Ioan Slavici (1848-1925) - romancier, nuvelist, memorialist SUBIECTUL: construit ca experienţă

întâiul mare scriitor modern al Transilvaniei, ilustrând dramatică a eroilor confruntaţi cu o

“constanta ardelenească a spiritualităţii româneşti” lume aspră, ACŢIUNEA: personaj
întemeietor de şcoală şi direcţie literară: realism poporan
modernitatea epică: metoda analitică în investigarea din
interior a conştiinţelor, a psihologiilor umane;
cultivă realismul bazat pe observaţia socială şi psihologi-că
(“Studiul social e elementul meu, atmosfera mea spirituală”)
CONCEPTIA despre artă: opera literară trebuie să fie
naţională şi să aibă finalitate etică (rol moraliza-tor):
”Pentru ca să fie frumos, un lucru trebuie să fie, înainte
de toate, bun şi adevărat”

POPA TANDA (1873)

specia literară: nuvelă “o nuvelă solidă cu subiect
de roman”- G.Călinescu
capodoperă a nuvelisticii de observaţie socială şi
psihologică a lui Slavici
Tema principală, a degradării umane genera-
te de patima înavuţirii, se colorează romantic prin:
tema destinului (ce deschide şi încheie nuvela)
tema fascinaţiei răului (prezenţa malefică a lui Lică)
Titlul:“Moara cu noroc” este numele hanului aşezat
la răscruce de drumuri. Valoarea simbolică a
acestui topos se luminează în capitolul al II-lea,
prin afirmaţia că “moara a încetat a mai măcina şi
s-a prefăcut în cârciumă” şi prin imaginea celor
două “mori” – moara adevărată “părăsită, cu GHIŢĂ: personaj principal
lopeţile rupte” şi hanul (motiv literar frecvent în
literatura română)
închipuie, simbolic, răscrucea în destinele eroilor;
închide în el o amară ironie, simbolizând :
un spaţiu închis, intrat sub zodia unui “noroc” în-
şelător şi efemer.
evidenţiază intenţia moralizatoare a scriitorului,
funcţia modelatoare a operei
Compoziţia este clasică; cele 17 capitole se
succed după principiul cronologic; construcţia e
perfect armonizată, închizând drama existenţială
a eroilor între două reflecţii ale personajului-
reflector, bătrâna (adevărată instanţă narativă);
Structural,textul se organizează pe 2 planuri:
un plan exterior obiectiv, al existentei sociale , care
influenţează fenomenologia vieţii sufleteşti a pers.
dinamizat de conflicte exterioare puternice:
economic(dorinţa de câştig a lui Ghiţă şi Lică)
social(sămădăul se erijează în stăpân al ţinutului)
moral (înfruntare a orgoliilor bărbăteşti: Lică -
Ghiţă – Pintea)
un plan interior, psihologic care dezvoltă sfera unor
trăiri şi emoţii tensionate; eroii sunt firi complicate,
scindate, cu patimi şi slăbiciuni care declanşează
conflicte interioare:
 moral (Ghiţă:dorinţa de a rămâne om cinstit /
setea de îmbogăţire; Ana: devotament / infidelitate)
 psihologic (conştiinţa valorilor autentice /
firea pătimaşă,slăbiciunile care ajung să controleze
 Popa Tanda de Ioan Slavici 2
– rezumat –
La moartea dascălului Pintilie din Butucani, lumea l-a regretat şi, mai
ales, l-au regretat cei doi copii ai săi, Trandafir şi sora lui. Feciorul dascălului,
preotul din satul Sărăceni, este apreciat de toată lumea pentru învăţătura şi
hărnicia sa.
În tinereţe, el şi-a început cariera ca preot în satul natal. Deşi a învăţat
multă carte, după doi ani a fost mutat la Sărăceni, fiindcă prea a mustrat cu
vorbă aspră pe săteni şi pe protopop. Ajuns cu nevasta şi cei doi copii în satul
de pe Valea Seacă, părintele Trandafir descoperă că oamenii sunt săraci, iar
aşezarea de munte e un cătun cu case neîngrijite şi biserică în surpare.
Hotărât să-i schimbe pe săteni, preotul ţine o predică despre fiul risipitor şi
despre păcatul trândăviei. Este ascultat cu luare-aminte de toţi poporenii care
se minunează de harul noului preot. Numai că, în duminicile următoare, vin
tot mai puţini săteni, până când în biserică părintele Trandafir nu-l mai află
decât pe clopotarul Cozonac. Atunci el porneşte să colinde prin sat, să-i
sfătuiască pe oameni unde-i întâlneşte. Vreme de un an le dă mereu poveţe,
dar sărăcenii nu-şi schimbă cu nimic modul de viaţă. Fără să se dea bătut,
preotul schimbă pilda biblică şi vorba înţeleaptă cu batjocura, dar nici aceasta
nu are vreun efect. Oamenii încep să-l ocolească, numindu-l “Popa Tanda”
pentru timpul pierdut fără folos. După alţi doi ani, cu mare supărare, părintele
Trandafir prinde a-i certa, dar sătenii îl ocărăsc şi ei pe popă. Apoi se plâng
protopopului şi episcopului, cerând să le fie schimbat preotul. Cererea lor nu
este aprobată, aşa încât Popa Tanda rămâne în sat. Întors de la episcopie,
acesta trăieşte bucuria de a-şi vedea născut al patrulea copil, dar şi mâhnirea
că nu poate asigura un trai mai bun familiei sale. În ziua următoare, zi de
duminică, el se roagă lui Dumnezeu să-l ajute.
Curând după aceea, la începutul primăverii, preotul începe să se
îngrijească de propria-i gospodărie. Mai întâi, tocmind un om la lucru, lipeşte
şi văruieşte pereţii. Apoi repară acoperişul şi face gard cu portiţă. La
îndemnul preotesei, sapă, face straturi şi pune legume, apoi porumb de-a
lungul gardului şi în spatele casei şi, mai târziu, chiar pe terenul nefolosit din
marginea satului. Cu ultimii bani din zestrea soţiei cumpără cai şi căruţă, spre
admiraţia sătenilor. Ajutat de Cozonac şi apoi de Marcu Florii Cucului,
părintele Trandafir împleteşte lese pentru trăsura sa şi pentru a le vinde la
târg. Reuşeşte astfel să cumpere daruri de sărbători soţiei şi copiilor.
După ani, satul Sărăceni este de nerecunoscut, fiindcă, urmând exemplul
preotului, oamenii au început şi ei să muncească şi să-şi schimbe viaţa. Deşi
încărunţit, părintele Trandafir, considerat de săteni omul lui Dumnezeu, a
rămas la fel de harnic. Alături de familia sa, de fiica cea mică, Măriuca, de
soţul acesteia, preotul Coste, fiul prietenului său Marcu, de nepoţii
neastâmpăraţi, părintele Trandafir îşi trăieşte cu bucurie bătrâneţea în casa
îndestulată de lângă biserica cea frumoasă.
 Popa Tanda de Ioan Slavici 3
– caracterizarea personajului principal –
Personajul principal al nuvelei “Popa Tanda” de Ioan Slavici este părintele
Trandafir, fiul dascălului Pintilie din Butucani. El întruchipează un adevărat
model etic, o figură reprezentativă plină de semnificaţii morale în lumea
satului. De aceea, portretul fizic nu este detaliat. În secvenţa finală, preciză-
rile făcute de către narator (“părul cărunt şi barba căruntă”), ca şi epitetul
metaforic – “(a rămas) verde” – ce sugerează robusteţea, nu individualizează
fizic, ci scot în evidenţă vârsta respectabilă. Portretul moral, în schimb, este
complex. El se conturează treptat, prin însumarea mai multor ipostaze ale
eroului. Acesta este urmărit în mai multe etape ale vieţii sale, din tinereţe
până când e nins de ani.
Prima secvenţă de caracterizare directă e realizată din
perspectiva naratorului, care devine aici o “voce” a colectivităţii. Acest prim
portret se realizează prin acumulare de trăsături morale: “Este om bun; a
învăţat multă carte şi cântă mai frumos decât chiar răposatul tatăl său…şi
întotdeauna vorbeşte drept şi cumpănit, ca şi când ar citi din carte. Şi harnic
şi grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe şi face din nimic ceva.
Strânge, drege şi culege, ca să aibă pentru sine şi pentru alţii.” Enumerarea
însuşirilor ce caracterizează un preot cu har ( bunătatea, înţelep-
ciunea culeasă din cărţile sfinte, darul de a cânta
şi de a vorbi frumos) se asociază cu epitetul simplu sau dublu
(vorbeşte drept şi cumpănit; harnic şi grijitor om), cu inversiunea sau
comparaţia. Această enumeraţie este urmată de precizarea unor acţiuni
definitorii ce reliefează hărnicia şi priceperea practică a
personajului. La nivelul discursului, imaginea de om dinamic, activ se
realizează prin suita de verbe: adună, face, strânge, drege şi culege.
Toate aceste trăsături, precizate încă de la început, sunt demonstrate prin
“povestea” vieţii celui ce şi-a început cariera de preot în satul natal. Părintele
Trandafir n-a rămas însă prea mult în Butucani, fiindcă era “cam greu la
vorbă, cam aspru la judecată.” Această primă ipostază este sugestiv figurată
şi prin numele personajului: frumuseţea caracterului poate fi simbolizată
prin frumuseţea trandafirului, iar asprimea vorbelor sale, prin ghimpii acestei
flori. Obiceiul de a spune drept şi cinstit ce gândea a atras nemulţumirea
sătenilor şi a protopopului care a decis mutarea preotului în Sărăceni.
Confruntat cu sărăcia şi obişnuinţa de a nu munci a oamenilor din acest sat,
părintele Trandafir hotărăşte “să facă din poporenii săi oameni harnici.” Se
conturează astfel cea de-a doua ipostază a protagonistului. În toate
încercările sale de a-i convinge pe săteni să-şi schimbe modul de viaţă, prin
pilde biblice, prin sfat înţelept, prin ironii sau ocară, se vădeşte
tenacitatea preotului şi conştiinţa datoriei de a salva
sufletele celor ce păcătuiesc prin lenevie. Tehnicile de
caracterizare sunt diverse:
 caracterizarea directă din perspectiva oamenilor din sat (“- Aşa popă n-
a mai fost în Sărăceni”, spune Marcu),
 Popa Tanda de Ioan Slavici 4

 sau comparaţia plastică (“Părintele Trandafir e ca şi capra în grădina cu

curechi” sau: ”A ajuns ca şi ciuma”),
 descrierile cu rol de caracterizare (casa preotului, de exemplu),
 ori porecla “Popa Tanda” dată pentru umblarea fără folos pentru a-i
schimba pe oameni,
 ca şi caracterizarea indirectă prin evidenţierea raportului tot mai
tensionat dintre preot şi săteni, prin notarea faptelor, a cuvintelor, a
gândurilor eroului Limbajul popular marcat de oralitate (cu regionalisme,
expresii populare, interjecţii, exclamaţii sau interogaţii) în care se
formulează cuvintele şi monologurile interioare ale personajului principal
are şi el funcţie de caracterizare. El reliefează apartenenţa eroului la lumea
satului.
Această imagine de neobosit cuvântător a protagonistului este încheiată,
simbolic, cu scena rugii adresate lui Dumnezeu, scenă care reliefează
disperarea, spaima omului ajuns într-o situaţie de criză, dar şi credinţa
nemăsurată în divinitate.
Cea de-a treia ipostază este aceea de om al faptei care devine model
pentru ceilalţi. Responsabilitatea pentru soarta familiei
şi hărnicia, gândirea creativă şi spiritul practic
sunt acum trăsăturile definitorii. Acestea sunt reliefate mai ales indirect, prin
faptele personajului. Atitudinea colectivităţii faţă de preotul-gospodar are şi ea
rol de caracterizare. Exclamaţia “Popa e omul dracului !” exprimă uimirea,
admiraţia şi, poate şi invidia, faţă de realizările celui care “adună din multe şi
face din nimic ceva.”
Finalul nuvelei operează un salt în timp, surprinzând bătrâneţea senină
şi plină de bucurii a părintelui Trandafir. Un nou portret din perspectiva
naratorului este proiectat pe fundalul satului Sărăceni, acum, de nerecunos-
cut. “Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost:
verde, vesel şi harnic.” Devenit “moş-tătuca” Popa Tanda este înconjurat de
familie, de prieteni, este respectat şi admirat de toţi sătenii. Opinia acestora
se exprimă prin cuvinte simbolice: “Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul
lui Dumnezeu !”. Exclamaţia închide în ea toată recunoştinţa unui sat întreg
care şi-a schimbat radical existenţa prin puterea exemplului dat de preotul
Trandafir. În mod simbolic numele omului ce-a sfinţit locul este dus mai
departe de nepotul său.
Eroul lui Slavici, Popa Tanda, rămâne un personaj memorabil care
ilustrează tipologia intelectualului ce-şi închină viaţa luminării şi mai binelui
semenilor lui.
 Popa Tanda de Ioan Slavici 5

Demonstraţi că “Popa Tanda” este o nuvelă

Întâiul mare scriitor modern al Transilvaniei, Ioan Slavici, care ilustrează
“constanta ardelenească a spiritualităţii româneşti ” (George Călinescu), a
scris basme, romane şi nuvele. Nuvela este o specie a genului epic, cu un
singur fir narativ, dezvoltat într-o acţiune care cuprinde mai multe episoade
din existenţa personajelor. Accentul nu cade însă pe acţiune, ci pe
caracterizarea complexă a unui personaj reprezentativ.
“Popa Tanda” ilustrează perfect toate caracteristicile acestei specii. Este o
creaţie epică în care ideile, viziunea scriitorului despre menirea intelectualu-
lui în lumea satului, sentimentele sale de admiraţie faţă de preotul Trandafir se
comunică indirect, prin nararea unor întâmplări la care participă personaje.
Prezenţa naratorului este marcată prin indicii textuali ai persoanei a treia.
Atitudinea naratorului este în general obiectivă, specifică scriitorului realist.
Mărcile implicării afective apar totuşi în secvenţe în care naratorul aderă la
punctul de vedere al comunităţii (“Pe părintele Trandafir, să-l ţină Dumne-
zeu!”, “Dar aşa-i trebuie părintelui Trandafir” ) sau la cel al personajului
principal (“Ei! Spună om cu suflet: să nu se mânie părintele Trandafir!” )
Ca în orice nuvelă, acţiunea însumează mai multe episoade, întâmplări
semnificative din existenţa personajelor, având însă un singur fir epic. Aceste
întâmplări sunt structurate epic după cele cinci momente ale subiectului.
Expoziţiunea dezvoltată se deschide cu un portret al personajului
principal, realizat din perspectiva naratorului, urmat de prezentarea succintă
a carierei de preot a părintelui Trandafir. Intriga, riguros construită, poate fi
considerată mutarea părintelui Trandafir în satul Sărăceni. Desfăşurarea
acţiunii de deschide cu o secvenţă descriptivă, înfăţişând satul de pe Valea
Seacă, sat al oamenilor leneşi. Intriga este întregită prin decizia preotului de
a rămâne în Sărăceni şi de a schimba mentalitatea oamenilor de aici.
Succesiunea faptelor cunoaşte o gradaţie ascendentă. Părintele Trandafir
încearcă mai întâi să-i influenţeze prin predici pline de har, apoi prin sfaturi
practice, prin ironizare sau prin batjocură. Sătenii îl ascultă mai întâi cu
evlavie şi admiraţie, apoi încep să-l ocolească şi, în cele din urmă, supăraţi,
cer episcopului să-l trimită în altă parohie. Cererea este respinsă, dar
conflictul deschis cu sătenii îl determină pe preotul numit acum de oameni
“popa Tanda” să-şi reconsidere relaţiile cu poporenii. El începe să se
preocupe de propria gospodărie, reparându-şi casa, lucrându-şi pământul,
împletind şi vânzând la târg lese din nuiele. Momentul în care exemplul lui
este urmat de primii oameni din sat constituie punctul culminant.
Deznodământul operează un salt în timp. El surprinde o altă ipostază a
preotului – cea de “moş-tătuca”, bătrânul plin de energie încă, respectat şi
admirat de săteni – şi a satului care şi-a schimbat înfăţişarea vorbind parcă
lumii despre hărnicia locuitorilor săi.
 Popa Tanda de Ioan Slavici 6

Aceast subiect este dinamizat de un conflict exterior puternic – între

părintele Trandafir şi enoriaşii săi – şi de unul interior, psihologic,
manifestat prin disperarea preotului de a-şi vedea zadarnice toate încercările
de a schimba mentalitatea oamenilor.
Acţiunea se desfăşoară într-o durată mai amplă decât cea a schiţei,
destinul protagonistului fiind urmărit din tinereţe până la o vârstă
respectabilă. Spaţiul este şi el mai cuprinzător, având ca centru satul
Sărăceni.
La întâmplări participă un număr mai mare de personaje decât cel din
schiţe. Ele sunt surprinse în situaţii semnificative ale existenţei lor. Fiind o
nuvelă, opera lui Slavici pune accentul nu atât pe acţiune, cât pe
caracterizarea complexă a personajului principal. Preotul Trandafir este
surprins în trei ipostaze evidenţiate prin procedee diverse (caracterizare
directă din perspectiva naratorului sau a oamenilor din sat, caracterizare
indirectă prin evidenţierea raportului tot mai tensionat dintre preot şi săteni,
prin relatarea faptelor sale, prin cuvintele şi gândurile eroului, prin limbajul
popular marcat de oralitate, prin nume şi poreclă). Alături de eroul principal
apar personaje secundare (sătenii, clopotarul Cozonac. Marcu Florii Cucului,
preoteasa) sau episodice (Măriuca, Ileana, Trandafirică etc.).
Ca în orice operă epică, deci şi în nuvelă, modul principal de expunere
este naraţiunea, în care sunt inserate descrierea, dialogul şi monologul. Prin
descriere se schiţează portretul personajului principal, mediul şi modul de
viaţă al sătenilor, cele două înfăţişări, atât de diferite, ale satului Sărăceni.
Funcţia dialogului este cea de a accentua conflictul exterior, dintre preot şi
oamenii din sat. Prin monologul interior se pune în evidenţă conflictul
interior, psihologic, generat de disperarea preotului care cere ajutorul lui
Dumnezeu spre a-şi putea schimba enoriaşii şi a-şi întreţine familia.
Creaţia lui Ioan Slavici prezintă situaţii de viaţă şi personaje veridice, care
au mentalităţile lumii rurale, se comportă şi vorbesc într-un mod specific
satului de munte din Transilvania de la sfârşitul veacului al XIX-lea. Această
viziune veridică asupra lumii ţărăneşti, ca şi stilul realist-popular îi conferă un
caracter obiectiv.
Ilustrând perfect toate caracteristicile speciei, “ Popa Tanda” este o nuvelă
cu un caracter profund moralizator, dând relief unui personaj complex,
exemplar.
 Popa Tanda de Ioan Slavici 7

personaj principal dă titlul nuvelei; participă la toate momentele subiectului

personaj tipologic întruchipează intelectualul ce se dedică obştii săteşti
figură reprezentativă în lumea satului transilvănean, adevărat model etic
Părintele Trandafir este fiul dascălului Pintilie din Butucani; este urmărit în mai multe etape
ale vieţii sale, din tinereţe până când e nins de ani.
Portretul fizic e schiţat doar în final prin detalii care nu-l individualizează
“părul cărunt şi barba căruntă” (repetarea adjectivului) vârsta senectuţii
“a rămas verde” (epitet metaforic) robusteţea păstrată şi la bătrâneţe,
Portret moral este complex; se conturează treptat, prin însumarea mai multor ipostaze
Portretul iniţial caracterizare directă din perspectiva naratorului
acumulare de trăsături morale: “Este om bun; a învăţat multă carte şi cântă mai frumos decât
chiar răposatul tatăl său…şi întotdeauna vorbeşte drept şi cumpănit, ca şi când ar citi din
carte. Şi harnic şi grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe şi face din nimic ceva.
Strânge, drege şi culege, ca să aibă pentru sine şi pentru alţii.”
enumerarea însuşirilor ce caracterizează un preot cu har: bunătatea, înţelepciunea culeasă
din cărţile sfinte, darul de a cânta / de a vorbi frumos (epitete simple/ duble,
inversiunea, comparaţia.)
precizarea unor acţiuni definitorii hărnicia şi priceperea practică; imaginea unui om
dinamic, activ realizată prin suita de verbe: adună, face, strânge, drege, culege
ipostaza tânărului idealist, exigent cu sine şi cu oamenii, lipsit de diplomaţie.
caracterizare directă (naratorul="voce" a comunităţii):cam greu la vorbă,cam aspru la judecată
indirectă: numele personajului (frumuseţea trandafirului frumuseţea caracterului;
ghimpii asprimea vorbelor)
relaţia cu celelalte personaje: obiceiul de a spune drept şi cinstit ce gândea a atras
nemulţumirea sătenilor şi a protopopului mutarea preotului în Sărăceni.
ipostaza preotului idealist, care vrea să schimbe oamenii prin cuvântul înţelept sau iro-nic,
prin sfaturi sau batjocură tenacitate, responsabilitate, conştiinţa datoriei
Tehnicile de caracterizare sunt diverse:
 directă din perspectiva oamenilor din sat (“- Aşa popă n-a mai fost în Sărăceni” -
Marcu)
 indirectă: porecla “Popa Tanda” dată pentru umblarea fără folos, ptr a-i schimba pe
oameni
 comparaţia plastică (Părintele Trandafir e ca şi capra în grădina cu curechi; A ajuns ca şi
ciuma)
 prin notarea faptelor, a cuvintelor, a gândurilor eroului (limbajul popular marcat de
oralitate cu regionalisme, expresii populare, interjecţii, exclamaţii sau interogaţii în care se
formulează cuvintele şi monologurile interioare ale eroului reliefează apartenenţa la lumea satului.
 descrierile cu rol de caracterizare (casa preotului, de exemplu),
 surprinderea raportului tot mai tensionat dintre preot şi săteni
 scena rugii adresate lui Dumnezeu: disperarea, spaima omului ajuns în situaţie
de criză,
credinţa nemăsurată în divinitate.
ipostaza de om al faptei care devine model pentru ceilalţi: responsabilitatea pentru
soarta familiei şi hărnicia, gândirea creativă şi spiritul practic
indirect, prin faptele personajului şi prin atitudinea colectivităţii faţă de preotul-gospodar
(exclamaţia “Popa e omul dracului !” exprimă uimirea, admiraţia şi, poate şi invidia, faţă
de realizările celui care “adună din multe şi face din nimic ceva.”)
ipostaza bătrâneţii senine şi pline de bucurii a omului care a dat un sens existenţei sale.
portret direct din perspectiva naratorului proiectat pe fundalul satului înfloritor “Toate s-au
schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel şi harnic.”
indirect, prin relaţiile cu familia, cu sătenii (“moş-tătuca” e înconjurat de familie, de prieteni,