SCRIITORI CANONICI - REFERINŢE CRITICE

LUCIAN BLAGA

,,Violent modernist, şi chiar expresionist în dramele sale, Lucian Blaga nu e numai un antisimbolist,
ci, după cum vom vedea, şi un antiliric. Asupra modernismului său de influenţă orientală germanizată nu
vom insista, ne vom opri numai la reacţiunea antisimbolistă pe care o reprezintă (...).
Poezia domnului Blaga reprezintă o scoborâre în inconştient; ea nu purcede nici chiar dintr-o
emoţie profiundaă ci din regiunea superficială a senzaţiei, sau din domeniul cerebralităţii.
Stările sufleteşti se descompun, deci, in sentimente disparate; din continuarea procesului de
pulverizare, sentimentele se descompun la rândul lor în senzaţii (...). Senzorialismul ţine, deci
locul lirismului; din contactul liber al simţurilor cu natura găsim în poezia domnului Blaga nu
numai o impresie de prospeţime, ci şi un fel de bucurie de a trai, un optimism şi chiar o frenezie
aparentă, cu rasuflarea scurtă, limitată la senzaţie sau sprijinită pe consideraţiuni pur intelectuale."
E. Lovinescu, Critice, 2, pp. 238-239

,,Într-un chip mai simplist, mai naiv, mai puţin adecvat - şi ca atare mai evident -, Blaga
mărturiseşte în poemele de început o tendin-ă fundamentală a spiritului său creator - aceea de a
căuta în formele vieţii, în întruchipările naturii un principiu şi, dacă se poate, un punct de origine,
un centru generator (...).
În orice caz, încă din primul volum se poate descoperi efortul de abstragere din
contingent, precum şi înclinaţia organică (şi programatică!) spre tainele unei existenţe
cosmice în care viaţa proprie şi chiar viaţa propriu-zisă nu sunt evenimente, ci fenomene într-o
serie. Contemplarea «minunilor» lumii este, de fapt, presimţire a esenţei vieţii manifestate plenar
în timpul şi spaţiul «minunii». Privilegiul aparţine în exclusivitate poeziei (...).
Poemele luminii ni se infăţişează însă ca un volum programatic nu numai printr-un titlu sau
altul, sau prin caracteml mai explicit al intenţiilor poetului, ci chiar prin ansamblul lui, pentru că acest
ansamblu raportat la ansamblul operei îşi descoperă o certă semnificaţie prospectivă.
Cum spuneam, poetul îşi circumscrie aici temele şi le «rezervă», parcă, în vederea unei
aprofundări ulterioare ce vor apropia schimbându-i sau fixându-i una sau alta din trăsături.
Prin precocitatea şi abundenţa artelor poetice, prin dispunerea operei şi structura însăşi a
lirismului său, Blaga ni se înfăţişează ca un poet anticipat de un program. Aşadar, nu în sensul
respectării întocmai de la un titlu la altul sau de la un vers la altul a unor intenţii sau idei
prealabile, ci în sensul capacităţii pe care o dovedeşte de a-şi privi mai de sus opera, de a o
direcţiona printr-o gândire proiectivă globală (...).
 Schimbarea de registru şi chiar de referinţe petrecută în intervalul foarte scurt (1919-1921) care
desparte Poemele luminii de Paşii profetului mărturiseşte o dilemă a conştiinţei creatoare. Poetul pare
că se desparte de sine, renunţând la ceea ce constituia specificul lui pâna acum.
Blaga se află acum în căutarea unei prize mai directe asupra propriilor trăiri. El se
dispensează de prestigiul - resimţit ca exterior - al perspectivei metafizice. Renunţând la
problematica intelectuală caracteristică, la o gândire explicită, discursivă chiar uneori, el vrea să
rămână singur cu poezia sa, să o recucerească dinlăuntru, să o întâmpine asa-zicând cu mâinile goale.
Blaga încearcă să se despartă aici de temele sale, să-şi «uite» obsesiile, să se aşeze parcă anume în posturi
lirice de visare, de absenţă, de prostraţie chiar, crezând că se aşeaza astfel mai bine, mai sigur în poezie.
În orice caz, renunţarea la speculaţie e resimţită ca purificare (...). În Paşii profetului ideile sunt
făcute să treacă printr-un filtru vegetal. Procesul este cât se poate de complex, dezgolirea de
metafizică e paralelă cu un efort de încarnare a ideilor, de care poetica blagiană avea neaparată
nevoie."
Mircea Martin, Identificări, p. 18-19, 20, 42-43

,,Unitatea volumului o dă ideea «luminii». Natura ei misterioasă (ondulatorie sau

corpusculară?) 1-a preocupat pe poet, care revine adesea în studiile sale filosofice asupra acestei
probleme (...). Lumina e celebrată ca stihie primordială, ca impuls cosmic generator de viaţă (v.
Lumina în Poemele luminii, n.n.). (...).
Lirismul acestor prime poeme ale lui Blaga are două surse principale. Una a
expansiunii vitale tinereşti, a sufletului biciuit de dorinţa cheltuirii în cuprinderi frenetice, alta a
inter iorizarii, stârnită de relaţiile tainice pe care spiritul le descoperă împrejur şi le inregistrează
tulburat. Lumina devine astfel pentru poet un principiu energetic universal (...).
De fapt, ambele atitudini pe care le-am descris, dincolo de aparenta lor opozitie, se întâlnesc
în atractia poetului pentru ceea cc filosoful numea «orizontul misterului» (...). Energetismul cosmic
al luminii, de care are senzaţia că e inundat, elîil cânta ca «fenomen originar», ca întrupare a
«logosului» divin din doctrinele gnostice. In fondul «stihial» al vieţii, lui i se pare a distinge
manifestarea unei ordini obscure, transcendente. Ea îngăduie însă numai să fie bănuită, presimţită,
închipuită îndărătul lucrurilor, care nu mai sunt decât semne criptice ale ei. Lumina stârnită în
suflet de elanurile iubirii poate că e «ultimul strop» din cascada incandescentă primordială. Beţia
orgiacă a jocului permite, poate, dumnezeului din om să răsufle liber şi să nu mai cârtească: «sunt
rob în temniţă».
Adaptarea esteticii expresioniste într-o formulă originală la anumite motive lirice mai personate, mai
intim legate de sistemul filosofic şi de elemente folclorice autohtone, Blaga o săvârşeşte abia cu volumele
În marea trecere (1924), Lauda somnului (1929) şi La cumpăna apelor (1933).
 «Marea trecere» e viaţa. Blaga o priveşte însă cu obsesia morţii, a neantului. Existenţa e
pentru el nu devenire, ci trecere chinuitoare cu fiecare clipă în nefiinţă (...). Blaga reia, de fapt,
eterna temă horatiană, dar îi preschimbă unda de tristeţe impăcată în nelinişte torturantă. Poetul
cântaâă un soi de spaimă ontică în faţa ideii heraclitiene. Mişcarea îi apare drept expresia cea
mai directă a morţii, fiindcă ilustrează încontinuu acţiunea anihilantă pe care o exercită timpul
asupra a tot ce e viu (...).
La cumpăna apelor e pentru Blaga linia de unde drumul vieţii îşi schimbă panta, încetează
să mai suie şi-şi începe coborâşul, e cu alte cuvinte vârsta fatidică, de care vorbeşte Dante. Intra în
ea, poetul vrea să-i surprindă condiţia specifică. Ca şi înainte, aceasta devine la dânsul prilej de
înscriere în «orizontul misterului» (...).
Gândul inevitabilului declin al vieţii stă aici în centrul poemelor. Un sentiment de împăcare şi
nu de spaimă, ca în In marea trecere, îl însoteşte însă sub raport liric. Lumea îi apare poetului, în
perspectiva lentei coborâri pentru care se pregăteşte, atinsă de o boală incurabilă, «fară obraz» şi
«fără nume». O suferinţă secretă mistuie încet fiinţele şi lucrurile.
Următoarele două volume de versuri ale lui Blaga - La curţile dorului (1938) şi
Nebănuitele trepte (1943) - ne aduc multe lucruri noi. Poetul reia în ele motivele lirice despre
care am vorbit pană acum. Curţile dorului sunt pentru el intinderile care-1 despart de ţară.
Versurile din volum, scrise mai mult în străinatate, pe «ţărmul lusitan», unde Blaga se
afla, cânta nostalgia plaiurilor natale (Ani, pribegie şi somn, Alean, Boare atlantică). Sentimentul
e însă proiectat în plan metafizic, ca de obicei (...).
Nebănuitele trepte sunt metamorfozele întoarcerii în neant. Sub acest titlu, Blaga cântă
apropierea de moarte ca o coborare paşnică îndărăt, în sânul elementelor.”
Ovid S. Crohmălniceanu, Lucian Blaga, p. 70, 78, 91-92, 107, 140-141

,,În Paşii profetului, în Zamolxe, panteismul, sau mai bine-zis panismul, se înfăptuieşte
cu mijloace artistice superioare şi în consonanţă cu tradiţia noastră agrară, într-un pastoralism în
care se regăsesc toate elementele bucolicei virgiliene: Pan «ovium custos», ardenţa caniculară a
câmpurilor, greierii, macii adormitori, şopârlele, naiul, copacii stravechi, laptele care curge,
fagurii, nucii, fructele în genere (...). Mai mult decât o amintire mitologică, Pan este în
bucolica lui Blaga o iîtrupare a voluptăţii de a participa la toate regnurile, de a surprinde mai cu
seamă maruntele mişcări vitale(...).”
G. Călinescu, Istoria literaturii române..., p. 876
 ,,Analizând articulaţiile mitului poetic blagian, am putut remarca însă că, o data cu
Moartea lui Pan, se produce o substanţială mutaţie a viziunii, echivalentă în planul poeziei cu
ceea ce filosoful Blaga numeşte «ruptura ontologică». Momentul nu rămâne fără consecinţe
nici la nivelul «definiţiei» discursului liric, ba chiar am putea spune că abia de acum înainte se
pune cu a,, devarat la Blaga problema unei asemenea «definiţii». Căci numai prin simbolica moarte
a lui Pan are loc acea ruptură între «semn» şi «sens», resimţită de timpurile dezagregării «vârstei
de aur» mitice, ruptură ce reprezintă o gravă deteriorare a perspective! magice asupra limbajului.
Prin dispariţia lui Pan şi a universului arcadian se întrerupe şi «cântecul» elementarităţii (...).
Omul blagian înstrăinat, aflat numai în posesia «cuvântului» singur, se va simţi într-o situaţie
de două ori precară, în raport cu cele două mari repere, al încă-nerostitului şi al deplin rostitului.
Căci cuvântul îi va aparea în egală masură ca o trădare a fondului indivizibil al tăcerii
originare şi ca incapacitate de a accede la totalitate. De aici, fie refuzul vorbirii, afişarea
ostentativă a măştii mute, fie aspiraţia dificil de realizat de a intra în posesia cuvântului în stare
să învingă timpul şi limitele muririi (…).”
Ion Pop, Recapitulări, pp. 183-184