Sunteți pe pagina 1din 2

CARACTERIZAREA LUI ION

Liviu Rebreanu, produs al perimetrului transilvănean, este un prozator și dramaturg român,


considerat de critica literară creatorul romanului românesc modern deoarece scrie primul roman
realist, social, obiectiv din literatura română Ion (1920) și, de asemenea, primul roman de analiză
psihologică din proza românească.
Romanul Ion răspunde cerinței modernismului lovinescian, de sincronizare a literaturii
române cu literatura europeană (principiul sincronismului), fiind o specie a genului epic de mare
întindere, cu personaje numeroase, prin care mesajul autorului este transmis în mod indirect prin
intermediul naratorului obiectiv, omniscient, omniprezent și omnipotent, dar și al personajelor
numeroase, implicate într-o acțiune polifonică.
Capodopera Ion ilustrează astfel problematica pământului, în condițiile satului ardelenesc de
la începutul secolului al XX-lea. Investigația narativă pune în evidență diverse aspecte ale lumii
rurale: obiceiuri legate de marile momente ale existenței (nașterea, nunta, înmormântarea), relațiile
sociale generate de diferențele economice sau culturale, relațiile de familie .
Personajul literar - ființă de hârtie - cum este numit de Roland Barthes, trăiește numai în
lumea ficțiunii, consistența sa fiind dată numai de ancorarea în trama narativă. Interacțiunea
personajelor țese rețeaua diegezei. Ion este protagonistul romanului cu același nume, un personaj
eponim, individual, veridic și monumental, realizat prin tehnica basoreliefului. Acesta devine
exponent al țărănimii prin dorința de a avea pământ, dar este însă și o individualitate prin
mijloacele pe care le pune în slujba ambiției sale. Țăran sărac și harnic, protagonistul o face pe
Ana de rușinea satului înainte de nuntă și se dezumanizează treptat.
Personaj principal, tridimensional conform concepției lui Booth și rotund conform lui Foster,
Ion este portretizat fizic și moral, prin tehnicile romanului realist. El este un personaj tipic, ce
evoluează în împrejurări tipice. În jurul său se concentrează principalele întâmplări ale romanului,
iar celelalte personaje sunt influențate, într-un fel sau altul, de voința acestuia .
Dacă la început satul ardelenesc, prin complexitatea sa, copleșește, pe măsură ce acțiunea se
desfășoară, Ion se detașează de colectivitate și trăiește într-un tumult interior de stări și
evenimente. Trăsăturile fizice și, preponderent cele morale ce conturează portretul personajului
Ion sunt evidențiate utilizându-se caracterizarea directă, prin observații directe ale naratorului
heterodiegetic obiectiv, omniscient, omniprezent și omnipotent. Astfel, chiar din prima secvență a
romanului, la horă, Ion este caracterizat direct într-un registru stilistic colocvial, drept iute și
harnic că mă-sa, voinic și sărac, ezitând între Ana și Florica. Duplicitar, la horă, Ion, (...) strânge la
piept pe Ana cu mai multă gingășie, dar și mai prelung.
Relațiile temporare și spațiale contribuie la caracterizarea personajului. Scenele unui destin
tragic intervin chiar de la începutul romanului, prin detalii precum: dealuri strâmtorate, podul
bătrân de lemn, Cișmeaua Mortului, unde picură veșnic apă de izvor, Râpele Dracului, Pripasul
pitit într-o scrântitură de coline. Scriitorul realist insistă, prin detalii semnificative: satul parcă e
mort. Titlurile primului și ultimului capitol, Începutul și Sfârșitul, sugerează limitele acțiunii și,
totodată, tragismul protagonistului.
Caracterizarea indirectă, prin fapte, comportament, atitudine, gesturi este prezența de-a
lungul operei. Astfel, sunt evidenţiate sentimentele lui Ion pe parcursul conflictelor pe care le
antrenează lupta sa de a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu. Protagonistul oscilează
între brutalitate, ipocrizie și încântare. Seducerea Anei și împingerea acesteia la spânzurătoare
indică o personalitate dominată de instincte. De altfel, George Călinescu afirmă că nu din
inteligență a ieșit ideea durerii, ci din viclenie instinctuală, caracteristică oricărei ființe reduse .
Agresiv și răzbunător, Ion se simte frustrat aflând că Florica se mărită. Era ca și cum cineva i-
ar fi furat cea mai bună și cea mai mare dorință de pe pământ. Odată stăpânit, glasul pământului
devine dominat de glasul iubirii, care va aduce, de fapt, și sfârșitul brutal: Ion este ucis de George
cu o sapă, scenă simbolică pentru ideea tragismului destinului.
Înjosit de vorbele lui Vasile Baciu care îl numește sărăntoc, tălhar, hoț, prin caracterizarea
directă realizată de alte personaje, Ion hotărăște să se răzbune. Deși preotul îl dojeneşte după
bătaia cu George Bulbuc, în biserica, la sfârșitul slujbei, acesta, încăpățânat și ambițios, nu renunţă
la planurile sale. Scena nunții pune în evidență prin caracterizare indirectă, prin relația cu celelalte
personaje, brutalitatea protagonistului: o privește cu indiferență pe Ana, jucând doar cu Florica.
Prin caracterizarea directă făcută de către cei cu care eroul coabitează în diegeză, Maria Herdelea,
soția învățătorului, îl consideră pe Ion un băiat cumsecade, harnic și isteț, pe când preotul Belciug
îi reproșează că este un stricat, un bătăuș, un om de nimic.
Caracterizarea indirectă este și procedeul care evidențiază frământările sufletești, conflictul
interior din sufletul actantului conturat cu ajutorul monologului interior: Las' că-i bună Anuța.
Lăcomia de pământ și dorința de răzbunare se manifestă în secvența epică în care Ion intră cu
plugul pe lotul lui Simion Lungu, deoarece fusese înainte al Glanetaşilor.
Predilecția autorului Liviu Rebreanu pentru numele personajului creat are conexiuni în
trăsăturile portretistice conturate. Patronimul personajului semnifică apartenența socială a
acestuia, iar prenumele lui este emblematic deoarece numele de Ion se regăseşte frecvent în
onomastica rurală.
Portretul moral al protagonistului este definit și în relația cu pământul, în față căruia se simte
ca un vierme și pe care îl vede ca pe un uriaș, registrul stilistic fiind profund metaforic. Este
semnificativă scena în care acesta se apleacă și sărută pământul își coborî fruntea și-și lipi buzele
cu voluptate de pământul ud. Se poate vorbi astfel despre conflictul tragic dintre un țăran și o forță
pe care nu o poate domina: pământul-stihie, pământul-ibovnică, pământul-mamă, căci lui Ion
pământul de pe atunci i-a fost mai drag decât o mamă.
În opinia mea, prăbușirea lui Ion este generată de o anumită mentalitate: aceea, potrivit căreia
familiile nu se fondează decât pe respectarea unor interese economice. Practic, Ion sfidează totul:
Nu mi-e frică nici de Dumnezeu.
În concluzie, acest personaj ilustrează drama deposedării deoarece tatăl sau pierduse
pământul și a încercării violente de a înlocui glasul iubirii cu glasul pământului, motive ce-l fac pe
Ion să fie sfâșiat de forțe contrare.