Carte Microbiologie1

2
3
4
CUPRINS
CAP. I
INTRODUCERE ÎN MICROBIOLOGIE 7
Prof. univ. dr. Victoria Braga
CAP. II
BACTERII. MORFOLOGIE ŞI STRUCTURĂ 12
CAP. III
FIZIOLOGIE BACTERIANĂ 33
CAP. IV
GENETICA BACTERIANĂ 42
CAP. V
FLORA NORMALĂ 57
Asist.univ.dr. Adina Barbu
CAP. VI
IMUNITATEA NATURALĂ 61
CAP. VII
INFECŢIA 65
CAP. VIII
TRATAMENTUL ANTIBACTERIAN 72
CAP. IX.
GENUL STAPHYLOCOCCUS 85
Conf.univ.dr. Mihaela Botnarciuc
CAP X
GENUL STREPTOCOCCUS 92
Asist.univ.dr. Adina Barbu
CAP XI
GENUL NEISSERIA
Asist.univ.dr. Lavinia Voineagu
CAP XII
GRUPUL PARVOBACTERII
Prep.univ.dr. Mirela Tătaru
5
CAP XIII
GENUL CORYNEBACTERIUM. GENUL BACILLUS
CAP XIV
GENUL LISTERIA
CAP XV
GENUL MYCOBACTERIUM
Elena Dantes
CAP XVI
FAMILIA ENTEROBACTERIACEAE
CAP XVII
BACILI GRAM – NEGATIVI NON – FERMENTATIVI
CAP XVIII
GENURILE VIBRIO, CAMPYLOBACTER, HELICOBACTER
CAP XIX
BACTERII ANAEROBE
CAP XX
FAMILIA SPIROCHETACEAE – TREPONEMA, LEPTOSPIRA,
BORRELLA
CAP XXI
GENUL GARDNERELLA
CAP XXII
GENURILE MYCOPLASMA, CHLAMYDIA, RICKETTSIA
6
CAP. I
INTRODUCERE ÎN MICROBIOLOGIE
Microbiologia medicală
Microbiologia este ştiinţa care studiază organismele vii cu

dimensiuni mai mici decât limita vizibilităţii cu ochiul liber (0.10 mm).
Microbiologia medicală studiază microorganismele care pot
determina boli ale organismului uman, boli denumite infecţii.
ISTORIC
Existenţa microorganismelor a fost bănuită din timpuri străvechi,
timpuri în care li se observau doar efectele (acrirea laptelui, transformarea
vinului în oţet, dospirea pâinii).
Poporul aplică bolilor infecţioase cele 3 reguli:
 a fugi repede;
 a ajunge cât mai departe;
 a te întoarce cât mai târziu.
Medicina sacerdotală a oferit o interpretare religioasă a bolii.
Astfel ASCLEPIOS a fost zeul medicinii la greci. HIPOCRATE care a
trăit în sec. V î.e.n. a fost părintele medicinii. Hiocrate a introdus noţiunea
de ”boală” nu de “bolnav, noţiune care a rămas valabilă şi azi. Îmbolnăvirea
este un proces complex datorat distrugerii echilibrului între om şi natură şi
între părţile componente ale omului.
În secolul XIX a predominat o concepţie unilaterală, exagerată a bolii
infecţioase. Infecţia a fost considerată doar prezenţa agentului etiologic.
Boala reprezentă în viziunea oamenilor de ştiinţă din sec. XIX doar ca
prezenţă malefică a microorganismelor.
Secolul XX a adus interpretarea flexibilă, dinamică a bolii ca raport
între microorgaanism şi macroorganism.
7
MICROSCOPIA
Un moment decisiv în studierea microorganismelor, definite ca
vieţuitoare invizibile cu ochiul uman liber (limita vizibilităţii cu ochiul liber
este de 0,1 mm) a fost inventarea primului instrument de mărire al
obiectelor extrem de mici în raport cu capacitatea de distincţie a ochiului
uman şi anume microscopul. Primul microscop a fost realizat în anul 1665
prin combinarea unor lentile şi descris de către Robert Hooke în lucrarea
sa ” Micrografia” în anul 1672.
Anthony van Leeuwenhoek a folosit în anul 1683 un microscop
construit de el dintr-un sistem de lentile şi o lumânare cu ajutorul căruia
descoperă şi descrie lumea liliputană a microorganismelor. Microscopul
său mărea de 250-300 ori. Anthony van Leeuwenhoek a descris o
miraculoasă lume microscopică, diversă ca formă şi ca mobilitate:
spermatozoizi, vieţuitoare mici şi diferite care au fost denumite mai târziu
bacterii, celulele ale sângelui şi ale urinii.
Istoricul substanţelor antimicrobiale
În 1830- IGNAC SEMMELWEIS, ginecolog austriac foloseşte CaCl 2
pentru spălarea mîinilor înainte de operaţie ceea ce scade mortalitatea
post-partum cu 30%. CaCl2 este primul antiseptic folosit.
JOSEPH LISTER, chirurg englez utilizează fenolul (50g/l apă) ca
dezinfectant al materialelor chirurgicale şi al plăgilor.
Pentru a se realiza relaţia microorganismelor cu bolile omului a fost
nevoie de încă un secol şi de strălucirea minţii geniale a savantului francez
Louis Pasteur pentru ca să devină evident determinismul clar al bolilor
omului denumite infecţii. Secolul XIX a reliefat prin munca a doi titani ai
medicinii, Louis Pasteur şi Robert Koch, conturul precis al apariţiei infecţiei
în urma acţiunii microorganismelor denumite bacterii.
Chimistul francez LOUIS PASTEUR (1822-1895) descrie etiologia
microbiană a bolilor infecţioase. Studiază iniţial boli microbiene ale viţei de
vie şi a ale viermilor de mătase decoperind că microorganisme
asemănătoare pot fi prezente în boli ale omului. Creiază primul mediu de
cultură lichid pentru bacterii.
În 1873 Louis Pasteur prezintă teoria microbiană a bolilor infecţioase
în Academia de Medicină a Franţei. Acesta este actul de naştere al
microbiologiei. Observă că prin învechirea culturii se pierde virulenţa şi
8
obţine astfel vaccinuri. Descrie bacteriile anaerobe, holera găinilor, şi
creează vaccinuri antiantrax şi antirabic.
Al doilea părinte al microbiologiei medicale a fost Robert Koch
(1843-1910). Robert Koch a fost medic generalist german înclinat către
cercetare şi este cel de-al doilea părinte al microbiologiei. El inventează
frotiul ca metodă de studiu mocrobiologic, descoperă primul mediu solid
pentru cultivarea bacteriilor (pe bază de cartof).
Robert Koch a conceput regulile de stabilire a cauzei microbiologice
ale bolii infecţioase.
Acestea au fost denumite postulatele lui Koch:
a. prezenţa bacteriilor în aceleaşi leziuni;
b. microbul să se poată cultiva;
c. boala să se poată reproduce experimental.
PROFILAXIA
Primul vaccin a fost folosit de vechii chinezi pe baza observaţiilor
empirice. În anul 1792 Edward Jenner practică vaccinarea fermierilor cu
produs patologic din leziunile vacilor bolnave de vaccină, o boală
asemănătoare cu variola omului. Metoda a fost încununată de succes şi a
fost denumită vaccinare.
În secolul XX apare imunologia prin descrierea fagocitozei de către
savantul rus Mecinikov din şcoala pasteuriană.
La începutul secolului XX Emil Von Behring observă, că serul
animalelor care au trecut printr-o boală infecţioasă neutralizează specific
toxinele bacteriene. Astfel apare utilizarea seroterapiei în bolile determinate
de toxine microbiene (difteria).
TERAPIA ANTIMICROBIANĂ
PAUL EHRLICH trata sifilisul cu derivaţi arsenicali.
În 1928 FLEMING descoperă penicilina (primul antimicrobian de
origine vie). În 1932 DOMAGK desoperă sulfamidele (compuşi chimici cu
acţiune antimicrobiană).
9
MICROBIOLOGIA ROMÂNEASCĂ
Savantul VICTOR BABEŞ (1854-1926) a fost fondatorul
microbiologiei române. A învăţat în şcoala Pasteur. A descris 40
microrganisme, corpusculii Babeş-Ernst, a aplicat vaccinarea antirabică la
noi în ţară.
IOAN CANTACUZINO a fost fondatorul şcolii româneşti de
microbiologie. A creat institutul de microbiologie, a aplicat vaccinul
antituberculos, antiholeric, antitific.
OBIECTIVELE MICROBIOLOGIEI MEDICALE
• cunoaşterea relaţiei microorganism-gazdă;
• cunoaşterea capacităţii patogene a microorganismului;
• cunoaşterea capacităţii infecţioase a gazdei;
• cunoaşterea terapiei antimicrobiene;

1. cunoaşterea principiilor profilaxiei antimicrobiene.
OBIECTIVELE STUDIULUI MICROBIOLOGIEI

Microbiologia medicală are ca obiective cunoaşterea
 patogenezei (căile de producere a bolii);
 a diagnosticului (metode de laborator corecte, recoltare corectă);
 a tratamentului (în bolile microbiene e posibil tratamentul corect
specific);
 a epidemiologiei – căile de răspândire, distribuţia şi prevalenţa în
comunitate.
La ora actuală, la interval de 5 secole, se consideră că lumea
nevăzută cu ochiul liber a microorganismelor constituie cea mai numeroasă
dar şi cea mai necunoscută dintre lumile care populează planeta noastră.
Microorganisme importante medical
10
Microorganismele care pot determina boli oamenilor sunt
următoarele:
 Virusurile – microorganisme acelulare alcătuite doar din o
moleculă de acid nucleic (ADN sau ARN, niciodată ambii acizi
nucleici) şi un înveliş proteic. Virusurile mai complexe posedă în plus
un înveliş care nu este de fabricaţie proprie ci aparţine celulei străine
parazitate. Virusurile sunt forme simple de viaţă care nu se pot
multiplica decât în celule străine parazitate deoarece nu au materii
prime, proteice şi enzimatice, necesare sintezei de substanţe proprii.
 Bacteriile sunt microorganisme care au ca unitate structurală
celula procariotă. Celulele bacteriene au ambii acizi nucleici, au
dimensiuni de 0,1-10µ, superioare dimensiunilor virusurilor care au
dimensiuni mai mici de 0,1µ, şi au capacitatea de a-şi sintetiza
singure componentele celulare datorită unui sistem sofisticat de
autogospodărire.
 Ciupercile sunt organisme cu model structural de celulă
eucariotă. Pot determina infecţii caracterizate prin evoluţie cronică şi
sunt deosebit de greu tratabile datorită perversităţii infiltrării printre
celulele organismului uman, celule cu care au asemănări.
 Paraziţii sunt vieţuitoare caracterizate printr-o varietate înaltă a
structurii interne şi a dimensiunii, de la paraziţi microscopici cu
structură simplă (parazitul malariei) până la paraziţii de dimensiuni
care ating 10m (teniile) care aparţin regnului animal.
 Prionii sunt o grupare atipică de agenţi infecţioşi care nu au
caracteristici de celulă vie. Prionii sunt proteine patologice care se
sintetizează la comanda unei gene patologice dar bolile generate au
toate caracterele unor boli infecţioase.
Tabel I.1. Diferenţe între celula eucariotă şi celula procariotă

Proprietăţi Celula procariotă Celula eucariotă
Număr cromozomi 1 Multiplu
Membrana nucleară Absentă Prezentă
Ribozomi 70S 80S
Diviziunea celulară Directă Indirectă, mitoză
Mitocondrii Absente Prezente
Steroli în membrană Absenţi Prezenţi
CAPITOLUL II
11
BACTERIILE
Bacteriile sunt microorganisme unicelulare care au ca unitate

structurală celula procariotă. Aparţin unui regn aparte , regnul Protista.
Bacteriile sunt organisme unicelulare.
Majoritatea bacteriilor sunt capabile de existenţă şi de multiplicare
independente cu excepţia unora (Chlamydia) care sunt parazite obligatoriu
intracelular.
Bacteriile sunt celule extrem de mici care se măsoară în microni(µm).
Bacteriile au o mare variabilitate în dimensiuni între Bacillus anthracis (1.0 -
1.3µm / 3 -10µm) şi celule foarte mici ca Pasteurella tularensis (0.2 X 0.2 /
0.7µm)
Bacteriile au un raport suprafaţă – volum foarte mare, de aproximativ
100.000.
Morfologia bacteriană
Cunoaşterea morfologiei bacteriene este importantă pentru
diagnosticul de laborator.
Dimensiuni
Bacteriile au dimensiuni medii de 1-10µ, dimensiuni care le fac
observabile la microscopul optic. Există bacterii mici, de 0,1-05µ, ca şi
bacterii mari de 20µ.
Caracteristic pentru bacterii este raportul mare între suprafaţă şi
volum (100.000) raport care favorizează un schimb intens de substanţe
între celula bacteriană şi mediu, schimb necesar metabolismului rapid
bacterian.
Forma
Forma bacteriilor, vizibilă microscopic în preparatele colorate, este un
element important de diagnostic.
Bacteriile pot avea:
12
 Formă sferică-bacteriile numite coci;
 Formă de bastonaş-bacili;
 Formă de virgulă-vibrioni;
 Formă spiralată-spirochete.
Ca pretutindeni în lumea vie varietatea de formă a bacteriilor este
mult mai mare decât în schema anterioară schemă creată pentru
simplificare. Vârsta înaintată a bacteriilor şi condiţiile inadecvate de mediu
modifică forma acestora generând polimorfismul (diverse forme ale
aceleiaşi bacterii).
Gruparea bacteriilor este specifică anumitor bacterii ceea ce
constituie un alt principiu de clasificare morfologică. Gruparea celulelor
bacteriene este rezultatul multiplicării bacteriene urmată de nedezlipirea
celulelor fiice. Gruparea bacteriilor depinde de unghiurile pe care le
formează planurile succesive de diviziune.
Bacteriile pot fi grupate:
 În lanţuri şi în diplo (formaţiuni de două celule) - streptococi,
diplococi, streptobacili. Această grupare apare în cazul în care
planurile succesive de diviziune sunt paralele.
 În grămezi neregulate –stafilococi. Gruparea în grămezi apare
în cazul în care planurile succesive de diviziune sunt orientate în
unghiuri diverse.
 În palisadă-bacilul difteric - în cazul în care planurile de
diviziune sunt paralele dar celulele - fiice alunecă în unghi ascuţit una
faţă de cealaltă.
În ambianţe agreate de bacterii (produse biologice, medii de cultură

lichide) gruparea bacteriilor este în grupe mici şi apar frecvent şi bacterii
izolate în timp ce pe medii solide, mai puţin favorabile dezvoltării şi
separării celulelor-fiice, bacteriile apar în grupări mari.
13
Fig. II. 1. Tipuri de grupuri bacteriene
Mobilitatea
Bacteriile se pot deplasa prin mecanisme diferite :
 Prin producerea unei substanţe mucoase asemănătoare celei
produse de melci. Acestea sunt bacteriile alunecătoare care se
deplasează cu viteza de 5µm / secundă.
 Cu ajutorul unor prelungiri numite cili sau flageli care sunt
formaţiuni filamentoase spiralate alcătuite dintr-o proteină contractilă
14
numită flagelină. Flagelii imprimă o viteză de mişcare de 50µm /
secundă.
Sensul mişcării este determinat de atracţia sau de respingerea
exercitate de substanţe diverse (chemotaxie pozitvă sau negativă), de
atracţia exercitată de lumină (fototaxie) sau de oxigen (aerotaxie).
Structura internă bacteriană
Materialul nuclear
Materialul nuclear depozitează într-un singur cromozom toată
informaţia genetică a bacteriei. Cromozomul desfăşurat are lungimea de
1mm. În structura sa intră molecule de ADN, ARN şi proteine. Prin
microscopie electronică a fost vizualizat cromozomul ca un filament
înfăşurat asemeni unui ghem. Materialul nuclear nu este separat de
citoplasmă printr-o membrană ci prin forţe fizico-chimice.
ADN-ul bacterian este deţinătorul informaţiei genetice care
concentrează zestrea moştenită de la celula – mamă şi amprenta
personală generată de modificările impuse de diverşi factori externi
(variabilitatea genetică).
Molecule mici de ADN, numite plasmide, se găsesc în citoplasma
bacteriană. Plasmidele nu conţin informaţie genetică esenţială pentru viaţa
bacteriei.
Absenţa membranei nucleare (care separă nucleul de citoplasmă la
celulele eucariote) determină simultaneitatea translaţiei şi a transcripţiei în
timpul sintezei proteice în celulele procariote. În celulele eucariote ARN-ul
mesager trebuie transportat prin membrana nucleară cele două momente
sunt separate.
Mecanismul de separare al celor 2 cromozomi ai celulelor – fiice care
urmează replicării nu este bine explicat .
Oricum cromozomul trebuie să fie permanent ataşat la membrana
celulară în timpul diferitelor stagii ale replicării.
15
Fig. II. 2. Imagine electronomicroscopică a unor coci aşezaţi în
perechi (Neisseria gonorrhoeae). Regiunea nucleară apare mai
transparentă fiind alcătuită din fibrile ADN
Citoplasma
Citoplasma bacteriană este un sistem coloidal alcătuit din apă (80%),
proteine, lipide, zaharuri, săruri minerale. Consistenţa acestui amestec este
densă, sub formă de gel, dată fiind concentraţia mare de substanţe.
Reacţiile metabolice necesare vieţii celulei bacteriene sunt rapide şi
producătoare de energia necesară vieţii celulei bacteriene. Spre deosebire
de celulele eucariote care conţin în citoplasmă numeroase organite cu
funcţii bine definite, citoplasma celulelor bacteriene conţine doar ribozomi.
Citoplasma este o structură extrem de condensată, în formă de gel,
fără curenţi în interior. Conţine o cantitate mare de ARN.
Ribozomii sunt prezenţi în număr mare în citoplasma bacteriană.
Sunt clasificaţi după constanta de sedimentare la ultracentrifugă. Astfel în
celulele eucariote sunt ribozomi 80S iar în cele procariote sunt 70S.
De exemplu ribozomii speciei bacteriene Escherichia coli sunt
alcătuiţi din 55 molecule de proteine şi 3 molecule de ARN ribozomal.
Ribozomii bacterieni sunt alcătuiţi din două unităţi disociabile cu greutate
de 30S şi de 50S.
16
Membrana citoplasmatică
Membrana citoplasmatică este structura lipidoproteică groasă de 50Å
care mărgineşte la exterior citoplasma.
Membrana citoplasmatică este o structură complexă care joacă un rol
important în fiziologia bacteriană.
Moleculele de lipoproteine, de glucide, de lipopolizaharide din
membrana citoplasmatică sunt în permanentă mişcare (de 1.000.000 de ori
pe secundă) ceea ce conferă membranei o mare plasticitate.
Membrana citoplasmatică este organizată după modelul „mozaicului
fluid” (molecule de proteine care plutesc între două straturi de de fosfolipide
traversându-le) model descris de Singer şi Nicholson în anul 1972.
Această structură conferă membranei permeabilitate pentru
moleculele liposolubile şi pentru electroliţi. De asemenea moleculele
lipidice conferă o mare permeabilitate la moleculele hidrosolubile.
Proteinele membranei citoplasmatice pot fi transmembranare sau de
suprafaţă.
Ca rol proteinele pot fi:
 enzime care catalizează biosinteza componentelor celulare;
 proteine de transport celular;
 proteine cu activitate adenozin-trifosfatazică (ATP-aza);
 proteine implicate în turnoverul lipidelor şi al proteinelor
membranare.
Moleculele componente sunt unite prin legături polare şi hidrofobe,
modificabile după necesităţile celulei bacteriene, ceea ce asigură o
deosebită plasticitate membranei. Membrana citoplasmatică reprezintă o
importantă barieră în traversarea ei de către substanţele toxice din celulă.
Funcţii
Membrana citoplasmatică este semipermeabilă ceea ce reglează
schimburile de substanţe dintre citoplasmă şi exterior.
Funcţiile membranei citoplasmatice sunt:
17
 permeabilitate selectivă: trec uşor anionii (clor Cl -) şi moleculele
liposolubile şi trec greu ionii de Na +, K+, glucidele şi proteinele
pentru care sunt necesare sisteme speciale de transport;
 membrana citoplasmatică are rolul mitocondriilor din celulele
eucariote.
Mezozomii
Mezozomii sunt invaginări ale membranei citoplasmatice care au
contact cu genomul bacterian. Sunt mai numeroşi la bacteriile Gram
pozitive.
În mediu hipertonic proemină în spaţiul dintre membrana
citoplasmatică şi peretele celular. În contact cu lizozimul sunt eliberaţi în
mediu ca un şir de mărgele. Rolul mezozomilor este neesenţial pentru
viabilitate.
Mezozomii sunt importanţi în :
 mărirea suprafeţei membranei citoplasmatice;
 în replicare;
 în sinteza învelişurilor celulare.
Alte componente intracelulare

În citoplasmă există granulaţii dense legate de ribozomii de tip 70S.
Acestea sunt particule alcătuite de ribonucleoproteine care au un
diametru de 18 nm şi care nu sunt aranjate pe reticulul endoplasmic ca în
celulele eucariote.
Alte incluzii granulare distribuite în citoplasmă sunt particule
metabolice de rezervă ca poli-b-hidroxibutirate (PHB), polizaharid şi
granule de glicogen şi polimetafosfat sau granule metacromatice.
Peretele bacterian
Peretele bacterian constituie o structură unică în lumea vie deoarece
conţine o substanţă complexă, peptidoglicanul, inexistentă în alte structuri
vii.
18
Peptidoglicanul este o structură pluristratificată alcătuită din lanţuri în
care alternează acidul N-acetil muramic cu N-acetil glucozamina, lanţuri
legate între ele prin structuri tetrapeptidice.
Grosimea peptidoglicanului este diferită ceea ce conferă caracterul
de Gram pozitiv sau de Gram negativ astfel: bacteriile Gram pozitive au
peretele gros de 200-400nm şi lanţurile de acizi aminaţi sunt legate prin
multiple legături peptidice.
Peretele bacteriilor Gram negative este subţire, de 10-20nm şi cu
foarte puţine legături peptidice.
Fig II. 3. Diferenţe între peptidoglicanul bacteriilor Gram pozitive

şi al bacteriilor Gram negative
Coloraţia Gram este coloraţia de bază în bacteriologie, coloraţie care

stă la baza clasificării primare a bacteriilor.
Rolul peptidoglicanului
 interferă cu fagocitoza ajutând apărării antiinfecţioase:
 are efect pirogen;
 are rol mitogenic stimulând mitoza limfocitelor.
 peptidoglicanul este lipsit de lipide şi de proteine;
19
 la anumite bacterii ca Nocardia, Corynebacterii se mai găsesc în
perete acizi graşi cu moleculă mare.
Fig. II. 4. Coloraţia Gram şi diferenţa între bacteriile Gram-

pozitive şi Gram-negative.
Bacteriile Gram pozitive conţin şi polimeri solubili în apă care se
numesc acizi teichoici.
Acizii teichoici sunt de trei tipuri:
 acizi teichoici parietali;
 acizi teichoici transmembranari sau lipoteichoici care sunt legaţi
de membrana citoplasmatică formând reţea între aceasta şi
peretele celular;
 acizi teichuronici alcătuiţi din N acetil glucozamina şi acid
glucuronic.
20
Rolul acizilor teichoici
 rol arhitectural;
 menţinerea concentraţiei ionilor metalici în spaţiul periplasmic
(între membrana citoplasmatică şi perete), important pentru
activitatea enzimelor;
 determinanţi în patogenitate;
 receptori de fagi şi de colicine.
Membrana externă
Membrana externă are grosimea de 60-200 Å şi se poate îndepărta
cu detergenţi, cu fenol şi cu EDTA. Stratul intern este alcătuit din fosfolipide
iar cel extern din lipopolizaharide. Proteinele sunt în cantitate mai mare
decât în membrana citoplasmatică. Proteinele care traversează peretele
sunt proteinele transmembranare. Proteinele care formează pori se
numesc porine şi permit trecerea moleculelor mai mici de 700 daltoni. Alte
proteine sunt proteinele integrale care ajută la menţinerea integrităţii
membranei externe.
Lipopolizaharidul este alcătuit din:
 lipidul A care este hidrofobic şi este înglobat în membrana externă;
 polizaharidul core este un oligozaharid;
 antigenul O sau polizaharidul O diferă specific după specia
bacteriană, după tip şi după grup. Celulele bacteriene care au
polizaharidul scurt sau absent sunt celule care determină formarea
de colonii ”rough” (rugoase, cu aspect uscat) spre deosebire de
celulele care formează colonii ”smooth” (cu aspect lucios, neted)
care îl au întreg.
Funcţia
Reglează trecerea moleculelor mai mari de 700 daltoni în celulă.
21
Tabel II. 1. Structura lipopolizaharidului din membrana externă a peretelui bacteriilor Gram
negative
Lipid A Core Antigen O

Glucozamina Glucoză, galacoză, Lanţuri polizaharidice:
heptoză, N-acetil- unităţi repetitive de
Acizi graşi glucozamină monozaharide specifice
Beta-hidroximiristat de specie
Fosfoetanolamină
De exemplu galactoză,
Ketodeoxioclonat manoză, ramnoză
Lipidul A este esenţial pentru viabilitate. Lipopolizaharidul este

responsabil pentru activitatea endotoxică şi este termostabil.
Lipopolizaharidul eliberat în cantitate mare determină moartea
pacientului în 1-2 ore prin şoc endotoxic.
În cantităţi mici lipopolizaharidul este activator al mediatorilor
inflamaţiei determinând activarea complementului pe calea alternă,
activarea factorului „tumor necrosis” eliberarea de prostaglandine şi de
interleukină 1.
Rolul lipopolizaharidului
 este pirogenic;
 determină rezistenţa la fagocitoză;
 creşte rezistenţa la antibiotice;
 are rol în resorbţia osoasă.
Spaţiul periplasmic
Spaţiul periplasmic este spaţiul existent la bacteriile Gram negative
între peptidoglican şi membrana externă.
Acest spaţiu oferă un avantaj metabolic bacteriilor Gram negative
deoarece enzimele rămîn localizate aici şi pot degrada numeroase
substrate.
22
Bacteriile adaptate în mări, râuri, lacuri sunt majoritatea Gram
negative.
Bacteriile Gram pozitive eliberează enzimele în mediu şi de aceea au
nevoie de medii foarte bogate în nutrienţi şi cu mare densitate bacteriană
pentru ca produşii de digestie să fie accesibili .
Spaţiul periplasmic conţine enzime hidrolitice importante în scindarea
macromoleculelor (proteaze, lipaze, fosfataze, nucleaze) sau ca factori de
virulenţă (colagenaza, hialuronidaza).
În acest spaţiu se mai găsesc proteine care leagă penicilina (proteine
de legare a penicilinelor). Între peptidoglican şi membrana externă se
găsesc molecule de lipoproteine.
23
Figura II. 5. Structura peretelui bacterian al bacteriilor Gram
pozitive şi al bacteriilor Gram negative
Structuri externe bacteriene

Pe suprafaţa bacteriei se pot vedea două tipuri de structuri externe
sub formă de apendice:
 flagelii care sunt organe de locomoţie ;
 pilii sau fimbriile.
24
Flagelii apar atât pe Gram-pozitivi cât şi pe Gram-negativi. Se găsesc
pe numeroase specii de bacili şi rar la coci.
Pilii apar aproape exclusiv pe bacteriile Gram-negative şi, mai rar, pe
bacteriile Gram-pozitive.
Figura II. 6. Imagine electronomicroscopică a bacteriei Escherichia

coli cu flageli şi cu pili.
Flagelii
Flagelii sunt lungi, filamentoşi (3- 12 µm) cu diametru de 12 - 30 nm.
Subunităţile flagelului sunt asamblate sub formă cilindrică.
Flagelul este alcătuit din trei părţi:
1. un filament lung ;
2. structura de prindere a filamentului;
3. corpul bazal care imprimă mişcarea filamentului.
25
Corpul bazal traversează membrana externă a bacteriei.
Mişcarea bacteriei se realizează prin rotaţia corpului bazal în sensul
invers acelor de ceasornic.
Abilitatea bacteriilor de a se mişca le permite acestora chemotaxia
care este mişcarea ca răspuns la substanţele atractive sau respingătoare
din mediu. Răspunsul la stimulii chimici implică receptori localizaţi pe
suprafaţa celulei sau în spaţiul periplasmic.
Există mutanţi cu motilitate modificată.
Numărul şi distribuţia flagelilor de pe suprafaţa bacteriană sunt
caracteristice pentru o anumită specie bacteriană. În general bacilii sunt
înzestraţi cu mobilitate. Flagelii apar foarte rar la coci.
Aranjamentul tipic al flagelilor:
 monotriche (V. Cholerae) bacterii care au un singur fagel la un
pol al celulei;
 lofotriche – bacterii care au un mănunchi de flageli la o
extremitate a bacteriei;
 amfitriche sunt bacterii care au flagelii grupaţi la ambele
extremităţi ale bacteriei;
 peritriche – bacterii cu distribuţie a flagelilor de jur împrejurul
bacteriei (Proteus vulgaris şi E. coli).
Chimic flagelii sunt alcătuiţi din proteina contractilă numită flagelină.
Structura bazală constă în numeroase proteine.
Mutaţiile pot afecta total sau parţial pierderea motilităţii.
Flagelina este imunogenă alcătuită dintr-un grup de proteine
antigenice denumite antigene H care sunt caracteristice unei anumite
specii bacteriene. Flagelii pot dispare la un moment dat de pe suprafaţa
celulei cu pierderea temporară a motilităţii fără pierderea viabilităţii. Flagelii
pot reapare cu recăpătarea motilităţii.
26
Figura II. 7. Aranjamentul flagelilor
Pilii
Pilii sau fimbriile sunt prelungiri subţiri, asemănătoare firelor de păr,
care apar mai ales pe suprafaţa bacteriilor Gram-negative. Proteina din pili
se numeşte pilină.
Pilii sunt formaţiuni rigide. Unele bacterii ca Shigella şi E. coli au pilii
distribuiţi pe suprafaţa celulară în număr de aproximativ 200 pe celulă.
Pilii pot fi de două tipuri:
 scurţi, abundenţi – pilii comuni;
 pili lungi, rari -sex pilii. Sex pilii au abilitatea de a fi legaţi de
virusuri care parazitează bacteriile numite bacteriofagi (sex pilii
acţionează ca receptori specifici pentru aceşti bacteriofagi). Sex
pilii se ataşează la bacterii în timpul conjugării.
Pilii multor bacterii conferă adezivitatea acestora la suprafaţa
epiteliilor, a hematiilor şi a ciupercilor. Adeziunea are rol important în
colonizarea bacteriană a suprafeţei epiteliilor şi este deci considerată un
factor de colonizare.
27
Unele bacterii piliate ca gonococii sunt adezive şi hemaglutinante.
Capsula
Unele bacterii formează capsulă care este un înveliş al celulei
bacteriene alcătuit dintr-un gel vâscos. Capsula poate avea 10µm grosime.
Capsula este alcătuită din polizaharide. Unele bacterii au la suprafaţă un
strat polizaharidic fin care are forma unei reţele, această formă de capsulă
fiind numită ”slime layer”.
Capsula constituie un determinant important al virulenţei.
Speciile încapsulate pot fi bacterii Gram-pozitive şi Gram-negative.
Capsula este compusă din polizaharide vâscoase cu greutate
moleculară mare care apar ca un gel gros în exteriorul celulei bacteriene. O
excepţie o constituie capsula bacteriei Bacillus anthracis care este
compusă dintr-o proteină) şi anume din g-glutamil polipeptid.
Membrana celulară este implicată în biosinteza şi în asamblarea
substanţelor capsulare care sunt secretate prin peretele celular sau prin
membrana externă.
Poate avea loc pierderea prin mutaţie a enzimelor implicate în
biosinteza polizaharidele capsulare.
Capsula nu este esenţială pentru viabilitatea bacteriană. Viabilitatea
nu este afectată de pierderea enzimatică a polizaharidelor capsulare.
Funcţia capsulei este aceea de a conferi rezistenţa la fagocitoză şi
deci protejarea bacteriilor de mijloacele de apărare ale gazdei.
Sporii
Sporularea este mecanismul prin care bacteriile se adaptează la
condiţii neprielnice de viaţă.
Endosporii sunt formaţiuni de rezistenţă, deshidratate, în repaus
metabolic care se formează intracelular la bacterii ca Bacillus şi
Clostridium.
Sporularea este procesul de formare al endosporilor şi este o
proprietate neobişnuită a unor bacterii.
Seriile
28
de modificări biochimice şi morfologice care apar în timpul sporulării
reprezintă un model de diferenţiere al celulei bacteriene.
Procesul, care de obicei începe în faza staţionară a ciclului celular
vegetative, este iniţiat de depleţia nutrienţilor (de obicei sursele de carbon
sau nitrogen sau amândouă).
Celula intră într-un proces complex de modificări morfologice şi
biochimice care conduc la formarea endosporilor maturi.
Stadiile sporulării
 Stadiu 0 - stadiul în care sunt celulele vegetative cu 2 cromozomi
la sfârşitul creşterii exponenţiale;
 Stadiul I - formarea filamentului de cromatină axial şi excreţia de
exoenzime, inclusiv proteaze;
 Stadiul II - formarea septului şi segmentarea materialului nuclear
în două compartimente;
 Stadiul III - formarea protoplastului sporului ;
 Stadiul IV - formarea cortexului care conferă aspectul refractil al
sporului;
 Stadiul V - formarea învelişurilor sporale ;
 Stadiul VI - maturizarea sporului care constă în modificarea
peptidoglicanului, preluarea de acid dipicolinic (structura unică a
endosporului) şi a calciului, dezvoltarea rezistenţei la căldură şi la
solvenţi organici;
 Stadiul VII - maturizarea finală şi eliberarea endosporilor din
celulele mamă.
Endosporii nou - formaţi apar iniţial ca formaţiuni rotunde, înalt
refractile în interiorul celulelor mamă.
Unele tulpini produc autolizine care digeră pereţii şi eliberează
endospori liberi.
29
Structura sporului:
1. Protoplastul sporal sau core conţine un nucleu complet,
ribozomi şi componentele consumatoare de energie care sunt
incluse într-o membrană citoplasmatică modificată.
2. Peptidoglicanul din peretele sporului care îmbracă membrana
sporală.
Prin germinare acest perete va deveni peretele celulei vegetative.
3. În jurul peretelui sporal este un cortex subţire care conţine un tip
neobişnuit de peptidoglican care este rapid eliberat prin germinare.
Învelişul sporal conţine o proteină asemănătoare cu keratina care
alcătuieşte exosporul.
În timpul maturizării protoplastul sporal se deshidratează şi sporul
devine refractil şi rezistent la temperaturi înalte, la radiaţii, la presiuni înalte,
la desicaţie, la chimicale.
Aceste proprietăţi se coreleză cu prezenţa peptidoglicanului sporal şi
cu prezenţa unui larg nivel de dipicolinat de calciu.
Procesul de transformare a sporului în celula vegetativă iniţială se
numeşte germinare.
Studii recente au indicat că sporii de Bacillus sphericus au germinat
după păstrare în chihlimbar o perioadă mai lungă de 25 milioane de ani.
Figura următoare arată principalele caractere structural ale unui
endospor tipic (Bacillus megaterium) la iniţierea procesului de germinare.
Secţiunea subţire prin spor arată ruperea învelişului sporal şi cortexul care
înconjoară protoplastul sporal şi pertele celular germinal care devine perete
vegetative prin creştere.
30
Figura II.8. Microscopia electronică a unei secţiuni subţiri
prin sporul de Bacillus megaterium arată prezenţa unui înveliş
sporal gros (SC), ruptura germinală (G) a învelişului sporal,
stratul cortical extern(OCL), cortexul (Cx), straturile germinale
celulare (GCW), membrana protoplastului sporal (PM), şi
regiunile unde nucleoidul (n) este vizibil. (John H Freer,
University of Glasgow, Scotland.)
Taxonomia bacteriană
Taxonomia este ştiinţa care clasifică microorganismele.
Unitatea de bază din lumea bacteriană o reprezintă specia.
Specia bacteriană este mulţimea bacteriilor care au aceeaşi
morfologie şi aceleaşi caracteristici biochimice.
Următoarea grupare este genul care include mai multe specii cu
caractere comune sau foarte apropiate.
Superior genului este familia care conţine mai multe genuri înrudite.
Gruparea cea mai largă care include mai multe familii este ordinul.
31
Denumirea speciei este alcătuită din două nume latine (de exemplu
Neisseria gonorrheae). Prima este denumirea genului şi a doua este
denumirea speciei.
Familia este definită prin terminaţia - aceae (Micrococcaceae).
Denumirea ordinului primeşte sufixul – ales (Spirochettales).
Criteriul modern de definire al speciei bacteriene este conţinutul şi
raporturile bazelor purinice şi pirimidinice din ADN-ul bacterian. Indicele
folosit este procentul de G+C din totalul bazelor purinice şi pirimidinice din
ADN (la Yersinia procentul este 47 - 48).
32
CAPITOLUL III
FIZIOLOGIA BACTERIANĂ
Celula bacteriană are nevoie de substanţe nutritrive simple pentru a -

şi asigura funcţiile vitale.
Nutriţia bacteriană este preluarea din ambianţă a factorilor necesari
metabolismului deci producerii de energie şi de noi constituenţi celulari.
Accesul substanţelor străine folosite în nutriţie are loc prin difuzie
pasivă (datorită unei diferenţe de concentraţie între mediul exterior şi cel
intern al celulei) sau prin transport activ. Transportul activ are loc în sens
invers gradientului de concentraţie cu autorul unei substanţe de transport
numită moleculă purtător cu sau fără consum de energie.
Substanţele nutritive intrate în celulă sunt degradate obţinându-se:
1. energie;
2. materiale proprii structurilor bacteriene.
Metabolismul bacterian
Căile metabolice bacteriene sunt aceleaşi ca ale marilor organisme
multicelulare.
Bacteriile au un complex mecanism metabolic realizând unicelular
ceea ce organismele multicelulare obţin prin numeroase aparate şi
sisteme.
Metabolismul bacterian este:
 unicelular;
 teleonomic (obţine maximum de beneficiu);
 necompartimentat;
 are o mare flexibilitate (E. Coli codifică enzime pentru 2000
de proteine).
Flexibilitatea metabolică este influenţată de:
 temperatură;
33
 ph;
 de osmolaritate.
După temperatura optimă necesară vieţii bacteriilor se clasifică în:
bacterii termofile care trăiesc la temperatura mai mari de 45 0C

(45-70);
 bacterii mezofile care trăiesc la temperaturi de 200 - 450 C;
 bacterii criofile care trăiesc la temperaturi mai mici de 200C.
Bacteriile mezofile sunt cele patogene pentru om.
Tipurile de nutriţie folosite de bacterii sunt:
A. după sursa de energie:
a. fototrofe (nepatogene pentru om);
b. chimiotrofe care la rândul lor pot fi chimiolitotrofe
(care utilizează surse simple, anorganice) şi
chimioorganotrofe (care utilizează surse
organice);
c. bacterii paratrofe care folosesc energia furnizată
de celula-gazdă (bacteriile parazite intracelular).
B. după sursa de carbon bacteriile sunt:
autotrofe (folosesc sursa de carbon anorganică adică CO 2 din
1.
mediu);
mixotrofe (folosesc sursa de carbon C02 şi substanţele
2.
organice);
3. heterotrofe folosesc doar substanţe organice.
Bacteriile patogene pentru om sunt chimioorganotrofe,
heterotrofe, mezofile.
Substanţele anorganice necesare vieţii bacteriene:
 Apa este esenţială pentru viaţa bacteriei. Apa aconstituie mediul în care
se desfăşoară reacţiile metabolice şi sursa de hidrogen şi de oxigen.
34
 Azotul este esenţial pentru sinteza aminoacizilor şi a nucleotidelor.
Sursa de azot sunt sărurile de amoniu.
 Ionii de magneziu, de zinc, de mangan de cobalt şi de fier sunt folosiţi ca
şi cofactori ai enzimelor;
 Sodiul este necesar în sistemele de transport;
 Fosforul ca fosfat este un constituient esenţial al nucleotidelor şi al
fosfolipidelor;
 Sulful se găseşte în coenzima A (acetyl-coenzima A) şi în doi
aminoacizi;
 Azotul este esenţial pentru aminoacizi şi pentru nucleotide;
 Oxigenul în forma sa elementală este aceptor în respiraţia aerobă
(proces prin care este produsă energia în formă de ATP).
Compuşi organici necesari vieţii celulei bacteriene:
 glucidele sunt folosite ca sursă de energie;
 aminoacizii şi nucleotidele care constituie elementele structurale de
bază pentru proteine şi pentru acizii nucleici;
 lipidele - componentul major al membranei celulare
 vitaminele ca şi cofactori.
Celulele vii necesită prezenţa în mediu a nutrienţilor pe care nu pot
să îi sintetizeze.
De exemplu celulele de E. Coli necesită prezenţa nutrienţilor şi a
glucozei din care pot sintetiza toţi aminoacizii, nucleotidele şi lipidele
necesare pentru creştere şi pentru diviziune.
După natura acceptorului de hidrogen se cunosc trei tipuri de
procese metabolice energetice;
 respiraţia aerobă este mecanismul prin care acceptorul final este
oxigenul care este redus la apă (este cel mai frecvent întâlnită la
microorganisme);
 respiraţia anaerobă în care acceptorul final este orice substanţă
anorganică exceptând oxigenul;
35
 fermentaţia în care donatorul şi acceptorul sunt substanţe organice şi
are loc procesul de oxidoreducere prin care se produce o oxidare
parţială a substratului.
După necesarul de oxigen bacteriile se clasifică în:
1. bacterii strict aerobe care folosesc ca acceptor final oxigenul
care se transformă în apă;
Bacteriile strict aerobe necesită prezenţa oxigenului în mediu pentru
a trăi şi pentru a se multiplica (Mycobacterium tuberculosis, Bacillus
anthracis, Pseudomonas aeruginosa);
2. bacteriile strict anaerobe pot trăi doar în medii lipsite de oxigen,
oxigenul neputând fi degradat de aceste bacterii (le omoară). Astfel sunt
bacteriile genului Clostridium, Bacteroides. La anaerobi oxigenul are rol
toxic prin formarea de peroxid de hidrogen (H 2O2) care nu poate fi
neutralizat pentru că aceştia nu posedă catalază.
3. bacteriile aerob-facultativ anaerobe care se dezvoltă mai bine
în mediu cu oxigen dar şi în absenţa acestuia (majoritatea speciilor care
parazitează omul);
4. bacteriile microaerofile sunt bacteriile care necesită în ambianţa
cu oxigen o tensiune scăzută de CO2 - genul Neisseria.
Metabolismul are două componente majore:
1. procesul de distrugere a substratului şi de conversie în energie
utilizabilă care este cunoscut sub numele de catabolism.
2. utilizarea energiei în scopul sintezei constituenţilor celulari care se
numeşte anabolism.
Căile metabolice care unesc aceste două procese alcătuiesc
metabolismul intermediar.
Există similaritate între procesele metabolice din toate celulele
vii atât procariote cât şi eucariote ceea ce se numeşte conceptul
unităţii biochimice al lumii vii.
Bacteriile au procurat modelul pentru toate celulele vii.
36
Metabolismul glucozei
Bacteriile utilizează 3 căi majore pentru catabolismul glucozei.

I. Calea Embden - Meyerhof - Parnas
Calea cea mai comună de degradare a glucozei este calea glicolitică
(Embden - Meyerhof - Parnas) care are loc în absenţa oxigenului.
Glucoza → glucozo-6-fosfat → fructozo-1-6- difosfat care se
scindează în gliceraldehidă – 3 – fosfat şi dihidroxiacetonă fosfat.
Rezultatul final este obţinerea de acid piruvic cu formarea de 2
molecule de ATP, molecula universal folosită în lumea vie pentru
depozitarea de energie.
Aceasta este calea principală pentru bacterii şi pentru celulele
eucariote de obţinere a acidului piruvic.
II. În prezenţa oxigenului are loc ciclul acizilor tricarboxilici sau ciclul
Krebs:
Acidul piruvic→ acetylCoenzima A→ADPH→citrat→succinat→ malat.
Se produc 3 moli de NADH, 1 mol de FADH, 1 mol de GTP deci
reacţia eliberează 38 moli de ATP deci de 19 ori mai mult energie (ATP)
faţă de ciclul Embden – Meyerhof - Parnas. Electronii purtaţi de NADH şi
de FADH sunt cedaţi printr-o serie de molecule donor - acceptor şi în final
oxigenului.
Acest proces se numeşte respiraţie aerobă.
Ciclul Krebs este:
1. calea finală comună pentru oxidarea completă a aminoacizilor,
a acizior graşi şi a carbohidraţilor;
2. este mecanismul major de producere a energiei;
3. este mecanismul de sinteză a lipidelor, a aminoacizilor şi a
pirimidinelor.
Ciclul Krebs este un ciclu amfibolic adică este implicat în anabolism şi
în catabolism.
37
III. Calea pentozo - monofosfaţilor este calea metabolică care
conduce la producerea de produşi biosintetici enzimele folosite fiind
transketolaza şi transaldolaza. Calea modifică numărul moleculelor de
carbon de la 6 la 5 conducând la producerea de precursori biosintetici şi la
producerea de energie.
Anabolismul
Biosinteza
Componenţii peretelui bacterian
1. Peptidoglicanul
Sinteza peptidoglicanului are 4 etape:
1. obţinerea de N - acetil glucozamină - 1 - fosfat din glucoză;
2. combinarea compusului anterior cu un nucleotid (uridintrifosfat) şi
formarea de uridindifosfat – N – acetil – acid muramic – pentapeptid;
3. complexul format este transferat cu ajutorul unei molecule carrier
(purtătoare) numită undecaprenol, prin membrana citoplasmatică. În afara
acesteia 4 UDF - N – acetyl – acid muranic se polimerizează, eliberând
uridinfosfatul;
4. polimerul nou – format se ataşează ăeătidoglicanului preexistent.
Specificitatea absolută a peptidoglicanului a constituit baza
descoperirii acţiunii unor antibiotice lipsite de efecte secundare asupra
celulei umane (penicilinele).
Lipopolizaharidul
Această structură proprie peretelui bacteriilor Gram – negative se
sintetizează astfel:
- intracelular lipidul A este rezultatul sintezei din acizii graşi şi din
molecule zaharidice.
- în membrana citoplasmatică sunt adăugate lipidului A zaharuri care
alcătuiesc regiunea CORE a LPS. Aceste zaharuri sunt polimerizate
pe molecula “carrier” şi apoi se adaugă lipidului A pe suprafaţa
externă a membranei citoplasmatice. Polizaharidul fosfatat se adaugă
complexului lipid A – core.
38
- LPS este transportat la exteriorul membranei externe prin joncţiuni
ale membranei citoplasmatice cu cea externă, numite joncţiuni Bayer.
Sinteza acizilor nucleici
Sinteza nucleotidelor purinice (adenozin monofosfat şi guanozin
monofosfat) începe cu formarea ribozo - 5 – fosfatului care este rezultatul
căii pentozo monofosfaţilor.
Pirimidin nucleotidele sunt produse prin sinteza bazelor azotate,
urmată de alipirea la ribozo – fosfat. Ulterior, din acest complex se obţin
citidinmonofosfatul şi uridinmonofosfatul.
Nucleotidele sunt pietre de construcţie ale acizilor nucleici, dar sunt şi
molecule care înmagazinează energie.
Replicarea ADN
Molecula de ADN trebuie duplicată într-o manieră impecabilă.
Procesul începe cu desrăsucirea dublului helix într-un punct fix denumit
originea replicării. Sinteza ADN se poate realiza în ambele direcţii
împrejurul cromozomului circular. Locul replicării se numeşte fork şi are
legate polimeraza şi alte proteine esenţiale necesare procesului. Astfel sunt
gyrazele, enzime care desrăsucesc lanţurile de ADN şi le desprind, enzime
care sunt ţinta unui grup de antibacteriene numite fluroquinolone.
Polimeraza se mută pe lanţul de ADN încorporând nucleotidul
complementar fiecărei poziţii. Replicarea este completă când punctul de
origine a replicării (replication fork) a realizat 180 0 de la origine.
Pentru a menţine un înalt grad de acurateţe polimerazele ADN
posedă funcţia de confirmare care permite ezimei să confirme dacă
nucleotidul potrivit a fost inserat şi să corecteze unele erori.
Stadiile creşterii şi ale multiplicării bacteriene
Rezultatul acumulării produşilor de sinteză bacterieni este creşterea
bacteriană care este autolimitată de datele conţinute de codul genetic. La
interval de 20-30 minute bacteriile se multiplică ceea ce le conferă
avantajul obţinerii unei populaţii extrem de numeroase într-un timp foarte
scurt.
Multiplicarea bacteriană se produce prin diviziune binară. Iniţial are
loc diviziunea nucleului urmată de diviziunea întregii celule. Diviziunea
39
nucleului are ca fază iniţială obţinerea de două molecule identice de ADN
din molecula parentală prin replicare semiconservativă. Apoi peretele
celular desparte celula parentală în două părţi fie prin formarea unui sept
(la bacteriile Gram pozitive) fie prin invaginarea peretelui (la bacterii Gram
negative). Celulele - fiice rămân un timp unite.
Timpul scurs între două diviziuni celulare se numeşte timp de
multiplicare şi este diferit la bacterii diferite.
Dinamica multiplicării celulare

Acest fenomen a fost studiat în medii de cultură artificiale.
Fazele multiplicării bacteriene sunt:
R. faza de lag - numele provine de la to lag – a întârzia. Bacteria se
acomodează la noile condiţii de viaţă. Lungimea perioadei depinde
de bacterie, de calitatea mediului, de numărul bacteriilor
însămânţate.
S. faza exponenţială sau logaritmică. În această fază înmulţirea
bacteriilor se face în progresie geometrică. Bacteriile se prezintă în
plenitudinea forţelor patogene şi antigenice. Vaccinurile se prepară
din bacterii în această fază.
T. faza staţionară în care factorii nutritivi din mediu încep să scadă
prin consum. Bacteriile continuă să se dividă dar în ritm lent.
Bacteriile au ajuns la densitatea celulară maximă în mediu.
U. faza de declin în care numărul bacteriilor începe să scadă prin
moartea celulelor îmbătrânite.
În laborator se folosesc culturi în faza staţionară (culturi de 18-24 ore)
şi culturi în faza logaritmică (de 6 ore) pentru antibiograme.
40
Figura III. 1. Fazele multiplicării unei populaţii bacteriene în mediu
lichid
Dezvoltarea bacteriană ”in vivo„

Creşterea bacteriană ”in vivo„ este diferită de creşterea în mediu de
cultură artificial. În general rata de creştere este mult mai rapidă fiind vorba
de bacterii patogene adaptate la organismul animal.
Creşterea bacteriană ”in vivo„ este influenţată de factorii următori:
 timpul de generaţie bacterian mediu (timpul în care populaţia se
dublează;
 statusul nutriţional al pacientului (subnutriţii oferă un mai bun
teren pentru infecţie);
 potenţialul redox al spaţiului infectat al organismului uman;
 ph-ul aceleiaşi zone;
 prezenţa unor metale ca: fier, magneziu, calciu;
 gradul de deficienţă al imunităţii celulare sau umorale.
41
CAPITOLUL IV
GENETICA BACTERIANĂ
Genetica este ştiinţa care studiază legile eredităţii.

Ereditatea a fost definită de Spencer în anul 1883 ca fiind
procesul de conservare a caracteristicilor vieţuitoarelor, proces care
asigură identitatea biologică dintre parentali şi descendenţi.
Variabilitatea este proprietatea organismelor vii de a permite
modificări în caracteristicile lor, proprietate fără care nu se poate concepe
evoluţia.
Bazele studiului eredităţii s-au pus în 1940 când s-au utilizat
microorganismele ca model. Suportul material al eredităţii este ADN-ul
excepţie făcând doar unele virusuri care au ca depozitar genetic ARN-ul.
Structura acizilor nucleici a fost descifrată de Watson şi Crick în anul
1953.
Totalitatea informaţiei genetice pe care o posedă un organism
constituie genotipul.
Totalitatea caracterelor pe care organismul viu le are exprimate
constituie fenotipul.
Eventulalele modificări pe care le poate suferi fenotipul sub influenţa
factorilor de mediu nu se transmit descendenţilor în timp ce modificarea
genotipului se transmite ereditar.
Bacteriile conţin două tipuri de ADN: cromozomial şi
extracromozomial (plasmidic).
Cromozomul bacterian
Cromozomul bacterian este alcătuit din ADN, ARN şi proteine.
ADN - ul cromozomial este constituit dintr-un lanţ dublu răsucit în
spirală. În structura lanţului intră ca unităţi de bază nucleotidele alcătuite
din dezoxiriboză, un radical fosfat şi o bază azotată. Bazele azotate din
compoziţia ADN - ului sunt baze azotate purinice (adenină, guanină) şi
baze azotate pirimidinice (timina şi citozina). Legăturile dintre cele două
42
lanţuri constau în punţi de hidrogen care există între bazele azotate în
combinaţii fixe (A - T, G - C).
Codul genetic se materializează într-o anumită secvenţă a
nucleotidelor din compoziţia ADN - ului.
O formaţiune de trei baze azotate se numeşte triplet sau codon şi
codifică în cursul sintezei proteice un singur aminoacid. Un codon nu poate
codifica mai mulţi aminoacizi dar acelaşi aminoacid poate fi codificat de mai
mulţi codoni.
Figura IV.1. Structura dublu - elicoidală a ADN-ului. Scheletul fiecărui

lanţ polinucleotidic constă din molecule de fosfat care alternează cu
molecule de deoxiriboză legate prin lanţuri de fosfodiester. Bazele
purinice şi pirimidinice de pe un lanţ se leagă complementar cu cele
de pe celălalt lanţ prin punţi de hidrogen. Dublul helix are diametrul
de 2 nm.
43
Plasmidele
Plasmidele sunt elemente genetice extracromozomiale care se
replică autonom. Plasmidelele sunt structuri dublu catenare, circulare.
Plasmidele nu conţin informaţie genetică esenţială pentru viaţa bacteriei
dar codifică caractere importante pentru medicină ca rezistenţa la
antibiotice, producerea de bacteriocine (substanţe care omoară alte
bacterii), producerea de toxine.
Tipuri de plasmide
• Plasmidele R care codifică rezistenţa la antibiotice.
• Factorii col care sunt prezenţi la majoritatea enterobacteriilor şi care
codifică producerea colicinelor (toxine extracelulare) cu acţiune
inhibantă asupra aceleiaşi specii sau asupra unor specii diferite.
• Factorul F sau factorul de fertilitate care joacă un rol important în
variabilitatea bacteriană prin facilitarea transferului de material
genetic între celule.
Gena
Gena este fragmentul de ADN care codifică o proteină. O genă este
alcătuită dintr-o multitudine de codoni. Codonul denumit start iniţiază
copierea genei iar codonul stop semnifică sfârşitul copierii genei.
ADN-ul bacterian are două funcţii:
I. replicarea în scopul producerii a două molecule identice
de ADN;
II. biosinteza proteinelor bacteriene cu rol structural sau
funcţional (enzime).
1. Replicarea
Replicarea este fenomenul prin care se obţin două molecule de ADN
bacterian dintr-o singură moleculă. Replicarea este corelată cu diviziunea
celulară în sensul că are loc după ce:
 se acumulează factorii necesari pentru iniţierea replicării;
 se atinge masa celulară critică (Hemstetter şi colab.).
44
Diviziunea celulară propriu-zisă urmează replicării cromozomului.
Etapele replicării:
1. desrăsucirea moleculei de ADN sub acţiunea enzimei denumită
ADN-helicază sau gyrază şi desprinderea legăturilor de
hidrogen dintre cele două lanţuri;
2. fiecare lanţ de ADN serveşte ca matrice sau model pentru
sinteza unei catene complementare. Sinteza are loc simultan
pe cele două lanţuri dar diferă sensul de sinteză. Deoarece
acesta este dictat de enzimele bacteriene care au activitate în
guvernarea sintezei într-un anumit sens - (în sensul 5 ′ - 3′) pe
catena pe care sensul de sinteză este invers faţă de bifurcaţie
sinteza se produce fragmenatar nu continuu rezultând
fragmentele Okazaki (secvenţe de 1000-2000 nucleotide). Pe
cealaltă catenă sinteza se face continuu.
3. fragmentele ADN se unesc sub acţiunea unei enzime numită
ADN-ligază.
Fig.IV.2. Model al replicării semiconservative a ADN bacterian

(dupa Stanier RY)
45
Biosinteza proteinelor
Informaţia genetică din ADN exprimată prin sinteza de proteine
specifice. Aceasta este a doua funcţie a ADN-ului bacterian.
Sunt două etape principale ale biosintezei proteinele:
 Transcierea informaţiei genetice dintr-o zonă delimitată a ADN-
ului într-o moleculă de ARN mesager complementar lanţului de ADN.
Transcierea este catalizată de ARN-polimerază. Transcierea este limitată la
o porţiune a unei mesager catene a ADN-ului care include informaţia
genetică necesară pentru sinteza unei proteine.
 Traducerea se produce la nivelul ribozomilor bacterieni. ARN-ul
de transfer este o moleculă de mică dimensiune care are la cele două
capete doi codoni: un codon complementar unui codon al ARN mesager
(anticodon) şi un alt codon specific unui singur aminoacid. Graţie
specificităţii lor absolute moleculele mici de ARN de transfer pot transporta
din citoplasma bacteriană la ribozom un singur aminoacid. Deoarece
lanţurile de ADN sunt antiparalele şi complementare numai unul dintre cele
două lanţuri pot servi în sinteza unei molecule de ARN specific. ARN-ul
mesager transmite informaţia din molecula de ADN, şi fiecare moleculă de
ARNm bacterian funcţionează ca model pentru sinteza unei sau a mai
multor proteine. Procesul prin care secvenţa de nucleotide a ARNm
determină secvenţa de aminoacizi a proteinei nou - sintetizate se numeşte
translaţie.
Ribozomii, care sunt complexe de ARN ribozomal şi de numeroase
proteine ribozomale, traduc fiecare ARNm în secvenţa corespunzătoare de
polipeptid cu ajutorul ARNt, a aminoacilsintetazei, a factorilor de iniţiere şi a
factorilor de elongaţie.
Gena este secvenţa ADN care codifică o proteină.
Sunt 4 nucleotide diferite în ARNm (conţinând U, A, C şi G), doar
nucleotidele singure nu pot alcătui codoni care să codifice toţi cei 20
aminoacizi.
Astfel un minimum de trei nucleotide sunt necesare să alcătuiască un
cod unic care corespunde unuia din cei 20 aminoacizi.
Codul genetic este universal deoarece este folosit de toate
organismele vii. Astfel 61 de codoni din cei 64 posibili codifică specific
46
aminoacizii iar cei 3 codoni rămaşi (UAG, UAA sau UGA) au ca rezultat
reglarea translaţiei.
Codonii aceştia sunt numiţi codoni ”nonsens” pentru că nu specifică
niciun aminoacid. Codul genetic este descris ca degenerat, deoarece mai
mulţi codoni pot fi folosiţi pentru un singur aminoacid.
Excepţii ale codului universal este folosirea codonului UGA în
codificarea triptofanului la unele specii bacteriene ca Mycoplasma şi câteva
diferenţe în codificarea mitocondrială pentru ciuperci.
Lanţul polipeptidic este asamblat începând cu terminaţia amino- şi
avansând către terminaţia carboxy.
ARN-ul mesager se ataşează la ribozom pe unitatea 30S. Unitatea
50S are două situsuri de legare a ARN-ului: situsul acceptor A pe care se
fixează complexul aminoacid – ARN de transfer şi situsul peptidic P pe care
este fixat ARN - ul de transfer precedent cu lanţul peptidic în creştere.
Complexul aminoacid - ARN se deplasează de pe A pe P lăsând
aminoacidul pe proteina nou-formată. Apoi ARN - ul de transfer este
eliberat şi urmează legarea unui alt complex aa - ARNt cerut de codul
genetic.
Iniţierea şi finalul sintezei sunt codificate în codoni speciali (start şi
stop).
47
Fig. IV.3. Biosinteza proteinelor (după Jawetz, Melnick)
Reglarea expresiei genelor

Bacteriile trebuie să se adapteze rapid la sursele nutritive pe care le
oferă mediul. Pentru acest scop microorganismul trebuie să-şi elaboreze
echipamentul enzimatic necesar în acest moment. Pentru rapiditatea
adaptării genele care codifică enzimele necesare degradării unui substrat
sunt grupate într-o unitate numită operon care constă într-un promotor
(codonul de iniţiere aflat înaintea genei propriu-zise), genele codificatoare
ale enzimei şi codonul care codifică sfârşitul sintezei (codonul stop). Astfel
genele care codifică enzimele unei anumite căi sunt reglate şi transcrise pe
un ARN mesager care este apoi modelul pentru sinteza proteinei.
Reglarea transcrierii
Transcrierea poate fi sub control negativ sau pozitiv. Controlul negativ
este realizat de o substanţă din citoplasmă, proteina represor care se leagă
la o secvenţă specifică ADN-ului numită operator împiedicând acţiunea
ARN polimerazei şi deci transcrierea genei.
48
Controlul pozitiv se exercită printr-o proteină inductoare numită
apoinductor care se leagă de o secvenţă ADN specifică şi favorizează
acţiunea ARN polimerazei. Operonii inductibili sau represibili.
Operonul inductibil este acela stimulat de introducerea unei cantităţi
mari de substrat în mediu (nu orice substrat ci acela degradat de enzimele
codificate de operon) substrat care creşte exprimarea enzimelor necesare
pentru acest metabolism.
O moleculă mică numită inductor are acţiune intermediară între
substrat şi operon.
Reprimarea exprimării operonului se produce sub influenţa acumulării
produşilor finali ai degradării substratului. Aceşti produşi finali sunt numiţi
corepresor iar în acest caz operonul este represibil.
Reglarea translaţiei
Numărul copiilor care trebuie obţinute de pe ADN în ARNm este
numărul necesar bunului mers al metabolismului celular şi este sub
controlul unei molecule reglatoare.
Variabilitatea
Variabilitatea cuprinde mecanismele diverse care induc modificările
codului genetic survenite în timpul vieţii celulei bacteriene şi este
proprietatea fundamentală a organismelor vii conform fără care nu se poate
concepe evoluţia.
Variaţia genetică fiziologică
Acest tip de variaţie presupune o adaptare la mediu
Pe calea unor modificări morfologice sau funcţionale care sunt
netransmisibile descendenţilor. Modificarea este doar fenotipică nu
afectează genomul şi bacteria repusă în condiţii obişnuite de mediu îşi
recapătă proprietăţile iniţiale.
Două mecanisme iniţiale intervin în generarea variabilităţii, mutaţiile şi
transferul genetic.
Mutaţiile
Mutaţiile sunt modificări de mică dimensiune ale ADN-ului care
constau în shimbarea secvenţei bazelor azotate deci a nucleotidelor.
49
Microorganismul rezultant se numeşte mutant iar cel din care a provenit se
numeşte sălbatic. Mutaţiile sunt de două feluri:
1. mutaţii spontane;
2. mutaţii induse.
Mutaţiile spontane
Factorii de mediu nu intervin în producerea acestor mutaţii. Rata de
apariţie a mutaţiilor spontane este mică (1 la 10 4 -109 celule).
Mutaţiile induse
Mutaţiile induse se datoresc acţiunii unor agenţi mutageni fizici (raze
ultraviolete, radiaţii X, temperaturi ridicate – peste 60 0 Celsius) sau chimici
(analogi ai bazelor purinice sau pirimidinice), Fosfor radioactiv.
Modul de apariţie al mutaţiilor
1. Mutaţiile punctiforme
Înlocuirea unei singure baze azotate duce la modificarea codului
genetic pentru că noul codon va semnifica sinteza altui aminoacid.
Mutaţiile punctiforme pot fi :
1. substituţie (înlocuirea unei baze azotate cu alta). Substituţia
poate fi tranziţie (înlocuirea unei baze azotate cu alta din aceiaşi
grupă, purinică sau pirimidinică) sau transversie (o bază purinică
este înlocuită cu o bază pirimidinică);
2.deleţie – îndepărtarea uneia sau a mai multor perechi de baze
azotate din secvenţa originală;
3.inserţie – adăugarea uneia sau a mai multor perechi de baze
azotate la o poziţie a secvenţei originale;
4.inversie – modificarea orientării unui segment ADN în raport cu
secvenţele înconjurătoare.
Mutaţiile care afectează mai multe secvenţe nucleotidice se numesc
extinse(multisite).
Mutaţiile ADN-ului bacterian se pot repara prin mecanisme speciale,
mecanisme reparatorii.
50
Unele mutaţii determină modificări fenotipice. Formele variante ale
genelor se numesc alele.
Mutaţiile care inactivează gene esenţiale în organismele haploide
sunt de obicei letale. De exemplu mutaţia care creşte sensibilitatea la
temperatură înaltă împiedică multiplicarea bacteriană la 42 0 C dar mutantul
poate creşte la 250 C.
ADN-ul are mecanisme reparatorii care refac secvenţa iniţială. Aceste
mecanisme pot fi:
1. înlăturarea enzimatică a zonei alterate de agenţii mutageni;
2. reparaţia prin excizia segmentului ADN modificat urmată de
sinteza unui nou lanţ de ADN.
Transferul genetic
Schimbul de material genetic între bacterii se numeşte transfer
genetic. Numeroase specii bacteriene shimbă permanent între ele
fragmente de cod genetic.
Transferul genetic poate fi de trei feluri:
1. transformarea;
2. transducţia;
3. conjugarea.
51
Fig. IV.4. Variabilitatea genetică bacteriană
Transformarea
Procesul numit transformare s-a observat în medii de cultură
artificiale sau în ambianţe naturale care conţin floră bacteriană mixtă (de
exemplu în intestinul uman).
În cursul transformării segmente de ADN eliberate de bacteria ”donor„
sunt preluate direct din mediul extracelular de bacteria “recipient„.
Moleculele de ADN care pot fi active în transformare trebuie să aibă cel
puţin 500 nucleotide lungime. Moleculele care induc transformarea sunt
fragmente foarte mici de cromozom bacterian.
52
Transformarea a fost descrisă iniţial la tulpini de Streptococcus
pneumoniae şi apoi a fost descrisă la alte genuri ca: Haemophilus,
Neisseria, Bacillus, Staphylococcus.
Abilitatea bacteriilor de a prelua ADN extracelular şi de a deveni
transformate se numeşte competenţă. Starea de competenţă se poate
induce în laborator prin manipulare ADN.
Ca de exemplu cu calciu sau cu pulsuri electrice de înalt voltaj
(electroporaţie).
Starea de competenţă este acea stare care permite ADN-ului
bacterian să interacţioneze cu ADN-ul exogen. Aceată stare ete situată la
sfârşitul fazei logaritmice cu puţin timp înaintea intrării în faza staţionară.
Mecanismul transformării este diferit la bacteriile Gram positive de
bacteriile Gram negative.
 La bacteriile Gram negative informaţia genetică necesară
transformării este cuprinsă într-o secvenţă de 10 nucleotide care
se leagă de membrana celulei primitoare, apoi aceste fragmente
ale ADN - ului exogen intră în celula primitoare.
 La bacteriile Gram pozitive fragmentul de ADN dublu catenar
este legat de suprafaţa celulei donatoare unde este scindat în cele
două lanţuri componente. În faza următoare numai un lanţ va intra
în celula primitoare pentru o perioadă scurtă de aproximativ 5
minute care se află între preluarea ADN-ului străin şi integrarea sa
în ADN-ul gazdei. Acest moment se numeşte eclipsă.
2. Transducţia
Transducţia este procesul de transfer genetic prin intermediul unor
virusuri care parazitează bacteria numiţi bacteriofagi. Bacteriofagul a fost
descoperit de Tworth în anul 1915 în culturi de stafilococi.
Bacteriofagul este un microorganism cu o structură extrem de simplă
care constă dintr-un acid nucleic (ARN sau ADN) învelit într-un complex
proteic numit capsidă. Un tip de bacteriofag este bacteriofagul T4 care
parazitează bacilul coli şi care are formă de spermatozoid.
Adsorbţia bacteriofagului pe suprafaţa bacteriei este un fenomen
specific condiţionat de existenţa la nivelul peretelui celular a unor receptori
53
specifici pentru un anumit fag. După fixare fagul eliberează o enzimă
(muramidaza) care lizează peretele bacterian iar manşonul contractil al
fagului ajută la scurtarea cilindrului axial rigid din coada bacteriofagului şi
astfel este injectat AND-ul fagic în citoplasma celulei bacteriene.
Convieţuirea bacteriei - bacteriofag are două faze sau cicluri distincte:
1. faza sau ciclul lizogen şi
2. faza sau ciclul litic.
În ciclul lizogen acidul nucleic viral se integrează în cromozomul
bacterian ca o structură liniară modificându - i acesteia caracterele.
În această fază fagul persistă fără să se multiplice, între el şi bacterie
existând un echilibru stabil. În această fază fagul se numeşte fag temperat
iar bacteria este numită lizogenă.
Bacteriile lizogene sunt rezistente la infecţia cu fag omolog. Materialul
genetic transferat astfel are totdeauna expresie fenotipică.
Fagul temperat se poate maturiza la un moment dat (spontan sau
indus) şi se desprinde din cromozomul bacterian luând cu sine un fragment
adiacent din acesta. Lizogenizarea unei noi bacterii de către bacteriofagul
devenit liber va transmite acesteia proprietăţi ale primei bacterii.
Fagul inclus în bacterie poate să deturneze metabolismul bacterian în
scopul producerii de noi componente virale (acizi nucleici şi proteine
proprii). În acest caz bacteria parazitată are proprietăţi noi deoarece intră în
faza litică. Bacteriofagul se multiplică, celula bacteriană este lizată şi se
eliberează virionii fagici rezultaţi din multiplicare. Trecerea din faza lizogenă
în faza litică este declanşată de o serie de factori: temperaturi mai mari de
40 0C, radiaţii ulatraviolete sau X, factori chimici ca mitomicina, etc.
Eliberarea bacteriofagilor este favorizată de enzima numită endolizina care
lizează peretele bacterian.
Bacteriofagii pot induce bacteriilor proprietăţi noi: producerea de
toxine, rezistenţa la antibiotice, etc.
Transducţia este mecanismul de transfer genetic prin bacteriofagie,
fagii transmiţători de informaţie genetică se numesc fagi transductori.
Transducţia este de două tipuri: specializată şi generalizată.
54
Transducţia specializată are loc când acidul nucleic al bacteriofagului
se desprinde din genomul bacterian în care a fost inclus preluând o zonă
mică de ADN bacterian. Parazitarea unei alte bacterii este urmată de
căpătarea de aceasta de proprietăţi noi. Generarea hibrizilor care induc
transducţia specializată este rară, de aproximativ 1/10 6 -1/107 bacterii.
Transducţia generalizată este termenul care defineşte transducţia
unui cromozom bacterian întreg învelit în capsida virală. În timpul
convieţuirii fag - bacterie ADN-ul bacterian poate fi învelit de capsida virală
şi apoi poate fi transferat într-o altă bacterie.
Transpozonii
Transpozonii sunt fragmente de ADN bacterian care se pot deplasa
dintr-o zonă în alta a cromozomului bacterian sau din cromozom într-un
plasmid, de aceea se numesc gene săritoare (jumping genes).
Transpozonii sunt de trei tipuri:
 secvenţe de inserţie;
 transpozoni complecşi;
 transpozoni asociaţi fagului.
Conjugarea
Conjugarea este mecanismul de transfer genetic care reprezintă
calea majoră şi frecvenţa prin care bacteriile îşi modifică genotipul.
Fragmente de ADN plasmidic sau cromozomal sunt transferate prin alipirea
a două bacterii dintre care una este celula donor “mascul„ iar cealaltă este
celula receptor, celula “femelă„. Caracterul de masculinitate este conferit de
prezenţa unui factor de infertilitate care este o genă, celula care îl posedă
fiind numită celulă F*. Celulele bacteriene care nu posedă gena F sunt
celulele receptoare de material genetic şi se numesc celulel F ‾.
Abilitatea de donor este determinată de plasmidele conjugative
denumite plasmide de fertilitate sau sex plasmide.
Funcţiile conjugative sunt specificate de gena de transfer de cel puţin
25 de gene care determină exprimarea pililor F, sinteza şi transferul de
ADN. Fiecare bacteria F* are 1-3 pili care se leagă specific la membrana
externă a bacteriei receptoare.
55
Se formează o punte intracelulară citoplasmatică şi un lanţ al
plasmidului ADN este transferat de la donor la receptor.
Lanţul transferat este convertit la un plasmad ADN dublu circular în
bacteria receptoare iar în donor se sintetizează un nou lanţ pentru a înlocui
lanţul transferat. Pilii funcţioneză şi ca receptori pentru bacteriofagi.
Plasmidul F la Esch. Coli poate exista ca element extracromozomal
sau poate fi integrat în cromozomul bacterian.
Fig. IV.5. Rolul plasmidului F în determinarea stării de donor sau

de receptor la E. coli
Plasmidul F este reprezentativ pentru plasmidele specifice

conjugative care controlează abilitatea de donor la tulpinile de Esch. coli.
Plasmidul F poate fi integrat în cromozom iar tulpinile vor avea Hfr
(frecvenţă înaltă de recombinare).
CAPITOLUL V
FLORA NORMALĂ MICROBIANĂ
56
FLORA SAPROFITĂ A ORGANISMULUI ŞI ROLUL ACESTEIA
Microorganismele care populează suprafaţa si cavităţile naturale ale
organismului alcătuiesc flora saprofită (normală). Această floră acţionează
antagonist cu flora patogenă,devenind astfel un mijloc de apărare al
organismului uman. Competiţia dintre bacteriile saprofite şi cele patogene
este atât o competiţie pentru substratul nutritiv şi pentru oxigen, cât şi la
nivelul receptorilor celulari ai ţesuturilor umane.
Uneori însă, această floră poate deveni patogenă, prin pătrunderea ei
în cavităţi normal sterile precum şi prin dezechilibrarea ei datorată
antibioterapiei.
Bacteriile care nu populează în mod normal suprafeţele şi cavităţile
naturale ale organismului uman şi a căror prezenţă este întotdeauna
echivalentă cu infecţia, constituie flora patogenă.
Flora normală constituie o barieră în calea invaziei bacteriilor
patogene, orice dezechilibru al său, din orice motiv, ducând la instituirea
infecţiei.
Prezenţa florei saprofite pe mediile de cultură pune serioase
probleme diagnostice bacteriologului. Interpretarea rezultatelor culturilor
bacteriene presupune cunoştinţe temeinice, experienţă îndelungată şi o
strânsă legatură între clinician şi medicul de laborator.
Pe langă zonele populate cu bacterii saprofite, există şi zone ale
organismului uman normal sterile. Aceste zone sunt: organele interne,
articulaţiile, sângele, plămânii, sistemul nervos.
Datorită conformaţiei lor anatomice, precum şi a mecanismelor locale
de apărare, aceste zone normal sterile se menţin nepopulate de bacterii.
Flora microbiană saprofită este compusă în special din bacterii şi
ciuperci. Virusurile saprofite apar rar, iar protozoarele sunt întâlnite în
tractul digestiv, la fel de rar.
FLORA PRINCIPALELOR ZONE POPULATE CU MICROORGANISME

SAPROFITE:
57
TRACTUL RESPIRATOR:
NAS:
a) Staphylococcus epidermidis
b) Staphylococcus aureus
OROFARINGE:
a. Streptococcus viridans
b. Neisserii saprofite
c. Corynebacterii
d. Bacteroides
e. Fusobacterium
f. Lactobacili
TRACTUL GASTROINTESTINAL
Esofagul are floră asemănătoare faringelui. Stomacul este steril
datorită ph-ului acid, uneori putând conţine câteva bacterii acido-rezistente.
În stomac, putem izola Helicobacter pylori, responsabil de ulcer şi gastrită.
Duodenul, jejunul şi ileonul superior au o floră săracă, intestinul gros fiind
colonizat cu o floră extrem de bogată. Bacteriile din intestinul gros sunt
reprezentate de:
1) Bacteroides
2) Bifidobacteria
3) Clostridium
4) Coci anaerobi
5) E.coli
6) Streptococcus faecalis
7) Lactobacili
8) Proteus
58
TRACTUL GENITAL FEMININ
Flora vulvară prezintă o floră asemănătoare cu a regiunii perineale.
Cantitativ şi calitativ este în strânsă legătură cu igiena locală a fiecărei
persoane.
Flora vaginală este mai specifică şi influenţată de statusul hormonal
şi de activitatea sexuală.
În copilărie, până la instalarea ciclului menstrual şi în post-
menopauză, în vagin sunt prezente numeroase specii de bacterii aerobe şi
anaerobe.
În perioada de activitate a funcţiei ovariene, sub influenţa
estrogenilor, are loc o modificare radicală a florei normale vaginale.
Depozitele abundente de glicogen din celulele epiteliale ale mucoasei
vaginale favorizează dezvoltarea genului Lactobacillus, ce utilizează acest
substrat nutritiv şi produc acid lactic, cu scăderea pH vaginal. PH de 3,8-
4,5 este nefavorabil altor specii bacteriene, saprofite sau patogene.
Levurile (Candida) pot supravieţui, în număr limitat în aceste condiţii.
Colul uterin, în zona exocolului are o floră asemănătoare florei
vaginale, dar în zona de tranziţie flora se reduce numeric. Mucusul cervical,
prin substanţele antimicrobiene pe care le conţine: lizozim, lactoferină şi
imunoglobuline, are un rol de barieră împotriva pătrunderii
microorganismelor.
Uterul şi trompele uterine sunt sterile.
PIELEA
Zonele umede ale pielii sunt colonizate cu bacterii variate, în jur de
10 bacterii / cm2. În glandele sebacee şi împrejurul lor predomină flora
4
anaerobă. Dintre saprofiţi se numără:

 Staphylococus epidermidis
 Staphylococcus aureus
 Micrococi
 Coliformi - potenţial patogeni
 Coci anaerobi
59
Legile care stau la baza relaţiei macroorganism-microorganisme nu
sunt cunoscute decât parţial. În momentul când vor fi cunoscute în
totalitate, vom putea descrie mecanismele infecţiilor oportuniste.
CAPITOLUL VI
IMUNITATEA NATURALĂ
60
Imunitatea antibacteriană
Imunitatea antibacteriană este constituită din mecanisme complexe în
descrierea cărora se fac din ce în ce mai multe progrese. Rol principal îl
joacă sistemele apărării antibacteriene nespecifice: complementul, celulele
fagocitatre. Apărarea nespecifică conduce la capturarea şi la distrugerea
bacteriilor. Imunitatea intervine compensator mecanismelor de apărare
nespecifică, doar mecanismele imunitare conferind pacientului protecşie
împotriva unui nou atac.
Bacteriile îţipot desfăşura atacul infecţios multiplicându-se în interiorul
sau în exteriorul celulei umane. Bacteriile cu multiplicare extracelulară
stimulează imunitatea umorală deci sinteza de anticorpi specifici. Bacteriile
cu multiplicare intracelulară pot fi distruse doar prin activarea imunităţii
celulare specifice.
Imnunitatea antibacteriană umorală
Bacteriile şi paraziţii sunt mult mai complecşi antigenic în comparaţie
cu virusurile. Bacteriile sunt împărţite în două categorii majore: Gram –
pozitive şi Gram – negative. Gram negativii au în plus faţă de membrana
citoplasmatică şi de stratul de peptidoglican pe care îl au toate bacteriile o
membrană externă alcătuită din proteine şi lipopolizaharide în timp ce
Mycobacteriile au un strat de glicolipid constând în acid mycolic legat de
arabino – galactan. Unele tulpini bacteriene au un înveliş extern care este
antifagocitic înveliş cu contribuţie majoră la virulenţa microorganismului.
Antigenele de maximă importanţă în virulenţa patogenului sunt antigenele
cele mai expuse variaţiei între tulpini şi cele mai diferite de antigenele
umane. Exemplu îl constituie streptococul pyogen posesorul unui înveliş
lacătuit din acid hialuronic care nu este antigenic deoarece este prezent în
structura ţesutului conjunctiv uman. Bacteria are însă legate de
peptidoglican proteinele M,R, şi T şi carbohidratul C care au capacităţi
antigenice. Imunitatea antibacteriană depinde de anticorpii anti – M.
Antigenul reprezentat de carbohidratul C, de asemenea variabil între
tulpini, este alcătuit din ramnoză şi din unităţi de N- acetyl glucozamină
care sunt legate covalent de peptidoglican. Antigenele polizaharidice sunt
în general alcătuite dintr-un mare număr de epitopi repetativi faţă de care
sunt sintetizaţi anticorpi specifici. Anticorpii dezvoltaţi împotriva antigenelor
polizaharidice sunt protectori datorită capacităţii lor de a activa
complementul şi de a se lega de receptorul Fc. al fagocitelor.
61
Structura antigenică a bacteriilor gram negative este ilustrată de
Neisseria gonorheae. Capsula gonococilor este un polizarid specific de tip.
Membrana externă a gonococilor conţine pili formaţi din proteine specifice
de tip. Aceşti pili au funcţie antifagocitară de aceea este esenţială prezenţa
lor pentru aderenţa bacteriilor la celulele – gazdă ale tractului genitourinar.
Aderenţa este urmată de invazia suprafeţei celuleor epiteliale. Anticorpii la
aceşti pili sunt supuse recombinării ceea ce generează variaţia antigenică.
Anticorpii anticapsulă şi antipilii sunt mecanismul major de apaărare al
organismului uman.
Alţi anticorpi sunt direcţionaţi împotriva membranei externe în special
împotriva lipopolizaharidului. Deoarece bacteriile infectează ţesuturile
mucoase intervin anitcorpii specifici pentru apararea locală, anticorpi de tip
IgA. De aceea mecanismul de atac al bacterilor include şi proteaza care
scindează specific IgA.
Condiţia necesară pentru ca anticorpii să fie eficienţi este ca
anticorpii să fie din clasa efectorilor potriviţi deci să fie direcţionaţi împotriva
principalelor mijloace de atac bacteriene: pili, capsulă, membrană externă.
Mycobacteriile au un înveliş neobişnuit alcătuit din acizi mycolici
esterificaţi. Antigenele dominante sunt alcătuite din carbohidraţi, glicolipide
fenolice, lipoarabinomanani şi complexul arabinogalactan – peptidoglican.
În structura biochimică a mycobacteriilor există şi diferite proteine care pot
induce răspunsul imun. Deşi răspunsul la glicolipide este specific de specie
şi poate fi folositor pentru diagnostic este lipsit de relevanţa pentru
imunitate. Acest fapt este evident în lepra lepromatoasă (infecţia cu m.
Leprae) în care pacienţii au o imunitate celulară slabă, un nivel înalt al
anticorpilor şi totuşi au ţesuturile puternic infectate cu bacterii.
Bacteriile au baterii întregi de diferite antigene. Sunt totuşi rare cazuri
în care răspunsurile la intigene individule sunt esenţiale pentru imunitate.
Cel mai simplu exemplu în constituie toxinele tetanică, difetrică şi
clostridiană. În bolile infecţioase determinate de bacteriile producătoare ale
acstor toxine, boli numite toxiinfecţii, principalele afectări sunt cele
determinate de toxine nu de multiplicarea bacteriană. Logic, protecţia
împotriva acstor boli implică anticorpii anti - toxine. În acest caz prezenţa
anticorpilor anti – toxină este cu adevărat specifică pentru bola respectivă.
Antigenele – ţintă pentru anticorpii bacterieni sunt extrem de diverse:
lipopolizaharidul, polizaharidele capsulare şi proteinele membranei externe.
Multe enterobacterii au un antigen comun în membrana externă care poate
62
fi ţinta atacului anticorpilor. Afectarea membranei externe a bacteriilor Gram
negative este foarte importantă în rezolvarea acestor infecţii. Uciderea
bacteriilor Gram negative este de obicei rezultatul acţiunii complementului
care creează pori în membrana externă. Acesta este motivul pentru care
anticorpii direcţionaţi împotriva proteinelor membranei externe sunt adesea
cei mai eficienţi. Anticorpii antipili şi antiflageli sunt adesea ineficienţi pentru
că aceste structuri sunt prea departe de membrana externă pentru a
precipita atacul mediat de complement pe calea clasică.
Răspunsul în anticorpi este rezultatul stimulării directe a limfocitelor B
(T – independente) în urma prezentării antigenului de către celulele
limfoide dendritice din ganglionii limfatici şi din pulpa albă splenică.
Răspunsul imun este oligoclonal, este compus din IgM şi din IgG2 şi nu
oferă memorie imunologică. Răspunsul imun este foarte sensibil la doza de
antigen, dozele mari ducând la paralizia imunologică.
Imunitatea celulară antibacteriană
Imunitatea celulară este funcţia limfocitelor t, în special limfocitelor T
αβ, care recunosc antigenele peptidice bacteriene prezentate în asociere
cu MHC de clasa I şi cu MHC de clasa a–II a. Cele două subpopulaţii
direcţionează diferit răspunsul imun, Th1 către imunitatea celulară iar Th2
către imunitatea umorală. Distrugerea bacteriilor cu viaţă intracelulară este
funcţia limfocitelor t citotoxice care îşi exercită rolul prin citokine, a celulelor
fagocitare şi a celulelor NK. Citokinele şi fagocitele provoacă moartea
bacteriilor intracelulare.
Proteinele de stres sau proteinele de şoc termic (proteinel hot schok
protein – hsp) sunt proteine ubiquitare, prezente în celule eucariote şi în
regnul animal, deci şi în celulele organismului uman, care pot interveni în
apărarea antibacteriană şi pot declanşa reacţii autoimune. Proteinele hsp
stimulează specific limfocitele T γδ care asigură eliminarea celulelor
anormale, infectate sau transformate.
Imunopatologie
Protecţia imunitară antibacteriană este strâns legată de fenomene
imunopatologice ca: eliberarea bruscă, masivă de endotoxine şi cronic
apariţia de granuloame şi bolile autoimune.
63
Lipopolizaharidul eliberat brusc din membrana esternă a bacteriilor
Gram negative sunt responsabile de determinarea unui şoc infecţios sau
şoc endotoxic. Manifestările clinice sunt: febră înaltă, colaps
cardiovascular, coagulare intravasculară diseminată.
Efectele imunopatologice cronice au fost descrise de către robert
koch prin descrierea fenomenului care-i poartă numele în tuberculoza
cronică. Incapacitatea mecanismelor imune celulare de a curăţa
organismul de bacili Koch generează o concentrare a celulelor
imunocompetente la locul infecţiei, concentrarea numită granulom.
Implicarea infecţiilor bacteriene într-o arie vastă de boli autoimune
constituie un teren larg de cercetat. Astfel sunt considerate spondilartrita
anchilopoetică, ulcerul duodenal, maladia Lyme.
CAPITOLUL VII
INFECŢIA
Infecţia este rezultatul conflictului bacterie - macroorganism.
Omul trăieşte într-un echilibru instabil cu mediul înconjurător. Din acest
64
mediu fac parte numeroase microorganisme. Inclusiv cele care îi
populează suprafeţele tegumentului şi ale mucoaselor. Infecţia ca proces
biologic general este exprimarea particulară a unei lupte permanente din
lumea înconjurătoare şi anume lupta dintre diferite vieţuitoare pentru
supravieţuire.
Echilibrul om-microorganism este determinat de:
 forţele de atac ale microorganismelor;
 apărarea gazdei (omul).
Factorii de virulenţă bacteriană

Deşi organismul uman este expus unor multiple contacte cu bacteriile
infecţiile sunt rare. Infecţia bacteriană este boala determinată de
multiplicarea bacteriilor în diverse locuri ale organismului uman, apariţia ei
fiind determinată de doi factori:
 forţa de apărare a organismului uman,
 virulenţa microorganismului.
Bacteriile pot determina infecţia prin:
 multiplicare bacteriană sau prin
 toxinele bacteriene.
Fazele infecţiei bacteriene sunt:
 expunerea;
 colonizarea;
 penetrarea;
 producerea de toxine.
1. Expunerea
Bacteriile exogene (care trăiesc în exteriorul organismului uman) pot
intra în organismul uman prin trei căi:
1. ingestia;
65
2. inhalarea;
3. penetrarea directă.
În expunere este important nivelul inoculumului (numărul bacteriilor
infectante pe unitatea de măsură, gram, mililitru, miligram): 200 bacterii
pentru dizenterie, 108 bacterii pentru holeră sau pentru bacilul febrei tifoide
(Salmonella).
Inoculum necesar depinde de factori ai gazdei aşa cum este ph-ul
gastric (Ph-ul neutru face ca inoculum necesar să fie mai mic iar ph-ul
normal gastric, acid, determină un inoculum necesar mic).
Expunerea la bacterii şi la microorganisme în general întâlneşte în
organismul uman un inamic redutabil şi anume flora normală, saprofită care
populează suprafeţele organismului uman. Flora saprofită asigură anumite
funcţii importante ale organismului uman ca: degradarea alimentelor,
sinteza unor substanţe vitale ca vitamina K, protecţia de bacteriile exogene.
Rar, în momentul când echilibrul populaţiei saprofite este degradat
prin antibioterapie sau când barierele naturale ale organismului uman sunt
rupte, bacteriile endogene pot determina infecţii.
2.Colonizarea
Colonizarea în sensul de multiplicare bacteriană obligatorie în infecţie
este condiţionată de ataşarea la ţesuturile gazdei. Ataşarea la ţesuturile
gazdei este absolut necesară pentru infecţie.
Ataşarea poate fi nespecifică (prin capsulă sau prin slime layer) sau
prin interacţiunea dintre structurile bacteriene numite adezine şi receptorii
gazdei.
Adezinele pot fi:
 acizii lipoteichoici de pe suprafaţa bacteriilor Gram positive;
 membrana externă a bacteriilor Gram negative;
 flagelii;
 pilii.
Bacilul Coli care populează normal intestinul uman oferă exemplu de
aderenţă specifică la receptori. Astfel adezinele sale existente pe vârfurile
66
fimbriilor interacţionează cu receptori specifici care există în diverse organe
(E. coli poate să interacţioneze cu celulele uroepiteliale şi poate să inducă
pielonefrită).
Gonococii aderă specific la celulele epiteliale genitale determinând
gonoreea.
3. Penetrarea bacteriană şi multiplicarea
Unele bacterii determină infecţia prin invadarea situsurile normale ale
organismului uman şi prin multiplicare.
Bacteriile au o predilecţie specifică pentru anumite ţesuturi sau
organe. Preferinţa bacteriilor pentru un anumit ţesut exprimă:
1. existenţa receptorilor specifici în acel ţesut,
2. abundenţa factorilor de nutriţie necesari bacteriei în acest ţesut;
3. Prezenţa factorilor care favorizează multiplicarea bacteriană,
factori procuraţi doar de organismul uman (fierul).
Răspândirea microorganimelor în organism este favorizată de
eliberarea de enzime distrug integritatea ţesuturilor umane: hialuronidaza,
colagenaza, elastaza, etc. Aceste enzime asigură terenul pentru apariţia
infecţiei.
Pentru multiplicare şi răspândire bacteriile trebuie să evite
mecanismele de apărare ale organismului uman.
Fagocitoza este inhibată prin:
1. capsula bacteriană;
2. prin variaţia genetică rapidă a proteinelor bacteriene de
suprafaţă;
3. prin inhibarea formării fagolizozomului;
4. prin rezistenţa la omorârea de către enzimele lizozomale
(bacilul Koch, Brucella, Salmonella).
4. Toxinele bacteriene
Toxinele bacteriene sunt clasificate în:
67
1. exotoxine produse da bacterii Gram pozitive;
2. endotoxine produse de bacterii Gram negative.
Endotoxina este parte componentă a peretelui bacterian, mai precis a
membranei externe. Componentul activ este lipidul A care are multiple
proprietăţi biologice: determină febră, declanşează mecanismele coagulării
şi ale fibrinolizei, stimulează producerea unor factori imuni (TNF,
interleukine, prostaglandine). Endotoxina are efecte patologice grave febră
înaltă, hipotensiune, şoc, moarte) în infecţiile cu bacterii Gram negative în
care este eliberată în cantităţi mari.
Exotoxinele sunt cunoscute de multă vreme, unele dintre ele au fost
transformate de bacteriologi în vaccinuri (toxina difterică, toxina tetanică).
Administrarea toxinelor degradate şi transformate astfel în proteine
imunogene a salvat multe vieţi încă de la începutul secolului XX.
Exotoxinele sunt alcătuite din două părţi distincte denumite A şi B.
Fracţiunea B (binding) serveşte legării de receptorii specifici existenţi în
anumite ţesuturi. Fracţiunea A (activity) este responsabilă de activitatea
toxică specifică.
Tabel IV.1. Caracterele generale ale toxinelor bacteriene
68
Tip EXOTOXINE ENDOTOXINE
Produse de bacterii Gram Produse de bacterii
pozitive Gram negative
Structura Proteică Lipolizaharidică
chimică
Stabilitate la Termolabile Termostabile
temperatură
Transformare în Posibilă Imposibilă
vaccinuri
Acţiune Specifică Nespecifică:
patogenă
(neurotoxine, enterotoxine) febră, hipotensiune,
insuficienţă multiplă de
organe)
Acţiune doză DA DA
dependentă
II. Mecanismele de apărare ale gazdei

II. 1.Rezistenţa antiinfecţioasă naturală
Rezistenţa antiinfecţioasă naturală este nespecifică deoarece nu este
declanşată de un anumit agent infecţios ci este urmarea oricărei încărcări a
terenului propriu organismului uman de către un microorganism străin (care
nu aparţine florei normale, saprofite).
Rezistenţa naturală antiinfecţioasă este alcătuită dintr-o multitudine
de reacţii atavice care apără omul de invazia microorganismelor.
Astfel este rezistenţa antiinfecţioasă caracteristică unei specii
animale, de exemplu rezistenţa omului la hepatita canină.
Rezistenţa naturală depinde de următorii factori externi:
1. temperatura ambiantă cu care este obişnuit organismul uman

deoarece reacţiile de apărare au nevoie de o temperatură optimă;
69
2. lumina solară - oamenii care sunt ţinuţi mult timp la întuneric au
rezistenţa antiinfecţioasă scăzută;
3. iradierea profesională sau accidentală scade apărarea
antiinfecţioasă.
Factorii interni care influenţează rezistenţa naturală
antiinfecţioasă sunt:
1. starea de nutriţie deoarece malnutriţia sau deficienţele în
vitamine predispun la infecţii;
2. vârsta – copiii şi bătrânii sunt mai susceptibili la infecţii;
3. sexul - femeile au rezistenţă crescută la infecţii în raport cu
bărbaţii;
4.rasa - negrii au rezistenţa antiinfecţioasă mai scăzută la
anumite bacterii (Mycobacterium tuberculosis);
5. ocupaţia - minerii sunt predispuşi la tuberculoză;
6. afectarea iatrogenă prin: citostatice, steroizi, radioterapie;
7. boli metabolice sau endocrine: diabet, insuficienţă hepatică,
renală, boli maligne hematologice, limfatice etc.
Rezistenţa antiinfecţioasă naturală

Barierele naturale
Prima barieră în calea infecţiei o reprezintă pielea şi mucoasele prin
integritatea lor anatomică şi prin substanţele pe cale le produc.
Pielea este foarte rar penetrată de bacterii dacă integritatea ei este
păstrată cu excepţia cazului în care vine în contact cu bacterii spiralate
care reuşesc să o invadeze (genul Leptospira).
Glandele sebacee şi sudoripare ale pielii produc acizi graşi nesaturaţi
(acid oleic, acid palmitic) care au rol bactericid.
Ph-ul scăzut al pielii (5,5) şi suprafaţa sa relativ uscată nu permit
supravieţuirea microorganismelor.
70
Flora saprofită a pielii nu permite colonizarea de către flora patogenă
prin concurenţa pentru spaţiu şi pentru hrană.
Mucoasele – opun infecţiei integritatea integritatea anatomică şi
substanţele secretate (lizozimul şi lactoferina).
Mucusul este o secreţie vâscoasă care fixează microorganismele
patogene şi împiedică astfel colonizarea bacteriană.
Lizozimul este o enzimă proteolitică descoperită de Fleming în anul
1922 în fluide ale omului ca: laptele matern, saliva, urina, lichid peritoneal,
leucocite, cartilaje. Acţionează pe peretele bacteriilor Gram pozitive rupând
puntea dinte acidul N-acetilmuramic şi N-acetilglucozamina.
Lactoferina este proteina care leagă fierul necesar creşterii
bacteriene.
Imunoglobulina A se află pe suprafaţa mucoaselor şi inhibă
mobilitatea microorganismelor patogene.
Secreţiile diferitelor zone acoperite de mucoase au acţiune mecanică
de spălare a microorganismelor (urina, lacrimile). Mucoasa respiratorie
fixează microorganismele mai mari de 5 µm în mucus acesta fiind în mod
natural mobilizat de mişcările cililor respiratori către faringe şi eliminate.
Urina, prin fluxul ei permanent , împiedică fixarea bacteriană. În staza
urinară din diverse cauze (litiază urinară, adenom de prostată) infecţia se
produce uşor.
Secreţiile au acţiune antiinfecţioasă prin ph (secreţia gastrică,
secreţia vaginală a femeilor tinere) sau prin activitatea antitoxică (bila,
sucul pancreatic).
Flora normală (saprofită)
Microorganismele saprofite reprezintă un camarad de nădejde al
organismului uman în lupta antiifecţioasă. Antagonismul bacterian al florei
saprofite cu microorganismele patogene se manifestă prin lupta pentru
spaţiu şi pentru hrană şi prin produşi bacterieni bactericizi.
Mecanismele apărării antibacteriene nespecifice
Răspunsul inflamator
71
Inflamaţia este complexul de reacţii locale care sunt declanşate de
pătrunderea unui agent infecţios, reacţie care are ca rezultat localizarea şi
stoparea infecţiei.
Fazele inflamaţiei sunt:
1. vasodilataţia capilarelor în scopul creşterii fluxului sanguin;
2. modificarea structurii vasculare care favorizează trecerea
extravasculară a proteinelor sanguine şi a leucocitelor;
3. extravazarea leucocitelor şi acumularea lor la locul infecţiei.
Leucocitele fagocitează microorganismele şi prin propria liză se
eliberează proteaze şi metaboliţi toxici.
Mediatorii chimici ai inflamaţiei
Mediatorii chimici ai inflamaţiei sunt: complementul, substanţe
rezultate din degranularea leucocitelor (histamină, serotonină, enzime
lizozomale), prostaglandinele, substanţe coagulante şi fibrinolitice.
1. Complementul sau alexina este un complex de proteine sintetizate
de ficat, de macrofage, de splină şi de epiteliul intestinal care se activează
în cascadă la stimulul exercitat de anumite substanţe ca antigenele
bacteriene.
2. Interferonul este o grupare de glicoproteine produse de celulele
infectate de virusuri care protejează celulele neinfectate. Interferonul are şi
acţiune imunomodulatoare şi antiproliferativă.
3. Properdina este o proteină serică bactericidă.
4. Betalizinele sunt proteine produse de trombocite cu acţiune asupra
bacteriilor Gram pozitive.
5. Opsoninele sunt substanţe care aderă la suprafaţa bacteriană
facilitând astfel fagocitarea. În această grupă sunt: componenta C 3b a
complementului, fibronectina, imunoglobulinele.
Complementul este un complex de substanţe existente în stare
inactivă în serul omului. Componentele se activează pas cu pas după
contactul cu polizaharidele bacteriene sau cu alte substanţe bacteriene.
Componentele activate sunt scindate rezultând substanţe cu rol enzimatic
care scindează următorii compuşi şi astfel se obţine final un conglomerat
72
alcătuit din C5 , C6, C7 , C8 , C9 denumit complex de atac al membranei
care se ataşează la peretele bacterian. Ataşarea MAC distruge peretele
bacterian prin formarea de pori şi astfel bacteria moare.
Deficienţele ereditare de complement sau de componenete ale
complementului induc susceptibitate crescută la infecţii.
Fagocitoza
Fagocitoza este cel mai important mecanism al rezistenţei naturale
antiinfecţioase.
Fagocitoza este mecanismul nespecific de înglobare a substanţelor şi
a celulelor străine macroorganismului de către celule specializate
(fagocitele).
Fagocitoza este un mecanism nespecific important de epurare a
microorganismelor. Celulele fagocitare sunt circulante: polimorfonucleare
neutrofile, eozinofile, monocite şi fixe: macrofage. Există şi alte celule
care în anumite circumstanţe pot prezenta activitate fagocitară, de exemplu
fibroblaştii. Celulele fagocitare conţin:
1. granulaţii primare sau azurofile, sediul enzimelor
mieloperoxidază, beta - glucuronidază, elastază,
catepsină;
2. granulaţii secundare sau specifice, rezervor de lizozim şi
lactoferină. Granulaţiile eliberează enzimele înglobate în
lizozomi.
Fagocitoza bacteriilor presupune următoarele etape: ataşarea,

internalizarea şi digestia. După ataşare, particula este înglobată într-un
fagozom. Acesta fuzionează cu un lizozom, formând un fagolizozom.
Enzimele lizozomale sunt eliberate şi digeră materialul înglobat.
Microorganismele sunt omorâte prin mecanisme oxidative puternice
(mieloperoxidaza fiind responsabilă de producerea de peroxid de H) sau
prin mecanisme independente de oxigen: catepsina, lizozim, lactoferina.
Deficienţele acestor enzime pot fi asociate cu infecţii cornice, distrugerea
microorganismelor poate fi completă, sau cu păstrarea şi prezentarea la
suprafaţa celulei fagocitarea a epitopilor (antigenelor).
Imunitatea căpătată
73
Oamenii intră în contact cu o multitudine de agenţi infecţioşi.
Imunitatea constă în mecanismele de apărare căpătate după
contactul cu agentul infecţios. Aceasta este imunitatea natural
căpătată.
Imunitatea artificială constă în mecanismul dezvoltat prin
vaccinare.
Imunitatea pasivă constă în transferul rezistenţei prin :
 transferul de anticorpi de la mamă la făt, transplacentar;
 injectarea de imunoglobuline (anticorpi) gata produşi industrial.
Acest mecanism este folosit mai ales în profilaxie.
Antigenele
Antigenele sunt substanţe în general străine organismului uman care
stimulează imunitatea.
Calităţi necesare pentru antigenitate:
 să fie biochimic proteine sau polizaharide;
 greutate moleculară mare (mai mare de 10.000 Daltoni);
 epitopii-fragmente de antigene care pot interacţiona cu zona
variabilă a anticorpului (cu paratopul) sau cu zona specifică a
limfocitului T.
Celulele imune
 Limfocitele B - producătoare de anticorpi (după transformarea
în plasmocite);
 Limfocitele T sunt mai multe populaţii cu funcţii diverse:
1. T helper-rol central în ambele tipuri de răspuns imun;
2. T citotoxic -rol efector, distructiv al antigenelor .
Alte celule imune
74
 Celulele NK (natural killer) cu capacitatea înnăscută de a
ucide celulele străine şi pe cele self nerecunoscute fără contact
anterior (celule tiroidiene, spermatozoizi).
 Celulele K killer – distrug celulele antigenice după ce sunt
îmbrăcate în anticorpi.
Mecanisme imune ale apărării antibacteriene
 producerea de anticorpi specifici ( de tip IgM , apoi de tip IgG);
 opsonizarea – acoperirea cu anticorpi şi apoi fagocitoza;
 blocarea motilităţii bacteriene prin IgA şi deci blocarea
penetrării;
 activarea complementului care prin complexul de atac al
membranei (MAC) creiază pori în peretele bacterian.
Imunitatea antibacteriană intracelulară
Bacteriile care rezistă fagocitozei pot fi omorâte prin mecanismele
imunităţii mediate celular - activarea limfocitelor T activate de interferon.
Gama interferonul activează limfocitele T şi macrofagele .
Unele bacterii rezistente intracelular declanşează reacţii celulare
ineficiente şi formarea de granuloame (tbc) cu distrucţia ţesuturilor
implicate.
CAPITOLUL VIII
75
TRATAMENTUL ANTIMICROBIAN
Acţiunea agenţilor fizici şi chimici asupra bacteriilor antibiotice

şi chimioterapice
Microbiologia medicală explică modul de apariţie al bolilor infecţioase
şi modul cum pot fi tratate.
Medicina s-a axat dintotdeauna şi pe prevenirea acesto boli.
Prevenirea presupune înţelegerea termenilor de: sterilizare,
dezinfecţie şi antisepsie.
Sterilizarea înseamnă distrugerea totală a microorganismelor
incluzând virusuri, spori bacterieni ciuperci.
Sterilizarea se poate realiza prin factori fizici (căldură umedă sau
uscată sub presiune, prin radiaţii gama sau prin ultraviolete) sau prin factori
chimici (etilen oxid sau diverse substanţe lichide). Aceşti factori nu pot fi
folosiţi pe ţesuturile organismului uman deoarece sunt toxice.
Dezinfecţia elimină microorganismele dar unele pot supravieţui.
Istoric
Terapia antiinfecţioasă are începutul în timpuri străvechi când se
foloseau diverse preparate naturale.
În 1929 Fleming descoperă penicilina care a fost purificată în 1939
de Florey şi Chain la Oxford University.
1930 Domagk descoperă prontozil–o sulfamidă eficientă în
tratamentul infecţei streptococice.
Clasificare
După mecanismul de acţiune medicamentele antibacteriene pot fi:
2. inhibitori ai sintezei peretelui bacterian;
3. inhibitori ai membranei citoplasmice,
4. inhibitori ai sintezei de acizi nucleici;
5. inhibitori ai sintezei proteice;
76
6. inhibitori ai metabolismului acidului folic.
• Betalactaminele
Au fost iniţial substanţe naturale care apoi au fost sintetizate chimic.
I.A. PENICILINELE izolate din mucegaiul PENICILLIUM NOTATUM.
Mod de acţiune - bactericid, acţionează pe peretele bacterian. Inhibă
sinteza prin blocarea enzimelor implicate în sinteza peptidoglicanului.
Spectru
Sunt antibiotice active pe bacteriile Gram - iniţial.
Produsele semisintetice au spectru mult mai larg cuprinzând coci
Gram negativi, bacili Gram pozitivi, bacili Gram negativi.
Clase de peniciline
1. Grupa penicilinei G - injectabilă activă doar pe Gram pozitivi.
Penicilina V rezistentă la acţiunea sucului gastric.
2. Grupa meticilinei - rezistentă la penicilinaza stafilococului;
3. Grupa penicilinelor cu spectru larg - au acţiune şi pe bacilii
Gram negativi (ampicilina şi derivaţii ei).
4. Penemii şi Carbapenemii - semisintetice, rezistente la
betalactamaze.
Toxicitatea
Scăzută. Principalul efect secundar este cel alergic. 1%- 10% din
persoane au alergie la peniciline.
Necesară testarea prin intradermoreacţie.
I.B. Cefalosporinele
Cefalosporina C primul produs izolat din Cefalosporium acremonium
în 1960.
Mod de acţiune
Bactericid, inhibă sinteza peretelui bacterian.
77
Spectru
Larg, acţionează pe bacteriile Gram pozitive şi pe cele Gram
negative.
Clasificare
Sunt mai multe generaţii de cefalosporine:
Generaţia I. Cefalotin, Cefalexin;
Generaţia II Cefuroxim, Cefamandol, Cefoxitin;
Generaţia III Cefotaxim, Ceftazidim
Generaţia IV
Toxicitate
Scăzută. Procentul de alergii mai scăzut decât în cazul penicilinelor.
Toxicitate renală prin mecanism alergic.
Rezistenţa la betalactamine prin producerea de betalactamaze .
1. Penicilinaze,
2. Cefalosporinaze.
II. Aminoglicozide
Primul din această clasă de antibiotice fost streptomicina izolată de
Waksmann din ciuperca Streptomyces griseus în 1944.
Alte aminozide: kanamicina, amikacina, tobramicina, neomicina,
spectinomicina etc.
Se administrează injectabil.
Mod de acţiune
Se fixează pe ribozomi unde împiedică sinteza proteinelor prin erori
de lectură ale codului genetic la nivelul fracţiunii 30S. Sunt bactericide.
Spectru
Au spectru larg: coci Gram +, bacili Gram -, bacil tuberculos.
78
Spectinomicina se administrează în doză unică în blenoragie.
Rezistenţa la aminozide
Prin producerea de enzime – acetilaze, adenilaze, fosforilaze care
inactivează antibioticul.
Toxicitate
Afectare toxică labirintică: cefalee, tulburări de echilibru, ameţeli.
Afectare toxică auditivă: zgomote în urechi, scăderea audibilităţii,
surzire.
Afectare renală: proteinurie, oligurie.
III. Cloramfenicolul şi derivaţii
Izolat de Ehrlich în 1947 din Streptomyces venezuelae.
Mod de acţiune
Prin inhibiţia sintezei proteice la nivelul ribozomilor pe fracţiunea 50S
(împiedică ataşarea aminoacizilor la proteina nou-formată).
Spectru
Larg cuprinzând bacterii Gram +, Gram -, bacterii fără perete
(Ricketsii, Chlamydii).
Este bacteriostatic.
Rezistenţa bacteriilor
Prin degradare enzimatică.
Avantaje
Penetrează bine în LCR (1/2 din nivelul sanguin) şi în ganglionii
mezenterici.
Toxicitate
Efect toxic grav pe măduva hematopoetică, determină aplazii
ireversibile prin mecanism necunoscut.
Sindromul Grey la nou-născut prin deficit de conjugare a bilirubinei.
79
Utilizare restrânsă la febra tifoidă, în meningite şi în abcese
cerebrale.
IV. Tetraciclinele
Prima tetraciclină a fost izolată în 1947, clortetraciclina din ciuperca
Streptomyces aureofaciens.
Sunt bacteriostatice.
Mod de acţiune
Mecanismul de acţiune este controversat.
Se presupune că fixează diverşi ioni metalici.
Se presupune că împiedică sinteza proteinelor prin împiedicarea
ataşării aminoacizilor la ribozomi.
Spectru
Larg: bacterii Gram +, Gram -, bacterii cu perete deficient (Ricketsii,
Chlamydii, Mycoplasme).
Se concentrează bine intracelular ceea ce le face utile în terapia
infecţiilor cu bacterii care supravieţuiesc intracelular.
Toxicitate
Diaree prin dezechilibru florei intestinale.
Sunt interzise la gravide (efect teratogen) şi la copii până la 2 ani.
Determină la copii o coloraţie galbenă a dentiţiei şi o structură friabilă a
acesteia.
V. Macrolidele
Au fost izolate în 1952 de către Ehrlich din Streptomyces erithreus.
Membrii importanţi:
1. Eritromicina;
2. Lincomicina;
3. Streptograminele.
80
Mod de acţiune
Sunt bacteriostatice. Pot fi bactericide în concentraţii mari.
Acţionează prin inhibiţia fracţiunii 50S a ribozomilor.
Spectru
Limitat se suprapune peste cel al penicilinei G.
Eritromicina este antibioticul de elecţie în infecţiile streptococice la
alergicii la peniciline.
Toxicitate
Scăzută.
Pot da manifestări patologice minore digestive: greţuri,
vărsături,diaree.
Rar eritromicina poate fi hepatotoxică.
VI. Rifampinele
Au fost izolate în 1952 din Streptomyces meditteranei.
Produsul principal este rifampicina .
Mod de acţiune
Inhibă sinteza ARN-ului prin inhibiţia ARN-polimerazei şi prin
inhibarea transcrierii ADN în ARNm.
Rifampicina este un antituberculos major. Atinge concentraţii mari
în spută.
Spectru
Larg. Utilizarea maximă o are în tuberculoză. Rar se foloseşte în
profilaxia meningitelor cu meningococ şi în infecţii stafilococice severe.
Toxicitate
1. Scăzută.
2. Posibilă toxicitate hepatică prin colestază.
81
3. Asociată cu hidrazida pot determina icter. Se întrerupe
tratamentul cu hidrazidă urgent.
4. Interferă cu hormonii diminuîndu-le acţiunea (în Addison,
anticoncepţionale).
VII. Polipeptidele
Au fost izolate în 1947 din cultură bacteriană (Bacillus).
Polimixinele au fos izolate în 1947 din Bacillus polymyxa.
Mod de acţiune
Asemănător cu al detergenţilor, se fixează pe membrana
citoplasmatică a bacteriilor pe care o alterează producând tulburări de
permeabilitate. Polimixinele se combină cu fosfolipidele membranei.
Echilibrul osmotic al celulei este rupt ceea ce duce la moartea bacteriei.
Spectru
Sunt bactericide. Sunt active pe bacilii Gram negativi excluzând
Serratia, Bacteroides. Sunt active pe bacilul piocianic. Sunt utilizate în
infecţii urinare cu bacili Gram -, în infecţii cutanate.
Toxicitate
Sunt toxice pentru aparatul renal. Determină insuficienţă renală
progresivă însoţită de semne neuro-psihice (parestezii, greaţă).
Chimioterapice antibacteriene
Sunt substanţe obţinute chimic.
Domagk descoperă în 1935 un colorant folosit în industria
vopselurilor care vindecă şoarecele infectat cu streptococ.
Sulfamidele
1940 - Woods şi Fields descoperă modul de acţiune al sulfamidelor
care constă în inhibarea sintezei folaţilor prin analogie structurală cu acidul
paraaminobenzoic. Se blochează dihidrofolat - reductaza şi este inhibată
sinteza bazelor purinice şi pirirmidinice.
82
Mod de acţiune
Inhibiţia competitivă a acidului paraamino-benzoic;
Spectru larg bacterii Gram + şi Gram -, protozoare.
Bacteriostatice.
Sulfamide cu acţiune generală: sulfadiazina, sulfametoxazol +
trimetoprim (biseptol, septrin).
Sulfamide cu acţiune intestinală.
Sulfamide cu acţiune pe Mycobact. Leprae: Dapsone.
Toxicitate
Accidente renale prin precipitarea cristalelor ;
Alergii, mai ales cutanate;
Anemie hemolitică la bolnavii cu deficit de glucozo-6-dehidrogenază;
QUINOLONE şi FLUOROQUINOLONE
Antibiotice de sinteză ce cuprind acidul nalidixic şi derivaţii săi.
Clasificare
5. acid nalidixic (Negram);
6. Ciprofloxacin, Norfloxacin, Ofloxacin;
7. Levofloxacin;
8. Trovafloxacin.
Mod de acţiune
Inhibarea ADN-gyrazei împiedicând replicarea ADN bacterian.
Acidul nalidixic, descoperit în 1962.
Spectru
Bactericide cu spectru larg, eficiente în special pe bacterii Gram-
negative, inclusiv pe bacilul piocianic.
83
Indicaţii: infecţii urinare, genitale, pulmonare, biliare, osteite,
osteomielite, meningite, septicemii.
Toxicitate
Efecte secundare grave la nivelul cartilajelor şi tendoanelor (tendinite,
rupturi de tendoane), artralgii, artrite;
Manifestări cutanate: fotosensibilizare, dermatite exfoliative;
Digestive: greaţă, vărsături, gastralgii;
Neurologice: cefalee, fotofobie, insomnie, vertij, acufene;
Hematologice: trombocitoza/trombocitopenie, leucopenie;
Contraindicaţii:
1. La copii şi la adolescenţi: risc de afectare gravă a cartilajelor.
Prudenţă la bătrâni.
2. La gravide sau la femei care alăptează.
84

Limbă

Carte Microbiologie1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Microbiologie1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2

Microbiologia este ştiinţa care studiază organismele vii cu

OBIECTIVELE MICROBIOLOGIEI MEDICALE

• cunoaşterea relaţiei microorganism-gazdă;

• cunoaşterea capacităţii patogene a microorganismului;

• cunoaşterea capacităţii infecţioase a gazdei;

• cunoaşterea terapiei antimicrobiene;

OBIECTIVELE STUDIULUI MICROBIOLOGIEI

Tabel I.1. Diferenţe între celula eucariotă şi celula procariotă

Bacteriile sunt microorganisme unicelulare care au ca unitate

Bacteriile pot avea:

În ambianţe agreate de bacterii (produse biologice, medii de cultură

Alte componente intracelulare

Fig II. 3. Diferenţe între peptidoglicanul bacteriilor Gram pozitive

Coloraţia Gram este coloraţia de bază în bacteriologie, coloraţie care

Fig. II. 4. Coloraţia Gram şi diferenţa între bacteriile Gram-

Lipid A Core Antigen O

Lipidul A este esenţial pentru viabilitate. Lipopolizaharidul este

Structuri externe bacteriene

Figura II. 6. Imagine electronomicroscopică a bacteriei Escherichia

Celula bacteriană are nevoie de substanţe nutritrive simple pentru a -

Bacteriile utilizează 3 căi majore pentru catabolismul glucozei.

Dinamica multiplicării celulare

Dezvoltarea bacteriană ”in vivo„

Genetica este ştiinţa care studiază legile eredităţii.

Figura IV.1. Structura dublu - elicoidală a ADN-ului. Scheletul fiecărui

Fig.IV.2. Model al replicării semiconservative a ADN bacterian

Reglarea expresiei genelor

Fig. IV.5. Rolul plasmidului F în determinarea stării de donor sau

Plasmidul F este reprezentativ pentru plasmidele specifice

FLORA PRINCIPALELOR ZONE POPULATE CU MICROORGANISME

anaerobă. Dintre saprofiţi se numără:

Factorii de virulenţă bacteriană

Tabel IV.1. Caracterele generale ale toxinelor bacteriene

II. Mecanismele de apărare ale gazdei

1. temperatura ambiantă cu care este obişnuit organismul uman

Rezistenţa antiinfecţioasă naturală

Fagocitoza bacteriilor presupune următoarele etape: ataşarea,

Alte celule imune

Acţiunea agenţilor fizici şi chimici asupra bacteriilor antibiotice

S-ar putea să vă placă și