STATE NAŢIONALE ŞI MULTINAŢIONALE ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

a) Secolul al XIX-lea – secolul naţionalităţilor

Secolul al XIX- lea= numit și „secolul națiunilor” -- apar noi state naționale -> România, Germania, Italia
Naţionalismul este o doctrină care afirmă superioritatea naţiunii; comunităţile umane care prezintă anumite elemente
comune trebuie să formeze state independente şi naţionale.
Naţiunea este definită prin următoarele elemente: teritoriu comun, limbă comună, piaţă unitară, cultură proprie, conştiinţă
comună.

I. Crearea statului naţional român modern

1. Congresul de pace de la Paris (1856)
 După înfrângerea revoluţiei de la 1848, principalul obiectiv naţional a devenit unirea Principatelor Române.
-> Revoluţionarii de la 1848 au fost nevoiţi să rămână în exil şi să acţioneze în ţările europene pentru a atrage
atenţia opiniei publice externe asupra problemei Principatelor.
 Între anii 1853-1856 s-a desfăşurat Războiul Crimeii; în acest război, Rusia a luptat împotriva Turciei, Franţei,
Angliei, Sardiniei. Rusia a fost învinsă. S-a organizat Congresul de la Paris unde s-a încheiat Tratatul de Pace de
la Paris (30 martie 1856) care cuprindea şi prevederi referitoare la Principatele Române:
 suzeranitatea otomană a fost menţinută, dar protectoratul rusesc a fost înlocuit cu garanţia colectivă a
marilor puteri semnatare ale tratatului de pace;
 Rusia ceda Moldovei sudul Basarabiei, unde vor fi organizate trei judeţe (Cahul, Bolgrad, Ismail );
 organizarea unor Adunări ad–hoc=adunări speciale, reprezentative şi consultative, convocate la Iaşi şi
Bucureşti în anul 1857 pentru a exprima părerea populaţiei române în legătură cu viitorul Principatelor
Române;
 Cu acest prilej, problema românească a devenit o problemă europeană. Ministrul de externe al Franţei, contele
Walewski, a propus pentru prima dată unirea Principatelor. Marile puteri aveau poziţii diferite în ceea ce privea
unirea Principatelor:
 puteri unioniste: Franţa, Rusia, Prusia, Sardinia;
 puteri antioniste: Turcia şi Austria. Iniţial, Anglia a fost în favoarea unirii, apoi şi-a schimbat părerea.

2. Adunările ad-hoc (1857)

 Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedea organizarea unor Adunări ad-hoc cu rol reprezentativ şi
consultativ.
 Până la alegerea noilor domni, conducerea Principatelor a fost încredinţată unor caimacami (= locţiitor de domn)
care trebuiau să organizeze alegerile pentru formarea Adunărilor ad–hoc. În Moldova, alegerile au fost falsificate
de caimacamul Nicolae Vogoride (era omul turcilor).
 Scandalul alegerilor falsificate a fost aplanat în urma unui compromis între Franţa şi Anglia. Franţa renunţa la
ideea unei uniri complete a Principatelor în favoarea unei uniri administrative, care să fie realizată prin crearea
unor instituţii similare în fiecare principat. Anglia a fost de acord să-l sfătuiască pe sultan să anuleze alegerile din
Moldova şi să organizeze altele noi.
 Rezultatul discuţiilor Adunărilor ad-hoc a fost o rezoluţie în 5 puncte în care se cerea:
 unirea Principatelor într-un stat cu numele România;
 respectarea autonomiei Principatelor;
 conducerea statului să revină unui principe străin dintr-o mare dinastie a Europei ai cărei fii să fie
crescuţi în religie ortodoxă;
 integritatea, inviolabilitatea şi neutralitatea pământului Principatelor;
 formarea unei Adunări în care să fie reprezentate toate categoriile sociale.

3. Convenţia de la Paris (1858)

 Aceste rezoluţii ale Adunărilor Ad-hoc au fost discutate de reprezentanţii marilor puteri în cadrul Conferinţei de la
Paris (1858) unde a fost adoptată Convenţia de la Paris, un document cu rol de lege fundamentală, valabil între
anii 1858–1864. Convenţia de la Paris prevedea doar o unire parţială (legislativă) a Principatelor. Noul stat urma
să se numească „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” şi urma să aibă doi domni, două guverne, două
parlamente, două capitale, două armate cu un singur conducător care se puteau uni în caz de primejdie. Noul stat
urma să aibă două instituţii comune, ambele cu centrul la Focşani:
 Comisia Centrală (trebuia să elaboreze legile comune pentru ambele Principate);
 Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (tribunalul suprem);

4. Mica Unire (1859)

 După elaborarea Convenţiei de la Paris (1858), au fost numiţi câte trei caimacami în fiecare Principat, care au
organizat alegerile pentru Adunările elective care aveau rolul de a-l alege pe domnitor.
 La 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Moldovei l-a ales domn pe Al. I. Cuza. La 24 ianuarie 1859, Cuza a fost
ales domn şi în Ţara Românească. Astfel marile puteri au fost puse în faţa faptului împlinit.
Domnia lui Al. I. Cuza (1859-1866)
 Domnia sa poate fi împărţită în trei etape. În prima etapă (1859-1862) Cuza a fost preocupat de realizarea
următoarele probleme:
 recunoaşterea dublei sale alegeri de către cele 7 mari puteri (1859);
 desăvârşirea unirii, scop în care au fost luate mai multe măsuri: unificarea armatei, administraţiei,
unificarea cursului monedelor, formarea unui singur guvern şi a unei singure Adunări, stabilirea capitalei
la Bucureşti;
 recunoaşterea unirii depline a Principatelor de către cele 7 mari puteri, lucru care s-a întâmplat în
1861. Din 1862, Principatele Unite au adoptat oficial numele de România.
 La 11 octombrie 1863 Mihail Kogălniceanu a devenit prim–ministru. Prima mare reformă adoptată a fost
secularizarea averilor mănăstireşti (1863). Averile mănăstirilor au trecut în posesia statului.
 În martie 1864 au început discuţiile pentru reforma agrară. Guvernul a prezentat Adunării Obşeşti un proiect de
lege agrară care îi avantaja pe ţărani. Adunarea era formată din mulţi conservatori care nu erau de acord cu legea.
Aceştia au dat vot de blam (de neîncredere) guvernului care şi-a dat demisia. Cuza, în loc să accepte demisia
guvernului, a dizolvat Adunarea.
 Acest eveniment, lovitura de stat din 2 mai 1864, a marcat instaurarea puterii autoritare a domnitorului. A
început perioada marilor reforme (1864-1866). La câteva zile după lovitura de stat, a fost adoptat „Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, care va fi noua lege fundamentală în anii 1864–1866. Prin acest
document puterile domnului erau mult sporite (regim autoritar). Concomitent cu „Statutul Dezvoltător”, tot în mai
1864, a fost adoptată o nouă lege electorală prin care a crescut numărul alegătorilor. Prin această lege, corpul
electoral era împărţit în două categorii: alegători direcţi şi alegători primari.

 Cuza a înfiinţat două noi organisme politice:

 Consiliul de Stat care avea rolul de a elabora legile;
 a doua cameră a Adunării numită Corpul Ponderator (Senat);
 Principalele legi adoptate în perioada 1864–1866 au fost:
-la 14 august 1864 a fost adoptată legea rurală care oferea posibilitatea ţăranilor clăcaşi să devină proprietari deplini
pe loturile supuse posesiunii lor. Suprafaţa de pământ pe care o primeau era stabilită în funcţie de numărul de vite deţinut.
Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari doar pe locurile de casă şi de grădină, iar pământul nu putea fi înstrăinat
sau ipotecat timp de 30 de ani; astfel, proprietatea ţărănească a ajuns la aproximativ 30 % din suprafaţa arabilă şi păşuni.
-legi privind modernizarea sistemului juridic (Codul Civil, Codul Penal, ambele în 1864)
-legea instrucţiunii publice (1864) care prevedea obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar;
 În anul 1863, împotriva lui Cuza s-a format „monstruoasa coaliţie”, o grupare formată din liberalii radicali conduşi
de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti şi conservatori. Liberalii doreau transformări economice şi sociale radicale în
timp ce conservatorii doreau păstrarea tradiţiilor şi privilegiilor, dezvoltarea lentă a societăţii, fără schimbări
radicale. Politica lui Cuza nu mulţumea nici una dintre cele două grupări. În plus, Cuza impusese un regim
autoritar. La 11 februarie 1866, a avut loc lovitura de stat care a dus la abdicarea lui Cuza.

Anul 1866
În acest an au avut loc trei evenimente importante:
 abdicarea lui Al. I. Cuza;
 aducerea pe tronul României a prinţului german Carol de Hohenzollern (1866-1914);
 adoptarea primei constituţii a României;

Războiul pentru Independenţă (1877-1878)

Context extern
 În anii 1875-1876 s-a redeschis „problema orientală”:
 în 1875 au izbucnit răscoale în Bulgaria, Bosnia şi Herţegovina;
 în 1876 Serbia a declarat război Imperiului Otoman;
Contect intern
 Toţi oamenii politici doreau obţinerea independenţei României, dar aveau păreri diferite în ceea ce priveşte
modalităţile de realizare: liberalii doreau o apropiere de Rusia şi o acţiune deschisă împotriva turcilor iar
conservatorii susţineau că pericolul nu venea dinspre Austro–Ungaria, ci dinspre Rusia. În opinia lor, obţinerea
independenţei depindea de alianţa cu Germania şi Austro–Ungaria.
Convenţia româno-rusă (4 aprilie 1877)
 În anul 1876, politicienii români şi-au propus să profite de aceste împrejurări pentru a obţine independenţa. S-a
format un nou guvern cu Ion C. Brătianu – prim-ministru şi Mihail Kogălniceanu - ministru de externe.
 Iniţial, politicienii români au încercat să obţină independenţa pe cale diplomatică, prin tratative cu Imperiul
Otoman. Dar, în 1876, cu prilejul Conferinţei marilor puteri de la Constantinopol, Imperiul Otoman a adoptat o
nouă constituţie care declara România parte integrantă a imperiului cu statut de provincie privilegiată. În aceste
condiţii, independenţa nu putea fi obţinută decât pe cale militară. Rusia se pregătea de război împotriva Turciei,
motiv pentru care s-a ajuns la o apropiere între Rusia şi România.
 La 4 aprilie 1877 a fost semnată o convenţie româno-rusă. România permitea trecerea trupelor ruse pe teritoriul
său, dar cheltuielile erau suportate de guvernul rus. Trupele ruse trebuiau să evite Bucureştiul iar Rusia se obliga
să respecte integritatea teritoriului românesc.
  La 9 mai 1877, în Parlament, M. Kogălniceanu a ţinut un discurs prin care proclama independenţa României.
Desfăşurarea războiului
 În iunie 1877, armata rusă condusă de Marele Duce Nicolae a trecut Dunărea şi a intrat pe teritoriul Bulgariei.
Cheia victoriei în Balcani era luarea Plevnei, un important punct strategic apărat de puternice redute (Griviţa I,
Griviţa II, Rahova). Trupele ruseşti au fost învinse în două lupte în faţa Plevnei. În aceste condiţii, pe 19 iulie
1877, Marele Duce Nicolae a trimis o telegramă lui Carol I prin care solicita sprijinul armatei române. Carol I a
acceptat colaborarea cu condiţia sa fie numit şeful trupelor româno-ruse.
 În august 1877, un prim atac asupra Plevnei a fost respins de turcii conduşi de Osman Paşa, dar trupele române
au reuşit să cucerească reduta Griviţa I. În noiembrie 1877, Plevna a capitulat, dar luptele au continuat.
Tratatul de pace de la Berlin (13 iulie 1878)
 Marile puteri au fost nemulţumite de prevederile tratatului de le San Stefano. Anglia era îngrijorată de poziţia
câştigată de Rusia în Balcani iar Austro–Ungaria că nu primise Bosnia Herţegovina. Astfel, tratatul de pace
dintre Rusia şi Turcia a fost renegociat la Congresul de pace de la Berlin care s-a desfăşurat în perioada 13
iunie -13 iulie 1878. Tratatul de la Berlin a fost semnat la 13 iulie 1878 şi prevedea:
 se recunoştea independenţa României;
 schimbarea articolului 7 al constituţiei din 1866 şi acordarea cetăţeniei române indiferent de religie;
 cedarea către Rusia a celor trei judeţe din sudul Basarabiei;
 revenirea Dobrogei la România;

c) Unificarea Italiei
Unificarea statelor italiene s-a realizat în jurul regatului Piemontului şi al regelui său, Victor Emanuel al II-lea, ajutat
de prim-ministrul Camillo Cavour. Un rol important a revenit voluntarilor lui Giuseppe Garibaldi. Unificarea statelor
italiene s-a realizat prin mai multe căi:
 război: în anii 1859 şi 1866, Piemontul a avut război cu Austria în urma căruia a eliberat Lombardia şi Veneţia; în
1859, Piemontul a primit ajutor din partea Franţei iar în 1866 din partea Prusiei;
 cale diplomatică (în anul 1860 s-au organizat plebiscite în mai multe state italiene);
 mişcare revoluţionară (în anul 1860, Garibaldi a condus expediţia „Celor o mie” prin care a eliberat Sicilia şi
sudul Italiei).
 În anul 1861, Victor Emanuel al II-lea a fost ales rege al Italiei. Unificarea Italiei s-a încheiat în anul 1870 când
Roma a devenit capitala statului.

d) Unificarea Germaniei
 Uniunea vamală din 1834 (Zollverein) a pregătit economic unificarea statelor germane. Unificarea statelor
germane a fost realizată „de sus” şi „prin fier şi sânge” şi a fost în mare măsură opera cancelarului Prusiei Otto von
Bismarck („Cancelarul de fier”) şi s-a realizat în urma a trei războaie:
 războiul cu Danemarca (1864);
 războiul cu Austria (1866);
 războiul cu Franţa (1870-1871);
Războiul cu Franţa (1870–1871)
 Franţa a declarat război Prusiei în anul 1870. Armatele germane au înaintat cu repeciziune pe teritoriul Franţei,
îndreptându-se spre Paris. Împăratul francez Napoleon al III-lea şi o întreagă armată au fost luaţi prizonieri la
Sedan (septembrie 1870). În aceste împrejurări, adversarii lui Napoleon al III-lea au răsturnat guvernul şi au
proclamat republica. Germanii se aşteptau ca noua republică să solicite pacea dar acest lucru nu s-a întâmplat.
Dimpotrivă, noua republică a refuzat să negocieze. În aceste împrejurări, armata germană a început să asedieze
capitala franceză.
 La 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor din Palatul Versailles, prinţii germani şi comandanţii militari l-au
proclamat pe Wilhelm I împărat german. Prin tratatul de pace din mai 1871, Franţa ceda regiunile Alsacia şi
Lorena şi plătea despăgubiri de război. Trupele germane urmau să se retragă din Franţa pe măsură ce se plăteau
despăgubirile.
 În urma acestui război statele sudice (Baden, Wurttemberg, Bavaria) au fost încorporate oficial Germaniei iar
Prusia a preluat conducerea noului imperiu. Noul imperiu german erau un stat federal format din 25 de state
dintre care 3 erau oraşele libere Bremen, Lubeck şi Hamburg. Acestor 25 de state li se adăugau teritoriile
imperiale Alsacia şi Lorena.

e) State multinaţionale
 În secolul al XIX-lea, statele multinaţionale erau:
 Imperiul Habsburgic;
 Imperiul Rus: care cuprindea spaţii întinse din Europa de est şi Asia (Finlanda, teritoriile baltice,
Basarabia, cea mai mare parte a Poloniei (Polonia fusese desfiinţată ca stat în secolul al XVIII–lea, în urma
unor împărţiri succesive, între Rusia, Austria şi Prusia). Rusia se erijează în protectoare a creştinilor
ortodocşi din Balcani şi Ţările Române.
 Imperiul Otoman care stăpânea o serie de popoare sud-est europene (greci, albanezi, sârbi,
muntenegreni, bulgari, bosniaci).

Compromisului din 1867

  Situat în Europa Centrală şi de Est, Imperiul Habsburgic îngloba un mare număr de naţiuni (germani, maghiari,
cehi, sârbi, croaţi, sloveni, români, polonezi etc). Cea mai mare ameninţare pentru Imperiul Habsburgic era
naţionalismul. Mai ales dorinţa de autonomie a maghiarilor ameninţa Imperiul Habsburgic.
 După ce a pierdut rolul de lider al lumii germane, Austria şi-a orientat atenţia spre popoarele slave. Imperiul
Habsburgic a fost reorganizat în anul 1867 când s-a impus dualismul austro-ungar. Austria a acordat maghiarilor
drepturile cerute de aceştia pentru că numai aşa putea supravieţui.

Organizarea Austro-Ungariei
 Imperiul austro-ungar era o confederaţie în care:
 Austria cu capitala la Viena cuprindea teritoriul de astăzi al Austriei, Sloveniei şi Cehiei, nordul actualei
Italii (Trentin, Trieste), sudul Poloniei, vestul Ucrainei, Istria şi Dalmaţia (partea de sud a litoralului
croat), Bucovina;
 Ungaria cu capitala la Budapesta cuprindea teritoriile actuale ale Ungariei şi Slovaciei, teritorii din
vestul Ucrainei (regiune cunoscută sub numele de Rutenia), partea de nord-vest a României
(Transilvania, Maramureş, Crişana, Banat), nordul Serbiei (provincia Voivodina), nordul Croaţiei şi
Sloveniei. Graniţa dintre Austria şi Ungaria era reprezentată de râul Leitha, un afluent al Dunării.
 Împăratul Austriei Franz Iosif şi soţia sa au fost încoronaţi regi ai Ungariei. Imperiul austro-ungar era condus de
dinastia austriacă Habsburg. Fiecare dintre cele două state avea instituţii separate (guvern, parlament), doar
finanţele, diplomaţia şi politica externă erau comune. De asemenea, Austria şi Ungaria aveau un guvern comun
care era format din împăratul austro-ungar, prim-miniştrii austriac şi maghiar, miniştrii celor trei ministere
comune, anumiţi membri ai familiei imperiale.

Minorităţile naţionale din Austro-Ungaria

 Minorităţile naţionale reprezentau o treime din populaţia imperiului austro-ungar. În regiunea controlată
de ele, autorităţile maghiare au iniţiat o politică de maghiarizare îndreptată împotriva celorlalte naţiuni (români,
slovaci, cehi).
 Minorităţile naţionale din Austria beneficiau de o oarecare toleranţă culturală, ceea ce a permis, într-o mică
măsură, afirmarea identităţii naţionale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor, croaţilor.
 În final, aceste surse de tensiune şi nemulţumiri a dus la dezmebrarea imperiului austro-ungar în anul 1918

Situaţia românilor din Austro-Ungaria

 La sfârşitul secolului al XIX-lea, românii reprezentau circa 3 milioane din totalul de 45 de milioane de
locuitori ai imperiului austro-ungar.
 Românii şi-au declarat opoziţia faţă de dualism încă din momentul proclamării sale. La 15 mai 1868, a fost făcut
public „Pronunciamentul de la Blaj” prin care se cerea recunoaşterea autonomiei Transilvaniei
 În legătură cu căile şi mijloacele utilizate în lupta naţională s-au conturat două curente: activismul şi pasivismul.
În 1881 s-a format PNR care a adoptat tactica pasivismului.
 Memorandumul din 1892 a reprezentat apogeul politicii româneşti bazată pe tactica pasivistă; a fost elaborat de
fruntaşii PNR (Ion Raţiu, Vasile Lucaciu, Ghe. Pop de Băseşti etc.). Memorandumul nu conţinea cereri noi şi se
referea la următoarele aspecte:
 istoricul relaţiilor româno–maghiare;
 motivele respingerii de către români a anexării la Ungaria;
 analiza legilor antiromâneşti adoptate de guvernul maghiar;
 revendicarea autonomiei;
O delegaţie de 300 de români a dus memorandumul la Viena. Împăratul l-a trimis la Budapesta, considerând
problema românească o problemă internă a Ungariei. Autorităţile maghiare au intentat proces fruntaşilor PNR, acuzaţi de
atentat la adresa statului maghiar. Condamnaţi la închisoare în 1894, ei au fost graţiaţi de împărat în 1895 în urma
intervenţiei regelui Carol I.
I. CONTEXTUL EUROPEAN
Razboiul Crimeei – cauza: redeschiderea Problemei Orientale 1853
1853-1856 - tabere : Rusia – Imperiul otoman, Franţa,Anglia, Sardinia
- rezultat : înfrângerea Rusiei
Congresul de pace de la Paris – 1856 – pune capăt războiului
II.CONTEXTUL INTERN
- creat de Convenţia de la Balta Liman (19 aprilie 1849) – încheiată între Poartă şi Rusia
- numirea celor doi domni : Barbu Ştirbei –în Ţara Românească, Grigore Ghica – Moldova
- ocupaţiile străine din timpul Războiului Crimeei : rusească, austriacă, otomană.
III. MIŞCAREA UNIONISTĂ
s-a desfăşurat: – mai activă după 1856, când au revenit exilaţii
– emigraţia română de la Paris şi Londra colaborează cu alte emigraţii care urmăreau acelaşi scop
- sunt adresate memorii – împăratului Franţei, contele Walewski,premierului britanic
IV CONGRESUL DE PACE DE LA PARIS -1856 - problema românescă devine o problemă europeană, ministrul de
externe al Franţei, contele Walewski, a propus unirea Principatelor sub un print strain
- marile puteri s-au manifestat diferit faţă de unirea românilor :
- pentru unire : Franţa, Prusia, Sardinia, Rusia,
- împotriva unirii: Austria şi Rusia
- nu s-a pronunţat Anglia
Tratatul de pace – actul final al Congresului, cuprindea unele prevederi referitoare la români:
-Principatele române rămâneau sub suzeranitate otomană dar intrau sub garanţia colectivă a marilor
puteri;
-Rusia retroceda Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei :Cahul Ismail şi Bolgrad;
-convocarea Divanurilor ad-hoc pentru a consulta poporul în problema unirii;
-trimiterea unei comisii europene în Principate
- Libertatea navigaţiei pe Dunăre

V.ADUNĂRILE AD-HOC
-hoc- organizate de caimacani
-în Moldova –caimacamul Nicolae Vogoride a falsificat rezultatele alegerilor
- Poarta le-a anulat, după intervenţia împăratului Napoleon al III lea şi a reginei Victoria a Angliei
- Noile alegeri au fost câştigate de unionişti
V.ADUNĂRILE AD-HOC
Activitatea adunărilor ad-hoc:
- ambele adunări s-au pronunţat pentru unirea Principatelor;
-au adoptat rezoluţii care prevedeau :
- respectarea autonomiei
- Unirea Principatelor sub numele de România
- prinţ străin
- neutralitatea pământului românesc
- adunarea reprezentativă
VI. CONFERINŢA ŞI CONVENŢIA DE LA PARIS - 1858
- Conferinţa puterilor garante s-a întrunit pentru a decide organizarea Principatelor deciziile lor au fost incluse
într-un act separate CONVENŢIA DE LA PARIS – cu rol de constituţie – prevedea statutul juridic internaţional şi
principiile de organizare a Principatelor:
- menţinerea suzeranităţii otomane şi a protecţiei marilor puteri;
- unirea formală – noul stat: Prinţipaturile Unite ale Moldovei şi Valahiei
-separarea puterii prin:-doi domni
- două adunări
- două guverne
- două capitale
- instituţii comune -Comisia Centrală de la Focşani
- Curtea de Casaţie
- Armata
- principii de organizare modernă a statului: -separarea puterii în stat
Desfiinţarea privilegiilor
egalitatea în faţa legilor

- sistemul electoral – votul cenzitar

VII. DUBLA ALEGERE A LUI AL.I.CUZA
- în Moldova – la Iaşi – Cuza a fost ales în unanimitate de Adunarea Electivă;
arie 1859 – în Ţara Românească – al Bucureşti – a fost ales acelaşi domn, Al.I Cuza
Unioniştii s-au bazat pe faptul că prevederile Convenţiei de la Paris nu interziceau alegerea aceleaşi persoane
ca domn în ambele ţări marile puteri au fost puse în faţa faptului împlinit