Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Definiţia juridică a delincvenţei juvenile este tributară unei optici reducţioniste, care
exclude orice particularitate a conduitei şi a motivaţiilor comiterii faptelor de natură penală
de către adolescent, spre deosebire de adult. Prin urmare un rol principal în evaluarea
ştiinţifică a fenomenului de delincvenţă juvenilă îl are analiza etiologică, ,,ce implică studiul
1
A se vedea în acest sens Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie…, p. 272.
2
Paul Popescu Neveanu, Dicţionar de paihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 180.
2
detaliat al caracteristicilor personalităţii în formare a adolescentului, al motivaţiilor,
nevoilor şi aspiraţiilor sale, al raporturilor cu educatorul, al ansamblului de elemente care
pot explica particularităţile individuale ale tânărului şi medierea pe care o oferă actului de
transgresiune a normei, condiţiile psihice interne şi cele depinzând de structura mediului
sociocultural extern.”3
În prezent, analiza etiologică este marcată de prezenţa a trei orientări principale: cea
psihologică, cea sociologică şi cea juridică.
3
D. Banciu, S.M. Rădulescu, V. Teodorescu, (2002). ,,Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în
România”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, Pag. 167.
3
Inadaptarea socială ca şi caracteristică a delincvenţilor minori are drept cauză o
insuficientă maturizare socială, carenţele educative şi socio-afective din grupurile respective.
Anamneza evidenţiază în majoritatea cazurilor, provenienţa din medii dezorganizate (orfani,
semiorfani, părinţi divorţaţi, părinţi infractori, alcoolici). Educaţia care are ca efect încadrarea
în normele sociale a instinctelor omului, a proceselor de cunoaştere la copii, concomitent cu
formele de conduită adecvată şi presupune formarea unor deprinderi utile şi trainice de pliere
pe cerinţele vieţii sociale.
4
înfuncţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale
infractori nerecidivişti
infractori recidivişti
în funcţie de gradul de pregătire infracţională
infractori ocazionali
infractori de carieră
,,În cercetările de psihosociologie şi criminologie asupra comportamentului deviant,
fundamentate pe concepţiile bioconstituţionale, s-au conturat interpretării unilaterale
conform cărora comportamentul deviant este rezultanta influenţelor ereditare.”4
O laborioasă tipologizare a infractorilor a fost făcută de L.Yablonski (1990), prin luarea
în considerare a modului în care personalitatea infractorului afectează comportamentul
deviant. Astfel, autorul împarte delincvenţii în:
criminali socializaţi
criminali psihotici
criminali sociopaţi
4
Ruxandra Răşcanu, (1995) ,,Psihologia comportamentului deviant”, Editura Universităţii, Bucureşti, , Pag.
73.
5
2. 2.2.2 Orientarea sociologică a fenomenului
delincvenţei juvenile
Fenomenele antisociale, reprezentând o problemă socială se produc în cadrul societăţii
având o determinare socială resimţită la nivelul indivizilor, grupurilor şi instituţiilor, produc
ceea ce se denumeşte dezorganizare socială. Astfel, abordarea fenomenului delincvenţă de pe
poziţii sociologice vizează dezorganizarea socială ca atare şi inadecvare a reţelei de statusuri
şi roluri, creând o discrepanţă între scopurile colective şi obiectivele individuale. Din acest
punct de vedere, delincvenţa juvenilă este mai mult decât o formă de inadaptare la mediu, este
o formă de exprimare a conflictului tânărului cu valorile societăţii în ansamblul ei.
Dezorganizarea socială sau „starea de anomie” (stare de derută normativă a indivizilor,
ca urmare a perioadelor mari de crize sociale) cum o numeşte E. Durkheim, determină pe
lângă creşterea numărului de delicte şi extinderea treptată a stării de marginalitate la un număr
tot mai mare de indivizi, grupuri sociale. Marginalitatea, situându-l într-un context de minus
de responsabilităţi, de atribuţii sociale şi în consecinţă, de neangajări, de imposibilitate de
afirmare şi participare la deciziile sociale, determină profunde sentimente de periferizare şi
frustrare socială. Starea de marginalizare se reverberează la nivel social prin neintegrare
socială, având ca notă definitorie lipsa de adeziune la normele sociale şi morale. În
consecinţă, delincvenţa reprezintă un mijloc ilegitim şi ilicit, o formă de protest contra
inegalităţilor între clase în ceea ce priveşte puterea, bogăţia, prestigiul şi securitatea existenţei.
O altă direcţie de analiză etiologică de natură sociologică (inspirată de concepţiile
fenomenologice), se asociază perspectivei ,,etichetării”, care îşi propune să explice de ce un
tânăr delincvent este perceput ca deviant şi sancţionat ca atare. Astfel, dacă un adolescent,
care încalcă din întâmplare normele morale sau legale, ajunge în contact cu poliţia sau cu
instanţa de judecată, este posibil să se transforme în cel mai veritabil delincvent. Definirea sa
ca delincvent de către aceste instituţii de control social îl obligă să accepte o etichetă pe care o
va interioriza în imaginea despre sine şi se va comporta în conformitate cu ea.
Deoarece integrarea adecvată a lor în societate este compromisă prin incapacitatea şi
imposibilitate de a-şi juca rolurile sociale pe care le doresc, adolescenţii se unesc în grupuri
antisociale, unde îşi pot atinge obiectivele la care aspiră prin mijloace ilicite sau ilegitime.
,,Procesul de integrare socială, nefiind liniar şi uniform, prezintă diferite grade de intensitate
de la forme mai mult sau mai puţin conformiste, până la transgresări a normelor cu tendinţe
de salvgardare a conformismului şi orientării deviante şi/sau delincvente. În definirea unor
anumite categorii de delicte, un aport important revine culturii, moravurilor, obiceiurilor şi
cutumelor prin evidenţierea implicării normelor morale şi a celor de convieţuire socială.”5
Societăţile moderne se confruntă cu delicte de prostituţie, promiscuitate sexuală,
homosexualitate, incest, sinucidere. În funcţie de cultura şi moravurile societăţii, atitudinea
faţă de prostituţie e diferită, aceeaşi soartă o are şi homosexualitatea.
Sociologia delincvenţei contribuie la descifrarea actului infracţional, la nivel de
fenomen social, cu analiza actelor antisociale săvârşite în realitate, în raport cu multiplele
aspecte de inadaptare, dezorganizare, anomie şi marginalitate existente în cadrul societăţii.
5
S.M. Rădulescu, D. Banciu, (1990), ,,Introducere în sociologia delincvenţei juvenile - Adolescenţa între
normalitate şi devianţă”, Editura Medicală, Bucureşti, Pag. 55.
6
Există o multitudine de opinii printre specialişti cu privire la abordarea inter- şi
multidisciplinară a devianţei. Elaborarea de măsuri şi aplicarea unor metode de prevenire
trebuie să se facă în echipă, la acest program fiind necesară participarea tuturor instanţelor din
sistemul social, indiferent de nivelul ierarhic sau de tipul de răspundere al fiecăreia. În funcţie
de cauze, de caracterul specializat, de etapa şi de situaţiile vizate, din categoria măsurilor de
prevenire menţionăm:
1. Măsuri psiho-pedagogice şi psiho-sociologice. Acestea urmăresc, în urma depistării
şi înlăturării timpurii a unor factori negativi, cultivarea unor relaţii interpersonale adecvate
pentru realizarea unei inserţii socio-familiale pozitive. Pentru aceasta, se impune depistarea de
către serviciile de asistenţă socială şi alţi factori (consilieri, educatoare, învăţători, profesori,
cadre medicale) a condiţiilor necorespunzătoare de climat familial sau de grup, încă înainte de
conturarea unor simptome ale perturbărilor de socializare a minorilor.
Este vorba, prin urmare, despre: suplinirea familiei, în absenţa fizică a acesteia, când
aceasta este incompetentă din punct de vedere educativ; testarea şi depistarea copiilor care
prezintă probleme de adaptare şi integrare şcolară orientarea şcolară şi profesională, prin
aplicarea unor metode şi procedee diagnostice şi formative, pentru dezvoltarea capacităţilor
de învăţare şi aptitudinilor elevilor; formarea noţiunilor şi judecăţilor morale, a sentimentelor
şi obişnuinţelor morale, a trăsăturilor pozitive de caracter; evitarea erorilor de autoritate
morală, de atitudine sau de competenţă profesională din partea educatorilor.
2. Măsuri socio-profesionale. Acestea decurg din măsurile psiho-pedagogice şi psiho-
sociale, urmărind prevenirea riscurilor de eşec adaptativ prin: consilierea în vederea alegerii
unei profesiuni în acord cu aptitudinile subiectului; sprijinirea plasării tânărului într-o
profesiune potrivită cu interesele, aspiraţiile şi capacităţile sale; realizarea unei reale
maturizări sociale şi a unei eficiente integrări sociale şi profesionale; prevenirea oricăror acte
de indisciplină în cadrul sau în afara locului de muncă; împiedicarea abandonării activităţii
utile prestate de tineri, prin măsuri luate la locul angajării.
3. Măsuri medico-psihologice şi psihiatrice. Aceste măsuri sunt orientate în direcţia
depistării şi înlăturării sau atenuării unor factori cauzali de natură individuală, organică sau
neuropsihică, cu conţinut patologic, favorizanţi, în anumite condiţii, ai conduitei deviante.
Măsurile medico-psihologice şi psihiatrice presupun: depistarea precoce a minorilor cu
diferite categorii de tulburări (caracteriale, comportamentale, emoţionale, tendinţe agresive,
tendinţe spre psihopatie sau alte boli psihice), incriminate în delincvența juvenilă; măsuri
psihopedagogice şi diferite forme de tratament medico-psihiatric / psihoterapeutic în vederea
prevenirii unor evoluţii dizarmonice, antisociale ale personalităţii minorilor; măsuri de
7
educaţie sanitară şi psihopedagogice prin care familia este consiliată asupra modului de
reacţie în raport cu anumite tulburări de conduită ale copiilor; internarea cazurilor dificile în
vederea diagnozei din punct de psihiatric, endocrinologic, psihologic etc.
4. Măsuri juridico-sociale. Aceste măsuri permit creşterea gradului de influenţare
socială prin popularizarea legilor şi prin propaganda juridică, în general.În domeniul juridic,
prevenirea infracţiunilor constituie scopul sancţiunii, al pedepsei şi unul din obiectivele
procesului penal. Prevenirea generală se realizează prin stabilirea în lege a faptelor care
constituie infracţiuni, membrii societăţii fiind informaţi asupra consecinţelor săvârşirii unor
astfel de fapte, precum şi a limitelor legale de sancţionare a acestora. Prevenirea specială se
realizează prin corecta încadrare juridică şi prin sancţionarea infracţiunii concrete săvârşite
de o persoană. (Tăsică Luminiţa, „Consilierea şi orientarea elevilor cu devianţă
comportamentală”).
Prevenirea delincvenței reprezintă ansamblul de politici, măsuri şi tehnici care, în afara
cadrului justiţiei penale, vizează reducerea comportamentelor care antrenează prejudicii
considerate ca fiind ilicite. Prevenirea se poate realiza la 3 niveluri:
1. Prevenirea primară - vizează publicul larg sau o populaţie care nu a fost identificată
pe baza unui criteriu legat de risc. Deoarece sunt programe proactive, pozitive şi oferite
independent de existenţa unui risc, potenţialul programelor universale de a stigmatiza
individul este minimizat şi mesajele vor fi mai uşor acceptate şi adoptate. Un program de
prevenire primară se poate adresa unui grup foarte larg, de exemplu populaţia şcolară la
nivelul unei ţări sau unui grup de copii de o anumită vârstă sau identificaţi după criterii care
nu au legătură cu factorii de risc. Când vorbim de prevenire primară a delincvenței juvenile
ne referim la modificarea condiţiilor delictogene din mediul fizic şi social global.
2. Prevenirea secundară (selectivă) vizează indivizi sau subgrupuri formate pe baza
unor factori de risc, al căror potenţial de a dezvolta anumite probleme este peste medie,
prezintă un risc ridicat de delincvenţă (ex. se pot organiza programe pentru copii din cartiere
sărace).
3. Prevenirea terţiară (intervenţia) vizează prevenirea recidivei şi cuprinde toate
acţiunile de reintegrare pentru copii şi adolescenţi care deja sunt identificaţi ca fiind
delincvenţi.