Sunteți pe pagina 1din 8

C4 Delincventa juvenila

DEVIANŢA ŞI DELINCVENŢA - DELIMITĂRI CONCEPTUALE


Prin devianţă comportamentală înţelegem comportamentele care se abat de la normele
acceptate într-un grup sau într-o societate, comportamente capabile să genereze conflicte între
individul deviant şi grupul sau societatea respectivă.
Comportamentul deviant este comportamentul care se abate de la, sau intră în conflict
cu standardele care sunt acceptate social sau cultural în cadrul unui grup sau sistem social.
În raport de normele sociale sau grupările afectate, în literatura de specialitate se
regăsesc, ca tipuri distincte de devianţă, următoarele categorii:
a. Devianţa morală, care se manifestă sub forma uneia sau mai multor încălcări ale
normelor morale acceptate de o anumită colectivitate sau de la normele societăţii globale. În
această categorie ar intra comportamentele tuturor persoanelor care săvârşesc fapte imorale,
ce nu au un caracter penal, prin pericolul lor social mai redus, deci, implicit, cele ale minorilor
care săvârşesc fapte ce nu întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni. În limbajul
comun, este vorba de aşa numiţii minori ,,în pericol moral’’, denumiţi şi ,,predelincvenţi’’.
b. Devianţa funcţională, vizând abaterile de la normele şi standardele prevăzute pentru
exercitarea unei anumite ocupaţii sau profesii, având ca efect disfuncţionalitatea în
desfăşurarea activităţii respective şi afectarea negativă a eficenţei acesteia prin prisma
rezultatelor.
c. Devianţa penală, dată de ansamblul faptelor prevăzute de legea penală, a căror
săvârşire a fost comisă, cu sau fără vinovăţie, deci în prezenţa sau nu a elementelor care
menţin ori înlătură responsabilitatea făptuitorilor, din punct de vedere penal.
,,Delincvența’’ are o accepţie mai restrânsă decât devianţa, circumscriindu-se, exclusiv,
abaterilor de la normele juridice penale sau cu caracter penal. Ea se deosebeşte de devianţa
penală, prin aceea că s-ar referi numai la categoriile de fapte care întrunesc toate elementele
constitutive ale unei infracţiuni I. Pitulescu (1995, p. 43-44).
Termenul “delincvenţă juvenilă”, desemneaza devierile de la norma socială şi penală,
săvârşite de minorii până la 18 ani şi sancţionate juridic.
,,Delincvența juvenilă’’ este delincvența ,,minorilor între 14 şi 18 ani, care au săvârşit
cu discernământ o faptă care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni în speţă –
delincvenţii minori’’.
Ca fenomen, delincvența juvenilă este plasată pe aria tulburărilor de comportament, de
personalitate.Termenul de delincvenţă juvenilă, desemnând comportamentele indezirabile ale
tinerilor care nu au îndeplinit vârsta majoratului, se aplică la diferite categorii eterogene ale
adolescenţei: tineri abandonaţi de părinţi sau educatori şi care s-au alăturat unor anturaje
1
imorale; cei care au recurs la evaziune şcolară sau familială, datorită aplicării unor pedepse
aspre, brutale; tinerii care au nevoie de îngrijire şi protecţie în urma decesului părinţilor, a
dezorganizării familiei sau a tulburărilor de comportament. Delincvența juvenilă se produce
ca urmare a existenţei disfuncţionalităţilor moral-socializatoare în viaţa de familie, în şcoală şi
în societate.
Termenul de delincvenţă juvenilă este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor
criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa infracţiunile în funcţie de criteriul
de vârstă a infractorului.
Sistemul nostru juridic diferenţiază în cadrul categoriei largi de minori câteva
subcategorii. Astfel, minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit
infracţiuni (pentru aceştia se iau măsuri cu caracter de ocrotire prin încredinţarea familiilor ori
altor persoane pentru supraveghere deosebită sau de internare în şcoli speciale de reeducare).
Cei care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund penal numai dacă se dovedeşte că au săvârşit
fapta cu discernământ iar minorii care au împlinit vârsta de 16 ani răspund penal.
Definirea delincvenţei juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la
evidenţierea caracteristicilor specifice personalităţii delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la
conturarea unui “profil psihologic” al acestuia (Popescu-Neveanu, 1978): înclinaţia către
agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a
valorilor socialmente acceptate (munca, de exemplu); instabilitatea emoţională generată de
carenţe educaţionale şi, în ultimă instanţă, de fragilitatea eului; inadaptarea socială, provenită
din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul caută să-l suprime prin
schimbarea frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viaţă
şi muncă; duplicitatea conduitei, manifestată în discordanţa dintre două planuri: unul, cel al
comportamentului tainic, intim în care se pregăteşte infracţiunea şi celălalt, nivelul
comportamental de relaţie cu societatea, prin care îşi trădează de cele mai multe ori
infracţiunea; dezechilibrul existenţial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni etc.
Factorii implicaţi în determinarea comportamentului deviant al minorilor
Din analiza literaturii de specialitate1 delincvenţa juvenilă este alimentată de o serie de
factori care pot fi sistematizaţi în două mari categorii: a) factori interni, individuali şi b)
factori externi, sociali. Din prima categorie fac parte: particularităţile şi structura neuro-
psihică, particularităţi ale personalităţii în formare, particularităţi care s-au format sub
influenţa unor factori externi, mai ales a celor familiali. Conform opiniei unor autori 2, tot în
categoria factorilor interni, un rol deosebit de important îl are frustraţia. În a doua categorie se
includ factorii socio-afectivi şi educaţionali, socio-culturali, economici etc.
2.2 ORIENTĂRI ŞI DIRECŢII ÎN ANALIZA ETIOLOGICĂ A
DELINCVENŢEI JUVENILE

Definiţia juridică a delincvenţei juvenile este tributară unei optici reducţioniste, care
exclude orice particularitate a conduitei şi a motivaţiilor comiterii faptelor de natură penală
de către adolescent, spre deosebire de adult. Prin urmare un rol principal în evaluarea
ştiinţifică a fenomenului de delincvenţă juvenilă îl are analiza etiologică, ,,ce implică studiul

1
A se vedea în acest sens Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie…, p. 272.
2
Paul Popescu Neveanu, Dicţionar de paihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 180.

2
detaliat al caracteristicilor personalităţii în formare a adolescentului, al motivaţiilor,
nevoilor şi aspiraţiilor sale, al raporturilor cu educatorul, al ansamblului de elemente care
pot explica particularităţile individuale ale tânărului şi medierea pe care o oferă actului de
transgresiune a normei, condiţiile psihice interne şi cele depinzând de structura mediului
sociocultural extern.”3
În prezent, analiza etiologică este marcată de prezenţa a trei orientări principale: cea
psihologică, cea sociologică şi cea juridică.

2.2.1 Orientarea psihologică a fenomenului delincvenţei juvenile


Această orientare se concretizează într-o abordare individuală a comportamentului şi
particularităţilor psihice ale tânărului delincvent, care încearcă să explice devianţa penală ca
rezultat al unor tulburări de comportament şi personalitate datorate incapacităţii de adaptare
la exigenţele normative.
Punctul de vedere psihologic vizează omul concret, cum există şi acţionează în mediul
ambiant, cum se percepe şi se evaluează pe sine ca o răsfrângere a imaginii celorlalţi despre
sine. Astfel, orice proces psihic se supune determinismului probabilist aplicat în psihologie,
pe baza căruia, orice fenomen psihic este determinat, în ultimă instanţă, de acţiunea externă
mediată de condiţiile interne (însuşiri, stări, activitate psihică supusă acestor acţiuni).
Această orientare cuprinde mai multe direcţii de abordare, una dintre ele fiind cea
psihanalitică, ce atribuie tânărului delincvent o structură nevrotică manifestată prin conflicte
intra- şi interpersonale, cauzate de eşecul de rezolvare a conflictelor din cadrul familiei
(carenţelor sau exceselor afective materne). Traumatismul creat reapare la vârsta adolescenţei
sub forma unei crize de identitate, generatoare de acte impulsive şi agresive asupra celor din
jur.
O altă direcţie, abordarea psihopedagogică a comportamentului, evaluează cauzele
delincvenţei juvenile din perspectiva erorilor educaţiei şi socializării morale. Acest eşec se
datorează în mare măsură, unei educaţii greşit orientate, care ignoră motivaţiile personale ale
tânărului şi aplică un sistem defectuos de sancţiuni ce întăresc motivaţiile negative ale
conduitelor care violează norma morală.
Totalitatea manifestărilor comportamentale ale adolescentului, depinde în cea mai
mare măsură, de integritatea funcţionalităţii familiei, lipsa funcţiilor familiei (subzistenţă,
protecţie, afecţiune, socializare) ducând la tendinţe neconforme cu normele de conduită
valorizate pozitiv de societate.

Caracteristicile personalităţii delincventului minor


Perspectiva psihologică a delincvenţei juvenile încearcă să explice în ce măsură
individul dispune de o capacitate intelectivă, afectivă, volitivă, capabilă să menţină un
echilibru între interesele, nevoile şi aspiraţiile sale şi mijloacele legitime de realizare a
acestora. Definirea delincvenţei din punct de vedere psihologic angajează personalitatea
individuală implicată în acte infracţionale cu accent, pentru unii autori, pe conceptul de
imaturitate socială, sub raportul intensităţii lor, ca şi caracteristici specifice delincvenţei.
Astfel, trăsăturile personalităţii delincventului minor se identifică cu:

3
D. Banciu, S.M. Rădulescu, V. Teodorescu, (2002). ,,Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în
România”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, Pag. 167.

3
Inadaptarea socială ca şi caracteristică a delincvenţilor minori are drept cauză o
insuficientă maturizare socială, carenţele educative şi socio-afective din grupurile respective.
Anamneza evidenţiază în majoritatea cazurilor, provenienţa din medii dezorganizate (orfani,
semiorfani, părinţi divorţaţi, părinţi infractori, alcoolici). Educaţia care are ca efect încadrarea
în normele sociale a instinctelor omului, a proceselor de cunoaştere la copii, concomitent cu
formele de conduită adecvată şi presupune formarea unor deprinderi utile şi trainice de pliere
pe cerinţele vieţii sociale.

 Instabilitatea emotiv-acţională este asociată conturării profilului personalităţii


delincventului minor. Ea s-a conturat ca trăsătură esenţială a personalităţii, insuficient
maturizate a delincventului minor, la acest nivel evidenţiindu-se mai pregnant carenţele
personalităţii, traumatizările sale, decât la nivelul dimensiunii cognitive.
 Căutarea satisfacţiei materiale sau morale prin infracţiune se încadrează într-o
acţiune nocivă societăţii, de inadaptare socială. Sub raport psihologic este o reacţie atipică,
caracteristică tuturor delincvenţilor prin căutarea folosului material şi moral pe care îl aduce.
 Duplicitatea comportamentului infractor, considerată ca trăsătură a personalităţii
delincventului, apare ca o a doua natură, dând artificialitate întregului său
comportament. Individul infractor conştient de caracterul antisocial, distructiv al acţiunilor
sale, lucrează în taină, observă, plănuieşte, se fereşte de controlul oamenilor şi în special al
autorităţilor.
Unii autori consideră că determinarea cauzală a delincvenţei juvenile trebuie înţeleasă
ca urmare a decalajului între cerinţe şi posibilităţi. După Mira Y.Lopez, tendinţele
infracţionale sunt localizate în individ de la naştere, dat fiind că ei încearcă să-şi satisfacă
nevoile vitale fără să ţină cont de prejudiciul adus mediului înconjurător.
În măsura în care la un subiect energia tendinţei spre acţiune va depăşi limitele în care
satisfacerea va fi socialmente acceptată, va avea loc intrarea subiectului în câmpul acţiunii
infracţionale. În funcţie de direcţia sursei motivaţionale a delincvenţei juvenile s-au conturat
motive exogene-extrinseci ale infracţionalităţii şi motive endogene-intrinseci.

 Motivele exogene îşi au sursa în influenţa socială ambientală exercitată asupra


individului. Aici pot fi incluse şi aşa-zisele motive altruiste care duc pe individ spre
infracţiune, cu scopul de a realiza un beneficiu pentru un terţ (persoană sau ideal).
 Motivele endogene-intrinseci ca generatoare de infracţiuni îşi au sursa în
„interioritatea fiinţei umane”. Violenţa, intensitatea puternică a reacţiilor emoţionale primare
(frica, mânia, atracţia sexuală posesivă puternică) poate face ineficientă acţiunea de inhibare,
de reprimare, de derivare sau de sublimare socială şi poate să antreneze numeroşi subiecţi
spre cele trei domenii mari ale infracţionalismului: infracţiuni contra integrităţii fizice
individuale, infracţiuni contra integrităţii psihice individuale, infracţiunii împotriva
obiectelor, conceptelor şi valorilor sociale. Deci, în funcţie de tipul de infracţiune care va fi
crimă, viol, furt, originea endogenă a motivaţiei va fi mai mult sau mai puţin clară.

a) Tipologii ale delincvenţei juvenile


Tipologia delincventă de pe poziţii psihologice s-a stabilit pornind de la trăsăturile ce
caracterizează infractorul. Tipologiile psihologice efectuate de specialiştii în caracterizarea
infractorilor au fost diferite în funcţie de criteriul uzitat, cum ar fi:
 corelaţia între structurile bioconstituţionale şi caracteristicile psihocomportamentale;
 gradul de conştientizare şi de control al comportamentului
 infractori normali
 infractori anormali

4
 înfuncţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale
 infractori nerecidivişti
 infractori recidivişti
 în funcţie de gradul de pregătire infracţională
 infractori ocazionali
 infractori de carieră
,,În cercetările de psihosociologie şi criminologie asupra comportamentului deviant,
fundamentate pe concepţiile bioconstituţionale, s-au conturat interpretării unilaterale
conform cărora comportamentul deviant este rezultanta influenţelor ereditare.”4
O laborioasă tipologizare a infractorilor a fost făcută de L.Yablonski (1990), prin luarea
în considerare a modului în care personalitatea infractorului afectează comportamentul
deviant. Astfel, autorul împarte delincvenţii în:
 criminali socializaţi
 criminali psihotici
 criminali sociopaţi

(1) Amploarea şi intensitatea fenomenului de


delincvenţă socială obligă la luarea în considerare a
întregului complex de determinante, dintre care cele mai
importante sunt:
 dimensiunea statistică de evidenţiere evolutivă în timp şi spaţiu a
fenomenului de delincvenţă (în procente, medii, analize factoriale), precum şi de corelarea a
acestora cu o serie de indicatori sociali (economici, culturali, geografici);
 dimensiunea juridică care evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte
antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi
felul sancţiunilor adoptate, modalităţi de resocializare a persoanelor delincvente;
 dimensiunea sociologică are în centrul abordării identificarea, explicarea şi
prevenirea socială a delictelor şi crimelor în raport cu multiplele fenomene de inadaptare,
dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele de relaţie socială faţă de diferite
delicte;
 dimensiunea psihologică evidenţiază structura personalităţii delincvente la
individul normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de
fapta comisă (discernământ, iresponsabilitate, etc.);
 dimensiunea economică subliniază aşa-zisul cost al delictului prin
evidenţierea consecinţelor directe şi indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere
material şi moral;
 dimensiunea prospectivă angajează viziunea evoluţiei în viitor a delincvenţei
precum şi propensiunea spre delincvenţă a anumitor indivizi şi grupări sociale.
Trecerea în revistă a acestor dimensiuni atestă caracterul interdisciplinar a fenomenului
de delincvenţă ceea ce face extrem de dificilă abordarea şi studierea ansamblului de delicte
produse într-o societate. Indiferent de diferitele sale abordări, orientarea psihologică susţine
ideea conform căreia delincvenţa juvenilă se datorează incapacităţii adolescentului de a se
adapta satisfăcător la mediu, datorită unor tulburări de natură psihopatologică provocate de un
ansamblu de factori de care familia este în mare parte responsabilă.

4
Ruxandra Răşcanu, (1995) ,,Psihologia comportamentului deviant”, Editura Universităţii, Bucureşti, , Pag.
73.

5
2. 2.2.2 Orientarea sociologică a fenomenului
delincvenţei juvenile
Fenomenele antisociale, reprezentând o problemă socială se produc în cadrul societăţii
având o determinare socială resimţită la nivelul indivizilor, grupurilor şi instituţiilor, produc
ceea ce se denumeşte dezorganizare socială. Astfel, abordarea fenomenului delincvenţă de pe
poziţii sociologice vizează dezorganizarea socială ca atare şi inadecvare a reţelei de statusuri
şi roluri, creând o discrepanţă între scopurile colective şi obiectivele individuale. Din acest
punct de vedere, delincvenţa juvenilă este mai mult decât o formă de inadaptare la mediu, este
o formă de exprimare a conflictului tânărului cu valorile societăţii în ansamblul ei.
Dezorganizarea socială sau „starea de anomie” (stare de derută normativă a indivizilor,
ca urmare a perioadelor mari de crize sociale) cum o numeşte E. Durkheim, determină pe
lângă creşterea numărului de delicte şi extinderea treptată a stării de marginalitate la un număr
tot mai mare de indivizi, grupuri sociale. Marginalitatea, situându-l într-un context de minus
de responsabilităţi, de atribuţii sociale şi în consecinţă, de neangajări, de imposibilitate de
afirmare şi participare la deciziile sociale, determină profunde sentimente de periferizare şi
frustrare socială. Starea de marginalizare se reverberează la nivel social prin neintegrare
socială, având ca notă definitorie lipsa de adeziune la normele sociale şi morale. În
consecinţă, delincvenţa reprezintă un mijloc ilegitim şi ilicit, o formă de protest contra
inegalităţilor între clase în ceea ce priveşte puterea, bogăţia, prestigiul şi securitatea existenţei.
O altă direcţie de analiză etiologică de natură sociologică (inspirată de concepţiile
fenomenologice), se asociază perspectivei ,,etichetării”, care îşi propune să explice de ce un
tânăr delincvent este perceput ca deviant şi sancţionat ca atare. Astfel, dacă un adolescent,
care încalcă din întâmplare normele morale sau legale, ajunge în contact cu poliţia sau cu
instanţa de judecată, este posibil să se transforme în cel mai veritabil delincvent. Definirea sa
ca delincvent de către aceste instituţii de control social îl obligă să accepte o etichetă pe care o
va interioriza în imaginea despre sine şi se va comporta în conformitate cu ea.
Deoarece integrarea adecvată a lor în societate este compromisă prin incapacitatea şi
imposibilitate de a-şi juca rolurile sociale pe care le doresc, adolescenţii se unesc în grupuri
antisociale, unde îşi pot atinge obiectivele la care aspiră prin mijloace ilicite sau ilegitime.
,,Procesul de integrare socială, nefiind liniar şi uniform, prezintă diferite grade de intensitate
de la forme mai mult sau mai puţin conformiste, până la transgresări a normelor cu tendinţe
de salvgardare a conformismului şi orientării deviante şi/sau delincvente. În definirea unor
anumite categorii de delicte, un aport important revine culturii, moravurilor, obiceiurilor şi
cutumelor prin evidenţierea implicării normelor morale şi a celor de convieţuire socială.”5
Societăţile moderne se confruntă cu delicte de prostituţie, promiscuitate sexuală,
homosexualitate, incest, sinucidere. În funcţie de cultura şi moravurile societăţii, atitudinea
faţă de prostituţie e diferită, aceeaşi soartă o are şi homosexualitatea.
Sociologia delincvenţei contribuie la descifrarea actului infracţional, la nivel de
fenomen social, cu analiza actelor antisociale săvârşite în realitate, în raport cu multiplele
aspecte de inadaptare, dezorganizare, anomie şi marginalitate existente în cadrul societăţii.

POSIBILITĂŢI ŞI LIMITE ÎN PREVENIREA COMPORTAMENTULUI DEVIANT

5
S.M. Rădulescu, D. Banciu, (1990), ,,Introducere în sociologia delincvenţei juvenile - Adolescenţa între
normalitate şi devianţă”, Editura Medicală, Bucureşti, Pag. 55.

6
Există o multitudine de opinii printre specialişti cu privire la abordarea inter- şi
multidisciplinară a devianţei. Elaborarea de măsuri şi aplicarea unor metode de prevenire
trebuie să se facă în echipă, la acest program fiind necesară participarea tuturor instanţelor din
sistemul social, indiferent de nivelul ierarhic sau de tipul de răspundere al fiecăreia. În funcţie
de cauze, de caracterul specializat, de etapa şi de situaţiile vizate, din categoria măsurilor de
prevenire menţionăm:
1. Măsuri psiho-pedagogice şi psiho-sociologice. Acestea urmăresc, în urma depistării
şi înlăturării timpurii a unor factori negativi, cultivarea unor relaţii interpersonale adecvate
pentru realizarea unei inserţii socio-familiale pozitive. Pentru aceasta, se impune depistarea de
către serviciile de asistenţă socială şi alţi factori (consilieri, educatoare, învăţători, profesori,
cadre medicale) a condiţiilor necorespunzătoare de climat familial sau de grup, încă înainte de
conturarea unor simptome ale perturbărilor de socializare a minorilor.
Este vorba, prin urmare, despre: suplinirea familiei, în absenţa fizică a acesteia, când
aceasta este incompetentă din punct de vedere educativ; testarea şi depistarea copiilor care
prezintă probleme de adaptare şi integrare şcolară orientarea şcolară şi profesională, prin
aplicarea unor metode şi procedee diagnostice şi formative, pentru dezvoltarea capacităţilor
de învăţare şi aptitudinilor elevilor; formarea noţiunilor şi judecăţilor morale, a sentimentelor
şi obişnuinţelor morale, a trăsăturilor pozitive de caracter; evitarea erorilor de autoritate
morală, de atitudine sau de competenţă profesională din partea educatorilor.
2. Măsuri socio-profesionale. Acestea decurg din măsurile psiho-pedagogice şi psiho-
sociale, urmărind prevenirea riscurilor de eşec adaptativ prin: consilierea în vederea alegerii
unei profesiuni în acord cu aptitudinile subiectului; sprijinirea plasării tânărului într-o
profesiune potrivită cu interesele, aspiraţiile şi capacităţile sale; realizarea unei reale
maturizări sociale şi a unei eficiente integrări sociale şi profesionale; prevenirea oricăror acte
de indisciplină în cadrul sau în afara locului de muncă; împiedicarea abandonării activităţii
utile prestate de tineri, prin măsuri luate la locul angajării.
3. Măsuri medico-psihologice şi psihiatrice. Aceste măsuri sunt orientate în direcţia
depistării şi înlăturării sau atenuării unor factori cauzali de natură individuală, organică sau
neuropsihică, cu conţinut patologic, favorizanţi, în anumite condiţii, ai conduitei deviante.
Măsurile medico-psihologice şi psihiatrice presupun: depistarea precoce a minorilor cu
diferite categorii de tulburări (caracteriale, comportamentale, emoţionale, tendinţe agresive,
tendinţe spre psihopatie sau alte boli psihice), incriminate în delincvența juvenilă; măsuri
psihopedagogice şi diferite forme de tratament medico-psihiatric / psihoterapeutic în vederea
prevenirii unor evoluţii dizarmonice, antisociale ale personalităţii minorilor; măsuri de
7
educaţie sanitară şi psihopedagogice prin care familia este consiliată asupra modului de
reacţie în raport cu anumite tulburări de conduită ale copiilor; internarea cazurilor dificile în
vederea diagnozei din punct de psihiatric, endocrinologic, psihologic etc.
4. Măsuri juridico-sociale. Aceste măsuri permit creşterea gradului de influenţare
socială prin popularizarea legilor şi prin propaganda juridică, în general.În domeniul juridic,
prevenirea infracţiunilor constituie scopul sancţiunii, al pedepsei şi unul din obiectivele
procesului penal. Prevenirea generală se realizează prin stabilirea în lege a faptelor care
constituie infracţiuni, membrii societăţii fiind informaţi asupra consecinţelor săvârşirii unor
astfel de fapte, precum şi a limitelor legale de sancţionare a acestora. Prevenirea specială se
realizează prin corecta încadrare juridică şi prin sancţionarea infracţiunii concrete săvârşite
de o persoană. (Tăsică Luminiţa, „Consilierea şi orientarea elevilor cu devianţă
comportamentală”).
Prevenirea delincvenței reprezintă ansamblul de politici, măsuri şi tehnici care, în afara
cadrului justiţiei penale, vizează reducerea comportamentelor care antrenează prejudicii
considerate ca fiind ilicite. Prevenirea se poate realiza la 3 niveluri:
1. Prevenirea primară - vizează publicul larg sau o populaţie care nu a fost identificată
pe baza unui criteriu legat de risc. Deoarece sunt programe proactive, pozitive şi oferite
independent de existenţa unui risc, potenţialul programelor universale de a stigmatiza
individul este minimizat şi mesajele vor fi mai uşor acceptate şi adoptate. Un program de
prevenire primară se poate adresa unui grup foarte larg, de exemplu populaţia şcolară la
nivelul unei ţări sau unui grup de copii de o anumită vârstă sau identificaţi după criterii care
nu au legătură cu factorii de risc. Când vorbim de prevenire primară a delincvenței juvenile
ne referim la modificarea condiţiilor delictogene din mediul fizic şi social global.
2. Prevenirea secundară (selectivă) vizează indivizi sau subgrupuri formate pe baza
unor factori de risc, al căror potenţial de a dezvolta anumite probleme este peste medie,
prezintă un risc ridicat de delincvenţă (ex. se pot organiza programe pentru copii din cartiere
sărace).
3. Prevenirea terţiară (intervenţia) vizează prevenirea recidivei şi cuprinde toate
acţiunile de reintegrare pentru copii şi adolescenţi care deja sunt identificaţi ca fiind
delincvenţi.

S-ar putea să vă placă și