Sunteți pe pagina 1din 11

I.

Garanțiile – considerații generale

Prin garanţii personale şi reale se înţeleg acele raporturi juridice accesorii faţă de obligaţia principală, care
conferă mai multă siguranţă creditorului, în cazul insolvabilităţii debitorului, în îndeplinirea prestaţiei ce i se
datorează. 1

Cele mai vechi forme de garanţie sunt cele personale, care se regăseau în societatea romană aflată la un
nivel scăzut de dezvoltare economică. În acea epocă, atât circulaţia monetară, cât şi creditul bănesc erau destul
de reduse. Practicile de împrumut cele mai frecvente erau cele în natură. Când cei săraci deveniţi debitori nu
mai puteau stinge datoria la scadenţă erau vânduţi ca sclavi, siliţi să lucreze pentru creditori sau mai târziu le
erau executate bunurile. Pentru a-şi asigura şi mai bine creanţa creditorii solicitau şi aducerea de garanţi care
puteau fi şi ei executaţi fie asupra persoanei, în epoca primitivă, fie asupra bunurilor într-o epoca posterioară.
Odată cu dezvoltarea economiei romane, creditorii au simţit tot mai mult nevoia unor garanţii cât mai sigure şi
au creat garanţiile reale care le confereau o stabilitate mai mare în cazul insolvabilităţii debitorilor şi a
garanţilor acestora şi în plus facilitau şi speculaţiile băneşti, putând cuantifica mai bine câştigul obţinut la
momentul stingerii datoriei.

“Garanţiile sau siguranţele sunt acele instituţii juridice care corespund masurilor luate de creditori pentru a se
pune la adăpost de consecinţele insolvabilităţii debitorului. Ele sunt de doua feluri:

• garanţii personale – constau în a adăuga debitorului principal unul sau mai mulţi debitori accesori (garanţi) şi
au constituit cel mai vechi tip de garanţii.

• garanţii reale – constau în afectarea provizorie a unui lucru care aparţine debitorului, creditorului, în scopul
garantării creanţei pe care o avea. Garanţiile reale apar în perioada de apogeu a Republicii.” 2

Prin garanțiile de executare a obligațiilor se au în vedere anumite raporturi juridice accesorii față de
obligația principală , care au drept scop să-l asigure pe creditor în ceea ce privește executarea cuvenită a
obligației de către debitor . În cazul în care o altă persoană decît debitorul își asumă răspunderea alături de
debitor pentru executarea de către aceasta a obligației , este vorba despre o garanție personală . Dacă
executarea obligației este asigurată de printr-un lucru , garanția este reală . 3

1 Mihai Olariu , Stingerea obligațiilor și garanțiile în Drept Privat Roman , Note de Curs , pag . 8
2 Covalschi Stanislav , Dreptul Roman , Caiet de curs , pag. 28
3 Victor Volcinschi , Drept privat Roman , pag . 288
1
II. Garanțiile reale . Concept . Definiție .

Garanția reală este procedeul juridic prin care debitorul atribuie un lucru creditorului său , fie sub forma
transmiterii proprietății sau a posesiunii , fie sub forma constituirii unui drept de ipotecă , cu efectul că la
scadență , dacă debitorul nu plătește , creditorul se poate despăgubi valorificînd lucrul atribuit , cu preferință
față de creditorii chirografari . 1
Garanțiile reale pot fi privite și ca acele bunuri care aparțineau patrimoniului debitorului pe care acesta le
rezerva creditorului pentru situația în care nu ar putea să-și stingă datoria la scadență .
“ Apariția garanțiilor reale a rezolvat , în primul rînd , diferențierea dintre creditori , care nu s-au mai văzut
puși pe un picior de egalitate . De aceea , acestea pot fi numite privilegii . De ce privilegii ?
Pentru că în primul rînd , datorită faptului că , bazîndu-se pe detașarea temporară a unor bunuri din
patrimoniul debitorului , în favoarea exclusivă a creditorului garantat real , acesta din urmă se va îndestula cu
priori tate din valoarea bunului oferit cu titlu de garanție , lăsîndu-i pe ceilalți creditori și pe evenualii debitori
coreali pe un plan secundar , unde riscul insolvabilității debitorului principal este mai crescut . Ei , creditorii
gajiști , fiduciari sau ipotecari se vor vedea , astfel , cu un drept de preferință nerecunoscut celorlalți ; pentru
aceștia din urmă , solvabilitatea parțială a debitorului lor comun putea să le aducă , prin venditio honorum , cel
mul o executare parțială și proporțională cu valoarea creanțelor concupente . Este un risc la care creditorii
gajiști , fiduciari și ipotecari nu se supuneau .
De asemenea , în al doilea rînd , acești din urmă creditori nu se supuneau nici riscului de-a constata că , la
momentul trimiterii lor în posesiune ( missio in possessionem ) unele dintre bunurile debitorului erau :
- Fie sub sarcini reale neextinctibile viager .
- Fie alienate , înstrăinate ( chiar și în mod nefraudulos , fără rea- credință ). “ 2

“ Întrucît în cazul garanțiilor reale , cu excepția gajului la origine , lucrul este afectat cu titlu de drept real ,
creditorul are situația unui veritabil titular de drept real , iar dacă la scadență , debitorul nu plătește , exercită
dreptul de urmărire și dreptul de preferință . De aceea , în eventualitatea că debitorul insolvabil are mai mulți
creditori , titularul garanției reale își va satisface creanța înaintea creditorilor obișnuiți ( la ipotecă ) . La
fiducia , creditorul își valorifică dreptul de creanță în calitate de proprietar , iar la gaj , în calitate de posesor
al lucrului . 3 “

1 Emil Molcuț , Drept Roman , București 2000 , pag . 204


2 Valerius M. Ciucă , Lecții de Drept Roman , pag 1021.
3 Emil Molcuț , Drept Roman , București 2000 , pag 219
2
În evoluția dreptului roman au fost cunoscute trei garanții reale distincte : Fiducia și Gajul ( pignus)
apărute în epoca veche , și Ipoteca ( Hypotheca ) apărută în dreptul clasic .

III. Fiducia :

Fiducia cum ereditore se realiza prin transmiterea lucrului de către debitor creditorului său , cu titlul
de proprietate , prin mancipatio sau in iure cessio , transmitere însoțită de o convenție prin care debitorului
promitea ca la scadență să retransmită debitorului lucrului , dacă acesta din urmă își va fi plătit datoria .
Convenția părților se numea la origine pactum fiduciae . 1

Dacă la scadență debitorul plătea în virtutea convenției încheiate , dobîndea calitatea de creditor și
dispunea de o acțiunea pe care o intenta împotriva fostului creditor , pentru a-l sili să-i retransmită proprietatea
asupra lucrului

În epoca clasică , după apariția contractelor reale , fiducia cum ereditare se naște din contractul real de
fiducie , contract sancționat printr-o acțiunea de bună credință ( action fiduciae ) .

Consecințele imediate ale acestei transfer ari restrictive a bunului fiduciar erau următoarele :

- Instituția era rezervată cetățenilor romani sau celor ce aveau acces la instituțiile lui jus civile (jus
Quiritium) ;
- Susceptibile de-a fi transferate în fiducie erau doar bunurile ce puteau face obiectul proprietății quiritare .

În Instituțiile sale , Gaius redă conținutul pactului fiduciar și totodată , îi relevă slăbiciunea fundamentală :
dezavuarea debitorului de un bun care i-ar fi putut servi de mijloc de producție și , indirect , de întărire a
patrimoniului și de satisfacere , astfel , a obligației principale către creditorul său . El arată că nici măcar
pactul de precariu sau încheierea bunului în favoarea chiar a debitorului nu erau de natură a atenua din acest
avatar esențial al fiduciei , deorece :

- Pe de o parte revocabilității ad nutum , a precariului ;


- Pe de altă parte , caracterul oneros al contractului de încheiere , caracter , care deseori , trăda , praticare
unor prețuri uzurare .

În sfîrșit , fiducia presupune utilizarea unor acte ca macipatio sau in iure cessio , acte la care peregrinii
nu aveau acces . Datorită actelor inconveniente ale fiduciei , romanii au creat încă din epoca veche o nouă
garanție reală , mai bine adaptată cerințelor economiei în continuă dezvoltare.

1 Emil Molcuț , Drept Roman , București 2000 , pag .219 3


IV. Gajul :

Gajul sau denumit și Pignus , spre deosebire de fiducie (care se realiza prin mancipatio sau in iure
cessio) lua naștere prin simpla transmitere din mînă în mînă a bunului dat în gaj ( pignus ).

Acesta era un prim avantaj , pentru părțile reportului obligațional care se aflau sub presiunea timpului , a
clipei , victime ale necruțătorului Cronos …
“ Gajul , ca formă perfecționată de garanție , se naște din constractul real de gaj : debitorul remite
creditului său posesiunea unui lucru , prin intermediul tradițiunii , transmiteare însoțită de o convenție prin
care creditorul se obligă să retransmită debitorului posesiunea asupra lucrului , după ce acesta va plăti datoria
la scadență . “ 1

Prin efectul contractului de gaj , creditorul dobîndește posesiunea asupra lucrului dat în garanție , și , în
același timp , devine debitor condiționat al lucrului .

„ Obiect al gajului puteau fi un bun corporal , care , spre deosebire de acela al fiduciei , nu trecea sub
stăpînirea creditorului . El , creditorul gajist , dotat cu actio pigneraticia contraria , nu putea cere decît
trecerea în detențiunea sa precară ( fără cauză posesorie, sine cause usucapiendi ) a bunului dat în gaj . De
aceia de îndată ce plata obligației principale se va efectua , iar bunul dat în gaj nu va fi fost restituit
proprietarului său , acesta din urmă , putea , bazîndu-se pe contract și invocînd simpa sa executare ,să
pretindă restituirea bunului dat în gaj . „ 2

Față de fiducie , gajul prezintă anumite avantaje . Astfel dacă la scadență debitorul plătește , piare intenta
acțiunea în revendicare în calitate de proprietar al lucrului . Dacă după efectuarea plății creditorul se
dovedește insolvabil , debitorul nu riscă să vină în concurs cu crediorii creditorului său . În același timp ,
debitorul poate urmări lucrul în mîinile oricui , în virtutea dreptului de urmărire pe care i-l oferă calitatea de
proprietar . Cu toate acestea . gajul prezintă și unele inconveniente .

Cît îl privește pe debitor , gajul are dezavantajul că nu-i dă posibilitatea de a garanta mai multe datorii cu
același lucru ( el nu poate transmite posesiunea lucrului mai multor persoane în același timp).

Pe de altă parte , creditorul nu poate înstrăina lucrul dat în gaj , dacă la scadență debitorul nu plătește .
Funcția lui se limitează la a exercita o anumită presiune asupra debitorului pentru a-l determina să-și
plătească datoria ( creditorul nu restituie lucrul pînă la plata datoriei ) .

1 Emil Molcuț , Drept Roman , București 2000 , pag 221 4


V. Ipoteca :

Ipoteca , poate fi definită ca o garanție reală constînd în dreptul creditorului de a cere punerea în posesiune
cu privire la un bun determinat din patrimoniul debitorului , dacă acesta din urmă nu și-a achitat obligația de
plată în conformitate cu un anumit raport obligațional pînă la împlinirea termenului de scadență . 1

Față de gaj ipoteca prezintă avantajul că lasă lucrul afectat în posesiunea debitorului și numai dacă acesta
nu plătește la scadență , creditorul ipotecar are dreptul de a intra în posesia lucrului și de a –l vinde ,
valorificîndu-și în felul acesta creanța . 2

Garanția reală , creată sub această donominație , avea ca obiect :

- Atît bunuri mobile ;


- Cît și bunuri imobile .

Hypotheca romană avea mai multe izvoare formale , după cum urmează :

- Legea ;
- Hotărîrea magistratului judiciar ;
- Convenția părților ;
- Testamentul de cujus-ului .

Rezultă , așadar , din scurta înfățișare a fizionomiei sale ,că ipoteca este o formă de garanție foarte bine
adaptată cerințelor unei societăți întemeiate pe marfă și pe credit : pe de o parte , interesele creditorului sunt
perfect asigurate , pe de altă parte debitorul rămîne în posesiunea lucrului ipotecat pînă la scadență , urmînd să
fie deposedat numai dacă nu efectuiază plata .

Prima fază în evoluția ipotecii este denumită – dreptul de retenție , întrucît dă posibilitatea proprietarului
unei moșii de a reține inventarul agricol al arendașului , dacă acesta la scadență nu plătește arenda . Așadar
inventarul agricol rămîne în posesia debitorului ( arendașul ) iar dacă la scadență , acesta nu plătește datoria
(arenda) , creditorul ( proprietarul moșiei) , în virtutea dreptului de retenție , intră în posesiuna lucrului .Față de
inconvenientele decurgînd din dreptul de retenție , sistemul s-a perfecționat prin crearea de noi mijloace ,
juridice , de natură să protejeze interesele latifundiarilor . Astfel a apărut interdictul salvian , care a dat
posibilitatea proprietarului să intre în posesia inventarului agricol , dacă arenda nu era plătită la scadență . În
același timp , interdictul salvian dă posibilitatea proprietarului să urmărească bunurile arendașului , chiar dacă
le mutase în altă parte , spre deosebire de sistemul dreptului de retenție , care se aplica numai asupra lucrurilor
de pe moșie.

1
Valerius M. Ciucă , Lecții de Drept Roman , pag 1023 / 2 Emil Molcuț , Drept Roman , București 2000 , pag 222 5
În scopul de a da posibilitate proprietarului moșiei să intre în posesia inventarului agricol , chiar dacă acesta
se afla în mîinile unor terți , s-a creat Acțiunea Serviană . Din momentul apariției acestei acțiuni , creditorul
poare urmări lucrurile oriunde s-ar afla , și în mîinile oricui . O formă evoluată a acțiunii anterioare ,
reprezintă – Acțiunea Quasiserviană , prin care ipoteca s-a generalizat , astfel încît , aceasta deja nu se aplica
numai în raporturile dintre proprietari și arendași , ci și în raporturile dintre orice creditori și orice debitori ,
bineînțeles numai dacă părțile încheiau o convenție specială în vederea garantării datoriei .

5.1 Categoriile de ipoteci :

1. Ipoteca conențională : se formează printr-o simplă convenție . Constituentul ipotecii ( care putea
fi și o terță persoană , nu necesarmente debitorul ) , încheia un pact în acest sens cu creditorul , condiția
fundamentală fiind exprimată prin principiul – rem in bonis debitoris fuisse ( bunul ipotecat să se afle în
posesia constituentului ipotecii ) . Ipoteca astfel constituită era , de cele mai multe ori , una cu caracter
general , bunuri prezente sau viitoare , ceea ce nu elimina ipoteza stabilirii , tot pe cale convențională , a
unei ipoteci speciale ( cu privire la bunuri determinate , fie de gen , fie de specie ).
2. Ipoteca tacită : lua naştere în virtutea unor dispoziţii ale legii sau în virtutea obiceiului juridic în
situaţii bine determinate. Este cazul evocat anterior, al proprietarului care exercita dreptul de ipoteca
asupra inventarului agricol al arendaşului. În cazul ipotecii tacite voinţa debitorului de a arenda se
prezumă.
3. Ipoteca privilegiată : trece înaintea altor ipoteci , chiar dacă sînt constituite la o dată anterioară ,
în sensul că titularul ipotecii privilegiate , poate exercita înaintea celorlalți creditori ipotecari , dreptul de
a poseda și de a vinde lucrul grevat cu ipotecă . Ipoteca privilegiată este o variantă a ipotecii tacite sau
legale .
4. Ipoteca testamentară : apare în dreptul postclasic și se constituie printr-o clauză testamentară , în
favoarea unui legatar sau a unui fideicomisar . Pentru ca ipoteca testamentară să fi putut fi valabilă , era
necesară existența bunului în patrimoniul testatorului ,atît în momentul dispunerii , cît și în acela al morții
sale și , firesc , ca în orice operațiune de înstrăinare , să fi fost capabil de alienare conform normelor
comune , de jus civile .
5. Ipoteca legală : Acest tip de ipotecă urmează , practic , unei voințe prezumate a creditorului și
debitorului , ca și cum , în mod tacit , aceștia ar fi încheiat-o pe baze convenționale . Dar nu toate
ipotecile legale se presupunea că ar fi fost tacit acceptate . Unele își extrăgeau rațiunea de a fi din interese
superioare .
Din categoria ipotecilor legale care urmăreau , în mod imperativ , asigurarea unor interese superioare
pentru diverse categorii sociale defavorizate , le remarcăm pe următoarele : 6
- Ipoteca moștenitorilor testamentari cu titlu particular , cu privire la bunurile din masa succesorală ,
ipotecă ce urmărea să garanteze transferul bunurilor ce făceau obiectul legatelor lor ;
- Ipoteca nebunilor ( furiosi ) cu privire la bunurile curatorului care , pentru Justinian , era importantă
deoarece prin ea se urmărea să-l pună pe nebunul lipsit de capacitatea de exercițiu la adăpost de
malversațiunile eventuale din partea , tocmai , a acelora meniți a-i proteja interesele contra celorlalți
creditori chirografari , printr-un drept de preferință în caz de insolvabilitate a curatorului ;
- Ipoteca pupililor cu privire la bunurile tutorilor , în vederea garantării intereselor lor , odată cu ieșirea
din impubertate sau a încetării tutelei ;
- Ipoteca tînărului de 25 de ani , asupra bunurilor curatorului , ipotecă instituită din rațiuni similare celor
ce fundamentau ipoteca impuberilor ;
- Ipoteca tacită a femeii măritate asupra bunurilor soțului ei , instituită pentru protejarea bunurilor dotale ,
ipotecă ce a fost creată de către compilatorii justinieni , în prelungirea unui fost privilegiu de îndestulare
, privilegiu care a devenit ipotecă privilegiată ; aceasta este o ipotecă ce a trecut și în Codul civil
napoleonian .

5.2Caracterele ipotecii 1 :

Ipoteza prezintă o serie de caractere care o individualizează foarte clar față de celelalte garanții
reale și care îi conferă avantaje incontestabile față de ele .
Ipoteca este un drept real . Ca titular al unui drept real creditorul ipotecar are dreptul de preferință
și dreptul de urmărire . El nu vine în concurs cu creditorii chirografari ai debitorului său și poate urmări lucrul
ipotecat în mîinile terților achizitori .
Ipoteca se contituie prin convenția părților , aceasta reprezentînt o excepție ( deoarece convențiile
nu dau naștere unor drepturi reale , ci doar unor obligații) . Apariția ipotecii pe lîngă altre drepturi reale
(superficia) , marchează un moment important în evoluția dreptului roman către subiectivizarea și
abstractizarea figurilor juridice .
Ipoteca poate fi generală . În dreptul roman ipoteca purta atît asupra imobilelor , cît și a mobilelor .
Cu timpul sfera de aplicare a ipotecii se lărgește , ea devenind generală , ceea ce însemna că poartă asupra
tuturor lucrurilor prezente și viitoare ale debitorului . Începînd cu sec. al ll- lea , tot ce se putea vinde , se și
ipoteca . Astfel se putea ipoteca nuda proprietate , dreptul de servitute sau chiar un drept de creanță . Din
momentul constituirii ipotecii , creditorul exercită un drept real asupra tuturor bunurilor aflate în patrimoniul
debitorului , nu numai în prezent , ci și în viitor .

1
Emil Molcuț , Drept Roman , București 2000 , pag 224-228 7
Ipoteca este indivizibilă . Caracterul indivizibil prezintă două aspecte . Sub primul aspect
indivizibilitatea ipotecii se poate exprima în aceea că apasă în întregime asupra fiecărei părți din lucru , ceea
ce înseamnă că fiecare parte din lucru este afectată pentru satisfacerea întregii creanțe . Cel de-al doilea aspect
al caracterului indivizibil al ipotecii , constă în aceea că ea garantează fiecare parte din datorie , în sens că
întregul obiectul ipotecat este afectat pentru satisfacerea fiecărei părți din creanță .
Ipoteca este clandestină , în sensul că nu presupune utilizarea unor forme de publicitate pentru ca
terții să știe că un lucru este ipotecat . Dată fiind clandestinitatea ipotecii , debitorii , în dorința de a împrumuta
noi sume de bani , obișnuiau să ipotecheze același lucru de mai multe ori , fără să declare existența unor
ipoteci anterioare . Această posibilitate de fraudă , decurgînd din clandestinitatea ipotecii , ducea la consecințe
deosebit de grave .
Ipoteca este un drept accesoriu . Ca orice drept accesoriu , ipoteca urmează soarta obligației
principale , așa încît se stinge odată cu creanța asigurată .

5.3Efectele ipotecii:

În primul rînd , lucrul ipotecat rămîne în posesia debitorului pîna la scadență . Dacă la scadență
datoria este plătită , ipoteca se stinge ca orice drept accesoriu . Dacă însă debitorul nu efectuiază plata , se
declanșează efectele ipotecii , în virtutea cărora creditorul are dreptul de a poseda și de a vinde lucrul grevat
cu ipotecă . Ca și rei vindicatio , actio hipotecharia se putea intenta împotriva posesorilor fictivi . Întrucît
acțiunea ipotecară este arbitrară , debitorul care nu execută ordinul de a remite lucrul afectat creditorului ,
urmează să sufere o condamnare pecuniară , conform mencanismului acțiunii arbitrare . De regulă , debitorul
care refuză să execute ordinul dat de către judecător în calitate de arbitru , este condamnat la o sumă de bani ,
egală cu valoarea creanței asigurate , la care se adaugă dobînzile . Un alt efect era dreptul d ea vinde lucrul ,
de către creditor . Totuși acest efect era anormal , astfel încît el a fost cu timpul evitat.

5.4.Stingerea ipotecii :

Ipoteca este un drept accesoriu , astfel încît se stinge odată cu obligația pe care o garantează . În
dreptul postclasic s-a generalizat prescripția de 30 de ani a drepturilor personale . Termenul de prescripție al
dreptului de ipotecă însă era de 40 de ani . Ipoteca se mai stinge și prin pieirea în întregime a lucrului ipotecat
( avîndu-se în vedere caracterul indivizibil al ipotecii ) , prin confuziune ( calitățile de creditor ipotecar și de
proprietar al lucrului ipotecat se întrunesc asupra aceleiași persoane ) , prin vînzarea lucrului ipotecat de către
creditorul superior în rang și prin renunțarea creditorului ipotecat .
8
Vl. Intercesiunea :

Intercesiunea este actul prin care o persoană ia asupra sa datoriile alteia , fără a avea vreun interes .
Din punct de vedere tehnic , intercesiunea îmbracă fie forma unei garanții reale sau personale , fie forma unei
novațiuni prin schimbare de debitor. 1

Cînd îmbracă forma unei garanții , intercesiunea este cumulativă , iar cînd imbracă forma novațiunii
este privativă . În scopul de a proteja anumite interese , intercesiunea a fost interzisă sclavilor și femeilor . În
ceea ce-i privește pe sclavi , interdicția de a intercede se explică prin aceea că actul intercesiunii putea să
înrăutățească situația materială a proprietarilor , ceea ce era în contradicție cu principiile generale în materie .
Pentru femei , interdicțiia de a intercede s-a introdus prin edicte ale împăratului Augustus .

1 Digestele lui Iustinian , D.16.1.13 9


Vll. Concluzie :

În final, prin garantarea obligațiilor întelegem totalitatea mijloacelor juridice , adică a drepturilor și
acțiunilor recunoscute direct de lege , sau născute din acordul de voință a părților raportului obligațional , prin
a căror exercitare se asigură realizarea dreptului de creanță .

Determinarea conceptului de garanție pleacă de la scopul final al unei obligații pe care îl constituie
executarea ei , motiv pentru care creditorul își ia toate măsurile corespunzătoare pentru a preîntîmpina orice
insolvabilitate a debitorului .

În dreptul roman , orice persoană care contracta o obligație , răspundea de îndeplinirea obligației asumate
cu propriul ei patrimoniu .Pentru a se proteja contra eventualelor riscuri , inclusiv riscului insolvabilității
debitorului , creditorul solicita prrezentarea unor garanții . Deseori, în vederea obţinerii unor astfel de garanţii
pentru creditor, debitorul se adresează unor terţi.Oferind garanţiile, terţii, alături de debitorul principal,
generează de cele mai multe ori o solidaritate în faţa creditorului, sporind astfel gradul de securitate al
acestuia. Concluzionăm că orice tip de garanție reprezenta un instrument , o armă pe care o deținea creditorul
împotriva debitorului .

Dacă facem o paralelă cu reglementările existente în legislațiile statelor în prezent , în special celor din
Europa , constatăm că acestea au asimilat unele mijloace de garantare a obligațiilor chiar de la romani . În
literatura de specialitate , sistemul garanțiilor , a rămas , în linii gererale , același . Totuși de-a lungul anilor ,
frecvența lor a fost într-o continuă schimbare , determinată inevitabil de evoluția culturii și a societății în
ansamblu .

10
SURSE :

[1] Molcuţ, Emil; Oancea, Dan, Drept roman, Ed. Universul, Bucureşti 2000

[2] Valerius M. Ciucă , Lecții de Drept Roman ,Ed. Polirom , 2001

[3] Covalschi Stanislav , Dreptul Roman , Caiet de Curs .

[4] Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Bucureşti, 1971.

[5] Murzea, Cristinel, Drept Roman, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.

[6] Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Bucureşti, 1971.