CURS LITURGICA STREZA CIPRIAN

-este ştiinţa teologică care îşi propune să descrie nu doar desfăşurarea, structura,
istoria rânduielilor de cult, cât mai ales semnificaţia lor teologică .
- se ocupă cu explicare şi iniţierea în aspectul nevăzut şi tainic al prezenţei lui
Dumnezeu în şi prin intermediul cultului în viaţa Bisericii.
Teologia Liturgică are o funcţie mistagogică ( mistirion - mister, ago - a
aduce). Ea are menirea să ajute pe om să depăşească scoarţa materiei şi a plăcerilor
lumii văzute şi să îl ajute să simtă prezenţa lui Dumnezeu. Ea nu este un obiect de
studiu în sens clasic ( al cuvântului) este izvorul teologiei.
Biserica este fals văzută ca o instituţie de prestare servicii liturgice de aceea
şi teologia liturgică a ajuns să fie lituaristică, însă menirea Liturgicii şi a studiului
culturii este de a iniţia pe om în tainele vieţii viitoare, în iniţierea în taina
Împărăţiei
Cerurilor ( Biserica este pentru cult – nu cultul pentru Biserică) – adică Biserica
creează cultul nu cultul Biserica. Ea este o trecere la o viaţă nouă şi nu o sumă
de precepte morale
Cultul vine de la vb. colo,ere – a cultiva a îngriji, iar cultul în
sensul ortodox poate fi definit ca grija – stăruinţa, pentru cultivarea unei legături
vii şi personale cu Dumnezeu. Cultul este un dialog viu între noi şi Dumnezeu
/// Totul în ortodoxie se găseşte în rugăciune

În acest dialog viu şi personal al nostru cu Dumnezeu se petrece un schimb.

Dumnezeu varsă bunătatea şi milostivirea spre om iar omul răspunde acestei
iubiri prin lauda pe care o aduce lui Dumnezeu şi prin jertfirea întregii sale
fiinţe prin paza poruncilor lui Dumnezeu.
În dialogul acesta viu şi personal se petrece un schimb în care omul se umple
de toată curăţia umanităţii lui Hristos, de puterea vieţii lui, de semntimentele lui
curate de om faţă de Dumnezeu, iar Hristos doreşte să primească un răspuns prin
sentimentele curate ale omului mişcate de dragoste dumnezeiască, adică Hristos
mişcă prin simţirele lui curate viaţa noastră, ne umple de viaţa Lui şi noi
suntem chemaţi să răspundem la această iubire

Cult intern – Cult extern

Esenţa cultului constă prin acestă lucrare interioară a omului de a zugrăvi

Chipul lui Hristos în interiorul său, trecând de la chip la asemănare prin paza
sfintelor porunci şi prin viaţa sacramentală, de aşa manieră încât în fiecare om
să se nască un alt Hristos un // frate // a lui Hristos. Acesta este cultul interior.
Tot efortul personal, tot dialogul omului cu Dumnezeu se numeşte cult
interior
Cult extern – manifestarea văzută a acestei liturghii interioare.
Cele două especte atât intern cât şi extern trebuie să rămână în echilibru.
Dacă se pune mai mult accent pe formele exteriore se ajunge la forme gen OLT
( parastas) şi dacă se pune accent pe formele interioare se ajunge ca la pocăiţi
( Iisus te iubeşte, etc aplauze, etc) în momentul în care formele exteriore sunt
menţinute fără ca aceste să fie dublate de prezenţa lui Dumnezeu se ajunge la
formalism sau rutină. Menţinerea unui cult sănătos se bazează pe o viaţă
interioară sănătoasă bazată pe iubirea lui Dumnezeu şi faţă de aproapele
Scopurile sau funcţiile cultului ortodox
Cultul ortodox are trei scopuri fundamentale :
1. scop sacramental
2. scop latreutic – de laudă
3. scop didactic
1. – este funcţia principală a cultului ortodox. Prin cult Dumnezeu a ales să
creeze un mediu de comuniune între om şi Dumnezeu şi El a ales acest
mediu a fi un izvor de revărsare a darurilor şi iubirii Sale. Dumnezeu vrea
să îşi reverse mila Sa prin formele văzute ale actelor cultice ( Mistagogia
Sf. Maxim – Tot cel ce intră în Biserică este îmbrăţişat de dragostea lui
Dumnezeu, chiar daca eu nu sunt). Revărsare Harului lui Dumnezeu prin
actele văzute ale Bisericii, imne, acte liturgice, arată nu doar dragostea şi
interesul viu a lui Dumnezeu pentru om, dar mai ales
ADAPTABILITATEA şi coborârea lui Dumnezeu până la cel mai mici
realităţi ale vieţii uman
2. – LATREUTIC este patria umană a acestui dialog între om şi Dumnezeu şi
constituie răspunsul firesc al omului la dragostea pe care Dumnezeu o revarsă
prin cult. Omul îşi manifestă vocaşia de fiinţă religioasă, Binecuvântând pe
Dumnezeu, mulţumind şi apoi cerând. Lauda adusă lui Dumnezeu este o
laudă adusă din iubire. Noi Îl lăudăm doarece simţim dragostea şi
purtarea Lui de grijă. Mulţumirea, care personalizează lauda, căci se
mulţumeşte lui Dumnezeu pentru prezenţa şi intervenţia Lui în viaţa
Omului. Cererea, care împlineşte acestă comuniune, arătând dependenţa
omului de intervenţia lui Dumnezeu.
3. DIDACTIC– se referă la faptul că din toate actele cultice se
propovăduieşte învăţătura de credinţă, cultul fiind o cateheză vie, un mijloc de
educaţie şi
un generator de viaţă creştină. Funcţia catehetică este subliniată de citirile
biblice ( Apostol, Sf. Evanghelie, Psalmi, Paremii).

Ordinea sau ierarhia funcţiilor cultului în Ortodoxie

Ortodoxia este prezentată ca acordând o importanţă deosebită copului

harismatic al cultului (SACRAMENTAL), iar celelate două scopuri fiind
secundare şi subordonate
primului. Bisericile Apusene au accentuat funcţia latreutică ( Romano-
Catolică) şi
cea didactică ( Biserica Protestantă). Însă teologia patristică subliniază faptul că
ortodoxia şi creştinismul primar a înţeles cultul ca pe o relaţie personală
cu Dumnezeu în care sunt cuprinse cele trei aspecte ( laudă, mulţumire cerere
sau sfinţire laudă şi cunoaştere). Cele trei scopuri ale cultului sunt pentru
Ortodoxie un tot unitar, căci sfinţirea determină lauda omului şi mulţumirea,
iar cunoaşterea este efectul intrinsect al laudei şi a adorării lui Dumnezeu.
Ortodoxia a pus accent pe caracterul personal şi personalizant al relaţiei omului cu
Dumnezeu. Harul, care este Iubirea lui Dumnezeu este unica realitate în care omul
îşi îndeplineşte vocatia sa de fiinţă chemată la sfinţenie, chemată să adore, chemată
să cunoască.
Trăsăturile cultului ortodox
Trăsăturile şi caracterele specifice în comparaţie cu cultul celorlalte
confesiuni creştine :
1. vechimea formelor de cult
2. caracterul sacrificial şi ierarhic
3. uniformitatea şi stabilitatea cultului
4. bogăţia, varietatea şi frumuseţea formelor sale externe
5. caracterul eclesiologic sau comunitar
6. simbolismul sau caracterul epifanic şi eshatologic
7. caracterul universal sau cosmic al cultului
8. importanţa cultului în viaţa religioasă ortodoxă
Aceste trăsături identificate de cercetarea liturgică trebuie să fie înţelese şi
privite ca un tot unitar şi nu pot fi tratate separat decât metodologic, ştinţific,
deoarece ele constituie elementele indestrucibil legate ale unei ample arhitecturi
sau armonii care este cultul ortodox.
1. Vechimea formelor şi a rânduielilor de cult – cultul este în esenţa lui de
origine divină, deoarece el este dialogul viu între om şi Dumnezeu . În ceea ce
priveşte formele de manifestare, cultul a cunoscut o evoluţie. Astfel, formele de
manifestare au evoluat în fiecare epocă, în funcţie de realităţile sociale, dar şi
teologice ale fiecărei perioade istorice. Cultul creştin a fost instituit de
Mântuitorul,
practicat de Sf Apostoli, trensmis apoi prin viu grai, şi fixat apoi în scris în secolele
III-IV şi definitivat în secolul VIII ( Codicele Barberinii – colecţie de manuscrise,
de texte liturgice din secolul VIII – cea mai veche colecţie de texte euharistice
cunoscute ) . Istoria cultului creştin NU ÎNCEPE cu epoca Noului Testament.
Rădăcinile lui trebuie să fie căutate în profunzimea şi unicitatea cultului
iudaic practicat de Mântuitorul, de Sfinţii Apostoli, cult pe care Mântuitorul
l-a umplut de un sens nou, dându-i un caracter unic ca fiind pecetluirea unui
nou legământ cu care şi prin care Dumnezeu împlineşte cererile noului său popor
ales. Dumnezeul poporului Său este viu şi lucrător şi arată acesta în întreaga operă
de mântuire, întrupare jertfă, înălţare. Vechime formelor de cult arată exigenţele
duhovniceşti care au stat la baza formării lui, iar creştinii fiecărei epoci au
menirea, sau sunt chemaţi de a se ridica la măsura acestor exigenţe şi de a nu
coborî cultul la nivelul sărăciei spirituale a vremii respective.
2. Caracterul sacrificial şi ierarhic – se referă la un fapt fundamental, şi
anume, el se întemeiază pe jertfa Mântuitorului şi este săvârşit prin
intermediul ierarhie văzute. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că Hristos se
află în stare de continuă jertfă, înaintea lui Dumnezeu Tatăl. Jertfa lui pe
cruce continuă şi în cer,
deoarece El, Hristos, se află într-o stare de continuă predare a lui ca om lui
Dumnezeu, iar noi, nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu, decât dacă ne
împropriem starea lui de jertfă. Sf. Chril – Închinare în duh şi adevăr. Astfel,
esenţa cultului este tocmai această revărsare de iubire jertfelnică care vrea să
ne atragă la sine şi să ne imprime şi nouă starea de jertfă a
umanităţii lui Hristos. Dar
Dumnezeu nu se opreşte aici : după înîlţarea la cer, Dumnezeu a vrut să îl scoată
pe
om din subiectivitatea personală şi a vrut să permanentizeze şi să obiectiveze
acestă chemare la împropierea jertfei Mântuitorului , întemeind ierarhia
bisericească. Prin ea se împărtăşesc obiectiv toate darurile lui Hristos NU
SUBIECTIV ( mă iubeşte nu mă iubeşte), căci ierarhia este chemată ea în primul
rând să se umple de stareade jertfă a lui Hristos şi astfel să dea viaţă pleromei
eclesiale, care sunt credincioşii.
Ierarhia bisericească, preoţimea, nu doar obiectivează relaţia omului cu
Dumnezeu, ci este chemată să continue lucrarea lui Hristos pe pământ în cele
trei slujiri ale ei. CONDUCERE, ÎNVĂŢARE, JERTFĂ. ( funcţia profetică este
cea
mai puţin exercitată).
3. Uniformitatea şi stabilitatea cultului - până în secolul IV, cultul
era caracterizat de impovizaţie, rugăciunile fiind rostite în mod liber, fără a
exista un text scris, dar aceste rugăciuni, respectau însă o anumită schemă
generală de rugăciune. Odată cu apariţia ereziilor, textele liturgice au început
să fie aşternute în scris, dorindu-se să se creeze o uniformitate şi stabilitate a
cultului. S-a dorit ca
acest dialog viu şi personal să fie exprimat prin forme definitiv stabilite uşor
accesibile şi pe înţelesul tuturor creştinilor ducând astfel, sau contribuind astfel la
păstrarea unităţii de credinţă şi de mărturisire a adevărului tradiţiei apostolice.
Totalitate experinţei duhovniceşti pe care omul a avut-o şi o are cu Dumnezeu
este
tradiţia vie a Bisericii. Tradiţia vie păstrează în ea toată experinţa pe care a
avut-o
omul în relaţia sa cu Dumnezeu. Sf Vasile numeşte acestă experienţă „ ta
dogmata”
( nu am caractere greceşti J sau mai bine zis îmi este lene să caut), cristalizarea şi
exprimarea în scris a acestei experinţe a dat naştere Sfintei Scripturi,
scrierilor
patristice , cărţilor de cult. Ele sunt numite „tachirigmata”.
4. Bogăţia, varietatea şi frumuseţea formelor sale externe – în esenţa sa,
cultul ortodox este de origine apostolică şi de aceea îşi păstrează toată
frumuseţea şi toată bogăţia sa originară. Formele sale de exprimare ( texte,
imne, gesturi şi acte
liturgice) au cunoscut totuşi o evoluţie în decursul istoriei. Acestă evoluţie se
referă
la o adaptare, la o potrivire de limbaj, prin care Biserica a vrut să exprime
bogăţia cultului ei. Icoanele, gesturile, actele liturgice, arhitectura
bisericească, toate aceste au menirea să exprime bogăţia interioară a cultului
ortodox. Însă lipsa de fineţe
spirituală, poate duce la o ne-simţire a prezenţei lui Dumnezeu în cult prin acestă
bogăţie şi frumuseţe a actelor liturgice. Există riscul de a reduce frumuseţea şi
bogăţia cultului la nivelul sărăciei spirituale a societăţii actuale privând astfel
sufletul de bucuria şi frumuseţea vieţii viitoare pe care cultul doreşte să o exprime
încă din acestă lume.
5. Caracterul eclesiologic sau comunitar – cultul ortodox se distinge prin
faptul că toate rugăciunile sunt făcute în numele unui eu – colectiv (Cu pace
Domnului să NE rugăm), în Biserică ne rugăm toţi şi pentru nevoile tuturor.
Raportul dintre aspectul personal al rugăciunii şi cel comunitar trebuie să fie unul
complementar, adică, gustare din iubirea lui Dumnezeu, în rugăciunea personală,
ne cheamă la rugăciune pentru nevoile tuturor. Sărăcia lumii actuale constă în
faptul că fragmentarea şi atomicizarea comunităţilor a dus şi la dispariţia înţelegerii
sensului comunitar al cultului ortodox. Fiecare creştin vine la Biserică, dar nu are
conştiinţa apartenenţei la o comunitate. Comunitatea este adesea percepută doar
fizic, ( sat, comună).
6. Simbolismul sau caracterul epifanic al cultului ortodox – raportul î
ntre
Dumnezeu şi lume, pentru a putea fi înţeles trebuie înţeleasă funcţia simbolului.
Simbolul era în antichitatea greacă un semn de recunoaştere sau de identificare, fie
o monedă ruptă în două, dată în vederea unei recunoaşteri ulterioare. Provine de la
vb „sum – balleiv” – a uni, a pune împreună. Simbolul este un indicator, o
realitate văzută care trimite la o alta nevăzută. Este ceva ce trimite la altceva pe
baya unei
asemănări care îi este proprie. Simbolul nu este un simplu semn, chiar dacă ambele
trimit la o realitate care este dincolo de ele – simbolul participă la puterea realităţii
pe care o reprezintă făcând o prezentă, pe când semnul nu are această participare.
Simbolul religios dezvăluie o prezenţă spirituală dar o şi învăluie, o ascunde,
pentru ca omul să fie mereu atras şi fascinat de adâncimea lumii nevăzute.
Simbolul deosebeşte dar şi leagă două lumi – nu în chip logic ( aceasta înseamnă
acesta). Nu prin asemănare ( acesta preînchipuie acesta) nici prin cauzele efect (
acesta este
cauza acesta) ci epifanic – a descoperi. În simbol totul descoperă
realitatea
spirituală însă nu întreaga realitate spirituală se descoperă prin simbol.
Căci simbolul prezintă totdeauna numai o parte fiind şi revelaţie dar şi ascundere a
prezenţei Celui nevăzut. Cultul ortodox este plin de simboluri – orice element
material ÎN CULT poate să primescă o simbolistică. În cultul ortodox, gesturile
actele liturgice, materia, pot primi o semnificaţie simbolică pentru a indica
omului că prin ele se descoperă prezenţa nevăzută a lui Dumnezeu.
Simbolismul aplicat
actelor cultice şi materiei este însoţit de intervenţia harului lui Dumnezeu. După
înălţarea la cer a Mântuitorului, noi nu ne mai putem atinge trupeşte de Hristos, ci
El îşi continuă lucrarea Sa asupra noastră prin intermediul materiei văzute, materie
care devine un mediu de manifestare a prezenţei sale. Rolul simbolului este de a
descoperii acestă continuă a lui Dumnezeu în Biserică prin intermediul
prezenţei văzute, tangibile. Simbolul mă ajută să înţeleg prezenţa lui
Dumnezeu în Biserică.
7. Caracterul universal sau pancosmic al cultului – se subliniază faptul
că
în cultul ortodox se cuprinde întreaga viaţă a omului şi cele mai felurite şi
variate
forme ale ei de manifestare, Biserica dorind să sfinţească întreg mediul
existenţei
umane. Astfel prin Sf Taine, prin Ierurgii se sfinţeşte materia înconjurătoare
pentru
a pregătii omului un mediu în care să îşi câstige mântuirea ( rug de la sfinţiea
Aghiasmei Mari) .
* Toate lucrările bisericii sunt taine. Prin ele Dumnezeu lucrează în
Biserică şi prin Biserică în întreaga lume. Se transmite materiei şi naturii
încojurătoare harul divin. Separarea a fost făcută sub influenţa
teologiei
scolastice, dar teologia patristică subliniază sacramentalitatea tuturor.
8. Importanţa cultului în viaţa religioasă
– Ortodoxia prin
cultul ei cuprinde întreaga sa istorie, învăţătura dogmatică şi misiune .
Ortodoxia are marea misiune şi scopul primordial al cultului, de a pregăti pe
om pentru viaţa creştină
(nu pentru a câştiga BANI!). Biserica are cultul prin care trecutul, prezentul şi
viitorul sunt unite print-un prezent continuu care este prezentul vieţii veşnice.
Sărbătorile ortodoxe nu sunt nimic altceva decât pregustare de pe acum a
bucuriei veacului viitor.
Istoria şi evoluţia cultului creştin
I . Cultul iudaic ca origine şi sursa cultului creştin – în căutarea originilor
cultului creştin trebuie pornit de la structura şi conţinutul cultului iudaic pe care
Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli l-au practicat, dar l-au umplut de un sens nou,
marcând trecerea de la un ritual la sacrament, la o taină. În cultul Legii
Vechi, toate actele liturgice aveau o semnificaţi simbolică şi erau întotdeauna
săvârşite din perspectiva legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat
cu poporul Său.
Mântuitorul dăruieşte creştinismului această perspectivă cultică. El
întemeiază un cult cu origini, tematică, expresii preluate din cultul iudaic, însă
pe care l-a umplut cu un semns cu totul nou eshatologic. După Înălţarea la cer a
Mântuitorului,
Apostolii şi ucenicii au săvârşit ceea ce Mântuitorul le-a poruncit să facă, arătând
că prin fiecare lucrare văzută a Bisericii credinciosşii se împărtăşeau de un nou
mod de prezenţă a lui Hristos, astfel, cultul în epoca primară a fost caracterizat de
oralitate şi impovizaţie . Exista o structură a fiecărui act cultic, a fiecărei slujbe, iar
pe aceea structură se improviza, rostindu-se rugăciune preluate din cultul iudaic,
adaptate sensului eshatologic creştin. Foarte devreme, Biserica şi-a
alcătuit o
imnografie proprie ( imnele de la Filipeni, Coloseni, Efeseni), iar
celebrarea
euharistiei se făcea în noaptea se Sâmbătă spre Duminică, ajungând
să se statornicească pentru ziua de Duminică.
II Cultul în epoca persecuţiilor – această epocă a adus o păstrare a oralităţii
profunde a cultului creştin primar şi o conservare a formelor lui de expresie. Până
în secolul IV, comunităţile creştine aveau un cult divers cu forme de expresie
adaptate etosului local (mediului). După libertatea dată creştinismului, încep
să apară primele texte liturgice scrise numite Rânduieli Bisericeşti – colecţii de
texte
liturgice. Apar în secolul IV primele texte scrise, adunate n colecţii
numite
rânduieli Bisericeşti. Cele mai cunoscute sunt Codicele Barberini, secolul VIII în
Biblioteca Vatican - Liturghia Sf Ioan şi a Sf Vasile şi rânduiala principalelor
Sf
Taine. O altă colecţie este Tradiţia Apostolică a lui Ipolit Romanul,
alta
Constituţiile Apostolice şi Testamentum Domini. După secolul IV, apar aşa-zisele
„Familii Liturgice” în jurul marilor metropole ale antichităţii şi are loc un proces
de
unifomizare şi sandardizare. Astfel Liturghia Metropolei se impune sub
toate
comunităţile aflate sub jurisdicţia Metropolei, de aşa manieră încât, Liturghiile
păstrare până astăzi, nu sunt, în mod obligatoriu cele mai frumoase, ci cele
care au fost impuse de Metropolă.
Liturghiile păstrate până astăzi sunt rezultatul unui lung proces de evoluţie şi
cizelare, căci, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, au îmbogăţit cu texte
biblice şi formulări dogmatice, formularul euharistic al vremii lor,
şi astfel, Liturghiile poartă numele sfinţilor, pentru că ei sunt cei ce le-au
cizelat şi le-au datformele fianale. Ele sunt operele Bisericii, nu a unei
persoane individuale şi prin ele Biserica a vrut să exprime adâncimea şi
frumuseţea cultului creştin primar.