Sunteți pe pagina 1din 15

(capitolul III-Drepturile reale- din bibliografie)

POSESIA

1. Posesia:
- definitia;
- elementele constitutive;
- posesia si detentia precară;
-dobândirea si
-pierderea posesiei
- dovada posesiei;
- calitătile si
-viciile posesiei;
- efectele posesiei.

1. Noţiunea
Potrivit art. 1846 alin. 2 Cod civil posesia este deţinerea unui
lucru sau folosirea de un drept, exercitată una sau alta, de
noi înşine sau de altul în numele nostru.
Definiţia posesiei a fost criticată în doctrină, care a susţinut,
că termenul de deţinere poate să creeze o confuzie între
posesie şi detenţia precară, ori detentorul precar nu
stăpâneşte pentru el ci pentru altul, astfel că a fost
formulată următoarea definiţie a posesiei:
Posesia este stăpânirea de fapt a unui bun, care, din punct
de vedere al comportării posesorului, apare ca fiind
manifestarea exterioară a unui drept real.
În consecinţă, posesia reprezintă o stăpânire de fapt a unui
bun şi nu se confundă cu proprietatea, care este o stare de
drept.
2. Natura juridică a posesiei
Modul în care este reglementată posesia în dreptul francez,
preluat şi de dreptul românesc, a făcut ca doctrina să
atribuie posesiei natura juridică a unui fapt, a unei situaţii de
fapt, căreia trebuie să i se recunoască efecte juridice.
3. Domeniul de aplicare a posesiei
3.1. Drepturile care pot fi posedate
Posesia se aplică numai drepturilor reale nu şi drepturilor de
creanţă.

1
3.2. Bunurile care pot forma obiectul posesiei
Pot forma obiectul posesiei numai bunurile susceptibile de
exercitarea unui drept real asupra lor.
Aceasta înseamnă că posesia are ca obiect numai bunuri
corporale, individual determinate, aflate în circuitul civil.
Per a contrario sunt excluse din domeniul posesiei:
• bunurile comune, care nu pot face obiectul unei aproprieri
sub forma unui drept real. Potrivit art. 647 Cod civil, bunurile
comune sunt cele care nu aparţin nimănui şi al căror uz e
comun tuturor. În această categorie se includ aerul, apa
mării, apele curgătoare;
• bunurile din domeniul public al statului sau al unităţilor
administrativ teritoriale;
• universalităţile de bunuri: moştenirile, fondurile de comerţ,
bunurile care le compun neputând fi posedate decât în mod
individual.
3.3. Persoanele care au capacitatea de a exercita posesia
Are capacitatea de a fi posesor orice persoană căreia printr-o
dispoziţie specială nu i s-a îngrădit această posibilitate.
Deoarece posesia nu este un act juridic nu i se aplică regulile
privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei.
În cazul dobândirii posesiei prin acte personale, persoanele
lipsite de capacitate de exerciţiu, minorii şi interzisul
judecătoresc, nu pot să facă acte achizitive de posesie decât
prin reprezentanţii legali, părinte sau tutore.
Actele de dobândire a posesiei se realizează prin
reprezentanţii legali şi în cazul persoanelor juridice.
În cazul în care asupra aceluiaşi bun corporal se exercită
stăpânirea de către mai multe persoane, ne aflăm în
prezenţa coposesiunii.
Coposesiunea apare în cazul dreptului de proprietate
comună şi în cazurile în care se constituie un drept real
principal pe temeiul dreptului de proprietate privată sau
publică. Astfel, indiferent că este vorba de un
dezmembrământ al dreptului de proprietate privată,
(uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie) sau un drept real
constituit pe temeiul dreptului de proprietate publică,
(dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul real
de folosinţă gratuită), asupra aceluiaşi bun se exercită

2
stăpâniri de fapt distincte, două sau mai multe persoane
având calitatea de posesor cu privire la acelaşi bun.
Top of the Document

4. Elementele constitutive ale posesiei


În structura sa posesia este alcătuiră din două elemente
constitutive:
4.1. Elementul material – corpus – este format din totalitatea
actelor materiale de stăpânire, transformare şi folosinţă
exercitate asupra bunului sau, într-o altă formulare,
reprezintă sau presupune contactul direct cu bunul.
Acest element se poate concretiza în acte materiale, cum ar
fi stăpânirea efectivă a bunului, culegerea fructelor,
schimbarea destinaţiei sau în acte juridice, respectiv
înstrăinarea bunului sau închirierea bunului.
4.2. Elementul psihologic – animus – constă în intenţia celui
care stăpâneşte un bun de a se comporta ca proprietar sau
ca titular al altui drept real. Astfel, actele de stăpânire,
puterea fizică exercitată de către posesor trebuie să fie
însoţite de o anumită atitudine psihologică, adică de voinţa
de a exercita această stăpânire ca proprietar sau ca titular al
altui drept real căruia îi corespunde.
Top of the Document

5. Posesia şi detenţia precară


Detenţia presupune puterea materială asupra unui bun, fără
intenţia de a-l poseda, ci numai de a-l deţine. Detentorul
posedă pentru altul. În cazul detenţiei există corpus, dar nu
există animus.
Top of the Document

6. Dobândirea şi pierderea posesiei


6.1. Dobândirea posesiei
Pentru a fi dobândită posesia este necesar să fie întrunite
ambele sale elemente constitutive.
Elementul intenţional, animus, trebuie să fie întrunit chiar în
persoana celui ce pretinde că posedă; acest element nu se
poate exercita, de regulă, prin altcineva – animo alieno . Prin
excepţie, pentru persoanele lipsite de capacitate de

3
exerciţiu, se admite că elementul intenţional se exercită prin
reprezentanţii lor legali. Elementul material poate fi exercitat
atât personal de posesor, cât şi printr-un reprezentant al
său.
Astfel, posesorul care a închiriat bunul, exercită puterea
materială prin intermediul chiriaşului, iar posesorul care a
depozitat bunul său mobil exercită posesia prin intermediul
depozitarului.
În consecinţă, elementul intenţional există în persoana
posesorului, iar elementul material se exercită printr-o altă
persoană.
Top of the Document

6.2. Pierderea posesiei


Posesia se pierde dacă ambele elemente sau cel puţin unul
dintre cele două elemente constitutive ale acesteia dispar.
Cazurile de dispariţie a elementului material sunt pieirea
bunului sau trecerea bunului în stăpânirea altui posesor;
Elementul intenţional încetează chiar dacă stăpânirea
materială a bunului continuă, în cazul aşa-numitului
constituit posesor. Constituitul posesor apare în situaţia în
care un proprietar vinde bunul unui cumpărător, dar rămâne
chiriaş al bunului. În acest caz, vânzătorul va fi un simplu
detentor precar, deoarece el nu mai stăpâneşte bunul ca
proprietar, deoarece el are elementul material, corpus, dar
nu mai are elementul intenţional, animus.
Cazurile de încetare a ambelor elemente constitutive ale
posesiei apar în ipoteza în care posesorul înstrăinează sau
abandonează bunul.
Top of the Document

7. Dovada posesiei
A dovedi posesia înseamnă a dovedi existenţa elementelor
sale.
Elementul material ala posesiei, ca element obiectiv, este
relativ uşor de dovedit, datorită caracterului său aparent. Ca
fapt material el poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.

4
Elementul intenţional, ca element subiectiv, este mai greu
de dovedit, astfel că legea a instituit prezumţii legale pentru
a simplifica sarcina probei:
Conform art. 1854 Cod civil, posesorul este presupus că
posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este
probat că a început a poseda pentru altul.
Potrivit art. 1855 Cod civil, când posesorul a început a
poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi
calitate, dacă nu este probă contrarie. Cu alte cuvinte, dacă
cineva stăpâneşte bunul ca detentor precar, el este
presupus că va rămâne detentor precar până un se va face
dovada contrară.
8. Intervertirea precarităţii în posesie utilă
În sens tehnic, prin intervertire se înţelege orice modificare
de drept care poate opera în detenţia precară, de manieră să
o facă utilă în vederea prescripţiei.
Art. 1858 Cod civil reglementează patru cazuri în care
detenţia precară se poate interverti în posesie utilă.
Prima ipoteză – art. 1858 alin. 1 Cod civil – este aceea a
unei cauze de intervertire provenind de la un terţ şi are în
vedere situaţia în care deţinătorul lucrului primeşte cu bună
– credinţă de la un terţ, altul decât adevăratul proprietar, un
titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului pe care îl
deţine.
De exemplu, locatarul uni imobil, detentor precar, cumpără
bunul închiriat, după decesul proprietarului, de la o persoană
pe care o crede moştenitor, deşi, în realitate, vânzătorul nu
are această calitate.
Cea de a doua ipoteză de intervertire – art. 1858 alin. 2
Cod civil – presupune din partea detentorului acte de
rezistenţă prin care acesta să nege dreptul titularului.
De exemplu, locatarul care, considerând, la un moment dat,
că este însuşi titularul dreptului de proprietate asupra
bunului închiriat, refuză să mai plătească chiria şi îl notifică
pe locator în acest sens.
Cea de a treia situaţie – art. 1858 alin. 3 Cod civil – este
aceea în care detentorul transmite posesia bunului unui terţ
de bună – credinţă, printr-un act translativ de proprietate.

5
Acest caz de intervertire se aplică numai în materia bunurilor
imobile, deoarece în privinţa bunurilor mobile este aplicabilă
regula instituită prin art. 1909 Cod civil, respectiv
dobândirea dreptului de proprietate de către terţul care a
intrat cu bună – credinţă în posesia bunului.
Cel de al patrulea caz de intervertire –art. 1858 alin. 4
Cod civil – are loc atunci când transmisiunea posesiunii din
partea deţinătorului la altul se face printr-un act cu titlu
universal, dacă acest succesor universal este de bună –
credinţă.
De exemplu, o persoană acceptă o succesiune în temeiul
legii sau al unui legat universal ori cu titlu universal, iar în
masa succesorală se află şi un bun care nu era proprietatea
defunctului, ci al unui terţ, defunctul având calitatea de
detentor precar. Prin efectul dispoziţiilor art. 1858 alin. 4 Cod
civil, acceptarea succesiunii ar conduce la intervertirea
moştenitorului în posesor sub nume de proprietar, dacă este
de bună – credinţă.
Acest caz de intervertire este criticat în doctrină, cu
motivarea că se ignoră distincţia dintre transmisiunea
universală sau cu titlu universal, pe de o parte, şi
transmisiunea cu titlu particular, pe de altă parte.
Top of the Document

9. Calităţile şi viciile posesiei


9.1. Calităţile posesiei
Posesia deşi este o stare de fapt produce efecte juridice
importante, iar în unele cazuri se transformă din stare de
fapt în stare de drept.
Întrunirea celor două elemente constitutive ale posesiei nu
este suficientă pentru producerea efectelor juridice fiind
necesară şi întrunirea anumitor calităţi sau condiţii de
eficacitate, adică posesia să fie utilă.
Calitatea de care este ataşată producerea efectelor juridice
ale posesiei este definită în mod negativ, ca absenţă a
viciilor care ar putea să o afecteze.
Potrivit dispoziţiilor art. 1847 Cod civil „ ca să se poată
prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă,
netulburată, publică şi sub nume de proprietar. ”

6
Deşi textul se referă numai la calităţile cerute pentru
uzucapiune, în realitate aceste calităţi sunt necesare pentru
producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei.
Fiecare dintre calităţile posesiei este definită prin contrariul
ei. Astfel, art. 1848–1853 Cod civil reglementează
-întreruperea,
-discontinuitatea,
-violenţa,
-clandestinitatea şi
- precaritatea.
Însuşirea cerută pentru o posesie de a fi neîntreruptă nu este
o calitate a acesteia, ci o condiţie ce ţine de scurgerea
termenului de prescripţie achizitivă. Atunci când s-a produs
întreruperea posesiei, în realitate dispare însăşi posesia.
În altă ordine de idei, deşi Codul civil tratează precaritatea în
rândul viciilor posesiei, în realitate precaritatea este mai
mult decât atât, este lipsa însăşi a posesiei. Ceea ce este
caracteristic pentru precaritate este faptul că stăpânirea
lucrului este lipsită de elementul subiectiv, intenţional,
animus sibi habendi. Aceasta înseamnă că actele sau faptele
materiale asupra lucrului sunt săvârşite nu pentru sine ci
pentru altcineva.
În consecinţă, viciile posesiei sunt:
-discontinuitatea,
-violenţa,
-clandestinitatea,
-la care se adaugă echivocul, care nu este reglementat
expres în Codul civil.
Top of the Document

9.2. Viciile posesiei


9.2.1. Discontinuitatea
Potrivit art. 1848 Cod civil, posesia este discontinuă când
posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe
anormale.
Discontinuitatea nu se confundă cu întreruperea posesiei
prevăzută de art. 1863 Cod civil.
Calitatea posesiei de a fi continuă înseamnă îndeplinirea de
către posesor a actelor materiale în mod normal, fără

7
intermitenţe nefireşti. Pentru ca posesia să fie continuă nu
se cere ca posesorul să se găsească în contact permanent cu
lucrul şi să facă zilnic acte de folosinţă a acestuia.
Continuitatea şi intermitenţa anormală reprezintă chestiuni
de fapt, lăsate la aprecierea instanţei de judecată.
Dovada caracterului continuu al posesiei nu este cerută
posesorului, astfel că sarcina probei discontinuităţii incumbă
celui care pretinde că posesia a fost lovită de acest viciu.
Până la proba contrară, posesorul actual, care dovedeşte că
a posedat la un moment dat mai înainte, este presupus că a
posedat tot timpul intermediar, adică a avut o posesie utilă.
Viciul discontinuităţii prezintă următoarele caractere juridice:
• este un viciu temporar, în sensul că încetează dacă
posesorul începe o posesie utilă;
• este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocată de
orice persoană interesată;
• se aplică, de regulă, în cazul posesiei bunurilor imobile,
deoarece pentru posesia bunurilor mobile operează regula
înscrisă în art. 1909 Cod civil, conform căreia simpla posesie
de bună – credinţă are valoarea unui titlu de proprietate.
9.2.2. Violenţa
Art. 1851 Cod civil precizează că „posesia este tulburată
când este
fondată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau
din partea
adversarului.”
Pentru a fi producătoare de efecte juridice, posesia trebuie
să fie
paşnică pe toată durata existenţei sale.
Violenţa prezintă următoarele caractere juridice:
• este un viciu relativ, adică poate fi invocat numai de către
cel împotriva căruia s-a exercitat violenţa;
• este un viciu temporar, în sensul că de îndată ce violenţa a
încetat posesia redevine utilă;
• se aplică atât în privinţa posesiei bunurilor imobile cât şi a
posesiei bunurilor mobile.
9.2.3. Clandestinitatea

8
Pentru ca posesorul să poată beneficia de efectele juridice
ale posesiei sale, stăpânirea lucrului trebuie să fie făcută în
mod public, astfel încât orice persoană să o poată cunoaşte.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 1847 Cod civil care cere ca
posesia să fie publică, adică exercitată aşa cum ar face-o
proprietarul însuşi.
Art. 1852 Cod civil prevede că „ posesia este clandestină
când posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său încât
acesta nu este în stare de a putea să o cunoască. ”
Caracterele juridice ale clandestinităţii sunt următoarele:
• este un viciu temporar, care încetează atunci când posesia
redevine publică;
• este un viciu relativ, în sensul că poate fi invocat numai de
persoanele faţă de care actele de exercitare a posesiei sunt
ţinute ascunse.
9.2.4. Echivocul
Echivocul, ca viciu al posesiei, nu este reglementat expres în
Codul civil.
În doctrină26, echivocul a fost definit ca fiind acea situaţie în
care nu este sigură nici existenţa, dar nici lipsa lui animus
sibi habendi.
De exemplu, unul dintre coproprietari efectuează acte de
folosinţă cu privire la întregul bun aflat în coproprietate, fără
să rezulte în mod evident dacă le-a făcut în calitate de titular
al cotei sale părţi ideale din drept sau cu intenţia de a se
comporta ca proprietar exclusiv al întregului bun.
Top of the Document

10. Efectele posesiei


Posesia produce următoarele efecte:
• posesia creează o prezumţie de proprietate;
• posesorul de bună-credinţă dobândeşte fructele lucrului
asupra căruia se exercită posesia;
• posesia este apărată prin acţiunile posesorii;
• posesia exercitată în termenul şi în condiţiile prevăzute de
lege, determină dobândirea de către posesor, prin efectul
uzucapiunii, a dreptului de proprietate asupra bunului
posedat.
10.1. Posesia creează o prezumţie de proprietate

9
Art. 1854 Cod civil dispune că „posesorul este presupus că
posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este
probat că a început să posede pentru altul. ”
Această prezumţie se întemeiază pe realitatea de
necontestat că, de cele mai multe ori, posesia nu este decât
însuşi exerciţiul aparent al dreptului de proprietate. Cu alte
cuvinte, posesia, ca stare de fapt, coincide cu dreptul de
proprietate.
Prin instituirea acestei prezumţii, legiuitorul a pus la
dispoziţia
posesorului un mijloc de probă avantajos pentru a dovedi
însăşi
existenţa dreptului de proprietate.
Avantajul acestei prezumţii constă în faptul că în cadrul unui
proces
posesorul, fiind presupus proprietar, este scutit de aduce
alte probe în
sprijinul dreptului său, care este prezumat până la proba
contrară.
Prezumţia statuată în art. 1854 Cod civil este una relativă, în
sensul că persoanele interesate pot proba contrariul, prin
orice mijloc de probă,
inclusiv prin martori şi prezumţii, posesorul având calitatea
de pârât.
În materia acţiunii în revendicare a bunurilor imobile, pârâtul
– posesor este prezumat proprietar al bunului revendicat
până la dovada contrară pe care reclamantul, pretinsul –
proprietar, o poate face printr-un titlu de proprietate.
Prezumţia de proprietate este mai puternică în cazul
bunurilor mobile unde, în virtutea regulii instituite prin art.
1909 Cod civil, posesia de bună – credinţă valorează titlu de
proprietate, fără putinţă de probă contrară.
10.2. Posesorul de bună – credinţă dobândeşte
fructele lucrului posedat
Prin fructe se înţelege tot ceea ce un lucru produce în mod
periodic, fără ca substanţa sa să scadă.
Fructele se clasifică în :
- fructe naturale, care se produc fără intervenţia omului;

10
- fructe industriale, care sunt produse de natură, dar prin
intervenţia omului;
- fructe civile, care sunt venituri băneşti produse prin
folosirea bunurilor, cum sunt chiriile şi dobânzile.
Pentru ca posesorul să păstreze fructele produse de bunul
posedat trebuie să fie îndeplinite două condiţii:
1. fructele să fi fost percepute;
2. posesorul să fi fost de bună – credinţă.
Potrivit art. 485 Cod civil posesorul dobândeşte proprietatea
fructelor numai atunci când posedă cu bună-credinţă, iar
conform art. 486 Cod civil, posesorul este de bună-credinţă
dacă posesia sa se întemeiază pe un titlu translativ de
proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute.
În sensul textelor invocate buna-credinţă a posesorului care
voieşte să culeagă fructele bunului ce posedă, este credinţa
lui că bunul îi aparţine în mod legitim. Această credinţă
trebuie să fie întemeiată pe aparenţe plauzibile, iar cea mai
convingătoare aparenţă este aceea care rezultă dintr-un titlu
translativ de proprietate ale cărui vicii nu le cunoaşte.
De menţionat că titlul cerut posesorului de bună-credinţă
pentru a culege fructele nu este o condiţie distinctă de buna-
credinţa ci „un element şi un mijloc de probă a bunei-
credinţe, pentru că acela care nu are nici un titlu nu poate fi
de bună-credinţă”.
Raportat la această caracteristică urmează a conchide că
titlul posesorului poate justifica buna-credinţă chiar atunci
când este lovit de nulitate absolută sau relativă, de fond sau
de formă, dacă nu i-a fost cunoscută cauza nulităţii şi în
măsura în care nulitatea nu este cauzată de încălcarea unei
dispoziţii legale ce interesează ordinea publică.
Pornind de la aceste principii în doctrină s-a decis că nu
poate fi posesor de bună-credinţă cel care şi-a procurat titlul
prin dol sau violenţă, căci atât dolul cât şi violenţa când nu
emană de la un terţ exclud buna-credinţă; dobândirea unui
imobil când înstrăinarea este interzisă ori supusă unor
formalităţi care nu au fost îndeplinite exclude buna-credinţă
dacă posesorul cunoaşte aceste impedimente.

11
În schimb, titlul putativ (adică acela care există numai în
conştiinţa posesorului) este de asemenea de natură a
justifica buna- credinţă pentru dobândirea fructelor.
Astfel, moştenitorul aparent, adică acela care a cules o
moştenire crezând că este în cel mai apropiat grad de
rudenie cu defunctul, dobândeşte roprietatea fructelor
percepute în timpul posesiei sale chiar dacă ar fi evins de
către adevăratul moştenitor.
Poate să invoce un titlu putativ şi acela care posedă peste
titlu cu credinţa că toate lucrurile pe care le posedă sunt
cuprinse în titlu.
În aceeaşi situaţie se află şi posesorul unui imobil care a
posedat în virtutea unui testament fals ori revocabil fără să
cunoască aceste împrejurări.
Pentru ca posesorul care invocă un titlu putativ să poată
dobândi proprietatea fructelor el trebuie să producă titlul în
virtutea căruia se credea proprietar şi în felul acesta să
dovedească că eroarea sa era scuzabilă.
Eroarea este „scuzabilă când cade asupra faptului altuia, iar
nu asupra faptului său personal”.
Dacă însă posesorul invocă o eroare de drept, el este
prezumat de rea-credinţă potrivit regulii „nemo consetur
ignorare legem”, până la proba contrară ce cade în sarcina
posesorului.
Din modul cum este redactat textul art. 485 Cod civil rezultă
că buna-credinţă trebuie evaluată în persoana posesorului
actual şi nu a autorului său, el dobândind proprietatea
fructelor produse numai în timpul posesiei sale.
Aceasta înseamnă că posesorul de bună-credinţă nu are
dreptul la fructele produse anterior intrării sale în posesie şi
nici la cele ce se produc după promovarea acţiunii în
revendicare şi pe care le-a cules cu anticipaţie.
Fructele se dobândesc numai prin perceperea lor efectivă.
Nu este suficient ca buna-credinţă să existe în momentul
dobândirii bunului, ci pentru obţinerea fructelor este necesar
să existe şi în momentul fiecărei perceperi.
Faţă de acest principiu rezultă că posesorul de bună-credinţă
va trebui să restituie proprietarului fructele din momentul
când a început reaua-credinţă. Fructele naturale sau

12
industriale se consideră culese din momentul ce au fost
despărţite de lucrul care le-a produs. Posesorul de bună-
credinţă dobândeşte proprietatea fructelor civile – când au
fost plătite, adică din momentul în care le-a încasat efectiv.
Dispoziţiile art. 485 Cod civil îşi au aplicarea atât faţă de
posesorul unei universalităţi juridice cât şi faţă de posesorul
unui bun individual determinat.
Dreptul posesorului de bună-credinţă de a păstra fructele
percepute are caracterul unei recompense aduse bunei sale
credinţe.
Dacă posesorul de bună-credinţă. în timpul posesiei sale
devine de rea-credinţă, el va fi obligat să restituie fructele
din momentul când a început reaua-credinţă.
În fine, posesorul de bună-credinţă are dreptul de a păstra
fructele percepute până la data promovării de câtre
prezumtivul proprietar a acţiunii în revendicare. Posterior
acestei date, el va trebui să restituie fructele culese întrucât
prin deschiderea acţiunii el încetează să mai fie de bună-
credinţă.
Aşadar, restituirea fructelor se datorează de la data
introducerii cererii de chemare în judecată independent de
data când se pronunţă hotărârea judecătorească.
Conform art. 1899 alin. 2 Cod civil, dovedirea bunei-credinţe
nu incumbă posesorului, aceasta fiind prezumată de lege şi
sarcina probei revine acelui care invocă reaua-credinţă.
Posesorul unui imobil dobândit în baza unui titlu despre care
ştia că este prohibit de lege sau despre care ştia că nu este
investit cu formele cerute de lege pentru validitatea sa, este
considerat de reacredinţa.
Astfel, posesorul unui imobil în baza unui act de donaţie
făcut prin act sub semnătură privată şi care cunoştea
neregularitatea titlului său, va fi considerat de rea-credinţă.
Reaua-credinţă nu se prezumă ci trebuie dovedită de cel ce
ocinvocă.
Posesorul de rea-credinţă va trebui să restituie toate fructele
peccare le-a cules cât şi pe acelea care nu le-a perceput din
propria-icneglijenţă, dar pe care proprietarul bunului le-ar fi
cules dacă l-ar fi avutcîn posesie.

13
El trebuie să restituie şi fructele percepute de un terţ, fie de
rea sau
bună-credinţă, căruia i-a transmis imobilul uzurpat, dar va
păstra însă fructele a căror proprietate a dobândit-o prin
prescripţia de 30 ani.
Posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele din
momentul intrării sale în posesie, iar nu din ziua chemării
sale în judecată.
Posesorul de rea-credinţă, odată cu restituirea fructelor, este
obligat să plătească şi dobânzi la fructele pe care le restituie,
conform art. 1088 şi 1090 Cod civil.
În ceea ce priveşte momentul de la care încep a curge
dobânzile, acesta coincide cu data chemării sale în judecată.
10. 3. Protejarea posesiei prin acţiunile posesorii
3.10.3.1. Definiţie şi reglementare
Acţiunea posesorie este acea acţiune pusă la îndemâna
posesorului pentru a apăra posesia – ca stare de fapt –
împotriva oricărei tulburări, pentru a menţine această stare
ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost
pierdută.
Reglementarea acţiunilor posesorii este cuprinsă în art. 674-
676 Cod procedură
10.3.2. Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii
Acţiunile posesorii prezintă următoarele caractere juridice:
• acţiunile posesorii sunt acţiuni reale, deoarece pot fi
introduse împotriva oricărei persoane care, prin faptele sale,
tulbură exercitarea paşnică a posesiei sau l-a deposedat pe
posesor; ele pot fi exercitate chiar şi împotriva proprietarului
bunului;
• acţiunile posesorii sunt acţiuni imobiliare, deoarece pot fi
exercitate numai pentru apărarea posesiei bunurilor imobile.
10.3.3. Felurile acţiunilor posesorii
În dreptul nostru sunt cunoscute două acţiuni posesorii:
-acţiunea posesorie generală, numită şi acţiunea în
complângere şi
-acţiunea posesorie specială, numită şi acţiune în
reintegrare -
reintegranda.

14
Acţiunea posesorie generală este folosită pentru a face să
înceteze orice fel de tulburare a posesiei, de natură a
împiedica exerciţiul liber şi efectele juridice ale acesteia.
Pentru a fi exercitată, se cere întrunirea cumulativă a trei
condiţii, reglementate în art. 674 Cod procedură civilă:
1. să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;
2. reclamantul să facă dovada că, înainte de tulburare sau
deposedare, a posedat bunul cel puţin un an;
3. posesia reclamantului să fie o posesie utilă, adică
neviciată.
Dovedirea primelor două condiţii revine reclamantului, iar
caracterul util, neviciat al posesiei se prezumă până la proba
contrarie.
Acţiunea posesorie specială este specifică pentru apărarea
posesiei atunci când deposedarea sau tulburarea s-a produs
prin violenţă.
În cazul acestei acţiuni posesorii se cere întrunirea a două
condiţii speciale, reglementate în art. 674 pct. 2 Cod
procedură civilă:
1. tulburarea sau deposedarea să se fi produs prin violenţă;
2. să nu fi trecut un de la tulburare sau deposedare.
În această materie, prin violenţă se înţelege orice cale de
fapt contrară ordinii de drept prin care se tinde la
deposedarea posesorului în pofida rezistenţei opuse de
acesta. Violenţa poate fi fizică (loviri) sau
morală(ameninţări), iar instanţa va hotărî dacă în cauză este
vorba de un act de violenţă, în funcţie de mai multe criterii:
vârstă, sex, raporturile dintre părţi.
Top of the Document

15

S-ar putea să vă placă și