Sunteți pe pagina 1din 9

Stejarul din Borzeşti.

Povestire istorică de
Eusebiu Camilar

Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace cu copiii răzeşilor.
Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau Ştefănucă, şi era bucuria lor când venea prin părţile Trotuşului Mic. Îndesat,
sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeţilor către uli. Avea ochi albaştri, părul inelat. Purta
şi zale uşoare. Şi nişte pinteni frumoşi. Aşa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe şa, arătându-
i frumuseţi şi bogăţii pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ştefan îi plăceau cel mai mult
împrejurimile Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroană, gros cât să-l cuprindă patru oameni.
Acolo se aduna Ştefan cu copiii de prin partea locului. Toţi dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea
joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ştefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii”. Se
despărţeau în două cete : cei din ceata lui Ştefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu
puiul de răzeş Mitruţ.

Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii şi-i pârjoleau până şi iarba. Erau
arse satele şi cetăţile. Oamenii erau legaţi cu juvăţul de gât şi duşi la robie. Când bătea vestea rea dinspre
vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci aşa era ştafeta de pe atunci, a moldovenilor: se
aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, şi-l zăreau alţi pândari, de pe alte dealuri, şi
aşa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, până sub pădurile Sucevei. Aşa afla domnul de
primejdie. Îşi aduna oştile de ţară şi oştile în leafă, să ţină piept cumpenei. Dar tătarii erau mai tari şi nu mai
avea pace sărmana Moldovă ! Oamenii fugeau în codru şi-n munte, în timp ce semănăturile ardeau şi satele
erau şterse de pe faţa pământului.

II

Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Înfloriseră trandafirii sălbatici şi sulfina. Era vremea
când cântă toate păsările câmpului, când ţârâie din nişte uşoare strune miile da gâze de prin fânuri. Ciocârliile
umpluseră văzduhul de cântare.

Glasurile copiilor din Borzeşti s-amestecau cu glasurile păsărilor, şi parcă era ziua aceea un imn
închinat frumuseţilor nemuritoare ale firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ştefăniţă, s-a ascuns la
pândă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruţ, s-a ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii
cei adevăraţi. Apoi s-a arătat Mitruţ, ca un han tătăresc ce se prefăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile
stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplând valea de veselia strigătelor. A ieşit şi ceata
lui Ştefăniţă din pădure, şi săgeţile de trestie vâjâiau uşurel, întrecându-se cu bâzâitul bondarilor. Bătălia a
durat aproape un ceas. Tare era Ştefăniţă, tare şi Mitruţ, dar până la urmă Ştefăniţă a ieşit biruitor.
Prins între nişte lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruţ a fost dus la judeţ, în faţa puilor de moldoveni.
Aşezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ştefăniţă a prins a-l judeca straşnic, întrebându-l: de ce-i calcă
ţara ? de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor? Nu se pot apuca năvălitorii de munca pământului, să nu mai fie
spaimă pentru ţara Moldovei? Întrebându-l, Ştefăniţă îşi limpezea, de fapt, primejdia tătarilor şi necazurile
oamenilor. Îşi strânse pumnii. În lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întâia lacrimă de ciudă. Văzuse cu
ochii lui sate arzând şi carele Moldovei în pribegie. Văzuse şi corbi zburând spre stârvurile oamenilor. Zărise
şi tătari, pe un deal, departe, şi-n urma lor cerul era înroşit de focuri. Asta era întâia amintire a voievodului
despre tătari.

— De ce ? a întrebat înc-o dată Ştefăniţă, aşa de crunt, încât Mitruţ aproape că şi-a pierdut firea, iar ceilalţi
copii au stat din râs. De ce calci pământ străin, han nelegiuit? Ce pedeapsă i se cuvine pentru că a năvălit
în ţară străină?

— Să i se reteze nasul… a spus unul.

— Nu! e prea puţin! a răspuns Ştefaniţă.

— Să i se scoată ochii …

— Nu, e prea puţin!

— Atunci spânzurat să fie de ramurile stejarului… a spus altul, şi Mitruţ nu mai putea de bucurie că va fi
legat cu frânghiile de subsuori şi urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată !

Copiii şi-au desfăcut cingătorile, apoi şi le-au legat una de alta. Toţi râdeau şi chiuiau, numai Ştefăniţă stătea
încruntat şi tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor.

— Aşa! a spus el, în timp ce copiii ceilalţi îl trăgeau pe Mitruţ în sus.

Mitruţ râdea şi bătea din palme.

L-au urcat până la jumătatea stejarului, şi l-au lăsat în leagănul uşurel al vântului. Deodată, cum râdea el aşa şi
se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gât! Abia a izbutit să strige:

—Tătarii!… Vin tătarii! Vin tătarii…

Şi se uita cu groază cum vin tătarii cei adevăraţi, în galopul cailor, cu iataganele-n dinţi, cu şomoioguri aprinse
în vârful suliţelor.

– Coborâţi-mă repede… vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, ţipând:

— Tătarii… vin tătarii!

Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori înşfăcau parii afumaţi la capăt, furcile,
coasele şi topoarele, gata de apărare. Pretutindeni s-auzeau ţipetele copiilor şi-ale femeilor:

— Tătarii!… vin tătarii!…

Şi băteau mai tare clopotele.


III

Tătarii năvăleau într-o trâmbă lungă, şi-n urma lor colburile urcau până-n înălţimi, amestecate cu fumurile
satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzeşti, hanul năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruţ,
aproape mort de spaimă.

— Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgeţile în el?

— Nu! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid…

— De ce? s-au mirat tătarii.

— Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu! Fac rămăşag că-l nimeresc drept în inimă,
cu prima săgeată…

— Să vedem… au spus celelalte căpetenii şi cetele s-au aşternut pe vale, în priveală.

— Fie-ţi milă… a răcnit Mitruţ, când hanul a întins arcul, dar n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-
a nimerit drept în inimă şi l-a omorât.

Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucigând şi prăpădind tot, spre Suceava-n sus.

IV

În vremea asta, Bogdan Voievod galopa spre munţi, ţinându-l pe Ştefaniţă dinaintea lui. Se lăsase întunericul.
Cărarea codrilor urca.

— Niciodată să nu uiţi, fiul meu… îi spunea voievodul. Copilul din Borzeşti trebuie răzbunat!

— Niciodată n-am să uit, tată… a răspuns Ştefaniţă. Pe Mitruţ am să-l răzbun eu, cu mâna mea! Dacă
trăieşte hanul până cresc eu mare, îl spânzur de stejarul din Borzeşti…

— Aşa să faci! i-a răspuns tatăl. Ca să se înveţe minte, să nu mai omoare oameni nevinovaţi, să nu mai
calce pământ străin…

Şi Bogdan Voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătându-i prin cuvânt de foc, că apărarea
pământului străbunilor e cel mai sfânt lucru al vitejilor!

— N-am să uit, tată ! Am să răzbun sângele lui Mitruţ şi al sărmanei noastre Moldove…

Pârjolul urca tot înainte, din Ţara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau câmpiile.
Norodul legat în funii apuca drumurile robiei.

Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan Voievod îmbătrânea, se ridica Ştefaniţă, ca un
stejar tânăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruţ. Cum şi-a pus pe frunte coroana Moldovei,
întâi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pământurile, ci a trimis oameni să-i întrebe; se
liniştesc sau nu ? Că prea s-a încruntat lumea de atâta sânge şi năvăliri. Îi sfătuia cu domolul, după firea
moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă
departe! Să afle banul că ţara are domn tânâr şi viteaz şi va fi vai şi amar de cei ce-i vor mai călca hotarele…

Hanul a primit cuvântul lui Ştefan cel Mare cu mânie straşnică. A scrâşnit:

— Auzi, câinele ! Cum îndrăzneşte să-mi trimită astfel de cuvânt, mie, hanul lumilor?!… Cu
buzduganul am să-i zdrobesc dinţii! Am să-i tai limba cu paloşul, să nu mai poată grăi aşa…
— E tânăr şi are cutezanţa tinereţii! i-au spus atamanii. Să-i învăţăm oleacă minte! Dar ar fi bine,
Măria Ta, să rămâi în cort, căci eşti ostenit de bătrâneţe…

—Nu! a răspuns hanul, dând poruncă oştenilor să se pregătească. Mă duc să-l învăţ minte pe puiul acesta
cutezător…

Şi astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut până la zidurile Sucevei. Răzeşii Ţării de
Jos s-au strâns la Borzeşti, în preajma vadului mare al năvălitorilor. A coborât şi Ştefan, cu ţara, de cum i s-a
adus vestea de cumpănă.

Într-o noapte cerul s-a făcut roşu cât ţineau zările. Ardeau satele şi câmpiile. Puţinii pământeni scăpaţi cu zile
veneau îngroziţi, rânduindu-se în oastea voievodului.

Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzeşti, Ştefan a trimis înaintea lor o oaste de harţă, care se ivea din păduri,
tăia în duşmani şi iar se făcea nevăzută în singurătăţile hârtoapelor. Tot aşa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de
harţă, până ce, într-o dimineaţă, a zărit stejarul din Borzeşti… A rămas pe gânduri… parcă mai fusese pe aici,
în tinereţe… Nu? Ia să-şi aducă aminte…

— Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător… i-a spus un ataman bătrân. Ţi-aduci aminte ?

— Da, da, îmi aduc aminte… a răspuns hanul, şi în clipa aceea a auzit buciumele şi cornurile de luptă ale
Moldovei!

Bătălia cumplită s-a încins cât ai scapăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezăturile cailor, de bufniturile
scuturilor. Luceau lăncile. Zbârnâiau săgeţile. Ştefan cal Mare îşi deschide drum spre inima bătăliei, către han,
izbind în dreapta şi-n stânga cu buzduganul! Striga:

— Izbiţi, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruţ… Unde-s răzeşii din Borzeşti ? Izbiţi, răzeşi!…

Deodată, a ajuns faţă-n faţă cu han-tătarul! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloşul din mână! Îl putea
ucide din a doua lovitură, dar l-a luat în pieptul calului şi l-a cârduit deoparte. În vremea asta oştile
cotropitoare fugeau mâncând pămîntul.

Apoi, pe la asfinţitul soarelui, moldovenii s-au aşternut la hodină, pe coasta dealului.

— Acum să-l judecăm pe han-tătar!… a strigat Ştefan cel Mare, în faţa cortului aşezat sub stejar. Ce moarte
să-i dăm, răzeşi?

— Să-i scoatem ochii… au bubuit mii de glasuri.

— Să-l trecem prin sabie… au bubuit altele.

— Nu! a răspuns Ştefan cel Mare şi i s-au umezit ochii, amintindu-şi întâmplarea năpraznică din copilărie.
Nu, răzeşi, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală… Han-tătare, ţi-aduci aminte? Tu l-ai ucis pe
Mitruţ, între ramurile acestui stejar… Ridicaţi-l, feciori, în funie…

Apoi, după ce năvălitorul şi-a primit pedeapsa, trei zile şi trei nopţi au stat oştile moldovene în petrecere.

Astfel se răzbuna Ştefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pâine străină!
STEFAN CEL MARE

Stefan cel Mare si Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 si 1504. A fost fiul lui Bogdan
al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Tările Române.
Stefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari
calităti de om de stat, diplomat si conducător militar.
In total, Stefan cel Mare a purtat 36 de batalii pe parcursul celor 47 de ani de domnie.El a
castigat 34 dintre ele, chiar daca de multe ori inamicii aveau o superioritate numerica zdrobitoare.

Bătălia de la Vaslui (denumită şi bătălia de la Podul Înalt)

Armata otomană, constituită din 120.000 soldaţi turci şi 17.000 soldaţi munteni a intrat în
Moldova în plină iarnă. Cu doar 40.000 ostaşi, Ştefan cel Mare înfrânge imensa oaste inamică la data de
10 ianuarie 1475, la Podul Înalt.

Bătălia de la Războieni

Ca urmare a înfrângerii de la Podul Înalt, însuşi sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul


Constantinopolelui, conduce armata otomană în Moldova, în anul 1476. Aceasta era constituită din
200.000 soldaţi otomani şi 20.000 tătari. Oastea moldoveană, formată din 12.000 luptători, este înfrântă
la Războieni, la data de 26 iulie 1476.

Stefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii si al bisericii, ctitorind un număr mare de
mănăstiri si biserici atât în Moldova, cât si în Tara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos.
Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Stefan cel Mare si
Sfânt, la 20 iunie 1992.

A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna


DEŞERTUL
Deșertul sau pustiul este o zonă care primește foarte puține precipitații,
aproximativ 250 mm pe an. Deșerturile au reputația de a susține foarte puține forme
de viață deși, la o comparație mai atentă cu un mediu mai umed, formele de viață din
deșert sunt de cele mai multe ori variate și rămân în general ascunse pentru a-și
păstra umiditatea.

Aproximativ o treime din suprafața Terrei este acoperită de deșerturi. In


regiunile de deșert sunt în general diferențe mari de temperatură de la zi la noapte.
Cauza lipsei de vegetație dintr-un deșert (pustiu) poate fi lipsa apei sau în regiunile
arctice lipsa căldurii necesare vieții.

De regulă, deșerturile sunt locurile unde se întâlneşte cea mai fierbinte climă.
Cele mai multe deșerturi din lume se află lângă ecuator şi temperaturile sunt ridicate
tot timpul anului.

Dar nu în toate deșerturile este cald. Antarctica este cel mai mare deşert din
lume, iar aici s-au înregistrat temperaturi negative record. De asemenea, în
Groenlanda, Mongolia şi alte părţi din Asia se găsesc deșerturi cu temperaturi
scăzute.

Iată şi alte lucruri interesante despre viaţa în deşert:

 Deşertul este o zonă în care plouă foarte rar. În aceste zone, pe cer nu sunt
niciodată nori.
 Chiar şi în deșerturile fierbinţi noaptea este rece.
 Copacii şi plantele trebuie să se adapteze să trăiască în deşert. Cele mai multe
dintre plantele şi copaci au spini pentru a se proteja în acest fel de animalele
care altfel le-ar mânca.
 Plantele din deşert au frunze groase şi cărnoase pentru a stoca rezerve de apă.
 Animalele trebuie, de asemenea, să se adapteze dacă vor să supravieţuiască
în deşert. Scorpionii şi păianjenii sunt veninoşi. Prin muşcătura lor pot paraliza
orice vieţuitoare şi în acest fel ei se pot salva.
 Multe specii de animale sapă galerii subterane pentru că acolo este mai
răcoare.
 Şerpii şi alte reptile sunt adaptate la viaţa din deşert. Atunci când li se face prea
cald, acestea intră sub pământ pentru a se răcori.
TIPURI DE DEșERTURI
Deșerturi aride

În aceste pustiuri carența de apă și pământul uscat este cauza esențială a


lipsei vieții în regiune.

Deșerturi nisipoase

În aceste ținuturi stratul superior este alcătuit din nisip, în care predomină
cuarțul, care a luat naștere prin fenomenul de eroziune datorat în special
vântului, sub acțiunea căruia formează dune de nisip care pot fi mișcătoare.
Condițiile de viață în aceste regiuni sunt vitrege. Unul dintre deșerturile cele mai
mari de acest tip este Rub al-Chali din Arabia.

Deșerturi pietroase sau stâncoase

În acest caz stratul superficial este alcătuit din blocuri de piatră sau stânci,
rezultate din crăparea rocilor cauzată de diferențele mari de temperatură și de
îngheț.

Deșerturi cu pietriș

Iau naștere prin procesele de eroziune și depunere a materialui adus de


ghețari. Astfel de pustiuri se pot întâlni în Asia Centrală (Iran).

Deșerturi de sare

Au luat `naștere în regiuni aride, acolo unde sarea s-a depus după
evaporarea apei în care era dizolvată.