Sunteți pe pagina 1din 9

CETĂŢENIA EUROPEANĂ.

CONCEPT, EVOLUŢIE, CONSECINŢE

Istoria privind conceptual de cetatenie:


Potrivit concepţiei propuse de Aristotel, cetăţeanul se definea prin participarea
la funcţiile judiciare şi la cele publice în general, în dreptul pozitiv, cetăţenia continuă să
desemneze calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viaţa statului,
bucurându-se de drepturi civice şi politice şi fiind supusă, în schimb, anumitor obligaţii
cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar. Ca regulă, cetăţenia e recunoscută de
către stat cetăţenilor săi care, ca membri ai Cetăţii, participă la guvernarea Cetăţii1.
Cuvântul „cetăţean” provine din latineşte: civis romanus. Cetăţeni romani erau
consideraţi numai acele personae care aveau dreptul de a lua parte la adunările populare
din forum şi participau, în modul acesta, direct la rezolvarea treburilor publice. Ei aveau
depline drepturi politice, ceea ce romanii numeau jus honorum, jus sufragii2.
Apariţia şi dezvoltarea imperiului roman au dus în urma edictului împăratului
Caracalla, din anul 212, la extinderea sensului noţiunii de cetăţean prin atribuirea acestei
calităţi oricărui locuitor al Imperiului roman de răsărit, conferindu-i anumite drepturi şi
obligaţii3.
În epoca feudală, condiţia juridică a populaţiei se exprima prin instituţia
supuşeniei, care presupunea o mare sferă de obligaţii şi un număr foarte mare de acte de
supunere faţă de feudal. În prima perioadă a evului mediu, termenul de „supus” era
sinonim cu acela de „vasal”. Cu timpul, supusul devine dependent faţă de puterea
supremă de stat concretizată în feudalul suprem, prinţ, rege sau împărat, care dispunea
după bunul lui plac, de viaţa, persoana şi averea tuturor supuşilor săi.
Se ajunge astfel, la absolutismul inspirit de Machiavelli, care îl face pe regale
Franţei, Ludovic al XIV-lea, să proclame: „L’Etat cèstmoi” (Statul sunt eu!).
Instaurarea orânduirii capitaliste duce la înlocuirea instituţiei supuşeniei din
evul mediu cu cetăţenia. Una din lozincile burgheziei revoluţionare din Franţa afirma că
„nu mai există supuşi”.
Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului adoptată în timpul revoluţiei
franceze din 1789, leagă noţiunea de participarea la viaţa politică.
Aşadar, egalitatea cetăţenilor este concepută ca simplă egalitate juridică, iar
libertatea este indisolubil legată de proprietatea particulară, definită de un raport sacru şi
inviolabil.
În ceea ce priveşte conceptul de „cetăţenie europeană”, nevoia unei noi realităţi
juridice comunitare denumită, în final, cetăţenie europeană a fost declarată abia în 1984,
când Consiliul de la Fontainebleau (25-26 iunie 1984) a format un aşa-numit Comitet de
reflecţie, pe care noi îl cunoaştem sub denumirea de Comitetul Adoninno.
Consacrarea instituţiei cetăţeniei europene şi-a găsit locul în Tratatul de la
Maastricht.
Aşa cum o defineşte acesta, cetăţenia europeană constă în posibilitatea dată
oricărui individ care are cetăţenia unui stat membru de a fi considerat cetăţean al Uniunii
Europene. Prin introducerea cetăţeniei europene, semnatarii Tratatului asupra Uniunii
1
Marin Voicu, Introducere în dreptul European , Editura Universul Juridic, Bucureşti,2007, p. 110.
2
Benone Puşcă, Drept constituţional şi instituţiipolitice , Editura Sylvi, Bucureşti, 1997, p. 144.
3
Constantin St. Tomulescu, Drept privat roman ,Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1973, p. 16 şi 17.

1
Europene şi-au dorit, între altele, promovarea şi consolidarea identităţii europene,
implicând, în acest fel, cetăţenii în procesul de integrare europeană. Ca urmare a
dezvoltării Pieţei unice, cetăţenii beneficiază de o serie de drepturi generale în domenii
dintre cele mai diverse, precum libera circulaţie a bunurilor şi a serviciilor, protecţia
consumatorilor şi sănătatea publică, egalitatea de şanse şi de tratament, accesul la
ocuparea locurilor de muncă şi la protecţia socială ş.a.4
Înţelesul liberal al cetăţeniei:
Unul dintre primii şi cei mai influenţi gânditori liberali a fost filosoful englez
John Locke. Potrivit lui, statul existǎ pentru sprijinul cetǎţenilor şi pentru protejarea
drepturilor şi libertǎţilor lor. Bazându-se pe un contract social între oameni şi guvern,
cetǎţenii au libertatea de a gândi, de a crede şi de a-şi exprima crezurile lor, sǎ se
organizeze, sǎ lucreze, sǎ cumpere şi sǎ vândǎ şi sǎ-şi aleagǎ la fel de liber guvernul cum
pot sǎ-l si schimbe (de fapt, chiar a-l înlocui prin revoluţie).
Pe lânga aceste idei legate de libertatea individului, unii dintre gânditorii
liberali au fost interesaţi de asemenea de problema colectivului şi a societǎtii ca un întreg.
Filosoful scoţian John Stuart Mill a argumentat, de exemplu, cǎ maturitatea moralǎ este
esenţialǎ şi este posibilǎ doar dacǎ cetǎţeanul este implicat în activitǎţi colective cu alţi
cetǎţeni sau în favoarea lor. Libertatea are sens doar dacǎ este legatǎ de noţiuni cum ar fi
responsabilitatea colectivǎ şi egalitate. Aceastǎ credinţǎ irevocabilǎ în egalitatea
fundamentalǎ a tuturor oamenilor este ceva ce poate fi urmarit încǎ din vremea stoicilor.
Rǎdǎcinile liberalismului joacǎ un rol important şi în societǎţile de astǎzi, ca şi
ideile din perioada Iluminismului: cetǎţenii nu se nasc, dar se fac.
Naţiunea-stat şi cetăţenia:
Conceptul naţiunii-stat a existat doar în ultimii 200 de ani, chiar dacă deseori
suntem tentaţi să credem altceva, doar pentru că asta e ceea ce ştim. Practic, istoria
modernă a Europei poate fi descrisă ca fiind istoria naţiunilor-stat. Multe din naţiunile
Europei s-au materializat ca state târziu, în secolul al 19-lea. De multe ori, doar după ce
s-au format s-au omogenizat limbile vorbite, sistemele educaţionale au fost stabilite şi
elemente ale culturii au început să apara.
În timp ce statele definesc clar cine este parte din naţiunea lor şi cine nu, şi cui
îi este permis să devină parte din naţiune şi cui nu, sunt câteva diferenţe distincte în felul
cum fac acest lucru. În unele ţări, apartenenţa la o naţiune este determinată în funcţie de
„jus sanguinis” (originar din limba latină şi înseamnă legea sângelui). Mai simplu,
aceasta înseamnă că un copil primeşte cetăţenia tatălui sau a mamei lui. În alte ţări,
guvernează „jus soli” (tot din limba latină şi înseamnă legea pamântului), adică cetăţenia
este decisă de locul naşterii. Aceste sisteme antagonice duc de regulă la cetăţenii duble
sau la apatrizi (pierderea oricărei cetăţenii).
Sensuri contemporane ale cetăţeniei:
Primeşti un paşaport, poţi vota, eşti chemat la protecţia statului”. Un mod,
printre atãtea altele, a felului în care cetãţenia a fost înţeleasã pânã nu demult: prin
relatiile dintre cetãţeni şi stat, definind clar drepturile şi responsabilitãţile ambilor.
În timpul anilor 1990, conceptul de cetãţenie a fost dus încã şi mai departe,
introducând noţiunea de „cetãţenie multidimensionalã” şi creând o legãturã directã între
cetãţeni şi identitate. În acest sens, s-a încercat sã se reacţioneze la recentele dezvoltãri

4
Augustin Fuerea, Dimensiunea politico-juridică a cetăţeniei europene , în Cetăţenie Naţională–Cetăţenie
europeană, Fundaţia Culturală Libra,Bucureşti, 2003, p. 34.

2
cum ar fi integrarea europeanã, globalizarea, migaraţia şi consecinţele lor politice,
sociale, economice, culturale şi ecologice.
Diferite concepte şi contexte:
În afara acestor elemente esenţiale pe care le-am prezentat, mai existã un
numãr de diferenţe conceptuale.De foarte multe ori, acestea pot fi identificate cu
adjectivele folosite împreunã cu „cetãţenia”. Un exemplu este conceptul de „cetãţenie
democraticã”, aşa cum a fost promovat de Consiliul Europei. Adjectivul „democratic”,
subliniazã credinţa cã cetãţenia ar trebui sã se bazeze pe principiile democratice şi
anumite valori, ca de exemplu pluralismul, respectul pentru demnitatea umanã şi domnia
legii.
În afarã de elementele menţionate mai sus, care ne ajutã sa comparãm, sã
analizãm, sã structurãm şi sã diferenţiem diferitele concepte despre cetãţenie, mai existã
câteva componente care par a fi arbitrare, doar dacã nu sunt privite în contextul specific
în care modelul de cetãţenie a fost dezvoltat şi în care este folosit. Adejectivul
„european”, este, spre exemplu, folosit atât ca referinţã teritorialã cât şi ca o anumitã
identitate, ca un drept de proprietate şi ca nişte drepturi culturale. Sensul sãu exact poate
fi înţeles doar în relaţie cu contextul sau specific, cum ar fi un scop politic, nişte scheme
instituţionale şi/sau dezvoltarea istoricã a ideii.
O diferenţã interesantã între cele douã instituţii europene este aceea cã
cetãţenia la Uniunea Europeana este clar şi strict conditionatã: doar cineva cine posedã
cetãţenia unuia din state este şi un cetãţean european. Pe de alta parte, Convenţia
Europeanã a Drepturilor Omului, protejeazã orice fiinţa umanã din interiorul ariei
acoperite de convenţie, independent de naţionalitatea acesteia. Totuşi, veţi auzi mulţi
politicieni din Uniunea Europeanã vorbind despre cetãţenia europeanã în înţelesul legal al
cetãţeniei unei persoane care trãieşte în interiorul Uniunii Europene.
O altã distincţie poate fi observatã dacã ne uitãm la inţelesul programelor
insituţionale în sectorul de tineret. Rãspunsul pe care cele douã insituţii încearcã sã îl
gãseascã la întrebarea „Am facut Europa, dar cum facem Europenii?” este destul de
distinct. În timp ce ambele cred în înţelepciunea globalã cu care se nasc oamenii, dar
cetãţenii se nasc, Uniunea Europeanã încearcã sã aducã „Europa mai aproape de cetãţeni
prin experiente personale interculturale, prin serviciile de voluntariat şi prin dialogul
direct cu oamenii”, pe când Consiliul Europei se leagã mai mult de experienţele
interculturale de grup, de învãţarea interculturalã în spaţii protejate de învãţare, lucrând
cu multiplicatori şi creând efectul fulgilor de zãpadã.
În ciuda toturor diferenţelor şi a diversitãţii înţelesurilor cuvântului, ambele
instituţii împãrtãşesc o convingere comunã – cel puţin în domeniul muncii de tineret.
Aceea cã identitatea europeanã poate fi definitã doar printr-un grup comun de valori, un
înţeles care ne duce la un consens mai mult decât impunãtor. Aceastã credinţã este
reflectatã în varietatea de rezoluţii ale Consiliului Europei, un mare numãr de documente
polititce a organizaţiilor de tineret şi, mai recent în Uniunea Europeanã, documente cum
ar fi „Carta Alba pentru Tineret”, care se referã la Europa ca la „campionul valorilor
democratice”.
Dezvoltãri recente:
Societatea este fãrã îndoialã în schimbare şi este influenţatã de o serie de
factori care foarte des sunt asociaţi cu ceea ce mulţi numesc post-modernismul. Aceastã
caracterizare se manifestã printr-o varietate de tendinţe, cum ar fi: Informaţia pe care

3
revoluţia a adus-o despre tehnologiile de comunicare şi informare; O schimbare
fundamentalã în producţie şi folosirea cunoştinţei; Un simţ înşelãtor al identitãţii care
pune mai puţin accentul pe interesele comune şi valori decât înainte; O schimbare în
natura politicilor şi a modului în care cetãţenii participã la procesul politic Toate aceste
dezvoltãri au o influenţã semnificativã asupra cetãţeniei (şi în educaţia şi învãţarea despre
cetãţenie). În timp ce existenţa lor rãmâne indiscutabilã, pãrerile despre posibilele
consecinţe variazã substanţial.
Unii discutã asupra faptului cã noţiunea de identitate a fost şi va rãmâne esenţa
cetãţeniei, dar trebuie sã fie ruptã de naţiunea-stat şi extinsã la diferite nivele geografice,
începând de la nivel local şi pânã la nivel global.
Alţii cred cã tradiţionalul concept al cetãţeniei se referã la a dispãrea în
societatea post-modernistã. Ei observã o nevoie de noi motive pe baza cãrora o nouã
formã de cetãţenie sã fie dezvoltatã.
O altã teorie, împãrtãşind tendinţele pesimiste a evaluãrii post-moderniste în
societate, argumenteazã cã unele dintre dezvoltãrile post moderniste oferã noi posibilitãţi
pentru cetãţenie.
Dezbaterile la nivel european au urmat primul punct de vedere pentru o
perioadã relativ lungã – acela cã identitatea este esenţa cetãţeniei, de la plan local pânã la
plan global.
Nu doar instituţiile au purtat discuţii despre cetãţenia europeanã, ca o faţetã
complementarã celorlalte elemente. Organizaţiile din societãţile civile au admis cã
„viitoarea integrare europeanã cere o fundamentare a conceptului de cetãţenie
europeanã”.
Cetăţenia europeană a fost în mod direct definită prin Tratatul asupra Uniunii
Europene, semnat în 1992 la Maastricht5.
Articolul 17 al Tratatului stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice
persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în
statul respectiv6. În plus drepturile care decurg din prevederile Tratatului sunt: dreptul la
libera circulaţie pe teritoriul statelor membre, dreptul electoral, dreptul la protecţie
consulară şi diplomatică pe teritoriul statelor membre, dreptul la petiţie în faţa
Parlamentului European şi dreptul de a apela la Mediatorul european7. Drepturile
fundamentale şi valorile democratice sunt respectate în statele membre ale Uniunii
Europene prin consemnarea lor în preambulul Actului Unic European în 1986, ca mai
apoi să fie incluse în Tratatul de la Maastricht.
Contrar prevederilor teoretice, aplicarea şi evaluarea celor 5 categorii de
drepturi stipulate în Tratatul de la Maastricht, întîmpină totuşi în prezent anumite piedici
sau limitări decurgînd de realităţile politice. Astfel, exercitarea de către un cetăţean a
dreptului de liberă circulaţie pe teritoriul altui stat membru decît cel de reşedinţă
permanentă, poate fi interzisă din raţiuni de securitate şi sănătate publică.
Tratatul de la Amsterdam reflectă noi completări asupra cetăţeniei europene,
care clarifică legătura între cetăţenia naţională şi cea europeană. Însă, ceea ce aduce nou
Tratatul de la Amsterdam, în comparaţie cu Tratatul precedent, este faptul că subliniază
importanţa protecţiei drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi

5
http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht
6
http://www.europarl.europa.eu/topics/default_en.htm
7
http://www.ombudsman.europa.eu/home.faces

4
recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor. Prin Tratatul de la
Amsterdam, se garantează respectarea drepturilor fundamentale, care a extins jurisdicţia
Curţii de Justiţie pentru a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale de
către Instituţile Europene.
În plus, dreptul la informare, fiind prevăzut la fel de Tratat, specifică faptul că
orice cetăţean european şi orice persoană fizică sau juridică avînd sediul într-un stat
membru are drept de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului
Uniunii Europene şi ale Comisiei Europene, în limita raţiunilor de interes public sau
privat. Astfel, Comisia Europeană a lansat încă din 1998, serviciul de informare "Europe
direct"8.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prezentată la Nisa pe 7-9
decembrie 2000, combină în acelaşi document drepturile civile, politice, economice,
sociale care sunt stipulate în diverse acte internaţionale europene sau naţionale. Însă,
Uniunea Europeană îşi afirmă angajamentul referitor la drepturile fundamentale abia în
decembrie 2001 odată cu proclamrea acestei Carte, deşi primele tentative acum
materializate, existau încă în preambulul Actului Unic European. Acest document este
structurat în 6 capitole – Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetăţenia şi
Justiţia – cuprinzînd în total 54 de articole. Know-how- ul pe care îl aduce acest act este
prezenţa capitolului "Solidaritatea" prin introducerea drepturilor de protecţie socială şi
reglementările economice, fiind necesară în vederea consolidării drepturilor
fundamentale în lumina schimbărilor care se produc la nivelul societăţii, progresului
social şi al dezvoltării ştiinţei şi tehnicii. Odată cu Tratatul de la Nisa se înfiinţează
Comitetul de Protecţie Socială - organ consultativ, cu sarcina de a promova cooperarea
între statele membre şi Comisia Europeană.
Angajamentul Uniunii a fost reafirmat, în mod oficial, în decembrie 2000, când
a fost proclamată Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi
consolidează protecţia intereselor acestora:dreptul la libera circulaţie, dreptul de sejur,de
stabilire, dreptul la muncă şi studiu în celelalte state membre ale Uniunii: Legislaţia
Uniunii stabileşte însă numeroase condiţii pentru exercitarea acestor drepturi; dreptul de a
alege şi de a fi ales în Parlamentul European şi în cadrul alegerilor locale în statul de
rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv; dreptul de a beneficia pe
teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii Europene)de protecţie
consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt Stat Membru, în cazul în care
statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ
respectiv;dreptul de petiţionare în faţa Parlamentului European şi dreptul de a apela la
Ombudsmanul European pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din
partea instituţiilor şi organismelor comunitare.
Baza legală:
Politica socială a comunităţii europene a debutat odată cu tratatul de constituire
a acesteia, în 1957 care pune bazele politicii sociale prin articolele sale cu referire la două
aspecte importante: primele două libertăţi: libera circulaţie a muncitorilor şi la libertatea
de stabilire (Art. 48 - 52) a acestora, în contextul creării pieţei comune (Art. 100);crearea
Fondul Social European, instrumentul de finanţare a politicii sociale şi cel mai vechi
dintre fondurile structurale (Art. 119).
8
http://ec.europa.eu/youreurope/index_ro.html

5
Pasul următor a fost constituit de adoptarea Actului Unic European (The Single
European Act), în 19869, ce conţine directive privind sănătatea şi siguranţa la locul de
muncă, introduce dialogul social şi conceptul de coeziune economică şi socială
(materializat prin crearea Fondului de coeziune economică şi socială).
Anul 1989 constituie un moment important al construcţiei sociale europene
prin adoptarea primului document programatic al politicii sociale – Carta Socială, ce
stabileşte drepturile sociale fundamentale şi, odată cu acestea, direcţiile de acţiune ale
politicii sociale.
Un an mai târziu, în 1990, Tratatul de la Maastricht (ratificat în 1992)
stabileşte ca unul din obiectivele Uniunii atingerea unui „nivel ridicat de ocupare a forţei
de muncă şi al protecţiei sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi [...] creşterea
standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii...” (Articolul 2).
În 1991 a fost adoptat Protocolul Social (Social Policy Protocol), ce a fost
anexat Tratatului de la Maastricht şi care stabileşte obiectivele politicii sociale
(prefigurate de Carta Socială): promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă şi de muncă, combaterea excluziunii sociale, dezvoltarea resurselor
umane, etc. (semnat de 11 SM, nu şi de Marea Britanie).
Cartea Verde (Green Paper), lansată în 1993, deschide procesul de discuţie
asupra viitorului politicilor sociale la nivel comunitar şi este urmată, în 1994, de Cartea
Albă (White Paper) – ce stabileşte priorităţile politicii sociale până în anul 2000. Acestea
sunt concretizate în programele de acţiune socială pentru perioadele 1995-1997 şi 1998
-2000.
În 1997, prin Tratatul de la Amsterdam (ratificat în 1999) este abrogat
Protocolul Social, este lansat Acordul Social (Social Policy Agreement) şi este integrat
un nou articol în Tratatul UE, un articol privind ocuparea forţei de muncă şi cunoscut ca
Titlul VIII. 1998 este anul în care Marea Britanie semnează Acordul Social şi participă
astfel la politica socială comunitară.
Anul 2000 constituie un moment major în evoluţia politicii sociale prin
elaborarea Strategiei de la Lisabona (Lisbon Strategy), prin care este stabilit obiectivul pe
zece ani al Uniunii Europene, reprezentat de transformarea economiei comunitare în cea
mai competitivă economie bazată pe cunoaştere. Tot în acest an a fost adoptată şi Agenda
Politicii Sociale, ce preia acele obiective specifice şi elemente ale strategiei ce ţin de
politica socială şi le converteşte într-un program de acţiune pe 5 ani, care constituie
cadrul politicii sociale actuale. În 2003 a avut loc evaluarea intermediară a Agendei
Sociale, ce are ca rezultat ajustarea priorităţilor Agendei în funcţie de progresul
înregistrat până în acest moment şi de schimbările politice, economice şi sociale
întregistrate la nivel comunitar.
Stategiile europene s-au axat pe domenii de activitate de importanţă majoră şi
măsuri în domeniul politicii sociale care vizează:
1. Locuri de muncă
Problema combaterii şomajului şi creării locurilor de muncă, se află în centrul
dezbaterilor europene odată cu apariţia piaţei muncii comune în UE. Soluţionarea acestei
dileme, s-a simţit în prevederile Tratatului de la Amsterdam, în 1997, care avea drept
scop obţinerea un nivel ridicat al numărului locurilor de muncă. Importanţa acestei
probleme a fost accentuată prin integrarea în tratat a unui nou Titlu pentru Locurile de
9
Andrei Popescu, Dreptul Internaţional al Muncii, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1998,p. 329.

6
Muncă, oferind o strategie coordonată a locurilor de muncă în vederea combaterii
şomajului. În plus, statele membre au convocat un Consiliu European Extraordinar pe
problema locurilor de muncă în cadrul Summit-ului din noiembrie 1997, unde s-a adoptat
Instrucţiunile privind politica locurilor de muncă pentru 1998. Ele se bazează pe cei patru
stâlpi - disponibilitatea pentru angajare, antreprenoriat, adaptabilitate şi egalitatea
şanselor, adoptate de către Consiliul pentru muncă şi probleme sociale în decembrie
1997. La rîndul lor statele membre în baza Instrucţiunile pentru politica locurilor de
muncă, trebuiai să schiţeze Planuri naţionale de acţiune privind locurile de muncă.
Adaptarea în funcţie de situaţia fiecărui stat în parte era realizată prin întocmirea unor
rapoarte anuale de Comisie, despre implementarea acestor instrucţiuni şi recomandări
pentru fiecare stat în parte. Uniunea Europeană foloseşte mijloace de finanţare
structurală, în special Fondul Social European, pentru a asigura şi subvenţiona locurile de
muncă.
Fondul Social European (FSE) a fost înfiinţat în 1960 ca un mijloc de
prevenire a şomajului.
Fondul Social European trebuie văzut în contextul noii Strategii Europene a
Locurilor de Muncă care a fost fundamentată în Consiliul Europei la Essen, în 1992,
promovînd locurile de muncă, ca un aspect care priveşte întreaga UE în contextul
progresului echilibrat şi susţinut din punct de vedere economic şi social.
2. Iniţiativele Comunităţii şi măsurile inovative
Obiectivul principal al Comunităţii constă în stimularea statelor membre,
pentru ca regiunile, partenerii economici şi sociali să lucreze împreună şi să
implementeze măsurile de interes comun ale UE. În acord cu angajamentul general de a
concentra resursele, numărul iniţiativelor Comunităţii s-a redus de la 13 la 3. Una pentru
cooperare inter-regională (INTERREG), una pentru dezvoltare rurală (LEADER) şi una
care vizează egalitatea şanselor (EQUAL).
3. Implementarea libertăţii de mişcare
Mai întâi de toate, este necesară înţelegerea principiului libertăţii de mişcare a angajaţilor
ca fiind un aspect esenţial al Pieţei Unice. Această libertate fundamentală implică ideea
că fiecare cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene are dreptul de a merge în
statul membru pe care el sau ea l-a ales ca să locuiască şi să muncească acolo, şi să
rămână în acel stat până la sfârşitul contractului său de muncă. Tratamentul diferit al unui
angajat în ceea ce priveşte slujba, remuneraţia şi alte condiţii de muncă datorită
naţionalităţii sale este ilegal.
Pentru a asigura libertatea de mişcare, Uniunea Europeană a emis mai multe
reglementări: Recunoaşterea reciprocă a titlurilor şi diplomelor.Securitatea socială a
persoanelor care se deplasează în cadrul UE- coordonarea sistemele de securitate socială
pentru a garanta protecţia socială în ţara de reşedinţă, în cazul în care cineva se
deplasează dintr-un stat membru în altul. Adica sa fie garantată pensia şi alte beneficii
sociale.EURES – (Serviciul European al Locurilor de Muncă) furnizează informaţie
asupra ofertelor de job-uri în toate statele membre ale UE.
4. Promovarea educaţiei şi a pregătirii
Un alt domeniu de acţiune al politicii sociale europene priveşte chestiunea
punerii la dispoziţia economiei europene a unei forţe de muncă având o înaltă
calificare. Cel mai popular mijloc de intervenţie socio-politic îl reprezintă programele

7
educaţionale finanţate de UE, precum LEONARDO pentru învăţământ profesional şi
calificare şi SOCRATE pentru învăţământ general şi învăţământ superior.
5. Oportunităţi pentru bărbaţi şi femei
Un alt aspect important al politicii sociale europene îl reprezintă egalitatea şanselor
pentru bărbaţi şi femei.
Acestea sunt problemele cheie ale activităţilor socio-politice de azi ale Uniunii
Europene în ceea ce priveşte egalitatea şanselor.
6. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă
Politica socială a Uniunii Europene tratează, de asemenea, îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă pentru toţi angajaţii. UE a adoptat o legislaţie privind următoarele
domenii care au o importanţă aparte atât pentru patroni, cât şi pentru salariaţi: Timpul de
lucru (este redus la 48 de ore şi concediului plătit de 4 săptămâni); Obligaţia patronilor de
a informa angajatul cu privire la condiţiile valabile pentru contractul de muncă; Directiva
privind înfiinţarea unui Consiliu European al Muncii sau a unei proceduri privind
sarcinile la scară comunitară cu scopul de a informa şi consulta angajaţii; Integrarea
lucrătorilor în cadrul sistemului de slujbe; Slujbe fără normă întreagă; Directiva cadru
privind întărirea măsurilor de îmbunătăţire şi îngrijire a sănătăţii angajaţilor.

Cetăţenii Uniunii Europene „sunt nu numai actori ai construcţiei europene, ci


reprezintă ei înşişi scopul final, chiar dacă nu-şi dau întotdeauna seama de impactul pe
care îl au deciziile luate de către instanţele de la Bruxelles asupra vieţii lor personale şi
profesionale” 10.

10
GilLes Ferréol, „Dicţionarul Uniunii Europene”, Editura Polirom, 2001, p.34.

8
BIBLIOGRAFIE

Marin Voicu, Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic,


Bucureşti,2007
Benone Puşcă, Drept constituţional şi instituţiipolitice , Editura Sylvi,
Bucureşti, 1997
Constantin St. Tomulescu, Drept privat roman ,Tipografia Universităţii din
Bucureşti, 1973
Augustin Fuerea, Dimensiunea politico-juridică a cetăţeniei europene , în
Cetăţenie Naţională –Cetăţenie europeană, Fundaţia Culturală Libra,Bucureşti, 2003
Andrei Popescu, Dreptul Internaţional al Muncii, Ed. Holding Reporter,
Bucureşti, 1998
GilLes Ferréol, „DicţionarulUniunii Europene”, Editura Polirom, 2001
http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht
http://www.europarl.europa.eu/topics/default_en.htm
http://www.ombudsman.europa.eu/home.faces
http://ec.europa.eu/youreurope/index_ro.html