Sunteți pe pagina 1din 14

(capitolul III/4 din bibliografie)

4. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate:


- uzucapiunea:
notiunea,
reglementarea legală,
domeniul de aplicare,
uzucapiunea de 30 de ani,
uzucapiunea de 10 până la 20 de ani,
modul de calcul al termenului uzucapiunii,
întreruperea uzucapiunii,
jonctiunea posesiilor,
efectele uzucapiunii,
renuntarea la prescriptia achizitivă;

MODURILE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE


PROPRIETATE
1. Noţiunea şi clasificarea
Prin modurile generale de dobândire a proprietăţii şi a altor
drepturi reale se înţeleg acele mijloace juridice – acte şi
fapte juridice – prin care se dobândesc aceste drepturi.
Codul civil reglementează în Cartea a III-a, intitulată „Diferite
moduri prin care se dobândeşte proprietatea”, în art. 644,
mijloacele juridice prin care se dobândeşte proprietatea şi
alte drepturi reale.
Potrivit art. 645 Cod civil, proprietatea se poate dobândi şi
prin accesiune sau incorporaţiune, prin prescripţie, prin lege
şi prin ocupaţiune.
În doctrină161 s-a apreciat că modurile generale de dobândire
a
dreptului de proprietate sunt următoarele:
- contractul sau convenţia translativă sau constitutivă de
drepturi reale;
- succesiunea legală;
- succesiunea testamentară;
- uzucapiunea sau prescripţia achizitivă;
- accesiunea;
- posesia de bună – credinţă a bunurilor mobile;

1
- dobândirea fructelor de către posesorul de bună – credinţă
a bunului frugifer;
- tradiţiunea;
- ocupaţiunea.
Modurile de dobândire a drepturilor reale pot fi clasificate în
funcţie de mai multe criterii:
• după întinderea dobândirii:
– moduri de dobândire universală sau cu titlu universal;
– moduri de dobândire cu titlu particular.
• după caracterul dobândirii:
– moduri de dobândire cu titlu oneros;
– moduri de dobândire cu titlu gratuit.
• după momentul la care se produce momentul dobândirii:
– moduri de dobândire inter vivos;
– moduri de dobândire pentru cauză de moarte – mortis
causa .
• după situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii:
– moduri de dobândire originare;
– moduri de dobândire derivate.
Top of the Document

Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă


1. Noţiunea şi reglementarea
Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii sau a
altor
drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea
neîntreruptă a
acestui lucru în tot timpul fixat de lege.
Sediul materiei îl reprezintă Codul civil, completat cu
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi
Decretul – Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor
privitoare la cărţile funciare, dar numai pentru regimul de
carte funciară.
Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare,
modificată prin Legea nr. 247/2005, care a instituit cadastrul
general naţional şi cărţile funciare pe întreg teritoriul ţării, nu
a mai preluat cazurile speciale de uzucapiune din sistemul
cărţilor funciare, uzucapiunea tabulară şi uzucapiunea
extratabulară, astfel că, în prezent, uzucapiunea este

2
reglementată pe întreg teritoriul ţării de dispoziţiile Codului
civil.
Din punctul de vedere al fostului proprietar al imobilului,
uzucapiunea reprezintă totodată şi o sancţiune aplicată
acestuia, pentru starea de pasivitate şi indiferenţă de care a
dat dovadă faţă de îndeplinirea obligaţiilor de adevărat
proprietar.
În plan probatoriu, uzucapiunea face dovada absolută a
dreptului de proprietate, întrucât cel care a beneficiat de
uzucapiune este scutit în caz de litigiu, de a face probatio
diabolica, sarcina ce-i revine celui care a dobândit un drept
real prin moduri derivate.
Top of the Document
2. Domeniul de aplicare a uzucapiunii
Prin uzucapiune pot fi dobândite dreptul de proprietate
privată şi dezmembrămintele acestuia, uzufructul, uzul,
abitaţia, servituţile.
Referitor la bunuri, domeniul de aplicare al uzucapiunii
cuprinde numai bunurile imobile care se află în circuitul civil,
în acord cu
prevederile art. 1844 Cod civil conform căruia nu se
poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor
proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de
proprietate privată, ci sunt scoase din comerţ.
Astfel, bunurile proprietate publică nu pot forma obiect al
uzucapiunii, deoarece aceste bunuri sunt imprescriptibile
achizitiv, conform art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind
proprietatea publică şi regimul juridic ala acesteia,
imprescriptibilitatea fiind consecinţa caracterul inalienabil ce
caracterizează regimul juridic al acestor bunuri potrivit art.
136 alin. 4 din Constituţie.
Efect al posesiei, uzucapiunea se întemeiază pe existenţa
unei posesii utile, adică neafectată de nici unul dintre viciile
acesteia.
Conform art. 1847 Cod civil, posesia poate conduce la
dobândirea
proprietăţii numai dacă a fost exercitată în mod util.

3
Aceasta înseamnă că o detenţie precară, ori cât de mult ar
dura exerciţiul acesteia nu poate duce niciodată la
uzucapiune.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie
într-un recurs în interesul legii, care a decis că detenţia
locatarului, fiind viciată de precaritate, nu poate conduce,
prin uzucapiune, la dobândirea proprietăţii asupra imobilului
ce face obiectul locaţiunii.
Urmând modelul Codului civil francez, Codul civil român de
la 1864 reglementează două forme ale uzucapiunii:
1. una generală, de drept comun pentru împlinirea căreia nu
este necesară decât o posesie obişnuită exercitată pe durata
a 30 de ani;
2. una specială, pentru care termenul este redus la 10 până
la 20 de ani, având în vedere calităţile cerute posesiei,
respectiv de a fi fost exercitată cu bună – credinţă, în
temeiul unui just titlu.
Top of the Document

3. Uzucapiunea de 30 de ani
Denumită şi uzucapiunea lungă uzucapiunea de 30 de ani
este reglementată de art. 1890 Cod civil care prevede ca
durată toate acţiunile reale se vor prescrie prin 30 de ani,
fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a
produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua –
credinţă. Din modul de redactare al textului invocat, rezultă
că efectul uzucapiunii se va produce dacă sunt îndeplinite,
cumulativ, două condiţii:
– posesia să fie exercitată neîntrerupt, timp de 30 de ani;
– posesia să fie utilă, adică neviciată, conform art. 1847 Cod
civil.
Cele două condiţii sunt necesare şi suficiente pentru a
uzucapa, nefiind nevoie de existenţa vreunui titlu, indiferent
dacă posesorul este de bună sau rea credinţă.
Conform art. 1847 Cod civil, ca să se poată prescrie se cere
o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi
sub nume de proprietar, iar potrivit art. 1854 Cod civil,
posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de

4
proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru
altul.
Top of the Document

4. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani


Potrivit art. 1895 Cod civil, cel ce câştigă cu bună – credinţă
şi printr-o justă cauză un nemişcător determinat va prescrie
proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul
proprietar locuieşte în raza teritorială a tribunalului judeţean,
unde se află nemişcătorul şi prin douăzeci de ani, dacă
locuieşte afară din acea rază teritorială.
Constituind o excepţie de la regula generală care este
prescripţia de 30 de ani, justificarea acestei forme de
uzucapiune scurtă se regăseşte în intenţia de a privilegia,
prin reducerea termenului necesar prescripţiei achizitive, pe
acei posesori care pot invoca în favoarea lor, pe lângă
condiţiile generale ale posesiei, şi un just titlu pe baza căruia
au intrat cu bună – credinţă în stăpânirea imobilului.
Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani este denumită şi
uzucapiunea scurtă, şi este reglementată prin dispoziţiile
art.1895-1899 din Codul Civil.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, sub aspectul
bunurilor care pot forma obiectul său, uzucapiunea de 10
până la 20 de ani se aplică, în exclusivitate, la bunuri imobile
determinate, deoarece justul titlu şi buna – credinţă a
terţului dobânditor al unui bun mobil permit invocarea
dispoziţiilor art. 1909 – 1910 Cod civil.
În afara condiţiilor generale, stabilite pentru prescripţia
achizitivă de 30 de ani, uzucapiunea scurtă poate fi invocată
dacă sunt îndeplinite şi următoarele condiţii speciale:
1. posesia să se întemeieze pe just titlu;
2. posesia să fie de bună – credinţă;
3. posesia să se execute neîntrerupt, de la 10 la 20 de ani,
după distincţiile cuprinse în lege.

1. Condiţia justului titlu al posesiei


Potrivit art. 1895 Cod civil, pentru a opera uzucapiunea
scurtă, posesorul de bună – credinţă trebuie să-şi întemeieze

5
posesia pe o justă cauză. Codul civil defineşte în art. 1897
justa cauză ca fiind orice act translativ de proprietate,
precum vânzarea, schimbul, etc.195Justul titlu, în raport cu
dispoziţia înscrisă în art. 1897 Cod civil este un act juridic
translativ de proprietate, adică o operaţiune juridică care are
ca scop transferul proprietăţii, dar care, datorită unor
împrejurări care ţin de actul respectiv, strămută doar posesia
bunului, nu şi proprietatea lui.
Condiţia justului titlu se referă la posesorul care invocă
uzucapiunea, nu şi la persoana de la care acesta a dobândit
bunul, fiind lipsit de relevanţă dacă acesta avea un titlu legal
sau a dispus fără nici un temei de un drept al altuia, cu
excepţia cazului când uzucapantul a cunoscut viciile titlului
celui de la care a dobândit, situaţie în care este exclusă buna
– credinţă.
Justul titlu trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– să nu emane de la adevăratul proprietar ; în acest caz
n-ar mai fi nevoie de uzucapiune, deoarece actul juridic
provenit de la
proprietar este suficient prin el însuşi să transfere dreptul de
proprietate;
– să aibă o existenţă reală: un titlu putativ, care există numai
în imaginaţia posesorului nu poate fi apt pentru uzucapiunea
scurtă;
– să cuprindă cu exactitate, în toată întinderea sa, bunul
posedat şi care urmează să fie uzucapat;
– să aibă dată certă198 (art.1182 din Codul Civil), deoarece
altfel el este inopozabil terţilor, iar termenul de 10-20 de ani
începe să curgă de la data certă a justului titlu;
– să existe şi să fie dovedit separat de buna credinţă199;
referitor la dovada justului titlu precizăm că sunt aplicabile
regulile generale de probă a actelor juridice, iar sarcina
probei incumbă uzucapantului, deoarece el este cel care
invocă justul titlu în favoarea sa.
În doctrină şi în practica judiciară au fost considerate ca
îndeplinind condiţiile pentru a fi just titlu, fiind asimilate
acestuia:
– actele translative de proprietate încheiate cu o persoană
care nu are calitatea de proprietar;

6
– hotărârile judecătoreşti care ţin loc de contract de vânzare-
cumpărare
(art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005);
– tranzacţia încheiată pentru a stinge litigiul, prin care una
din părţi transferă celeilalte un imobil care-i aparţine, sub
condiţia ca acest imobil să nu formeze obiectul litigiului
respectiv;
– titlul anulabil, cu menţiunea că nu poate fi opus persoanei
îndreptăţite să invoce nulitatea relativă ( art.1897 alin. 3 Cod
civil).
După prescrierea termenului în care se putea invoca
nulitatea relativă, actul anulabil poate fi invocat ca just titlu
şi împotriva persoanei care ar fi avut dreptul să ceară
anularea.
– succesiunea legală (ab intestat) şi succesiunea
testamentară (titlul pro herede), în temeiul art.1858 din
Codul Civil;
Pornindu-se de la împrejurarea că justul titlu este un act
translativ de proprietate, o operaţiune juridică (negotium),
literatura juridică şi practica judiciară au arătat că nu pot
servi ca just titlu:
– contractele de locaţiune de imobile urbane sau de arendă,
de depozit, comodat, etc.;
– hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi, cum sunt
cele de partaj;
– convenţia de împărţeală prin care se pune capăt stării de
indiviziune;
– antecontractul şi promisiunea unilaterală de vânzare-
cumpărare;
– certificatul de moştenitor
– titlul afectat de o cauză de nulitate absolută (art.1897 din
Codul Civil);
– transmisiunea pe cale de moştenire către moştenitorul
care a posedat exclusiv un imobil din succesiune, împotriva
celorlalţi moştenitori, din cauză că titlul pro herede ce se
invocă este, până la facerea împărţelii, comun tuturor
moştenitorilor.
2. Posesia să fie de bună credinţă

7
Buna-credinţă este definită în art. 1898 alin 1 Cod civil ca
fiind „credinţa posesorului că cel de la care a dobândit
imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea
transmite proprietatea.”
Buna credinţă nu există dacă posesorul a avut îndoieli cu
privire la calitatea de proprietar a persoanei de la care a
dobândit posesia bunului. Sub aspectul la care trebuie să
existe buna-credinţă, conform art. 1898 alin. 2 Cod civil, este
suficient ca buna-credinţă să existe la momentul câştigării
imobilului. Împrejurarea că ulterior posesorul şi-a dat seama
că titlul său este impropriu pentru a fi devenit proprietar, un
are nici un fel de relevanţă, posesia sa rămânând de bună-
credinţă.
Dacă legea cere celui care invocă uzucapiunea de 10 până la
20 de ani să facă dovada actului pe care-l invocă ca just titlu,
în privinţa bunei-credinţe instituie o prezumţie relativă, astfel
încât sarcina probei revine celui care susţine că posesorul a
fost de rea-credinţă.
Art. 1899 alin. 2 Cod civil este textul care instituie în
favoarea posesorului o prezumţie de bună-credinţă.
3. Posesia să se exercite neîntrerupt de la 10 la 20 de
ani
Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea
scurtă, legiuitorul a prevăzut două limite între care trebuie
să se situeze durata posesiei:
a) Uzucapiunea de scurtă durată va putea fi invocată dacă s-
a exercitat o posesie timp de 10 ani, în condiţiile în care
adevăratul proprietar locuieşte în aceeaşi circumscripţie cu
aceea a tribunalului în a cărui rază teritorială este situat
bunul imobil;
b) Termenul pentru uzucapiune este de 20 de ani atunci
când adevăratul proprietar locuieşte în afara circumscripţiei
tribunalului în a cărui rază teritorială se află situat bunul
imobil.
Potrivit dispoziţiilor art. 1896 Cod civil, termenul de bază
este de 10 ani şi se prelungeşte când proprietarul nu a locuit
pe tot parcursul termenului în raza aceluiaşi tribunal în care
se află imobilul, cu număr dublu de ani faţă de acela care

8
rămăsese până la 10 ani. În acest caz, un an de prezenţă
este socotit cât doi ani de absenţă.
În cazul în care obiectul uzucapiunii este un bun aflat în
coproprietate, pentru fiecare coproprietar va curge un
termen diferit, respectiv 10 ani pentru cei care locuiesc în
acelaşi judeţ şi până la 20 de ani pentru cei care locuiesc în
judeţe diferite.
Top of the Document
Regulile de calcul al termenului uzucapiunii sunt aceleaşi
atât pentru uzucapiunea de 30 de ani, cât şi pentru
uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. În ambele forme de
uzucapiune termenul se calculează pe zile, conform art.
1887-1889 Cod civil:
– ziua în care începe prescripţia nu intră în calcul (art. 1887
Cod civil);
– ziua se socoteşte de 24 de ore, începe la ora zero şi se
sfârşeşte la miezul nopţii următoare (art. 1888 Cod civil);
– prescripţia se socoteşte încheiată la împlinirea ultimei zile
a termenului (art. 1889 Cod civil).
Top of the Document

Întreruperea uzucapiunii
Potrivit art. 1847 Cod civil, prescripţia achizitivă trebuie să
fie neîntreruptă pentru a putea produce efecte juridice.
Întreruperea prescripţiei achizitive are ca rezultat înlăturarea
oricăror efecte ale posesiei anterioare apariţiei cauzei de
întrerupere.
În această situaţie, pentru a se putea uzucapa, trebuie să
înceapă o nouă prescripţie integrală.
Codul civil reglementează două moduri generale de
întrerupere a prescripţiei întreruperea naturală şi
întreruperea civilă.
Întreruperea naturală
Codul civil prevede în art. 1864, două cazuri de întrerupere
naturală a prescripţiei:
1. când posesorul este şi rămâne lipsit de folosinţa bunului
mai mult de un an, fie de către adevăratul proprietar, fie de
către o altă persoană;

9
2. când bunul asupra căruia se exercită posesia este declarat
imprescriptibil ca urmare a unei transformări a naturii şi
destinaţiei sale.
În legătură cu întreruperea naturală a prescripţiei, începând
cu anul 1989, practica judiciară s-a confruntat cu diferitele
aspecte privind efectele Legii nr. 58/1974 privind
sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale şi
a Legii nr. 59/1974 privind fondul funciar, asupra terenurilor
în perioada în care au fost în vigoare, respectiv până la
Decretul – Lege nr. 1/1989 şi respectiv Decretul – Lege nr.
9/1989 care le-au abrogat în contextul unui nou cadru
legislativ.
Problema care s-a pus a fost aceea dacă aceste legi au
produs efectul unei întreruperi naturale a prescripţiei
achizitive potrivit art. 1864, pct. 2 Cod civil.
Potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974 privind
sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale,
„dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al
localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin
moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea
prin acte juridice a acestor terenuri”. Prin asemănarea cu
acest text de lege a fost enunţat art. 44 din Legea nr.
59/1974 privind fondul funciar, potrivit căruia „dobândirea
de terenuri agricole se poate face numai prin moştenire
legală fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte
juridice a acestor terenuri”.
După abrogarea totală a Legii nr. 59/1974 prin Decretul –
Lege nr. 9/1989 şi Legea nr. 18/1991 în
doctrină şi jurisprudenţă s-au ivit controverse cu privire la
efectul întreruptiv al prescripţiei achizitive susţinându-se mai
multe opinii, respectiv:
1. Legile nr. 58/1974 şi 59/1974 nu au avut efect întreruptiv
asupra prescripţiei achizitive.
2. Prescripţia achizitivă nu a fost întreruptă dacă termenul s-
a împlinit după abrogarea Legilor nr. 58/1974 şi 59/1974.
3. Decretele-lege de abrogare a legilor menţionate nu au
avut un caracter retroactiv.
4. Prin intrarea în vigoare a Legilor nr. 58/1974 şi 59/1974 a
fost întrerupt cursul prescripţiei achizitive a terenurilor de

10
orice fel, scoase din circuitul civil în temeiul art. 1864 pct. 2
şi art. 1844 Cod civil sau în baza art. 1864 pct. 1 Cod civil.
Potrivit art. 1864, alin. 1 Cod civil “orice prescripţie este
fondată pe faptul posesiunii”.
Ca să se poată prescrie se cere, conform art. 1847 Cod civil,
ca posesia să fie
-continuă,
-neîntreruptă,
-netulburată,
-publică şi
-sub nume de proprietar.

Întreruperea civilă a prescripţiei achizitive are loc în


următoarele
cazuri:
1. prin recunoaşterea de către posesor a dreptului
adevăratului
proprietar;
2. prin cererea de chemare în judecată.
Sunt asimilate cererii de chemare în judecată:
-cererea reconvenţională,
-cererea de intervenţie,
-cererea de chemare în garanţie.
Cererea de chemare în judecată este formulată de
adevăratul proprietar împotriva posesorului.
Întreruperea prescripţiei va opera numai dacă cererea de
chemare
în judecată va fi admisă, în consecinţă prescripţia nu va fi
întreruptă în
următoarele cazuri:
– dacă acţiunea va fi respinsă sau anulată;
– dacă se va pronunţa încetarea procesului;
– dacă reclamantul a renunţat la acţiune;
– dacă se va constata perimarea cererii de chemare în
judecată.
Top of the Document

Joncţiunea posesiilor

11
Joncţiunea posesiilor este adăugarea, la termenul posesiei
actuale, a timpului cât bunul a fost posedat de autorul
posesorului actual.
Cu alte cuvinte, prin joncţiunea posesiilor se înţelege unirea
posesiei uzucapantului cu intervalul de timp cât posesia a
fost exercitată de către autorul său, cu scopul de a dobândi
dreptul de proprietate prin prescripţie achizitivă.
Potrivit art. 1860 Cod civil „ orice posesor are facultatea,
spre a putea opune prescripţia, să unească posesia sa cu
posesia autorului său.”
Joncţiunea posesiilor este obligatorie, iar posesorul care
înţelege să invoce în favoarea sa acest beneficiu al legii are
obligaţia să continue posesia autorului său, cu toate calităţile
sau viciile acesteia.
Pentru a opera joncţiunea posesiilor, se cer întrunite două
condiţii cumulative:
1. se pot uni doar două sau mai multe posesii utile; ceea ce
înseamnă că nu se pot uni o detenţie precară cu o posesie
utilă;
2. persoana care invocă joncţiunea posesiilor, posesorul
actual, trebuie să fie un succesor în drepturi al posesorului
precedent.
Referitor la cea de a doua condiţie, se reţine faptul că
transmiterea
posesiei de la posesorul precedent la posesorul actual
trebuie să fie
făcută în mod valabil, pentru că dacă se face prin
deposedarea
posesorului precedent sau în baza unui act lovit de nulitate
absolută, nu
se poate vorbi de un succesor în drepturi al posesorului
precedent.
Top of the Document

Efectele uzucapiunii
Prin exercitarea unei posesii utile în termenul şi cu
respectarea
condiţiilor enunţate anterior, posesorul devine titularul
dreptului de

12
proprietate asupra bunului posedat, cu efect retroactiv, în
sensul că
uzucapantul este considerat proprietarul bunului nu din
momentul când
s-a împlinit termenul de prescripţie achizitivă ori de la data
pronunţării
hotărârii judecătoreşti prin care se constată dobândirea
dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci din momentul
când a intrat în posesia
bunului.
Retroactivitatea se aplică şi efectului extinctiv al prescripţiei,
dreptul vechiului titular fiind considerat stins tot din
momentul începerii cursului prescripţiei achizitive.
Uzucapiunea se poate invoca pe cale de acţiune, printr-o
acţiune promovată de posesor prin care acesta solicită
instanţei de judecată să constate că a dobândit prin
uzucapiune dreptul de proprietate asupra bunului posedat,
sau pe cale de excepţie, prin invocarea uzucapiunii de către
pârâtul posesor în acţiunea în revendicare formulată de
adevăratul proprietar.
Spre deosebire de prescripţia extinctivă, prescripţia
achizitivă nu poate fi invocată din oficiu, în raport de
prevederile art. 1841 Cod civil, conform cărora „judecătorii
nu pot aplica prescripţia dacă cel interesat nu va fi invocat
acest mijloc.”
Top of the Document

Renunţarea la prescripţia achizitivă


Beneficiarul prescripţiei achizitive va putea renunţa la
beneficiul acesteia, dar renunţarea nu poate fi făcută decât
după împlinirea ei (art. 1838 Cod civil).
Renunţarea poate să fie expresă sau tacită, iar renunţătorul
trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, deoarece
renunţarea este un act de dispoziţie.
Potrivit art. 1843 Cod civil, creditorii uzucapantului pot
invoca uzucapiunea, pe calea acţiunii oblice, chiar şi în
ipoteza în care beneficiarul a renunţat la ea.
În concluzie, renunţarea nu produce efecte erga omnes, ci
doar în raporturile dintre posesor şi adevăratul proprietar.

13
Top of the Document

14