Romantism

Luceafarul
de Mihai Eminescu

INTRODUCERE: ROMANTISM, EMINESCU, LUCEAFARUL

Romantismul e un curent aparut la sfarsitul secolului al XVIII-lea in Anglia ca o reactie impotriva
clasicismului. Acesta a sustinut manifestarea fanteziei si exprimarea sentimentelor, a originalitatii,
spontaneitatii si sinceritatii emotionale, promovarea libertatii de expresie. Altfel spus, romantismul a pledat
pentru explorarea universului interior al omului.
Eminescu a fost ultimul mare romantic european. N. Iorga spune despre acesta ca este „intruparea
literara a constiintei romanesti”, iar despre poezia sa G. Ibraileanu afirma ca „scoate din enormul inconstient
stari nebanuite de suflet”.
„Luceafarul” este un poem sinteza, alegoric, lirico-filosofic, cu elemente epice si dramatice, avand o
mare bogatie de teme si motive romantice. Acesta a fost publicat prima oara in 1883, in „Almanahul
Societatii Academice Social-Literare Romania Juna” din Viena.

1. INCADRAREA IN CURENT SI SPECIE

Fiind poem romantic, „Luceafarul” se caracterizeaza prin amestecul de genuri si specii: meditatia,
pastelul, idila, elegia. Eul mediteaza asupra pozitiei si destinului geniului in societate. Eminescu zugraveste cu
un talent vadit cele doua pasteluri. Idila dintre cei doi indragostiti din ultimul tablou este clasica, romantica,
iar caracterul elegiac se desprinde nu doar din finalul melancolic, dar si din muzicalitatea operei.

2. TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME

In “Luceafarul” se remarca meditatia pe tema sortii omului de geniu, specifica romanticilor, reliefand
alegoric incompatibilitatea dintre el si muritorii obisnuiti. Cheia peomului este data chiar de
autor:„[...]intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte [...] aici pe pamant nici e
capabil de a ferici pe cineva, nici cabil de a fi fericit”. Geniul castiga eternitata, dar plateste prin izolarea de
semeni, prin nefericire. Timpul este o supratema eminesciana. In poem acesta apare bivalent: individual –
cel trecator, efemer („trecu o zi, trecura trei [...]”) si universal – etern („cai de mii de ani treceau[...]”). Spatiul
apare si el in doua ipostaze: umanpa – terestru si universal – cosmic, observandu-se si cosmogonia.Tema
folclorului se observa in sursele de inspiratie: basmul romanesc cules de R. Kunisch, „Fata din gradina de
aur”, basmul „Miron si frumoasa fara corp” si mitul zburatorului. Aceasta tema este de asemenea reliefata si
prin formula de basm prin care debuteaza poemul („A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata [...]”) si prin
expresiile si limbajul popular („mani”, „arz-o focul”).Tema naturii apare in cele doua pasteluri apartinand
cosmicului si terestrului. Ea reprezinta pentru cei doi pamanteni o cutie de rezonanta a iubirii lor, oferind in
tabloul al patrulea un cadru in care se desfasoara visul de iubire.
Viziunea lui Eminescu despre lume se desprinde din “Luceafarul”. In acest poem, ea apare ca o
unitate structurala si functionala a intregii ideologii a poetului, dezvoltata pe larg in volumul sau. Acesta
filosofeaza si alegorizeaza conditia omului de geniu care este pus in raport cu lumea prin mijlocul iubirii.
Eminescu este capabil sa elaboreze o reala sinteza a sortii simtite, dovedindu-si in acelasi timp geniul creator.

3. CELE PATRU ELEMENTE + COMENTARIU

Imaginariul poetic in “Luceafarul”este de factura romantica. Apar multiple motive specifice: luna,
castelul, visul, Luceafarul, stelele, marea, oglinda. Cele doua planuri sunt conturate cu talentul vadit
eminescian.
Toate „personajele” sunt simboluri, aparand o lirica a mastilor, a rolurilor, poetul fiind regasit in
fiecare dintre ipostazele sale lirice. Astfel, in viziunea lui Tudor Vianu, poetul se identifica prin eul liric nu
doar ca Hyperion, dar si ca Demiurg, Catalin si Catalina.
Antiteza, procedeu specific romantic, se regaseste in poemul eminescian la diferite niveluri. Aceasta
apare la nivel ideatic, intre gandirea inalta a geniului si cea a omului de rand, compozitional, tabloul II –
terestru si III – cosmic si lexical intre limbajul simplu, popular, din tabloul II si cel elevat din tabloul III.
 Poemul are patru tablouri si nouazeci si opt de strofe.
Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic, iar cadrul abstact este umanizat.
In primul tablou apare imaginea fetei de mare frumusete („o prea frumoasa fata”). Se releva
unicitatea ei, asemeni elementelor eterne: „Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”. Ea viseaza in
cadru nocturn, aspirand spre inalt. Ca un zburator, Luceafarul ii umple sufletul de dor. Intalnirile se petrec in
somnul fetei, in visul in care intoneaza formula de descant: „Cobori in jos, luceafar bland,/Alunecand pe-o
raza[...]”. El se naste o data din cer si mare, in ipostaza neptunica– aparitie care sugereaza geneza, iar a
doua oara din noapte si soare, in ipostaza plutonica – aparitie care sugereaza sfarsitul. Chemarile
Luceafarului sunt invitatii la nemurire, dar inspaimantata, ea vede in eternitatea oferita moartea, caci numai
ea este eterna pentru pamanteni. Desi ia chip de om, el poarta semnele mortii: „vanat giulgi”, „negru giulgi”,
„fata alba ca de ceara”, „brate marmoreene”. Imaginea lui se inscrie in canoanele romantice. In cadrul
ambelor intalniri, fata refuza invitatiile lui, iar el devine gata sa renunte la nemurire.
Al doilea tablou e subordonat planului terestru. Fata isi pierde unicitatea si intra intr-un tipar, prin
acceptarea iubirii pamantesti a pajului. Numele celor doi indragostiti, Catalin si Catalina, sunt semnificative
pentru realizarea cuplului. El isi incearca norocul, iubirea fiind un joc care se invata si care e asemanata cu o
vanatoare. Se accentueaza antiteza dintre marele univers cosmic si micul univers domestic. Limbajul este
incarcat de expresii populare precum “Cu obrajori ca doi bujori/De rumeni bata-I vina” sau “arz-o focul”.
Tabloul al treilea trateaza planul universal, cosmic. E redat zborul luceafarului catre origini, punctul
zero al creatiei, calatorie inversa pe axa timpului”. Se observa faptul ca timpul se consuma altfel in Cosmos:
“Cai de mii de ani/In tot atatea clipe”, haosul primordial din inceputuri cand timpul si spatiul nu se nascusera
inca. Drumul luceafarului este unul al cunoasterii. Luceafarul este numit Hyperion (in greaca, “cel ce calca
deasupra”). Odata ajuns la Demiurg, acesta ii tine luceafarului un discurs care impresioneaza puternic.
Luceafarului, care cere nemurirea, nu ii este inteleasa sau acceptata dorinta. I se ofera trei ipostaze ale
geniului: destinul orfic, al conducatorului de osti si al imparatului, „dar moartea nu se poate”. Demiurgul
numeste si antiteza dintre lumea lui Hyperion si lumea Catalinei: „Ei au doar stele cu noroc [...] Noi nu avem
nici timp, nici loc”. In finele acestei parti, Luceafarul, din locul sau menit, se intoarce spre pamant.
Tabloul al patrulea este subordonat simetric ambelor planuri. Apare din nou antiteza intre imaginile
universului teluric si haosul cosmic. Intr-un crang, intr-un cadru de natura, romantic, Luceafarul ii vede pe cei
doi indragostiti. Idila umana este observata cu detasare trista in care se remarca melancolie eminesciana.
„Ora de iubire” a celor doi indragostiti devine o metafora a vietii finite, a conditiei umane. Planul terestru
este salvat prin dragoste de la curgerea implacabila a timpului. Purificati si inaltati prin iubire, perechea
eterna, se incadreaza armoniei lumii. Astrul ceresc ramane in vecie, apasat si nefericit, sub povara valorii sale
de geniu. El ramane etern, dar singur, rece in plan afectiv: „In cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Iar
eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”.
Finalul prezinta interiorizarea geniului si asumarea eternitatii sale. Omul comun este incapabil sa-si
depaseasca limitele, iar geniul manifesta dispret fata de aceasta: „Ce-ti pasa tie, chip de lut[...]”. Viata umana
se regaseste in viziunea geniului intr-o miscare dominata de intamplare, de noroc.

4. OPINIE

Consider ca Eminescu, geniu incontestabil al literaturii romane, isi imprima adanc ideile depsre lume
in poemul „Luceafarul”. Eul romantic al acestei opere se sufoca in atmosfera mediocra a realitatii si creeaza
un magic taram compensatoriu. El se afla in contrast puternic cu omul de rand, astfel punandu-se in lumina
antinomiile geniu – om comun din filosofia lui Arthur Schopenhauer.

5. FINAL
Perpessicius spune „Eminescu a durat o luminoasa punte astrala pe care preocuparile de ieri, de azi
si de maine vor urca spre eternitate”. Interpretarea poeziei lui e o incercare de a urca pe acea punte
lumnioasa creata de el. Tone de cerneala s-au scurs pentru a analiza opera eminesciana, insa inca ascedem
spre intelegerea completa a genialitatii omului ale carui stihuri vor ramane eterne.