentul. Urmează fricţiunea,
care se va aplica la fel foarte uşor, asemănător cu efleurajul. Fricţionarea se va
efectua cu faţa palmară a falangei unu a degetelor, cu mişcări lente, uşoare, cu
prelucrarea ţesuturilor moi de deasupra sternului, a coastelor şi spaţiilor
intercostale din zona precordială. Urmează câteva alunecări lente şi uşoare, după
care se va trece la efectuarea tapotamentului. Pentru obţinerea unui efect sedativ,
liniştitor asupra cordului, tapotamentul se va face uşor, lent, doar cu vârful
degetelor îndepărtate, foarte rar, ritmic, lovind uşor şi elastic tegumentul, cu
mişcări tangenţiale şi alunecarea degetelor în continuare. Urmează efleuraj uşor,
apoi se poate trece la vibraţii uşoare. Vibraţiile se fac la nivelul regiunii
presternale şi precordiale, cu palma şi degetele deschise, deplasând uşor mâna
circular, cu o apăsare mai puternică la nivelul sternului şi coastelor. Se va respecta
aceeaşi idee ca la celelalte tehnici utilizate, anume faptul că pentru a avea un efect
sedativ, un efect bradicardizant, de liniştire şi reducere a efortului miocardic,
procedura este important a se face cât mai uşor şi rar. Invers se va proceda în
cazul în care dorim să avem un efect de stimulare a activităţii miocardice. Pentru a
obţine tahicardie, creşterea forţei de contracţie miocardică, eventual chiar
creşterea tensiunii arteriale, tehnicile de masaj aplicate vor fi făcute energic, mai
rapid şi mai intens decât în cazul anterior. De principiu se vor utiliza cam aceleaşi
forme de masaj ca şi în cazul anterior, respectiv eflueraj, fricţiunea, tapotamentul.
115
Efleurajul în acest caz se va face scurt, cu mişcări vii şi energice, urmate rapid sau
chiar combinate cu fricţiuni efectuate energic, circular, pe toată suprafaţa
precordială. Tapotamentul se va face la fel de energic, nu foarte dur având în
vedere componenta reflexogenă importantă a regiunii, cu mâna cu degetele uşor
îndoite, cu pumnul deschis sau chiar cu pumnul închis. Loviturile se aplică uşor
tangenţial, cu alunecarea mâinii în continuare la nivelul tegumentului. Forţa de
lovire se adaptează la constituţia bolnavului iar ritmul de aplicare a loviturilor va
fi aproximativ cu frecvenţa cardiacă normală (80 lovituri pe minut). Efectul asupra
inimii se va realiza în această situaţie prin mecanism reflexogen, cu producere în
caz de tahicardie şi stări tensionate a unui efect de calmare, bradicardie, liniştire a
bolnavului. Invers, în caz de bradicardie exagerată şi scăderea tensiunii arteriale
se mizează pe un efect tahicardizant şi de creştere a tensiunii arteriale scăzute.
Este însă important de menţionat că în aceste situaţii nu se va face nicio
intervenţie terapeutică asupra cordului, fără să avem o indicaţie terapeutică
exactă din partea medicului specialist cardiolog. Acest lucru este absolut necesar
având în vedere zona care este extrem de reflexogenă, putând să apară incidente
sau chiar accidente cardiace în cazul aplicării unei tehnici incorect indicate.
Influenţarea funcţiei pulmonarte se va face printr-un masaj al plămânilor şi
căilor respiratorii. Pentru a avea un efect terapeutic asupra plămânilor este
important ca să practicăm masajul la nivelul întregii cutii toracice. Tehnicile de
masaj utilizate sunt cele clasice, cu menţiunea că ele se vor aplica mult mai energic
şi întotdeauna vibrator atunci când dorim să favorizăm şi drenajul respirator.
Masajul în această situaţie debutează cu un masaj energic efectuat la nivelul
spatelui, continuând cu părţile laterale ale toracelui iar apoi cu partea anterioară a
cutiei toracice. Se va avea întotdeauna în vedere faptul că manopera activă se va
practica în legătură cu mişcările respiratorii, respectiv apăsarea va fi întotdeauna
mai mare pe expir şi mai mică pe inspir, aceasta pentru a putea să ajutăm
mişcările respiratorii. Aceste manopere vor fi întotdeauna astfel efectuate încât să
fie cât mai pătrunzătoare. în cadrul masajului pulmonar se pot asocia pentru
stimularea expiraţiei presiuni la baza toracelui, sub rebordul costal, cu pacientul
în decubit dorsal, uşor ridicat şi sprijinit la nivelul spatelui. Presiunile se fac
apăsând cu mâinile sub coaste, cu degetele înspre coloana vertebrală şi
imprimând o mişcare de ridicare în sus a plămînului în timpul expirului care se
va face mai energic, invers în inspir, efectuat la fel de energic. Pentru a favoriza
drenajul bronşic se va insista de la caz la caz pe masajul vibrator al regiunii pe
care dorim să o drenăm. De exemplu dacă dorim un drenaj bronşic la nivelul
lobului pulmonar mijlociu drept, se va insista pe masajul vibrator al părţii laterale
drepte, cu pacientul culcat în decubit lateral drept, insistând pe expiraţie. Dacă
dorim stimularea respiraţiei şi favorizarea drenajului bronşic la nivelul lobilor
pulmonari inferiori, se va insista pe masajul vibrator al zonelor pulmonare bazale,
la nevoie cu pacientul în poziţie de trendelemburg. Prin utilizarea masajului
pulmonar se mizează pe creşterea eficienţei actului respirator, pe îmbunătăţirea
randamentului funcţional muscular respirator, pe o creştere a capacităţii şi
randamentului respirator. Nu în ultimul rând, masajul plămânului poate să
stimuleze drenajul bronşic şi să ajute la refacerea funcţionalităţii pulmonare cu
creşterea randamentului funcţional respirator.

9.7.2. Masajul organelor abdominale

Masajul organelor abdominale (38, 54, 57), reprezintă un capitol al masajului

medical clasic care are specificul şi importanţa sa demnă de subliniat. Acest tip de
masaj se practică cu indicaţie medicală exactă şi niciodată fără o prescripţie
medicală corespunzătoare din partea medicului specialist internist. Se va ţine cont
că, la masajul conţinutului intraabdominal, mai mult ca oriunde altundeva,
niciodată o acuză clinică, chiar minoră, un simplu disconfort digestiv sau o simplă
constipatie, nu constituie un motiv pentru aplicarea unui masaj medical fără a
avea o indicaţie medicală exactă şi fără o urmărire medicală corespunzătoare.
Nerespectarea acestor principii poate să ducă la accidente medicale grave pentru
pacient, uneori cu riscuri mari şi complicaţii medicale cu sfârşit greu previzibil.
Poziţia pacientului pentru efectuarea masajului organelor abdominale este de
decubit dorsal, cu membrele inferioare flexate uşor, în aşa fel ca musculatura
peretelui abdominal să fie maxim relaxată. Terapeutul se va plasa în partea
laterală a pacientului, fie şezând pe un taburet potrivit, fie în picioare lângă
pacient, astfel ca să aibă maximă accesibilitate la bolnav şi regiunile de tratat.
Masajul organelor abdominale debutează cu un masaj al peretelui abdominal
efectuat clasic, cu rol de pregătire a peretelui pentru tehnicile profunde ce vor
urma. în acest fel, sensibilitatea peretelui abdominal se reduce şi creşte toleranţa
pacientului la tratamentul aplicat. Tehnica aplicată şi durata sa va fi mai mică şi
mai puţin intensă ca la masajul peretelui abdominal clasic. Pentru realizarea
acestui deziderat se practică cel mai frecvent efleurajul, fricţiunea, frământatul,
vibraţiile şi tapotamentul uşor, specific peretelui abdominal. Toate aceste
manopere se vor face amplu, la nivelul întregului abdomen, încercând să
influenţăm întregul conţinut abdominal. începem cu eflueraj, efectuat amplu, uşor
apăsat, rapid efectuat, la care se pot asocia rapid şi fricţionări efectuate la fel de
rapid la nivelul întregului conţinut abdominal. Direcţia manoperelor active va ţine
cont de direcţia de curgere a circulaţiei de Întoarcere veno-limfatică la nivelul
peretelui abdominal, problemă prezentată într-un capitol anterior. Frământatul se va
face la fel de amplu peste tot conţinutul abdominal, cu forţă de apăsare moderată
care va evita întotdeauna stările de disconfort pentru pacient; transversal peste masa
abdominală, cu mâinile pornind din direcţii opuse de la nivelul flancurilor fi
intersectarea lor Ia nivelul liniei mediane abdominale, cu terminarea manoperei de
parte opusă a regiunii abdominale de unde a pornit mâna respectivă. Mişcarea se
repetă de mai multe ori, schimbând zona de aplicare astfel ca să trecem peste tot
117
abdomenul. După uşor efleuraj se continuă cu vibraţii, efectuate din aproape în
aproape pe toate cele mai importante zone abdominale, respectiv epigastru, zonele
prehepatice şi subcostale stingi, periombilkal, suprapubian. Tapotamentul uşor, cu
vârful degetelor, uşor tangenţial Încheie masajul de pregătire a peretelui abdominal.
Se va trece in continuare la masajul principalelor organe abdominale posibil de
influenţat benefic prin masaj. Principalul organ abdominal a cărui funcţie poate fi
bine influenţată prin masaj este intestinul gros.
Prin masaj se poate influenţa la nivelul colonului în special tranzitul, aspect
favorizat de dispoziţia anatomică a colonului şi direcţia tranzitului normal la acest
nivel. Masajul colonului începe cu efleuraj efectuat apăsat, pentru a putea pătrunde
la nivelul zonei de tratat, efectuat cu o mână sau mână peste mână, cu mişcări de
alunecare circulare, liniare sau In zigzag, urmând Întregul cadru colic, din zona
cecoapendiculară până la nivelul regiunii rectosigmoidiene. Deosebit de eficiente în
acest scop se dovedesc a fi fricţiunile, frământatul şi fricţiunile combinate cu
vibraţiile. Atât fricţiunile cât şi frământatul încep din regiunea internă
cecoapendiculară, se fac cu mişcări scurte şi repetate, care vor urca progresiv la
nivelul colonului ascendent până la nivelul flexurii hepatice de unde, direcţia
manoperei active devine orizontală, In continuare până la nivelul flexurii splenice a
colonului, mai departe manopera activă devine descendentă de-a lungul colonului
descendent până Ia nivelul sigmoidului şi rectului, cu terminarea manoperei la
nivelul simfizei pubiene. Fricţionarea se face cu vârful degetelor, vibrator sau nu, cu
mişcări de flexie şi extensie de la nivelul articulaţiilor interfalangiene, proximale şi
distale. Mişcările sunt scurte, cu tentă de degajare a colonului şi activare a tranzitului
la acest nivel. La nivelul colonului se poate practica şi un tapotament uşor, cu vârful
degetelor, efectuat foarte elastic, urmând acelaşi sens la nivelul regiunilor anatomice
colice anterior amintit, tapotament care creşte tonusul muscular al peretelui
colonului. Câteva mişcări de alunecare lungi încheie masajul colonului.
Masajul intestinului subţire se face cel mai frecvent prin efleuraj, fricţiune,
frământat şi uşoare scuturări care se vor face specific, pornind circular în jurul
ombilicului, din aproape în aproape de-a latul întregului abdomen, începem cu
efleuraj, care se face ca manoperă activă în toate direcţiile, pentru a putea
influenţa întreaga masă intestinală. Continuăm cu fricţiuni şi frământat care se vor
practica în aceleaşi modalităţi ca la efleuraj şi încheiem cu scuturare uşoară a
peretelui abdominal de deasupra masei intestinale vizată.
Masajul Stomacului utilizează efleurajul, fricţiunile şi vibraţiile uşoare.
Efleurajul se face prin mişcări de alunecare apăsate, efectuate de-a lungul marii
curburi a stomacului în sens descendent iar de-a lungul micii curburi în sens
ascendent. Manoperele se fac scurt şi apăsat. Continuăm cu fricţiuni efectuate în
acelaşi mod, urmate de neteziri uşoare, după care se va trece la vibraţii, de
intensitate moderată, efectuate în timpul expiraţiilor. Scopul masajului este de a
creşte tonusul musculaturii peretelui stomacului şi a favoriza tranzitul la nivelul
său.
Masajul ficatului şi veziculei biliare utilizează în special efleurajul, fricţiunea
uşoară, frământatul şi mai ales vibraţiile, ultimele dovedindu-se cele mai eficiente
în acest scop. Intensitatea manoperelor este moderată şi se execută activ atât în
inspir, cel mai frecvent dar şi în expir. începem cu efleuraj, efectuat moderat la
nivelul hipocondrului drept, atât subcostal cât şi deasupra coastelor, pornind de
la nivelul regiunii medioabdominale spre partea laterală şi terminând în lomba
dreaptă. Continuăm cu fricţiuni şi frămîntări efectuate pe aceiaşi zonă
prehepatică, după care se poate trece la vibraţii moderate, cu încercarea de a
pătrunde cu manopera sub rebordul costal, efectuate cu o mână sau cu două
mâini, una anterior iar cealaltă posterior.
Masajul zonei renale utilizează efleurajul, fricţiunile şi vibraţiile. Manoperele se
execută intens şi activ la nivelul joncţiunii dorsolombare şi a flancurilor, cu
efleuraj intens şi insistent urmat de fricţiuni la fel de intense, efectuate cu degetele,
cu palma, cu partea cubitală a mâinii. Vibraţiile moderate încheie masajul în
această regiune.
Masajul vezicii urinare completează masajul organelor abdominale. El constă
din manopere de efleuraj şi presiuni vibrate. Efleurajul se va face deasupra
simfizei pubiene, apăsând mai ales de-a lungul plicii inghinale, de sus în jos, cu
finalizare deasupra simfizei pubiene. Presiunile efectuate vibrat complectează
masajul zonei suprapubiene, favorizând tonusul vezicii urinare. Scopul masajului
organelor abdominale îl reprezintă în general o stimulare a funcţiei organelor
respective, o îmbunătăţire a ei, ameliorarea unor disfuncţii la acest nivel,
ameliorarea unor suferinţe de tip algic abdominal, în cazuri strict selecţionate.

239

CAPITOLUL 10. AUTOMASAJUL

Automasajul (7, 12, 19, 38, 47, 53, 54, 57, 66) reprezintă o formă de utilizare
practică a masajului medical clasic prin folosirea procedeelor de masaj uzuale şi
aplicare asupra propriului organism. Automasajul reprezintă o formă de
vindecare veche de când e lumea (47), la care se recurge instinctiv în caz de
anchiloză sau durere, ca o formă de terapie de primă intenţie şi necesitate, dar,
care a fost utilizată de pildă cu secole în urmă şi de către războinicii mongoli, ca
un ritual ce îndepărta teama înaintea luptelor. Automasajul a fost şi rămâne cea
mai naturală formă de terapie la care recurg instinctiv mulţi pacienţi (12), pentru
suferinţe multiple şi care, cu minime instrucţiuni de la terapeuţi, pot instrui
pacienţii ca să aplice automasajul în afecţiuni minore, tehnici care vor ajuta
pacientul în continuare, prin prelungirea beneficiilor tratamentului aplicat.
119
Tehnica se pretează foarte bine la sportivi, ca metodă de refacere după exerciţii
fizice maximale sau chiar pentru terapeuţi, ca o bună metodă de refacere după
diverse injurii la nivelul braţelor şi mâinilor (12).

Figura nr. 37. Automasajul la nivelul membrului superior.

De asemenea, această tehnică este binevenită în masajul de întreţinere
corporală sau masajul igienic (38), automasajul fiind o metodă bună de întreţinere
a sănătăţii, de îmbunătăţire a stării de sănătate, de combatere a stărilor de
oboseală şi creştere a randamentului fizic. In automasaj se vor utiliza aceleaşi
tehnici ca la masajul medical clasic (19, 38, 47„ 53, 54, 57), metodologia de aplicare
este identică, cu menţiunea că toate aceste tehnici se vor aplicaşi adapta la
particularităţile zonei de tratat precum şi la necesităţile de tratament individuale.
Se vor utiliza astfel atât procedeele fundamentale de masaj cât şi cele secundare
(efleuraj, fricţiunea, frământatul, tapotamentul, vibraţiile, cernutul, rulatul,
presiunile, tracţiunile, scuturatul).
Recomandarea cea mai bună este de a se utiliza automasajul dimineaţa,
înainte de micul dejun (7) cu precizarea că regula nu este obligatorie. Astfel,
automasajul se poate face în orice moment al zilei cu excepţia perioadei imediat
de după mesele principale. De asemenea se recomandă a se face automasajul cu
mâinile goale, fără creme, unguente sau uleiuri volatile etc., adausuri care se vor
putea folosi numai atunci când dorim un efect terapeutic anume, ca de exemplu o
mai bună reconfortare, o mai bună troficizare tegumentară (7). Secretul pentru o
bună reuşită în automasaj îl reprezintă poziţia segmentului de tratat care trebuie
în aşa fel aleasă ca musculatura ce trebuie tratată să fíe bine poziţionată şi total
relaxată (12). Pentru aceasta se impun poziţii şi posturi pentru diversele segmente
ale corpului, diferenţiate pentru fiecare în parte. Se recomandă astfel să se aleagă
cele mai favorabile poziţii (19, 53) care să permită cel mai bun acces la regiunile de
tratat, cea mai bună relaxare musculară pentru musculatura de tratat dar şi pentru
musculatura care este în repaus, în aşa fel ca să se facă un minim consum
energetic suplimentar şi să nu fie stânjenită respiraţia şi circulaţia. Automasajul se
poate face pe o zonă mai mare sau mai mică de tratat, de la automasajul la nivelul
unui punct dureros sau a unei zone mici care poate fi cu durată de unu-două
minute, până la masajul unor zone mai întinse de corp (local, regional sau
general), când şi durata de timp utilizată va fi mai mare. Această durată va fi în
funcţie de efectul terapeutic pe care dorim să-l obţinem. Pentru un efect stimulant
se vor aplica manopere rapide şi puternice (19, 53), cu durată de zece-treizeci de
minute, iar pentru efecte sedative manopere lente, prelungite şi aplicate uşor, cu
durată de douăzeci-treizeci de minute. In utilizarea masajului terapeutic este
cunoscut faptul că se preferă masajul aplicat de o altă persoană (54), dar se
recunoaşte de asemenea faptul că automasajul poate să aibă o eficienţă suficient
de mare care să motiveze utilizarea sa terapeutică. Automasajul a fost prezent în
practica medicală vestică dar şi în practica medicală orientală, fiind utilizat şi în
medicina tradiţională chineză şi japoneză. Utilizarea sa terapeutică porneşte de la
posibilitatea descoperirii prin automasaj şi totodată tratării unor puncte dureroase
care vor duce la reducerea stresului psihic şi fizic, la prevenirea sau înlăturarea
oboselii musculare (54) precum şi la ameliorarea circulaţiei veno-limfatice.
Practicarea automasajului are de asemenea la bază o serie de avantaje care-l fac
facil, la îndemâna oricărei persoane ce necesită cunoştinţe puţine pentru a aplica
bine automasajul, aplicabil oriunde, oricând, fără dotări speciale (47), la ambele
sexe şi la toate vârstele.
Automasajul are de asemenea avantajul că fiind aplicat ţie însuţi, permite o bună
cunoaştere a locului de tratat şi acuzelor prezente, a intensităţii lor şi de asemenea
a reacţiei la tratamentul aplicat, permiţând o bună dozare a intensităţii
tratamentului. Utilitatea sa terapeutică este totuşi limitată de o serie de
dezavantaje, respectiv automasajul nu permite o relaxare corespunzătoare şi
totală a zonelor de tratat, nu se poate ajunge uşor la toate zonele de tratat iar la
unele deloc (47). Dacă se mai aminteşte faptul că automasajul se execută greu, că
cere pe lângă cunoştinţe tehnice minimale un efort fizic mare din partea
executantului, o atenţie şi concentrare sporită (38), este explicabil de ce nu se
indică uzual în terapie. O problemă discutată în automasaj a constituit-o de
asemenea secvenţialitatea cu care să se efectueze acesta. în acest sens există mai
multe opinii, unele în care contează prea puţin secvenţialitatea, dar cele mai
acceptate succesiuni par a fi începând cu membrele inferioare, din extremitatea
distală spre cea proximală, continuând apoi cu trunchiul în regiunea spatelui, apoi
anterior cu peretele abdominal apoi peretele toracic, membrele superioare din
distal spre proximal şi încheiem cu masajul gâtului, cefei şi a feţei (38, 54). La
încheierea şedinţei de masaj se recomandă a se asocia o serie de mişcări active din
zona tratată sau adiacentă, câteva mişcări respiratorii care au rolul de a creşte
eficienţa tratamentului şi a Îmbunătăţii starea generală a pacientului.
Automasajul membrelor inferioare, este prezentat diferit în diversele materiale ce
abordează această problemă. Succesiunea plantă, gambă, genunche, coapsă, şold
este acceptată în general (12,19, 47, 53, 54, 57), fără a fi regulă obligatorie, unii
autori medicali preferând a se face automasajul membrelor inferioare pe
segmentele importante dar mai ales pe grupele musculare mai importante (12).
Important este pentru noi să cuprindem în tratament pe cât posibil toate
structurile funcţionale importante şi să insistăm acolo unde acuzele clinice sunt
mai mari. Personal preferăm succesiunea dinspre distal spre proximal cu indicaţia
de a se insista la nivelul membrelor inferioare pe grupele musculare importante.
Manopera activă va fi făcută în sensul curgerii circulaţiei de întoarcere veno-limf
atică.

121
 Automasajul piciorului (12, 38, 47, 54, 57), se practică din poziţia şezând pe o
masă de masaj cu genunchiul îndoit la 90 grade, planta sprijinită lejer pe suprafaţa
mesei de tratament; din poziţia şezând pe un scaun cu planta sprijinită sau sprijin
la nivelul călcâiului pe o băncuţă de tratament mai joasă dar care să nu ne oblige
Ia o poziţie de flexie lombară forţată; poziţia şezând pe un scaun nu prea înalt, cu
şoldul abdus şi în rotaţie externă, genunchiul flectat, gamba sprijinită la nivelul
coapsei contralaterale deasupra genunchiului, uşoara flexie dorsală a articulaţiei
tibiotarsiene. Se pot utiliza şi alte variante de poziţie, important este ca să obţinem
relaxarea maximă şi suprafaţă cât mai mare de sprijin în aşa fel ca manopera să se
facă uşor iar poziţia adoptată să nu fie obositoare. Putem să masăm pentru
început fie regiunea dorsală fie regiunea plantară a piciorului. Manoperele cele
mai frecvent utilizate pentru picior sunt efleurajul, fricţiunea, tracţiunile şi
scuturatul (38,12, 54, 57, 47). Cu efleuraj se începe orice efect terapeutic dorim să
obţinem la acest nivel. Pe faţa dorsală a piciorului vom face efleurajul cu mişcări
scurte efectuate uşor, fără apăsare puternică, efectuate cu degetele. Se vor prelucra
toate zonele importante ale piciorului, respectiv faţa dorsală, părţile laterale ale
piciorului, zona perimaleolară, zona tendonului achilian, pericalcanean. La
nivelul plantei se poate aplica automasajul cu ajutorul ambelor mâini şi utilizarea
ambelor police concomitent, degete ce vor efectua apăsări profunde şi frictionări
ale plantelor. Se pot de asemenea utiliza şi apăsări viguroase cu pumnul închis
sau regiunea radiocarpiană, manopera activă în ambele situaţii fiind efectuată de
la nivelul degetelor spre călcâi. Fricţionarea se va face în continuare cu degetele,
liniar pe direcţia spaţiilor interosoase şi a tendoanelor, circular la nivel
perimaleolar şi călcâi sau regiunea mijlocie a palmei, la plantă cu un police, cu
ambele police sau cu pumnul. După câteva mişcări de efleuraj uşor şi scurt se
trece la tracţionarea şi scuturarea piciorului, care se va face fie individual pentru
fiecare deget sau pentru toate degetele odată, pentru tot piciorul odată, cu mişcări
de tracţionare în ax urmate de scuturare prin imprimarea unei mişcări în sus şi în
jos, dreapta stânga în limita fiziologică de mişcare a articulaţiilor piciorului. In
încheiere se vor face mişcări active din articulaţiile piciorului şi tibiotars.
Automasajul gambei (12, 38, 47, 54, 57), se va face în continuarea automasajului
piciorului. Poziţiile de tratament pentru gambă sunt cele care se folosesc şi pentru
picior, respectiv poziţia în şezând cu planta sau călcîiul sprijinit, genunchiul
îndoit la 90 grade în aşa fel ca să obţinem o relaxare maximă musculară. Se poate
merge pe automasajul gambei pe faţa anterolaterală şi apoi posterioară a gambei
dar credem noi mai util este aici să ne axăm în automasaj pe principalele grupe
musculare ale gambei, având în vedere importanţa acestora în mişcare şi mers.
Manoperele utilizate aici vor fi efleurajul, fricţionarea, frământatul, tapotamentul,
rulatul, vibratul (12,19,38,47, 53, 54, 57). O importanţă deosebită se va da aici
musculaturii posterioare a gambei, care pentru a fi prelucrată corespunzător este
necesar a fi aşezată în aşa fel ca să obţinem maxima relaxare a ei, deziderat obţinut
dacă gamba se va poziţiona cu musculatura în poziţie scurtată, sprijinul Ia nivelul
plantei care este în uşoară flexie plantară. începem cu efleuraj uşor, cu mişcări
lungi, peste toată musculatura gambei, efectuate de la nivelul regiunii achiliene în
sus spre genunche. Mişcările de alunecare devin mai vii şi mai rapide, mai
apăsate pentru a creşte profunzimea manoperei.

Efleurajul se poate face cu degetele sau palma ori cu priză între police şi celelalte
degete, respectând aceiaşi direcţie a manoperei active în sens dinspre distal spre
proximal. Frământatul urmează după efleuraj, la nivelul aceleiaşi musculaturi
posterioare, efectuat cu o mână sau cu ambele mâini, în ultimul caz cu rotaţia
externă a membrului inferior flectat, în aşa fel ca să putem aborda uşor
musculatura cu ambele mâini. Se poate face frământatul cu priză între degetul
mare şi celelalte degete, liniar sau şerpuit cu stoarcerea musculaturii prin
imprimarea unei mişcări de răsucire în contratimp a musculaturii cu cele două
mâini. Prelucrarea musculaturii anterolaterală a gambei se înscrie în aceiaşi linie
de tratament eficient al musculaturii gambei, tehnicile de tratament fiind aceleaşi
care au fost folosite pe musculatura posterioară a gambei. Pentru abordarea
musculaturii anterolaterală a gambei poziţia de tratament este în şezând, flexia
şoldului şi genunchiului cu planta sprijinită pe un suport de sprijin situat suficient
de sus ca să nu fim nevoiţi să stăm în flexie lombară accentuată. Efleurajul se face
cu mişcări lungi de alunecare de-a lungul musculaturii anterolaterale efectuate cu
degetele sau mai frecvent cu mâna ori pentru o apăsare mai puternică cu cele
două police concomitent. La început uşor, mişcările devin mai apăsate şi mai
profunde cu întindere din zona perimaleolară până în zona lateral externă a
genunchiului. Urmează fricţionarea care se va face cu cele două degete mari de la
mâini, utilizarea policelui permiţând o profunzime mai mare de tratament. In
automasajul gambei nu se va uita nici regiunea anterioară tibială care va fi
abordată din poziţie identică ca şi pentru tratamentul musculaturii regiunii
posterioare a gambei, respectiv cu membrul inferior flectat şi rotat de la nivelul
şoldului în rotaţie externă. In această situaţie se vor efectua alunecări mai mult
sau mai puţin profunde şi frământat, manopera activă însă numai de-a lungul
marginii interne a tibiei, tehnică benefică în afecţiuni tibioperoneale. Apăsarea de-
a lungul marginii interne tibiale se va face cu cele două police şi contrapriză cu
celelalte degete pe creasta tibiei şi faţa sa externă. De menţionat faptul că trecerea
de la o musculatură la alta nu se va face decât după terminarea în totalitate a
automasajului din zona respectivă. Pe zonele cu masă musculară mai bogat
reprezentată se vor putea aplica tehnici mai energice, mai profunde. Astfel pe
această musculatură efleurajul se poate face şi cu regiunea dorsală a articulaţiilor
interfalangiene doi de la mâinile cu pumnul închis, cu regiunea radiocarpiană etc.
Frământatul reprezintă o tehnică care are un aport important în tratamentul prin
automasaj al musculaturii gambelor, tehnica fiind făcută cu mişcări de prindere,
ridicare, apăsare şi stoarcere a musculaturii în special posterioare şi anterolaterală

123
a gambei. După un efleuraj uşor se va trece la tapotament, tehnică care la acest
nivel se va face cu degetele sau cu palmele, în funcţie de grosimea masei
musculare din zona de tratat. Urmează efleuraj uşor, după care se va trece la rulaj,
tehnică care se va face la nivelul musculaturii posterioare a gambei, bolnavul în
şezând cu gamba la 90 grade, presând şi rulând progresiv din distal spre proximal
musculatura gambei, din aproape în aproape de-a lungul musculaturii. Efleuraj
uşor, după care se trece la alte manopere ajutătoare de tipul cernutului,
pensărilor, care se fac cu o mână sau cu ambele mâini, în funcţie de ce dorim să
obţinem prin automasaj. Nu se va neglija la acest nivel tendonul achilian, la
nivelul căruia se vor face neteziri şi fricţiuni insistente de-a lungul tendonului sau
transversal lui.
Automasajul genunchiului (12, 38, 47, 54, 57), poate fi executat strict la nivelul
genunchiului, mai ales atunci când anumite modificări patologice locale o impun,
sau, automasajul genunchiului poate fi inclus în automasajul membrului inferior,
mai ales atunci când nu există modificări locale importante care să impună o
abordare diferenţiată a structurilor genunchiului şi, structurile anatomice proprii
a genunchiului vor fi abordate împreună cu structurile gambei şi coapsei,
insistându-se pe grupele musculare principale sau formaţiuni anatomice tendino-
musculare sau osteoarticulare mai frecvent afectate patologic. Automasajul
genunchiului se va face din poziţia şezând pe o masă de masaj sau un plan drept,
cu genunchiul îndoit la nouăzeci de grade, aplecat intern pentru partea externă a
genunchiului sau aplecat extern pentru partea internă a genunchiului. Tehnicile
de tratament utilizate în automasajul genunchiului sunt efleurajul şi fricţiunile,
efectuate uşor, superficial, având în vedere ţesuturile moi reduse ca dimensiune la
acest nivel. Automasajul genunchiului începe cu manopere de efleuraj efectuate
uşor şi scurt, în sens ascendent, din zona inferioară a genunchiului, până în
spaţiul suprarotulian, iniţial cu o forţă de apăsare mai mică, ulterior cu creşterea
forţei de apăsare, mai ales la nivelul tendonului infra sau suprapatelar al
genunchiului, la nivelul burselor infrapatelare, latero sau suprapatelare ale
genunchiului. Efleurajul se poate efectua scurt şi transversal la nivelul
genunchiului. Nu masăm partea posterioară a genunchiului, respectiv fosa
popliteală, unde formaţiunile vasculonervoase existente aici pot fi iritate chiar
printr-un masaj uşor al zonei, efectuat corect. Fricţiunile se fac la nivelul
genunchiului uşor, iniţial superficiale, progresiv mai profunde în continuare în
limita toleranţei tisulare şi a reacţiei la tratament, efectuate liniar de-a lungul
genunchiului, cu degetele cel mai frecvent sau cu palmele. In încheierea
automasajului genunchiului se vor practica câteva mobilizări ale genunchiului,
respectiv flexii şi extensii ale genunchiului, efectuate pasiv, pasiv-activ sau activ
în funcţie de eventualele limitări de mişcare sau mişcări dureroase, cu scopul
creşterii amplitudinii de mobilizare.
 Automasajul coapsei (12,38,47,54,57), reprezintă o formă de autoterapie în care
se pot utiliza practic toate formele de manopere utilizate în masajul medical clasic
cunoscute. Automasajul coapsei se practică pe faţa anterioară, pe faţa posterioară,
pe faţa lateral internă şi lateral externă a coapsei sau se poate practica pe
principalele grupe musculare ale coapsei, respectiv la nivelul quadricepsului, a
adductorilor coapsei, a musculaturii iliotibiale externe a coapsei sau musculatura
posterioară a coapsei. Poziţia necesară pentru automasajul coapsei variază în
funcţie de zona pe care dorim să o abordăm. Astfel, pentru automasajul regiunilor
anterioară şi laterale ale coapsei se va utiliza poziţia în şezând, cu membrul
inferior extins. Pentru masarea regiunilor laterale ale coapselor se poate utiliza
poziţia în şezând cu membrul inferior flectat, cu genunchiul la nouăzeci de grade,
uşor rotat planul membrului inferior intern sau extern, invers ca regiunea de
tratat. Pentru tratarea adductorilor coapsei, planul membrului inferior va fi rotat
înafară şi invers pentru masarea musculaturii iliofemurale. Masarea regiunii
posterioare a coapsei se va face fie din poziţia în şezând cu membrul inferior
flectat la nouăzeci grade sau din poziţia culcat în decubit lateral pe partea opusă
zonei pe care dorim să o tratăm. Manoperele de masaj utilizate la nivelul coapsei
sunt practic toate manoperele descrise de noi la manoperele principale şi
secundare de masaj. Automasajul coapsei începe cu efleuraj, tehnică care se va
practica la nivelul coapsei utilizîndu-se mişcări lungi şi lente în lungul coapsei, în
sens ascendent, respectând şi aici regula circulaţiei de întoarcere veno-limfatică.
Pe măsură ce ţesuturile se adaptează la manoperă, aceasta devine mai activă, mai
intensă, cu mişcări mai scurte şi mai vii. Efleurajul se face cu o mână sau cu
ambele mâini, de-a lungul fibrelor musculare sau, cu mâinile aşezate în cerc în
turul coapsei, simultan sau alternativ. Pentru o apăsare mai mare se poate utiliza
tehnica mână peste mână sau efleuraj efectuat cu zona articulaţiilor
interfalangiene doi a pumnului închis. Cel mai frecvent efleurajul se va face cu
mâna cu palma deschisă şi degetele întinse. Acelaşi tip de efleuraj se va practica şi
în varianta în care tratamentul se va face pe grupele musculare anterior amintite.
Putem începe cu partea posterioară, continuăm cu lateral intern, anterior şi
încheiem cu zona lateral externă. Fiecare masă musculară poate fi prelucrată
individual, cu toate manoperele necesare, după care se va trece la următoarea
grupă musculară. Vom respecta şi la nivelul grupelor musculare aceiaşi regulă a
sensului de curgere a circulaţiei de întoarcere veno-limfatică. Urmează fricţiunea,
care se va face energic, cu toate degetele, cu palma deschisă, cu regiunile tenare şi
hipotenare, cu articulaţia radiocarpiană sau chiar cu pumnul închis, adaptând
forţa de apăsare* la starea maselor musculare sau grosimea stratului de ţesut de
tratat. Frământatul se va practica după câteva mişcări de alunecare, efectuate lung
şi uşor. Pot fi utilizate mai multe variante de tehnică, frământatul putând fi aplicat
în cută, în special longitudinal, în lungul maselor musculare ale coapsei, circular,
cu mâinile aşezate în cerc în jurul coapsei, frământat cu ambele mâini în special la
125
nivelul quadricepsului prin mişcări de stoarcere şi torsionare. Manoperele vor fi
puternice, efectuate intens, ritmice, cu progresiune ondulatorie. Se vor putea
combina frământatul cu fricţiunea, în încheiere se vor practica din nou câteva
mişcări de alunecare uşoară, efecttiate lung şi uşor, după care se va trece la
tapotament, tehnică care se poate practica în mai multe variante, respectiv cu
degetele, cu palmele, cu pumnul deschis. Aceste variante de tehnică pot să fie
folosite singular sau combinate succesiv între ele, în funcţie de scopul pe care îl
urmărim. Este important de reţinut faptul că manopera va evita întotdeauna zona
internă a coapsei, unde prezenţa pachetului vasculonervos superficial, poate duce
la iritaţia sa sau chiar accidente mai grave pentru pacient. Dintre tehnicile
secundare de masaj cele care se pretează cel mai bine la nivelul coapsei sunt
cernutul şi rulatul, tehnici care se pot face uşor, mai mult sau mai puţin viu, mai
mult sau mai puţin intens în funcţie de cea ce dorim să obţinem şi intensitatea
efectului pe care dorim să o producem, amplu, în lungul coapsei. In încheiere se
vor practica mişcări de alunecare lungi şi uşoare dacă dorim miorelaxare, chiar un
efleuraj vibrant în acelaşi scop, alunecări mai apăsate şi rapide, chiar cu vibraţii
puternice în situaţia când dorim o creştere a tonusului muscular şi o mai bună şi
profundă activare a circulaţiei locale.
Automasajul şoldului şi regiunii fesiere (12, 38, 47, 54, 57), constituie următoarea
etapă unde se poate practica automasajul. Şoldul şi regiunea fesieră permit
datorită volumului mare de masă musculară aplicarea tuturor formelor de tehnici
utilizabile în masajul medical clasic. Cu toate acestea eficienţa automasajului la
nivelul şoldului şi fesei ca de altfel şi la nivelul trunchiului nu este la fel de mare
ca la nivelul membrelor superioare şi inferioare, motiv pentru care nu este la fel
de mult utilizat. Se poate totuşi folosi şi din motive şi didactice am considerat util
să-l prezentăm şi noi în continuare. în automasajul şoldului şi fesei se utilizează
efleurajul, fricţiunea, frământatul, tapotamentul iar dintre manoperele secundare
de masaj scuturatul (38). Poziţia necesară pentru efectuarea automasajului acestei
regiuni este ortostaţiunea cu membrele inferioare întinse şi îndepărtate uşor sau
poziţie de decubit lateral drept sau stâng, automasajul fiind făcut cu mâna de
aceiaşi parte pe partea aşezată superior. Automasajul fesei şi şoldului începe clasic
cu efleuraj, cu manopera activă de sus în jos, alunecări care coboară din regiunea
lombofesieră în jos până în regiunea superioară a coapsei. Netezirile se fac cu
degetele întinse, cu palma deschisă sau cu pumnul închis. Frecvenţa manoperelor
este moderată, intensitatea apăsării relativ mare, astfel ca să ajungem în
profunzimea tisulară. Urmează fricţionarea, care se va face circular, cu apăsare
mai mare, cu regiunea tenară şi hipotenară, cu regiunea anterioară a articulaţiei
radiocarpiene, chiar cu pumnul închis. In continuare se vor practica câteva mişcări
de alunecare scurte, energice, după care se va trece la frământat. Frământatul se
practică energic în special la nivelul maselor musculare şi depozitelor
celuloadipoase întîlnite relativ frecvent la acest nivel. Se utilizează frecvent priza
în cleşte (38), se poate combina frământatul cu fricţiunea. Alternăm din nou
efleuraj moderat utilizat scurt, după care se va trece la tapotament. Tapotamentul
este o metodă de automasaj care se pretează bine la tratamentul acestei regiuni. Se
pot aplica mai multe variante de tapotament, respectiv tapotamentul cu degetele,
cu mâna căuş, cu pumnul semideschis, cu pumnul închis. Se poate aplica
unilateral sau, simultan, bilateral, când se va face cu ambele mâini. Din nou
efleuraj, după care se poate trece la scuturat, tehnică secundară de masaj care se
practică cu degetele îndreptate în jos, cu prinderea în mână a musculaturii fesiere
şi imprimarea unei mişcări relativ rapidă de scuturare a acesteia. Urmează
efleurajul de încheiere care se va face uşor, scurt, asociat apoi cu câteva mişcări de
flexie şi extensie la nivelul şoldului, flexii laterale ale trunchiului.
Automasajul trunchiului (12, 38, 47, 54, 57), completează regiunile de tratat. In
aplicarea automasajului trunchiului se va urma succesiunea automasajului la
nivelul spatelui, a peretelui abdominal iar în continuare a peretelui toracic. Poziţia
pentru automasajul trunchiului este ortostaţiunea, cu piciorele uşor îndepărtate.
începem cu automasajul spatelui (12, 38, 47, 54, 57), care se efectuează mai uşor
numai pentru regiunea lombară, restul spatelui fiind greu sau imposibil de
abordat prin automasaj. Conformaţia anatomică şi volumul maselor musculare de
la acest nivel permit aplicarea a aproape toate manoperele de masaj. Automasajul
spatelui începe cu efleuraj, tehnică care aici se va face activ din regiunea sacrată în
sus, cu devierea mâinilor înspre lateral la nivelul coastelor. Tehnica se poate face
cu o mână sau cu ambele mâini, simultan sau alternativ iar pentru a ajunge în
regiunile superioare ale spatelui, se poate practica aici efleurajul cu partea dorsală
a mâinilor. Se va continua cu fricţiunea, tehnică care se va face cât se poate de
energic. Fricţionarea se va face cu degetele pe puncte sensibile sau cu mâna în
totalitate, suficient de insistent pentru a avea un rezultat terapeutic. La nivele
superioare a spatelui se va face fricţionarea cu vârfurile degetelor, inclusiv cu
mâna peste umărul opus. câteva alunecări uşoare vor marca trecerea la
următoarea tehnică, respectiv la frământat. Frământatul este o tehnică care aici se
poate face limitat, ducând mâna peste torace, pe partea opusă, la spate, apucând
cu mâna partea laterală a musculaturii spatelui, prin prelucrarea musculaturii în
cută (38), cu priză între degete şi palmă, cu strângerea şi stoarcerea musculaturii,
in continuare se practică efleuraj scurt, după care se va trece la tapotament,
tehnică care se va face cu palmele semideschise sau cu pumnul, din regiunea
sacrată şi până la nivelul coastelor. Se continuă cu efleuraj. In încheierea
automasajului spatelui se vor face mobilizări ale regiunii lombare şi mişcări ample
de respiraţie.
Urmează automasajul peretelui abdominal (12, 38, 47, 54, 57), care se va practica
relativ uşor, din poziţia şezând rezemat sau culcat în decubit dorsal. Automasajul
peretelui abdominal permite utilizarea la fel a tuturor tehnicilor de masaj medical
clasic, cu adaptarea lor la specificul peretelui abdominal. Vom începe cu efleuraj,
care la nivelul peretelui abdominal se va face cu ambele mâini simetric,
127
subombilical cu manopera activă îndreptată în jos spre simfiza pubiană şi
alunecarea mâinii înspre înafară iar supraombilical, cu manopera activă în sus
spre rebordul costal şi spre înafară. Manopera se face cu palma deschisă, degetele
întinse şi apropiate, vârful degetelor înspre linia mediană. Urmează fricţiunea,
tehnică care se va face cu degetele mai ales la nivelul inserţiilor musculare la nivel
costal, cu palmele întinse sau regiunea tenară şi hipotenară. Mişcările efectuate
sunt scurte, efectuate energic mai ales atunci când se acţionează asupra ţesutului
grăsos bogat reprezentat. Efleuraj scurt, după care se va trece la frămîntarea
peretelui abdominal, care se va face mai ales la nivelul componentei sale de ţesut
celular subcutanat şi în special ţesutul grăsos abdominal. Din nou efleuraj, după
care se va trece la tapotament, care la nivel abdominal se va face uşor, sub forma
unor loviri uşoare cu vârful degetelor şi de preferat tangenţial, loviri la fel
tangenţiale cu degetele. Se pot continua cu presiuni vibrante (38), efectuate în
totalitate sau numai deasupra stomacului, ficatului, colonului sau vezicii biliare,
după care se va trece la automasajul peretelui toracic anterior.
Automasajul peretelui toracic anterior (12, 38, 47, 54, 57), se va face cu cele două
mâini aşezate simetric, folosind tehnicile uzuale de masaj. Poziţia de masaj este
identică cu cea pentru peretele abdominal. Automasajul peretelui toracic anterior
începe cu efleuraj, tehnică făcută cu o mână sau cu ambele mâini. Efleurajul
începe din zona mediană presternală şi urmează direcţia înspre înafară a spaţiilor
intercostale. Apăsarea poate fi inegală, ritmată de respiraţie, mai mare în expir.
Urmează fricţiunea, tehnică ce se va face cu degetele sau cu palma, presând
circular, pe planul dur profund. Se intercalează efleuraj uşor, după care se va trece
la frământat, tehnică care se va aplica mai ales la nivelul maselor musculare, în
cută, cu o mână de obicei pentru partea opusă a cutiei toracice. Urmează din nou
efleuraj, după care se va trece la tapotament. Tapotamentul se practică cu vârful
degetelor, cu degetele flectate, cu palma sau cu degetele semideschise, cu o mână
sau cu ambele mâini, simetric. Se va evita regiunea glandelor mamare la femei şi
de asemenea nu se va practica tapotament şi frământat în zona precordială. în
încheiere se vor practica alunecări ample, uşoare, simple sau efectuate vibrat,
asociate cu mişcări respiratorii ample.
Automasajul membrelor superioare (12, 38, 47, 54, 57), începe cu automasajul
mâinii, continuă cu automasajul antebraţului, cotului, braţului şi umărului. Spre
deosebire de membrele inferioare, la nivelul membrelor superioare automasajul se
va face întotdeauna cu o mână, pentru membrul superior contralateral.
Automasajul mâinii (12, 38, 47, 54, 57), începe automasajul membrului superior,
mâna se prelucrează amănunţit, la nivelul tuturor componentelor sale, începând
cu degetele şi continuând cu faţa dorsală apoi faţa palmară a mâinii. Poziţia
pentru automasajul mâinii este poziţia în şezând, cu mâna sprijinită pe o masă de
masaj sau un plan dur. Tehnicile de masaj utilizabile la nivelul mâinii sunt cele
clasice dar, adaptate pentru fiecare zonă de tratat. Automasajul mâinii începe cu
automasajul degetelor, care se poate face pentru fiecare deget în parte dacă
situaţia clinică impune aşa ceva> întotdeauna separat pentru degetul mare, sau
împreună pentru degetele doi cinci. Poziţia degetelor în cursul automasajului va fi
cu ele în poziţie verticală sau sprijinite pe un plan dur. Se începe cu efleuraj, care
se va face pentru fiecare deget în parte prin mişcări de alunecare longitudinale sau
transversale la nivelul degetelor, sau, aceleaşi categorii de alunecări la nivelul
degetelor doi cinci. O prelucrare mai atentă necesită degetul mare, care va fi
prelungită inclusiv la nivelul regiunii tenare. Urmează fricţionarea, manoperă de
bază pentru automasajul degetelor. Fricţionarea degetelor se va face atent şi
individual, executată cu vârful degetelor doi, trei şi patru de la mâna de lucru,
prin mişcări circulare sau longitudinale la nivelul degetelor. Fricţionarea degetelor
se va face amănunţit, atât pe faţa palmară cât şi pe faţa dorsală a lor, insistent în
funcţie de acuzele clinice prezentate. Anatomia degetelor nu permite efectuarea
altor manopere din cele principale de masaj, dar poate permite utilizarea
presiunilor la nivelul ţesuturilor moi palmare sau dorsale ale degetelor, efectuate
cu primele două degete de la mână, cu prinderea şi strângerea acestor ţesuturi
între cele două degete, asociate unor tracţiuni în ax sau scuturări la nivelul
degetelor. Scuturarea şi fracţionarea degetelor se face individual cu priză la
nivelul vârfului degetului sau pentru degetele doi cinci împreună, cu priză
comună, tot aşa la nivelul vârfurilor degetelor. Cele două manopere secundare se
pot face individual sau combinate între ele. Se încheie automasajul degetelor cu
mobilizări ale degetelor efectuate ca flexii şi extensii ale degetelor precum şi
îndepărtarea degetelor sau rotaţii ale lor. Continuăm automasajul mâinii cu
prelucrarea feţei dorsale a mâinii. Mâna de tratat va fi sprijinită pe un plan
dur, pe faţa palmară, cu degetele întinse, apropiate. Efleurajul se va face cu mâna
opusă, prin mişcări de alunecare care se execută cu faţa palmară a mâinii de lucru,
pe toată suprafaţa de tratat, cu mişcări de la nivelul degetelor înspre regiunea
radiocarpiană şi antebraţ. Forţa de apăsare va fi mică sau moderată, în funcţie de
grosimea ţesuturilor moi de la acest nivel. Se va trece apoi la fricţionare, metodă
care se va practica cu vârful degetelor doi, trei şi patru, circular sau longitudinal
de-a lungul spaţiilor interosoase, profund până la nivelul suprafeţelor osoase
dure, sau prin apăsare cu toată mâna printr-o manoperă mai rapid efectuată.
Efleuraj scurt, după care se pot asocia tehnici gen rulaj, cu rularea ţesuturilor moi
între degetele unu, doi şi trei, vibraţii uşoare sau scuturări ale ţesuturilor. Se trece
apoi la automasajul regiunii palmare a mâinii, care începe după aşezarea mâinii
pe un plan dur, cu faţa palmară în sus. Manoperele sunt mult mai intense pe faţa
palmară decât pe faţa dorsală a mâinii. Se începe cu efleuraj, manoperă care se
face mai uşor cu degetele şi palma, sau, mai intens cu pumnul închis, faţa sa
dorsală, la nivelul articulaţiilor interfalangiene unu, cu mişcări de alunecare de la
nivelul degetelor peste palmă, regiunile tenară şi hipotenară, până la nivelul
antebraţului. Urmează fricţionarea, tehnică care se face la fel, intens, cu vârful
129
degetelor cu pumnul închis, cu fata dorsală a articulaţiilor interfalangiene unu,
insistând mai mult la nivelul regiunilor tenare şi hipotenare, sau chiar cu cotul
flectat al membrului superior opus. Urmează efleuraj scurt, după care se poate
face frământatul regiunii tenare şi hipotenare, cu degetele unu şi doi de la mâna
activă. Efleuraj uşor, scurt, după care se va trece la nevoie la manopere secundare
de masaj, gen vibrat sau scuturatul zonei, cu membrul superior atârnat. încheierea
se poate face cu efleuraj efectuat la nivelul întregii suprafeţe a mâinii. Se pot
asocia o serie de mişcări globale ale mâinii, care încheie automasajul mâinii.
Automasajul antebraţului (12, 38, 47, 54, 57), se va face după aceleaşi principii ca
la celelalte regiuni anterior amintite, cu menţiunea că la nivelul antebraţului se
vor putea practica mai multe tipuri de manopere ca la nivelul mâinii. Poziţia
antebraţului pentru automasaj este cu antebraţul aşezat pe un plan tare, cu
posibilitatea de a-l roti pe o parte sau alta, sau cu cotul sprijinit pe acelaşi plan
tare, antebraţul în poziţie verticală. Automasajul antebraţului începe cu efleuraj,
tehnică efectuată cu degetele extinse sau cu palma mâinii active. Manopera se
execută pe toate fetele antebraţului, anterior, posterior şi lateral. Urmează
fricţiunea, tehnică care se va practica la nivelul antebraţului la nivelul tendoanelor
sau musculaturii antebraţului, fricţionare care se poate practica individual sau
combinată cu frământat ori mişcări de la nivelul articulaţiei radiocarpiene sau
cotului şi musculaturii braţului, pentru abordul şi expunerea în vederea
tratamentului a unor formaţiuni anatomice locale (epicondili, puncte de inserţie
tendino-musculare sau tendino-osoase etc.). Frământatul se poate face cu priză
între degete sau cu antebraţul aşezat pe un plan dur, cotul flectat la nouăzeci de
grade, frământatul cu priză între degete şi faţa palmară a mâinii. Intensitatea
frământatului şi a apăsării pe planul dur poate fi mai mare sau mai mică, adaptată
necesităţilor de tratament. Frământatul se poate face (6) cu membrul superior
atârnat, extins, în „cotul tenismenilor" de exemplu, cu priză între degetete şi
pólice, insistând pe formaţiunile dureroase, combinat cu rotaţia internă a braţului
şi flexia palmară a radiocarpului, sau, rotaţie externă a braţului combinată cu
extensia dorsală a radiocarpului. Tehnica permite o expunere mai bună a zonelor
de tratat, o expunere mai bună a ţesuturilor afectate, cu mai bună posibilitate de
tratament. Efleurajul continuă automasajul antebraţului, după care se poate trece
la tapotament, care la nivelul antebraţului se va face uşor, cu vârful degetelor sau
cu palma. Masele musculare şi ţesutul celular subcutanat al antebraţului permit
un rulaj uşor, cu antebraţul sprijinit la nivelul mesei de masaj. Efleurajul efectuat
circular, cu mişcări în toată lungimea antebraţului şi schimbarea poziţiei mâinii de
lucru în aşa fel ca să cuprindă toată suprafaţa tegumentului antebraţului încheie
automasajul antebraţului. Câteva mişcări de flexie-extensie radiocarpiană, rotaţie
radiocarpiană, flexie-extensie cot, pronosupinaţie, pot fi asociate în încheierea
automasajului regiunii.
 Automasajul braţului (38,12,54,57,47), se practică din poziţia în şezând, cu
mâna sau antebraţul sprijinite pe un plan tare. La nivelul braţului se pot practica
mai multe tehnici de masaj, efleurajul fiind şi de această dată manopera cu care se
începe tratamentul. Efleurajul începe cu mişcări lente şi lungi, continuând cu
mişcări mai scurte şi mai rapid efectuate. Mişcarea de alunecare se întinde de la
nivelul antebraţului, peste articulaţia cotului, braţ şi se continuă până peste umăr.
Manopera activă se va face în sens ascendent. Fricţionarea se poate face cu
degetele sau palma, cu podul palmei sau regiunea anterioară a articulaţiei
radiocarpiene, insistându-se pe masele musculare flexoare şi extensoare ale
braţului. Urmează efleuraj efectuat scurt, după care se va trece la frământat,
tehnică care la nivelul braţului se va face cu prinderea musculaturii între degete şi
palmă, cu apăsarea şi stoarcerea maselor musculare în acest mod. La nivelul
braţului fricţiunea şi frământatul pot fi combinate între ele. Din nou efleuraj, după
care se aplică tapotamentul în mai multe variante, cu degetele, cu palma sau
pumnul semi închis, dar numai pe feţele anterioare şi externă a braţului. Nu se va
practica tapotament pe faţa internă a braţului, pentru a nu leza pachetul vasculo-
nervos de la acest nivel. Efleuraj, după care se va trece la cernut şi rulat, manopere
care se vor efectua bine aici, datorită volumului şi conformaţiei maselor
musculare de la acest nivel. Efleurajul şi scuturări active din umăr cu membrul
superior extins încheie automasajul braţului.
Automasajul umărului (12, 38, 47, 54, 57), se execută după o modalitate similară
cu braţul. Poziţia pentru automasajul umărului este poziţia în şezând, cu
membrul superior sprijinit pe un plan tare sau atârnând liber pe lângă trunchi.
Manoperele de tratament sunt identice cu cele de la nivelul braţului, adaptate
particular conformaţiei umărului. Automasajul umărului începe cu efleuraj
efectuat în sens ascendent, cu mişcări de alunecare care încep la nivelul braţului,
se continuă ascendent la nivelul umărului urmând conformaţia muşchiului
deltoid, alunecând posterior spre regiunea posterioară scapulară iar anterior spre
regiunea claviculară externă. Urmează fricţiunea, tehnică de tratament care se va
face aici insistând pe ţesutul celular subcutanat şi punctele dureroase de elecţie
cunoscute (bicipital anterior, subacromiodeltoidian, supra şi infraspinos). Efleuraj
uşor, după care se trece la frământatul maselor musculare ale umărului, deltoidul
constituind principala ţintă. Frământatul se poate combina cu fricţiunea. Din nou
efleuraj, după care se va trece la tapotament, tehnică care aici se poate face în mai
multe modalităţi, mai energic decât la nivelul braţului. Se poate practica
tapotamentul cu palma căuş, cu pumnul semideschis sau cu pumnul închis, în
funcţie de volumul de masă musculară existentă aici. Nu se aplică automasaj la
nivelul axilei. In încheiere se va aplica efleuraj, scurt la nivelul umărului sau
extins până la nivelul braţului. Se termină automasajul umărului cu câteva
mobilizări ale umărului, rotaţie internă, externă, circumductie.

131
 Automasajul membrului superior în întregime, se poate practica când se
vizează o mai mare suprafaţă corporală şi nu se doreşte o insistare pe zone mai
mici ale membrului superior. In această situaţie, tehnicile aplicate simt mai ample,
mai rapid efectuate, trec peste suprafeţe mai mari şi mai repede, tehnica aplicată
fiind mai puţin minuţioasă. Manoperele se practică lung, trecând de la nivelul
mâinii până la nivelul umărului, atât pentru efleuraj cât şi fricţiunea şi
frământatul. Tapotamentul se va practica numai pe suprafeţe cu musculatură bine
reprezentată şi excluzând zonele cu formaţiuni vasculo-nervoase superficiale
(zona internă a braţului, axila). încheierea se va face cu mobilizări ale membrului
superior în întregime. Se va trece apoi la nivelul membrului superior de partea
opusă.
Automasajul cefei (12, 38, 47, 54, 57), se va executa din poziţia de ortostaţiune
sau şezând, cu capul uşor flectat înainte. Manoperele cele mai frecvent folosite
simt efleurajul, fricţiunea, frământatul şi tapotamentul. Automasajul cefei se face
cu ambele mâini, aşezate simetric, de o parte şi de alta a liniei mediane, mâinile
lucrând simetric. Se începe cu efleuraj, tehnică care se va face din zona
cervicooccipitală în jos şi lateral, spre umeri şi clavicule. Urmează fricţiunea,
tehnică care se va face cu vârful degetelor, prin mişcări circulare sau
longitudinale. Se aplică pe toată zona, insistând mai mult la nivelul inserţiilor
musculare superioare, a punctelor Arnold, puncte frecvent sensibile. Din nou
efleuraj, după care se trece la frământatul musculaturii cefei, practicându-se
tehnica în cută, cu priză între degete şi palmă, sau cu priză între degetul mare şi
arătător, de sus în jos, de la baza craniului până la nivelul umerilor, insistând pe
punctele dureroase. Efleuraj scurt, după care se poate trece la tapotament, care
începe din regiunea superioară a cefei, cu mişcări de lovire uşoară, cu degetele,
suple, superficiale, care coboară apoi în jos pe coloana cervicală devenind mai
puternice şi efectuate cu partea cubitală a mâinii. Se încheie cu efleuraj uşor şi
câteva mobilizări ale capului.
Automasajul feţei (12, 47, 54, 57, 66), reprezintă o metodă de tratament care se
foloseşte atât în automasajul clasic medical cât şi în tehnicile de tratament reflex
din medicina orientală, multe din punctele energetice şi de terapie din medicina
orientală fiind corespunzătoare unor puncte de terapie din medicina clasică
occidentală. De altfel se cunoaşte faptul că la nivelul feţei există o structură de tip
dermatomal bogată, a cărei stimulare va fi în măsură să stimuleze şi să influenţeze
funcţia diverselor sisteme cerebrale sau a unor organe situate la distanţă, prin
influenţarea activităţii sistemului nervos central. Poziţia pacientului pentru
automasajul feţei este poziţia de decubit dorsal, complect relaxat, sau, poziţia în
şezând, cu spatele sprijinit ori culcat rezemat cu capul sprijinit. Este important ca
poziţia adoptată să îţi dea relaxarea corespunzătoare cea mai bună. La nivelul
feţei se vor utiliza efleurajul, fricţiunile, presiunile, uşoare vibraţii. In principiu se
va masa din poziţia culcat pe spate, cu fermitate faţa în totalitate (47), de la frunte
la bărbie, pornind din centrul feţei spre exterior. Automasajul feţei se face cu
ajutorul feţei palmare a degetelor doi-patru sau cu palma cu degetele întinse,
lipite. Metodologia de tratament din automasajul clasic occidental corespunde în
mare parte celei din. masajul energetic oriental, mişcările din tehnica orientală Do-
In (66) fiind făcute prin mişcări alternative de jos în sus şi o mişcare în diagonală
la nivelul frunţii. în automasajul oriental chinezesc (54) se descriu particularităţi
de tehnică care se regăsesc şi în automasajul occidental cu menţiunea importanţei
în terapie a tratării tâmplelor (zona este cunoscută în masajul oriental ca zona Tai
Yang, zonă eficace în tratamentul cefaleelor, insomniei, afecţiuni oculare, stress. ),
a presiunii sprâncenelor şi ochilor (54, 66), cu presiune progresivă şi uşoară asupra
globilor oculari, eficient în tratarea migrenelor, vertijului, sinuzită, nevralgii,
oboseală, a presiunii la nivelul bazei nasului, fie cu cele două indexuri, fie cu policele
şi indexul, eficient în tratamentul sinuzitelor, rinitelor, decongestionarea
circulaţiei cerebrale, prevenirea afecţiunilor respiratorii, ciupiri şi presiuni efectuate
la nivelul urechilor, care vor fi în măsură să prevină creşterea

133
tensiunii arteriale, să asigure o stare de bine, chiar să îmbunătăţească auzul şi să
prevină unele afecţiuni auriculare ca de exemplu tinitusul.
Automasajul se poate aplica şi la nivelul pielii păroase a capului, începând de
la nivelul liniei mediane spre lateral extern şi în jos, tehnică care va îmbunătăţi
activitatea carebrală. La nivelul pielii păroase a capului se recomandă inclusiv uşoare
percuţii, efectuate cu vârful degetelor sau cu pumnul semideschis, o mişcare foarte
elastică, care va stimula activitatea cerebrală. La nivelul gâtului , efectuarea
automasajului este în măsură să stimuleze activitatea glandelor tiroidă şi paratiroidă.

CAPITOLUL 11. INDICAŢIILE TERAPEUTICE ALE

MASAJULUI MEDICAL CLASIC

Masajul medical clasic constituie o metodă de terapie pasivă, uşor de suportat,

cu efecte terapeutice benefice, rapid percepute şi care creează o stare de bine şi de
confort, motiv pentru care predispoziţia şi toleranţa psihică la acest tip de tratament
este mare, complianţa pacientului crescută. Acesta este motivul pentru care acest tip
de tratament are o aplicabilitate largă, este frecvent folosit în terapia medicală cât şi
în tratamente de întreţinere corporală sau sportivă, o largă categorie de populaţie
uzând de aceste mijloace de tratament. Indicaţia medicală a acestor metode de
terapie este mare. DeLisa (16) subliniază faptul că masajul medical clasic este indicat
întotdeauna când se presupune un efect fiziologic, reflex sau psihologic, care, ar
putea avea un efect terapeutic benefic. Este important de subliniat componenta
psihologică a acestei forme de terapie, deloc de neglijat, mare în unele situaţii, care
impune o anumită conduită deontologică din 0 partea personalului medical, cât şi o
conduită terapeutică corespunzătoare. Este astfel important de reţinut că masajul
medical clasic necesită o indicaţie terapeutică corespunzătoare, urmată de o
prescriere diferenţiată şi individualizată a formei de masaj care turnează a fi aplicată,
în care medicul practician va ţine cont de diagnostic, de boli asociate, de starea
clinică a pacientului şi va face indicaţia terapeutică corespunzătoare. Tehnica de
tratament aplicată necesită a fi riguroasă şi exactă ca metodologie de tratament, cu
respectarea duratei şedinţei de tratament şi a numărului de şedinţe aplicate.
Nerespectarea oricărui parametru amintit, chiar în condiţii de tehnică corectă, ca de
exemplu un număr mare de şedinţe de tratament aplicate, poate să producă efecte
negative, de iritaţie tisulară, de epuizare tisulară etc, care pot avea consecinţe
negative imediate sau tardive asupra pacientului. Masajul care se face fără o
indicaţie terapeutică corespunzătoare (masajul de întreţinere corporală, masajul

134
sportiv, unele forme de masaj cosmetic), făcut în prezenţa unor contraindicaţii (greu
de stabilit In lipsa unui examen medical corespunzător), poate să genereze un risc
pentru pacient, un posibil efect negativ imediat sau tardiv asupra pacientului, aspect
care trebuie să fie adus la cunoştinţa celui care solicită sau acceptă un astfel de
tratament fără o prescripţie medicală adecvată. Din experienţa noastră şi date din
literatură considerăm că aplicarea unei forme de terapie prin masaj, chiar şi doar de
întreţinere corporală, necesită un examen medical prealabil, cea ce ar creşte
siguranţa pentru pacient, nu de puţine ori leziuni asimptomatice clinic sau
considerate minore şi fără importanţă clinică se dovedesc forme de patologie ce
necesită diagnostic şi terapie complexă, iar leziuni aparent minore pot fi
contraindicaţii veritabile pentru masaj. Oricum, un examen medical periodic la
sportivi sau un examen medical prealabil efectuat înaintea şedinţelor de masaj de
întreţinere corporală, cresc şansa pacientului de a urma un tratament corect, lipsit
de nocivitate pentru el. Regula este cu atât mai mult necesară, când tratamentul
prin masaj necesită a fi utilizat perioadă mai lungă de timp, sau, cu atât mai mult,
când masajul se aplică în prezenţa unor acuze clinice (durere, limitare de
mobilitate, modificări ale performanţelor fizice zilnice, casnice sau profesionale,
supragreutate sau obezitate greu controlată alimentar sau medicamentos, boli
cronice cu evoluţie de lungă durată etc.) situaţii în care examenul medical şi
stabilirea unei conduite terapeutice este absolut necesară. Indicaţiile terapeutice
ale masajului medical clasic sunt multiple şi, ele derivă după Braddom (64) de la
efectele sale terapeutice, mecanice, (reflexe, neurologice, psihologice), fără a
cunoaşte exact mecanismele de producere care, cel mai probabil, constau într-o
combinaţie a lor, scopurile finale fiind de a produce relaxare, a reface tonusul
muscular, a reduce durerile şi a creşte mobilitatea ţesuturilor moi, precum şi o
îmbunătăţire a circulaţiei. Tehnica se dovedeşte utilă, după acelaşi autor, la
pacienţii la care se doreşte îmbunătăţirea mobilităţii tisulare, o reducere a
inflamaţiilor şi disconfortului. Braddom susţine că, studiile riguroase în cea ce
priveşte utilizarea şi indicaţiile terapeutice ale masajului medical clasic în
condiţiile medicinei bazate pe dovezi (evidence-based), sunt dificile, greu de
standardizat şi dificil de interpretat, având în vedere varietăţile de tehnică. Există
totuşi studii controlate, randomizate (16, 64), care arată utilitatea masajului
medical clasic în tratamentul anxietăţii (16, 64), a stresului (64), a insomniilor (16,
64, 83), unele forme de depresie (83), tulburărilor neurovegetative, cefaleei şi
migrenei (63, 62), artralgii, diferite tipuri de artrite, fibromialgia (64, 83), fasciita
plantară şi sindromul de tunel carpian (83), durerea moderată, durerea lombară
joasă (16, 27, 28, 29, 30, 31, 64,), durerea miofascială acompaniată de mioedeme,
spasme şi încordare, prevenirea cronicizării durerii (16), afecţiuni locomotorii de
natură reumatismală, neurologică, posttraumatică (63), luxaţii, entorse, fracturi,
pentru facilitarea relaxării, combaterea contracturilor musculare şi induraţiilor,
prevenirea şi combaterea aderenţelor, prevenirea edemelor după imobilizare,
135
pentru mobilizarea fluidelor tisulare, reducerea sau modificarea edemelor,
îmbunătăţirea circulaţiei sanguine locale, reducerea inflamaţiilor musculare, a
contracturi! şi induraţiilor, a modificărilor de tip algoneurodistrofic (16, 83),
limfedem, dezordini musculoscheletale după lovituri sau traumatisme sportive
(64). Este util după 83 de asemenea în fazele-«rsubacute din reumatismele
inflamatorii cronice, afecţiuni reumatismale degenerative, inclusiv patologia
temporomandibulară, osteoporoza, dislocaţii articulare vertebrale sau periferice,
herniile de disc, anumite forme de sindrom de neuron motor central şi periferic,
scleroza laterală amiotrofică şi scleroza multiplă, în remisiune, boala Parkinson şi
tremorul fundamental, insuficienţa circulatorie vertebrobazilară, Dupuytren
palmar, şclerodermia, sindromul Raynaud, infecţia cu HIV. In medicina sportivă,
(79), există aşteptarea ca masajul să ajute atleţii să le crească performanţele fizice şi
să reducă riscul accidentelor. Există însă puţine date ştiinţifice care să susţină
aceste date. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu efectele psihologice
benefice ale masajului, concluzionând că masajul produce efecte pozitive în
refacerea organismului prin mecanisme psihologice. El reduce severitatea
durerilor musculare, dar masajul nu are efecte pe modificările funcţionale
musculare pierdute. Nu sunt încă suficiente date şi mai sunt necesare noi
cercetări, care să demonstreze care sunt cele mai bune tehnici şi în ce ordine vor
trebui ele făcute pentru a avea cele mai bune rezultate terapeutice asupra
sportivilor. Utilizarea masajului la nivel occipital (62), reduce intensitatea
atacurilor de migrenă, cu o îmbunătăţire a durerii de cap frontale, dacă s-a
efectuat masaj occipital, după apariţia unei algodinii statice. S-a demonstrat că (3),
aplicat ca tehnică de refacere pasivă după protocoale înalte de exerciţii intense,
masajul reduce amplitudinea EMG şi vigoarea contracţiilor musculare, induce
trecător diminuarea forţei de contracţie şi relaxarea fibrelor musculare întinse,
tensionate şi influenţează starea psihologică din relaxare. în cazul bolnavilor cu
durere lombară joasă efectul poate fi bun la bolnavii cu durere lombară joasă
subacută şi cronică nespecifică, în special dacă se asociază cu exerciţii fizice şi
educaţie (27, 30, 31). Autorii subliniază că evidenţele sugerează că acupresura
(masaj şi acupunctura) este mai eficient ca masajul clasic aplicat singular, dar
trebuie confirmat. Nu s-a stabilit nici impactul masajului asupra reîntoarcerii la
lucru pentru a putea determina costurile efective ale masajului şi intervenţia sa în
tratamentul durerii lombare joase, în acest sens Imamura M, (37), arată că The
North American Spine Society sponsorizează cercetări privind managementul
durerii lombare joase, care se pun şi la dispoziţia unor non experţi care să
complecteze aceste date. Oricum după (31), bazat pe studiile existente în revistele
medicale de specialitate, sunt insuficiente evidenţele demonstrate, pentru a putea
recomanda masajul ca tratament unic în terapia durerii lombare joasă nespecifică.
Se indică de asemenea la pacienţii cu imobilizări ale membrelor, la cei cu
hipotonie musculară şi la amputaţi (16), la pacienţii cu tulburări de
136
circulaţie veno-limfatică incipiente, bolnavi cu bronşite cronice şi bronşiectazii, la
pacienţii cu constipaţie cronică habitúala (63). Utilizarea masajului medical clasic
in tratamentul durerii tinde să fie o practică medicală care se extinde şi In alte
specialităţi medicale dovedindu-se utilă (69) în terapia durerii postoperatorii, în
special la cei după intervenţii terapeutice ortopedice, după intervenţii chirurgicale
de stabilizare a coloanei vertebrale lombare, cu plasarea a diverse dispozitive
chirurgicale metalice, care necesită şedinţe de masaj regulate (10), cu scopul
creşterii performanţei fizice musculare, dar şi la cei cu boli care imobilizează
bolnavii mult timp la pat ori pacienţi cu dureri cronice, la care un masaj general
are efect ionizant asupra organismului dar şi sedativ asupra sistemului nervos
central, efecte care asociindu-se cu alte metode de tratament cresc eficienta
acestora şi sunt în măsură să prevină anumite complicaţii. Vernon H. (78), arată că
utilizarea masajului medical se dovedeşte benefică în tratamentul durerii cronice
cervicale, durerii la nivelul membrelor superioare, dureri de cap, efectul fiind
mare la asocierea cu manipulaţii cervicale şi mobilizări, rezultate apreciate la 6-l2
şi 104 săptămâni după tratament. Dovezile curente nu arată însă acelaşi efect
după utilizarea în terapie doar a masajului medical. MacGregor R. (52) remarcă
într-un studiu pe 5 adolescenţi între 12-l5 ani, cu diplegie spastică, masaţi 15
minute de două ori pe săptămână, cinci săptămâni, îmbunătăţirea funcţiei
musculare şi creşterea mişcării de rotaţie. Există de asemenea sugestia, după mai
mulţi autori medicali citaţi de Braddom (64), de utilizare a masajului medical
clasic ca tratament adjuvant sau alternativ (datele sunt în curs de complectare prin
trial uri randomizate, controlate), la pacienţii cu diferite forme de arsuri,
suferinţele bolnavilor cu cancer, în alte tipuri de durere cronică, pacienţi cu
patologie după diverse tipuri de exerciţii, sindroamele migrenoide, in suferinţa
bolnavilor cu HIV sau Sida (83). De subliniat şi reţinut că în aceste situaţii masajul
nu este un tratament curativ ci, doar ajută alte metode terapeutice (64). Masajul
medical clasic se utilizează de asemenea în limfedem, celulita şi obezitate, escare
şi ulceraţii tegumentare, aplicate perilezional, masaj sportiv şi de întreţinere
corporală, la pacienţii sănătoşi, masajul cosmetic (54), osteoporoză (77, 83). în
ultimul caz, Uhlemann C. (77) subliniază faptul că în osteoporoză masajul este
utilizat alături de alte tehnici de fizioterapie. Probabil că indicaţiile medicale sunt
şi mai multe, noi domenii medicale, mai puţin uzuale, remarcând efecte ale
masajului medical în diferite boli, ca de exemplu Lazar FC. (44), care descrie efecte
benefice ale masajului la un pacient operat pentru o tumoră mandibuIară şi la care
pe lângă tratamentul oncologic, inclusiv iradiere, masajul a avut un efect benefic
în consolidare şi regenerare. Sigur că observaţia trebuie analizată ca o informaţie
rezultată dintr-o observaţie clinică a unui bolnav.

137
 CAPITOLUL 12. CONTRAINDICARLE MASAJULUI
MEDICAL CLASIC

Masajul medical clasic s-a dovedit a fi o metodă terapeutică relativ sigură,

complicaţiile sale sunt rare şi de obicei nu sunt serioase (64). Contraindicatiile sale
de tratament vor fi întotdeauna însă, atunci când poate agrava condiţiile locale şi
produce distrucţii tisulare sau exacerbarea acuzelor locale (16). Contraindicatiile
masajului reflex, acupresură şi Shiatsu nu sunt bine specificate, dar (64) admite
după masajul tradiţional Suedez că există contraindicaţii severe sau absolute şi,
contraindicaţii relative, această partajare fiind acceptată şi de alţi autori
occidentali (16). Unii autori clasifică contraindicatiile masajului şi după alte
criterii, ca de exemplu în contraindicaţii generale (totale) şi contraindicaţii parţiale
(pe anumite zone) ori contraindicaţii definitive sau temporare (38). Clasificarea în
absolute şi relative personal mi se pare mai practică. In cadrul contraindicaţiilor
absolute Braddom include zonele cu malignitate, celulita (infecţioasă), limfangita,
datorită riscului de diseminare a celulelor tumorale prin sistemul limfatic sau
diseminarea infecţiei. DeLisa clasifică drept contraindicaţii absolute afecţiunile
maligne, trombii, plăcile aterosclerotice, infecţiile tegumentare. In aceiaşi categorie
de contraindicaţii se includ contraindicatiile generale ale fiziokinetoterapiei (63),
fragilitatea vasculară (54, 63), circulaţia inadecvată, stările hemoragipare .şi
hemoragii acute, zone cu plăgi şi arsuri, infecţii tegumentare (celulite, abcese,
furunculi, flegmoane), stările septice, subfebrilitatea şi febra, zone cu inflamaţii
acute (flebite, periflebite, tromboflebite active), fracturile recente, miozita
calcifiantă, periostita (boala Osgood-Schlatter) (54, 83), focare microbiene sau
toxice tegumentare, paraziteze tegumentare (38, 83). Alte forme de boli cu
contraindicare absolută pentru masaj sunt (38, 83): Boli tegumentare (eczeme,
erupţii); Artrite, osteite osteomielite; Boli generale cu febră, agitaţie, oboseală
acută, debilitatea intensă, accidente vasculare recente; Boli cardiovasculare cu risc
de complicaţii (miocardită, endocardită, infarctul recent, embolii, anevrisme
aortice cu risc vascular crescut, hipertensiunea arterială greu controlabilă
terapeutic, varicele voluminoase); Leucemiile; Hemofilia; Boli pulmonare active
(pneumonii, pleurezii, abcesul pulmonar, tuberculoza pulmonară; Boli
abdominale de tip: inflamaţii acute şi cronice abdominale, hemoragii sau tumori
abdominale; Neoplaziile; Psihozele; Alcoolismul cronic, toxicofilia şi toxicomania;
Sensibilitate tegumentară exagerată.
Contraindicaţiile relative cuprind o serie de forme de patologie ca: Aria unor
traumatisme recente (64); Plăgi tisulare în curs de vindecare (16) sau plăgi
deschise (61); Arsuri recente care nu vor fi tratate cu masaj profund (64);
Fragilitatea tegumentară (54, 63); Tratamente anticoagulante sau alte terapii

138
asemănătoare în curs (16, 64) aceşti bolnavi putând fi trataţi cu tehnici blânde şi
controlaţi pentru sufuziuni şi echimoze; Asemănător la pacienţii cu diateze
hemoragice (64); Zone cu plăci aterosclerotice şi sindroame posttrombotice,
masarea lor putând duce la dislocarea trombilor şi complicaţii ischemice (64);
Edeme tisulare consecinţă a creşterii circulaţiei locale, inclusiv ţesuturi inflamate,
leziuni tegumentare, atrofii tegumentare, calcifierile tisulare (16); Osteoporoza şi
artroza severă (64); Boli de colagen sau în caz de corticoterapie generală
prelungită, dermatomiozita, poliartrita reumatoidă acutizată (54); Afecţiuni
cardiace decompensate (54), inclusiv hipotensiunea arterială mare (57), existând
riscul agravării hipotensiunii; Cicatrice fibroase tegumentare excesive; Victime ale
agresiunilor sexuale sau fizice, pentru posibilitatea reexperimentării unor
elemente traumatizante (64). Se contraindică utilizarea masajului (83) la pacienţii
cu spasme şi crampe musculare, mai ales în zona tendino-musculară sau tendino-
osoasă, zone bogate în proprioceptori, iritaţia cărora ar putea produce creşterea
spasmelor, crizele acute de gută şi artitele urice, meningita şi encefalita, durerea
din herpesul zoosterian activ şi alte forme de herpes, acnea, dermatitele, impetigo,
eczema precum şi erupţiile alergice tegumentare. DeLisa (16), face o remarcă
interesantă în cea ce priveşte durerea cronică, care nu este considerată o
contraindicaţie absolută a masajului, dar, se recomandă abordarea cu precauţie de
către medic în cea ce priveşte utilizarea masajului în tratamentul său, deoarece
fiind o terapie manuală pasivă cu potenţial psihologic intens, riscul de
dependenţă a pacienţilor este tot timpul prezent. Satisfacţia pacientului poate fi
crescută prin această metodă, dar, obiectivele finale nu sunt obţinute întotdeauna.
Dacă medicul hotărăşte utilizarea masajului în tratamentul durerii cronice,
obiectivele finale trebuie stabilite înainte de începerea masajului, şi, la atingerea
lor masajul trebuie întrerupt. In caz contrar se pune în discuţie utilitatea masajului
în tratamentul durerii cronice, chiar în condiţia în care pacientul are o satisfacţie
de moment şi îşi doreşte continuarea tratamentului prin masaj.

CAPITOLUL 13- TEHNICI SPECIALE DE MASAJ

Această terminologie de tehnici speciale de masaj nu se regăseşte în toate

scrierile de masaj; noi am preferat să o menţinem în text, mai mult din
considerente practice, care se bazează pe faptul că în cadrul acestor tehnici se
impun o serie de manopere care au reguli prestabilite de tehnică şi modalităţi
anume de efectuare a lor, spre deosebire de masajul medical clasic obişnuit în care
contribuţia trehnicianului în stabilirea sau alegerea tehnicii utilizate este
importantă. Această diferenţiere mi-a fost sugerată şi de Cartea Albă a
139
Specialităţii de Medicină Fizică şi de Reabilitare în Europa (11), unde în tematica
de la cap. 4 - Terapii în Medicina Fizică-şi de Reabilitare, din Curicula (Programa)
de studii şi cunoştinţe teoretice pentru Diploma de Board European în MRF
(versiunea 2005), sunt incluse „ Diverse tehnici de masaj manual şi instrumental",
iar la tehnici de masaj este notat Tehnica Cyriax etc. In cele ce urmează, noi vom
prezenta câteva din cele mai consacrate şi utilizate astfel de tehnici şi la care proba
timpului şi-a spus deja cuvântul.

13.1. Masajul de drenaj veno limfatic

Masajul de drenaj veno-limfatic reprezintă o tehnică specială de masaj, care se

utilizează în practica medicală curentă, devenind cu timpul o tehnică de masaj
particulară, a cărei valoare terapeutică este recunoscută. Tehnica se foloseşte
pentru stimularea circulaţiei de întoarcere în vasele limfatice, care are ca finalitate
o mai bună evacuare a lichidelor excedentare şi a reziduurilor metabolice din
spaţiile interstiţiale, pe cale limfatică (63). Masajul de drenaj venolimfatic s-a
dezvoltat în Europa după 1930, prin fizioterapeuţii danezi Estrid şi Emil Vodder,
ca o tehnică de control al limfedemului post mastectomie (54, 64). DeLisa (16),
subliniază faptul că acest tip de tratament se foloseşte sub mai multe denumiri în
practica medicală, ca de exemplu termenul de terapie limfatică complexă. Masajul
de drenaj venolimfatic este un masaj blând şi centrat superficial, unde limfa va fi
mobilizată din ariile de drenaj ale vaselor limfatice spre colectorii limfatici (64).
Acest masaj blând se va folosi în tratamentul limfedemului (16). Ca o problemă de
principiu în masajul de drenaj veno-limfatic, prima dată se abordează terapeutic
aria proximală a segmentului de tratat (16, 64), aceasta pentru a dilata căile
limfatice proximale şi a le pregăti pentru a putea să primească fluidul din
regiunile distale, astfel prevenindu-se un efect de stază. După ce ariile proximale
vor fi uşor, dar bine masate, va fi iniţiat un masaj ritmic mai puternic dinspre
partea distală spre cea proximală a extremităţii (64). O şedinţă clasică de masaj de
drenaj veno-limfatic durează 45-60 minute. Pentru creşterea eficienţei
tratamentului şi uşurarea obţinerii dar şi menţinerii efectului terapeutic, mai ales
în terapia complexă a limfedemului, tehnica va fi complectată şi cu alte modalităţi
de tratament ca: pompingul secvenţial, înfăşurări ale membrelor cu presiune
uşoară, aplicare de ciorapi elastici, tehnici complementare de îngrijire a
tegumentului, exerciţii fizice (16, 64,8). Autori medicali, în studii controlate, citaţi
de Braddom (64), au arătat că volumul membrelor poate să scadă cu 25-63 % după
acest tratament, dar că efectul pe termen lung va fi condiţionat de menţinerea
controlului asupra edemului. In cadrul tehnicilor de tratament prin masaj de
drenaj limfatic manual, se descriu două tehnici distincte, pe care nu toţi autorii
140
medicali le abordează ca atare. Acestea sunt (63): tehnica apelului sau a aspiraţiei
şi tehnica rezorbţiei.
A

In tehnica apelului sau a aspiraţiei, se utilizează masajul numai la nivelul

colectorilor limfatici. Se comprimă progresiv, dinspre proximal înspre distal, zonă
după zonă, imediat adiacentă şi inferioară, presiunea fiind pe fiecare zonă
orientată în sensul reîntoarcerii limfatice. Odată golită zona de tratat se va trece
imediat la zona inferioară. Se produce astfel golirea colectorilor limfatici cu
drenarea regiunii şi totodată un apel sau o aspiraţie a limfei din zona infiltrată.
Tehnica rezorbţiei, se efectuează prin presiuni intermitente blânde, pe zona
infiltrată, care vor realiza compresiuni tisulare, cu împingerea limfei înspre
colectorii superiori, urmate de revenire tisulară. In perioada de revenire tisulară se
reface forma iniţială tisulară iar, datorită presiunii negative de la nivelul
capilarelor limfatice care se vor deschide, lichidul interstiţial excedentar va trece
în lumenul capilarelor limfatice şi va reintra în circuitul limfatic regional. Tehnica
se repetă suficient de mult pentru a permite o rezorbţie cât mai mare a limfei din
zona respectivă, până la diminuarea suficientă a dimensiunii zonei de tratat.
Tehnica masajului de drenaj limfatic manual este foarte populară şi mult
utilizată în USA (64). Ea se dovedeşte eficientă şi în managementul limfedemului
după intervenţia chirurgicală din cancerul de sân (Brennan 8), alături de alte
tehnici terapeutice în cadrul unui tratament cu abordare comprehensivă, care va
da atenţie atât funcţionalului cât şi cosmeticului alături de sechelele emoţionale. In
acest context, utilizarea compresiunilor prin pompaj pneumatic intermitent se
indică ca parte a unui tratament multidisciplinar integrat ce include ciorapi
elastici compresivi, exerciţii şi masaj. Utilizarea unor dispozitive pneumatice
speciale tip limfapres, dispozitiv pneumatic secvenţial intermitent, (81), este
recunoscut ca unul dintre cele mai bune tratamente compresive pentru limfedem.
Zelikovski (81) a testat eficienţa acestor dispozitive in creşterea performanţei fizice
musculare prin îndepărtarea mai rapidă a unor metaboliţi musculari secundari
efortului fizic, într-un trial cu 11 bărbaţi, demonstrând creşterea performanţei
fizice, fără a putea exclude total componenta efectului psihologic a metodei.

13.2. Masajul transversal profund (Cyriax)

Masajul transversal profund, reprezintă o tehnică de masaj promovată în mod

deosebit de Cyriax, motiv pentru care o găsim descrisă ca atare, mai ales în cărţile
europene. în cărţile americane (DeLisa, Braddom), această tehnică este inclusă în
cadrul fricţiunilor (friction massage), menţionându-se uneori (64) contribuţia lui
Cyriax la promovarea acestei tehnici. Dr. James Cyriax, decedat în iunie 1985, la
vârsta de 85 de ani, a reuşit să creeze o şcoală de ortopedie în Anglia, fiind şeful
serviciului de medicină ortopedică la Spitalul Saint-Thomas din Londra. în cadrul
141
„medicinei ortopedice" Cyriax a inclus şi s-a preocupat şi de leziunile ţesuturilor
moi, articulaţiilor, muşchilor, tendoanelor, ligamentelor, burselor, seroaselor şi
structurilor nervoase (5). In tratamentul acestor suferinţe ale ţesuturilor moi,
Cyriax a introdus şi promovat, insistând mult, tehnica care-i poartă numele.
Tehnica se face punctual (54), efectuând o fricţionare (mobilizare) transversală
profundă (54, 63), cu ajutorul policelui şi următoarelor două degete, care
mobilizează tegumentul, ţesutul celular subcutanat, straturile musculare
superficiale pe elementele şi formaţiunile anatomice profunde, modificate
patologic. Antrenarea tegumentului se va face întotdeauna perpendicular pe
direcţia fibrelor musculare, transversal faţă de lungimea lor. Braddom subliniază
şi el faptul că masajul prin fricţiuni transversale aplicate perpendicular pe fibre a
fost practicat extensiv de Cyriax. Principiul după care se ghida Cyriax este că e
absolut necesar un diagnostic precis pentru un tratament precis (5), în caz contrar
rezultatele terapeutice sunt discutabile. Contrar masajului clasic, care în aparenţă
pare o acţiune mecanică care nu necesită o imaginaţie deosebită (5) fiind făcută pe
baza unor tehnici prestabilite care doar trebuie executate corect, tehnica introdusă
de Cyriax te obligă să gândeşti, să faci un diagnostic corect, să alegi o tehnică
particulară care se va face diferit după regiune, după muşchiul afectat şi situaţia
sa anatomică, după direcţia fibrelor musculare afectate. Tehnica se va efectua cu
primele trei degete de la mână, apăsarea fiind făcută între police şi următoarele
două degete, strict la nivelul leziunii şi perpendicular pe direcţia fibrelor
musculare afectate (5, 63). Fricţiunile provoacă o hiperemie antalgică la nivelul
ţesuturilor lezate (5), fiind efectuată cu presiune uşoară la început şi care se
intensifică pe parcurs pe măsură ce durerea iniţială se atenuează (63). Mişcările
efectuate sunt de tip dute-vino şi vor elibera ţesuturile lezate din cicatricea
inflamatorie sau aderentele intertisulare, fără a le pune în tensiune. Contrar
masajului clasic, care este longitudinal şi orientat vascular, tehnica Cyriax se face
stric transversal fibrelor musculare, adresându-se strict acestora, după Cyriax,
acest detaliu tehnic justificând rezultatele remarcabile care se obţin (5). Efectuare
corectă a tehnici impune (46) şapte condiţii importante:
- Fizioterapeutul trebuie să stabilească un diagnostic corect, la centimetru, pentru
a putea stabili unde aşezăm degetele.
- Degetul terapeutului se va mişca solidar cu pielea pacientului iar, structurile
profunde tegumentare se mişcă cu structurile bolnave.
- Este absolut necesar să se ştie exact direcţia fibrelor din ţesutul afectat, iar
fricţionările se vor face întotdeauna în unghi drept faţă de acestea.
- Fricţionările se vor face suficient de rapid, degetul activ trebuind să înceapă în
partea îndepărtată a structurii modificate, să continue de-a lungul ei şi să menţină
mişcarea aproape de zona modificată, pe care o va parcurge în toată lungimea sa.
- Trecerea degetelor trebuie să fie făcută vioi, în aşa fel încât să se mobilizeze
adecvat ţesuturile de tratat.

142
- Trebuie apăsat suficient de puternic pentru a putea mişca structurile modificate.
- Pacientul va trebui aşezat într-o poziţie care să permită degetelor
terapeutului cel mai bun acces la locul lezat, cu poziţie alungită în cazul
tendoanelor sau relaxată în cazul musculaturii.
Nu există diferente de tehnică în afecţiunile de fază acută fată de cele
/ / /

subacute sau cronice, cu excepţia intensităţii manoperei care, va fi uşoară şi

superficială în faza acută şi, mai mare în fazele subacute şi cronice (54).
Tratamentul se va face numai pe locul dureros sau, în fibromiozite, atât pe zona
dureroasă cât şi pe zona cu durere iradiată. Tratarea zonelor adiacente durerii nu
aduce nici un beneficiu terapeutic. Este important ca să nu se producă leziuni
tegumentare (sufuziuni, peteşii) în cursul efectuării tehnicii de tratament.
Formaţiunile anatomice profunde sau structuri masive necesită totuşi o tehnică
mai intensă, cu o mobilizare crescută care, să permită o pătrundere în profunzime.
O tehnică mai intensă înseamnă o fricţionare mai intensă şi nu o apăsare
(presiune) mai mare. Tendoanele întinse (alungite) vor fi menţinute în poziţie laxă
iar musculatura relaxată, tendinţa acesteia în cursul tratamentului fiind de a se
contracta antalgic. De aceia la început intensitatea manoperei va fi superficială şi
mică, crescând progresiv în timpul şedinţei, în aşa fel încât bolnavul să accepte
mai uşor tratamentul, amplitudinea manoperei fiind adaptată la dimensiunea
leziunii. Scopul acesteia este de a produce mobilizarea fibrelor dintr-un tendon
sau muşchi unele faţă de celelalte, sau mobilizarea muşchiului ori tendonului faţă
de formaţiunile anatomice din jur (54). Tehnic, masajul Cyriax se efectuează prin
mişcări mici şi insistente, cu degetele pe piele, presiunea progresiv crescândă,
dinspre superficial spre profunzime (64), durata sa fiind de circa douăzeci de
minute (63). Scopul este acela de a reduce aderenţele intertisulare în ţesuturile
cîcatriceale, ligamente slăbite, durerile din punctele trigger. Deşi adesea sunt
inconfortabile şi pot produce uneori sufuziuni sangvine, după Braddom, tehnica
reprezintă tratamentul de elecţie pentru tendinite şi tendinopatii, bursita
subacromială, fasciita plantară, iar Travell, citat de 64, remarcă utilitatea sa mare
în tratamentul durerii din punctele trigger. Pe lîngă aceste indicaţii terapeutice
există şi o serie de contraindicaţii terapeutice ale masajului după tehnica Cyriax
(54), acestea fiind: sinovitele inflamatorii din colagenoze, infecţii, inclusiv
osteitele, tumori osteoarticulare, afecţiuni active ale joncţiunii osteomusculare,
traseele nervilor periferici, smulgeri tendinoase, osoase sau ligamentare, artrite
septice şi autoimune, artropatia urică, corpi străini intraarticulari şi calcifierile
periarticulare.

13.3. Alte tehnici de masaj speciale

143
 Am inclus în acest capitol, pe lângă tehnicile mai cunoscute şi amintite mai
sus, câteva tehnici, unele mai vechi, altele mai noi, care se utilizează şi sunt
menţionate în cele mai multe cărţi de masaj. Utilitatea lor credem că va fi
demonstrată în cele ce urmează.

13.3.1. Tehnica Tager

Tehnica Tager, numită „tehnica de integrare (complectare) psihologică"

(Tager pshychologic integration) (după 64), a fost dezvoltată şi promovată de
Milton Tager, M.D. în 1940. Tehnica este o combinaţie între utilizarea blândă a
mâinilor, prelucrare tisulară şi reintegrare în mişcare, cu exerciţii de reeducare şi
relaxare. Ea reprezintă de fapt o metodă prin care pacienţii sunt învăţaţi să mişte
uşor şi eficient. Mâinile utilizate blând vor produce balansări uşoare, întinderi sau
mişcări de rulare, numai cu scopul de a produce relaxare tisulară şi diminuarea
tensiunilor. După Braddom, componentele de mişcare ale tehnicii Tager sunt
reprezentate de atenţionări mentale care combină elementele psihologice şi
mentale cu gimnastica, focusată pe a face mişcări clare şi uşoare. Terapeuţii Tager
folosesc un gen de agăţări uşoare tegumentare cu calm, cu concentrare pe o
anumită stare mintală. Ei utilizează tehnica pentru a se conecta cu pacientul, care
are nevoie şi răspunde la un astfel de tratament. Informaţia este transmisă prin
mâna terapeutului ţesuturilor pacientului şi este ajutată prin mişcări uşoare.

13.3.2. Tehnica Alexander

Tehnica Alexander, a fost iniţiată şi introdusă în practică de către F.M.

Alexander (1869-l955), un fost actor shakespearean, care avea probleme vocale şi
de gît recurente (după 64). După mai multe autoreflexii şi reeducări posturale,
Alexander a remarcat faptul că, problemele sale vocale pot fi corectate prin
reeducări posturale. Autodidact, el a dezvoltat o serie de tehnici pentru
tratamentul suferinţelor cronice ale gâtului şi de asemenea pentru durerea
lombară joasă. Tehnic se apropie centrele de greutate care sunt în mişcare, prin
balans între cap şi gât în mişcare, influenţând aşa numitul „control primar" şi
statusul de postură dinamică combinându-le cu exerciţii respiratorii. De fapt,
tehnica va învăţa pacientul, să cunoască şi să recunoască o serie de paternuri
(modele) motorii, să-şi angajeze mintea să înţeleagă beneficiile unor astfel de
paternuri motorii şi să le controleze pe cele considerate automate. Tehnica permite
recunoaşterea unor paternuri motorii nefolositoare sau greşite, care pot fi
întrerupte printr-o muncă conştiincioasă.

13.3.3. Tehnica Rolfing

144
 Tehnica Rolfing sau integrarea structurală Rolfing (Rolfing structural
integration), a fost introdusă în practică de către Ida Rolf (1896-l979), chimistă,
care a avut ea însăşi probleme de sănătate (după 64). Ida Rolf şi-a inspirat filozofia
sa medicală din osteopatie, tehnica Alexander şi yoga. în concepţia sa organismul
uman este constituit dintr-un grup de unităţi, în interrelatie unele cu altele. Din
studiul interrelatiei acestor unităţi, doamna Rolf a stabilit că una din cauzele
primare ale disfuncţiilor o constituie gravitaţia. Principiul primar al integrării sale
structurale este acela de a ajuta pacientul să-şi realizeze propriul aliniament
vertical pentru a avea o mişcare eficientă. Tehnica constă din serii de exerciţii cu
durată de 60-90 minute. Se asociază un masaj iniţial superficial, care va progresa
în cursul şedinţei spre fricţiuni profunde. Scopul acestuia este întinderea fasciilor,
relaxare şi alungire musculară. Se practică şedinţe de terapie care se construiesc
una după alta iar, tratamentele adiţionale necesită să se adapteze frecvent la
modificările produse în cursul şedinţelor de tratament. Randall Braddom afirmă
că masajul prin fricţiuni tradiţionale profunde devine mai eficient cu tehnica
Rolfing, dar poate fi dureros. Niciodată însă tehnica nu va putea fi utilizată în caz
de prezenţa unor modificări dureroase sau invazive, şi, de asemenea, Braddom
remarcă că unii practicieni au bune rezultate cu Rolfing incluzând modelul
Kellerwork şi Aston.

13.3.4. Tehnica relaxării miofasciale (Robert Ward)

Tehnica relaxării miofasciale a fost introdusă în practică de către Robert

Ward, D.O., în anii 1960 (după 64). Termenul a fost preluat şi dezvoltat ulterior de
John Barnes, P.T.. Principiul de bază al metodei porneşte de la premisa că, corpul
omenesc este acoperit de ţesuturile conjunctive, care vor forma o serie de structuri
de tip conjunctiv (substanţa fundamentală, fascii etc). Aceste structuri conjunctive
sunt constituienţii fundamentali care vor realiza interconexiunile intratisulare la
nivelul oaselor, muşchilor, nervilor, organelor interne şi în general la nivelul
tuturor sistemelor tisulare ale corpului omenesc. Injurii sau tensiuni între
diversele arii ale fasciilor sau altor structuri conjunctive au ca rezultat durerea sau
stări dureroase. Datorită interconexiunilor intertisulare şi intratisulare, injurii
dintr-o arie fascială au ca rezultat durerea şi disfunctie la distantă. Practicienii
relaxării miofasciale folosesc întinderi uşoare şi masajul medical clasic pentru a
reduce tensiunile fasciale. Deseori se lucrează în arii la distanţă, care aparent nu
au legătură cu aria interesată, necesar însă de a fi prelucrată datorită
interconexiunilor existente. Tehnica se utilizează frecvent în tratamentul durerii
cronice şi pentru restabilirea amplitudinii normale de mişcare.

13.3.5. Tehnica Feldenkrais

145
 Tehnica a fost descrisă şi introdusă în practica medicală de către Mosheid
Feldenkrais D.Sc. (1880-l967), fizician şi inginer mecanic (după 64). Feldenkrais a
avut o disfunctie a genunchiului, ceea ce la obligat să studieze mult mişcarea la
nivelul acestei articulaţii. El a observat că forţa de frecare e mult mai mică şi e mai
uşor să folosească genunchiul ca o roată. Inspirându-se şi utilizând tehnica de la
centura neagră de la judo, confruntată cu legile fizicii, Feldenkrais a studiat
mişcările şi interrelaţia dintre muşchi, contracţie şi mişcare, date care apoi
utilizate în cadrul programului de autoreabilitare a genunchiului, i-a permis să
dezvolte o tehnică riguroasă. El a promovat tehnica cu ajiitorul studenţilor săi la
care le cerea să facă aceste exerciţii cu scopul de a creşte performanţa funcţională a
acestor mişcări. Scopul final al acestei tehnici este acela de a învăţa pacientul să
facă mişcări eficiente şi fără durere. Feldenkrais accentuează faptul că sunt
necesare repetiţii multiple, pentru a crea engrame neuromusculare noi,
considerând corpul un întreg chiar şi în timpul mişcării.

13.3.6. Tehnica Mennell

Mennell (1975) a fost cel care a descris o metodă de tratament utilă în

combaterea durerii şi a spasmelor musculare cronice ce sa dovedit utilă şi în
dezactivarea punctelor trigger, respectiv utilizarea în masaj a aplicării de rece cu
ajutorul unor şpreiuri, combinate cu metode de întindere musculară (13). Factorul
terapeutic rece poate fi de asemenea obţinut cu ajutorul aplicării locale de gheaţă
(criomasaj) (54). Tehnica se poate realiza fie cu ajutorul unui spray, când este
necesar să avem un jet fin, proiectat de la o distanţă de 3 ft. (13) de tegument, cu o
presiune suficient de mare pentru a nu produce pulverizarea sub formă de ceaţă,
sau o bucată de gheaţă, preparată corespunzător. Dacă vom folosi şpreiul,
tegumentul va fi atacat în unghi ascuţit sau tangent, niciodată în unghi drept,
pentru a facilita şocul unui impact corect cu pielea. Dacă utilizăm gheaţa, ea
trebuie mai întâi preparată corespunzător. Gheaţa va fi sub forma unui cilindru
obţinut prin îngheţarea apei într-un pahar de hârtie care se va desprinde uşor de
ea, eventual cu amplasarea unui mîner de lemn înainte de îngheţare, care va
permite o mai bună utilizare a gheţii în cursul tratamentului. Gheaţa va fi rulată
uşor spre punctele trigger şi zona de tratat prin serii de „măturare" a zonei de
tratat. Bucăţile de gheaţă se folosesc direct pe piele chiar cu riscul murdăririi pielii
prin topirea sa (13), sau gheaţa va fi învelită în plastic, cauciuc subţire, tifon fin,
poros, sau pânză de bumbac, pentru a putea fi aplicată pe tegument (54). Oricare
metodă va fi aleasă se va ţine cont de faptul că este necesar să fie bine tolerată şi să
obţinem o bună relaxare musculară. Este de asemenea important de reţinut faptul
că la masajul cu gheaţă tehnica se aplică întotdeauna într-o singură direcţie (nu
înainte şi înapoi), întotdeauna pe direcţia fibrelor musculare, spre inserţia
146
musculară, începând de lângă punctele trigger, mişcarea fiind făcută uşor,
dinafară înspre zona de tratat, cu o viteză optimă de deplasare a manoperei la
nivelul tegumentului de circa 4 inci pe secundă (10 cm. pe secundă) (13).
Alunecările încep proximal, continuă uşor spre punctele trigger şi zona de tratat,
peste care vor trece uşor depăşind această zonă. Ritmul de repetare va fi la câteva
secunde şi, sfârşesc la câteva secunde, în aşa fel ca zonele de tratat şi punctele
trigger să fie acoperite cel puţin o dată sau de două ori. Tratamentul este benefic
dacă suferinţa se reduce, iar, dacă reapare durere la rece sau durerea existentă
creşte în intensitate, se măreşte intervalul dintre aplicaţii. Imediat după aplicarea
de rece, sau chiar în timpul aplicării, fibrele musculare contractate pot fi întinse
pasiv, lucru ce nu se putea face anterior aplicării de rece. Aceste întinderi uşoare,
dar ferme, sunt absolut necesare pentru a avea un rezultat terapeutic benefic.
După producerea relaxării musculare şi obţinerea unei întinderi corespunzătoare,
această întindere se va menţine încă 20-30 secunde. După fiecare aplicare de rece
se vor practica mobilizări active, cu scop de refacere a mişcării normale. Dacă
mobilizarea este limitată de durere, după aplicarea de rece, întinderea poate să
ducă la creşterea spasmului muscular existent. Procedura durează 20-30 minute şi
nu se va face niciodată în grabă. Această asociere a aplicaţiilor de gheaţă cu scopul
obţinerii motricitatii normale este o tehnică bine fondată şi recunoscută.

13.3.7. Acupresura

Acupresura, tehnică relativ bine cunoscută şi definită, este o metodă de

terapie inspirată din tehnica clasică de acupunctura (7, 14, 15, 47, 64, 82). Scopul
tratamentului este identic cu cel din acupunctura clasică, iar tehnica constă din
presiuni digitale efectuate prin mişcări circulare pentru a trata ariile clasice de
acupunctura. Dezvoltată de circa 3000 ani în China, principiul pe care se bazează
tehnica acupuncturii este acela de a restaura energia meridianului său qi. Când
omul este sănătos, predomină o stare de echilibru, în care se presupune că, qi va
circula lin şi uniform prin toate meridianele corpului, aprovizionând şi
întreţinând energetic toată activitatea corpului omenesc. O suprasolicitare prin
oboseală excesivă, stres, infecţie, plagă etc, duce la o perturbare în circulaţia qi,
care va determina apariţia stării de boală, când qi nu mai circulă lin, ci dimpotrivă
deficitar, determinând exces qi într-o zonă şi qi insuficient în altele. Idea de
terapie se bazează pe refacerea echilibrului qi, pentru a restabili starea de
sănătate. Cum vom avea acces la qi-ul modificat? Conform medicinei tradiţionale
chineze, forţa vitală (qi), circulă în interiorul corpului omenesc prin canale
conectoare numite meridiane, fiecare dintre acestea fiind legate de un organ sau o
anumită funcţie psiho-fizică. Accesul la forţa vitală (qi) din aceste meridiane,
inclusiv influenţarea nivelului qi de circulaţie în aceste meridiane este posibilă
doar în anumite puncte de pe traseu, respectiv punctele de acupunctura din
147
medicina tradiţională chineză, respectiv numite puncte tsubo în medicina
japoneză, identice cu punctele din acupunctura chineză. Qi are două componente
de bază, care au căi de-a lungul celor douăsprăzece meridiane: Yin este asociat cu
pasivitatea, pauză, frig, întunecat, umed, moale receptiv, feminin şi meridianele
sale vor fi dispuse pe faţa frontală şi internă a corpului omenesc. Cea de-a doua
componentă, Yang, este asociată cu activitate, stimulare şi căldură, lumionos,
uscat, dur, activ, masculin şi care se înalţă, iar meridianele sale sunt dispuse pe
faţa dorsală şi externă a corpului omenesc. Oscilarea constantă a celor două
componente se asociază cu starea de sănătate, iar lipsa balansului cu starea de
boală. Scopul final al tratamentului este acela de a restabili această balanţă
energetică, a reface cu alte cuvinte homeostazia sau starea de sănătate. Pacientul
este întins pe o masă de tratament şi se practică presiuni profunde pe punctele de
acupunctura, prin mişcări circulare, fără a se folosi lubrefiante. Acupresura se
poate folosi în tratamentul greţurilor şi vărsăturilor asociate chimioterapiei,
pentru reducerea durerilor postoperatorii, a durerii în articulaţia
temporomandibulară, tratamentul durerilor de cap. Ea poate fi foarte uşor
convertită în autotratament performant.

13.3.8. Tehnica Shiatsu

Tehnica Shiatsu se aseamănă foarte mult cu acupunctura, fiind varianta

japoneză de tratament derivată de la acupunctura (7, 14, 15, 47, 64, 70, 82). După
Braddom, tehnica a fost iniţial practicată de către clinicieni cu viziune redusă,
tehnic asemănător cu acupresura, presiunile fiind aplicate pe meridianele
particulare. Conform teoriei medicinei orientale, majoritatea organismelor umane
pot fi considerate ca semisănătoase, echilibrul qi fiind uşor perturbat, cea ce
explică predispoziţia unora dintre noi de a face uşor o răceală, un deranj digestiv,
o suferinţă de coloană etc, situaţie în care tehnica shiatu poate fi un remediu ideal
de reechilibrare, de vindecare, tehnica de tratament fiind uşor de aplicat de către o
persoană avizată sau chiar ca autoterapie efectuată acasă. Este important însă de
la început să se ştie că este bine să tratăm atât simptomul (de exemplu durerea de
cap), dar şi cauza care o produce, în caz contrar eficienţa tratamentului va fi mult
redusă. Astfel, prin învăţare şi exerciţiu vom reuşi să distingem prin atingere
zonele cu exces qi, numite Jitsu (zone de regulă dureroase, egal simptom), faţă de
cele deficitare qi, zonă numită Kyo, care corespund cauzei ce va produce boala
respectivă. Tratamentul shiatsu va fi mai eficient în aceste situaţii dacă ne vom
concentra mai mult pe zonele kyo, practicând de fapt un tratament kyo-jitsu
(tehnică promovată şi susţinută de maestrul Shizuto Masunaga) sau ca o
combinaţie de tsubo pentru tratarea a diferite boli, metodă promovată de şcoala
medicală tradiţională. Actualmente acest tip de tratament este bine occidentalizat
şi creşte utilizarea sa în U.S. A..
148
 CAPITOLUL 14. MASAJUL MECANIC

Ideea înlocuirii muncii efectuată cu mâinile în masajul medical probabil că

este foarte veche. Efortul fizic depus de tehnician, monotonia manoperelor,
oboseala fizică care se instalează după un timp de practică a masajului, dar şi
probleme economice ce însoţesc masajul a generat ideea creierii unui dispozitiv
mecanic, care să înlocuiască acest efort fizic. Primul dispozitiv de acest fel (46) a
fost creat pentru a produce o presiune negativă la nivelul tegumentului. Sidney
Licht aminteşte de altfel, faptul că primele dispozitive descrise în literatura
medicală menite să producă o presiune negativă, au fost descrise de Hipocrate,
care menţionează un fel de ventuze, unele din aramă, altele din corn, care produc
aspiraţie la nivelul tegumentului, dispozitive cărora Celsius le-a dedicat în
scrierile sale un întreg capitol. Cel din aramă era încălzit la foc, după care era
aplicat cald pe tegument. Elemente importante ale masajului medical mecanic s-
au dezvoltat în Suedia, după ce Pehr Henrik Ling (1776 - 1839) (38) a pus bazele
ştiinţifice ale masajului modern şi cu elevii săi a reuşit apoi să impună şi să
promoveze ulterior masajul suedez, care s-a răspândit în întreaga lume. Unul
dintre aceştia, doctorul Gustav Zander (1835 - 1920) a imaginat şi construit o seri
de aparate pentru masajul mecanic, promovând cea ce s-a încadrat apoi în aşa
numita gimnastică medicomecanică. In cursul timpului au fost realizate o serie de
alte dispozitive mecanice care să creeze o presiune pozitivă intermitentă, cu
constricţia ţesuturilor în unde de presiune, lovirea ţesuturilor sau vibraţia lor.
După 46, presiunile se aplicau alternativ, presiunea pozitivă fiind realizată cu
ajutorul unor manşoane, ca în masajul sincardial, o metodă de tratament a
patologiei vasculare periferice prin impulsuri de presiune discontinue asupra
vaselor periferice. Acestea sunt adaptate ritmului cardiac al pacientului şi aplicate
simultan cu faza sistolică a inimii pacientului. Mare parte dintre aceste aparate şi
amintirea lor are mai mult o importanţă istorică, pentru că timpul a dovedit
adevărata lor valoare, Sidney Licht aminteşte că aparatele de percuţie şi vibraţie
au fost simple aparate care au fost vîndute, deşi efectele vibraţiilor nu au fost
suficient studiate. Cercetările ulterioare au arătat valoarea terapeutică a
vibraţiilor, acceptul actual fiind că vibraţiile pot creşte fluxul sanguin periferic (9).
Astfel, tehnica pentru vibrare descrisă de Button C, (Arapal Technologies Ltd
(ATL), Christchurch New Zealand) pentru terapia durerii, bazată pe unde de
vibrare multidirecţionale, permite vibrarea mecanică 30 minute la 60 Hz, folosind
două ATL concurente. Se verifică la 3 minute şi 30 minute de tratament, circulaţia
prin pletismografie şi se compară cu placebo. Se produce o creştere a circulaţiei
149
după vibrare cu 26+/-49%, faţă de 12+/-39% îrţ condiţii de placebo. Această
creştere circulatorie locală este benefică pentru durere şi alte acuze din afecţiunile
musculoscheletale acute sau cronice. Utilizarea unor motoare de putere la aparate
manevrate manual, pneumatice sau electrice, cu apariţia unor forme de patologie
(Boala Reynauld, unele leziuni persistente la nivelul nervilor periferici), au atras
atenţia asupra unor posibile efecte secundare. S-a demonstrat totuşi apariţia
reflexului rotulian după terapie cu ajutorul unor vibraţii mecanice (46), precum şi
reducerea durerii după aceleaşi tipuri de aplicaţii. Astfel, vibraţiile mecanice
locale se pare că au un efect anestezic local (46), iar aplicate de mai multe ori pe zi
nu au efecte secundare. De astfel, masajul vibrator, efectuat cu ajutorul unor
aparate (63), a dat bune rezultate în spondiloza vertebrală, spondilita
anchilozantă, stări posttraumatice, stări după luxaţii, entorse, calusare vicioasă,
constipaţia atonă. Romero C. (67), arată că masajul mecanic se pare că creşte
indexul de satisfacţie al pacienţilor în tratamentul celulitei alături de radiaţia
infraroşie şi alte tipuri de tratamente, nu modifică tegumentul şi nu produce
complicaţii locale, dar pentru a fi mai exacţi sunt necesare studii viitoare.
Utilizarea în terapie a masajului mecanic nu are o răspândire foarte, foarte mare,
promovarea unor fotolii sau altor dispozitive de masaj mecanic fiind, nu de puţine
ori mai mult pe considerente comerciale, mai puţin argumentate ştiinţific medical.
Totuşi aceste tehnici sunt folosite în continuare în anumite domenii şi se
efectuează studii şi cercetări în acest scop. Astfel, Issurin V.B. (39), a urmărit rolul
şi efectele vibraţiilor mecanice asupra sportivilor şi a stabilit că, utilizarea
vibraţiilor mecanice în sport ca mijloc de tratament şi/ sau pentru scop de
antrenament, diferenţiază două modalităţi de antrenament vibrator. O primă
modalitate este cea de exerciţii de întindere cu suprasolicitare şi stimulare
vibratorie (VS exercises), iar cea de-a doua, o tehnică de antrenament care constă
din încărcări motorii mari (performante), pe lângă vibraţii ale corpului în
întregime (WBV training). Autorul subliniază faptul că masajul vibrator a fost
utilizat extensiv încă de la începutul secolului XX, pe când antrenamentul vibrator
(V.T.) este o tehnică relativ nouă. Innusin spune că în literatura de cercetare cele
mai multe subiecte urmăresc efectele imediate şi cumulative ale exerciţiilor de
întindere cu suprasolicitare şi stimulare vibratorie (VS exercises) asupra
flexibilităţii şi întinderii, efectele cele mai bune şi rapide fiind obţinute în
întinderile cu durată lungă şi medie. Cele cu durată scurtă, cu exerciţii de
întindere dinamică, cu efort prelungit, nu au produs un impact pozitiv. După
acest autor, rezultatele mai bune ale WBV comparativ cu VS exercises, ar fi
datorită generării unor răspunsuri

150
mari neuromusculare, metabolice şi hormonale ale WBV, bazate pe datele
cunoscute care arată că reflexele proprioceptive spinale sunt feedback pentru
terminaţiile primare ale axonilor motori, producând un efect de stimulare via
creşterii descărcărilor în motoneuronii a (a-motoneurons), cu activarea organelor
tendinoase Golgi (GTO), evocând inhibiţia acţiunii musculare. S-a propus ipoteza
că, creşterile excitatorii sunt mărite pentru căile neuromuscular de către toţi
motoneuronii iar GTO are un impact inhibitor, depresiv, după acomodarea la
stimulii vibratori. Autorul atrage atenţia că, intensitatea şi durata vibraţiilor
folosite în VT sunt mult mai mari decît standardele pentru vibraţiile ocupaţionale
stabilite prin International Organisation for Standardisation. Utilizarea masajului
mecanic se poate extinde şi la pacienţii postoperatori, la care utilizarea unor
electrovibratoare (21), poate să aibă o acţiune benefică asupra creşterii funcţiei şi
perfuziei pulmonare, cu creşterea saturaţiei de oxigen şi reducerea necesarului de
ventilaţie asistată. Rezultate terapeutice benefice au fost dovedite cu dispozitive
de masaj mecanic cu presiuni intermitente, utilizate în tratamentul tulburărilor de
circulaţie limfatică periferică, cu manşoane speciale, care stimulează circulaţia de
întoarcere veno-limfatică, precum şi în prevenirea stazei periferice, cu reducerea
riscului de tromboflebită, în anumite situaţii postchirurgicale. Există în masajul
medical mecanic preocupări de a-l combina şi cu alte forme de terapie, ca de
exemplu (41) de a-l combina cu câmpuri electrice.

151
CAPITOLUL 15. MASAJUL REFLEX

încă de la începutul capitolului dorim să precizăm că se impune să facem o

diferenţiere între masajul reflex sau, mai exact, efectele de tip reflex din masajul
occidental, şi masajul reflex oriental, sau mecanismele şi căile de obţinere a
efectelor masajului oriental, două lucruri care din punct de vedere medical, au o
fundamentare practică diferită.
Astfel, în masajul de tip oriental, efectele terapeutice se bazează în cea mai mare
parte pe efectele de tip reflex, care constau în influenţarea cu scopul de
reechilibrare energetică sau de refacere a stării de echilibru energetic a
pacientului, cu finalitate vindecarea patologiei prezentate de bolnav. Aşa cum am
arătat şi în cap. 6, după (16), mecanismele de producere a efectelor reflexologiei şi
auriculoterapiei se explică prin efecte de tip reflex care sunt puţin cunoscute şi
susţinute de neuroanatomia şi neurofiziologia vestică, fără însă a fi uşor de
combătut aceste teorii. DeLisa admite că multe din efectele secundare ale
masajului medical clasic nu pot fi explicate numai prin efectele pur mecanice ale
masajului.
Pe de altă parte, în masajul de tip occidental, (16), efectele reflexe se obţin pe
baza stimulării receptorilor tegumentari şi proprioceptorilor din musculatura
superficială, cu apariţia unor stimuli care vor activa cordoanele medulare şi vor fi
punctul de plecare a unei multitudini de efecte terapeutice. DeLisa admite că
unele din efectele terapeutice ale masajului medical clasic ar putea fi explicate
prin mecanism reflex, dar atrage atenţia că nu există încă prea multe probe în
favoarea reflexelor somatoviscerale, cunoştinţele noastre actuale despre reflexele
somatoviscerale sau viscerosomatice reduse permiţând explicaţia oricărui efect
terapeutic, fără a avea multe probe în acest sens şi fără a putea combate total
aceasta. Multe din studiile existente sunt contradictorii cea ce impune noi dovezi
şi validări ştiinţifice pentru a fi acceptate în totalitate.
Un alt mecanism de producere a efectelor terapeutice reflexe (16) îl constituie
creşterea inputurilor vertebrale la nivelul "porţii" de la nivelul coloanei dorsale
vertebrale, mecanism asemănător TENS, ceea ce va influenţa activitatea proprie a
măduvei spinării.
Este de asemenea un lucru ştiut şi acceptat, faptul că, multe din punctele de
tratament descrise în tehnicile de masaj reflex occidentale, corespund punctelor de
acupunctura sau punctelor de tratament din reflexoterapie şi auriculoterapie. De
altfel, chiar şi DeLisa, subliniază faptul că discuţii bibliografice recente despre
patologia somatică care mimează suferinţele viscerale, pot fi un prim pas spre
înţelegerea unora dintre mecanismele reflexe de producere a acestor efecte
terapeutice.

152
 în cadrul tehnicilor de masaj occidental cu efecte terapeutice reflexe sau
impus mai multe tehnici, după mai mulţi autori medicali, diferenţa dintre ele fiind
după metodologia de tratament abordată, după tipul de ţesut abordat, după
situaţia anatomică a structurii de tratat (57,72). Amintim astfel pe cele mai
importante şi frecvent descrise. Cel mai frecvent şi tipic pentru masajul reflex se
descrie masajul reflex al ţesutului conjunctiv (Bindegewebsmasage) după Elisabeth
Dicke (16,17,46, 57, 72).
Tehnica descoperită şi descrisă de doamna Dicke a fost continuată şi
perfecţionată de Teirich-Leube şi Kohlrausch. Referindu-se la lucrările lui Head,
Mackenzie, Hansen, Dittmar, von Staa precum şi Soulie de Morat, von Putkamer
citat de Elena Luminiţa Sidenco (72), a descris şi el masajul zonelor reflexe care îi
poartă numele. Se descriu de asemenea masajele segmentare(Segment massage) a Iui
Glăser- Dalicho şi al lui Kibler, masajul periostal a lui Vogler, masajul punctelor nervoase
după Cornelius, masajul reflex a lui Wetterwald, terapia zonală a lui Fitzgerald şi masajul
reflex plantar (72). Există şi o serie de masaje reflexe speciale (57): reflexologia
limbii, reflexologia vertebrală, cea endonazală, cea auriculară, cea a irisului, a
dinţilor, a intestinului gros, palmară, plantară, precum şi neuralterapia lui
Huneke, tehnici care nu au însă răspîndirea celor anterior amintite.
Cea ce au în comun toate tipurile de masaj reflex, au faptul că acţiunea acestui
tip de masaj se bazează pe generarea unor reflexe de tip somatovisceral sau
viscerosomatic, a unor reflexe visceroviscerale, care prin intermediul cordoanelor
medulare dorsale vor fi în măsură să influenţeze şi să modifice funcţia acestor
organe. Acest lucru este posibil după Dicke (17), datorită legăturilor dintre
diversele structuri anatomice, tegumentare, subtegumentare, musculare, osoase,
articulare etc. cu organele interne, prin intermediul filetelor nervoase care provin
de la acelaşi nivel vertebral şi inervează atât structuri tegumentare (dermatom -
teritoriu de influenţă a nervului rahidian în piele şi ţesut subcutanat), cât şi
musculare (miotom - teritoriu de influenţă a nervului rahidian pe musculatura
striată), dar şi la nivelul organelor interne (enterotom - teritoriu de influenţă a
nervului rahidian în domeniul visceral). Este de reţinut faptul că întotdeauna un
nerv vertebral indiferent de nivelul de la care emerge, va avea drept teritoriu de
distribuţie o anumită suprafaţă de tegument, care va forma dermatomul nervului
vertebral respectiv, o zonă cu musculatură striată corespunzătoare (miotom), dar
şi o zonă viscerală (enterotom). între cele trei structuri există pe lângă legătura de
inervaţie şi o legătură funcţională, o modificare la nivelul uneia din aceste
structuri fiind în măsură să inducă modificări mai mult sau mai puţin vizibile la
nivelul celorlalte două. De aici idea că un tratament aplicat la nivelul
dermatomului poate influenţa miotomul sau enterotomul corespunzător. Este
important de asemenea că miotomul este întotdeauna situat mai sus decât
dematomul, de unde şi distribuţia durerii la nivelul dermatomului faţă de
miotom. Stimulii aplicaţi la unul dintre aceste nivele vor genera o serie de
impulsuri care vor influenţa toate cele trei structurile deservite de acelaşi nerv
153
rahidian, dar vor genera impulsuri care se vor închide şi la nivelul sistemului
nervos central, de unde şi complexitatea reacţiilor de răspuns reflex a acestor
tipuri de tratamente.

Masajul ţesutului conjuri tiv (Bindegewebsmassage), după Elisabeth Dicke (17).

Metoda ce a reuşit să se impună în terapie şi să fie recunoscută ca o metodă

originală, valoroasă şi de sine stătătoare, adică terapia manuală a zonelor reflexe a
ţesutului conjunctiv, respectiv „Bindegewebsmassage", a fost descrisă şi publicată
pentru prima dată în 1952, de către doamna Elisabeth Dicke, fiica fabricantului
Benhard Amann, născută la 10 Martie 1884 la Lennep. După afirmaţiile doamnei
Dicke, metoda a fost descoperită pe baza unor observaţii practice asupra unei
maladii, prezentată de ea însăşi, respectiv o patologie a membrului inferior de
natură vasculară, pentru care medicina timpului respectiv nu ia oferit decât
soluţia amputatici, pe care însă a refuzat-o. în cursul bolii şi a repaosului la pat,
prin palpare doamna Dicke a identificat o serie de zone situate la nivelul crestei
iliace şi regiunii sacrate, indurate, tumefiate şi dureroase, pe partea afectata, iar
contralateral, la acelaşi nivel, tegumentul şi ţesutul celular subcutanat cu o stare
de tensionare. Prelucrarea acestor zone modificate patologic, a fost urmată de
îmbunătăţirea progresivă a stării clinice, urmată la trei luni de vindecarea totală a
bolii. Prin repetare şi sistematizare, prin studii aprofundate ulterior, Elisabeth
Dicke a reuşit să identifice o nouă metodă de terapie manuală şi să o impună pe
plan medical. Autoarea a presupus faptul că efectele terapeutice se instalează prin
acţiune reflexă, la distanţă, intuind legătura funcţională care există între
dermatomul modificat şi organomerul corespunzător. Astfel, pentru obţinerea
unui efect terapeutic prin această tehnică, după 19 subliniat şi de 20, se impune o
anamneză şi examinare vizuală atentă, absolut necesară pentru identificarea
corectă a tuturor regiunilor modificate patologic, o palpare superficială şi
profundă fiind în măsură să identifice zonele impastate, zonele de tensiune,
zonele dureroase şi situaţia lor, cea ce va permite alegerea tehnitii de tratament
corespunzătoare.
Tehnic, metoda constă din frământări şi mai ales fricţionări efectuate cu
mediusul şi inelarul la nivelul unor zone impástate periferice, cu întinderea
progresivă a ţesuturilor modificate patologic, mai mult sau mai puţin lentă,
superficială sau profundă în funcţie de profunzimea zonei impástate şi reacţia ce
se produce în cursul tratamentului. Tehnica se repetă de mai multe ori până la
refacerea structurilor de ţesut conjunctiv modificate şi se adaptează reacţiei care se
obţine. Metoda se adresează în special ţesutului conjunctiv lax superficial (72), dar
în cursul timpului (57), Kohlrausch şi Leube au perfecţionat metoda, la ora actuală
existând posibilitatea abordării atât a unor zone periferice tegu mentare (Dicke),
dar şi în ţesutul celular subcutanat (zonele Head) sau musculare (zonele
154
McKenzie), structuri repartizate la nivelul întregii suprafeţe corporale. In alegerea
tehnicii de tratament doamna Dicke subliniază faptul că se vor evita punctele
foarte dureroase, de obicei date de ţesuturi edemaţiate ce corespund stadiilor
acute ale bolii, dermatografismul şi senzaţia neplăcută de „tăietură" (72). Pacientul
va fi aşezat în decubit ventral sau lateral ori poziţia în şezând, se începe de obicei
prin prelucrarea zonei lombosacrate (72), la care apoi se adaugă progresiv şi
celelalte zone modificate. întinderile pe faţa ventrală (abdomen, torace),
complectează secvenţa. Metoda permite efectuarea a maximum douăzeci şedinţe
de tratament, (vezi 72), durata unei şedinţe creşte progresiv de la 15 la 30 minute
şi va fi urmată de repaus la pat obligatoriu 30 minute. In funcţie de profunzimea
ţesutului ţintă, de adâncimea la care dorim să acţionăm, tehnica se va aplica
diferenţiat (72). Astfel, pentru derm mâna aplică presiuni uşoare, tracţiunea
tisulară este lungă şi puţin intensă. Pentru ţesuturi ceva mai profunde (ţesut
celular subcutanat), degetele apasă perpendicular, cu marginea radială a lor,
tracţiunile efectuate sunt mai puţin lungi şi mai apăsate. Dacă dorim însă o
acţiune şi mai profundă, degetele se aplică perpendicular, se apasă cu marginea
lor cubitală şi se efectuează tracţiuni intense, scurte, tăioase.
Efectele terapeutice sunt multiple, modalităţile de acţiune diferite (17). Dicke
subliniază faptul că masajul ţesutului conjunctiv va produce:
- O acţiune locală imediată pe ţesutul conjunctiv alterat (cicatrice, tulburări
circulatorii locale).
- Activarea funcţiilor generale de reglare a dinamicii circulatorii.
- Eliberarea a numeroase substanţe specifice ce normalizează starea generală.
- Poate declanşa impulsuri nervoase cu reflexe care trec prin sistemul nervos
central.
Se admite astfel că masajul ţesutului conjunctiv antrenează efecte terapeutice
loco-regionale (72), mai ales de tip parasimpaticomimetic în cursul masajului
sacrat, simpaticomimetice în cursul masajului ventral, dar şi efecte generale
manifestate clinic ca o descărcare-relaxare.
Indicaţiile terapeutice sunt multiple, metoda putând fi aplicată la nivelul
tuturor structurilor conjunctive ale corpului omenesc, cu acţiune pe multiple
aparate şi sisteme. în reeditarea cărţii doamnei Dicke din 1981 se descriu metode
de tratament în lombosciatică, cefalee, cardiopatie, patologie bronşică şi
pulmonară, boli ale stomacului, constipaţie, patologie hepatică şi a căilor biliare,
boli renale şi ale vezicii urinare. Nu se descrie utilizarea metodei în tratamentul
afecţiunilor vasculare periferice, deşi metoda a fost intuită de Elisabeth Dicke în
1929, în cursul unei „ tulburări circulatorie grave a gambei drepte" (17). Se
mizează astfel pe efectul local analgezic, pe refacerea funcţiilor unor organe
modificate patologic, efectul sedativ general.

155
 Contraindicaţiile de tratament sunt în special afecţiunile acute, unele forme de
durere de natură infecţioasă, în cursul unor tulburări vasculare şi trofice, în cursul
unor tulburări funcţionale ale unor aparate şi sisteme (72).

Masajul ţesutului conjunctiv (Bindegewebsmassage), după Teirich-Leube.

Doctorul Teirich-Leube, pornind de la tehnica Dicke, a individualizat o

tehnică în care el nu abordează clasicele linii de lucru după tehnica Dicke, ci
preferă să lucreze cu pseudo linii „tip igliţă", linii care agaţă lateral margínele
zonelor pe care le utilizează Dicke. în principiu trebuie reţinut faptul că tehnica
Teirich-Leube, este o tehnică care se adresează în general structurilor profunde ale
ţesutului conjunctiv, fasciilor şi marginilor aponevrotice ale muşchilor precum si
inserţiilor acestora- (43, 72). H. Teirich-Leube a fost un autor medical prolific şi s-a
ocupat intens de această tehnică terapeutică şi de masaj în general, publicând
„Elemente de masaj al ţesutului conjunctiv" în 1957, precum şi în „Masajul în
manualul de gimnastică medicală", patru volume, publicate în 1959. Caracteristic
pentru tehnica Teiri-Leube este faptul că după identificarea zonelor indurate şi
dureroase se preferă lucrul cu punctele maxim dureroase. Efectuarea corectă a
tehnicii de tratament va produce o exacerbare a durerii la nivelul ţesutului
indurat, a ţesutului modificat patologic, senzaţie descrisă ca „de tăiere cu un cuţit
ascuţit". Această senzaţie este obligatorie de obţinut pentru a avea un rezultat
terapeutic benefic, cu condiţia ca ea să dispară rapid. Persistenţa sa, precum şi o
senzaţie de apăsare dureroasă care se menţine timp îndelungat după masaj, este
semn de reacţie negativă iar tratamentul trebuie să fie întrerupt. Evoluţia benefică
a pacientului va fi însoţită de reducerea induraţiilor din ţesutul conjunctiv, cu
ameliorarea simptomatologiei prezentate de bolnav, dispariţia complectă a
acuzelor fiind obţinută abia după mai multe şedinţe de tratament. Tot ca o
problemă de principiu este de reţinut faptul că masarea zonelor indurate se va
face întotdeauna de-a lungul lor şi niciodată transversal lor. Foarte frecvent acest
tip de masaj se însoţeşte de un dermografism cutanat, alba, rubra şi elevata, fără a
fi un element negativ, dimpotrivă fiind apreciat de autor, ca o modalitate de
reacţie tisulară în urma masajului aplicat. O reacţie benefică de acest fel
întotdeauna va dispare pe parcursul tratamentului aplicat. Ca şi tehnică acest tip
de masaj urmează o succesiune care de altfel o întâlnim şi la celelalte tehnici de
terapie a ţesutului conjunctiv, respectiv încep din zona terminală inferioară a
coloanei vertebrale şi urcă apoi în sus spre coloana dorsală şi mai sus, în funcţie
de zonele modificate ca sensibilitate şi tensiune.

Masajul zonelor reflexe, după Hartmann şi Kohlrausch.

156
 Cei doi autori au reuşit să intuiască independent unul de celălalt, legătura
dintre organele interne şi zonele Head tegumentare.
Hartmann, a descris aceste modificări ca fiind zone rotunde, nodulare, dure,
situate în ţesutul conjunctiv subtegumentar, care au legătură cu anumite organe în
cadrul segmentului respectiv. Prelucrarea prin masaj a acestor puncte, urmată de
restabilirea tonusului tisular, se va însoţi de dispariţia tulburărilor funcţionale ale
organelor afectate.
Kohlrausch, identifică acelaşi tip de zone hipertone la nivelul maselor
musculare, cu o formă alungită de cinci pe un jumătate de centimetru, iar prin
prelucrarea lor vibratorie, obţine aceleaşi rezultate ca şi Hartmann. Cea ce aduce
nou Kohlrausch, este faptul că a descris şi localizat topografic cele mai frecvente
zone musculare indurate şi punctele maxime aferente. De asemenea Kohlrausch, a
descris deosebirea dintre hipertonia musculară şi miogeloză, cu posibilităţile şi
necesităţile terapeutice ce decurg de aici. Astfel (43, 72), hipertonia musculară
însoţită cel mai frecvent şi de hiperalgezie, este consecinţa unei iritaţii cronice care
persistă la nivelul miotomului respectiv, ea fiind cea care va determina o reacţie
cronică la nivelul viscerelor din organomerul corespunzător metamerului afectat.
Ele se manifestă prin punctele maximale (43) sub forma unor bride longitudinale
„ca un fir de pai sau ca un creion,, care vor fi tratate prin secuse cu schimbări de
presiuni ritmate şi fricţiuni uşoare pentru decontracturare musculară şi prin
vibraţii fine manuale pe punctele maximale, care vor permite inhibarea reflexului
patologic (criza de astm bronşic, tuşea, criza gastrică sau biliară). Pentru
rezolvarea lor terapeutică Kohlrausch foloseşte (43, 72) fricţiuni şi secuse uşoare
pentru decontracturare musculară şi, vibraţii manuale pentru punctele maxima
musculare.
Miogeloza, (43, 72), reprezintă în concepţia lui Kohlrausch, o tulburare
metabolică, materializată prin nodozităţi de dimensiuni variabile, localizate la
nivelul fibrelor musculare, foarte dureroase la palpare. Tratamentul acestor
miogeloze constă In fricţiuni puternice, hiperemiante, care să fie în măsură să
producă refacerea metabolică a zonei afectate. In tehnica lui Kohlrausch nu se
recomandă niciodată obţinerea unei dureri maximale ca la tehnica Teirich-Leube,
ci, dimpotrivă recomandarea este să se obţină o „durere agreabilă".
Tehnica se dovedeşte utilă (43, 72) în afecţiuni multiple, ca tuşea de origine
traheală sau bronşică, crize de astm bronşic, gastralgia crize biliare sau cardiace
neurovegetative.

Masajul zonelor reflexe, după von Puttkamer (43, 72).

J. v Puttkamer reprezintă un exponent al unui important curent şi fructuoase

preocupări în domeniul masajului medical de după 1900, ani în care numeroasele
şcoli de masaj au fost însoţite de o serie de producţiuni în literatura medicală a
157
timpului respectiv, unele dintre ele dăinuind în timp. Aşa cum au subliniat şi (43,
72), von Puttkamer, pornind de la experienţa mai multor autori medicali, în
lucrarea sa apărută în 1947, „ Influenţarea organelor prin masaj", reuşeşte să
impună o tehnică care a persistat în timp. Von Puttkamer îşi bazează tehnica de
tratament pe reflexul cuti-visceral şi pe cel viscero-visceral. Reflexul cuti-visceral
se bazează pe reacţia de tip metameric cunoscută. Cel de tip viscero-visceral se
bazează pe reacţia ce se produce între organe care din punct de vedere metameric
se găsesc la acelaşi nivel, dar şi reacţii reflexe care se produc între organe situate la
nivelul unor metamere diferite. De aceea, în terapie, după tehnica von Puttkamer
se va avea în vedere organul afectat primar, consecinţa sa la nivel metameric şi
eventualele reacţii viscero-viscerale care s-au produs la nivelul altor metamere. Ca
şi metodologie de lucru după (43, 72) citând alţi autori, tehnica von Puttkamer se
adresează numai regiunii dorsale a corpului şi în special zonei lombosacrate, unde
la nivelul metamerelor Tll, T12, LI, se proiectează zonele intestinale, hepatice,
gastrice, renale, a vezicii biliare, genitală şi chiar cardiacă. Tehnic, se practică
fricţiuni uşoare sau chiar foarte uşoare, efectuate cu policele, cu imul sau mai
multe degete, cu palma sau pumnul. Alegerea tehnicii se va face în funcţie de
reacţia ce va apare în cursul tratamentului. De aceea, principalele indicaţii de
tratament ale acestei metode o constituie tulburările funcţionale ale organelor
interne, de tip tulburări cardiace, astmul bronşic,ulcerul gastric etc.

Masajele segmentare(Segment massage) a lui Glăser- Dalicho şi al lui Kibler

(43,72).

Apariţia lucrării „ Masajul segmentar" în 1952 a lui O. Glăser şi A. W. Dalicho

se înscrie pe linia curentului şi preocupărilor din timpul respectiv a lumii
medicale, privind importanţa masajelor cu componentă reflexă în terapie. Aceste
preocupări au reprezentat la timpul respectiv un factor de progres care a
dinamizat mult cercetarea în domeniu. Autori importanţi care au fost în parte
amintiţi anterior au reuşit să impună o serie de tehnici care le poartă numele.
Printre preocupările acestora se înscria şi faptul că modificările tisulare care se
produc şi care vor fi în măsură să genereze o serie de reacţii reflexe cu apariţia
unor stări disfuncţionale se produc dermatomal, dar reacţia este în măsură să se
propage reflex şi la nivel segmentar, sau prin reflex viscero-visceral la alte nivele.
De asemenea, multe studii subliniază faptul că, modificările se produc atât la
nivelul receptorilor tegumentari, respectiv a dermului, cât şi la nivelul ţesutului
conjunctiv dermic sau subdermic, a structurilor musculare, a ţesutului periostal
etc, de unde şi diferenţierea de tehnici care a apărut. în cadrul acestor tehnici care
au elemente comune de tehnică dar şi elemente diferite, la un moment dat se
discuta necesitatea abordării strict diferenţiate a diferitelor tipuri de ţesuturi
modificate, absolut necesară pentru a obţine un rezultat terapeutic bun. Acest
158
curent nu a reuşit însă să se impună, ba dimpotrivă chiar au apărut tehnici în care
se susţine necesitatea abordării complexe şi în totalitate a tuturor structurilor
tisulare modificate. Aceasta nu infirmă rezultatele şi tehnicile de tratament pe
tipuri de structuri tisulare. Ele vor putea fi utilizate după experienţa celui care le
utilizează, după localizarea celor mai importante modificări tisulare, după tipul
de răspuns care se obţine după tehnica de tratament aplicată. Aceste tehnici vor
putea fi folosite atât singular dacă răspunsul terapeutic va fi suficient de bun, dar,
pot fi şi combinate sau folosite elemente de tehnică de la unele şi de la altele în
aceiaşi şedinţă. Există de asemenea tehnici de tratament reflex care combină toate
structurile tisulare modificate patologic, care vor fi abordate simultan, pornind de
la ideea că modificările tisulare nu apar niciodată strict la un singur nivel tisular,
ci afectează întotdeauna multiple structuri tisulare. Abordarea lor terapeutică
globală şi în totalitate, va fi în măsură să crească calitatea actului terapeutic dar, şi
să prevină, important, frecventa recidivelor.
Autorii acestui tip de masaj pornesc de la aceste considerente şi aşa cum
subliniază şi (43, 72), tehnica lor de tratament se adresează tuturor structurilor
tisulare ( tegument, ţesut celular subcutanat, ţesut conjunctiv organizat,
musculatură, periost), fiind practic imposibil să tratăm izolat doar structurile de
exemplu de ţesut conjunctiv profund sau periostale, fără să abordăm structurile
tegumentare sau dermice. Această tehnică permite astfel să abordăm global toate
modificările existente indiferent de localizarea lor, să alegem tehnica potrivită
fiecărui tip de ţesut în parte, şi, să abordăm succesiv, iniţial structurile
tegumentare şi subtegumentare, apoi ţesutul celular subcutanat, ţesutul
conjunctiv organizat, musculatura, structurile periostale. De asemenea se
subliniază faptul că este absolut necesar abordarea în totalitate a organismului şi
nu doar a punctelor maxima, fără a se impune un dozaj maxim al excitaţiei ca Ia
tehnica Teirich-Leube, ci mai exact intensitatea manoperei va fi aleasă individual
după reacţia care se produce la tratamentul aplicat şi intensitatea
simptomatologiei prezentate de către pacient. Şedinţele sunt de regulă cu atât mai
scurte cu cât acuzele clinice sunt mai mari, oricum o şedinţă nu va depăşi 20
minute. Numărul de şedinţe este de asemenea limitat, se practică 2-3 şedinţe pe
săptămână şi se va opri în momentul dispariţiei acuzelor iniţiale, prelungirea
tratamentului în continuare va duce la reapariţia durerilor şi a tulburărilor
disfunctionale. Punctele maxima se vor aborda foarte uşor, blând, şi, nu se
agreează ideea dermografismului cutanat. Modificările patologice se abordează
succesiv dinspre suprafaţă spre profunzime, manopera activă se va face centripet,
spre coloana vertebrală, pe direcţia căii reflexe dinspre tegument spre măduva
spinării. Tratamentul iniţial se va practica la nivelul coloanei lombosacrate,
minuţios, şi, abia după relaxarea acestora se trece la regiunile superioare iar la
urmă dacă este necesar se vor prelucra membrele. La nivelul membrelor se
recomandă ca să fie abordate dinspre proximal spre distal (coapsă, gambă, picior,
respectiv, braţ, antebraţ, mână), cu menţiunea că se va lucra mereu dinspre distal
159
spre proximal (spre rădăcina membrelor) cu manopera activă. Trecerea de la un
segment la altul se va face întotdeauna numai după rezolvarea în totalitate a
segmentului anterior tratat.

Masajul periostal a lui Vogler.

Acest tip de masaj reprezintă de asemenea o formă specială de masaj a

zonelor reflexe, iniţiată la Berlin de către P. Vogler (vezi P. Vogler, M. Krauss -
„Tratarea periostului" -l953). Ideea lui Vogler porneşte de la descoperirea unor
zone indurate la nivelul periostului, care au legătură cu segmentele sau
metamerele modificate patologic. Aceste zone indurate pot să apară la nivelul
tuturor oaselor, cu excepţia apofizelor spinoase şi transverse. Tratamentul, după
această tehnică constă în efectuarea unor fricţiuni fine, circulare la aceste nivele,
urmate de dispariţia acestora şi ameliorarea acuzelor clinice disfunctionale
existente la nivelul organomerului sau metamerului respectiv. Efectele terapeutice
ar fi consecinţa influenţării structurii periostale şi osoase, iar reflex, prin
stimularea nervilor senzitivi şi vegetativi ai metamerului respectiv, se va influenţa
benefic şi structura funcţională a organelor din zona respectivă. Punctele
periostale de tratat sunt puncte care prezintă tumefiere, neregularităţi,
proeminenţe, depresiuni, zone de ramolisment elastic, zone care corespund unor
tulburări trofice din metamerul în care este situat viscerul afectat şi nu sunt
dureroase întotdeauna (43, 72). Vogler a arătat că fricţionarea acestor puncte este
dureroasă, că durerea creşte la început, apoi cedează după l-3 minute, motiv
pentru care şi intensitatea apăsării creşte iniţial, fără a se depăşi senzaţia de
„durere agreabilă" (43, 72), pentru ca apoi să scadă în intensitate progresiv.
Tratamentul nu se va practica niciodată la nivelul apofizelor spinoase, rotulă,
claviculă, craniu. Fricţionarea se face cu presiune progresivă şi o mişcare de
rotaţie fină, uşoară, abia perceptibilă. După (72), citând alţi autori, fricţionarea se
va efectua cu pulpa policelui, a degetelor 2, 3, sau a ambelor, cu articulaţia
interfalangiană proximală a degetului 2 sau 3, precum şi cu a doua falangă a
degetului 2 culcată. în încheierea şedinţei de tratament se va practica un masaj al
ţesuturilor supraiacente. O şedinţă durează 20-30 de minute. Este foarte important
în practica medicală să se facă diferenţierea între durerea periostală
„nepatologică" care poate să fie întîlnită şi, durerea periostală „patologică", care
necesită a fi tratată, deziderat care se realizează prin experienţă practică
îndelungată. Se vor evita întotdeauna punctele de emergenţă nervoasă precum şi
trunchiurile venoase sau arteriale. Efectele benefice ale tratamentului pot să apară
încă de la primele şedinţe de tratament.

Masajul punctelor nervoase după Cornelius.

160
 A. Cornelius şi şcoala sa, reprezintă o realizare în domeniul masajului reflex
de la începutul secolului douăzeci, care complectează celelalte teorii şi tehnici în
domeniu, consacrate. în lucrarea sa „Punctele nervoase, cum au luat naştere şi
importanţa lor în cadrul masajului nervds", apărută în 1908, Cornelius atrage
atenţia asupra unei probleme care treptat a reuşit să se impună ca o veritabilă
şcoală, care şi la ora actuală stârneşte discuţii şi ridică probleme în cea ce priveşte
masajul reflex. Cornelius şi-a denumit metoda ca masaj de contact, arătând faptul
că aceasta este diferită de masajul clasic folosit până atunci, subliniind importanţa
periferiei şi palpării. în acest context, Cornelius descrie punctele de tratament ca
„puncte nervoase (Nervenpunkte)", puncte care sunt reprezentate de zone situate
în tegument sau musculatură, fibre nervoase centrifuge dar mai ales centripete,
articulaţii şi chiar viscere, şi, care au ca particularitate faptul că la palpare apare
durere la un stimul care în mod normal, la această intensitate nu produce
niciodată durere. Ele sunt percepute de degetul care palpează, reacţionează intens
la un stimul mic, şi, se află în interconexiune unele cu altele precum şi cu organe
din regiuni situate la distanţă. După (72), citând surse bibliografice, autorul
împarte aceste puncte în trei categorii distincte:
- Puncte în care reacţia nodceptivă va iradia local sau în imediata vecinătate.
- Puncte a căror iradiere apare de-a lungul aceluiaşi trunchi nervos, în jumătatea
homolaterală a capului sau trunchiului, ori de-a lungul unui singur membru.
- Puncte care generează reacţie heterolaterală.
După Cornelius aceste puncte sunt reprezentate de mici zone cicatriceale care
prind în structura lor mici filete nervoase, cauza iritaţiei cronice ce apare. Aceste
puncte cicatriceale pot apare în urma unor inflamaţii sau rupturi tisulare, cu sau
fără revărsat sanguin sau seros local, dar şi în contextul unor boli generale ca:
gută, diabet, ateroscleroză, intoxicaţie sau boală infeţioasă (43, 72).
Tehnic, tratamentul prin masaj după tehnica Cornelius este o tehnică pur
mecanică, se efectuează cu pulpa degetelor 2 şi 3, articulaţia metacarpofalangiană
flectată la 120 grade, prin mişcări de „dute-vino" la nivelul punctelor de tratat,
niciodată vibraţii (43, 72). Efectul terapeutic va depinde strict de modul cum va fi
prelucrat fiecare punct în parte. Nu se va trece niciodată la următorul punct de
tratat, decât atunci când în punctul tratat se reuşeşte să se reducă suficient de mult
sau, să dispară de tot durerea de tratat. Numărul de puncte nervoase poate fi mai
mare sau mai mic, în unele cazuri de până la 100 puncte, toate acestea necesitând
a fi abordate terapeutic. Durata unei şedinţe nu va depăşi treizeci de minute, iar
numărul de şedinţe variază, ele necesitând a fi făcute până la dispariţia durerii
locale de la nivelul punctului detectat (între opt zile şi cinci luni). Pe parcursul
tratamentului pot să apară puncte nervoase dureroase noi, care necesită a fi
descoperite şi tratate corespunzător. Se tratează întâi punctele tegumentare apoi
cele musculare.
161
 Principalele indicaţii terapeutice după (43, 72) citând surse bibliografice sunt
reprezentate de algii şi tulburări funcţionale.

Masajul reflex a lui Wetterwald(43, 72).

După Luminiţa Sidenco, citând autori medicali, tehnica lui Wetterwald se

bazează pe principiul lui Cornelius, cu diferenţa că la Wetterwald, punctele
nervoase ale lui Cornelius rămîn fixe, chiar dacă numărul lor variază de la bolnav
la bolnav. De asemenea se menţionează faptul că dacă la Cornelius, efectele
terapeutice se obţin printr-un mecanism pur mecanic asupra punctelor nervoase
care sunt repartizate la nivelul tuturor structurilor tisulare, la Wetterwald, efectele
terapeutice se obţin pe cale reflexă, prin acţiune asupra filetelor nervoase strict
tegumentare, care vor produce o acţiune asupra centrilor bulbari (43, 72). Autorii
arată faptul că efectele terapeutice se obţin producând un maxim de durere
pentru a obţine un maxim de vindecare, detaşând strict tegumentul de structurile
subiacente, cu efectuarea unui proces de palpare-rulare pe zonele cu infiltraţii şi
aderenţe, puncte care după Wetterwald simt fixe, iar după Luminiţa Sidenco,
citându-l pe Leprince, aceste puncte ar corespunde punctelor chinezeşti. Tehnic se
detaşează pielea de pe ţesutul subiacent, iar, pliul tegumentar care se formează va
fi frământat energic, până se va obţine o înroşire corespunzătoare a pielii.
Indicaţiile terapeutice cele mai uzitate de Wetterwald le constituie tulburările
funcţionale şi algiile de tip reumatismal.

Terapia zonală a lui Fitzgerald si masajul reflex plantar (14,32,40,47,54,72, 80)."

Dr. William Fitzgerald, licenţiat al Universităţii din Vermont, şi-a desăvîrşit

formarea profesională printr-o activitate medicală prodigioasă la Boston, Londra,
Viena, Hartford. El a fost acela care, la începutul secolului nouăsprăzece, a
promovat şi completat prin descoperirile sale ideea terapiei zonale, care utilizează
meridianele energetice care străbat corpul de la picioare până la creier (32). Acest
autor arată, citându-l pe Hiroshi Motoyama, că organismul uman este împărţit în
zece zone, câte cinci de fiecare parte a coloanei vertebrale, zone care încep de la
degetul mare de la picior (zona I), şi se termină la nivelul capului, cuprinzând
totodată şi mâinile în acelaşi mod (zona I, policele). Fitzgerald a arătat că dacă se
acţionează asupra unor puncte cheie descoperite de el, la nivelul extremităţii
corpului, în special la nivelul picioarelor, se poate normaliza activitatea fiziologică
în alte zone ale corpului, indiferent de distanţa la care se află aceste zone (14, 32,
40, 47, 54, 80). La ora actuală, se pare că masajul reflex plantar devine o tehnică
din ce în ce mai la modă care se dezvoltă şi se răspândeşte tot mai mult (72).

162
 CAPITOLUL 16. MASAJUL ÎN SPORT ŞI DE
ÎNTREŢINERE CORPORALĂ

Utilizarea masajului în sport şi în întreţinerea corporală este pe cât de veche,

pe atât de uzuală astăzi. încă din antichitate, Galenus (200-l30 î. Ch.), medicul
împăratului roman Marcus Aurelius, recomanda masajul gladiatorilor înainte şi
după lupta din arenă (57). Metoda a fost promovată şi complectată de-a lungul
timpului până în zilele noastre, când activitatea sportivă este însoţită de masaj,
efectuat înainte sau după efortul sportiv ori chiar în timpul competiţiei sportive
sau meciului, în caz de mici incidente sau accidente sportive. Este nevoie să se
facă încă de la început precizarea importantă, că masajul este benefic în activitatea
sportivă, dar niciodată efectuarea sa indiferent de metodă sau tehnica utilizată, nu
va putea duce la creşterea forţei musculare sau performanţei fizice, dacă nu va fi
însoţită de exerciţii fizice adecvate, de un antrenament sportiv corespunzător, de o
perseverenţă absolut necesară (46). Cu alte cuvinte masajul nu va înlocui niciodată
antrenamentul fizic corespunzător şi niciodată sportivul care va face un masaj,
indiferent cât de complet sau complex, nu va putea să-şi reducă efortul fizic şi
antrenamentul corespunzător. Ceea ce va putea să facă masajul în sport, este
faptul că, acesta va completa mişcările fizice ajutând la menţinerea performanţei
fizice, a elasticităţii musculoligamentare, a unei circulaţii şi refaceri
corespunzătoare a chimismului muscular modificat în cursul unui efort muscular
excesiv, va diminua contractura musculară sau durerea musculară sau va preveni
instalarea unor injurii sportive prin disfuncţionalităţi musculoligamentare în lipsa
unei „încălziri,, corespunzătoare înaintea efortului sportiv. Şi nu în ultimul rând,
masajul în sport va fi în măsură să reducă tensiunea psihică, să crească atenţia şi
performanţa atleţilor, să reducă stresul şi încordarea psihică din timpul
competiţiilor sportive, să favorizeze şi să faciliteze refacerea mai rapidă a
sportivului după efort (54). Se admite faptul că, sportivii care beneficiază de masaj
sunt mai dinamici şi mai elastici, îşi revin mai uşor după efortul sportiv decât cei
la care nu se practică masajul, dar se ştie clar că, muşchiul va câştiga în putere
proporţional cu efortul fizic depus (46). Limitarea efortului fizic sau evitarea sa va
duce la stagnarea forţei fizice sau chiar diminuarea acesteia, creşterea forţei
musculare din masaj şi exerciţii fiind întotdeauna consecinţa exerciţiilor. Este însă
adevărat faptul că, asocierea masajului medical înaintea efortului spotiv cu
exerciţii fizice de întindere musculară vor duce la creşterea performanţei fizice, un
muşchi relaxat având performanţe fizice mai bune decât un muşchi rigid. De
asemenea, complicaţiile după efortul sportiv vor fi mai mici în cazul unei
musculaturi elastice, bine pregătită prin întindere şi masaj. Masajul se va efectua
înaintea competiţiilor sportive pentru a creşte performanţa şi a preveni
163
complicaţiile, dar şi după competiţia sportivă pentru a favoriza refacerea după
efortul sportiv efectuat. In funcţie de tipul de sport practicat se va alege masajul
general sau se va prefera masarea zonelor musculare care sunt folosite mai mult
în activitatea sportivă respectivă. După încheierea competiţiei sportive, masajul
are un rol important în eliminarea substanţelor rezultate în urma metabolismului
muscular crescut, respectiv acidul lactic şi dioxidul de carbon, care sunt
responsabile de apariţia febrei musculare, a rigidităţii, a contracturii musculare şi
chiar a unor leziuni musculare dacă sunt făcute excesiv. Efectul este mai bun dacă
se combină masajul cu exerciţiile fizice uşoare, relaxante. Sub acţiunea masajului
combinat cu exerciţiile fizice uşoare se împiedică fibrozarea sau aderarea fibrelor
musculare iritate sau lezate. Foarte util în aceste situaţii se dovedeşte a fi şi
automasajul, mai ales la nivelul membrelor, care se va efectua insistent la nivelul
punctelor de tensiune sau zone predispuse la injurii prin specificul activităţii
sportive respective. Masajul se dovedeşte util şi în abordarea unor leziuni
locomotorii consecinţa supraîncărcării (repetitive străin injury) (54), care apare de
obicei la locul de muncă prin efectuarea aceleiaşi mişcări. Masajul şi exerciţiile
fizice regulate, cu întinderi musculare progresive uşoare, vor fi în măsură să
prevină agravarea sau apariţia unor alte complicaţii locale în aceste situaţii.
Masajul medical se dovedeşte util în întreţinerea corporală, la pacienţii sănătoşi,
dar şi în cosmetologia medicală, în ultimul caz fiind efectuat cu adausuri de
creme, uleiuri, extracte de plante medicinale etc, care se aplică la nivelul
tegumentului în momentul efectuării masajului.

164
CAPITOLUL 17. MASAJUL GRAVIDEI, LĂUZEI ŞI
NOU

NĂSCUTULUI

Masajul medical clasic poate să aibă un efect benefic la femeile însărcinate,

indiferent de luna de sarcină. Este însă foarte important de la început, să facem
precizarea deosebită, că orice tehnică de masaj utilizată în timpul sarcinii trebuie
să fie efectuată numai la indicaţia medicului specialist ginecolog, cu excluderea
contraindicaţiilor terapeutice. Efectuarea unui masaj intempestiv, fără o indicaţie
terapeutică corectă, mai ales asupra cavităţii abdominale, poate să ducă la efecte
nedorite, contracţii abdominale sau chiar pierderea sarcinii in anumite condiţii de
sarcină. Prezenţa unor dureri abdominale, vertebrale lombare, dureri locomotorii
cu alte localizări, edeme ale membrelor inferioare, nu reprezintă întotdeauna o
indicaţie sigură de masaj. Se impune un diagnostic ginecologic corespunzător, iar
dacă medicul consideră că nu sunt contraindicaţii, se poate aplica masajul
medical. Aceste metode terapeutice sunt utile la gravide, cu atât mai mult cu cât
ele nu beneficiază de tratamentele medicale medicamentoase clasice, datorită
contraindicatei acestora în cursul sarcinii pentru a nu produce efecte toxice asupra
copilului. Totodată, este de menţionat faptul că, în cursul sarcinii şi lactaţiei nu se
practică proceduri fiziokinetoterapeutice din aceleaşi motive, în lactaţie prin
proceduri fizicale laptele putând să-şi schimbe gustul şi să nu mai fie acceptat de
copil. După excluderea acestor contraindicaţii, masajul la gravidă, poate să aibă
un efect benefic, putând fi utilizat în tratamentul unor sindroame algice în special
vertebrale. Hiperlordoza din sarcină poate să se
însoţească de dureri lombare, mai ales la acele
paciente care au prezentat anterior sarcinii o
patologie vertebrală lombară, dar şi la cele care
nu au antecedente şi au o sarcină mai mare, cu
lichid amniotic abundent.
Paciente cu tulburări de statică vertebrală
anterioare sarcinii (scolioze, cifoscolioze,
asimetrii ale bazinului, patologii vertebrale de
altă natură care nu contraindică sarcina),
beneficiază încă de

165
la începutul sarcinii de masaj, alături de alte metode de terapie necesare (54, 71),
(gimnastica medicală clasică pentru fortificarea musculaturii abdominale şi mai
ales pelvine, gimnastica după Pilâtes eficientă în toate lunile de sarcină şi chiar în
perioada de lăuzie etc.).

Pe lângă efectele benefice ale gimnasticii medicale şi masajului în dureri ale

coloanei dorsolombare, ale umerilor sau membrelor inferioare, masajul medical se
dovedeşte benefic la gravide şi în tratamentul insuficienţelor venolimfatice, atât la
gravidele fără antecedente vasculare dar cu sarcini voluminoase, cât mai ales la
gravidele cu antecedente personale sau
heredocolaterale de insuficientă venolimfatică a membrelor inferioare. Scopul
masajului în aceste situaţii este de a seda pacienta, de a produce relaxare
musculară, efect analgezic şi de ameliorare a disfuncţiilor prezente, de ameliorare
a circulaţiei venolimfatice a membrului inferior, de fortificare a musculaturii
abdominale, paravertebrale, respiratorii, în asociere cu exerciţii fizice
corespunzătoare, de fortifiere fizică şi psihică.
Nu în ultimul rând, aceste mijloace terapeutice coroborate vor fi în măsură
să pregătească gravida mai bine pentru actul naşterii, care se va desfăşura în
condiţii mai bune după o astfel de pregătire. Tehnicile utilizate în tratamentul
gravidei sunt (54): efleurajul, frământatul, fricţiunile şi presiunile uşoare, toate
manoperele fiind obligator a fi executate cu blândeţe, pentru a evita reacţii ample
la tratament. Poziţia gravidei în timpul masajului va fi cât mai comodă (decubit
dorsal, decubit lateral, poziţia în şezând, eventual patrupedie cu sprijin pe perne
în regiunea toracică), în aşa fel încât să nu se apese asupra sarcinii. Masajul se
poate practica numai la nevoie în timpul naşterii. El se va face la nivelul
abdomenului între contracţii, atunci când musculatura abdominală rămâne
contractată dureros între contracţiile normale putându-se asocia cu uleiuri
aromate, care au rolul de a induce un efect calmant, sedativ asupra gravidei.
Masajul poate fi făcut şi la nivelul regiunii lombosacrate şi a membrelor inferioare
cu scopul de a ajuta la o naştere mai uşoară. Toate aceste tehnici de masaj nu sunt
efectuate în mod uzual, dar pot fi folosite la cererea medicului specialist
ginecolog.
Masajul este o tehnică terapeutică care şi-a dovedit eficienţa în tratamentul de
refacere la lăuze şi în continuare după naştere. Eficienta sa este benefică în
recuperarea şi refacerea tonusului peretelui abdominal, a musculaturii
paravertebrale, relaxare fizică şi psihică. De menţionat faptul că masarea
abdomenului se va face numai la şase săptămâni de la naştere (54) şi nu mai
repede.
Utilizarea masajului medical se dovedeşte benefică şi în îngrijirea noului
născut, atât a celui născut la termen, cât şi a celui născut prematur. Contribuţia
masajului la aceşti pacienţi este de a ameliora colicile abdominale, de a ajuta
somnul care devine mai liniştit, de a stimula sistemul imunologic şi de relaţie a
noului născut care se va adapta mai uşor, va creşte mai rapid în greutate, nou
născutul va fi mai dinamic, mai tonic, cu o mai bună adaptare la mediu. Masajul
la nou născuţi se practică cu durată de circa 15 minute, o dată sau de două trei ori
pe zi, la nivelul membrelor superioare şi inferioare, la nivelul abdomenului, a
spatelui, feţei şi capului, întotdeauna se va ţine cont de faptul că nou născuţii se
adaptează greu la frig, motiv pentru care întotdeauna este necesar să asigurăm
condiţii optime acestor pacienţi, în special spaţii calde, pe perne sau prosoape
moi, mari, pentru a nu traumatiza noul născut.
Se va ţine cont întotdeauna de reacţia copilului la masaj şi se vor alege acele
tehnici de tratament care relaxează şi-i fac plăcere copilului.
Ilustraţia acestui capitol au fost preluate după: Lucy Lidell împreună cu Sara
Thomas, Ghid practic de tehnici Orientale şi Occidentale. Masajul
 CAPITOLUL 18. MASAJUL VÂRSTNICULUI

Masajul medical clasic este util în tratamentele geriatrice. Utilizarea masajului

la persoanele în vârstă trebuie să ţină cont de câteva aspecte specifice acestora.
Tehnicile de tratament utilizate nu diferă de cele aplicate la adulţi, cu menţiunea
că acestea vor fi aplicate mai blând şi adaptate la starea fizică, morfologică şi
funcţională, precum şi psihică a acestora. In general se cunoaşte faptul că
pacientul vârstnic acceptă uşor masajul medical clasic, care îi ameliorează starea
psihică, îi creşte încrederea în sine, îi diminua durerea şi ameliorează mobilitatea.
Se va ţine cont de faptul că (54) la pacienţii vârstnici tegumentul are modificări
care sunt inerente vârstei, tegumentul fiind mai subţire, uscat, cu turgor şi
elasticitate scăzută, adesea prezintă venectazii sau pete vasculare, poate fi asociat
cu diverse modificări locale de tipul ridurilor, a unor distrofii tegumentare, negi
sau papiloame etc, .uneori veritabile contraindicaţii de tratamente locale. Se
impune astfel un diagnostic medical dermatologic corespunzător pentru
excluderea contraindicaţiilor de tratament iar apoi un tratament adecvat şi
adaptat fiecărui pacient în parte. Prezenţa hipotoniilor sau hipotrofiilor musculare
impune o atenţie în plus la aceşti bolnavi. Vârsta nu este o contraindicaţie de
tratament prin masaj la aceşti bolnavi, la care se poate practica masajul şi la peste
90 ani, dar starea psihică a acestora va necesita a fi bine cunoscută şi atent
prelucrată, altfel o stare depresivă preexistentă putând fi accentuată după un
masaj inadecvat aplicat. Bolile asociate sunt de asemenea un factor de care se va
tine cont în indicaţia de tratament a acestor bolnavi. Manoperele se vor practica cu
blândeţe, intensitatea procedurilor va creşte progresiv la limita de toleranţă a
fiecărui bolnav, în aşa fel însă ca să nu producă senzaţie de disconfort. Durata
unei şedinţe este de 15 minute, efectuate zilnic sau de două ori pe săptămână,
masaj local sau regional. Nu se recomandă masajul general sau de lungă durată,
datorită efectelor iritante care pot să apară prin masarea prelungită în timp a
acestor bolnavi.
 CAPITOLUL 19. MEDICINA BAZATĂ PE DOVEZI ŞI
MASAJUL MEDICAL CLASIC

Deşi masajul medical reprezintă o formă de terapie consacrată, cu efecte

terapeutice benefice acceptate de cea mai mare parte a lumii medicale într-o
multitudine de forme de patologie, cercetările medicale după rigorile medicinei
bazate pe dovezi sunt greu de realizat pentru această tehnică de tratament,
datorită dificultăţilor de standardizare a tratamentului (16, 64, 45). Braddom
subliniază de altfel faptul că, este greu de realizat o cercetare de calitate în această
tehnică, dar, mai nou, există mai multe preocupări de a se stabili prin cercetări
medicale riguroase efectele terapeutice ale masajului medical. Trialuri
randomizate, sugerează că masajul este capabil să reducă mialgia cu aproximativ
25-50% (26) variind după tehnică, potenţialul de analgezie fiind diferit după tipul
de durere provocată. In studii experimentale pe modele de durere la cai fără
suferinţe lombare algice, în care s-a încercat să se demonstreze dacă tratamentele
chiropractice şi masajul terapeutic cresc pragul terapeutic nociceptor, algometria
prin presiune nu a dovedit acest lucru, studii viitoare fiind necesare pentru a
evalua aceste date (73). După 64, există cel puţin un trial randomizat, controlat
care susţine utilitatea masajului în tratamentul anxietăţii, a stresului, în artralgii şi
variate artrite, fibromialgie, limfedem, diverse suferinţe musculoscheletale,
durerea lombară joasă, injurii sportive, tulburări de somn. De asemenea, din
literatură există sugestia (64) de a recomanda masajul ca să fie folosit ca tratament
adjuvant sau ca o alternativă de tratament (date de cercetare ştiinţifică care sunt
mai puţin convingătoare ca trialurile controlate, randomizate), în stări după
arsuri, durerea cronică, injurii după exerciţii fizice, cefalee, unele forme de cancer,
chiar HIV şi AIDS. Se subliniază faptul că în aceste situaţii, deşi masajul nu este în
totalitate un tratament curativ, în astfel de condiţii el poate creşte eficacitatea altor
metode terapeutice. O analiză sistematică din revistele medicale efectuată de Ezzo
J. (24) privind contribuţia masajului medical în tratamentul durerii cervicale, arată
că contribuţia sa rămâne incertă, fiind necesare trialuri extinse care vor stabili
caracteristicile masajului, efectele, efectele adverse etc, şi se subliniază că, sunt
necesare standarde de raportare similare cu Trialurile de Raportare Standardizate
Consolidate (Consolidated Standards of Reporting Trials) şi studii pe termen
lung. Gordon C. (35) sugerează o posibilă intervenţie pozitivă a tehnicilor de
masaj mecanic (LPG technique) în tratamentul fibromialgiei la femei, dar susţine
necesitatea unor trialuri clinice randomizate, controlate pentru a determina
eficacitatea sa.
 CAPITOLUL 20. CONCLUZII PRACTICE

Masajul medical clasic reprezintă, alături de tracţiuni şi manipulaţii, o parte

integrantă a ştiinţelor despre sănătate din ultimul timp (64).
Masajul reprezintă una dintre cele mai vechi forme de terapie utilizate de
către om, aşa cum dovedesc picturile de acum 15000 de ani din peşterile din
Pirinei.
Masajul a fost prezent la toate culturile umane cunoscute, s-a perfecţionat şi a
persistat la toate tipurile de civilizaţii umane întâlnite pe Terra, fiind folosit peste
tot în lume şi la ora actuală.
Importanţa şi popularitatea acestor tehnici a crescut sau a scăzut de-a lungul
timpului, în funcţie de schimbările din medicina tradiţională şi paradigmele
medicale ale timpului respectiv (64).
Proba timpului şi-a spus cuvântul pe deplin în cea ce priveşte valoarea
terapeutică a masajului medical, dovedind încă de la începuturi, că masajul
reprezintă o tehnică terapeutică utilă, care poate influenţa benefic modificările
clinice, fizice şi psihice întâlnite în patologie. Medicina bazată pe dovezi impune
complectare studiilor existente cu noi studii care să respecte rigorile unei cercetări
ştiinţifice actuale.
Popularitatea masajului este în creştere în ultimul timp, concomitent cu
preocupările din domeniu de a dovedi cu mijloacele medicinii bazate pe dovezi,
efectele benefice ale acestor forme de terapie.
Masajul medical este recunoscut astăzi, alături de manipulaţii şi tracţiuni ca o
valoare terapeutică în creştere şi un ajutor real în standardul de îngrijire medicală
(64).
Rezumat

Masajul reprezintă una din cele mai vechi forme de terapie cunoscută şi
atestată documentar, întâlnită la toate marile civilizaţii ale omenirii. In partea de
istoric se prezintă cele mai importante date despre utilizarea masajului de-a
lungul timpului, la diferitele popoare, făcând înc£ de la început o distincţie între
masajul occidental şi cel oriental, cu componentele de tehnică care sunt
asemănătoare şi cele care deosebesc cele două şcoli de masaj. Cartea cuprinde în
continuare condiţiile şi amenajările interioare care se impun pentru efectuarea
masajului în condiţii corespunzătoare, reguli de igienă necesare, preparate
naturale sau artificiale care ajuta la efectuarea masajului, precum şi pregătirea
fizică necesară pentru tehnician. După o definire a masajului medical şi stabilirea
locului său în cadrul programelor de recuperare medicală, se trec în revistă
principalele efecte fiziologice ale masajului medical, cu o detaliere privind
încadrarea acestora în diversele şcoli medicale occidentale. în continuare se
detaliază efectele terapeutice pe diferite tipuri de ţesuturi şi organe. In capitolul
"Tehnica masajului medical clasic" se încearcă o prezentare a celor mai importante
procedee de masaj, cu o tentativă de uniformizare a acestor tehnici şir terminologii
din diferitele şcoli medicale occidentale, inclusiv cu cele din România. Se prezintă
apoi tipuri şi particularităţi de tehnică după diferite regiuni de tratat, după
diferitele tipuri de ţesuturi şi organe de tratat, inclusiv tehnicile de automasaj. Se
continuă cu principalele indicaţii şi contraindicaţii ale masajului medical clasic. In
capitolul "Tehnici speciale de masaj" sunt prezentate cele mai importante tehnici
ca: masajul de drenaj venolimfatic, masajul de tip Cyriax, alte tehnici speciale care
să permită studenţilor şi medicilor specialişti să obţină informaţiile necesare în
specialitate şi pentru acoperirea cerinţelor din "Curicula (programa) de studii şi
cunoştinţe teoretice pentru Diploma de Board European în MRF (versiunea
2005)", inclusiv masajul mecanic. Un capitol important este reprezentat în carte de
masajul reflex, în care se prezintă aspectele complexe şi importante din domeniu,
cu definirea sa şi totodată cu diferenţele care sunt între masajul reflex din
medicina vestică şi reflexoterapia ca bază a masajului oriental. Sunt trecute în
revista apoi câteva noţiuni privind masajul în sport şi de întreţinere corporală,
masajul gravidei şi lăuzei şi nou-născutului, precum şi masajul la persoanele
vârstnice. Cartea se încheie cu unele referinţe în ceea ce priveşte masajul medical
clasic şi medicina bazată pe dovezi, precum şi câteva concluzii practice ce rezultă
din literatura de specialitate.

Autorul

Résumé

Le massage représente l'une des plus ancienne forme de thérapie connue et

attestée par les documents, rencontrée dans toutes les grandes civilisations de
l'humanité. Dans la partie concernant l'histoire du massage on présente les plus
importantes données sur l'utilisation du massage le long du temps chez différents
peoples, en faisant dès le début une distinction entre le massage occidental et le
massage oriental, avec les composants de technique qui sont semblables et ceux
qui sont différents.
Le livre comprend ensuite les conditions et les aménagements intérieurs qui
s'imposent pour l'exécution du massage dans des conditions appropriées, des
règles d'hygiène nécessaires, des préparations naturelles ou artificielles qui aident
à exécuter le massage, aussi bien que la préparation physique pour le technicien.
Après une définition du massage médical et après avoir établi sa place dans le
cadre des programmes de récupération médicale, on passe en revue les
principaux effets physiologiques du massage médical, en les encadrant dans les
différentes écoles médicales occidentales. On continue en détaillant les effets
thérapeutiques sur des différentes types des tissus et organs.
Dans le chapitre «La technique du massage médical classique» on présente les
plus importants procédés de massage, en essayant d'uniformiser les procèdes
aussi bien que les terminologies des différentes écoles médicales occidentales, y
compris celles de la Roumanie.
On présente ensuite des types et des particularités de technique d'après les
différentes zones à traiter, les divers types de tissus et organs, y compris les
procédés d'automassage.
On continue avec les principales indications et contre-indications du massage
médical classique. Dans le chapitre «Techniques spéciales de massage» on
présente les plus importantes techniques telles que: le massage pour drainage du
système veineux-lymphatique, le massage de type Cyriax, d'autres procédés
spéciaux qui permettent aux étudiants et aux médicins spécialistes d'obtenir les
informations nécessaires à leur spécialité, ainsi que pour couvrir les exigences de
«Curicula» (programme des matières d'enseignement) et les connaisances
théoriques pour le Diplôme de Board European in MRF (version 2005), y compris
le massage mécanique. Un chapitre important du livre est représenté par le
massage réflexe ou on présente les aspects complexes et importants du domaine,
avec sa définition et aussi les différences qui existent entre le massage réflexe de la
medicine occidentale et la réflexothérapie comme base du massage oriental.
Ensuite on passe en revue quelques notions concernant le massage dans le sport et
d'entretien corporel, le massage de la femme enceinte, de l'accouchée et du
nouveau-né, ainsi que le massage chez les personnes âgées.
Le livre finit avec certaines références concernant le massage médical
classique et la médicine fondée sur des preuves et quelques conclusions pratiques
tirées de la littérature de spécialité.

Summary

The massage represents one of the oldest forms of therapy known and
attested by documents, present in all the world's great civilizations. In the part
describing the history, the most important information on massage usage
throughout time is presented, with different nations, and the difference between
the occidental and oriental massage is made right from the start, with the
technique components which are similar and the ones which make the distinction
between the two massage schools. The book furthermore includes the conditions
and the interior design arrangements which are imperative in order to execute the
massage adequately, the necessary hygiene rules, any natural or artificial
preparations which help in massage, as well as the technician's necessary physical
training. After defining the medical massage and establishing its place within the
medical recovery programs, the main physiological effects of the medical massage
are reviewed, providing a detailed overview of their belonging to different
occidental medical schools. Subsequently, the therapeutic effects are detailed
according to different types of tissues and organs. In the chapter entitled "The
Technique of Classic Massage", a presentation of the most important massage
procedures is tried, with an attempt to uniformise such techniques and
terminologies from different western medical schools, including the ones in
Romania. Furthermore, the technique types and peculiarities are presented
according to various areas to treat, different types of tissues and organs subjected
to treatment, including the self-massage techniques. Next come the main
indications and contraindications of the classic medical massage. In the chapter
entitled "Special Massage Techniques" the major massage techniques are
presented, such as: the venolymphatic drainage massage, the Cyriax massage,
other special techniques which allow the students and specialist physicians to
obtain the necessary information in their specialty and in order to cover the
requirements in the "Curriculum of Studies and Theoretical Knowledge for the
European Board Diploma (the 2005 version)", including the mechanical massage.
An important chapter in the book is the one concerning reflex massage, where the
complex and important aspects in the field are presented, including also its
definition and the differences between the reflex massage in the western medicine
and the reflex therapy as the basis of oriental massage. Next, there is an overview
of a few notions regarding the sports and body fitness massage, the massage for
pregnant and postpartum women, for new born babies, as well as the massage for
the elderly. The book concludes with a number of references concerning the
classic medical massage and the evidence-based medicine, as well as with some
practical conclusions resulting from the speciality literature.
 Medical massage Table
of contents

Chapter 1. Introduction___________
Chapter 2. History of Massage.............................._____________^..........____...
Chapter 3. The Necessary Conditions and Arrangements for Massage
Chapter 4. Physical Preparation for Massage.............
Chapter 5. Definition of Massage and Its Place within
the Recovery Programs Chapter 6. Physiological Effects of Classic
Medical Massage
6.1. Local Effects of Medical Massage...........................____................___.......
6.2. General Effects of Medical Massage __£u»___gl.____........
6.3. Effects of Medical Massage on Different Types of Tissues............___

6.3.1. Effects of Medical Massage on the Skin ^____..................___.......

6.3.2. Effects of Medical Massage on the Subcutaneous
Cellular Tissue.....................................................___.........._____.......
6.3.3. Effects of Medical Massage on Skeletal Muscles...............____......
6.3.4..................................................................................... Effects of Medical
Massage on Tendons and Adjacent Formations, on Fascia and
Aponeuroses........................................................______.............____
6.3.5. Effects of Medical Massage on the Blood and
Lymph Circulation ________...........................................................
6.3.6. Effects of Medical Massage on the Peripheral Nervous and the
Central Nervous System .______...____...........................___
6.3.7. Effects of Deep Organ Medical Massage..........................____.......
Chapter 7. The Technique of Classic Medical Massage
(Procedures, Manual Labour)_______,,,, • _____..................______
7.1. Main Massage Procedures_______.............___......___^____....___......___
7.1.1. Effleurage (Stroking)..._____........____........................_________„
7.1.2. Friction_________ . ,____________________________.........____„
7.1.3. Kneading (Petrissage).....___......_____.......____................_______
7.1.4. Tapotement___....______.............______............_____........
7.1.5. Vibrations:.______...._________......____................................. 0:
7.2. Secondary Massage Procedures ^____.._____.................. ....,,. _____....
7.2.1. Sieving...............____..................__.___.________...___________.....
7.2.2. Rolling....1_____11________. ._________________________
7.2.3. Pressures____________.___Jj_____........___. .____^____¿2______
7.2.4. Traction and Tension___...............__._______ÉÛM____ • - ■• V.» - ,
7.2.5. Shaking_____________................___...___ ... ................____..........
7.2.6. Other Secondary Techniques ,.. , .. . ^ . _______.....
Chapter 8. Massage Types and Peculiarities According to the

174
 Areas Subjected to Treatment
8.1. Partial Massage frf- ............ ____
8.1.1. Upper Limb Massage
8.1.2. Lower Limb Massage..........................................................................103
8.1.3. Back Massage........................................................................................108
8.1.4. Front Thoracic Wall Massage.................................................................Ill
8.1.5. Abdominal Wall Massage...................................................................112
8.1.6. Head Massage......................................................................................115
8.1.7. Neck Massage.......................................................................................117
8.2. General Massage.................................................................................. .......121
Chapter 9. Massage Peculiarities According to the Treated
Tissue Structures.....................................................................................123
9.1. Skin Massage................................................................................................123
9.2. Conjunctive Tissue Massage.......................................................................126
9.3. Muscle Massage............................................................................................127
9.4. Massage for the Joints and Other Osteoarticular Components.............130
9.5. Peripheral Vascular Formation Massage................... ..............................132
9.6. Peripheral Nerve Massage............. ............................................................133
9.7. Deep Organ Massage...................................................................................134

9.7.1. Thoracic Organ Massage.....................................................................135

9.7.2. Abdominal Organ Massage...............................................___.............137
Chapter 10. Self-massage..........................................................................................140
Chapter 11. Therapeutic Indications of Classic Medical Massage........................156
Chapter 12. Contraindications to Classic Medical Massage.................................160
Chapter 13. Special Massage Techniques...............................................................162
13.1. Venolymphatic Drainage Massage..........................................................162
13.2. Deep Transverse Massage (Cyriax)..........................................................164
13.3. Other Special Massage Techniques..........................................................166

The Trager Technique.......................................................................166

13.3.1.
The Alexander Technique.................................................................167
13.3.2.
The Rolfing Technique......................................................................167
13.3.3.
The Myofascial Relaxation Technique (Robert Ward)...................168
13.3.4.
The Feldenkrais Technique.............................. ...............................168
13.3.5.
The Mennell Technique.............................. illlLl...........................169
13.3.6.
Acupressure.........................................................................................170
13.3.7.
The Shiatsu Technique....................................................„... ...........171
13.3.8.
Chapter 14. Mechanical Massage................................................. .....................172
Chapter 15. Reflex Massage........................................................... ............tw.....175
Chapter 16. Sports and Body Fitness Massage........................................................187
Chapter 17. Massage for the Pregnant Woman, the Postpartum Woman
and the New Born Baby......................................................................189
Chapter 18. Geriatric Massage................................ .....................................,......... 193
Chapter 19. Evidence-based Medicine and the Classic Medical Massage............194
Chapter 20. Practical Conclusions................ ...................... ....................................195
Bibliography.............................................................................................................303

Bibliografìe

1. Adcock D, Paulsen S, Jabour K, Davis S, Nanney LB, Shack RB. - Analysis of

the effects of deep mechanical massage in the porcine model. - Plast Reconstr
Surg. 2001 Jul;108(l):233-40.
2. Agren G, Lundeberg T, Uvnas-Moberg K, Sato A. - The oxytocin antagonist
l-deamino-2-D-Tyr-(Oet)-4-Thr-8-Orn-oxytocin reverses the increases in the
withdrawal response latency to thermal, but not mechanical nociceptive
stimuli following oxytocin administration or massage-like stroking in rats. -
Neurosci Lett. 1995 Feb 24;187(l):49-52.
3. Arroyo - Morales M., Olea N., Martinez MM., Hidalgo - Lozano A., Ruiz -
Rodriquez C, Diaz - Rodriques L. - Psychophysiological effects of massage
-myofascial release after exercise: a randomised sham - control study - J Altern
Complement Med, 2008 Dec; 14(10): 1223-9.
4. Mioara Banciu - Balneofizioterapie Generală şi Concepte Modeme de
Recuperare, Volumul 1, Editura Mirton, Timişoara, 1996.
5. Baudouin Caironi - Les Pathologies De L'Epaule, Diagnostic Et Tratement
Par La Methode Cyriax, De Boeck-Wesmael, Bruxelles, 1988.
6. Mihai Berteanu - Biofeedback-ul electromiografic, baze neurofiziologice şi în
recuperarea medicală, Editura Universitară „ Carol Davila", Bucureşti, 2006.
7. Violeta Biro - Automasajul, hidroterapia şi zooterapia Terapii alternative,
Editura Polirom, Iaşi, 2006.
8. Brennan MJ, Miller LT. - Overviw of treatment options and reviw of the
current role and use of compression garments, intermittent pumps, and
exercise in the management of lymphedema. - Cancer. 1998 Dec 15;83(12
Suppl American):282l-7.
9. Button C, Anderson N, Bradford C, Cotter JD, Ainslie PN. - The effect of
multidirectional mechanical vibration on peripheral circulation of humans.
Clin Physiol Funct Imaging, 2007 Jul; 27(4):21l-6.
10. G. Calvosa, G. Dubois - Rehabilitation in the Dynamic Stabilization of
the Lumbosacral Spine, Springer Medizin Verlag, Heidelberg, 2008.
176
 11. Cartea albă a specialităţii de Medicină Fizică şi de Reabilitare în
Europa -Produsă de Secţiunea de Medicină Fizică şi de Reabilitare, Uniunea
Europeană a Medicilor Specialişti (UEMS), în colaborare cu Academia
Europeană de Reabilitare Medicală şi Societatea Europeană de Medicină
Fizică şi de Reabilitare, Editura Universitară „ Carol Davila" Bucureşti, 2006.
12. Mel Cash - Sport & Remedial Massage Therapy, Ebury Press, London, 1996.
13. Leon Chaitow, Sandy Fritz - A massage therapist's guide to lower back
and pelvic pain, Churchill Livingstone Elsevier, Edinburg, London, New
York, Oxford, Philadelphia, St. Louis, Sydney, Toronto, 2007.

203
14. Charles Hartman - Masaj Automasaj Presopunctură Reflexoterapie,
Editura Alex-Alex, Bucureşti, 2001.
15. Chen Zhaoguang - Masaj pentru sănătate Medicină tradiţională
chineză, Meteor Press, Bucureşti, 2008.
16. Joel A. DeLisa - Physical Medicine & Rehabilitation Principles and
Practice, Volume 1, Lippincott Williams & Wilkins, Philadelphia, 2005.
17. E. Dicke, H. Schliack, A. Wolff - Therapie Manuelle Des Zones
Reflexes Du Tissu Conjunctif , „Bindegewebsmassage", Librairie Maloine S.A.
Editeur, Paris, 1981.
18. Alexandra Doboş - Yoga şi locul ei în recuperare, Editura „Alux"
S.R.L., Bucureşti, 1991.
19. Drăgan I., Eremia N., Petrescu D., Bendiu P., Nantea G. - Masaj,
automasaj, refacere, recuperare, Editura Cucuteni, Bucureşti, 1995.
20. Dr. Jean Valnet - Aromaterapia, Pro-Editura, Bucureşti, 2003.
21. Doering TJ, Fieguth HG, Steuernaquel B, Brix J, Konitzer M, Schneider
B, Fischer GC. - External stimuli in the form of vibratory massage after heart
or lung transplantation. - Am J Phys Med Rehabil. 1999 Mar-Apr;78(2):108-l0.
22. loan Florin Dumitrescu, Dumitru Constantin - Acupunctura ştiinţifică
modernă, Junimea, Iaşi, 1977.
23. Dustmann HO. - Diagnosis, differential diagnosis and therapy of
lymphedema - Z Orthop Ihre Grenzqeb. 1982 Feb;120(l):76-82.
24. Ezzo J, Haraldsson BG, Gross AR, Myers CD, Morien A, Goldsmith
CH, Bronfort G, Peloso PM. - Cervical Overview Group. - Massage for
mechanical neck disorders: a systematic reviw. Spine, 2007 Feb l;32(3):353-62.
25. Fejerdy L, Toth Z, Kaan B, Fabian Tibor K, Csermely P, Fejerdy P. -
The effect of heat stimulation and mechanical stress (massage) of salivary
glands on the secretory parameters of salivary Hsp70. A pilot study. - Fogorv
Sz. 2004 Oct;97(5):204-l0.
26. Frey Law LA, Evans S, Knudtson J, Nus S, Scholl K, Sluka KA -
Massage reduces pain perception and Hyperalgesia in experimental muscle
pain: a randomized, control trial. - J pain, 2008 Aug. 9(8):714-21. Epub 2008
May 2.
27. Furlan AD, Brosseau L, Imamura M, Irvin E. - Massage for low-back
pain: a systematic reviw within the framework of the Cochrane Collaboration
Back Reviw Group. - Spine 2002 Sep 1;27(17):1896-910.
28. Furlan AD, Brosseau L, Imamura M, Irvin E. - Massage for low-back
pain: a systematic reviw within the framework of the Cochrane Collaboration
Back Reviw Group. - Spine 2002 Sep 1,27(17) :1896-910.
29. Furlan AD, Brosseau L, Imamura M, Irvin E. - Massage for low-back
pain. -Cochrane Database Syst Rev. 2002,(2) :CD001929.
30. Furlan AD, Imamura M, Dryden T, Irvin E - Massage for low back
pain, Cochrane Database Syst rev. 2008-oct. 8; (4); CD 001929.

178
31. Furlan AD, Brosseau L, Imam ura M, Irvin E. - Massage for low-back pain.
-Cochrane Database Syst Rev. 2002;(4):CD001929.
32. Ann Gilanders - Alinare şi vindecare prin reflexoterapie. Redescoperirea unor
tehnici străvechi şi eficiente, Editura Niculescu, Bucureşti, 2007.
33. Ginsberg F, Famaey JP. - A duble-blint study of topical massage with Rado-
Salil ointment in mechanical low-back pain. - J Int Med Res. 1987 May-
Jun;15(3):148-53.
34. Goats GC: - Massage-the scientific basis of an ancient art: Part 1. The
techniques. - Br J Sports Med. 1'994 Sep;28(3):149-52.
35. Gordon C, Emiliozzi C, Zartarian M. - Use of a mechanical massage technique
in the treatament of fibromyalgia: a preliminary study. - Arch Phys Med
Rehabil. 2006 Jan; 87(1): 145-7.
36. Iida I, Noro K. - An analysis of the reduction of elasticity on the ageing of
human skin and the recovering effect of a facial massage. - Ergonomics. 1995
Sep;38(9):192l-31.
37. Imamura M, Furlan AD, Dryden T, Irvin E - Evidence-informed management
of chronic low back pain with massage, Spine J, 2008 Ian-Feb; 8 (1): 12l-33.
38. Adrian N. Ionescu - Masajul Procedee tehnice, Metode, Efecte, Aplicaţii în
Sport, Editura ALL, Bucureşti, 1994.
39. Issurin VB. - Vibrations and their applications in sport. A review. - J Sports
Med Phys Fitness. 2005 Sep;45(3):324-36.
40. Sabin Ivan - Un masaj la îndemâna oricui Presopunctura, Editura Medicală,
Bucureşti, 1983.
41. Klemm J. - Mechanical massage with an electric field, a new combination
therapy - Fortschr Med. 1977 Apr 7;95(13):85l-4.
42. Krausz Ludovic, Krausz Ludovic Tibor - Hidroterapie, Editura Syryus Teka,
Miercurea Ciuc, 2007.
43. Krausz Ludovic, Krausz Ludovic-Tibor - Fiziokinetoterapie pe baze
fiziopatologice - Editura Medicală Universitară Iuliu Haţieganu, Cluj-Napoca,
2004.
44. Lazar PC, Klesper B, Carls P, Siessegger M, Hidding J, Zoeller J. - Ca 11
usmassage. A new treatment modality for non-unions of the irradiated
mandible. - Int J Oral Maxillofac Surg. 2005 Mar;34(2):202-7.
45. Mary Law, Joy MacDermid - Evidence-Based Rehabilitation, A Guide to
Practice, Second Edition, SLACK Incorporated, Thorofare, NJ, USA,2008.
46. Sidney Licht - Massage, Manipulation and Traction, Waverly Press,
Incorporated Baltimore, Maryland, 1963.
47. Lucy lidell, Sara Thomas - Masajul Ghid practic de Tehnici Orientale şi
Occidentale, Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2002.
48. Liu F, Lei J, Vollmer R, Huang L. - Mechanism of liver gene transfer by
mechanical massage - Mol Ther. 2004 Mar;9(3):452-7.

49. Liu F, Huang L. - Noninvasive gene delivery to the liver by mechanical

massage. - Hepatology. 2002 Jun;35(6):1314-9.
50. Le Blanc-Louvry I, Costaglioli B, Boulon C, Leroi AM, Ducrotte P. - Does
mechanical massage of the abdominal wall after colectomy reduce
postoperative pain and shorten the duration of ileus? Results of a randomized
study. - J Gastrointest Surg. 2002 Jan-Feb;6(l):43-9.
51. Lund I, Ge Y, Yu LC, Uvnas-Moberg K, Wang J, Yu C, Kurosawa M, Agren G,
Rosen A, Lekman M, Lundeberg T. - Repeated Massage-like stimulation
induces long-term effects on nociception: contribution of oxytocinergic
mechanisms. - Eur J Neurosci. 2005 Sep;22(6):330-8.
52. Macgregor R, Campbell R, Gladden MH, Tennant N, Young D. - Effects of
massage on the mechanical behaviour of muscles in adolescents with spastic
diplegia: a pilot study. Dev Med Child Neurol. 2007 Mar; 49(3):187-91.
53. Marcu Vasile, Copil Carmen - Masajul şi tehnicile complementare, Editura
Universităţii din Oradea, 1995.
54. Moca Olimpia Doina - Masoterapia în recuperarea medicală, Editura Treira,
Oradea, 2002.
55. Monteux C, Lafontan M. - Use of microdialysis technique to assess lipolytic
responsiveness of femoral adipose tissue after 12 sessions of mechanical
massage technique - J Eur Acad Dermatol Venerol., 2008 Dec; 22 (12): 1465-70.
Epub 2008 Aug 28.
56. Morelli M, Chapman CE, Sullivan SJ. - Do cutaneous receptors contribute to
the changes in the amplitude of the H-reflex during massage? - Electromiogr
Clin Neurophysiol. 1999 Oct-Dec;39(7):44l-7.
57. Ion Dan Aurelian Nemes, Gogulescu A, Jurcă M - Masoterapie, Masaj şi
Tehnici Complementare, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2001.
58. Newham DJ, Lederman E. - Effect of manual therapy techniques on the strech
reflex in normal human quadriceps. - Disabil Rehabil. 1997 Aug;19(8):326-31.
59. Adriana Sarah Nica - Recuperare Medicală, Editura Medicală Carol Davila,
Bucureşti, 2003.
60. Ott GH, Grunewald N. - Intermittent mechanical massage for the prevention
of thromboembolism - Langenbecks Arch Chir. 1986; 369:467-71.
61. Bryan J. O'Young, Mark A. Young, Steven A. Stiens - Physical medicine and
rehabilitation, Secrets, Third edition, Mosby Elsevier, Printed in China, 2008.
62. Piovesan EJ, Di Stani F, Kowacs PA, Mulinari RA, Radunz VH, Utiumi M,
Muranka EB, Giublin ML, Wemeck LC, - Massaging over the greater occipital
nerve reduces the intensity of migraine attacks: evidence for inhibitory
 trigémino-cervical convergence mechanisms. Arg Neuropsiquiatr. 2007
Sep;65(3A):599-604.
63. Pop Liviu - Curs de balneofizioterapie şi recuperare medicală, U.M.F. Cluj-
Napoca, 1993.
64. Randall L. Braddom - Physical Medicine & Rehabilitation - Third
Edition -Saunders Elsevier, 2007, Printed in China.
65. Andrei Rădulescu - Fizioterapie Proceduri de Hidro term o terapie
Crioterapie Masajul Medical Clasic Masajul Segmentar, Editura medicală,
Bucureşti, 2002.
66. Rishi J. B. - DO IN, Arta masajului, Editura Molda, Suceava, 1991.
67. Romero C, Cabalero N., Herrero M., Ruiz R., Sadick NS., Trelles MA. -
Effects of cellulite treatement with RF, IR light, mechanical massage and
suction treting one buttock with the contralateral as a control - Cosmet laser
Ther, 2008 Dec; 10(4); 193-201.
68. Carmen Saenciuc - Ştiinţa şi arta masajului, Editura Re vi tal Saenciuc,
Bucureşti, 2006.
69. Lucian Sandu - Cum tratăm durerea, Editura Teora, Bucureşti, 1996,
70. Claudia Schafer - Shiatsu masajul care vindecă. Forţa blinda pentru un
plus de energie, Editura Niculescu, Bucureşti, 2007.
71. Anna Selby - Gimnastica Pilates pentru gravide. Exerciţii fizice uşoare
şi eficiente pentru perioada sarcinii şi pentru perioada postnatală, Editura BIC
ALL, Timişoara,2005.
72. Sidenco Elena-Luminiţa - Tehnici alternative de masaj (I) Masajele
reflexe -Indicaţii, aplicaţii şi beneficii reale, Revista de Recuperare Medicină
Fizică şi Balneologie, Nr. 1, 2003, pag. 14-25.
73. Sullivan KA, Hill AE, Haussler KK.- The effects of chiropractic,
massage and phenylbutazone on spinal mechanical nociceptive thresholds in
horses without clinical signs. Equine Vet. J. 2008 Jan. 40(1)14-20.
74. Jackson c. Tan - Practical Manual of Physical Medicine And
Rehabilitation, Mosby-Year Book, Inc., St. Louis, Missouri, 1998.
75. Tiidus PM. - Manual massage and recovery of muscle function
following exercise: a literature review. - J Orthop Sports Phys Ther. 1997 Feb;
25(2): 107-l2.
76. Trubetskoy VS, Whiteman KR, Torchilin VP, Wolf GL. - Massage-
induced release of subcutaneously injected liposome-encapsulated drugs to
the blood. - J Control Release. 1998 Jan 2;50(l-3):13-9.
77. Uhlemann C, Lange U. - Physiotherapy strategies in osteoporosis
-recommendations for daily practice - Z Rheumatol. 2006 Sept;65(5): 407-l0, 412-6.
78. Vernon 11. Humphreys K, Hagino C. - Chronic mechanical neck pain
in adults treated by manual therapy: a systematic review of change scores in
randomized clinical trials. J Manipulative Phisiol Ther. 2007 Mar-Apr;30(3):215-27.
 79. Weerapong P, Hume PA, Kolt GS: - The mechanisms of massage
and efeects on performance, muscle recovery and injury prevention. - Sports
Med. 2005;35(3):235-5
80. Janet Wright - Reflexology and Acupressure, Hamlyn Health & Well Being,
London, 2001.
81. Zelikovski A, Kaye CL, Fink G, Spitzer SA, Shapiro Y. - The efeects of the
modified intermittent sequential pneumatic device (MISPD) on exercise
performance following an exhaustive exercise bout. - Br J Sports Med. - 1993
Dec;27(4):255-9.
82. Maurizio Omodei Zorini - Masajul Indian Ghid practic, Editura Polirom, Ia§i,
2005.
83. Ruth Werner - A masage terapists guide to pathology - second edition,
Uppincott Williams & Wilkins, Philadelphia, 2002.
■