Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
[Mişcarea Anabaptistă]
SUS
Spre deosebire de alte miscari de trezire religioasa, miscarea baptista nu isi poate
identifica un precursor unic, un intemeietor, asemenea lui Martin Luther, Zwingli,
John Calvin sau John Wesley. Unii istorici il socotesc pe John Smith an astfel de
"incepator" de drum (John Smith este o figura interesanta in istoria baptistilor. Nu se
cunoaste data si locul nasterii lui in Anglia. A studiat insa la Christ College,
Cambridge (1594-1598), dupa care a slujit ca preot in Biserica Angliei pina in anul
1606, cind a trecut de partea "separatistilor". In 1608 s-a mutat in Olanda din cauza
persecutiei declansate de casa regala impotriva "separatistilor." A fost primul care s-a
"autobotezat" in 1609 si apoi i-a botezat si pe alti 36 cu care a format prima biserica
"baptista." A murit in Amsterdam in 1612. Desi este legat de inceputurile primului
grup organizat de baptisti, John Smith poate fi considerat cu greu un intemeietor al
miscarii. De fapt, el s-a botezat prin "turnare", iar spre sfirsitul vietii a parasit
adunarile baptiste si a trecut la biserica mennonita.)
Exista trei teorii principale cu privire la sursa din care s-a desprins miscarea baptista:
teoria succesiunii neintrerupte, teoria inrudirii anabaptiste si teoria derivarii din
separatistii englezi.
1. Succesiunea neintrerupta. Una din cele mai populare teorii istorice este aceea ca
bisericile baptiste au existat in toata istoria bisericii, succedindu-se intr-un lant
neintrerupt, de la botezarea Domnului Isus in Iordan de catre Ioan "botezatorul"
(baptistul) si pina astazi. Aceasta teorie pretinde ca doar baptistii poseda adevarata
mostenire de credinta si practica si ca ei au pastrat-o printr-o serie de grupari a caror
existenta poate fi trasata incepind cu vremea Noului Testament. Desi ei n-au folosit
numele de "baptisti" membrii acestor grupari ar fi fost in toate celelalte identice cu
bisericile baptiste de astazi.
Oricit de atragatoare, aceasta teorie poseda doua defecte majore. Intii, ea nu poate fi
suportata cu date istorice. Marturiile de credinta specifice "montanistilor,
novatienilor, donatistilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catarilor), lolarzilor
si husitilor contin o intreaga serie de "doctrine" si "practici" care nu pot fi identificate
cu specificul credintei practicate de baptisti. Desi unele din aceste grupari au
impartasit convingeri dragi baptistilor (autoritatea suprema a Scripturii, credinta
personala necesara primirii botezului, autonomia bisericii locale, preotia universala,
etc.), celelalte articole de crez si unele practici nu pot fi incadrate in nici un caz in
specificul "baptist".
In al doilea rind, teoria succesiunii neintrerupte, declara tot restul crestinatatii istorice
drept o miscare "apostata", lucru inadmisibil chiar si pentru cei mai infierbintati
suporteri ai baptismului. A cauta sa identifici baptistii cu toti excentricii si "ciudatii"
din istoria cultelor turbulente si a declara suvoiul crestinismului istoric drept
"apostat", inseamna a falsifica istoria si, in realitate, a face un deserviciu miscarii
baptiste. Sustinuta mai ales la sfirsitului secolului XIX si la inceputul secolului XX,
teoria succesiunii neintrerupte a fost astazi abandonata de aproape toata suflarea
baptista.
Ironia este ca "separatistii baptisti" au aparut pe fondul unei alte "separari." Anglia se
separase de Biserica romano catolica pe vremea lui Henry VIII, cel care a a intrat in
istorie prin faptul ca a avut sase neveste. Cind s-a despartit de prima dintre ele,
caterina de Aragon, papa de la Roma l-a excomunicat pentru divort. Scos din fire,
Henry a poruncit Parlamentului sa taie legaturile care legau Biserica Angliei de
papalitate (1543). Aceasta despartire a Bisericii Angliei de Biserica Romei trebuia sa
fie doar o iesire de sub autoritate eclesiastica, nu si o renuntare la practica sau
invatatura catolica. Henry al VIII-lea s-a autodeclarat "singurul suveran al Bisericii
Angliei", dar a incredintat conducerea administrativa a Bisericii Angliei in miinile
arhiepiscopului de Canterbury. In furia sa anti-catolica, Henry a desfintat toate
manastirile si a confiscat toate averile lor, ca si toate cladirile si ogoarele Bisericii
Romano-Catolice. Moralitatea si spiritualitatea crestinismului din Anglia nu s-au
imbunatatit insa cu nimic, ci chiar au decazut. Dupa citeva incercari de reformare din
interior, puritanii englezi, adepti ai unei intoarceri totale la spiritul si litera Noului
Testament, au devenit "separatisti".
PURITANII
"Am sa-i fac sa ma asculte sau am sa-i alung din tara!" Aceasta a fost amenintarea
rostita de regele Iacob I al Angliei impotriva gruparii care tocmai ii ceruse sa
"purifice" biserica nationala a Angliei de ramasitele de ceremonii si practici catolice
fara suport in textul Bibliei.
Din cauza cererii lor, cei care i se adresasera regelui Iacob I aveau sa ramina
cunoscuti in istorie drept "puritani", oameni ce doreau bisericii o totala intoarcere la
invatatura si practica Noului Testament, fara nici o toleranta pentru "traditii" si
"invataturi" care sufocasera sau paginizasera Biserica de-a lungul istoriei.
In ochii opiniei publice, puritanii au devenit repede inamicii numarul unu. Li s-a
imputat foarte repede ca erau niste crestini "ursuzi" si ascetici, care ar fi vrut ca toata
lumea sa se calugareasca, iar Anglia sa se transforme intr-o uriasa manastire. In
realitate, aceasta stigma istorica a fost o invinuire nedreapta. Puritanii nu au fost
"dusmanii placerilor", ci ai pacatului, iar adevarul este ca o foarte mare parte a
"crestinismului" englez iubea pacatul si facea chiar bani foarte buni de pe urma lui.
Puritanii au fost aripa cea mai avansata a protestantilor din Anglia pe vremea
Reformei din Europa.
Dupa domnia lui Iacob (James) I, regina Maria, care impartasea convingeri catolice,
i-a persecutat feroce pe toti adeptii Reformei. Multi dintre ei s-au refugiat in Olanda
(1608), iar altii au ajuns la Frankfurt pe Main, in Germania. Aici au inceput niste
frictiuni intre protestantii reformei si puritanii separatisti. Exilatii englezi s-au
impartit in adepti ai lui John Knox si sustinatori ai doctorului Richard Cox. Motivul
discordiei l-a facut imbracamintea preoteasca. In aceasta privinta, puritanii inclinau
sa-i dea dreptate lui |nox, discipol al ideilor lui Calvin si partizan al ideilor "fratilor
elvetieni", care proclamau abandonarea oricaror obiceiuri si traditii catolice fara un
suport clar si categoric in textul Bibliei (obiceiul uniformelor preotesti a fost introdus
in Biserica in preajma anului 500 d.Ch.)
Aderind la parerile lui John Knox, puritanii pledau pentru revenirea la un servici de
inchinaciune foarte simplu, ca pe vremea apostolilor. In acest spirit, ei au renuntat la
"rugaciunile scrise" (cartea de rugaciuni), la icoane si statui, si chiar la folosirea
instrumentelor muzicale in serviciul de inchinaciune. Din cauza deosebirilor de
vederi, unii dintre separatisti s-au despartit de ceilalti protestanti englezi, au adoptat o
marturisire de credinta foarte asemanatoare cu acele ale anabaptistilor si menonitilor
din Europa continentala si au primit in batjocora numele de "baptisti." Persecutati si
in tarile reformate, acesti oameni s-au imbarcat pe corabii si au plecat spre "lumea
noua" (1620), exoticul continent nu de mult descoperit al Americii. Mii de puritani
au traversat Atlanticul in perioada "marii migratii" (1630-1640).
Intentia regilor Angliei de a-i alunga din Anglia pe toti puritanii n-a reusit. Sustinuti
de personalitati marcante ale vietii academice si politice ale vremii, ei au format
adunari "separate" de bisericile oficiale si au impinzit insulele britanice. In urma
Razbnoiului civil din Anglia (1640), puritanii au dobindit chiar pentru o vreme
controlul asupra guvernului. In aceste conditii, miscarea de emigrare s-a oprit.
Prin "restauratia" din 1660, puritanii au pierdut controlul politic asupra Angliei, dar
saminta libertatii religioase si a "valorilor morale crestine" a incoltit peste alti citiva
ani. Guvernul Angliei a fost convins sa accepte existenta "bisericilor separatistilor" si
a aparut astfel pe scena societatii conceptul de "toleranta religioasa." Libertatea
religiei si libertatea constiintei au fost cele doua diamante sociale de mare pret pe
care le-au daruit Americii cei ce au emigrat din Anglia.
In esenta convingerilor lor, baptistii isi trag seva din crestinismul istoric, cu ajustarile
pe care le-a adus Reforma. Cu toate ca au fost influentati de curente teologice
contemporane, baptistii si-au facut un titilu de cinste din a se numi "popor al cartii",
adoptind astfel Scriptura drept unica si absoluta sursa de autoritate in crez si practica.
Un al doilea principiu preluat de la Reformatori este "preotia universala a
credinciosilor", supranumit si "responsabilitatea individuala inaintea lui Dumnezeu."
Figura nr.2 contine "carta celor patru libertati cardinale" ale "separatistilor", deveniti
baptisti prin etapa olandeza si prin sosirea lor pe meleagurile Americii.
Libertatea sufletului
Libertatea Bibliei
Noi credem in autoritatea Sfintelor Scripturi. Credem ca Biblia, sub directa autoritate
a Domnului Isus Christos, este esentiala in viata fiecarui credincios si in viata
Bisericii. Sustinem libertatea fiecarui crestin de a interpreta si aplica Biblia dupa
calauzirea personala pe care o primeste din partea Duhului Sfint.
Libertatea bisericii
Noi credem in autonomia bisericii locale. Credem ca bisericile baptiste sunt libere,
sub autoritatea Domnului Isus Christos, sa hotarasca cine poate fi primit in Biserica
si cine sa fie cei care o conduc, sa hotarasca formele de inchinaciune si metodele de
lucru, sa ordineze pe aceia pe care-i crede inzestrati de Duhul Sfint cu daruri pentru
slujire si sa decida cind si cu cine sa colaboreze in activitatea largita a trupului
spiritual al Bisericii lui Christos.
Libertatea religioasa
Chiar daca au atitea lucruri comune, multimea de biserici baptiste raspindite in mai
toate tarile lumii civilizate cunoaste o mare varietate in specificul crezului si in
manifestare. De fapt, dictonul caracteristic tuturor "formelor de asociere baptista"
este: "Unitate in lucrurile esentiale legate de mintuire si diversitate in toate celelalte."
Baptistii aflati in cea de a doua si cea de a treia categorie pun un accent deosebit pe
lucrarea misionara, atit in tara de bastina, cit si peste hotare.
(Informatiile din acest capitol au fost preluate din Dictionary of Baptists in America,
editat de Bill J. Leonard, InterVarsity Press, 1994, pag. 2-3)
Tendinte contemporane
Paradoxal, cea mai mare amenintare la adresa identitatii distincte a baptistilor nu vine
nici de la miscarea ecumenica si nici din cauza persecutiei din partea bisericilor
nationale majoritare (cu exceptia bisericilor baptiste aflate in fostele tari comuniste,
unde, in democratiile imature, bisericile "istorice" cauta sa-si recapete statutul de
"biserica nationala", cu statut privilegiat si cu pretentii de protectie si suport din
partea Statului).
SUS
La 4 Decembrie 1762, Caterina a II-a (cea Mare) a transmis o "invitatie" prin care
chema locuitorii din tarile Europei centrale sa se aseze in teritoriile stepelor rusesti
aflate intre riul Volga si Marea Neagra. Aceasta "invitatie" a fost rezultatul dorintei
tarinei de a-si civiliza supusii si, prin influenta europeana, de a initia un transfer de
inventivitate si harnicie prin plantarea de "colonisti." tarina stia ca "invitatia" ei va fi
primita cu entuziasm de gruparile "separatistilor" reformati. Numirea de "separatisti"
vine de la atitudinea pe care o aveau acesti reformati fata de Biserica protestanta
integrata in structurile statale.
Doctrina "celor doua sabii" a fost o stratagema a lui Constantin cel Mare, prin care
puterea imperiala a primit pe nedrept calificativul de "divina." Intreaga "smecherie" a
fost rasplata pe care Biserica crestina a fost fortata sa i-o dea lui Constantin cel Mare
pentru instaurarea unui climat de libertate pentru crestini. Doctrina "celor doua sabii"
a fost "fundamentata" pe textul din Luca 22:36, in care Petru ii spune Domnului Isus:
"Iata aici doua sabii", iar Domnul Isus ii raspunde: "Destul." In "interpretarea" (daca
o putem numi asa) unora din episcopii de atunci, Domnul Isus i-a incredintat lui
Petru dublul caracter al autoritatii sociale: "sabia politica", garantoare a disciplinarii
temporale in Stat si "sabia eclesiastica", garantoarea disciplinarii eterne in Biserica.
In secolele care s-au succedat dupa decretul lui Constantin cel Mare, intre Biserica si
Stat au existat adevarate "dueluri", in care cele doua sabii s-au luptat din rasputeri
pentru suprematie. Cei ce cunosc istoria stiu ca, desi pe vremea aceea, in Europa,
papii incoronau capetele regale, la incoronarea sa, Napoleon a luat, spre stupoarea
generala, cununa imparateasca din mina papei si si-a asezat-o el singur pe cap. Prin
gestul sau, Napoleon spunea simbolic ca Franta nu va accepta sa stea sub tutela
politica a Romei.
Menonitii
Aceasta ramura a "anabaptistilor" este cea mai veche comunitate din rindurile
Bisericii Libere Protestante si a miscarilor de "trezire". Ea a fost fondata de Menno
Simon (1496-1561), care, dupa ce a fost doi ani preot, a trecut la anabaptism in 1536.
Acesta a fost persecutat dupa ce a incercat sa formeze "imparatia sfintilor" in
Munster. A organizat comunitati in Olanda si in tarile vecine (specificul cultural si
portul specific este pastrat si astazi), dupa principiul adunarilor locale, conduse de
"presbiteri", fara alte organizarii eclesiastice. "Menonitii", urmind reformatorii
radicali, resping botezul copiilor si prezenta reala a lui Christos in elementele Cinei
Domnului, cer independenta puterii bisericesti de cea seculara, refuza serviciul
militar, juramintul si magistratura, sustin ca Biserica trebuie sa includa numai
crestini angajati in slujba Evangheliei. Practica botezul la virsta adulta, savirsesc
Cina (de trei ori pe an), duc o viata spirituala profunda, care include citirea Bibliei,
rugaciunea in familie si caritatea. Prima Conferinta mondiala a menonitilor s-a tinut
la Basel in anul 1925 (1.250.100 de membri). Multi menoniti au emigrat ën America
si s-au stabilit ën tinuturile lui Penn (Pennsilvania de astazi). Astazi exista menoniti
ën mai toate statele Americii. Ei traiesc ën comunitati strinse si sunt renumiti pentru
"operele de caritate" pe care le fac.
Cei mai multi "separatisti" care au dat navala si au raspuns "Invitatiei" tarinei au fost
din landurile germane. Mii si mii de "anabaptisti" au luat drumul Rusiei. Cind
guvernul german a revocat in anul 1789 o scutire de serviciu militar acordata
precedent menonitilor (o ramura a anabaptistilor) alte mii de germani au plecat si ei
in Rusia. Traind in comunitati "inchise", pastrindu-si limba germana si cultura "de
acasa", colonistii au prosperat material si au crescut numeric. Erau fara egal in
cultivarea griului, multi devenind mari fermieri si proprietari de mori pentru
macinarea griului. (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist
Conference, pag. 20-22)
Fervoarea evanghelistica a baptistilor din Rusia a dus la represalii. Ele au venit din
doua directii distincte: din partea colonistilor si din partea autoritatilor ruse.
Colonistii n-au privit cu ochi buni marirea numarului acelora care "tulburau" viata
comunitatii, cu pretentiile lor de chemare la "sfintire." Crestinismul coloniilor
devenise mai mult o fateta a patriotismului lor german. Inconjurati asemenea unei
insule de o imensa populatie de slavi ortodocsi, germanii era multumiti cu forma
religioasa, dar deranjati de "excesele" de evlavie ale baptistilor.
Prin anul 1924, dupa ce comunistii rusi interzisesera "orice propaganda straina" pe
teritoriul sovietic, Asociatia Baptistilor Germani din America suporta material anual
cu suma de 4.116 dolari pe cei 12 misionari germani activi in Romania (Frank H.
Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 309).
Majoritatea germanilor din Rusia au preferat insa sa treaca "discret" prin Europa si sa
plece in America. Persecutati in trecut in Germania si acum in Rusia, ei n-au avut de
ales decit varianta stramutarii in Lumea Noua.
"Invitatia" tarinei a avut totusi, macar in parte, efectul scontat. Urmele civilizatoare
ale "separatistilor" germani mai sunt si astazi vizibile in Crimeia si, pe alocuri, in
teritoriile de la nordul Marii Negre.
Multe din comunitatile colonistilor germani din America isi cauta si astazi radacinile
in teritoriile asezate altadata intre riul Volga si Marea Neagra. Nu intimplator, o
societate menonita misionara din Berlin, Ohio, are o baza de activitate in Patrauti,
judetul Suceava si si-a extins activitatile in teritorii care sunt astazi incorporate in
Moldova de dincolo de Prut si in Ucraina.
Inceputurile miscarii baptiste in Romania pot fi trasate incepind cu anul 1856 pentru
populatia de etnie germana si cu anul 1875 pentru populatia de etnie maghiara si
romina. In anul 1991, numarul baptistilor din Uniunea Bisericilor Baptiste din
Romania era:
Primul baptist german despre care stim a fost Carl Scharschmidt, un timplar care s-a
stabilit in anul 1856 in Bucuresti. Dupa numai 7 ani, in 1863, August Liebig, pastor
baptist german exilat din nordul Marii Negre, a fondat in in centrul Bucurestiului
prima biserica baptista germana pe strada Popa Rusu nr. 22. Cladirea acestei Biserici
exista si astaxi, in ea adapostindu-se acum o foarte energica biserica baptista romina.
Alti baptisti germani exilati din Ucraina in 1864 au format in anul 1864 o biserica
baptista germana la Cataloi, in Dobrogea, care se afla la data aceea sub jurisdictie
turceasca.
O alta patrundere a baptistilor in Romania s-a produs din directia Ungariei inspre
Transilvania si Banat. Un colportor (impartitor de carti si tractate crestine), Anton
Novac, a dat peste un grup de reformati maghiari dornici sa studieze mai serios
Biblia. In anul 1875, Henrich Meyer, un lider baptist din Budapesta, i-a botezat si a
format prima biserica baptista maghiara din Translivania la Salonta Mare. Printre cei
opt care s-au botezat era si Mihai Cornea, care a devenit un evanghelist dinamic, un
om cu darul de a se apropia de oameni. Cornea a predicat Evanghelia peste tot pe
unde a ajuns, si la unguri si la romini.
Transilvania gazduieste astazi (1997) de departe cel mai mare numar de credinciosi
baptisti, majoritatea grupati in teritoriile de la granita vestica a Rominiei. Biserica
baptista maghiara din Oradea are 1.100 de membrii, in timp ce Biserica Baptista
Romina Emanuel din acelasi oras are 3.000 de membrii (fiind cea mai mare biserica
baptista din Europa continentala, cu exceptia Rusiei). Afiliate Bisericii Emanuel din
Oradea sunt astazi Institutul Biblic Emanuel, un liceu crestin si un orfelinat.
Dupa unirea Transilvaniei (1918) cu Rominia, toti baptistii din Romania s-au unit in
1919, formind "Uniunea Bisericilor Baptiste din Rominia." Fiecare grup etnic avea
insa propriile lui interese, ceea ce facea foarte dificila lucrarea de colaborare.
Germanii aveau propriile lor asociatii, iar in 1929 maghiarii din Transilvania si
rusii/ucrainenii din Basarabia si-au facut si ei propriile lor asociatii.
Pe linga aprinsul lor zel misionar, baptistii romini au urmat codul "puritan" de
vietuire, evitind cu desavirsire tutunul si alcoolul, interzicind purtarea de podoabe si
respectind cu strictete Duminica drept zi "a Domnului."
Relatiile cu Statul Romin au fost in rastimpuri foarte dificile, mai ales in anul 1928,
iar apoi intre anii 1937 si 1944. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe, intre Decembrie
1938 si Aprilie 1939 toate bisericile baptiste din Rominia au fost oficial inchise.
Dupa caderea regimului fascist in anul 1944, baptistii au primit recunoasterea legala
si au folosit la maxim libertatea nou dobindita. Clasele Seminarului au fost intesate
cu o noua generatie de lucratori, iar Uniunea a scos revista ei lunara: "Indrumatorul
Crestin Baptist."
A vorbi despre drepturile baptistilor intr-o tara predominant ortodoxa suna pentru
unii la fel de paradoxal ca a vorbi despre drepturile luteranilor reformati in Italia
catolica. Realitatea nu trebuie insa privita sub acest unghi de vedere. Rominia nu mai
trebuie sa fie o tara in care o anumita "religie" sa fie declarata "nationala."
Democratia contemporana nu permite "monopolul" nimanui asupra "sufletelor"
oamenilor. Epoca totalitarismului, de orice soi ar fi el, trebuie sa dispara. Oriunde au
ajuns, batistii au incurajat instalarea unui climat democratic si tolerant care sa
respecte libertatea de constiinta. Multe din personalitatile politice baptiste au
contribuit masiv la formarea si intretinerea climatului de libertate specific Americii.
Citiva presedinti ai Americii au fost membrii ai Bisericilor baptiste. Este edificator sa
aratam ca, in lume, nu exista tari baptiste (asa cum exista de exemplu tari catolice,
tari ortodoxe, tari luterane, tari anglicane, etc.) Acolo unde au trait, baptistii au creiat
o atmosfera propice exprimarii specificului individual.
(Bibliografie: Pentru cei ce vor sa afle mai multe amanunte, recomandam spre
lectura: "Istoria baptistilor din Romania", de Alexa Popovici, 2 vol, si "A short
History of Romanian Baptists", Cronicle, 5 (1942): 9-21. Deasemenea, "A hundred
Years of Baptist Life in Romania", Baptist Quarterly 33 (April 1990): pag. 265-274)
I. Scriptura
Sfinta Scriptura a fost scrisa de oameni sub inspiratie divina si este inregistrarea
revelatiei de Sine a lui Dumnezeu catre om. Este o visterie desavirsita de invatatura
divina. Autorul ei este Dumnezeu, scopul scrierii ei este salvarea oamenilor, iar
continutul ei este adevarul absolut, neatins de nici un fel de eroare. Ea ne descopere
principiile dupa care ne judeca Dumnezeu; si ca atare este si va ramine pina la
sfirsitul lumii, adevaratul centru de unitate a Crestinilor, si un standard suprem de
verificare al intregului comportament uman, al tuturor crezurilor si opiniilor
religioase. Modelul de interpretare a Bibliei este Isus Christos.
Ex. 24:4; Deut. 4:1-2; 17:19; Ios. 8:34; Ps. 19:7-10; 119:11, 89, 105, 140; Isa. 34:16;
40:8; Ier. 15:16; 36; Mat. 5:17-18; 22:29; Luca 21:33; 24:44-46; Ioan 5:39; 16:13-15;
17:17; Fapte 2:16 ff.; 17:11; Rom. 15:4; 16:25-26; 2 Tim. 3:15-17; Evr. 1:1-2; 4:12;
1 Petru 1:25; 2 Petru 1:19-21
II. Dumnezeu
A. Dumnezeu Tatal.
B. Dumnezeu Fiul
Christos este eternul Fiu al lui Dumnezeu. Isus Christos s-a intrupat prin Duhul Sfint
si prin nasterea din fecioara Maria. Isus a revelat si a implinit in mod desavirsit voia
lui Dumnezeu, luind asupra Lui insusi limitarile si prerogativele naturii umane,
identificindu-se complect cu omenirea, dar raminind El insusi fara pacat. El S-a
supus legii divine si a cinstit-o, iar prin moartea Sa pe cruce a facut posibila
rascumpararea omului din pacat. A inviat din morti in trup glorificat si s-a aratat
ucenicilor drept acelasi care a fost cu ei si innainte de rastignirea Sa. S-a inaltat la cer
si este acum inaltat la dreapta lui Dumnezeu, unde sta ca Mijlocitor, partas al naturii
dumnezeiesti si al naturii umane, si ca Acela in persoana caruia se realizeaza
impacarea dintre Dumnezeu si om. Se va intoarce in putere si glorie sa judece lumea
si sa duca la indeplinire misiunea Sa rascumparatoare. Locuieste acum in toti
credinciosii ca Domnul lor cel viu si intotdeauna prezent.
Gen. 18:1 ff.; Ps. 2:7 ff.; 110:1 ff.; Isa. 7:14; 53; Mat. 1:18-23; 3:17; 8:29; 11:27;
14:33; 16:16, 27; 17:5; 27; 28:1-6, 19; Marcu 1:1; 3:11; Luca 1:35; 4:41; 22:70;
24:46; Ioan 1:1-18, 29; 10:30,38; 11:25-27; 12:44-50; 14:7-11; 16:15-16, 28; 17:1-5,
21-22; 20:1-20, 28; Fapte 1:9; 2:22- 24; 7:55-56; 9:4-5, 20; Rom. 1:3-4; 3:23-26;
5:6-21; 8:1-3, 34; 10:4; 1 Cor 1:30; 2:2; 8:6; 15:1-8, 24-28; 2 Cor 5:19- 21; Gal. 4:4-
5; Efes. 1:20; 3:11; 4:7-10; Filip. 2:5-11; Col. 1:13-22; 2:9; 1 Tes. 4:14-18; 1 Tim.
2:5-6; 3:16; Tit 2:13-14; Evr. 1:1-3; 4:14-15; 7:14-28; 9:12-15, 24-28; 12:2; l3:8; 1
Petru 2:21-25; 3:22; 1 Ioan 1:7-9; 3:2; 4:14-15; 5:9; 2 Ioan 7-9; Apoc. 1:13-16; 5:9-
14; 12:10-11; 13:8; 19:16
Duhul Sfint este Duhul lui Dumnezeu. El a inspirat sfintii din vechime sa scrie
Scipturile. Prin iluminare, El ii ajuta pe oameni sa priceapa adevarul. El |l proslaveste
pe Christos. El dovedeste lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si
judecata. El ii cheama pe oameni la Salvatorul lor, si realizeaza innoirea lor prin
nasterea din nou. El cultiva caracterul Crestinului, ii mingiie pe cei credinciosi si le
da daruri spirituale pentru slujirea lui Dumnezeu prin Biserica Lui. El il pecetluieste
pe cel credincios pentru ziua rascumpararii finale. Prezenta lui in viata crestinului ne
da certitudinea ca Dumnezeu il va duce pe cel credincios la statura plinatatii lui
Christos. El invata si imputerniceste credinciosul si biserica in lucrarea de inchinare,
evanghelizare si slujire.
Gen. 1:2; Jud. 14:6; Iov 26:13; Ps. 51:11; 139:7 ff.; Isa. 61:1-3; Joel 2:28-32; Mat.
1:18; 3:16; 4:1; 12:28-32; 28:19; Marcu 1:10, 12; Luca 1:35; 4:1, 18-19; 11:13;
12:12; 24:49; Ioan 4:24; 14:16-17, 26; 15:26; 16:7-14; Fapte 1:8; 2:1-4, 38; 4:3l; 5:3;
6:3; 7:55; 8:17, 39; 10:44; 13:2; 15:28; 16:6; 19:1-6; Rom. 8:9-11, 14-16, 26-27; 1
Cor 2:10- 14; 3:16; 12:3-11; Gal. 4:6; Efes. 1:13-14; 4:30; 5:18; 1 Tes. 5:19; 1 Tim.
3:16; 4:1; 2 Tim. 1:14; 3:16; Evr. 9:8, 14; 2 Petru 1:21; 1 Ioan 4:13; 5:6-7; Apoc.
1:10; 22:17
III. Omul
Omul a fost creat printr-un act special de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa si
este coroana creatiunii Lui. La inceput omul a fost facut si inzestrat de Creatorul Sau
cu libertatea de a alege. Prin alegerea lui libera omul a pacatuit impotriva lui
Dumnezeu si a adus pacatul in rasa umana. Fiind ispitit de Satana omul a calcat
porunca lui Dumnezeu si a cazut din starea lui de inocenta initiala, ceea ce a face ca
urmasii lui sa mosteneasca o natura si a un mediu inconjurator inclinate spre pacat si
din momentul cind sunt capabili de actiuni morale devin calcatori ai poruncilor
divine si sunt sub osinda. Numai harul lui Dumenzeu il poate readuce pe om in sfinta
partasie cu El si-l poate ajuta sa-si indeplineasca scopul pentru care l-a creat
Dumnezeu. Sanctitatea personalitatii umane este evidenta din faptul ca Dumnezeu l-a
creat pe om dupa chipul si asemanarea Sa, si din faptul ca Christos a murit pentru
om; ca atare fiecare om are in sine demnitate si merita respect si dragoste crestina.
Gen. 1:26-30; 2:5, 7, 18-22; 3; 9:6; Ps. 1; 8:3-6; 32:1-5; 51:5; Isa. 6:5; Ier. 17:5; Mat.
16:26; Fapte 17:26- 31; Rom. 1:19-32; 3:10-18, 23; 5:6, 12, 19; 6:6; 7:14-25; 8:14-
18, 29; 1 Cor 1:21-31; 15:19, 21-22; Efes. 2:1-22; Col. 1:21-22; 3:9-11
IV. Mintuirea
Mintuirea implica rascumpararea deplina a omului si este oferita fara plata tuturor
acelora care-L accepta pe Isus Christos ca Domn si Mintuitor, pe Cel care a obtinut
prin singele Lui rascupararea celui credincios. |n sensul ei deplin mintuirea include
nasterea din nou, sfintirea si glorificarea.
A. Regenerarea, sau nasterea din nou, este o lucrare a harului lui Dumnezeu prin care
credinciosii devin creaturi noi in Isus Christos. Ea este o schimbare a inimii produsa
de Duhul Sfint prin convingerea de pacat, la care cel credincios raspunde prin
pocainta fata de Dumnezeu si prin credinta in Domnul Isus Christos. Pocainta si
credinta sunt nedespartite ca experiente ale harului. Pocainta este intoarcerea sincera
de la pacat spre Dumnezeu. Credinta este primirea lui Isus Christos ca Domn si
Mintuitor si predarea intregii personalitati inaintea Lui. Justificarea este harul
achitarii depline a credinciosului, bazata pe imputarea neprihanirii lui Christos
asupra tuturor pacatosilor care se pocaiesc si cred in Christos. Justificarea il plaseaza
pe cel credincios intr-o relatie de pace si de bunvointa din partea lui Dumnezeu.
B. Sfintenia este experienta prin care, incepind cu momentul nasterii din nou,
credinciosul este pus de-oparte pentru scopurile lui Dumnezeu si creste spre
perfectiune morala si spirituala prin prezenta si puterea Duhului Sfint care locuieste
in el. Cresterea in har trebuie sa continue pe toata durata vietii celui nascut din nou.
Gen. 3:15; Ex. 3:14-17; 6:2-8; Mat. 1:21; 4:17; 16:21-26; 27:22 to 28:6; Luca 1:68-
69; 2:28-32; Ioan 1:11-14, 29; 3:3-21, 36; 5:24; 10:9, 28-29; 15:1-16; 17:17; Fapte
2:21; 4:12; 15:11; 16:30-31; 17:30-31; 20:32; Rom. 1:16-18; 2:4; 3:23-25; 4:3 ff.;
5:8-10; 6:1-23; 8:1-18, 29-39; 10:9-10, 13; 13:11-14; 1 Cor 1:18, 30; 6:19-20; 15:10;
2 Cor 5:17- 20; Gal. 2:20; 3:13; 5:22-25; 6:15; Efes. 1:7; 2:8-22; 4:11-16; Filip.
2:12-13; Col. 1:9-22; 3:1 ff.; 1 Tes. 5:23-24; 2 Tim. 1:12; Tit 2:11-14; Evr. 2:1-3;
5:8-9; 9:24-28; 11:1 - 12:8, 14; Iacov 2:14-26; 1 Petru 1:2-23; 1 Ioan 1:6 to 2:11;
Apoc. 3:20; 21:1 to 22:5.
Toti adevaratii credinciosi rabda pina la sfirsit. Cei pe care Dumnezeu i-a primit in
Christos, si care au fost sfintiti prin Duhul Sfint nu vor cadea niciodata din starea de
har, ci vor starui pina la capat. E posibil ca si credinciosii sa cada in pacat datorita
neglijentei si ispitelor, intristind Duhul Sfant, subrezind harul si mingiierea lor,
aducind rusine cauzei lui Christos, si disciplina asupra lor insasi, dar ei pot fi ridicati
de puterea lui Dumnezeu prin credinta spre mintuire.
Gen. 12:1-3; Ex. 19:5-8; 1 Sam. 8:4-7, 19-22; Isa. 5:1-7; Ier. 31:31 ff.; Mat. 16:18-
19; 21:28-45; 24:22, 31; 25:34; Luca 1:68-79; 2:29-32; 19:41-44; 24:44-48; Ioan
1:12-14; 3:16; 5:24; 6:44-45, 65; 10:27-29; 15:16; 17:6, 12, 17-18; Fapte 20:32;
Rom. 5:9-10; 8:28-39; 10:12-15; 11:5-7. 26-36; 1 Cor 1:1-2; 15:24-28; Efes. 1:4-23;
2:1-10; 3:1-11; Col. 1:12-14; 2 Tes. 2:13-14; 2 Tim. 1:12; 2:10, 19; Evr. 11:39 -
12:2; 1 Petru 1:2-5, 13; 2:4-10; 1 Ioan 1:7-9; 2:19; 3:2
VI. Biserica
Noul Testament vorbeste deasemenea despre Biserica ca si trup al lui Christos care-i
include pe toti rascumparatii din toate timpurile.
Mat. 16:15-19; 18:15-20; Fapte 2:41-42, 47; 5:11-14; 6:3-6; 13:1-3; 14:23, 27; 15:1-
30; 16:5; 20:28; Rom. 1:7; 1 Cor 1:2; 3:16; 5:4-5; 7:17; 9:13-14; 12; Efes. 1:22-23;
2:19-22; 3:8-11, 21; 5:22-32; Filip. 1:1; Col. 1:18; 1 Tim. 3:1-15; 4:14; 1 Petru 5:1-4;
Apoc. 2-3; 21:2-3
Botezul crestin este cufundarea celui credincios in apa in Numele Tatalui, al Fiului si
al Duhului Sfint. El este un act al ascultarii, simbolizind credinta intr-un Mintuitor
crucificat, ingropat si inviat, moartea credinciosului fata de pacat, ingroparea firii
vechi si invierea la o viata noua in Isus Christos. Botezul este o marturie despre
credinta in invierea finala a celor morti. Fiind o practica bisericeasca, botezul este o
conditie obligatorie pentru a intra in dreptul de membru al bisericii si pentru
participarea la Cina Domnului.
Cina Domnului este un act simbolic de ascultare prin care membrii bisericii, prin
impartasirea cu piinea si rodul vitei, comemoreaza moartea Rascumparatorului lor si
aniticipeaza cea de a doua Lui venire.
Mat. 3:13-17; 26:26-30; 28:19-20; Marcu 1:9-11; 14:22-26; Luca 3:21-22; 22:19-20;
Ioan 3:23; Fapte 2:41-42; 8:35-39; 16:30-33; Fapte 20:7; Rom. 6:3-5; 1 Cor 10:16,
21; 11:23-29; Col. 2:12
Prima zi din saptamina este Ziua Domnului. Ea este o instituire crestina care trebuie
respectata in mod regulat. Ea comemoreaza invierea lui Christos dintre cei morti si
trebuie pusa deoparte pentru devotiune spirituala si inchinare, atit in public, cit si in
particular, prin abtinerea de la distractiile lumesti, prin odihna de la activitatile
muncii cotidiene, singura exceptie fiind munca strict necesara si faptele milei.
Ex. 20:8-11; Mat. 12:1-12; 28:1 ff.; Marcu 2:27-28; 16:1-7; Luca 24:1-3, 33-36; Ioan
4:21-24; 20:1, 19-28; Fapte 20:7; 1 Cor 16:1-2; Col. 2:16; 3:16; Apoc. 1:10
Imparatia lui Dumnezeu include doua aspecte: in general, suveranitatea Lui peste tot
universul, si, in particular, suveranitatea Lui peste toti cei care, de buna voie, il
recunosc pe El ca si Imparat al lor. In sens restrins, |mparatia este teritoriul spiritual
al mintuirii, in care oamenii intra prin incredere si devotament copilaresc fata de Isus
Christos. Crestinii trebuie sa se roage si sa lucreze pentru ca sa vina Imparatia si sa
se faca voia lui Dumnezeu pe tot pamintul. |n forma ei plenara, Imparatia va fi
instaurata la sfirsitul veacului, la revenirea lui Isus Christos.
Gen. 1:1; Isa. 9:6-7; Ier. 23:5-6; Mat. 3:2; 4:8-10, 23; 12:25-28; 13:1-52; 25:31-46;
26:29; Marcu 1:14-15; 9:1; Luca 4:43; 8:1; 9:2; 12:31-32; 17:20-21; 23:42; Ioan 3:3;
18:36; Fapte 1:6-7; 17:22-31; Rom. 5:17; 8:19; 1 Cor 15:24-28; Col. 1:13; Evr.
11:10, 16; 12:28; 1 Petru 2:4-10; 4:13; Apoc. 1:6, 9; 5:10; 11:15; 21-22
Isa. 2:4; 11:9; Mat. 16:27; 18:8-9; 19:28; 24:27, 30, 36, 44; 25:31-46; 26:64; Marcu
8:38; 9:43-48; Luca 12:40, 48; 16:19-26; 17:22-37; 21:27-28; Ioan 14:1-3; Fapte
1:11; 17:31; Rom. 14:10; 1 Cor 4:5; 15:24-28, 35-58; 2 Cor 5:10; Filip. 3:20-21; Col.
1:5; 3:4; 1 Tes. 4:14-18; 5:1 ff.; 2 Tes. 1:7 ff.; 2; 1 Tim. 6:14; 2 Tim. 4:1, 8; Tit 2:13;
Evr. 9:27-28; Iacov 5:8; 2 Petru 3:7 ff.; 1 Ioan 2:28; 3:2; Iuda 14; Apoc. 1:18; 3:11;
20:1 to 22:13
Este datoria si privilegiul fiecarui urmas al lui Christos si a fiecarei biserici a lui Isus
Christos de a merge sa faca ucenici din toate neamurile. Renasterea spirituala prin
Duhul Sfint inseamna si dobindirea dragostei pentru altii. Efortul misioanr colectiv
este deci rezultatul manifestarii nasterii din nou si este poruncit in repetate rinduri in
inavataturile lui Christos. Este de datoria fiecarui copil al lui Dumenzeu sa staruiasca
continuu in cistigarea celor pierduti pentru Christos, atit prin efort personal, cit si
prin orice alte metode in armonie cu Evanghelia lui Christos.
Gen. 12:1-3; Ex. 19:5-6; Isa. 6:1-8; Mat. 9:37-38; 10:5-15; 13:18-30, 37-43; 16:19;
22:9-10; 24:14; 28:18-20; Luca 10:1-18; 24:46-53; Ioan 14:11-12; 15:7-8, 16; 17:15;
20:21; Fapte 1:8; 2; 8:26-40; 10:42-48; 13:2-3; Rom. 10:13-15; Efes. 3:1-11; 1 Tes.
1:8; 2 Tim. 4:5; Evr. 2:1-3; 11:39 to 12:2; 1 Petru 2:4-10; Apoc. 22:17
XII. Scolarizarea
Deut. 4:1, 5, 9, 14; 6:1-10; 31:12-13; Neem. 8:1-8; Iov 28:28; Ps. 19:7 ff.; 119:11;
Prov. 3:13 ff.; 4:1-10; 8:1-7, 11; 15:14; Ecl. 7:19; Mat. 5:2; 7:24 ff.; 28:19-20; Luca
2:40; 1 Cor 1:18-31; Efes. 4:11-16; Filip. 4:8; Col. 2:3, 8-9; 1 Tim. 1:3-7; 2 Tim.
2:15; 3:14-17; Evr. 5:12 to 6:3; Iacov 1:5; 3:17
XIII. Darnicia
Gen. 14:20; Lev. 27:30-32; Deut. 8:18; Mal. 3:8-12; Mat. 6:1-4, 19-21; 19:21; 23:23;
25:14-29; Luca 12:16-21,42; 16:1- 13; Fapte 2:44-47; 5:1-11; 17:24-25; 20:35; Rom.
6:6-22; 12:1-2; 1 Cor 4:1-2; 6:19-20; 12; 16:1-4; 2 Cor 8-9; 12:15; Filip. 4:10-19; 1
Petru 1:18-19
XIV. Cooperarea
Fiecare crestin este obligat sa caute sa instaureze autoritatea suprema a voiei lui
Christos atit in viata personala, cit si in viata sociala. Mijloacele si metodele folosite
pentru imbunatatirea societatii si pentru instaurarea bunelor moravuri intre oameni
pot fi de un ajutor real si permanent numai cind sunt inradacinate in renasterea
individului prin harul acordat de Dumnezeu in Isus Christos. Crestinul trebuie sa
confrunte, in Duhul lui Christos, orice forma de lacomie, egoism sau viciu. El trebuie
sa lucreze ca sa aiba ce sa dea orfanilor, nevoiasilor, batrinilor, saracilor si celor
bolnavi. Fiecare crestin trebuie sa caute sa aduca economia, guvernul si societatea ca
un tot unitar sub balanta principiilor dreptatii, adevarului si dragostei fratesti. Pentru
promovarea acestor scopuri, crestinii trebuie sa fie gata sa colaboreze cu toti oamenii
de bine, suportind orice cauza buna, fiind intotdeauna gata sa actioneze in spiritul
dragostei, dar fara a compromite loialitatea pentru Christos si pentru adevarul Sau.
Ex. 20:3-17; Lev. 6:2-5; Deut. 10:12; 27:17; Ps. 101:5; Mic. 6:8; Zah. 8:16; Mat.
5:13-16, 43-48; 22:36-40; 25:35; Marcu 1:29-34; 2:3 ff.; 10:21; Luca 4:18-21; 10:27-
37; 20:25; Ioan 15:12; 17:15; Rom. 12-14; 1 Cor 5:9-10; 6:1-7; 7:20- 24; 10:23 to
11:1; Gal. 3:26-28; Efes. 6:5-9; Col. 3:12-17; 1 Tes. 3:12; Filimon; Iacov 1:27; 2:8
Adevaratul remediu pentru duhul razboinic este Evanghelia Domnului nostru. Cea
mai imperioasa nevoie a lumii este aceea de a accepta invatatura Lui in toate
problemele dintre oameni si natiuni, si aceea de a aplica practic Legea Lui bazata pe
iubire.
Isa. 2:4; Mat. 5:9, 38-48; 6:33; 26:52; Luca 22:36, 38; Rom. 12:18-19; 13:1-7; 14:19;
Evr. 12:14; Iacov 4:1-2
Dumnezeu singur este Stapinul constiintei, iar El o vrea eliberata de robia oricaror
invataturi si porunci omenesti care sunt impotriva Cuvintului Sau si nu-L reprezinta.
Biserica si Statul trebuie sa fie separate. Statul datoreaza fiecarei biserici protectie si
garantarea deplinei libertati de a persevera in implinirea scopurilor ei spirituale. |n
garantarea libertatii religioase, Statul nu trebuie sa favorizeze diferentiat nici un fel
de grup eclesiastic sau denominational. Pentru ca stapinirile civile sunt rinduite de
Dumnezeu, este de datoria crestinilor sa le fie supuse in toate lucrurile care nu sunt
contrare cu vointa Lui revelata. Biserica n-are voie sa recurga la ajutor din partea
Statului pentru implinirea lucrarii ei. Evanghelia lui Christos prevede ca implinirea
scopurilor ei sa fie facuta exclusiv prin resurse aflate in perimetrul strict al Bisericii.
Statul nu are dreptul sa penalizeze pe cineva pentru opiniile sale religioase, orice
forma ar lua acestea. Statul nu are dreptul sa impuna taxe pentru suportul oricarei
forme de religie. Idealul crestin este “O biserica libera intr-un stat liber”, iar aceasta
implica dreptul tuturor oamenilor de a avea acces liber si nestinjenit la Dumnezeu,
precum si dreptul de a formula si de a propaga opinii in sfera religioasa fara nici un
amestec din partea puterii civile.
Gen. 1:27; 2:7; Mat. 6:6-7, 24; 16:26; 22:21; Ioan 8:36; Fapte 4:19-20; Rom. 6:1-2;
13:1-7; Gal. 5:1, 13; Filip. 3:20; 1 Tim. 2:1-2; Iacov 4:12; 1 Petru 2:12-17; 3:11-17;
4:12-19
XVIII. Familia
Barbatul si nevasta au o valoare egala inaintea lui Dumenzeu, fiind creati amindoi
dupa chipul si asemanarea Lui. Relatiile de casatorie ilustreaza felul in care se poarta
Dumnezeu cu poporul Sau. Barbatul trebuie sa-si iubeasca nevasta dupa cum si
Christos si-a iubit Biserica. Dumnezeu i-a dat barbatului responsabilitatea sa
hraneasca, sa pazeasca si sa conduca familia lui. Nevasta trebuie sa se supuna de
buna voie autoritatii barbatului care o slujeste din dragoste, dupa cum si Biserica este
supusa de buna voie lui Christos, Capul ei. Creata ca si barbatul dupa chipul si
asemanarea lui Dumnezeu, nevasta este agala cu el innaintea lui Dumnezeu si a
primit din partea lui Dumnezeu resposabilitatea de de a-si respecta barbatul, de a-l
sluji ca un ajutor potrivit in administrarea casei si in formarea noii generatii.
Gen. 1:26-28; 2:18-25; 3:1-20; Ex. 20:12; Deut. 6:4-9; Ios. 24:15; 1 Sam. 1:26-28;
Ps. 78:1-8; 127; 128; 139:13-16; Prov. 1:8; 5:15-20; 6:20-22; 12:4; 13:24; 14:1; 17:6;
18:22; 22:6,15; 23:13-14; 24:3; 29:15,17; 31:10-31; Ecl. 4:9-12; 9:9; Mal. 2:14-16;
Mat. 5:31-32; 18:2-5; 19:3-9; Marcu 10:6-12; Rom. 1:18-32; 1 Cor 7:1-16; Efes.
5:21-33; 6:1-4; Col. 3:18-21; 1 Tim. 5:14; 2 Tim 1:3-5; Tit 2:3-5; Evr. 13:4; 1 Pet.
3:1-7.
SUS
Mişcarea anabaptistă
1. ASPECTE METODICE
Din punct de vedere al istoriei seculare, subiectul pune probleme ce depasesc istoria
bisericeasca, raportandu-se la istoria culturii si civilizatiei, societate, economie, stat,
corelate, bineinteles, cu problema fundamentala a relatiei dintre Biserica, stat, si
natiune.
Invatamantul, asistenta sociala, asigurarile si multe alte domenii care privesc viata
sociala a membrilor sunt preocupari importante pentru Biserica. In felul acesta este
limitata activitatea statului, reducandu-se riscul aparitiei tensiunilor social-politice.
Importanta miscarii anabaptiste, ca subiect de cercetare reiese si din faptul ca a
influientat istoria crestinismului din tara noastra, unde tendinta anabaptista spre
unitarism este si mai clara prin faptul ca promotorul unitarismului in Transilvania,
David Francisc a fost si promotorul anabaptistilor.
Biserica Crestina, din perioada apostolilor si pana la Reforma, a fost mai intai
biruitoare, in ciuda persecutiilor, dar apoi, incepand cu sec.IV a cunoscut o perioada
de decadenta si declin, care s-a accentuat cu trecerea timpului.
In decursul catorva secole, alte grave erori si practici nescripturale si-au gasit drumul
in biserica. Odata cu acceptarea religiei crestine de catre Constantin, imparatul
Imperiului Roman, persecutiile au incetat. Atunci a inceput cresterea exterioara si
expansiunea bisericii.
Constantin si fiii lui, care i-au succedat la domnie, au acordat privilegii Bisericii, iar
mai tarziu, crestinismul a devenit religie de stat. Teodosiu I, in anul 380 a dat un
edict in care declara crestinismul religie de stat. Biserica s-a unit cu statul si mai
tarziu, populatia a fost silita sa devina crestina.
In timp, imagini despre Isus si sfinti au inceput sa fie obiecte de inchinare si adoratie.
Biserica de Apus si cea de Rasarit aveau practici diferite in ceea ce priveste obiectele
de inchinare (picturi, statui de piatra, lemn).
Intre anii 1309-1439 Biserica Romana a ajuns cat se poate de jos in ochii laicilor.
Organizarea ierarhica cu cererea ei de celibat a dus la un declin in morala clericilor.
Multi preoti aveau concubine sau se angajau in aventuri nepermise cu membre din
bisericile lor.
Cele doua secole care preced reforma s-au dovedit in mod remarcabil vitale in fata
unei provocari si schimbari fara precedent. Cu cat se inmulteau abuzurile in biserica,
cu atat se se auzeau mai multe strigate pentru reforma. Noi forme de pietate laica,
mici tratate devotionale, interes renascut pentru relicve, pelerinaje si sfinti, miscarile
religioase - toate marturisesc o spiritualitate cu radacini adanci. Se poate observa
crestere constanta in intensitate si profunzime a sentimentului religios pana la
perioada Reformei.
Acest lucru nu inseamna negarea realitatii ca Evul Mediu Tarziu a trecut si prin
perioade de transformari politice, sociale, economice si religioase.
Poetul Eustache Deschamps spunea "Acum lumea e lasa, decazuta si slaba, batrana ,
invidioasa si balbaita. Nu vad decat barbati si femei nebune. Se apropie sfarsitul,
intradevar .....toate merg prost", exprimand starea generala de melancolie.
In cartea sa , The Courage To Be, Paul Tillich schiteaza istoria civilizatiei vestice in
termenii a trei tipuri recurente de neliniste, de frica.
Aceste trei teme se contureaza in zbaterea lui Luther si in incercarea lui de a gasi un
Dumnezeu plin de har. Prins in mijlocul unei furtuni cu tunete si trasnete, si
temandu-se ca i se apropie sfarsitul, Luther a jurat ca va deveni calugar. O data ajuns
la manastire, a fost cuprins de un coplesitor sentiment de vinovatie. Desi zbaterea lui
Luther a fost doar a sa, ea rezuma sperantele, nelinistile vremii sale. El a fost, am
putea spune, exact ca toti ceilalti,dar intr-o masura putin mai mare. Asfel teologia
reformatorilor a fost un raspuns specific la nelinistea aparte a vremii lor.
In stransa legatura cu frica, ce a dominat toate fazele vietii in Evul Mediu Tarziu, se
afla o criza de incredere in identitatea si autoritatea Bisericii. Spre deosebire de alte
doctrine stabilite la diferite concilii, doctrina despre Biserica nu a primit niciodata un
statut dogmatic.
Reforma din sec. XIV-lea a fost o continuare a cautarii adevaratei biserici, care a
inceput cu mult inainte ca Luther, Zwingli, Calvin sau parintii catolici sa intre in
scena.
De-a lungul veacurilor, pe masura ce Biserica unita cu statul se indeparta tot mai
mult de adevarul Sfintelor Scripturi, au existat diferite grupuri de crestini care s-au
straduit sa ramana credinciosi invataturii curate a Noului Testament. Astfel
Dumnezeu nu a ramas nici o data fara sa aiba un popor al Sau, oameni care sa-L
marturiseasca atat prin viata lor cat si cu gura, chiar cu riscul vietii lor. Dintre aceste
grupari se pot mentiona in mod special: donatistii, valdenzii si anabaptistii. Supusi
unor prigoane salbatice de catre „sfanta biserica”, hartuiti pretutindeni, torturati,
macelariti, masacrati in mare parte, acesti oameni „nu si-au iubit viata, chiar si pana
la moarte”. Asa cum spune autorul epistolei catre Evrei: „...unii, ca sa dobandeasca
o inviere mai buna, n-au vrut sa primeasca izbavirea, care li se dadea si au fost
chinuiti. Altii au suferit batjocuri, batai, lanturi si inchisoare; au fost ucisi cu pietre,
taiati in doua cu fierastraul, chinuiti; au murit ucisi de sabie, au pribegit imbracati
in cojoace si-n piei de capre, lipsiti de toate, prigoniti, munciti, - ei, de care lumea
nu era vrednica – au ratacit prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile
pamantului” (Evrei 11:35-38).
Chiar daca unele din aceste grupari nu mai exista astazi asa cum erau pe vremuri,
ideile lor, credinta lor curata a strabatut veacurile si au influentat alti oameni de
seama a lui Dumnezeu. Multe dintre ideile lor se gasesc in marturisirea de credinta si
in practica Bisericilor Penticostale din zilele noastre. Este demn, ca pe langa aceste
grupari pe care le-am amintit mai sus, sa consemnam contributia importanta pe care
au avut-o unele personaje din istoria bisericii. Dintre acestea as aminti pe: William
Ockham, Misticii scolastici, John Wyclif, Jan Hus si Savonarola, care au avut o
contributie considerabila in pregatirea Reformei. O buna parte din ideile lor au fost
luate si propovaduite de reformatori. Doresc in continuare sa vorbesc putin despre
cateva dintre aceste miscari si personaje, care au avut un rol deosebit in pregatirea
reformei care a urmat. Acestea sunt: Valdenzii, William Ockham, Misticii medievali,
Fratia vietii in comun, John Wyclif si Jan Hus. Nu putem vorbi despre toti, deoarece
spatiul acestei lucrari nu permite. De aceea i-am ales pe cei care au avut o rezonanta
mai puternica in ceea ce priveste baza biblica a credintei lor precum si influenta
asupra personajelor reformei, in special asupra lui Luther.
2.2.1. Valdenzii
Cea mai veche grupare crestina pre-reformatoare, care a existat si exista si azi o
constituie valdenzii. Numele si l-au luat de la un negustor bogat din Lyon pe nume
Petro Valdes, care pe la 1175-1176 si-a impartit averea saracilor si a hotarat sa
urmeze pilda lui Hristos, traind o viata de saracie si propovaduind Evanghelia. El
avea o traducere a Noului Testament din limba latina in limba vorbita de popor,
traducere care a stat la baza actiunii lui de evanghelizare. Barbati si femei consacrati
i s-au alaturat, iar acest ideal de viata dusa in saracie si simplitate a fost aprobat de
papa Alexandru III la Conciliu Luteran III in 1179.
De aceea cred ca merita sa spunem ceva despre ei. Iata cum prezinta Elisabet
Livingstone inceputurile lor: „Aceasta mica comunitate crestina, care
supravietuieste in Piedmont, isi are originea in grupa <<Saracilor din Lyon>>,
organizata in secolul XII de Petro Valdes, de la care si-au preluat numele... Valdes a
fost un negustor bogat din Lyon care a murit intre 1205 si 1218. In 1173 sau curand
dupa aceea el si-a impartit averea la saraci si a devenit predicator itinerant; in
scurta vreme a atras o multime de urmasi, barbati, femei si ... Alexandru al III-lea i-
a aprobat lui Valdes juramantul de saracie, dar i-a interzis lui si tovarasilor sai sa
predice fara invitatia clerului. Valdes a inceput curand sa nu mai de-a ascultare
prohibitiei impuse... Valdes si urmasii sai s-au organizat separat de Biserica, au
ignorat decretele si sanctiunile ei si si-au numit proprii lor slujitori. Mai presus de
toate ei au insistat asupra dreptului datoriei de a predica”.
In 1214, el i-a denumit pe valdenzi eretici, schismatici iar in 1215, la marele conciliu
Lateran IV, Inocentiu III a repetat denumirea generala a ereticilor, inclusiv a
valdenzilor. Cu toate acestea valdenzii s-au raspandit atat de mult geografic si
doctrinar, incat in 1218 au convocat un conciliu general la Bergano (Italia) unde s-au
discutat diferentele doctrinare intre valdenzii din Lombardia si cei din Franta. Mai
tarziu au fost urmariti de Inchizitie fara ca aceasta sa-i poata distruge.
Una din sursele cele mai convenabile ale invataturii valdenze este un tratat scris pe la
1320 de Bernard Gui, un vestit inchizitor francez pe vremea cand valdenzii erau inca
una dintre cele mai puternice miscari dizidente. Acesta ii descrie ca respingand
autoritatea eclesiastica, mai ales prin nesupunerea fata de papa sau fata de decretele
sale de excomunicare, si prin reinterpretarea tuturor sacramentelor romano-catolice,
cu exceptia spovedaniei si iertarii si a impartasaniei.
In teorie, toti valdenzii, barbati si femei, puteau administra aceste sacramente, iar
euharistia avea loc o data pe an. Pare sa se fi practicat si un botez valdenz.
Sarbatorile si rugaciunile romano-catolice erau respinse de valdenzi.
Gui ii invinuieste ca se erijau ca Biserica alternativa in care „preotul” era pur si
simplu un om bun, in loc sa fie o persoana ordinata de Biserica. Aceasta ii parea ceva
mult mai greu decat alta importanta trasatura distinctiva ale valdenzilor,
propovaduirea misionara in limba locala, cu o puternica scoatere in evidenta a Noului
Testament.
Punctele notate de inchizitorul Gui in sec XIV sunt iarasi dezvaluite de inchizitorii
ulteriori in sec. XV si in sec. XVI, cu anumite trasaturi, care par sa devina mai
radicale.
Zonele in care ei au fost mai puternici, au fost cele din Europa centrala si tarile
romano-catolice din Europa rasariteana. Insesi invataturile valdenze au fost
influentate de alte miscari dizidente.
Valdenzii francezi au continuat sa fie hartuiti pana la sfarsitul evului mediu. Aceasta
a culminat cu o cruciada contra lor in 1488, in Dauphine (dofine). In Italia, ei au
continuat sa reziste cu succes impotriva Inchizitiei, gasindu-si refugiu mai ales in
Piemont, unde au fost atacati in 1488. Lucrarea celor din Europa centrala si partea
romano-catolica a Europei de est, avea sa influenteze mai tarziu cursul Reformei
protestante.
In sec. XV, in pofida campaniilor repetate impotriva lor, valdenzii au circulat mult in
Europa centrala si au avut schimburi de idei cu husitii cehi si wyclifitii englezi care
se aflau in aceasta zona.
Viata acestor credinciosi in munti nu a fost usoara atata timp cat ei erau cautati
pentru a fi executati. Insa dupa un timp oamenii care locuiau la poalele muntilor le-a
oferit un ajutor, iar mai tarziu „fratii din Boemia” au fost pentru ei un ajutor, acesta
incercand o unificare cu valdenzii. Mai tarziu au luat contact cu reformatorii, fiind
influentati puternic de teologia lui Calvin si identificandu-se in mare masura cu
reformatii.
In ciuda tuturor prigoanelor care s-au abatut asupra lor de-a lungul timpului, au
ramas si exista si azi, asa cum scrie Gunar Westin: „ei traiesc si azi inItalia si sunt
unici in felul lor, o biserica libera protestanta din secolul XII, care este plina de
vitalitate”.
Alaturi de aceste grupari crestine din biserica oficiala s-au ridicat si barbati de seama,
cercetatori ai Sfintelor Scripturi, teologi remarcabili, care au inteles din studiul lor
personal, luminati de Duhul Sfant adevarurile Bibliei si ratacirile doctrinei catolice.
Cei mai de seama reprezentanti de care ne vom ocupa in cadrul acestui capitol sunt
John Wycliff si Jan Huss.
Aceasta a fost o comunitate de barbati, atat laici, cat si clerici, care s-au adunat in
casa lui Radewijns din Deventer. Acestia erau in principal prieteni ai acestuia care
aveau acelasi fel de gandire si erau adepti ai lui Groote Geert - un bastinas din
Deventer (Olanda) care studiase la Paris si fusese profesor la Colonia (Koln). Acesta
s-a pocait in anul 1374 (anul mortii lui Petrarca); mai tarziu a adunat in casa lui
femei cucernice care traiau fara sa fi depus vreun juramant monastic, apoi s-a asociat
cu Florens Radewijns. Acesta era un preot care studiase la Praga, era un bun
organizator si a trait intre anii 1350-1400.
Cei care s-au adunat in casa lui Radewijsn au ajuns cunoscuti sub numele de Fratii
Vietii in comun. Erau un grup semimonahal care respecta regula simpla a saraciei,
castitatii si ascultarii insa neangajati prin nici un legamant formal. Astfel, orice
membru era liber sa paraseasca fratia si sa se intoarca la viata seculara, daca asa ii
placea. Fratii nu cerseau pomeni, cum faceau „fratii cersetori”, ci aveau grija sa fie
tacuti, sa-si vada de treburile lor si sa lucreze cu propriile lor maini, dupa invatatura
apostolului Pavel.
Aceasta comunitate a fost importanta prin accentul pe care l-a pus pe studiu. Este
deosebit de important sa stim aceste lucruri, deoarece ne vor ajuta sa-l intelegem mai
bine pe Luther care a studiat intr-o asemenea scoala si este evident ca acest fapt l-a
influentat in ideile si teologia lui de mai tarziu.
A fost un ganditor crestin de prima importanta. S-a nascut intre 1280-1290, probabil
in satul Ockham din Surrey (Anglia) si a murit la Munchen (Germania) pe la 1349.
Dupa ce a intrat in ordinul franciscan, si-a inceput studiile teologice la Oxford, pe la
1309 si a indeplinit conditiile pentru a primi gradul universitar de Magister, cu
prelegerile sale asupra „Cartii sentemtiilor” de Petru Lombard pe la 1318-1320.
Dupa cate s-ar parea, fostul cancelar al universitatii l-a denuntat ca eretic papei Ioan
XXII si William a fost convocat la Avignon in 1324. Cand a ajuns acolo, s-a implicat
intr-o controversa asupra saraciei apostolice care l-a facut sa fie mai critic fata de
papalitate; el a cerut ca biserica sa fie condusa de un colegiu de papi si a afirmat ca
Hristos este unicul Cap al Bisericii, invataturi care prevesteau miscarea conciliara.
Ockham a respins complet autoritatea papala in materie seculara. In 1328, a intrat in
serviciul imparatului romano-german, Ludovic de Bavaria, sprijinindu-l in lupta lui
cu papalitatea.
In multele sale scrieri, Gulielmus Occamus (pe numele sau latinizat) a dezbatut cu
iscusinta logica, magistrala marile teme ale filosofiei si teologiei. Principiul sau
cunoscut sub numele de „briciul lui Ockham”, afirma: concluzia care se poate
formula pornind de la mai putine presupuneri nu are rost sa fie formulata pornind de
la mai multe presupuneri („ceea ce se poate face cu mai putin, in zadar se face cu
mai mult”); mintea nu trebuie sa inmulteasca lucrurile fara necesitate. Occamus a
facut critica elaborata a dovezilor existentei lui Dumnezeu, desi el insusi formulase o
puternica teologie pozitiva (KATAFATICA, care definea pe Dumnezeu prin
afirmatii, spre deosebire de teologia negativa, APOFATICA, dupa care se poate
spune doar ceea ce nu este Dumnezeu, nu ceea ce este.
Studiul acestor mistici este important deoarece ei au influentat gandirea lui Luther
precum si lucrarea lui.
Primul mare mistic care l-a influentat pe Luther in lucrarea sa de mai tarziu a fost
Johnn Eckhart (1260-1327).
Meister Eckhart a fost un calugar dominican german a carui opera este la originea
curentului mistic renan si a traditiei conceptuale reluata de idealismul german. Dupa
moarte, invatatura lui a fost condamnata de papa Ioan XX (1316-1334). Este
recunoscut acum drept forta cea mai de seama in viata religioasa a Germaniei inainte
de Reforma.
Johann von Wesel, din Renania a prefigurat pe reformatorii germani intr-o mare
parte din invatatura sa. A respins multe dintre doctrinele si practicile specifice ale
Bisericii catolice medievale si a declarat ca numai Biblia este autoritatea absoluta in
materie de credinta. A scris impotriva indulgentelor in 1475, a fost judecat de
Inchizitie in 1479 si condamnat la detentiune pe viata in manastirea augustina de la
Mainz.
Este foarte interesant modul in care apare pe scena acest credincios considerat un
premergator al Reformei.
O buna parte din viata si-a petrecut-o studiind si apoi predand la Oxford. La inceput
dorinta sa nu a fost sa lupte impotriva autoritatii Bisericii Romano-Catolice, ci dorea
o reformare din interiorul ei. Astfel pana in 1378 intentia lui a fost sa reformeze
Biserica prin eliminarea clericilor si prin deposedarea de proprietati care, credea el,
sunt cauza coruptiei. In 1376 scrie lucrarea „Of Civil Dominio” (Despre stapanirea
civila) in care sustine ca exista o baza morala pe care trebuie sa o aiba conducerea
eclesiastica. Insa nu a putut suporta modul in care clerul deposeda de bani pe
credinciosii de rand ai Bisericii. Pamanturile, in mare parte, erau proprietatea
Bisericii, de aceea la cererea lui de deposedare de proprietati a acesteia, s-a bucurat
de un sprijin deosebit din partea nobilimii engleze, care dorea mult acest lucru.
Daca la inceput a incercat reformarea Bisericii din interior, mai tarziu „dezgustat de
<<captivitatea Babiloniana a Bisericii>> si de schisma, Wycliff n-a mai fost
satisfacut de aceasta abordare mai degraba negativa, si dupa 1378 a inceput sa se
opuna dogmei Bisericii cu idei revolutionare”.
Intrebarea fireasca pe care si-o pune orice istoric este cum a reusit Wycliff sa-si
propage ideile fara sa fie excomunicat si omorat ? Raspunsul este ca Dumnezeu l-a
ocrotit prin nobilii englezi si prin John de Graunt. Astfel Biserica nu s-a atins de el.
Lovitura cea mai puternica pe care a dat-o Bisericii a fost in anul 1379, cand fara sa-i
fie frica de consecintele nefaste care ar fi putut sa apara, a sustinut cu toata taria in
scris ca “Hristos este capul Bisericii, si nu Papa”. Prin aceasta nega ca Biserica ar
avea putere absoluta, spunand: „Puterea pe care a pierdut-o prin pacate de moarte”.
Sau altfel spus: „chiar daca papa si toti clericii ar disparea de pe pamant... credinta
nu s-ar pierde, pentru ca ea isi are temelia numai in Domnul Isus, Stapanul si
Dumnezeul nostru”.
Cea mai mare realizare a lui Wycliff a fost aceea de a pune Biblia la indemana
poporului in limba engleza. Astfel el a putut sa-si sustina mai bine convingerile cu
privire la Biserica, Papa, Scriptura.
Concluzionand in ceea ce priveste ideile lui Wycliff in istorie pot spune ca ele nu
constituie altceva decat „cateva grinzi” ale unui pod care face trecerea de la un ev
mediu intunecat la o epoca moderna, acest pod prinzand contur odata cu declansarea
Reformei.
2.2.6. Jan Hus (1373-1415)
Pentru a intelege ceea ce s-a intamplat in centrul Europei prin anii 1400, trebuie sa ne
reamintim ce s-a intamplat in Anglia precum si legaturile acesteia cu Europa
centrala. In acest sens nu trebuie uitata casatoria lui Richard al III-lea al Angliei cu
Ana de Boemia, care a avut o importanta istorica deosebita, aceasta concretizandu-se
in ceva practic si anume: „schimbul de studenti intre Anglia si Boemia”.
Trebuie retinut faptul ca la fel ca in Anglia s-au facut simtite sentimentele nationale.
In ambele cazuri, ele s-au ridicat impotriva stapanului strain, care domnea la Roma,
si care avea pretentia de a fi loctiitorul lui Hristos pe pamant. In afara de aceasta, in
Boemia existau nemultumiri si din cauza faptului ca germanii detineau multe pozitii
inalte in cadrul Bisericii in detrimentul cehilor, iar la Universitatea din Praga
pretindeau a avea o pozitie privilegiata.
Am spus ca intre cele doua orase Oxford si Praga s-au facut schimburi de studenti.
Astfel ideile lui Wycliff au ajuns foarte repede si usor pe teritoriul Boemiei, datorita
studentilor care au studiat in Anglia si s-au confruntat cu ideile lui. Gasindu-le bune,
acestia le-au luat in Boemia.
In vremea aceea la Oxford, in Anglia, se dezbateau ideile lui Wycliff. Acesti studenti
le-au imbratisat si le-au adus in Boemia.
Dupa acestea intre studentii din Praga a luat fiinta o comunitate de admiratori ai
ideilor lui Wycliff, in fruntea carora se afla Jan Hus. Pe langa acestia, ideile au fost
imbratisate de multi intelectuali, clerici si laici.
Jan Hus s-a nascut in Bohmernald (astazi Husinet) in 1373 dupa unii ar fi 6 iulie
1369, intr-o familie modesta. Ramanand de timpuriu fara tata, a fost crescut de mama
sa, care era o femeie credincioasa. Muncind din greu, aceasta l-a ajutat sa ajunga la
Universitatea din Praga. Fiind un student sarguincios, a reusit foarte repede sa se
adapteze situatiei. Interesat de cunoasterea Scripturilor, va deveni unul dintre cei mai
buni studenti ai Universitatii.
Dupa terminarea studiilor ajunge predicator la Capela Betleem din Praga, avand un
dar deosebit de a-si captiva ascultatorii cu predicile sale. Era familiar cu ideile lui
Wycliff, astfel ca in predicile sale reproducea nu doar ideile acestuia ci chiar
limbajul. Avea un rol important la Universitatea unde la inceput a fost magistru.
Dupa plecarea germanilor la Leipzig, devine rector al acesteia in anul 1409. Ataca in
predicile sale unele dogme ale Bisericii Romano-Catolice, coruptia clerului inalt.
Sustinea, asemeni lui Wycliff ca Biblia este singura autoritate in viata si credinta
crestinului: „Biserica este comunitatea celor alesi, iar Hristos este singurului ei
Cap.”
O vreme se parea ca Hus va reusi sa atraga de partea acestei invataturi prin predici si
scrieri intreaga natiune ceha; insa si in Boemia existau ierarhi catolici, care i s-au
impotrivit. Daca la inceput arhiepiscopul Sbinok de Praga l-a incurajat, curand acesta
l-a abandonat, trecand de partea papei Alexandru al V-lea. Lui Hus i s-a interzis sa
mai predice, iar papa a emis o bula in 1410 prin care s-a ordonat distrugerea cartilor
lui Wycliff, iar pentru a curma influenta reformatorului ceh i-a interzis sa mai
predice si in capelele private.
In 1411 papa Ioan al XXIII-lea l-a excomunicat pe Hus, care a trebuit sa se refugieze
din Praga. In timpul acesta de refugiu, el s-a dedicat scrisului, elaborand, astfel
principala sa opera „De Eclesia” in 1413, scrisa sub influenta directa a lucrarilor lui
Wycliff.
Fiind citat sa se prezinte in fata Conciliului Bisericii, care s-a desfasurat la Constance
in 1414, Hus bazandu-se pe promisiunea imparatului ca nu i se va intampla nimic
rau, da ascultare si se deplaseaza acolo. Din pacate, imparatul nu s-a tinut de cuvant.
Ba mai mult atat ideile lui Wycliff, cat si invatatura sa au fost condamnate ca eretice.
Refuzand sa-si retracteze invatatura, Hus este intemnitat, iar in anul 1415 ars pe rug.
Invatatura lui Hus nu a putut fi distrusa, fiind dusa mai departe de urmasii sai, care s-
au impartit in doua tabere. Una era tabara radicala, „taboritilor”, dupa muntele Tabor,
fortareata lor din sudul orasului Praga. Acestia au respins orice invatatura cu privire
la credinta si practicile Bisericii Romano-Catolice care, spuneau ei, nu aveau
fundament scriptural.
Cea de-a doua ramura care sustinea ideile lui Hus si care era mai moderata, era cea a
„utraquistilor”. Ei au avut o pozitie proprie prin care sustineau ca numai ceea ce
Biblia interzice trebuie eliminat si ca toti credinciosii, nu numai clerul trebuie sa
primeasca atat painea cat si vinul la impartasanie.
Din gruparea radicala a taboritilor s-a format gruparea „Fratii Uniti”, sau „Fratii
Boemiei”. Acestia au aparut prin anii 1540, constituind astfel suportul unei noi
biserici care poate fi gasita si azi, numita „Biserica Moraviana”. Aceasta s-a
dezvoltat foarte mult prin spiritul ei misionar, de aceea nu este ceva deosebit daca
spunem ca Hus l-ar fi inspirat pe Luther. Deoarece Luther avea posibilitatea sa
cunoasca invataturile lui Hus.
Seriozitatea religioasa, atat a lui Wycliff cat si a lui Hus, cere o admiratie deosebita.
Dar in ciuda recunoasterii lui Luther a multor puncte de legatura cu Hus, Reforma s-a
datorat intr-o mica masura eforturilor lor. Totusi nu trebuie uitat faptul ca ei au
anticipat spiritul si lucrarea reformatorilor, netezind calea acestora si usurand astfel
aparitia Reformei.
2.3. Reforma protestanta. Linii generale.
Principalii lideri ai acestei miscari au fost Martin Luther (1483 - 1546), Ulrich
Zwingli (1484 - 1531), John Calvin (1509 - 1564). La inceput ei au fost pentru o
restaurare a Crestinismului primar, dar nu dupa mult timp, liderii acestei miscari au
adoptat ideea si apoi au decis ca o unire cu statul este necesara succesului bisericii.
Aceasta decizie a fost un compromis fata de pozitia sustinuta la inceput. Acceptarea
acestui compromis de catre Luther si Zwingli, compromis care includea si eliminarea
oricaror disidente, a dus la aparitia miscarii Anabaptiste evanghelice.
Martin Luther s-a nascut la Eisleben, 1483 in Saxonia, o provincie din Imperiul
German. A primit educatie la scoala Latina din Eisenach si la Universitatea din
Erfurt. In 1505, el a devenit calugar augustinian in acelasi oras, sperand sa gaseasca
pacea sufletului prin efort personal. In cele din urma, a ajuns la concluzia ca iertarea
divina si schimbarea interioara sunt rezultatul credintei in Christos.
In consecinta, Luther a scris 95 teze in latina si le-a fixat pe usa Bisericii din
Witteberg. In aceste teze el a condamnat abuzurile de care se facea vinovat Tetzel,
din punctul de vedere romano- catolic. In timpul controverselor ce au urmat, Luther a
fost din ce in ce mai mult convins ca multe invataturi si practici ale Bisericii Romane
sunt nescripturale. Inca inainte de expunerea acestor teze el a avansat ideea doctrinei
justificarii prin credinta, care din punctul de vedere al Bisericii Romane era o erezie.
Electorul Frederich cel Intelept i-a acordat toata protectia posibila.
In cele din urma Luther a fost excomunicat de papa in 1520. Obtinand o copie a
declaratiei papale, Luther i-a dat foc in public. Anul urmator a aparut in fata Dietei,
ori a Parlamentului Imperiului German, la Worms, dar a refuzat sa retraga ceea ceea
ce i s-a cerut. Electorul Frederich, in secret, a aranjat sa fie dus la Castelul Wartburg,
pentru siguranta lui personala. In timpul acesta, Luther a luat decizia ca Liturghia sa
fie mentinuta pana cand ea ar fi putut fi inlocuita cu aprobarea autoritatilor civile.
Aceasta atitudine cu privire la Liturghie si alte puncte practice ce trebuiau reformate
a dus la o stransa legatura intre stat si biserica. Liturghia a fost in cele din urma
abolita in Wittenberg si in toata Saxonia, dupa moartea Electorului Fredereck, de
catre fratele acestuia, Electorul John, in 1525. Biserica Luterana a fost facuta biserica
de stat in Saxonia si in cele din urma in toate provinciile Germaniei si Scandinaviei,
ai caror conducatori acceptasera crezul lutheran.
Ulrich Zwingli a fost un lider al Reformei in regiunea din Elvetia in care se vorbea
limba germana. El s-a nascut in anul 1484, la Wildhaus, langa St. Gall in Elvetia. A
studiat in Bern, Viena, si Basel fiind consacrat ca preot in 1506. In anul 1518 a fost
ales episcop principal al orasului Zurich, cel mai important oras din Elvetia.
Dupa sosirea lui in Zurich, s-a putut observa in predicile lui o nota evanghelica. In
cativa ani, in predicile lui, Zwingli a atacat anumite doctrine si practici Romano -
Catolice. Atitudinea Consiliului din Zurich fata de Reforma a fost favorabila, dar
guvernul federal al Elvetiei s-a opus miscarii. Consiliul din Zurich i-a dat lui Zwingli
deplina libertate in ceea ce priveste predicarea din Scripturi. Din motive politice,
consiliul a ales o atitudine de compromis, interzicand toate devierile de la practicile
Bisericii Romano - Catolice ce puteau avea loc. In concluzie, lui Zwingli i s-a permis
sa predice impotriva Bisericii Romane, dar nu sa si abandoneze practicile ei.
Din scrierile lui Luther si Zwingli, reiese clar ca in anii de inceput ai Reformei, ei au
aparat principiul membriei voluntare, nevoia disciplinei in biserica si independenta
bisericii de stat. Toate aceste obiective nu au putut fi atinse de Luther si Zewingli.
Istoricul lutheran, profesorul Karl Mueller, Tuebingen, Germania, a spus: "Puterea
agresiva, cuceritoare, pe care lutheranii au manifestat-o in prima perioada, s-a
pierdut oriunde, in momentul in care guvernantii au luat problema in mainile lor si
au stabilit Crezul Lutheran."
3. REFORMA RADICALA
Abia in ultimii ani reformatorii radicali au inceput sa iasa din conul de umbra in care
au fost abandonati de catre oponentii lor din sec.al XVI- lea. De exemplu, Heubrucg
Bullinger ii numea "dusmani diavolesti si distrugatori ai Bisericii lui Dumnezeu".
Fiecare ramura a Reformei radicale s-a atasat unei anumite "radacini”. In cazul
Anabaptistilor, aceasta "radacina" era Biblia.Ei nu doreau numai sa reformeze
biserica ci sa o readuca la puritatea ei apostolica.
Tocmai acest lucru , precum si faptul ca cea mai mare parte a radicalilor a fost
nevoita sa dezvolte un model de viata in afara granitelor oficiale, a dat spitutualitatii
si vietii lor spirituale un iz aparte. Reformatorii radicali au trait in afara ordinii
stabilite. Multi dintre ei au acceptat exilul, tortura si pedeapsa capitala decat sa se
lepede de Domnul care i-a chemat sa-si ia crucea si sa-l urmeze.
Conrad Grebel a fost liderul miscarii anabaptiste elvetiene. El s-a nascut in anul 1498
intr-o familie de nobili. Tatal sau, Jacob Grebel, a fost senator, membru al
Consiliului din Zurich. Conrad, ca tanar a urmat scolile din Zurich. In toamna anului
1514, a devenit student la Universitatea din Basel, si intre anii 1515 - 1518 a studiat
la Universitatea din Viena, Austria. In Viena a fost prieten cu Vadian (Joachim von
Watt), profesor de limbi clasice, care mai tarziu s-a casatorit cu sora lui Conrad,
Marta. Din octombrie 1518 pana in iulie 1520, el a studiat la Paris. Dupa intoarcerea
la Basel a lucrat la o editura care publica carti latine. Zwingli, in 1522, s-a referit la
Conrad Grebel, ca la un nobil tanar si educat.
Wilhem Reublin a fost preot la St. Alban Catholic Church, Basel, unde a inceput sa
vorbeasca impotriva doctrinelor si practicilor nescripturale. Mari multimi de oameni
veneau sa-i asculte predicile. In procesiunile anuale era obiceiul ca preotul sa
conduca procesiunea prin oras purtand relicve ale sfintilor. La procesiunea tinuta la
data de 13 iunie, 1522, Reublin a purtat o Biblie deschisa spunand: "Acesta este
adevaratul lucru sacru, celelalte nu sunt decat oase de oameni morti." A fost primul
preot din Elvetia care in 1523 s-a casatorit. Datorita predicilor impotriva botezului
copiilor mici, a fost arestat si audiat in Zurich in august 1524. Mai tarziu a fost
botezat si s-a unit cu Fratii Elvetieni.
Dupa cum s-a specificat, parintii miscarii anabaptiste, au fost, in decursul a catorva
ani uniti cu Zwingli si au sustinut din toata inima programul de reforma. In a doua
disputa (octombrie, 1523) in care s-a discutat in legatura cu abolirea Liturghiei si
imaginilor, s-a vazut o diferenta notabila intre Zwingli si Grebel in legatura cu
atitudinea fata de reformarea practica a bisericii. In ultima zi a dezbaterilor, Conrad
Grebel si prietenul lui Simon Stumpf, au cerut abolirea Liturghiei fara nici o ezitare.
Amandoi, la aceasta dezbatere, au prezentat aceasta practica romana ca ceva
nescriptural, contrara conceptiilor evanghelice. In timpul dezbaterilor Grabel a spus:
"Primul lucru necesar inainte de orice altceva este abolirea Liturghiei. Multe s-au
discutat despre aceasta, dar nimeni dintre preoti nu vrea sa termine cu acest lucru
abominabil.”
In scrierile lui timpurii, Zwingli s-a exprimat impotriva botezarii copiilor mici. El a
recunoscut, deasemenea nevoia unei disciplinari scripturale care sa fie aplicata in
biserica, lucru imposibil de realizat intr-o biserica de stat. El a aparat principiul
nonrezistentei si a admis ca juramintele sunt contrare cuvintelor Domnului Isus.
Referitor la aceste puncte, Zwingli, si-a schimbat in mod gradat pozitia initiala.
Cand Zwingli a fost de acord cu stabilirea unei biserici de stat in care membria era
obligatorie pentru toata populatia, el a realizat ca din acest punct de vedere practica
botezarii copiilor era ceva esential. Intr-o perioada scurta de timp el a devenit un
aparator inflacarat al botezului copiilor.
Cu privire la botezul copiilor au avut loc multe dezbateri; in cele din urma Cosiliul a
ordonat ca Grebel si Mantz sa nu mai tina intalniri si sa accepte deciziile lor. Cei care
refuzau sa-si boteze copiii erau exilati sau incarcerati in inchisoarea Wellenberg.
Toate aceste amenintari nu i-a descurajat pe Grebel si colaboratorii sai.
Intr-o scrisoare catre Vadian, Zwingli a declarat ca nimic nu s-a realizat prin
persecutii, curajul si puterea lor fiind de nezdruncinat. Decizia Consiliului de a
suprima miscarea disidenta a convins Fratii ca este in zadar sa mai astepte toleranta
de la autoritatile civile. Au realizat faptul ca organizarea lor ca Biserica nu mai poate
fi amanata si au declarat ca "este mai bine sa ascultam de Dumnezeu decat de
oameni.” Cateva zile mai tarziu, dupa disputa din 17 ianuarie, Fratii Elvetieni s-au
organizat ca biserica.
Dupa un timp, asa cum erau impreuna, o mare neliniste a venit peste ei si au fost
miscati in inima lor. Apoi toti impreuna au inghenunchiat in fata Atotputernicului
Dumnezeu, cel ce cunoaste toate inimile si l-au implorat sa le dea harul sa-I faca voia
Lui divina, si sa-i invredniceasca cu Harul Sau. Dupa ce s-au ridicat de la rugaciune,
George Blaurock i-a cerul lui Conrad Grebel sa-l boteze cu adevaratul botez crestin
pe baza marturiei si credintei lui. Dupa ce s-a facut aceasta, ceilalti l-au rugat pe
George sa-i boteze. El a indeplinit dorinta lor in frica de Dumnezeu.
Acest lucru s-a intamplat cu trei sau patru zile dupa dezbaterile din 17 ianuarie 1525.
Reforma Zwingliniana inca nu exista atunci. Biserica catolica a fost abolita de Pasti,
in acelasi an. Infiintarea acestei biserici voluntare a lui Grebel si Mantz, contrar
ordinilor Consiliului avand in fata amenintarea persecutiei nu a putut sa nu faca o
impresie profunda asupra oamenilor in general, si in special asupra persoanelor cu un
adanc sentiment religios care si-au dat seama de pozitia compromitatoare adoptata de
liderii religiosi recunoscuti.
Formarea Bisericii Anabaptiste, fara acordul autoritatilor civile nu putea avea alte
urmari decat declansarea persecutiilor impotriva anabaptistilor. In cantonul Zurich, la
mai putin de o luna de la infiintarea acestei grupari au avut loc primele arestari. In
februarie 1525, douazeci si cinci de anabaptisti au fost inchisi, dar nu dupa mult timp
au fost eliberati sub restrictii severe. In 16 Martie, acelasi an, Consiliul din Zurich a
publicat un mandat prin care se decreta ca toti cei ce se vor boteza vor fi exilati.
Multi dintre ei au fost arestati din nou, printre ei fiind si Conrad Grebel, Felix Mantz,
Blaurock , cu care Zwingli a avut trei zile de discutii in 20 - 22 martie. Ei au fost
chemati, pe rand, in fata lui Zwingli si asistentilor sai, si au avut permisiunea de a
raspunde la unele din intrebarile lor. Douazeci si unu persoane (14 barbati si 7 femei)
au fost inchise in temnita intunecoasa a Turnului Vrajitoarelor. Dupa doua saptamani
au reusit sa scape, probabil cu ajutorul unor persoane din Consiliu. Blaurock a fost
excomunicat deoarece nu era din Zurich. Intre luna noiembrie 1524 si iunie 1525,
Zwingli a publicat trei carti impotriva "Fratilor", iar in noiembrie alta carte in care el
a aparat pozitia bisericii de stat si a avansat diferite acuzatii la adresa anabaptistilor.
Fratii nu au avut nici un mijloc pentru a se apara. Dorinta mare a lui Grebel era sa le
fie aprobata apararea doctrinei lor prin scris, cerere care nu a fost niciodata aprobata.
In principatul Grunningen, parte a cantonului Zurich, au fost arestate peste 100
persoane. Magistratii din acest principat au aratat simpatie fata de intemnitati, si in
loc sa-i trimita la Zurich au trimis patru deputati pentru a trata organizarea unei
dezbateri publice intre cele doua parti. Pe data de 6 Noiembrie a avut loc dezbaterea
respectiva. Grebel, Mantz si Blaurock au aparat pozitia Fratilor. Pe data de 8
noiembrie, cei trei aparatori au fost din nou intemnitati. Martin Link si Michael
Sattler au fost exilati din cantonul Zurich. Au fost eliberati in scurt timp fiind
amenintati cu cele mai aspre pedepse, in cazul in care nu vor renunta la disidenta lor.
In martie 1526, Grebel, Mantz, Blaurock, Balthasar Hubmaier, si multi altii au fost
condamnati pe viata. Alti 14 Anabaptisti au fost condamnati printre care si mama lui
Feliz Mantz. In ziua cand a fost pronuntata aceasta sentinta Consiliul din Zurich a
decretat ca oricine va sustine rebotezarea va fi "innecat fara mila". Pare foarte
enigmatic, dar cu toate aceste grele condamnari, toti au fost eliberati in cateva
saptamani. Bullinger presupune ca Anabaptistii au fost ajutati de "anumite persoane"
suspuse, in fruntea lor fiind Jacob Grabel, tatal lui Conrad.
Alti membrii intemnitati ai Fratilor Elvetieni, au fost predati Consiliului din Zurich
in septembrie 1528. Conrad Winkler, alt lucrator al Fratilor, a fost executat prin
inecare in Zurich pe 20 ianuarie, 1530. El a lucrat cu succes in multe locuri, in
particular in cantonul Bern, unde in iunie 1528, a fost pus la stalpul infamiei, apoi
batut cu nuiele in timp ce era purtat pe stazile orasului.
In 1601, 1602, Consiliul din Zurich a publicat alte mandate impotriva Fratilor, iar in
decembrie, acelasi an s-a emis Edictul Anabaptist, care prevedea multe articole
impotriva celor ce colaborau sau deveneau anabaptisti. Ultimul martir al Fratior
Elvetieni, care a fost executat in Zurich, a fost Hans Landis.
Cel mai reprezentativ membru al Consiliului a fost Joachim von Watt, numit Vadian,
care in perioada de inceput cand nu era sub influenta lui Zwingli, era de acord cu
Fratii in ceea ce priveste nebiblicitatea botezarii copiilor si a controlului exercitat de
stat asupra bisericii. In 25 martie 1525, Conrad Grebel a venit in St.Gall si a stat pana
dupa 9 aprilie. El a predicat si a botezat un mare numar de credinciosi. Dupa plecarea
lui Grebel, alt conducator al miscarii, Eberli Bolt din Lachen a venit in St. Gall si a
predicat in oras si in imprejurimi. Multi din ascultatori au fost botezati. In cele din
urma consiliul i-a cerut sa plece din oras, lucru pe care l-a dus la indeplinire. Nu
dupa mult timp a fost prins de catolici in cantonul Schqyz si ars pe rug in data de 29
mai, 1525, fiind primul martir al Fratilor Elvetieni.
Martirajul lui Bolt a avut loc cu 18 luni inainte de cel al lui Felix Mantz, care este
considerat a fi primul martir al Fratilor Elvetieni. Wolfgang Ulimann, a continuat
munca inceputa de Grebel si Bolt. Consiliul din St. Gall, in cele din urma, si-a
schimbat atitudinea fata de Ulimann si ceilalti frati, iar in iunie 1525, persecutia a
fost declansata. Au avut loc exilari, arestari si multi au parasit de buna voie regiunea.
Ulimann a fost exilat de mai multe ori, in cele din urma a fost decapitat in anul 1530.
Cantonul Bern este unul din cele mai largi cantoane ale Elvetiei. In zece ani de la
inceputul Miscarii Anabaptiste, cantonul Bern a devenit cel mai puternic centru al
Fratilor. In nici o alta zona a Elvetiei sau Germaniei, Biserica Fratilor Elvetieni nu a
crescut asa de mult, sub o severa persecutie ca in cantonul Bern, in mod special in
Emmental. Consiliul din Bern, a fost de acord cu Reforma inca din primii ani, dar nu
a desfiintat practicile catolice inca cativa ani. Cand au ajuns Fratii in Bern, Biserica
Catolica era biserica de stat. In aprilie 1527, opt Frati din Basel, printre care si Hans
Seckler si Jacob Hochrutiner au sosit in Bern, si nu dupa mult timp au fost arestati.
Haller Berthold, colaboratorul lui Zwingli, intr-o scrisoare adresata acestuia a scris ca
dupa trei ore de discutii cu intemnitatii anabaptisti i-a rugat pe acestia sa nu fie
ofensati de icoanele din biserici care inca nu au fost mutate si ca nu a gasit
argumente biblice pentru a combate invataturile lor. Pentru a-l ajuta pe Haller, dar si
pe ceilalti clerici, Zwingli a publicat in limba latina o replica la Marturisirea de
credinta a Anabaptistilor de la Schleitheim. Dupa cativa ani, Haler si-a schimbat
atitudinea binevoitoare fata de Anabaptisti si a aprobat cele mai severe masuri pentru
suprimarea lor. Primii martiri au fost Hans Secker, Hans Treyer si Heeini Seiler care
au fost inecati in raul Aare in iulie 1529. Pana in anul 1534, toate executiile se faceau
prin inecare. In noiembrie, acelasi an, a fost emis un decret care specifica faptul ca
barbatii sa fie executati prin decapitare, iar femeile prin inecare. Razboiul religios din
1531, unde fortele Protestante au suferit o mare infrangere din partea Catolicilor a
produs un mare soc in randul Protestantilor. Lucrul acesta a creat conditiile unui
viitor progres al anabaptistilor. Zwingli insusi, si-a pierdut viata pe campul de lupta
de la Cappel. Cu toate aceste evenimente, atitudinea autoritatilor a ramas aceeasi.
Consiliul din Bern, vazand ca persecutiile nu dau rezultatele scontate a schimbat
tactica in ceea ce priveste infrangerea miscarii Anabaptiste. In speranta ca o
dezbatere publica ii va convinge de erorile doctrinare, Consiliul din Bern a convocat
o intalnire intre cele doua parti, intalnire care a avut loc la Zofigen intre 1 si 9 iulie
1532. Consiliul a facut public un raport al acestei dezbateri publice. Acest raport al
intalnirii de la Zofingen este una din cele mai importante surse de informare cu
privire la docrinele si practicile Fratilor Elvetieni.
Spre sfarsitul anului 1526 a avut loc o dezbatere publica cu Balthasar Hubmaier al
Bergen, Moravia, aparand principiul nonrezistentei. Intre acesti doi lideri anabaptisti
a mai avut loc alta confruntare la castelul Nikolsburg. Hut a mai lucrat si in Viena,
dar s-a intors in Augsburg, unde in 16 septembrie, 1527 a fost inchis. A murit in
inchisoare si trupul lui a fost ars pe rug in 7 decembrie 1527.
La scurt timp de la inchiderea lui Hans Hut, a avut loc o conferinta anabaptista,
prezidata de Hans Denck. Deoarece la scurt timp un mare numar din participanti au
fost martirizati, conferinta aceasta este cunoscuta sub numele de Sinodul Martirilor.
Se pare ca au fost puncte de vedere diferite si nu sunt multe informatii in legatura cu
subiectele discutate. In ceea ce-l priveste pe Hans Denck, el a plecat la Basel, si dupa
doua luni de la aceasta conferinta a renuntat la invatatura anabaptista cu privire la
nevoia botezului credinciosilor.
Electorul Frederich III, a abolit luteranismul si Biserica lui John Calvin a devenit
biserica de stat. O noua dezbatere publica, tot fara rezultat a avut loc intre 28 mai si
19 iunie 1571 la Frankesthal in Palatine. Anabaptistii au refuzat sa accepte crezul
oponentilor lor si au fost amenintati cu severe persecutii.
In ianuarie, 1528 a fost executat prin decapitare. Cateva saptamani mai tarziu, Hans
Schlaffer, alt predicator zelos a fost ars pe rug la Schwatz in aceeasi provincie.
Pilgrim Marpeck a fost botezat in aceasta perioada la Rattenberg.
Hans Hut a fost unul din cei mai activi misionari din provinciile austriece. El a facut
geseala de a stabili data reintoarcerii a lui Hristos. Din anumite texte din Daniel, Hut
a calculat ca pedeapsa asupra crestinatatii va veni prin invazia turcilor, iar dupa
aceasta Isus va reveni. Hans, dupa cum s-a mentionat, a murit in inchisoare.
George Blaurok a fost martirizat in Tyrol. El a fost unul din primii lideri ai Fratilor
Elvetieni. A fost torturat cu salbaticie, apoi ars pe rug. Persecutiile din Tyrol au fost
printre cele mai severe. In februarie, 1530, autoritatile din Tyrol au raportat la Viena
ca sapte sute persoane, barbati si femei au fost martirizati in provincie si multi au
emigrat in Moravia. Dupa anul 1533, anabaptistii din Tyrol au facut parte din grupul
Huterit. Desi nu au putut stabili o colonie ei au fost destul de organizati.
Obbenitii existau deja de doi ani atunci cand Menno Simmons s-a convertit si
botezat. Este de remarcat faptul ca intre Obbeniti si Fratii Elvetieni a existat o mare
asemanare in ceea ce priveste doctrina si practica, cu toate ca nu a fost nici o legatura
intre ei. Nici Obbe Philips nici Simons Menno nu erau familiari cu scrierile Fratilor
Elvetieni, nici cu scrierile lui Balthazar Hubmaier. Este evident faptul ca nu prin
influienta Fratilor Elvetieni a ajuns Obbe Philip la aceleasi invataturi cu ale Fratilor
Elvetieni. In acea vreme, in Tarile de Jos existau cel putin trei secte anabaptiste.
Aceste grupari anabaptiste, numite si eschatologice vor fi prezentate intr-un capitol
separat.
3.1.7.1. Menno Simons.
Menno Simons a fost cel mai important conducator al gruparii Anabaptiste din cadrul
Reformei Radicale, dar nu a fost nici primul, nici cel mai original exponent al acestei
miscari. Menno s-a nascut in 1496, la patru ani dupa ce Cristofor Columb a
descoperit America, la exact 13 ani dupa nasterea lui Luther, si cu 13 ani inaite de
nasterea lui Calvin. El a fost fiul unui bacan din satul Witmarsum, aflat la numai 12
Km distanta de Marea Nordului. Cunoastem putine lucruri despre educatia timpurie a
lui Menno. Probabil ca a studiat la Bolssward, in scoala manastirii, nu departe de
casa. A reusit sa invete destul de bine latina, se descurca in greaca, dar nu cunostea
ebraica. De asemenea, cunostea destul de bine scrierile anumitor parinti bisericesti,
ca Tertullian, Ciprian, si Eusebiu. Menno pretinde ca nu a citit Biblia, decat dupa doi
ani de la ordinarea sa ca preot, desi, bineinteles, trebuia sa fi cunoscut pasaje din ea
datorita liturghiei romane. Menno a fost ordinat preot al bisericii romane in martie
1524, cand avea 28 ani. Chiar de la inceput a fost numit preot paroh in satul Pingium,
unde se nascuse tatal sau. Aici a slujit sapte ani, inainte de a fi chemat preot in satul
natal, Witmarsum, in 1531. In acest timp, Menno si-a facut datoria de preot de tara si
si-a facut-o destul de bine, mutarea la Witmarsum fiind un fel de avansare. In acelasi
timp, el si-a petrecut vremea cu tot felul de lucruri nedemne de un preot, cum ar fi
bautura, jocul de carti. Menno a marturisit mai tarziu ca si dupa ce a inceput sa
citeasca Sfintele Scripturi: "am avut acea cunoastere doar prin placerea si dezmatul
la care ma indemna tineretea, intr-o viata murdara, senzuala, nefolositoare si nu am
cautat altceva decat propriul castig, o viata usoara, favorurile oamenilor, nume si
faima, asa cum fac toti cei ce conduc o astfel de corabie." Se pare ca a fost un fel de
conducator innascut, desi, asa cum marturiseste chiar el, a fost " un domn si un print
al Babilonului". "Toata lumea ma cauta si ma dorea. Lumea ma iubea, iar eu o
iubeam la randul meu... Eram primul printre oameni, chiar si printre cei mai in
varsta. Toti ma cinsteau. Cand vorbeam eu, ei taceau. Cand mergeam undeva,
veneau cu mine. Cand faceam semn cu mana sa plece, plecau. Tot ce doream,
faceau." Mai tarziu, Menno si-a dat seama ca si Eclesiastul ca toate acestea nu sunt
decat "desertaciune". Cand acest bon vivant a devenit un bun crestin, si-a pierdut toti
prietenii. "Inainte eram ridicat in slavi, acum abandonat... Odinioara eram prieten,
acum devenisem dusman." Ca si Luther, Zwingli si Calvin, Menno a trebuit sa se
lupte cu Evanghelia. Biografii lui Menno se intreaba de ce i-a trebuit atat de mult
timp sa o rupa cu Biserica Romana si sa imbratiseze cauza anabaptista.
Putem intelege mai bine cariera de mai tarziu a lui Menno, daca analizam cu atentie
procesul care a dus la aceasta decizie. Exista trei evenimente si idei importante in
dezvoltarea constiintei lui Menno despre Biserica adevarata si rolul lui in aceasta. Ca
in cazul celorlalti reformatori, Euharistia a jucat un rol important in procesul ruperii
de Roma. In 1525, chiar in anul in care Grebel si Mantz organizau primele adunari
anabaptiste in Elvetia, Menno a inceput sa aiba indoieli cu privire la doctrina
transsubstantierii.
"Ori de cate ori tineam in mana painea si vinul la mesa, imi venea in minte gandul
ca nu sunt trupul si sangele Domnului. Credeam ca diavolul imi sugereaza asa ceva,
credeam ca astfel de ganduri ma vor rupe de credinta mea. M-am spovedit de multe
ori, am suspinat si m-am rugat: dar aceasta idee nu-mi iesea din minte."
Faptul ca Menno a avut astfel de idei "eretice" nu era ceva neobisnuit, deoarece
prezenta reala la lui Hristos in elementele Cinei era pusa sub semnul intrebarii in
diferite cercuri din Olanda. Nu mai tarziu, Cornelius Hoen, conducatorul
sacramentarienilor olandezi, promova ideea ca painea si vinul din Euharistie sunt
doar simboluri ale suferintelor si mortii lui Hristos. Nu stim daca Menno cunostea
invataturile lui Hoen, dar stim ca a citit cateva din invataturile lui Luther. In
"captivitatea babiloniana" a Bisericii (1520), Luther afirma ca transsubstantierea nu
este decat o opinie omeneasca, de vreme ce nu se bazeaza nici pe Scripturi, nici pe o
ratiune sanatoasa. Mai tarziu, Menno a declarat ca scrierile lui Luther l-au ajutat sa
inteleaga ca "poruncile omenesti nu ne pot lega de moartea vesnica". El nu a fost de
acord cu sacramentul oficiat la altar, ci a adoptat o pozitie mai apropiata de cea a lui
Zwingli. Cu toate acestea indoiala lui Menno cu privire la doctrina transsubstantierii,
constituie o ruptura importanta de mesa romana, pe care mai tarziu o desrie in felul
urmator:
"Da, am spus unui lucru creat, slab, pieritor, care a venit din pamant, care a fost
macinat intr-o moara, care a fost copt de foc, care a fost mestecat de dintii mei si
digerat de stomacul meu, adica unei imbucaturi de piine: tu m-ai mantuit.... O,
Doamne, multi ani de zile asa m-am jucat eu, un biet pacatos nenorocit, cu tarfa
Babilonului.” Menno ar fi putut sa ramana in Biserica Romana daca nu s-ar fi indoit
si de un alt stalp al traditiei bisericesti, botezul nou - nascutilor. In 1529, Menno a
citit o carte scrisa de un predicator din sudul Germaniei, Theobald Ballicanus, care il
cita pe Ciprian ca fiind un aparator al botezului adultilor. Totusi, un alt eveniment,
mult mai apropiat de realitatea imediata, a fost catalizatorul care l-a determinat pe
Menno sa se gandeasca la acest subiect. In 20 martie, 1531, in orasul Leeuwarden,
capitala provinciei olandeze Friessland, un croitor itinerant pe nume Secke Freerks, a
fost decapitat pentru ca fusese botezat a doua oara. Mai tarziu Menno comenteaza,
"Mi s-a parut foarte ciudat sa aud pe cineva vorbind despre un al doilea botez"
Freerks fusese re-botezat in Emden de unul din ucenicii lui Hofmann. Menno spune
despre el ca a fost un erou pios si devotat. Executia brutala a lui Freerks, trebuie sa fi
produs asupra lui Menno o impresie de durata. Oricum, el a inceput sa studieze
pentru a vedea care sunt bazele pentru botezul nou-nascutilor. A examinat
argumentele lui Luther, Zwingli si Bullinger, si le-a gasit nesatisfacatoare. S-a sfatuit
cu un preot din Pingium. In cele din urma "am cercetat Scripturile cu rabdare si m-
am gandit la aceasta problema cu toata seriozitatea." Astfel, a ajuns la concluzia ca
"toti s-au inselat in privinta botezului nou nascutilor"
In 1532, cativa oameni din jurul satului Witmarsum au fost rebotezati. Unii dintre ei,
printre care se afla si fratele lui Menno, Peter Simmons, au fost prinsi in valoarea
evenimentelor cauzate de imparatia revolutionara a celor doi Jani din Munster. In 30
Martie1535, un grup de anabaptisti violenti au capturat vechea manastire din
Bolsward. Timp de opt zile ei s-au impotrivit asalturilor autoritatilor, dar in 7 Aprilie
manastirea a fost recucerita, iar radicalii ucisi cu brutalitate. Printre ei se afla si
fratele lui Menno. Acest eveniment a produs o criza in viata lui Menno.
"Dupa ce sangele acestor oameni a intrat in pamant, desi nu intelegeam prea bine,
am simtit atat de deslusit in inima mea ca nu mai puteam suporta si ca nu mai
puteam sa-mi gasesc linistea sufleteasca. M-am gandit la viata mea necurata, la
viata mea carnala, de asemenea m-am gandit la toate doctrinele pline de ipocrizie si
de idolatrie pe care inca le practicam pentru a-mi asigura imaginea de om evlavios,
care, de fapt, era lipsita de continut. Am vazut pe acesti copii plini de zel, care, desi
greseau, isi consacrau de buna voie vietile doctrinelor si credintei." Menno si-a dat
seama ca nu a trait in lumina pe care tocmai o primise. El l-a implorat pe Dumnezeu
s-l ierte si sa-i dea o viata noua in Hristos: "Inima tremura in mine. Cu suspine si
lacrimi m-am rugat lui Dumnezeu, sa-mi dea mie, unui pacatos caruia ii pare rau,
darul harului Sau, sa-mi dea o inima curata si, prin meritele sangelui lui Hristos, sa-
mi ierte umblarea gresita si viata usuratica pe care am dus-o si sa-mi dea
intelepciune, Duh, curaj si un spirit barbatesc, pentru ca sa-I predic cu toata curatia
Numele preaanaltat si Cuvantul Sau curat si sfant si sa fac cunoscut tuturor
adevarul si slava Sa.” Din aprilie 1535 pana in ianuarie 1536, ca preot la
Eimarssum, Menno a incercat sa initieze o reforma evanghelica. Inainte se prefacuse
si facuse compromisuri, acum vorbea clar si fara retinere. Prima sa scriere
"Blasfemia lui Jan van Leyden", este din acea perioada. Acest este un tratat incitant
in care Memmo opune imparatia lui Hristos falselor pretentii ale "regelui Jan".
Menno a scos in evidenta caracterul necrestin a ceea ce am putea numi "filosofia
sabiei" si a indemnat la o viata de supunere:
"Ne este interzis sa luptam cu arme lumesti..... Un singur lucru as vrea sa stiu de la
voi: sunteti botezati pe sabie sau pe cruce ? Fiecare din voi sa se pazeasca de
doctrina sabiei, a impotrivirii si a tot soiul de astfel de lucruri care nu sunt altceva
decat o floare minunata sub care se ascunde un sarpe veninos, care si-a strecurat
veninul in trupurile multora."
In aceeasi luna in care Jan van Leyden a fost torturat de moarte, Menno s-a rupt
definitiv de Biserica Romei. Era cuprins de mila fata de "turma condusa gresit" care
rataceste fara sa aiba un pastor. La un an dupa ce si-a parasit parohia din Witmarsum
pentru a deveni un evanghelist itinerant, sapte sau opt frati anabaptisti de langa
Groningen l-au rugat sa accepte slujba de pastor al micii lor comunitati. Dupa un
timp in care s-a luptat cu aceasta decizie, Menno spune: "Am acceptat si astfel am
inceput sa botez si sa dau invatatura, sa lucrez cu talentele mele limitate pe ogorul
Domnului, sa asist la construirea Cetatii Lui sfinte si a Templului Sau si sa repar
zidurile daramate." Fiind deja botezat, Menno a fost ordinat cum se cuvine, probabil
de Obbe Philips care, impreuna cu fratele sau Dirck, sunt cunoscuti ca si conducatori
spirituali ai anabaptistilor olandezi, care nu erau de acord cu miscarea de la Munster.
Asa cum arata George Williams, Menno, ca multi alti preoti romani, a devenit nu
doar un anabaptist, ci si un reordinationalist. La cativa ani dupa ce l-a ordinat pe
Menno, Obbe Philips a fost profund dezamagit de rupturile din interiorul miscarii
anabaptiste si a parasit fratietatea. Fratele Dirck nu s-a dezis de credinta si a devenit
cel mai bun colaborator al lui Menno. El a fost si un mare teolog, poate mai creativ
decat Menno, dar, cu siguranta, mai putin influent decat acesta.
"Doamna, erezia blestematei secte a Anabaptistilor, care in ultimii cinci sau sase ani
s-a raspandit in tinutul Friesland....ar fi fost fara indoiala eradicata, daca un fost
preot, Menno Symonsz, care este unul din principalii conducatori ai sectei sus-
numite si care de trei sau patru ani este fugar, nu sa-r fi abatut prin aceste parti o
data sau de doua ori pe an ca sa-i duca pe bietii oameni simpli si nestiutori in
ratacire. Pentru a-l prinde pe acest om, noi am oferit o mare suma de bani, dar pana
acum fara succes. De aceea me-am gandit la ideea sa promitem ca oferim iertarea
unora din cei dusi in ratacire.... daca reusesc sa infunde temnita cu numitul Menno
Symonts.”
Sotia si doi din copii au murit inaintea lui. Chiar de la inceputul carierei sale, Menno
si-a dat seama ca un crestin adevarat nu poate evita crucea. "Daca Hristos, Capul, a
suferit torturi, groaza, mizerie si suferinta, cum se poate ca slujitorii, copiii si toti cei
ai Lui, sa astepte sa traiasca in pace si libertate ?“
In 1540, Menno a publicat ceea ce avea sa devina cea mai influenta scrierea sa Dat
Fundament des Christelycken sau Bazele credintei crestine. Acest tratat poate fi
comparat cu prima editie a Institutelor lui Calvin, publicate doar cu patru ani mai
devreme. Era un tratat "la zi", potrivit cu acele vremuri, si un fel de instruire
catihetica pentru noii credinciosi. Calvin a scris un fel de cuvant inaintea Regelui
Francisc I pledand in favoarea tolerantei pentru protestantii persecutati in Franta.
Menno, de asemenea se adresa parintilor si magistratilor ai caror agenti ii vanau si
persecutau pe anabaptisti. El ii indemna la toleranta in virtutea faptului ca
impartasim cu totii aceeasi umanitate: si anabaptistii sunt oameni, si ei au nevoie de
odihna si de pace, cel putin pentru sotiile si copiii lor, si ei se tem de moarte ca si
ceilalti oameni. Totusi, ei trebuie sa indure zilnic amenintarea sabiei stapanilor si
printilor. Menno a spus clar ca vorbeste in numele anabaptistilor pasnici, care nu
opun rezistenta si condamna in mod explicit actiunile celor de la Munster: "sabia,
poligamia, o imparatie si un imparat de afara, precum si multe alte greseli pentru
care au de suferit multi cei nevinovati." "Bazele docrinei crestine", este o apologie in
favoarea acelor anabaptisti care stiu sa aleaga calea crucii si nu a sabiei. Menno a
recunoscut legitimitatea autoritatilor civile si a indemnat la ascultare fata de ele in
toate domeniile care nu prejudiciaza cerintele credintei. Autoritatile nu au fost
sensibilizate si prigoana impotriva anabaptistilor a continuat. Adevarata influenta s-a
exercitat asupra credinciosilor care au gasit in ea un rezumat al teologiei anabaptiste
si al regulilor din biserica lor. Aceasta carte a fost tradusa de cateva ori in sec. al
XVI-lea, fiind capodopera lui Menno. Mai devreme, el a publicat cateva tratate
pentru a clarifica pozitia doctrinala a anabaptistilor. Printre ele amintim: Invierea
spirituala (1536), in care Menno pune in contrast invierea trupeasca de la sfarsitul
vremurilor si invierea spirituala din pacat intru "viata noua si schimbarea inimii;”
Meditatie la psalmul douazecisi cinci (1537), o exegeza personala a psalmului 25,
modelata dupa stilul "Confesiunilor" lui Augustin; "Nasterea cea noua" (1537) in
care combate "balegarul urat mirositor care sunt poruncile si legile oamenilor" si ii
indeamna la pocainta si regenerare. Ultimile scrieri ale lui Menno devin mai
polemice, in masura in care trebuia sa-si defineasca punctele de vedere impotriva
diferitilor oponenti. Unele din scrierile lui sunt scrise impotriva altor anabaptisti, de
exemplu David Joris, care credea ca este "David" cel escatologic si care a atras de
partea lui pe multi nemultumiti de la Munster. Adam Pastor, un fost preot pe care
Menno l-a ordinat ca lucrator in biserica a ajuns sa se indoiasca de divinitatea lui
Hristos. Impotriva lui, Menno a scris a sa "Marturisire a Dumnezeului Triunic"
(1550). Celelalte scrieri a lui Menno sunt sfaturi pastorale despre disciplina bisericii,
spiritualitate (Cum sa-i iubim pe copii 1557; Meditatii si rugaciuni pentru timpul
mesei 1557; si suferinta - Marturia crestinilor aflati in suferinta 1552; Marturia
crestinilor aflati in suferinta (1544).
a. O viata noua.
Credinta este raspunsul pozitiv la harul lui Dumnezeu, dar este incompleta fara actul
anterior al pocaintei,sau cum o numeste Menno, penitenta adevarata. El ii combate pe
acei ce au doar o "credinta istorica", care nu ofera nici un fel de dovezi in favoarea
unei vieti schimbate. Astfel, pocainta implica o schimbare a vietii, nu are nimic de-a
face cu practicile religioase externe, cum ar fi: "posturile ipocrite, pelerinajele, tot
felul de citiri ca Tatal Nostru sau Ave Maria, participarea frecventa la mesa,
spovedaniile". Acestea sunt porunci omenesti, zadarnice si lipsite de semnificatie.
Adevarata pocainta are "putere si se vede in fapte"
Pentru a intelege doctrina lui Menno despre mantuire, trebuie sa trecem in revista
conceptia lui despre pacat. Menno facea distinctie intre patru feluri de pacat. Primul
este natura corupta, pacatoasa pe care o mostenim prin nastere incepand de la Adam.
Menno accepta termenul teologic traditional de pacat originar, ca o desemnare
potrivita a acestei coruperi. Menno credea ca in Gradina Eden, Adam si Eva au fost
muscati de sarpele satanic si astfel au devenit purtatorii unei naturi pacatoase, supuse
mortii vesnice "astfel incat noi, urmasii lor, suntem nascuti dintr-o natura
pacatoasa, otraviti de sarpe, inclinati spre rau, si prin natura copii ai iadului, ai
diavoluilui si ai mortii vesnice."
"Trancanesc un fel de cantare, Der Strick ist entzwei und wir sind frei (Inima ne e
strapunsa, liberi suntem noi acum, slava Domnului), in timp ce berea si vinul le
curge din gurile si din nasurile lor de betivi. Oricine poate canta aceste cuvinte,
indiferent cat de carnal traieste, este un evanghelic bun si un frate scump".
Conceptul anabaptist despre ucenicie, ca fiind o renuntare deliberata la viata cea
veche si o dedicare radicala lui Isus Hristos ca Domn, nu putea tolera un astfel de
abuz fata de harul lui Dumnezeu. In acelasi timp Menno insista asupra faptului ca
mantuirea este prin har si nu prin fapte. "Departe de noi gindul ca ne putem mangaia
cu altceva decat harul lui Dumnezeu prin Isus Hristos."
Menno atribuie intreaga "ordo salutis", de la creatie la viata vesnica, lucrarii harului.
Prin har a fost creat omul cand nu exista, prin har a fost el acceptat in Hristos cand
era pierdut, prin har a fost Hristos trimis pe pamant, prin har primim Duhul Sfant si
prin har dobandim viata vesnica. Intre Menno si ceilalti reformatori exista o diferena
in ceea ce priveste sursa fundamentala sI "modus operandi" a harului. Este
semnificativ faptul ca Menno a inceput lista "momentelor" din istoria mantuirii cu
creatia, si nu cu decretele eterne sau planurile secrete ale lui Dumnezeu. La fel ca
ceilalti adepti ai Reformei radicale, Menno nu era de acord cu doctrinele surori
despre predestinatie si incatusarea liberului arbitru, care face legatura intre principalii
reformatori si augustinienii stricti din traditia Bisericii Romano- Catolice. Menno
respingea cu tarie teoria dublei predestinari: "Sa spun eu oare ca Tu i-ai poruncit
celui rau sa faca lucruri rele, asa cum au spus unii? Doamne fereste!....Apa, focul,
viata si moartea Tu le-ai lasat la alegerea noastra. O, Doamne bun, cat de rau si-au
batut joc de nespusa Ta bunatate, mila vesnica si maiestate atotputernica!" Menno a
fost determinat sa respinga doctrina unei predestinari rigide din doua motive: primul
este ca a simtit ca doctrina aceasta ar dauna bunatatii lui Dumnezeu, facandu-l
autorul raului; al doilea, de asemenea versiunii luteraniene a justificarii, este ca
oferea unei minti frivole ocazia sa-si "continue drumul pe calea cea larga si sa-si
acopere pacatele". In rezumat, putem spune ca Menno a incercat sa echilibreze
balanta intre "indreptatirea adusa fapte" din soteriologia catolica medievala si
determinismul teologic al principalilor protestanti. Mantuirea este prin har nu prin
fapte si totusi este "la alegerea mea" faptul ca accept mijloacele harului lui
Dumnezeu. O buna parte din baptistii englezi ai secolului al XVII-lea au adoptat o
doctrina despre mantuire care nu era departe de a lui Menno. Cuvantul infailibil
Scrierile lui Menno sunt saturate de limbajul si temele Sfintelor Scripturi. Menno ar
putea fi cel mai biblic dintre toti reformatorii radicali, daca am lua in calcul cantitatea
de citate, referinte si aluzii la Scripturi. Biblia a avut un rol decisiv in convertirea lui
Menno si desprinderea lui de Biserica Romana. Acest lucru a dus la revitalizarea
tuturor celorlalte autoritati si traditii omenesti: "Iata, dragii mei frati, ca doctrinele,
sacramentele, vietile sfinte, decretele imperiale, bulele papale, conciliile celor
invatati, practicile de lunga durata, filosofia oamenilor, Origen, Augustin, Luther,
Bucer, temnita, exilul sau crima nu inseamna nimic; pentru ca inainte de toate sta
Cuvantul nepieritor al lui Dumnezeu; repet Cuvantul nepieritor al lui Dumnezeu si
asa va ramane intotdeauna."
Importanta principala a Bibliei in teologia lui Menno are rolul ei crucial in procesul
convertirii. Apeland la analogia dintre Cuvant si samanta din pilda semanatorului
(Luca 8:11), Menno aseamana Scripturile cu samanta spirituala din care se naste o
viata noua. Duhul Sfant implanteaza samanta si face ca aceasta sa aduca rod in
credinta si in pocainta. Chiar de la inceputul miscarii anabaptiste, "predicarea" mai
degraba decat citirea Cuvantului, a dus la acest rezultat. Cand erau adusi in fata
autoritatilor civile, acesti credinciosi needucati isi infruntau judecatorii cu abilitatea
lor de a cita din Scripturi si de a judeca in conformitate cu invatatura lor. Menno si-a
bazat intregul program de reforma pe apelul urgent la autoritatea Scripturii. El si-a
indemnat cititorii, ascultatorii sa nu se increada in traditiile vechi, in bulele papale, in
decretele imperiale sau in "intelepciunea celor invatati", ci numai in “Cuvantul
infailibil al lui Dumnezeu”
O data cu aparitia primei editii a Bazelor Crestine, Menno si-a dat seama de pericolul
pe care il reprezinta sectele corupte. El se plange ca multI "au fost atat de gresit
condusi de la o secta necurata la alta: prima oara la cea din Munster, apoi la cea
din Batemburg, acum la cea davidiana" De asemenea, el ataca pretentiile
invatatorilor falsi:
"In cele din urma, dupa mult post, plans si rugaciune, zbucium si neliniste launtrica,
prin harul lui Dumnezeu inima mi-a fost mangaiata, am crezut si am recunoscut in
mod ferm, asigurat fiind de marturia sigura si infailibila a Scripturii, inteleasa prin
Duhul, ca Isus Hristos cel binecuvantat in veci este Domnul din cer, samanta
spirituala promisa a unei Eve noi si spirituale".
Menno a formulat doctrina intruparii usor diferit fata de Hofmann, este bine sa
vedem care este explicatia pe care el o ofera acesteia:
"Samanta cereasca, care este Cuvantul lui Dumnezeu, a fost insamantata in Maria si
prin credinta ei, fiind conceputa in ea de Duhul Sfant, a devenit trup si a fost hranita
in trupul ei; si astfel este numita rodul pantecelui ei, tot asa cum oricare odrasla este
numita roada mamei sale naturale. In ceea ce priveste originea Sa, Isus Hristos nu
este un om de pe pamant, roada a trupului si sangelui lui Adam. El este roada
cereasa sau omul ceresc. Pentru ca inceputul sau originea lui este din Tatal, asa
cum a fost si Adam, cel fara pacat."
Menno a incercat sa defineasca procesul intruparii cu cat mai multa grija, in asa fel
incat sa impace atat nasterea naturala a lui Isus, cat si originea Sa supranaturala.
Preocuparea lui Menno a fost sa arate cum a ramas Hristos neafectat de pacatul
originar, fiind astfel in stare sa ofere o jertfa perfecta pe cruce pentru pacatele intregii
omeniri. Astfel, el are tendinta sa sublinieze unitatea persoanei Dumnezeului-om,
mai degraba decat distinctia dintre cele doua naturi. Menno nu a ezitat sa spuna ca
Dumnezeu Fiul a suferit si murit atat in divinitatea Sa cat si in umanitatea Sa,
formulare pe care teologii reformati au evitat sa o adopte.
Pentru Menno, Biserica a fost lucrul cel mai pretios. Timp de douazeci si cinci de ani
el a lucrat in Olanda si in nordul Germaniei pentru a forma comunitati de credinciosi
in adunari organizate, dedicate unele altora si misiunii lor in lume. Prin lucrarea lui
Menno si a colaboratorilor sai, anabaptismul olandez si-a revenit in urma dezamagirii
de la Munster, pentru a deveni in cele din urma cea mai durabila expresie a Reformei
radicale.
"Ele nu sunt adevaratele adunari ale lui Hristos, ci doar se lauda cu numele Lui.
Dar adevaratele biserici ale lui Hristos sunt cele ale caror membrii s-au convertit cu
adevarat, care sunt nascuti de sus de la Dumnezeu si au o minte reinnoita de
lucrarea Duhului Sfant prin auzirea Cuvantului divin. Astfel, ei au devenit copii ai
lui Dumnezeu, s-au supus ascultarii de El, si traiesc zi de zi, sau din momentul in
care au fost chemati, cu toata straduinta in sfintele porunci si in conformitate cu
sfanta Lui vointa."
Astfel, Biserica adevarata este comunitatea formata din oameni regenerati care in
mod voit adopta o viata de ucenicezare si care se dedica unii altora in dragoste.
Menno spunea despre romano-catolici, luterani si zwinglinieni ca sunt "cele mai
mari si mai comode secte." Dupa parerea lui Menno, aceste "secte" au un singur
lucru in comun:"Obiceiul tuturor sectelor care sunt in afara lui Hristos si a
Cuvantului Sau este sa-si impuna pozitia, credinta si conduita cu ajutorul sabiei."
Importanta botezului pentru adeptii lui Menno Simmons este indicata prin cuvantul
anabaptist, cu care au si fost etichetati de catre oponentii lor. Menno spunea ca "de
dragul botezulu suntem maltratati, ucisi, persecutati de toti oamenii."
Nasterea din nou nu consta in faptul ca esti cufundat in apa, nici in formulele de
botez rostite de preot.
"Nasterea din nou nu consta in apa si nici in cuvinte: ci in puterea lui Dumnezeu cea
vie, cereasca si regeneratoare in inimile noastre, care curge din Dumnezeu si care,
prin predicarea Cuvantului divin, daca o acceptam prin credinta, grabeste,
reanoieste, patrunde si converteste inimile noastre, astfel incat suntem schimbati si
intorsi de la necredinta la credinta..... Iar cei regenerati sunt aceia carora numai El
le-a poruncit si i-a invatat botezul crestin, botezul cel sfant ca o pecete a credintei.”
Pentru Zwingli, nu se punea problema credintei pruncului care urma sa fie botezat,
ci, mai degraba, a credintei parintilor si al bisericii insasi. Luther recunostea ca exista
o relatie intre credinta si cel botezat. Impotriva doctrinei lui Zwingli, Menno insista
asupra credintei personale a celui care urma sa fie botezat. Impotriva doctrinei lui
Luther, el a spus:"Nu citim nicaieri in Scripturi ca apostolii ar fi botezat vreun
credincios in timp ce acesta dormea."
e.Cina Domnului
Chiar mai mult decat botezul, Cina Domnului era o preocupare de baza pentru cei ce
vedeau in anabaptism o amenintare pentru sistemul stat - biserica. Martirii
anabaptisti au fost deseori interogati despre teologia lor euharistica. Modul in care se
oficia Cina Domnului nu era o chestiune de rutina, ci mai degraba o reconstituire vie
a ultimei Cine date de Isus si o anticipare escatologica a ospatului mesianic. In
Bazele doctrinei crestine, Menno enunta patru principii ale Cinei, pe care o numeste
"Sfantul sacrament." In primul rand, Menno respinge literalismul sacramental care
considera elementele trecatoare, painea si vinul, ca fiind adevaratul trup si sange al
lui Hristos. Asemenea lui Zwingli si Calvin, Menno subliniaza prezenta trupeasca a
Domnului inaltat la dreapta Tatalui, in locurile ceresti. Astfel, Cina este "un semn de
aducere aminte" al sacrificiului mantuitor al lui Hristos care S-a jertfit de buna voie
pe cruce pentru a ne trece pe noi in imparatia harului Sau. In al doilea rand, Cina este
o mare dovada a dragostei lui Hristos fata de noi, gajul dragostei Sale. La Cina
Domnului credinciosii nu numai ca isi aduc aminte de moartea Lui ca eveniment
trecut, ci, de asemenea, isi reamintesc "toate roadele dragostei Sale manifestate fata
de noi in Hristos".
In al treilea rand, Cina este legatura unitatii, a dragostei si pacii crestine. Menno
aseamana comunitatea credinciosilor adunati in jurul mesei cu o paine:
"Asa cum painea este formata din multe graunte, macinate de moara, amestecate cu
apa si coapte la caldura focului, tot asa este si Biserica lui Hristos, formata din
adevarati credinciosi, zdrobiti in inimile lor de moara Cuvantului divin, botezati cu
apa Duhului Sfant si cu focul dragostei curate si vesnice intr-un singur trup."
Crestinii care iau parte la Cina trebuie sa lase la o parte toate certurile si disputele
dintre ei, sa se ierte unii pe altii, sa slujeasca unii altora, sa se incurajeze unii pe altii
si, asa cum sugereaza cuvintele care se refera la faptul de a "coace la caldura
focului", ei trebuie sa fie gata sa sufere si sa moara unii pentru altii si, daca este
nevoie, toti impreuna pentru Domnul lor.
In al patrulea rand, Cina este impartasirea cu trupul si sangele lui Hristos. Menno a
extras aceasta idee din expresia lui Pavel din ICorinteni 10:16, care identifica painea
si vinul cu participarea in trupul si sangele lui Hristos.
f.Disciplina in biserica
"Este mai mult decat evident faptul ca daca azi nu am fi fost cat se poate de zelosi in
aceasta privinta, am fi fost considerati de toata lumea tovarasii sectei de la Munster
si a tuturor celorlalte secte pervertite."
Cei care gresesc fie in doctrina, fie in viata si care persista cu incapatanare in
greselile lor "nu vor fi admisi in casa cea sfanta, in oras, in templu, in biserica si in
trupul lui Hristos."
Cele trei etape ale mustrarii fratesti din Matei 18 erau folosite cu rabdare inaine de a
se lua decizia de excomunicare. Interdictia oficiala era, cel putin teoretic, doar o
confirmare sociala a severitatii lui Hristos, care deja afectase inima credinciosului
nepocait:
"Nimeni nu este excomunicat sau exclus din comuniunea credinciosilor, decat cei
care deja s-au separat si s-au exclus ei insisi din comuniunea cu Hristos fie prin
doctrine false, fie prin comportament impropiu. Noi nu dorim sa excludem pe
nimeni, ci, mai degraba, sa primim; nu vrem sa taiem in carne vie, ci mai degraba,
sa vindecam; nu vrem sa alungam, ci, mai degraba sa castigam inapoi; nu sa
indureram ci mai degraba sa mangaiem; nu sa condamnam, ci, mai degraba sa
salvam"
Biserica baptista moderna isi are originea in miscarea menonita. Prima congregatie
care a fost numita "baptista " a fost organizata in 1609 de John Smyth in Amsterdam,
Olanda. Smith si gruparea lui au fost puritani, care impreuna cu alti puritani s-au
despartit de biserica de stat din Anglia si au devenit
"independenti"(congregationalisti). Ca urmare a persecutiilor, ei au cautat si gasit
refugiu in Amsterdam, unde au fost expusi influentei mennonite. Mai tarziu, o
grupare din aceasta miscare, numita "Pilgrim Fathers", a emigrat din Anglia in
America.
In cele din urma, Smith a luat o decizie neobisnuita, botezandu-se singur. Apoi, a
mai botezat alti patruzeci si unu de credinciosi.
Mai tarziu a ajuns la concluzia ca botezul pe care si-l administrase nu este justificat,
a facut o cerere pentru a fi primit in biserica menonita. Cu inca aproape 40 persoane,
Smith a subscris la Marturisirea de credinta Mennonita, scrisa de Hans de Ries, cel
mai proeminent conducator mennonit din acea perioada. Biserica din Amsterdam
care a primit cererea de admitere a lui Smith, nu era de aceeasi parere in ceea ce
priveste validitatea botezului pe care si-l administrase singur. Decizia de admitere a
fost amanata pentu mai tarziu. In 1612, Smith a murit, fara a fi admis in gruparea
mennonita, in timp ce restul grupului, aproape 40 persoane au fost admisi.
O alta marturisire de credinta a fost scrisa de membrii acestui grup, si publicata sub
numele "O Marturisire de Credinta a Unui Grup de Englezi ce Traiesc in
Amsterdam" Mai tarziu, acest grup s-a intors in Anglia, fiind cunoscuti sub numele
de baptisti generali. Spre deosebire de baptistii calvinisti, "generalii" sustineau
alegerea generala (alegerea libera si harul liber), negand doctrina calvinistica a
predestinarii. Cu toate ca parerile sunt impartite, ii putem socoti pe anabaptisti
stramosii baptistilor de astazi.
Aceasta grupare si-a primit numele de la Jacob Hutter, care a pus bazele functionale
ale traiului in comun. Fratietatea Huterita a luat fiinta in Moravia. Printre primii
anabaptisti care au lucrat in Moravia a fost Balthasar Hubmaier. El a organizat o
congregatie anabaptista la Nicolsburg, in Moravia, sub protectia Lordului Leonhard
von Liechtenstein, in 1526. In Nikolsburg, erau multi Frati elvetieni refugiati, care nu
erau de acord cu Hubmaier in ceea ce priveste principiul nonrezistentei si in alte
lucruri. Au inceput sa se adune separat, si in cele din urma au trebuit sa paraseasca
regiunea in primavara anului 1528, sub conducerea lui Jacob Widemann. In aceeasi
zi, si-au stabilit tabara in localitatea Bogenitz. Aici au ales "lucratori pentru nevoi
temporare" si, fiecare, de buna voie, au daruit posesiunile materiale pentru a fi
folosite in comun. Acesta a fost inceputul de "a avea toate lucrurile in comun" in
aceasta fratietate. De la Bogenitz, exilatii au plecat la Austerlitz, in urma invitatiei
facute de autoritatile civile si anume lorzii de Kaunitz. Aici au construit primele case
ale comunitatii.
In 1531 are are loc o divizare a comunitatii de la Austerlitz. Gruparea lui George
Zaunring, aproximativ 150 suflete, s-au mutat la Auspitz, unde au stabilit o colonie.
In anul 1533, Jacob Hutter a fost ales pastor principal al bisericii din Auspitz. Prin
eforturile lui Hutter si al asistentilor sai a fost stabilita o disciplina stricta si ordine
riguroasa in ceea ce priveste administrarea lucrurilor in comun.
Doar in cativa ani, in Moravia, s-au format comunitati huterite sub protectia nobililor
din aceasta regiune. In aceasta perioada, Jacob Hutter a condus sute de Frati din
Tyrol in Moravia. Autoritatile legale nu erau de acord cu tolerarea Anabaptistilor de
catre nobilii Moravieni. In 1535, comunitatile nu au mai putut fi tolerate. Locuitorii
coloniilor au fost expulzati de la casele lor. Dupa cateva luni, au avut permisiunea sa
revina la casele lor. Din nou, in 1547 a avut loc o mare persecutie in Moravia. In
acea perioada Fratii aveau 26 comunitati in Moravia.
Aceasta persecutie a durat mai mult de patru ani, timp in care au fost fortati, de mai
multe ori, sa paraseasca si sa revina in Moravia. Dupa 1552 persecutiile au incetat
aproape in toata provincia. A urmat apoi "perioada ideala" timp in care Fratii
Huteriti s-au bucurat de crestere si prosperitate. Despre congregatiile Huterite se
poate spune ca erau adevarate centre de adevarata viata si traire crestina. Dr. J.H.
Kurz, istoric luteran, a caracterizat viata lor religioasa in felul urmator: "Ceea ce
iesea in evidenta era pietatea lor, disciplina exemplara, moralitatea, afacerile
cinstite, rabdarea nemaiantalnita in suferinte, dar deasupra tuturor, curajul si
bucuria deosebita in fata martirajului. In nici o alta tara nu s-au bucurat
anabaptistii de o mai mare libertate ca in Moravia. Nobilii, datorita avantajelor
economice, aveau tot interesul de a pastra si proteja comunitatile huterite.”
Chistopher Andreas Fischer, preot catolic, in cartea sa " Patruzeci si patru de motive
pentru care anabaptistii nu ar trebui tolerati in tara", ne da o descriere interesanta a
vietii din comunitatile huterite.
In timpul razboiului dintre turci si austrieci, care a inceput in anul 1593, huteritii au
trecut prin mari necazuri. Comunitati distruse, oameni ucisi sau luati sclavi, impozite
pentru razboi, au fost doar cateva din urmarile acestei confruntari.
Dupa persecutiile indurate, fratii huteriti din Transilvania, impreuna cu un numar mic
de persoane din fostele comunitati huterite din Ungaria s-au refugiat in Valahia
(Romania), un numar de 67 persoane. Aici au prosperat un timp, dar mai tarziu in
timpul razboiului dintre rusi si turci au suferit multe greutati.
Din Romania au mers in Rusia, unde Caterina cea Mare i-a scutit de serviciul militar.
In 1874 si in anii ce au urmat huteritii au emigrat in Dakota, Statele Unite.
Melchior Hoffman, dupa cum s-a mentionat deja, a avut pareri diferite in multe
puncte fata de Fratii Elvetieni sau Anabaptistii evanghelici. Interpretarea fantastica a
unor pasaje biblice, punerea anumitor viziuni, profetii pe aceeasi pozitie de autoritate
cu Biblia, sustinerea faptului ca pacatele de dupa convertire sunt hule impotriva
Duhului Sfant pentru care nu mai exista iertare, sunt doar cateva din punctele de
vedere diferite fata de cele ale anabaptistilor evanghelici.
Desi atat Hut cat si Hoffman si-au indemnat ucenicii sa nu ia sabia in mana, sa nu
provoace violenta, prezicerile lor mistice si invectivele la adresa imparatului, a papei
si a "predicatorilor luterani si zwinglieni, care sunt anticrestini si beau sangele
poporului", au creat o atmosfera propice aparitiei imparatiei revolutionare de la
Munster.
Cand Hoffman a fost inchis in Strasbourg, unul din ucenicii sai, Jan Mathijs, un
brutar din Haarlem, s-a declarat profet trimis de Duhul Sfant: asa cum Hoffman era
Ilie, el era Enoh, al doilea din cei doi martori din profetia facuta in Apocalipsa 11.
El a numit 12 apostoli, printre care si pe Jan Beuckeks din Leyden. Stapaniti de ideea
urgentei escatologice propagata de Hoffman, ei au "transferat" Noul Ierusalim de la
Strasbourg la Munster, in care au intrat cu forta. Toti cei "neevlaviosi", adica cei care
refuzau sa fie botezati, trebuiau sa fie executati. Cand Mathijs a fost ucis in lupta in
Duminica Pastelui, 1534, Jan din Leyden a preluat conducerea. El s-a incoronat ca
"imparat al neprihanirii peste toti" si a introdus poligamia, imitand practica
Vechiului Testament. El s-a casatorit cu Divara, fosta calugarita, fosta sotie a lui
Mathiajs si cu inca 15 sotii. De trei ori pe saptamana "regele" Jan aparea in piata
orasului pentru a fi aclamat de multime. Acest experiment teocratic s-a sfarsit intr-o
baie de sange, atunci cand orasul Munster a fost asediat de trupele catolice si
protestante, care acum luptau impotriva anabaptistilor. Cand sangeroasa batalie a luat
sfarsit, Jan din Leyden impreuna cu alti doi conducatori au fost capturati si torturati
cu fierul rosu pana cand au murit in 22 ianuarie 1536. Trupurile lor moarte au fost
inchise in custi de fier si au fost expuse in turnul bisericii Saint Lambert, aflata pe
strada principala din Munster. Aceste custi pot fi vazute si astazi, ca o sumbra
amintire a tragediei din 1534 -1535.
Cu trecerea timpului si sub presiunea persecutiilor, cea mai mare parte din
extravaganta diversitate de opinii, conducatori si miscari separate, specifica
anabaptismului din primii sai ani,s-a cernut pana cand n-au mai ramas decat trei
grupari in stare sa supravietuiasca dincolo de jumatatea sec. al XVI-lea, sub forma
unor comunitati distincte:" fratii elvetieni", in Elvetia si Germania de sud; mennonitii
in Olanda si Germania de nord; hutteritii in Moravia.
Peste veacuri, urmasii lor au pierdut multe din caracteristicile anabaptiste. Cautand
puritatea, au devenit legalisti. In scopul de a supravietui pur si simplu, si-au pierdut
zelul evanghelistic. Au ajuns sa fie cunoscuti ca buni agricultori, oameni cumsecade
si "linistea tarii". Nu au mai experimentat o trezire spirituala pana in sec.XIX. In
deceniul 8 al sec.XX, numarul anabaptistilor a crescut rapid; intre 1950 - 1975,
numarul lor s-a dublat, ajungandla 580 000 in intreaga lume.
Anabaptistii si-au prelungit istoria pe teritoriul romanesc mai mult decat in alta parte
a Europei, lucru atestat in documente autentice, recunoscute de toti criticii,
documente pe care se sprijina si istoria Tarilor Romanesti. De remarcat este faptul ca
numai in Romania, istoria anabaptistilor se innoada cu istoria baptistilor.
Medicul curtii regale din Cluj, Georgio Blandrata, unitarian convins, a scris o
scrisoare consilierului imparatesc Andrei Dudith in care face referiri la Iacob
Paleologul si botezul familiei Lutsomirschi. Aceasta scrisoare e unul din cele mai
importante documente pentru cunoasterea anabaptistilor.
Astazi, in America sunt multe grupuri de Amisi si Mennoniti care s-au dezvoltat din
acele inceputuri modeste. In general, gruparile au ramas fidele principiului autoritatii
finale a Bibliei in ceea ce priveste viata traita si doctrina urmata. Ca in toate
grupurile religioase se intalnesc trei tendinte: cei care merg intr-o directie liberala;
cei care incearca sa se mentina pe pozitie; cei care devin mai conservatori. Cele mai
reprezentative grupari sunt Bisericile cu o conducere centralizata si Bisericile
autonome.
Printre mennonitii americani sunt multe biserici care au ales sa faca parte din grupul
de biserici conduse centralizat, organizate pe regiuni, fiecare regiune fiind
reprezentata de un bishop (pastor). Acestia se intalnesc de patru ori pe an in sedinte
normale de lucru. O data pe an au o alta intalnire unde se discuta problemele, se
voteaza si se iau deciziile finale. Dupa primul razboi mondial, misiunile crestine au
devenit preocuparea de baza a acestor biserici. Viziunea aceasta s-a largit dupa al
doilea razboi mondial, multi misionari mennoniti au mers pana in cele mai
indepartate colturi ale lumii pentru a duce speranta si ajutor material persoanelor
suferinde, prin invatatura si viata lor.
Alte biserici numite "Amis - Mennonite", din categoria celor ce se mentin pe aceeasi
pozitie sau devin mai conservatoare, vazand ce se intampla cu bisericile conduse
centralizat, se deplaseaza in directie opusa in ce priveste organizarea, cautand o
forma autonoma de conducere a bisericii.
In S.U.A. si Canada sunt mai mult de 3 500 familii cuprinse in 130 biserici Amis-
Mennonite.
Cresterea bisericii
Believers 28 46 64%
Bethany 45 69 54%
Zion 36 48 33%
Salem 60 68 13%
Cele mai largi congregatii au crescut in felul urmaor:
Canaan 124 85
O biserica mare presupune existenta unor avantaje practice reale, dar dezavantajele
sunt mai multe in comparatie cu o biserica mica. Aceasta este adevarat mai ales in
cazul in care se urmareste cresterea spirituala a bisericii.
2. Ferma vaci lapte. In 1993, a fost construita ferma si aduse pe calea aerului din
America 90 de vaci de lapte, rasa Holstein. Acum sunt 150 vaci in trei ferme.
Dotarea fermei este deosebita (toate tipurile de utilaje agricole), fiind posibila
arendarea a 225 ha teren. Laptele este distribuit gratuit in proportie de 80%
(orfelinate,azile de batrani, biserici) ,restul fiind vandut prin magazinul propriu.
3. Asociatii agricole la sate. Prin acest program se distribuie echipament agricol unor
familii sau grupuri de familii pentru a-i ajuta sa lucreze pamantul.
5. Distributie ajutoare. Astazi peste 2.000 familii din Romania si 325 familii din
Moldova primesc pachete alimentare, sobe, alimente, medicamente,etc.
Toate aceste actiuni umanitare sunt posibile datorita ajutorului crestinilor anabaptisti,
care continua sa demonstreze practic credinta lor.
5. CONCLUZII
Dupa cum afirmau ei, crestinii erau "un popor liber nesilit si neconstrans". Credinta
este un dar fara plata a lui Dumnezeu, iar autoritatile isi depasesc competenta cand
"apara Cuvantul lui Dumnezeu cu pumnul".
Separarea Bisericii de stat a dus, in mod firesc, la dezvoltarea conceptiei dupa care
Biserica trebuie sa preia de la statul seculat domenii de activitate cum ar fi: asistenta
sociala, invatamantul, asigurari de sanatate, auto, etc..
Deasemenea, exista o mare deschidere spre viata moderna (nu in toate domeniile) si
au aparut noi tendinte evanghelice, inclusiv penticostale.
Bibliografie
Braght, J. Van Thieleman, Martyrs’ Mirror English Edition, Scottdale, Pa, 1938
Cairns, Earle E., Crestinismul de-a lungul secolelor, Oradea, Ed. Cartea Crestina
1977
Dolan, John P., History of the Reformation, New York: Descle Company, 1965
Dowley, Tim, The History of Christianity ( EErmaus Publishing Co, Grand Rapids,
1978).
Ed. Oxford University Press, 1977, p.397
Fisher, C. A., Fifty-four weighty Reasons why the Anabaptists Should not be
Tolerated in the Land, Ingolstadt, 1607.
Lortz, Joseph, How the Reformation Came, New York: Herder and Herder, 1964
Lunt, William E., Papal Revenues in the Middle Age New York: Columbia
University Press, 1934
Mullins, E.Y., The Baptist Conception of Religious Liberty, Baptist World Allliance
Congress, 1923
Smith, John, The Mennonite in Europe, Mennonite Publishing House, Scottdale, Pa.,
1971,
Tillich, Paul, The courage tobe, New Haven: Yale University press, 1952,
Williams George H. and Angel Mergal, editori, Spiritual and Anabaptist Writers
Philadelphia: Westminster Press, 1957
SUS