O scrisoare pierdută – de I. L.

Caragiale

Repere generale Dezvoltarea reperelor

1. Definiţia speciei Comedia este o specie a genului dramatic, cu o acţiune simplă şi veselă, realizată
şi trăsături prin situaţii care stârnesc râsul şi având un final fericit. Comedia se realizează în jurul
unei categorii estetice, şi anume comicul. Acesta din urmă se opune tragicului şi
reprezintă o atitudine în faţa existenţei. Sursele comicului sunt multiple, dar cel mai
adesea regăsim: disproporţia dintre fond şi formă, dintre un efort maxim şi un rezultat
minim, dintre esenţă şi aparenţă. La nivelul speciei amintite, intriga este foarte simplă,
banală, ceea ce determină ca şi acţiunea ce urmează să se menţină în limitele aceleiaşi
simplităţi. Există însă adesea răsturnări de situaţie care amplifică efectele comice.
Personajele întruchipează de cele mai multe ori defecte umane, căci rolul comediei este
de a demasca toate imperfecţiunile umane şi de a le sancţiona prin râs. În textul unei
comedii vom întâlni adesea mai multe tipuri de comic, cum ar fi: comicul de situaţie,
comicul de caracter, comicul de moravuri, comicul de limbaj şi comicul de nume.
2. Reprezentarea În literatura noastră, comedia este cultivată în perioada paşoptistă, reprezentantul de
speciei în marcă fiind Alecsandri, pentru ca în perioada „marilor clasici” Caragiale să revină asupra
literatura română speciei, transformând-o într-o adevărată artă prin texte precum: „O noapte furtunoasă”,
„Conul Leonida faţă cu reacţiunea”, „D’ale carnavalului” şi „O scrisoare pierdută”.
Aceasta din urmă este o comedie de moravuri, deoarece surprinde moravurile politice ale
societăţii româneşti din secolul al XIX-lea. Tematica sa acoperă o largă arie socială:
Tema piesei O politica, familia, viaţa publică, morala. Tema dragostei, avansată de titlu şi readusă în text
scrisoare pierdută prin relaţia Zoe – Tipătescu nu este de prim interes, subordonându-se tematicii sociale.
Din punct de vedere compoziţional, piesa conţine patru acte, evidenţiindu-se
3. Compoziţia şi astfel un echilibru de esenţă clasică, fiecare act cuprinzând mai multe scene, autorul
structura excluzând noţiunea de tablou şi propunând modificările decorului la începutul actelor.
Textul se adaptează specificului operei dramatice: mai exact, observăm prezenţa unui
preambul sau o pagină a autorului, în care se dau indicaţii referitoare la spaţialitate, la
Spaţialitate şi temporalitate şi o enumerare a personajelor. Astfel, Caragiale situează acţiunea în
temporalitate ,,capitala unui judeţ” pe care însă nu-l numeşte. Ca indicaţie temporală apare sintagma ,,în
zilele noastre”. Aceste elemente conduc către generalizarea acţiunii şi a tipologiilor
umane. În ceea ce priveşte enumerarea personajelor, se observă că autorul a inovat regula
clasică, astfel personajele nu sunt înşiruite în funcţie de rolul lor la nivel de acţiune, ci în
funcţie de cele două tabere politice care urmează să se plaseze în conflict. Întâlnim mai
Conflictul întâi tabăra lui Tipătescu şi Trahanache, în care se va integra şi Dandanache, căci el va fi
candidatul susţinut în cele din urmă (simbolizând puterea). Cealaltă tabără este a lui
Caţavencu, iar în aceasta se regăsesc Ionescu şi Popescu (simbolizând orgoliul). Pristanda
nu este plasat în nicio tabără, deoarece îşi urmăreşte doar propriul interes, iar Zoe se află
spre final, sugerându-se faptul că ea este eminenţa din umbră care conduce în realitate.
Discuţia dintre Tipătescu şi Pristanda din prima scenă a actului I constituie
4. Punerea în temă punerea în temă: ei vorbesc despre articolul publicat în ziarul lui Caţavencu, în care este
şi momentele atacat prefectul şi astfel aflăm despre existenţa unor lupte politice din capitala acelui judeţ
subiectului. de munte, în fapt o transpunere a veşnicei înfruntări dintre dorinţa de a deţine puterea şi
Interpretarea orgoliul de a o căpăta. În egală măsură, se remarcă atitudinea servilă a lui Pristanda în
scenelor raport cu superiorul său, dar şi faptul că poliţaiul oraşului a plasat mai puţine steaguri în
semnificative oraş, diferenţa de bani ajungând în propriile buzunare, justificarea fiind „famelie mare,

1
 renumeraţie mică, după buget”. Deşi Tipătescu îi demască furtişagul, poliţaiul nu va fi
pedepsit, prefectul tratând totul cu ironie, amuzându-se teribil, căci totul e permis atâta
timp cât în joc sunt oamenii din tabăra lui. Se evidenţiază astfel o viziune critică asupra
Viziunea despre lumii aparţinând autorului.
lume Intriga respectă aparent principiul comediei şi constă într-o situaţie neprevăzută, dar
banală: Trahanache îi povesteşte lui Tipătescu despre întâlnirea secretă cu Nae Caţavencu.
Aflăm astfel că acesta din urmă este în posesia unei scrisori de dragoste compusă de
prefect şi trimisă doamnei Trahanache. Scrisoarea este însă pierdută, e găsită de
Cetăţeanul turmentat şi sustrasă de la acesta de conducătorul opoziţiei, care nu ezită să o
folosească drept instrument de şantaj (actul I). Situaţia care stă la baza acestui moment al
Titlul subiectului se regăseşte în titlul operei, scrisoarea devenind însă aproape un suprapersonaj,
căci în jurul ei se canalizează toată zbaterea personajelor. Scrisoarea de amor va fi
concurată de cea sustrasă din buzunarul unui prieten de Dandanache, utilizată în acelaşi
scop al şantajului politic. Aceasta însă nu va fi niciodată returnată, căci e singura pârghie
de a-şi păstra locul în Cameră. Desfăşurarea acţiunii constă în eforturile diperate ale
taberei lui Trahanache de a obţine documentul incriminator. Tipătescu recurge chiar la
abuz de putere, ordonând arestarea lui Caţavencu. Zoe intervine şi îl eliberează pe
Caţavencu, Tipătescu încearcă atunci sa-i ofere alte posibilităţi materializate în funcţii şi
proprietăţi. Foarte stăpân pe situaţie, Caţavencu refuză alternativele, iar întâlnirea
degenerează, căci prefectul îşi pierde cumpătul, devenind violent. Zoe se dă de ceasul
morţii, plânge şi reproşează dar, pentru a-şi salva onoarea, trece de partea lui Caţavencu şi
promite susţinere deplină. În tot acest timp, agitaţia celorlalte personaje contrastează cu
calmul afişat de Tranhanache. Acesta nu ştie cum să facă pentru a o menaja pe Zoe, despre
care crede că este prea sensibilă pentru a suporta un scandal, şi îl îndeamnă pe Tipătescu
să aibă „puţintică răbdare”, convingându-l că nu el este autorul scrisorii. Caţavencu este
foarte stăpân pe sine, îi tratează pe ceilalţi cu superioritate şi deja se vede ales. La toată
această agitaţie asistă Farfuridi şi Brânzovenescu, fără să ştie ce se petrece cu adevărat. Ei
bănuiesc că se pune la cale o trădare şi decid să anunţe partidul de la Centru. Observăm că
situaţia banală din intrigă este complicată progresiv, prin acumulări ale unor alte
Conflict conflicte, specifice tehnicii bulgărelui de zăpadă, condusă până la marginea unui
conflict major, dar detensionată imediat (actul al II-lea). Punctul culminant este situat în
al III-lea act, când asistăm la discursurile candidaţilor rostite în faţa unei asistenţe agitate,
compuse din susţinătorii celor două tabere. Pare a fi momentul trumfului total al lui
Caţavencu, de aceea el îşi regizează intrarea şi discursul (creează pauze, plânge, apelează
la inflexiuni şi tonalităţi diferite, gesturi largi). Dar, în momentul când se anunţă numele
candidatului, se produce surpriza totală, căci autorul a introdus o răsturnare de situaţie şi
propune un personaj necunoscut şi neaşteptat: Agamemnon Dandanache, candidatul impus
de la Centru. Scena devine din nou deosebit de tensionată: Caţavencu ameninţă, Zoe şi
Tipătescu sunt pierduţi, se produce o învălmăşeală întreţinută de Pristanda şi regizată de
onorabilul Trahanache, context în care domnul Nae îşi pierde pălăria. Deznodământul
(actul al IV-lea) este, în conformitate cu specia, fericit: scrisoarea, aflată în căpuşeala
pălăriei lui Caţavencu, ajunge la Cetăţeanul turmentat, iar acesta se grăbeşte să o returneze
destinatarului. Zoe şi Tipătescu se liniştesc, Trahanache reuşeşte să obţină unanimitatea
promisă lui Dandanache, până şi Caţavencu se resemnează şi pune mult suflet în
organizarea manifestaţiei în cinstea candidatului. Toate animozităţile dispar ca prin
farmec, iar vechii rivali rostesc toasturi şi se îmbrăţişează. Finalul acesta fericit

2
Viziunea asupra evidenţiază aceeaşi viziune critică a autorului asupra lumii surprinse, în care corupţia şi
lumii intrigile sunt repere obişnuite, în care democraţia este iluzorie iar demagogia, patima
puterii şi imoralitatea se identifică în toate caracterele politice.
5. Personajele Considerat cel mai mare creator de tipologii general-umane, Caragiale propune o
modalitate clasică de construcţie a personajelor, deoarece reprezintă caractere comice,
fixate într-o dominantă morală. Dar autorul depăşeşte această convenţie şi
individualizează protagoniştii piesei prin comportament, atitudini şi limbaj. Astfel,
Trahanache nu e doar încornoratul, e şi politicianul viclean, Caţavencu nu e doar
demagogul, ci şi orgoliosul, iar Zoe reprezintă tipul cochetei adulterine, dar şi al femeii
voluntare.
6.Tipuri de comic La nivelul reprezentării diferitelor categorii de comic, Caragiale e magistral. Comicul de
situaţie mizează pe o serie de tehnici preluate din comedia clasică franceză (triughiul
conjugal, evoluţia inversă, quiproquo-ul sau substituirea), pe care însă autorul le inovează.
De exemplu, în cazul triunghiului conjugal, putem suspecta faptul că Trahanache ştie de
relaţia dintre Zoe şi Tipătescu, dar consimte tacit, tocmai pentru a deţine controlul suprem.
De altfel, scena când îi povesteşte lui Fănică despre întâlnirea cu domnul Caţavencu
mizează pe un comic savuros prin contrastul dintre liniştea lui Trahanache şi agitaţia
prefectului. De asemenea, intrarea repetată în scenă a Cetăţeanului turmentat (prima oară
toată lumea aşteaptă de la el o soluţie, dar nu o oferă, în timp ce în ultimul act, când
nimeni nu mai nădăjduieşte la vreo rezolvare din partea sa, tocmai atunci să o ofere)
amplifică situaţiile comice.
Caragiale excelează nu numai prin comicul de situaţie şi prin cel de caracter. Maniera sa
are în vedere o tehnică prin care personajelor li se oferă libertatea şi posibilitatea mai ales
prin autocaracterizare de a-şi construi o mască ce reprezintă imaginea lor aparentă, după
care urmează ca prin fapte, atitudini, dialog să se realizeze demascarea lor, redându-se
astfel esenţa. Astfel, Trahanache îşi construieşte masca prin discursul autoreferenţial,
vorbind mereu despre onoarea sa de familist, vrând de fapt să pară un om onest, venerabil,
dar în realitate pune mai presus de această onoare interesul personal (acela de a-şi menţine
poziţia cheie în sistem). Tipătescu în schimb vrea să pară un prieten devotat şi un om care
respectă legea, dar în esenţă este amantului soţiei lui Trahanache şi face abuz de putere.
Caţavencu ar dori să treacă drept un individ cinstit, care îşi iubeşte patria, dar tot ceea ce
face şi ce spune îl ridiculizează. El devine astfel tipul demagogului politic care nu se
sfieşte să practice şantajul. Masca lui Dandanache se constituie în absenţa acestuia,
creându-se astfel iluzia unei alternative excelente şi imaginea unui om important şi
respectabil, dar în realitate se dovedeşte a fi „mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât
Caţavencu”.Comicul de limbaj contribuie la individualizarea personajelor. Astfel,
Pristanda se individualizează ca tipul omului slugarnic, ce doreşte să intre în graţiile
şefului, şi astfel se explică ticul său verbal „curat” care este ataşat oricărui cuvânt din
discursul interlocutorului, ajungându-se chiar la paradoxuri lexicale de tipul „curat
murdar”. Este incult, de aceea stîlceşte cuvintele neologice („bampir”) sau le inovează
atribuindu-le o etimologie populară („renumeraţie”, „suntem scrofuloşi la datorie”).
Trahanache este tipul politicianului versat, iar ticul său verbal („ai puţintică răbdare”) de
care face uz chiar şi în situaţiile când el însuşi îşi pierde răbdarea („ai puţintică răbdare,
stimabile, mă scoţi din ţâţâni”) devine o strategie prin care solicită interlocutorului timp de
gândire pentru a descoperi o soluţie mult mai rezonabilă. Caţavencu este personajul care
se evidenţiază mai ales la nivelul discursurilor, pentru că este tipul demagogului politic.

3
 Discursul său electoral este o caricatură de discurs, fiind presărat de confuzii (prin
„capitalişti” el înţelege „locuitori ai capitalei”), truisme („un popor care nu merge înainte
stă pe loc”), aberaţii de tipul „Industria românească e admirabilă, e sublimă dar lipseşte cu
desăvârşire”) şi echivoc („Vreau ceea ce merit în oraşul acesta de gogomani unde sunt cel
dintâi... între fruntaşii politici”). Dandanache este total ramolit, de aceea vorbeşte peltic
(“neicusorule”, “puicusorule”) şi are ticuri verbale. Comicul de nume este admirabil
reprezentat de Caragiale. Astfel, numele Zaharia Trahanache, prin repatarea grupului
“ha”, surprinde modul aparent greoi de a fi şi de a gândi al personajului, în timp ce
Tipătescu redă agitaţia prefectului. Caţavencu are drept etimon substantivul “caţă”,
desemnând stilul lătrător al discursurilor patriotarde. Prin numele său, Dandanache redă
foarte bine situaţiile dilematice pe care le provoacă. Cetăţeanul turmentat poartă un nume
generic, sugerând deruta generală a maselor de alegători.
7.Dialogul Specificul dramatic al acestei comedii este redat şi prin dialog care devine modul
dramatic şi dominant de expunere şi care evoluează după sistemul schimbului de replici. Autorul
indicaţiile scenice intervine în text în interiorul indicaţiilor scenice, punctând mai ales reacţii şi mişcări ale
personajelor, sporind de cele mai multe ori efectele comice.

8. Concluzie Intrunind aceste trăsături, piesa este o capodopera atât a genului, precum şi a
autorului, oferind o imagine caricaturală a lumii, fără a depăşi însă limitele credibilului.