Sunteți pe pagina 1din 2

În pofida iluziilor sale tradiționaliste, Ammianus acceptă și susține susține organizarea

politică existentă, dar cere împăraților să guverneze cu demnitate, să ducă o politică externă
dinamică, să respecte senatul și tradițiile și să redreseze administrația și armata. Marcellinus
nutrește un respect vădit față de senat, însă aceasta nu îl împiedică să susțină potențarea
absolutismului imperial justificat prin misiunea civilizatoare a Romei, care „după ce a pus sub
genunchi grumazul trufaș al neamurilor înapoiate și le-a dat legi care sunt fundamentale și
păstrătoare ale unei libertăți eterne, ca un părinte hrănitor, înțelept și bogat, a lăsat moștenitori
pentru conducere pe cezari, ca pe niște copii ai săi”1.

Ammianus apreciază aptitudinile împăraților, condamnându-i pe cei nevrednici de


puterea lor2. Pentru Ammianus modelul bunului monarh este întruchipat de împăratul Iulianus,
care semăna cu Titus, în ce privește înțelepciunea, cu Traian, prin gloria militară, cu Antoninus
Pius, datorită clemenței sale, cu Marcus Aurelius, grație erudiției filosofice3. Iulianus înfățișa
imaginea împăratului ideal, menit să redea vigoare străvechilor virtuți romane, singurul „în stare
să domnească”, capax imperii, și să asigure gloria Romei. Iulian este pentru Ammianus un nou
Germanicus, care i-a zdrobit pe alamani, în pofida educației sale deloc militare, „fiindcă din
primii ani ai tinereții a crescut ca Erechtheus, hrănit la sânul Minervei, și din umbra liniștită a
Academiei, nu din cortul militar, a fost adus pe câmpul de luptă, unde a culcat la pământ pe
germani”4. Iar pentru a-i figura campania orientală, Amian utilizează un timbru foarte liric. încă
mai patetic, istoricul descrie moartea lui Iulian, într-un text demn de cele mai exaltante înfățișări
de „sfârșituri”, exitus, cândva structurate de Titus Livius și de Tacit. Grav rănit, împăratul și-a

convocat prietenii, i-a consolat și Ie-a amintit de nemurirea sufletului. Deoarece nu avea decât
32 de ani (AM. MARC, 25, 3, 15-23). Amian nu pare a observa că moartea lui Iulian echivala
cu eșecul total al experimentului politico-religios lansat de tânărul împărat-filosof. Portretul
encomiastic al lui Iulian succede descrierii morții Iui. Calitățile primordiale ale lui Iulian
coincideau, în mod semnificativ, cu virtuțile cardinale, odinioară înscrise pe scutul lui August:
virtutea, clemența, justiția, pietatea. Ca să ordoneze materia portretului său, Amian recurge la
rubricile suetoniene. Marele istoric îi alcătuiește chiar și un portret fizic, întemeiat pe normele

1
Amm., XIV, 6, 5-6
2
Pentru exaltarea Romei și pentru modelul de împărat preconizat de istoric, vezi: Eugen Cizek, op. cit., nota 11,
p. 770; Pierre-Marie Camus, Ammien Marcellin. Temoin des courants culturels et religieux a la fin du IV-e siecle,
Paris, 1967, p. 110-115; 124-129; 239-246; Rena Martin, Jacques Gaillard, Les genres litteraires a Rome, I, Paris,
1981.
3
Amm., XIV, 1, 4.
4
Amm., XVI, 1, 5.
fiziognomoniei: împăratul nu fusese înalt, dar ochii îi străluceau de inteligență, chipul îi era
plăcut și trupul vânjos (AM. MARC, 25, 4, 22). Gesta lui Iulian se transformă într-un adevărat
preroman, în timp ce împăratul devine nu numai un alt Germanicus, ci și un alt Alexandru. S-
ar spune că Amian ajunge să se identifice el însuși cu Iulian. Ca adept al opticii suetoniene,
Amian recunoaște totuși că Iulian avusese și defecte: o anumită frivolitate intelectuală
grecească, mai ales tendința de a practica intoleranța față de creștini (AM. MARC, 25, 4, 20).

Semnalul trimis lui Theodosius I pare clar și comportă apelul la toleranță religioasă. Mesajul
amianeic consistă prin excelență in preconizarea unei politici imperiale masiv inspirate de
comportamentul monarhic al lui Iulian. Cu singura deosebire că se recomanda evitarea
intoleranței religioase. Statul ideal era cel al lui Iulian, însă corectat și ameliorat5. (p.772)

5
12. Importanța gestei lui Iulian și semnificațiile ei sunt analizate de numeroși cercetători. Reținem P.M. CAMUS,
op. cit, pp. 112-114; 242-243; E.A. THOMPSON, op. cit, pp. 146-l47; E. CIZEK, „Amian”, Imperiul, II, pp. 306-
309; I. BORSZAK, op. cit., pp. 360-368; G.SABBAH, La methode d'Ammien, pp. 230; 291; 452; 592-593; R.
MARTIN, op. cit, pp. 21l-212; Gh. CEAUȘESCU, „Ammianus Marcellinus”, Istoria literaturii latine, IV, pp.
492-494.

S-ar putea să vă placă și