Fantana dintre plopi

de Mihail Sadoveanu

Publicat in anul 1928, volumul „Hanul Ancutei” aduna laolalta elementele intalnite in
povestirile anterioare: lumea satului, natura, iubirea, legenda. „Hanul Ancutei” are forma povestirii in
rama, precum „Decameronul” lui Bocaccio sau „O mie si una de nopti”, deoarece noua naratiuni de
sine statatoare sunt incadrate intr-o alta naratiune, prin procedeul insertiei.

Titlul volumui indica spatiul mitic unde se intalnesc cei zece povestitori, „intr-o toamna aurie”.
Legatura dintre naratiuni este asigurata de tema povestirii, de rama si de prezenta unui povestitor al
naratiunii-cadru.

Tehnica povestirii in rama presupune duplicarea instantei narative. Cei zece naratori relateaza
din diferite perspective, au rol de personaje in naratiunea-cadru si, pe rand, de ascultatori ai celorlalti
povestitori. Naratiunea-cadru este rasfirata de-a lungul intregului texti si face legatura intre cele noua
povestiri. Incipitul ei fixeaza coordonatele spatio-temporale, cadrul intalnirii povestitorilor si tema
volumui: „Intr-o toamna aurie am auzit multe povesti la Hanul-Ancutei”. Coordonatele actiunii
sadoviene sunt caracterizate de atemporalitate („intr-o departata vreme, demult”), iar spatiul este
unul mitic, o imagine a paradisului pierdut.

Viziunea despre lume incadreaza volumul realismului mitic prin impresia de fabulosprodusa de
actul nararii, de plasarea intamplarii intr-un trecut neprecizat si prin veridicitatea aspectelor sociale
infatisate. Aproape toate povestirile se situeaza intr-un plan al trecutului, principala lor caracteristica
fiind evocarea unei lumi apuse, a „celeilalte Ancute”.

Povestirea este o naratiune subiectivizata (relatarea e facuta din unghiul povestitorului,

implicat ca protagonist al intamplarii), redusa la un singur fapt epic si focaliza asupra actiunii, de unde
caracterul etic, exemplar. Relatia narator-receptor presupune oralitate, ceremonial, insa atmosfera
tine de modul in care naratorul intretine suspansul pe parcursul povestirii, pentru a capta atentia si
interesul ascultatorilor/cititorului.

„Fantana dintre plopi” este a patra povestire din volum, in care un narator subiectiv, Neculai
Isac, evoca o trista povestire de iubire, o initiere ratata, traita de el in tinerete, in urma cu peste
douazeci si cinci de ani, „pe aceste melaguri”.

Tema povestirii este iubirea tragica dintre capitanul Neculai Isac si tigancusa Marga.

Perspectiva narativa este subiectiva. Capitanul de mazili Neculai Isac este personaj-narator al
povestirii. Deoarece relateaza o intamplare din tinerete, el isi asuma un dublu rol: pe acela de
povestitor matur si, deoprotive, de protagonist (tanarul nesabuit). Maturul Neculai Isac este capitan
de mazili. Tanarul Neculai Isac fusese vrednic si bogat, dar nestatornic. Naratiunea subiectiva la
persoana I indica doua planuri temporale: reprezentarea evenimentelor traite in tinerete (timpul
narat) si autoanaliza faptelor din perspectiva maturitatii (timpul nararii). Autenticitatea naratiunii este
sustinuta prin relatarea la persoana I si prin interventia Ancutei, unul dintre ascultatori, care
adevereste intamplarea stiuta de la mama ei. Titlul indica locul intalnirii celor doi indragostiti, dar si al
sacrificiului fetei din iubire. Plopul este simbolul singuratatii, iar numarul patru, nefast. Fantana este
simbol al iubirii murdarite de sangele fetei ucise.

Din punctul de vedere al compozitiei, prin tehnica povestirii in rama, se disting doua secventa:
rama si povestirea propriu-zisa. Secventa-rama cu care se deschide povestirea „Fantana dintre plopi”
este realizata din perspectiva supranaratorului care introduce un nou povestitor, un calaret care „parca
venea spre noi de demult, de departate taramuri”.

Secventa introductiva il aduce in prim-plan pe cel de-al patrulea narator, care este intampinat
de prietenul sau din tinerete, comisul Ionita, si introdus in grupul celorlalti povestitori. Organizata
clasic, urmarind momentele subiectului, povestirea capitanului Neculai Isac are menirea sa
impresioneze si sa dea o lectie despre iubire si trecerea neinduratoare a timpului celor prezenti.

Expozitiunea povestirii fixeaza timpul „acum doua zeci si cinci de ani”, locul „tot aici, la han”si
un succint portret al protagonistului „om buiac si ticalos”, „umbla si negutam vinuri”. Intr-o astfel de
calatorie el se intalneste o satra de tiganusi pe cea de care se va indragosti- tigancusa Marga. Intriga
se contureaza prin aparitia unchiului fetei, care se intereseaza de drumurile capitanului. Desfasurarea
actiunii va urmari povestea de dragoste dintre Neculai si Marga, intalnirea amoroasa de la „fantana
dintre plopi”, promisiunea lui Isac de a se intoarce de dragul fetei, a doua intalnire a lor si destainuirea
fetei indragostite ca de fapt, fusese folosita ca momeala de catre rudele ei pentru a-l atrage in cursa si
a-l jefui pe negustor. Actiunea atinge punctul culminant in momentul luptei dintre Niculae Isac si tigani,
in cursul careia isi pierde si un ochi. Ii infrange pe pradatori, dar acestia o omorasera deja pe Marga.
Deznodamantul povestii il gaseste pe capitan ranit fizic si sufleteste, „lipsit de puteri”, iar finalul ramei
atesta puterea acestei triste instorii asupra auditorului, profund impresionant.

Conflictul nu este puternic, ci unul de imprejurari, care se rezolva rapid, dramatice fiind insa
urmarile acestuia asupra personajului, marcat pe viata de defectul fizic si tristetea pe care o poarta in
suflet.

Personajele ce apar in cadrul naratiunii sunt schematizate, ele servind rolului de executori,
fiind folosite pentru a reliefa o actiune estraordinara: nu se insista decat asupra acelor caracteristici
strict necesare in context. Protagonistul, capitanul Neculai Isac, este un erou tipic sadovenian,
apartinand unei atmosfere specifice, romantice, fiind un erou exceptional in situatii exceptionale, insa
mai presus de orice „indragostit de viata, de fructele ei, neinvins, neingenunchiat, crezand in rosturile
acestei lumi, privind spre frumusetile vietii”. Aparitia sa la han, parca de pe „taramuri departate”, prilej
de caracterizare directa de catre narator „om care arata inca frumusetea si barbatie ” cu „nas vulturesc
si sprancene intunecate” care indica vitejie, cutezanta, actiune, iar faptul ca in ciuda varstei „se tine
drept si sprinten pe cal” arata calitatile unui om deosebit, care vor fi demonstrate de istorisirea lui.
Stigmatul pe care il poarta, cel al ochiului „stins si inchis” care ii da ceva „trist si straniu” arata indirect
firea sa aventuroasa si incita comesenii, ii face curiosi sa afle imprejurarile in care s-a intamplat
nenorocirea. Personajele secundare sunt schematice, reduse la cateva trasaturi, dau descrise
unidimensional. Astfle, Marga este tanara, frumoasa si cu suflet bun, fara a-i lipsi misterul si viclenia,
tipic feminine; hasanache ete tipul batranului profitor si untitor, iar cealata Ancuta are atributele bunei
gazde, la fel ca si cea din prezent, o continuare fireasca a mamei sale.

Deoarece este o naratiune subiectiva de mica intindere care prezinta un fapt neobisnuit si
respecta un ritual al spunerii, putem afirma nu numai ca „Fantana dintre plopi” se incadreaza speciei
povestire ci si, conform cu I. Vlad: „Hanu Ancutei este cartea povestilor, a istoriilor de demult, a initierii
in arta desavarsita a naratiunii. Caci ciclul acesta are valoarea unei arte poetice pentru intelegerea
structurii povestirii, pentru decantarea treptelor si etapelor compozitionale ale genului”.