Religia ca disciplină de învățământ

Religia ca disciplină de învățământ

1. Locul și rolul disciplinei religie la nivelul învățământului preuniversitar:

Educaţia religioasă constituie un aspect important al misiunii Bisericii în lume.

Activitatea învăţătorească a Bisericii a fost rânduită de Însuşi Mântuitorul Hristos, pentru ca
oamenii să cunoască voia Lui şi să o împlinească. Prin demersul educaţional din cadrul orelor de
religie, Biserica vine în ajutorul societăţii în ansamblul ei, promovând dragostea, prietenia,
pacea, înţelegerea, întrajutorarea şi cooperarea între semeni, toate acestea constituind principiile
de bază ale credinţei creştine.

Alături de multe alte transformări economice, politice şi sociale, anul 1990 a adus cu sine
şi posibilitatea unor reforme şi transformări în plan religios. Una dintre noile realităţi religioase o
constituie şi introducerea religiei în şcolile laice, educaţia religioasă fiind una din problemele de
substanţă ale societăţii în ansamblul ei şi totodată ale politicii educaţionale.

Astăzi religia și-a câştigat un loc în cadrul sistemului de învăţământ. În cadrul ariei
curriculare Om şi societate, religia ierarhizează şi structurează conţinuturile educaţionale din
perspectiva valorilor şi a moralei creştine. Predarea Religiei în şcoală constituie un act misionar-
sacramental, dar totodată are conotaţii educaţionale profunde. Cunoaştera propriilor valori
religioase reprezintă o formă de securizare culturală, un semn de civism şi culturalitate.

Educaţia religioasă invită la reflecţie, la autocunoaştere, la o convertire la lumea valorilor.

Valorile religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei
comunităţi. Ultimii ani au dovedit că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu numai pentru
Biserică, ci şi pentru societatea românească în ansamblul ei, care a câştigat prin acest act de
dreptate atât accesul la propria-i spiritualitate, cât şi un instrument esenţial în procesul de educare
al tinerei generaţii. Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca un factor de coagulare
şi de perpetuare al neamului. A fi iniţiat religios, însemnă şi a fi educat, înseamnă a avea
capacitatea de a spori şi continua educaţia.

2. Baza legislativă a predării religiei în școală:

a) Un prim pas: în 1990, între Ministerul Învățământului şi Ştiinţei şi Secretariatul de Stat

pentru Culte s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-religioase în
învăţământul de stat: câte o oră la 2 săptămâni de educație moral-religioasă, obiect de
învăţământ, cu statut de disciplină opţională şi facultativă, este inclusă în orar şi se desfăşoară în
şcoli.

b) În 1991, în Constituţia României, articolul 32, alin (7), se afirmă că Statul asigură
libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat,
învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.

c) Abia în anul 1995 când a fost votată Legea Învăţământului (Legea nr. 84/1995) s-a
stipulat obligativitatea religiei pentru clasele I-IV, pentru gimnaziu religia era cuprinsă doar în
formă opţională, iar pentru licee şi şcoli profesionale religia avea un statut facultativ.

d) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, pentru modificarea şi completarea

Legii Învățământului nr. 84/1995, în art 9, alin(1), precizează că Planurile-cadru ale
învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte
a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru
studiu religia şi confesiunea. Alin(2) preciza că La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui
legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se
încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive
obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.

e) Ordinul nr. 3670 din 2001, cu privire la aplicarea Planurilor-cadru de învăţământ

pentru liceu în anul şcolar 2001-2002, la art(5) prevede: Conform articolului 9 din Legea
Învăţământului, planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ
religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al
tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. La solicitarea scrisă a părinţilor
sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acestă ultimă
situaţie, elevul îşi va alege în locul disciplinei Religie o disciplină opţională. (Aici Timiș
remarcă: „Legislaţia ar putea fi îmbunătăţită dacă aliniatul (2) al Ordinului nr. 3670/din 2001, ar
fi modificat în următoarea variantă: în cazul refuzului de a participa la ora de religie elevul va
participa la un opţional propus de către profesorul de religie. Se pot propune opţionale înrudite
cu religia, cum ar fi: Istoria Religiilor, Elemente de iconografie, Muzică bisericească, Arhitectura
şi pictura creştină etc. În acest fel s-ar elimina concurenţa neloială”). Cele două acte normative
(Legea Învăţământului şi Ordinul 3670) poziţionează Religia ca disciplină şcolară, parte a
trunchiului comun, aria curriculară Om şi Societate. În această situaţie disciplina Religie nu mai
are un statul opţional şi devine opţională disciplina aleasă în locul Religiei.

f) Este îmbucurător faptul că şi Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr.

5723/2003 include Religia pentru toate specializările din învăţământul preuniversitar.

g) Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1) stipulează că: Disciplina
Religie poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între
Ministerul Învăţământului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.
 h) Diferitele soluţii ale problemei relaţiei între religie şi educaţie în cadrul sistemului de
învăţământ depind de conturarea şi structurarea raportului dintre Biserică şi Stat. O problemă
care se va ivi în viitor va fi cea a şcolilor confesionale. Prin noua Constituţie statul asigură
posibilitatea înfiinţării de către diferite culte a şcolilor confesionale. Articolul 32 alineatul (5)
prevede că Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi
confesionale, în condiţiile legii.

i) Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor prevede în

art.32, alin (1): În învățământul de stat și particular, predarea religiei este asigurată prin lege
cultelor recunoscute.

j) în noua Lege a Educației Naționale, propusă în 2009, la articolul 18 se prevedea: (1)

Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial și liceal includ Religia ca disciplină
şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit,
alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a
părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele
de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie. În mod similar se
procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru
frecventarea orelor la această disciplină. (3) Disciplina Religie poate fi predată numai de
personal didactic calificat,conform prevederilor prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor
încheiate între Ministerul Educației, Cercetării și Inovării şi cultele religioase recunoscute oficial
de stat.

3. Programa școlară: structură, importanță:

a) Programele școlare sunt documente oficiale elaborate de Ministerul Educației

Naţionale şi Consiliul Naţional pentru Curriculum, şi stabilesc: modelul curricular (prezintă o
imagine sintetică a structurii interne a disciplinei, semnificativă pentru procesul de predare-
învăţare); obiectivele cadru (sunt obiectivele care se subordonează idealului educaţional şi
finalităţilor educaţiei şi se armonizează cu cele ale altor discipline conexe; ele indică schimbările
în comportamentul elevilor la care ar trebui să ducă studiul disciplinei, pe nivele de şcolaritate);
obiectivele de referinţă (reprezintă rezultatele la care ar trebui să ducă studiul disciplinei la
nivelul fiecărui an de studiu); activităţile de învăţare (sunt exemple ale unor demersuri ce conduc
la învăţarea, întărirea şi dezvoltarea capacităţilor prevăzute de către obiective; conţinuturile
învăţării (sunt mijloace prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor cadru şi de referinţă
propuse; unităţile de conţinut sunt organizate fie tematic, fie în conformitate cu domeniile
constitutive ale obiectelor de studiu); recomandările făcute profesorilor; standardele curriculare
de performanţă pentru ciclurile de învăţământ (sunt sisteme de referinţă comune pentru toţi elevii
vizând sfârşitul unui nivel de şcolaritate, sunt folosite la evaluarea calităţii procesului de învăţare
şi au caracter normativ).
 b) Programa şcolară pentru disciplina Religie este elaborată de către fiecare
cult, avizată de Secretariatul de Stat pentru Culte şi aprobată de Ministerul Educaţiei Naţionale.
Elaborarea noilor programe de Religie – Cultul Ortodox s-a realizat având în vedere următoarele
aspecte: utilizarea modelului de proiectare curriculară centrată pe competenţe, model care
permite asigurarea continuităţii şi progresiei de la o clasă la alta, dar şi continuitatea cu
programele de Religie pentru ciclul primar şi cele pentru liceu; asigurarea coerenţei la nivelul
ariei curriculare Om şi societate, prin corelarea cu schimbările intervenite la nivelul celorlalte
programe şcolare; recomandarea unor valori şi atitudini care să completeze dimensiunea
cognitivă a învăţării cu cea morală, din perspectiva finalităţilor educaţiei, dar şi a disciplinei
Religie; contribuţia competenţelor-cheie din aria curriculară Om şi societate la profilul de
formare al absolventului învăţământului obligatoriu, în mod deosebit la competenţe care vizează:
comunicarea, participarea la rezolvarea problemelor comunităţii, învăţarea eficientă. Disciplina
Religie are un rol deosebit de important în formarea personalităţii elevilor, în formarea unor
deprinderi şi abilităţi necesare pentru a le asigura accesul la învăţarea pe toată durata vieţii şi
integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaştere. Scopul studierii Religiei este acela de a
forma personalităţi în concordanţă cu valorile creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase în
structurarea de atitudini moral-creştine şi prin aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa proprie şi
a comunităţii.

Disciplina Religie –– Cultul Ortodox face parte din aria curriculară ”Om şi societate” şi i
se alocă o oră/săptămână în trunchiul comun pentru toate nivelurile de învăţământ.

Competenţele generale se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata

învatamântului gimnazial. Ele au un grad ridicat de generalitate si complexitate şi au rolul de a
orienta demersul didactic către achiziţiile finale dobândite de elev prin învatare.

Pentru fiecare an de studiu, programa propune competenţe specifice, deduse din

competenţele generale; ele reprezintă achiziţii-cheie ale învăţării.

Conţinuturile sunt organizate tematic şi au grade diferite de complexitate. Profesorii vor

acorda fiecărei teme, numărul de ore pe care îl consideră necesar, astfel încât să trateze în mod
adecvat toate acele probleme, pe care le au în vedere în construirea lecţiilor. Un conţinut poate fi
tratat în una sau mai multe lecţii, conform deciziei profesorului. Ordinea temelor poate fi
schimbată în funcţie de nevoile concrete ale activităţii didactice, în măsura în care nu se modifică
sensul programei.

COMPETENŢE GENERALE:

1) Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al desăvârşirii şi mântuirii omului;

2) Utilizarea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de

comunicare;
 3) Manifestarea valorilor şi a cunoştinţelor religioase în propriile atitudini şi
comportamente;

4) Cooperarea cu ceilalţi în rezolvarea unor probleme teoretice şi practice, în cadrul

diferitelor grupuri;

5) Aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa personală şi a comunităţii.

Programa şcolară odată aprobată este obligatorie. Manualele şcolare sunt alcătuite pe baza
programelor şcolare.

1. Manualele școlare. Auxiliarele didactice și importanța lor:

Manualul şcolar este un document școlar alcătuit pe baza programei şcolare. În
cuprinsul lui se prezintă atât cunoștințe, cât şi activităţi care trebuie desfăşurate de către elevi
pentru asimilarea acestora. Manualul de religie se alcătuieşte în conformitate cu principiile
didactice şi catehetice, cu scopurile propuse şi cu strategiile didactice folosite în activitatea
educativă. Pentru fiecare temă din manual, profesorul repartizează una sau mai multe ore, în
funcție de gradul de dificultate al conţinutului învăţării şi de specificul clasei.

Manualul este instrument de lucru atât pentru profesor, cât şi centru elevi. Pentru
profesor, manualul este un instrument de orientare în ceea ce priveşte conţinutul, deoarece
trebuie să adapteze sistemul metodologic la particularităţile elevilor. Întrucât în programa şcolară
pot interveni modificări, profesorul va utiliza manualul în scopul atingerii obiectivelor propuse
de programă. Pentru elevi, este un izvor important de cunoştinţe, un mijloc de perfecţionare a
cunoştinţelor, un stimulent în dezvoltarea interesului şi curiozităţii, un ghid în formarea
priceperilor şi deprinderilor de muncă individuală. Manualul poate fi utilizat la toate tipurile de
lecţie, împreună cu diferite mijloace de învăţământ.

Alături de manual, în predarea religiei pot fi utilizate şi alte lucrări: Mica Biblie,Micul
Catehism,Vieţile Sfinţilor etc.

Valente si implicatii eclesiale

Factori concreţi ai educaţiei religioase:

a. DUMNEZEU - Factor şi Izvor veşnic al educaţiei. "Alfa şi Omega" actului pedagogic
este Dumnezeu, "Educaţia este Dumnezeu!" Factor şi Creator permanent. Educaţia nu este un act
sau efort exclusiv uman, ci rezultatul sinergiei divino-umane, deci, un act teandric. Dumnezeu
ne-a acordat acest privilegiu extraordinar, de a fi împreună-lucrători cu El, nu doar în actul
mântuirii noastre, ci şi în educarea copiilor noştri, în familie, în biserică şi în şcoală. ,,Noi
împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!" (1 Corinteni 3).

b. Familia creștină = cunună a creaţiei şi expresie a iubirii şi comuniunii proniatoare a

lui Dumnezeu, "mica biserică", "biserica de acasă", pentru caracterul ei comunitar şi atmosfera
de sfinţenie pe care trebuie s-o cultive. Poate fi considerată ca o "mică şcoală", pentru că aici
copiii primesc lecţii esenţiale de viaţă, nu doar în "cei 7 ani de acasă", ci şi ulterior.
Familia reprezintă, după Dumnezeu, factorul cel mai important şi decisiv al educaţiei
creştine, nu numai al copiilor, ci al fiecărui membru în parte. Această "şcoală" de familie are, de
altfel, cel puţin trei înţelesuri: de a învăţa pe alţii, cu sensul de a-i sluji şi de a învăţa de la alţii,
cu sensul de a-i asculta. Chiar şi din punct de vedere etimologic, cuvântul familie implică, între
altele, aceste noţiuni-cheie, învăţare-slujire-ascultare.
Dar pentru ca o familie să fie, factor esenţial al educaţiei creştine, trebuie să întrunească
anumite condiţii esenţiale:
1. În familia creştină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară dumnezeiască - familia creştină
trebuie văzută ca o icoană a iubirii lui Dumnezeu pe pământ.
2. Familia trebuie să se caracterizeze prin următoarele însuşiri fiinţiale: unitatea, trăinicia,
sfinţenia şi egalitatea dintre soţi - tot o reflectare a însuşirilor şi atributelor divine.
3. Familia (căsătoria) trebuie să-şi propună ca scopuri prioritare înmulţirea neamului omenesc
(naşterea, dar şi educarea copiilor) şi ajutorul reciproc între membrii ei, atât în cele materiale,
pentru traiul zilnic, cât şi în cele spirituale, în vederea mântuirii.
4. În familie, întotdeauna trebuie să se dea întâietate valorilor religioase, „Căutaţi mai întâi
împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6). Copiii
trebuie învăţaţi să se poarte ca oameni duhovniceşti. Să gândească, să vorbească şi să se
manifeste duhovniceşte. Părinţii să-i asocieze pe copii la viaţa şi rugăciunea Bisericii, învăţându-
i să respecte valorile esenţiale.
5. Părinţii să colaboreze armonios cu alţi educatori: preoţi, profesori, diriginţi: Atenţie specială
trebuie să acordăm legăturii noastre cu duhovnicul copilului; nu se va intra niciodată în
"secretele spovedaniei", dar se poate realiza un serviciu preţios de ambele părţi: duhovnicul
poate fi prevenit asupra unor abateri grave, pe care copiii uneori nu le spun nici la spovedanie,
iar părinţii pot fi avertizaţi de către duhovnic asupra acelor aspecte care trebuie neapărat
soluţionate.
6. "Când începe educaţia religioasă a copilului?" Educaţia copilului (fătului) trebuie să înceapă în
clipa conceperii - John BRECK (Darul sacru al vieţii). Acela este momentul când prinde viaţă o
nouă fiinţă umană, având în sâmbure toate caracteristicile psiho-fizice, având nevoie, totodată,
atât de hrană, cât şi de educaţie. Iar educaţia, sub toate formele (inclusiv cea religioasă), se
transmite fătului prin intermediul mamei. Într-un fel se va dezvolta pruncul în pântecele mamei
care merge la biserică, se roagă acasă, vieţuieşte într-o atmosferă creştinească etc., în cu totul
altul cel a cărui purtătoare nu vrea să ştie de cele sfinte. În acelaşi context, într-un fel fătul a cărui
mamă este ocrotită de un tată credincios, în alt fel cel supus, o dată cu mama, maltratărilor unui
tată denaturat...

c. BISERICA. Educaţia creştină a copilului nu poate fi nici măcar imaginată fără slujirea
Bisericii, ca instituţie divino-umană, instituţie fundamentală a societăţii, mai veche decât chiar
cea a statului. Biserica se caracterizează prin viabilitate veşnică, pentru că veşnic este
întemeietorul ei, Iisus Hristos. Fiind întemeiată pe "piatra credinţei", Însuşi Mântuitorul ne
încredinţează că ea nu poate fi dărâmată de nimeni, nici chiar de "porţile iadului" (Matei 16).
Biserica înseamnă pentru noi mântuire, dar şi formarea (educarea) de caractere creştine,
apte să contribuie, moral şi material, la propăşirea neamului. Când spunem "mântuire", înţelegem
deodată pregătirea sufletelor pentru viaţa veşnică, dar şi educarea lor pentru o vieţuire
pământească virtuoasă. Iar mântuirea nu se realizează decât în Biserică! ,,Cine nu are Biserica de
mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată!’’ (Sf. Ciprian). Biserica este mama noastră cea bună,
a tuturor: copii şi bătrâni, bogaţi şi săraci, buni şi răi.
Din punct de vedere educaţional-creştin, Biserica este factor esenţial prin tezaurul ei:
doctrina, morala, disciplina canonică şi cultul. Practic, dintre toate, cultul divin este cel mai
apropiat mijloc de educaţie religioasă, întrucât doctrina, morala şi disciplina (buna rânduială)
sunt "predate" creştinului de rând, cel mai adesea, tot prin cultul divin, în cadrul căruia, o dată cu
slujbele sfinte, se rostesc şi cuvinte de învăţătură, predici şi cateheze.
Cultul însuşi are o funcţie didactică, deodată cu cea harismatică, sfinţitoare. Participând la
slujbe, credinciosul îşi sfinţeşte viaţa, dar îşi luminează şi credinţa, în acelaşi timp. "Cultul"
devine "ortodoxie" ,,Când începe educaţia copilului în Biserică?’’ - înainte de a se naşte! Căci
mamele creştine, din clipa în care ştiu că au zămislit prunc în pântece, vor apela la ocrotirea
Bisericii: se vor spovedi şi împărtăşi periodic, sfătuindu-se mereu cu duhovnicul asupra unui
program de rugăciune particular, vor participa cât mai des cu putinţă la sfintele slujbe etc. Cu
deosebire, înainte de a se interna în spital pentru naştere, se vor spovedi din nou şi se vor
împărtăşi, pentru a fi întru totul pregătite pentru cel mai mare eveniment care se poate petrece în
plan uman: aducerea pe lume a unui nou prunc! După naştere, se cunoaşte, Biserica are câteva
rânduieli pentru mame şi nou-născuţi, de mare frumuseţe şi adâncă semnificaţie liturgică. De
acum, se desfăşoară în mod firesc etapele integrării şi creşterii pruncului în Biserică, prin cele
trei Taine, numite "de iniţiere", Botezul, Mirungerea, Împărtăşania, cărora se asociază,
bineînţeles, celelalte slujbe şi rugăciuni. Această asistenţă duhovnicească înseamnă, de fapt, şi
educaţie creştină, atât pentru mamă cât şi pentru prunc. Educaţia va continua, apoi, prin tot ceea
ce oferă spaţiul eclezial: slujbe, predici, cateheze etc.

d. ŞCOALA, ca instituţie, cuprinde ansamblul mijloacelor materiale şi spirituale cu

ajutorul cărora se desfăşoarăprocesul educaţional. Şcoala este o a doua familie, atât pentru
profesori cât şi pentru elevi. Şcoala este un loc al stimulării iniţiativei şi interesului
pentru ştiinţă şi moralitate.
Predarea Religiei în şcoală constituie un act misionar-sacramental, dar totodată are
conotaţii educaţionale profunde. Cunoaştera propriilor valori religioase reprezintă o formă de
securizare culturală, un semn de civism şi culturalitate. Educaţia religioasă invită la reflecţie, la
autocunoaştere, la o convertire la lumea valorilor. Valorile religioase au darul de a aduce
comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei comunităţi. Ultimii ani au dovedit
că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu numai pentru Biserică, ci şi pentru societatea
românească în ansamblul ei, care a câştigat prin acest act de dreptate atât accesul la propria-i
spiritualitate, cât şi un instrument esenţial în procesul de educare al tinerei generaţii.
Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca un factor de coagulare şi de
perpetuare al neamului. A fi iniţiat religios, însemnă şi a fi educat, înseamnă a avea capacitatea
de a spori şi continua educaţia. În ceea ce priveşte reintroducerea religiei în şcoală, am putea
spune că există poziţii şi atitudini foarte diverse. Situarea orei de religie în trunchiul comun al
disciplinelor din învăţământul preuniversitar a dat naştere unor discuţii contradictorii. N-a fost
deloc uşoară lupta Bisericii Ortodoxe Române, alături de celelalte culte recunoscute – Biserici şi
Confesiuni istorice – pentru a-i determina pe cei care răspund de sistemul educaţional românesc
să accepte integrarea religiei în rândul celorlalte discipline predate. Reintroducerea religiei ca
disciplină de învăţământ impune necesitatea întocmirii unor programe şcolare, a elaborării unor
manuale, a unor lucrări de didactica şi psihologia religiei, a mijloacelor de învăţământ adecvate
predării religiei, a ghidurilor de evaluare etc., care să răspundă cerinţelor învăţământului
românesc actual şi în egală măsură să integreze religia într-o formă coerentă şi adecvată în
Curriculum-ul naţional.
Realităţile religioase ale României de azi ne arată că rolul profesorului de religie este unul
foarte important. Dată fiind supradimensionarea parohiilor citadine, profesorul suplineşte, în
fapt, ceea ce preotul nu mai poate realiza: educarea religioasă a tinerilor sub o formă constantă.
Această funcţie quasi-sacerdotală a profesorului de religie impune exigenţe în formarea
profesorului însuşi, în modul în care el se autoevaluează şi se perfecţionează permanent.
Apreciem că se impune o orientare eclesiologică a predării religiei în şcoală.
Din aceste considerente, susţinem că prezenţa religiei în şcoală este un act misionar
crucial pentru Biserică şi societate, recuperat în perioada de după ’89. Anterior acestui act
misionar, situaţia nu era una îmbucurătoare. Lipsa unei vieţi religioase în mediul
familial şi şcolar, medii dominate de lupta pentru supravieţuire şi infectate de doctrina comunist-
atee, a făcut ca tinerele generaţii care au trecut prin şcoala românească înainte de 1989 să nu
beneficieze de componenta religioasă a educaţiei. Lipsa educaţiei religioase a făcut de asemenea
să dispară simţul comuniunii şi al responsabilităţii, societatea românească tinzând să devină o
colectivitate eterogenă de indivizi. Din perspectivă creştinăfaptul acesta constituie un mare
neajuns. Din cauze multiple, parohia însăşi a suferit modificări importante, pornind de la
prozelitismul masiv de toate nuanţele şi până la lipsa de dialog social în interiorul comunităţii.
Dacă mai adăugăm la acestea şi faptul că în zilele noastre sunt puţine programele şi activităţile
de realizare a educaţiei religioase sub o formăconstantă, în cadrul parohiei, observăm o dată în
plus că prezenţa profesorului de religie în şcoală este bine venită atât pentru şcolă cât şi pentru
Biserică.
Mulţi dintre noi am cunoscut vitregia timpurilor totalitar – comuniste din România, iar
experienţele morale, sociale şi economice ale acelor vremuri îşi fac resimţite urmările şi în zilele
noastre. Este suficient să amintim că unele manuale prezintă şi astăzi anumite concepte şi noţiuni
care contravin învăţăturii creştine. Un exemplu concret, la clasa a III-a, un manualul de ştiinţe îi
învaţă pe elevi că: omul face parte din marea familie a animalelor, fiind cel mai evoluat dintre
acestea…la fel ca toate animalele de pe Pământ, omul se naşte, creşte, se înmulţeşte,
 îmbătrâneşte şi moare. În aceste condiţii, ne punem întrebarea: dacă vor fi învăţaţi copii că fac
parte din marea familie a animalelor, oare vor mai putea fi învăţaţi să fie responsabili faţă de
societate, faţă de semenii lor şi faţă de Dumnezeu?
Anii care au urmat după 1989 s-au dovedit a fi şi mai dificili atât din punct de vedere
politico–economic, cât şi moral–duhovnicesc. Bucuria colectivă nutrită de poporul român în
primele luni după câştigarea libertăţii s-a transformat imediat în stări de deznădejde colectivă, de
anxietate, de dezordine şi de dezorientare. La baza acestor neajunsuri stă printre altele lipsa de
responsabilitate la nivel personal şi comunitar, lipsa unei educaţii religioase, lipsa unor atitudini
responsabile, lipsa unor repere morale.
Mai mult decât atât, societatea noastră riscă să devină o societate marcată de o
individualizare exacerbată, individualizare care poate genera atitudini şi mentalităţi profund
necreştine. Auzim din ce în ce mai mult sintagme de genul: fiecare se descurcă cum poate,
important este să ştii să te descurci, dacă nu ştii să-ţi impui punctul de vedere alţii vor profita de
tine etc.
Societatea nostră riscă să scape de sub control anumite fenomene sociale şi morale cum ar
fi: asumarea responsabilităţii atât pentru tineri cât şi pentru maturi, egoismul, indiferenţa şi mai
ales corupţia. Urmările actelor de corupţie au repercursiuni negative nu doar în plan economic,
ci şi în plan spiritual. Asistăm neputincioşi la o formă de generalizare a corupţiei, ceea ce este
extrem de grav.
Înalt Presfinţitul Bartolomeu, în declaraţia de presă dată cu ocazia Sfintelor sărbători de
Paşti ale anului 2004, atrăgea atenţia că: “înainte de a fi un viciu, corupţia e o mentalitate. Ori, o
mentalitate nu poate fi schimbată nici prin justiţie, nici prin administraţie, ci printr-un sistem
educaţional de durată, care nu poate fi realizat fără apelul la religie şi cultură”.
Iată câteva motive pentru care considerăm că educaţiei religioase trebuie să i se acorde un
loc însemnat în cadrul sistemului nostru educaţional, aceasta cu atât mai mult cu cât trebuie
să conştientizăm cu toţii că adevăratele soluţii pentru problemele societăţii româneşti nu pot fi
descoperite fără regenerarea morală şi mai ales fără o educaţie a tinerilor care să se raporteze la
principiile şi valorile creştine.
Cu privire specială asupra orei de religie, pe lângă cele mai sus-menţionate:
® asigurarea unui statut corespunzător, din punct de vedere legislativ, nu lăsată la discreţia unor
factori care nu conştientizează încă importanţa ei, pentru a nu mai fi considerată materie
 secundară, asociată, între altele, cu educaţia fizică şi desenul (cu toate că aceste discipline îşi au
însemnătatea lor incontestabilă!);
® alcătuirea unei programe analitice în concordanţă cu posibilităţile reale de predare-învăţare,
programele să se plieze, pe cât posibil, pe calendarul liturgic;
® realizarea unei concordanţe între materii, cu privire la conţinutul învăţământului: este
inadmisibil, nepedagogic (totodată neştiinţific!), ca în timp ce profesorul de religie predă
despre creaţionism, potrivit Sfintei Scripturi, unii profesori de biologie, fizică, filozofie, istorie
etc., să mai vorbească, la ani buni de la căderea comunismului, despre "tragerea omului din
maimuţă" şi altele asemenea. Armonizarea relaţiilor între direcţiunea şcolii, profesorii neteologi
şi profesorul de religie, în toate privinţele, inclusiv în cel al conţinutului educaţional, bazat pe un
curriculum concordant cu adevărul ştiinţific, va duce, incontestabil, la rezultate optime;
® asigurarea unei minime baze materiale, aşa cum bine se procedează în cazul altor discipline
(biologie, fizică, limbi străine etc.). Ideal ar fi ca în şcoli să fie amenajat un cabinet de religie, cu
o mică bibliotecă teologică, icoane, hărţi biblice, televizor şi aparat video, pentru vizionarea unor
casete din domeniu, un casetofon etc. În şcolile mai mari ar putea fi amenajat chiar un paraclis,
în care elevii să poată intra liber pentru rugăciune şi reculegere. Periodic ar putea fi invitat aici
preotul de la biserica cea mai apropiată pentru anumite slujbe, meditaţii religioase etc.; şcolile să
sprijine excursiile şi pelerinajele elevilor la mănăstiri şi-n alte locuri de interes religios.
Un sprijin cu totul aparte în acest demers al bunei desfăşurări al orei de religie în şcoală,
sub toate aspectele mai sus-menţionate, îl poate oferi ierarhul locului, direct sau prin
reprezentanţii desemnaţi (inspectori de religie, consilieri cu probleme de învăţământ, protopopi),
fapt care se observă pregnant în anumite eparhii. Având în vedere această şansă, profesorul de
religie va ţine strâns legătura cu centrul eparhial, semnalând problemele întâmpinate şi solicitând
sprijinul pe care acest for îl poate oferi.

EVALUREA – FACTOR DE OPTIMIZARE A EDUCATIEI RELIGIOASE

VII.1. DEFINIREA SI ROLUL EVALUARII

Evaluarea face parte din procesul de învățământ și are ca scop cunoașterea și aprecierea
nivelului de cunoștințe, a dezvoltării capacităților și deprinderilor elevilor, oferind o imagine și
asupra competențelor și aptitudinilor profesorului.
Importanta:
 pe baza rezultatelor pe care le oferă, profesorul poate să regleze și să amelioreze activitatea
didactică;
 pentru elevi-în urma ei aceștia vor ști cum au lucrat și ce mai au de făcut spre a-și îmbunătăți
rezultatele.
 dacă este făcută eficient, evaluarea arată profesorului măsura în care au fost atinse obiectivele
propuse, îl ajută să facă o diagnoză a progresului elevilor și să regleze activitățile acestora în
funcție de posibilitățile lor.
P erioada de evaluare - planificări calendaristice în care evaluarea trebuie să aibă obiective clar
definite și moduri eficiente de investigare a rezultatelor școlare pentru fiecare elev și pentru
conținuturile care vor fi evaluate (Șebu, Metodica). (Timiș): evaluarea vizează raportul între
rezultatele scontate şi cele obţinute. (“a evalua”: a aprecia, a constata, a judeca). Evaluarea la
disciplina religie are un specific aparte în sensul că accentul trebuie să treacă de pe latura
informativă pe cea formativă.

In cadrul religiei evaluarea – faze:

1. evaluarea defineşte modul de însuşire a informaţiilor;
2. motivarea elevului pentru ca acesta să-şi facă o autoevaluare;
3. elevul este invitat să-şi evalueze relaţia sa cu semenii;
4. evaluarea se face în cadrul Tainei Spovedaniei, elevul fiind ajutat să-şi facă o evaluare, o
radiografiere obiectivă a stării lui duhovniceşti, a unui sens al existenţei sale, a relaţiei lui cu
Dumnezeu, cu părinţii şi cu semenii, a menirii lui în cadrul Bisericii şi a societăţii;

Docimologia (știința evaluării) reprezintă studiul sistematic al examenelor, analiza ştiinţifică

a modurilor de notare, precum şi identificarea mijloacelor necesare asigurării obiectivităţii în
examinare şi evaluare.
Evaluarea şcolară este procesul prin care se obţin informaţii necesare în vederea luării unor
decizii ulterioare; actul evaluării presupune măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare.
Aprecierea şcolară sau evaluarea propriu-zisă constituie elaborarea unor judecăţi de
valoare, aprecierea unui rezultat măsurabil într-un cadru de referinţă;
În cadrul predării – învăţării religiei, evaluarea are o importanţă majoră. În Noul Testament
(parabola minelor, Luca 19)-Mântuitorul.
Specificul evaluarii:

1. funcţie de constatare şi reglare a propriei activităţi didactice;

2. rezultatele-barometru pentru activitatea fiecărui dascăl.
3. vizată partea formativă şi pragmatică a evaluarii.

Rolul, exigențele și aspectele evaluării:

Scopul evaluării:
1. diagnosticare şi apreciere a anumitor situaţii didactice;
2. reglare a activităţilor şcolare;
3. oferă o imagine asupra abilităţilor profesorului a cunoştinţelor de specialitate şi
didactica specialităţii.

Exigenţele evaluării:

1. Lărgirea acţiunii de evaluare de la obiectivele tradiţionale (verificarea şi aprecierea

rezultatelor) la evaluarea procesului care a condus la diferite rezultate.
2. Observarea unor indicatori, alţii decât achiziţiile intelectuale, precum personalitatea elevilor,
conduita elevilor şi a oamenilor din comunitatea de unde aceştia provin.
3. Diversificarea metodelor şi procedeelor de evaluare şi optimizarea contextualizării acesteia la
situaţii didactice concrete.
4. Centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi nesancţionarea în permanenţă a celor
negative.

Aspectele evaluării:

1) a şti punctul de plecare;

2) a şti ce se cere;
3) a şti cum să măsori progresul;
4) a şti unde te afli în fiecare moment;
5) a percepe ceea ce este realizabil.

Estimarea şi notarea rezultatelor şcolare se constituie într-un proces ce angajează mai

mulţi parteneri educaţionali: elevul, profesorul, părinţii.
Aprecierea randamentului învăţării se exprimă afectiv prin laudă, evidenţiere, dojană,
sancţionare, iar măsurarea ca aspect al evaluării se exprimă prin calificative şi note. Sistemul de
notare, pe plan mondial: prin punctaj, prin note de la: 1-5, 1-6, 1-7, 1-10, 1-20, prin calificative
FB, B, S, I.
Notare şcolară - disfuncţii şi dificultăţi - efecte perturbatoare în evaluare:

1) efectul halo (aprecierea se face potrivit notei de la alte discipline; aici sunt vizaţi elevii din
vârful clasamentului, dar şi cei slabi).
2) efectul oedipian sau Pigmalion (elevul este apreciat în funcţie de părerea pe care profesorul
şi-a făcut-o despre capacităţile sale).
3) eroarea logică (elev cuminte – notă mare; elev indisciplinat – notă mică).
4) fenomenul „de ordine” (notarea se face diferit în funcție de momentul zilei sau dacă este
începutul ori sfârșitul semestrului).
5) fenomenul de contrast (influența rezultatelor elevilor notați anterior).
 6) Ecuaţia personală a examinatorului (unii profesori folosesc nota pentru motivare şi
încurajare, alţii folosesc nota ca o masură coercitivă; fiecare profesor îşi structurează criterii
proprii de notare mai generoase sau mai exigente).

VII.2. PRINCIPIILE, OBIECTIVELE SI FUNCTIILE EVALUĂRII IN EDUCATIA

RELIGIOASA

Evaluarea şcolară vizează un ansamblu de activităţi care urmăresc validarea rezultatelor

obţinute pe parcursul unor secvenţe educative. Finalitatea evaluării nu este doar aceea de a
achiziţiona anumite date cu privire la un proces educaţional, ci de a perfecţiona procesul
educaţional în sine.
Principiile evaluării:

a) facilitează realizarea unui proces eficient de instruire şi învăţare;

b) obiective bine definite, să apeleze la metode şi tehnici eficiente de investigare;
c) diagnoză a progresului realizat de elevi;
d) pot să îşi adapteze activităţile în funcţie de posibilităţile elevilor.
e) creează condiţiile necesare ca profesorul să îşi evalueze propria activitate.
f) profesorii pot să conştientizeze dacă şi-au atins obiectivele curriculare.
g) Elevii - să aleagă cele mai bune modalităţi de îndreptare şi de desăvârşire duhovnicească.
h) furnizează un feed-back pentru şcoală, părinţi, comunitate parohială, comunitate locală,
centrul eparhial.

Obiectivele evaluării:

a) Să verifice realizarea principalelor obiective curriculare;

b) Să realizeze recapitularea, sistematizarea şi consolidarea capacităţilor elevilor;
c) Să amelioreze rezultatele învăţării;
d) Să stabilească programe suplimentare pentru elevii cu rezultate bune şi foarte bune şi totodată
să stabilească programe de recuperare pentru elevii cu rezultate slabe sau modeste;
e) Să facă o diagnoză a procesului de realizare a educaţiei religioase.

Functiile evaluării:

1) Funcţia educativ-formativă (motivaţională) conduce la autocunoaştere şi autoapreciere din

partea elevului.
2) Funcția de constatare și apreciere a rezultatelor produse.
3) Funcţia de diagnoză prin care se constată modul în care s-au realizat expectanţele unei
activităţi didactice.
4) Funcţia de prognoză a nevoilor şi disponibilităţilor viitoare ale elevilor sau ale unităţilor
şcolare se realizează prin teste de aptitudini şi de capacitate.
5) Funcţia de clasificare a elevilor (funcția de decizie) se referă la integrarea unui elev într-o
ierarhie sau la un anumit nivel al pregătirilor şi posibilităţilor sale.
6) Funcţia de selecție a elevilor conduce la clasificarea elevilor în urma unui examen sau a
unui concurs.
7) Funcția de conexiune inversă.
8) Funcţia pedagogică este aceea prin care se urmăreşte ca elevul să fie conştientizat de
posibilităţile sale concrete.
9) Funcţia socială sau de informare a partenerilor educaţionali (Biserica, societatea
etc.) priveşte stadiul şi evoluţia pregătirii şcolare

VII.3. STRATEGII SI PROCEDEE DE REALIZARE A EVALUĂRII LA DISCIPLINA

RELIGIE

Strategie înţelegem o acţiune ordonată în vederea atingerii unui scop.

Strategiile de predare–învăţare definesc metodologiile generale care facilitează predarea şi
însuşirea cunoştinţelor, formarea deprinderilor precum şi a unor trăsături comportamentale.
Strategiile de evaluare definesc procedurile de verificare, de măsurare, de estimare şi
apreciere.
Procedeele de evaluare permit o anumită clasificare a strategiilor de evaluare în funcţie de
cantitatea de cunoştinţe evaluate şi în funcţie de perioada de timp la care se raportează
evaluarea.

ÎN RAPORT CU CANTITATEA DE INFORMAŢIE VERIFICATĂ: EVALUAREA

PARŢIALĂ ŞI GLOBALĂ.
a) evaluarea parțială: - „se verifică elemente cognitive sau comportamentale secvenţiale, prin
ascultarea curentă, extemporale, probe practice curente”. (după fiecare oră de curs sau după
parcurgerea anumitor capitole).
b) evaluarea globală: - când cantitatea de informaţii şi deprinderi este mare. (examene şi
concursuri).
RAPORTAT LA PERIOADELE DE EVALUARE: EVALUAREA INIŢIALĂ, CURENTĂ ŞI
FINALĂ.
a) evaluarea inițială: Evaluarea iniţială se recomandă a fi facută la început de semestru, la
început de an şcolar, începutul unei etape de instruire sau atunci când un profesor îşi intră în
atribuţii într-o nouă unitate şcolară.
b) evaluarea curentă: Acest tip de evaluare se face în timpul secvenţei de instruire prin
metodologii de ascultare orală, de verificare scrisă şi teze.
PRIN CONJUGAREA STRATEGIILOR: EVALUAREA FORMATIVĂ (CONTINUĂ) ŞI
EVALUAREA NORMATIVĂ (CUMULATIVĂ SAU SUMATIVĂ).
a) evaluarea formativă (continuă): se conturează în efectul său reglator pe care îl produce, te
ajută să ştii unde te afli, ca să ştii ce ai de făcut, conduce la obiectivitate şi seriozitate în
aprecierea şi constatarea stării morale şi duhovniceşti a tinerilor (portofoliu de evaluare
continuă).
 b) evaluarea normativă (cumulativă sau sumativă): Evaluarea normativă se realizează la
finalul unei etape de instruire, semestru, an şcolar, ciclu de studii în vederea obţinerii unui
bilanţ al performanţelor elevilor pe o perioadă delimitată. Clasificarea elevilor : examenul de
bacalaureat/ concursuri şcolare.La religie: olimpiade/ concursuri şcolare/ examene de admitere la
Seminariile Teologice.

Procedeele de evaluare permit o anumită clasificare a strategiilor de evaluare în funcţie de

cantitatea de cunoştinţe evaluate şi în funcţie de perioada de timp la care se raportează
evaluarea.
1. Verificarea curentă: se realizează pe parcursul instruirii în mod individual sau
colectiv. (profesor, familie şi preotul paroh, pe parcursul orelor de curs, dar şi în afara acestora).
2. Verificarea orală se poate aplica individual, pe grupe de elevi sau frontal.
a) Verificarea orală individuală - ascultarea a unuia până la patru sau cinci elevi într-
o oră.
Avantaje:

1. permite elevilor expunerea mai amănunțită a cunoștințelor;

2. profesorul își dă seama mai bine de nivelul de cunoștințe al elevilor și de modul în care
gândesc aceștia;
3. profesorul poate cere motivarea sau argumentarea unui răspuns;
4. elevii pot fi ajutați prin întrebări suplimentare.

Dezavantaje:

1. este neglijată parțial clasa;

2. dăunează pregătirii constante a elevilor;
3. favorizează învățarea în salturi, în funcție de numărul de note și valoarea acestora la un
moment dat;
4. poate favoriza apariția emotivității la unii elevi;
5. prezintă un grad de varietate inter-individuală (de la un profesor la altul) și intra-individuală
(la același profesor, în momente diferite).

b) Verificarea orală frontală - „punerea de întrebări de către profesor întregii clase,

după care este indicat elevul care va răspunde”.
Avantaje:

1. stimulează gândirea întregii clase,

2. asigură participarea activă a elevilor la lecție,
3. încurajează pregătirea ritmică,
4. permite notarea elevilor prin adresarea mai multor întrebări celor vizați.
 Dezavantaje:

1. profesorul nu poate aprecia obiectiv calitatea și cantitatea cunoștințelor fiecărui elev;

2. nu oferă întotdeauna condițiile unei notări juste, prin faptul că întrebările nu au același grad de
dificultate;
3. se poate face diferit de la o oră la alta, din cauza variației stărilor afective ale profesorului.
4. mare consumatoare de timp, timp care adesea le lipseşte profesorilor cu număr mic de ore.
5. pot fi strecurate aprecieri subiective.

Verificarea orală - condiţii:

1. întotdeauna întrebările vor fi formulate clar şi fără echivoc;

2. întotdeauna va fi adresată întâi întrebarea şi apoi va fi numit elevul care va răspunde, în caz
contrar elevul desemnat poate să aibă impresia că profesorul vrea să îl pună într-o situaţie
dificilă;
3. profesorul nu trebuie sub nicio formă să critice foarte aspru un anumit răspuns, dar nici nu va
tolera atitudini care vin în contradicţie cu normativele creştine.

3. Verificarea scrisă: - după parcurgerea unuia sau mai multor capitole. (forme: extemporal,
teză, test, chestionar, temă pentru acasă, referat).
Forme:
a) verificarea scrisă cu subiect unic: acelaşi subiect este prezentat întregii clase;
b) verificarea scrisă cu subiecte diferenţiate: subiecte cu diferite nivele de dificultate care
urmează a fi alese de către elevi în funcţie de cunoştinţele şi capacităţile proprii.
Avantajele evaluării: prezintă un grad mai mare de obiectivitate din partea profesorului şi
totodată îi protejează pe elevii emotivi, dându-le posibilitatea să se exprime mai deschis.
Aspecte – eficientizarea evaluarii:

1. lucrarea scrisă se dă neanunțată, dacă volumul cunoștințelor ce se vor verifica este mic, și se
poate anunța, dacă se verifică cunoștințe din mai multe lecții;
2. subiectele să fie formulate clar, fără întrebări capcană;
3. profesorul va prezenta punctajul pentru fiecare subiect în parte;
4. elevilor li se va atrage atenția că încercarea de a copia va fi sancționată, prin ea încălcându-se
și porunca a opta a Decalogului;
5. lucrările vor fi corectate într-un timp cât mai scurt, astfel încât rezultatele evaluării să poată fi
valorificate;
6. profesorul va comunica și va argumenta calificativele sau notele acordate;
7. frecvența lucrărilor scrise va fi stabilită de fiecare profesor în funcție de caracteristicile
colectivului de elevi;
8. este contraindicată folosirea exclusivă a acestei modalități de evaluare.
4. Concursurile şi olimpiadele şcolare: - examene de selecţie a participanţilor.
Obiective urmarie:

1. verificarea cunoştinţelor la un moment dat;

2. aprecierea calitativă şi cantitativă a cunoştinţelor;
3. selecţia pentru intrarea într-o unitate şcolară, cum ar fi o şcoală teologică.

Fazele concursului/olimpiadei:

1. pregătirea concursului;
2. desfășurarea propriu-zisă;
3. valorificarea rezultatelor (premierea câștigătorilor).

VII.4. METODE SI INSTRUMENTE COMPLEMENTARE DE EVALUARE SPECIFICE

RELIGIEI

La disciplina religie-metode alternative de evaluare.

Metodele alternative prezintă unele valenţe formative, deosebite:

1. pun în aplicare abilităţile practice ale elevilor;

2. oferă profesorului o imagine şi informaţii aduse la zi;
3. pe baza acestor informaţii profesorul îşi fundamentează judecăţi de valoare
apreciind obiectiv achiziţiile elevilor şi progresele realizate;
4. oferă elevului şansa de a demonstra ceea ce ştie să facă într-o situaţie concretă;
5. prin evaluarea alternativă profesorul de religie va urmări cunoştinţele şi
aptitudinile practice ale elevilor, precum şi capacitatea lor de a-şi constitui un anumit
sistem axiologic (opinii, comportamente, reacţii).

A. Testele docimologice (testele de evaluare didactică) se realizează sub forma unui

set de întrebări (itemi).
1. Testul - probă care implică nişte sarcini reunite pe baza unui criteriu unitar. Elementele
constitutive ale unui test poartă denumirea de itemi.
Testul - instrument de apreciere şi verificare a cunoştinţelor, a deprinderilor prin intermediul
căruia este asigurată mai multă obiectivitate în evaluare.
Elementele componente ale unui instrument de evaluare, itemii, se pot constitui din enunţuri,
întrebări, probleme, exerciţii, eseuri.
 Testul docimologic constituie o alternativă la metodologia tradiţională de evaluare. Structura
testului cuprinde instrucţiunile de folosire, itemii propriu zişi (sarcinile de rezolvat), punctajul.
Se consemnează datele personale ale celui examinat: nume, vârstă, şcoală.
După natura lor sunt două mari categorii de teste:

a) teste obiective, standardizate, validate, etalonate, create de grupuri de specialişti;

b) teste create de profesori, mai puţin riguroase, cu accentuate note subiective, dar mai elastice.

2. În elaborarea testelor docimologice se parcurg mai multe etape:

a) selectarea conţinuturilor ce urmează a fi evaluate

b) alegerea obiectivelor operaţionale a căror realizare se va urmări prin evaluare
c) fragmentarea sarcinilor
d) elaborarea itemilor
e) aranjarea logică a itemilor
f) prezentarea instrucțiunilor de lucru
g) notarea timpului de realizare (dacă este cazul)
h) precizarea punctajului şi multiplicarea testului docimologic.

Este esenţială relaţia între obiectivele de evaluare şi itemi.

3. Avantaje:

1. uniformitatea și obiectivitatea verificării

2. posibilitatea verificării unui volum mare de cunoștințe
3. lipsa influenței simpatiei sau antipatiei datorită unicității criteriului de apreciere
4. economie de timp
5. eliminarea stresului evaluării orale
6. dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi.

Dezavantaje:

1. nu pot fi apreciate formarea deprinderilor și atitudinile de complexitate superioară

2. se neglijează calitatea în favoarea volumului mare de cunoștințe
3. apariția fraudei prin faptul că răspunsurile pot fi alese din întâmplare
4. lipsa de experiență a profesorilor în elaborarea testelor
5. lipsa întrebărilor ajutătoare
6. încurajarea metodelor deficitare de învățare
7. consum mare de efort în elaborarea lor).
 4. Clasificarea testelor docimologice elaborate de profesori:
a) în funcție de momentul evaluării:

1. teste inițiale (se dau la începutul anului școlar, semestrului, sau când profesorul preia o clasă
de elevi)
2. teste de progres (se dau în mod curent și periodic, pentru ca profesorul să evidențieze
progresul făcut de elevi)
3. teste finale (se dau la sfârșitul unui capitol, semestru sau an școlar);

b) în funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul:

a teste cu itemi închiși, care presupun răspunsuri binare (corect-greșit, adevărat-fals, da-nu)
 răspunsuri cu alegere multiplă (un enunț cu un singur răspuns corect, la alegere din mai
multe, sau cu mai multe răspunsuri corecte, la alegere din mai multe)
 răspunsuri corelate (de potrivire: solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau stabilirea
unor corespondențe între elementele date);
b teste cu itemi deschiși, care presupun din partea elevilor construirea unor răspunsuri logice la
întrebări, completarea propozițiilor lacunare, elaborarea unor eseuri.
5. Testele trebuie să corespundă unor cerinţe, cum ar fi:

 Validitatea
 Fidelitatea
 Etalonarea
 Standardizarea
 Aplicare şi corectarea testului în mod uniform pentru toţi elevii.

B. Portofoliul - instrument de evaluare care include experienţa şi rezultatele obţinute

prin celelalte metode de evaluare, reprezentând o alternativă viabilă la modalităţile
tradiţionale de evaluare.
Portofoliul - carte de vizită a elevului, deoarece prin utilizarea acestui tip de evaluare se poate
urmări progresul, modul de a gândi, maturizarea intelectuală şi duhovnicească a elevului de la
un an la altul. Portofoliul unui elev se constituie din lucrări scrise şi practice, probe orale,
proiecte, fişe de autoevaluare.
Portofolilul are ca scop prezentarea, evaluarea şi autoevaluarea elevului în cauză. El serveşte
atât ca instrument de evaluare destinat profesorului, părinţilor sau comunităţii, dar şi ca
instrument de autoevaluare pentru elev. Din experienţa personală a folosirii portofoliului ca
instrument de evaluare, precizăm câteva utilităţi: elevii se implică într-un mod participativ în
realizarea activităţilor în cadrul disciplinei; este motivată creativitatea elevilor; atât factorii de
decizie din şcoală cât şi părinţii, având la dispoziţie portofoliile elevilor, vor avea o imagine mai
bine conturată asupra a ceea ce se realizează în cadrul disciplinei.
Conţinutul unui portofoliu se poate constitui din fişele de lectură, fişe de observare,
articole, eseuri, răspunsuri la unele chestionare, teme pentru acasă. Evaluarea tip portofoliu
 constituie o formă modernă de evaluare, „iar aplicarea ei se pretează perioadei de sfârşit de
semestru”.
C. Observarea directă - se realizează pe baza unui plan dinainte elaborat şi structurat,
folosindu-se o fişă de observaţii, precum şi fişa de caracterizare psihopedagogică. (urmărindu-
se interesul şi deprinderile elevilor şi totodată atitudinea lor faţă de şcoală, în cazul religiei,
atitudinea faţă de normele şi preceptele doctrinare ale Bisericii.)
D. Proiectul: activitate mai complexă şi dacă implică un volum de muncă mai ridicat
din partea elevului, acest tip de evaluare este foarte motivant.
Proiectul poate fi realizat de unul sau mai mulţi elevi, iar aprecierea lui poate fi făcută atât în
clasă cât şi în cadrul comunităţii parohiale: expoziţie de icoane, organizată în cadrul parohiei sau
al şcolii, o expoziţie de ouă încondeiate de Paşti etc.
E. Evaluarea activităţii de grup: - formă de evaluare în care, pe o perioadă mai
îndelungată de timp, profesorul de religie îşi va da seama dacă în urma activităţilor sale a
reuşit să omogenizeze grupurile de elevi, dacă elevii recurg la milostenie, cooperare,
întrajutorare. Profesorul poate organiza unele activităţi de caritate în care să implice şi alţi
parteneri educaţionali: părinţi, parohie, reprezentanţi ai instituţiilor locale.
F. Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate: Acumularea
cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea transpunerii în
practică a efectelor pe care acestea le produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor.
Altfel spus „nivelul de instruire al elevilor nu este dependent numai de cantitatea de informaţii
acumulată, ci mai ales de valoarea instrumentală şi operaţională a acesteia”.
G. Chestionarul - poate fi completat la sfârşitul unei lecţii, capitol sau semestru şi
poate fi structurat pe mai multe compartimente: am învăţat …, am descoperit că …, am folosit
metoda …, îmi place să citesc … . Chestionarele pot fi nominale sau anonime.
H. Autoevaluarea elevilor: - modalitate de stabilire a eficienţei desfăşurării educaţiei
religioase în şcoală.

VII.5. AUTOEVALUAREA SI VALORIFICAREA EI IN CADRUL EDUCATIEI

RELIGIOASE

Educaţia religioasă este una dintre problemele de substanţă atât din perspectiva misiunii
Bisericii în lume, cât şi din perspectiva politicii educaţionale actuale.
Autoevaluarea

1. oferă repere teoretice şi practice absolut necesare reglării şi îmbunătăţirii activităţilor de

predare-învăţare-evaluare la religie.
2. se înscrie în cadrul direcţiilor de reformă în învăţământ (componentă a autoeducaţiei).
3. abordată în legătură cu educaţia permanentă.
4. o aprofundare a raportului dintre educaţie şi autoeducaţie ridică unele întrebări, cum ar fi :
educaţia şi autoeducaţia se exclud? sunt procese identice?
5. se constituie ca o dimensiune necesară unei formări permanente.
6. poate fi transferată, prin metoda exemplului personal de la profesorul de religie la elev.
7. Stimularea şi motivaţia elevilor în a recurge la autoevaluare reprezintă un imperativ al
educaţiei religioase.
8. ne trimite către această formă de introspecţie şi examinare a stării noastre duhovniceşti şi
profesionale.
 Forme de autoevaluare:

1. fişele de evaluare
2. chestionarele de evaluare date elevilor, părinţilor sau profesorilor de alte discipline.
3. formă mai deplină de autoevaluare o realizează profesorul de religie în faţa duhovnicului, în
cadrul Tainei Mărturisirii.

Orice activitate catehetică îl obligă pe profesor la reflecţie profundă pentru „a indentifica

ceea ce face Dumnezeu, ceea ce face Biserica şi ceea ce face fiecare în parte. Actul mântuirii este
o conlucrare activă între aceşti factori”. Sub această formă educaţia religioasă se focalizează în
vederea conturării şi împlinirii a trei factori: iniţierea, îndrumarea şi sfinţirea. Astfel, educaţia
religioasă îşi propune să treacă de la iluminarea intelectului la prefacerea umanului, după chipul
lui Hristos. Prezentăm o fişă de autoevaluare (cu caracter orientativ), care poate fi de folos în
ceea ce priveşte autoevaluarea dar şi structurarea activităţilor profesorului de religie.
Fişa de autoevaluare
1.Activităţi complexe cu valoare instructiv-educativă

a) rezultate obţinute în pregătirea elevilor în raport cu standardele curriculare şi ale

programei şcolare pentru religie, materializate în: rezultate cu elevii la clasă; rezultate la testări;
examene de sfârşit de ciclu şcolar
b) performanţe în pregătirea elevilor distinşi la concursurile şi olimpiadele şcolare
c) pregătirea loturilor olimpice (concursuri şi olimpiade şcolare)
d) activităţi educative organizate în şcoală
e) activităţi extraşcolare organizate în cadrul parohiei
f) comunicarea cu părinţii, autorităţile locale şi preotul paroh
g) realizarea de proiecte extracurriculare
h) dezvoltarea unor activităţi practice, în vederea formării de abilităţi şi deprinderi, organizate în
colaborare cu preotul paroh şi alţi reprezentanţi ai comunităţii parohiale

2. Performanţe în inovarea didactică

a) contribuţii la elaborarea de: programe şcolare şi regulamente; metodologii şi îndrumătoare
metodice specifice religiei; manuale şcolare şi auxiliare didactice; reviste şcolare
b)activităţi de: mentorat, pentru studenţi teologi şi elevi seminarişti; participare la activităţi de
perfecţionare în calitate de formator; cercetare în domeniul specialităţii şi didacticii religiei
3. Participarea la activităţi şi proiecte coordonate de inspectoratele şcolare sau
Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Cercetării
4. Creşterea prestigiului şi a calităţii activităţilor unităţii şcolare contribuţii
independente şi în echipă în privinţa:
- managementului instituţional - realizarea unor proiecte de finanţare din
resurse extrabugetare

5. Implicarea în realizarea unor acţiuni complementare activităţii de învăţare:

- expoziţii, cenacluri, simpozioane

- sesiuni de comunicări ale elevilor
- organizarea unor seri duhovniceşti
- organizarea cercului de religie

6. Cooptarea conducerii şcolii, a preotului paroh, a unor factori de decizie din cadrul
centrului eparhial în vederea:
- amenajării cabinetelor de religie
- amenajării capelelor şcolare
- amenajarea unor colecţii de carte religioasă
7. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească a elevilor
- participarea la slujbele Bisericii împreună cu elevii
- îndemnarea şi însoţirea elevilor la spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine
- atragerea părinţilor într-o formă de parteneriat în vederea îmbunăţătirii activităţilor specifice
religiei
Pentru o mai bună radiografiere a propriilor activităţi sunt indicate conceperea unor
chestionare prin care elevii sunt solicitaţi să-şi precizeze percepţia şi receptarea orei de religie.
Pentru o imagine mai complexă asupra propriei activităţi pot fi concepute unele chestionare
pentru profesorii de alte discipline, pentru părinţi şi preoţi

VI. MIJLOACELE DE ÎNVĂTĂMÂNT

Mijloacele de învățământ sunt instrumente didactice auxiliare care ușurează transmiterea și

asimilarea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute. Ele nu se
substituie activităților de predare, învățare și evaluare, oricât de performante ar fi. Clement
Alexandrinul îndeamnă pe educator să adune cât mai multe ajutoare pentru ascultătorii săi, dar în
niciun caz nu trebuie să-și lipească sufletul de ele, ci să le folosească numai atâta cât să scoată
din ele ce este folositor. Funcțiile mijloacelor de învățământ:

1) funcția informativă (cu ajutorul lor se pot transmite mai multe informații în același interval
de timp);
2) funcția formativă (prin folosirea lor crește gradul de organizare a informației transmise, și,
în consecință, se dezvoltă capacitățile intelectuale ale elevilor);
3) funcția de evaluare (pe care o îndeplinesc mijloacele de învățământ de evaluare);
4) funcția de raționalizare a efortului depus de profesor și elevi sau funcția
ergonomică (folosirea lor reduce efortul intelectual și fizic depus de elevi și profesor în procesul
de predare-învățare-evaluare).

Funcțiile secundare ale mijloacelor de învățământ:

1) funcția estetică (angajează elevii în perceperea și aprecierea frumosului în natură, societate
și artă);
2) funcția de școlarizare substitutivă sau de realizare a învățământului la distanță (prin
programe de televiziune sau radio destinate educației religioase).
Clasificarea mijloacelor de învățământ după natura și funcționalitatea lor:

1) mijloace informativ-demonstrative (Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, obiecte de cult, machete ale
unor biserici, fotografii, icoane, planșe, hărți, tabele cronologice, elemente de istorie locală,
dogme și versete scripturistice, mijloace de învățământ pe suport scris: cărți, cursuri, culegeri de
colinde și poezii religioase; mijloace de învățământ tehnice audio, vizuale și audio-vizuale:
discuri, casete, benzi magnetice, folii pentru retroproiector, diapozitive, diafilme, filme, casete
video, CD-uri, etc);
2) mijloace de exersare și formare (calculatorul);
3) mijloace de evaluare (chestionare, teste).

Toate aceste obiecte devin mijloace de învățământ numai în momentul în care răspund
unei finalități pedagogice.
1. Textul biblic: În cadrul orei, Sfânta Scriptură va fi folosită în crearea cadrului religios
necesar desfăşurării orei (cu eventuala scriere pe tablă a un verset), în verificarea, comunicarea
si fixarea cunoştinţelor, în asociere, apreciere, generalizare, în recapitularea şi sistematizarea
cunoştinţelor.
2. Literatura religioasă: Sfântul Vasile cel Mare în Omilia XXII Către tineri, îi îndeamnă să
folosească scrierile profane, întrucât trebuie să stăm de vorbă cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii
și cu toți oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului. În
folosirea literaturii laice, tinerii trebuie să procedeze selectiv, întocmai ca albinele. Poporul
român s-a născut creștin. Literatura sa veche are semnificație religioasă.
Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecțiilor: în verificarea
cunoștințelor; în pregătirea pentru lecția nouă; în comunicarea noilor cunoștințe; în fixarea
cunoștințelor; în asociere; în generalizare. Profesorul va conduce discuția pe marginea celor
citite, pentru ca elevii să înțeleagă corect mesajul și conținutul poeziilor sau fragmentelor
respective. De asemenea, poate utiliza în explicarea acestora diferite surse bibliografice de critică
literară.

3. Icoana: prezenţă harică. În Istoria Bisericii, icoanele au avut un rol important în viaţa
liturgică, în domenii misiunii și în latura educaţiei religioase. Funcțiile:
1) funcţia catehetică sau didactică. Icoana este Biblia în imagini și simboluri;
2) funcția contemplativă. Icoana este o fereastră spre absolut care atrage pe credincios spre
comuniunea cu Dumnezeu întru slavă;
3) funcția de mijlocire su harică. Icoana împărtășește puterea nevăzută a lui Dumnezeu prin
mijlocirea celui reprezentat pe ea;
4) funcția latreutică. Prin cinstirea icoanei, cinstim pe cel reprezentat pe ea. Doctrina cinstirii
icoanelor a fost stabilită la Sinodul VII Ecumenic;
5) funcția educativ-religioasă. Icoana este un mijloc de trezire, întreținere și întărire a vieții
religioase, iar vederea ei îndeamnă la fapte bune, la practicarea virtuților creștine.

Profesorul de religie va utiliza în timpul orelor icoane, ca mijloace de învățământ, în

concordanță cu subiectul lecției. Analiza icoanei se face prin: 1) pregătirea elevilor pentru
înțelegerea ei. 2) analiza propriu-zisă.
4. Portretul: reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalități. În prezentarea
portretului, subiectul analizei îl constituie sublinierea calităților, ținuta corpului și
îmbrăcămintea, în contextul perioadei istorice în care a trăit cel reprezentat. Analiza portretului
începe cu expresia feței, continuă cu prezentarea gesturilor, a atitudinilor semnificative și se
încheie cu detaliile care întregesc imaginea, și cu desprinderea mesajului global.

Condiții:
a) portretul trebuie să fie ales în funcție de conținutul și obiectivele lecției;
b) să nu fie un element de supraîncărcare a lecției;
c) dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare pentru a permite tuturor elevilor din clasă să-l
vadă. În caz contrar, profesorul îl va prezenta elevilor mergând printre bănci;
d) portretul poate fi folosit în diferite etape ale lecției, în funcție de importanța pe care o are în
demersul didactic;
e) la orele de religie se pot utiliza portretele (fotografiile) ierarhilor, preoților, compozitorilor de
muzică bisericească, domnitorilor creștini, autorilor de literatură creștină.

5. Harta: este folosită în lecțiile de religie cu subiecte din Vechiul Testament, Noul Testament,
Istoria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Harta este folosită ca mijloc
de învățământ la orele de religie, întrucât permite atât localizarea exactă a evenimentelor în
spațiu, cât și stabilirea legăturilor între evenimentele istorice și locul desfășurării acestora. În
predarea religiei se pot folosi:
1) hărți geografice – de exemplu harta Palestinei Vechiului și Noului Testament, harta
Ierusalimului Vechiului și Noului Testament, harta Vechiului Orient;
2) hărți istorice:
a) generale – ilustrează un teritoriu într-o anumită epocă sub toate aspectele vieții sociale, de
exemplu harta Daciei în secolele II-IV;
b) tematice – ilustrează un teritoriu sub aspectul unei anumite probleme dintr-o singură perioadă,
de exemplu harta călătoriilor Sfântului Apostol Pavel.
Cu ajutorul hărții se indică:
 a) conturul unui teritoriu în diferite momente ale dezvoltării lui (de exemplu Palestina Vechiului
și Noului Testament, Ierusalimul Vechiului și Noului Testament, Țările Române în secolele
XIV-XV);
b) aria de răspândire a unui fenomen (de exemplu principalele centre monahale din Orientul
Mijlociu în secolele IV-VIII);
c) itinerarele urmate de popoare sau personalități (de exemplu drumul parcurs de evrei din
Egipt până în Țara Canaanului, drumurile Mântuitorului prin Țara Sfântă, călătoriile Sfântului
Apostol Pavel);
d) localitățile în care s-au desfășurat anumite evenimente (de exemplu Betleem – Nașterea
Mântuitorului, Ierusalim – Patimile și Învierea Domnului, Constantinopol – capitala Imperiului
Bizantin, Biertan – locul în care a fost descoperită tăblița votivă cu inscripția „Ego Zenovius
votum posui”);
e) apele și formele de relief legate de anumite evenimente (de exemplu muntele Sinai – locul
unde Dumnezeu a dat lui Moise tablele Legii, Iordan – râul în care S-a botezat Domnul Iisus
Hristos). Harta se folosește de către profesor în timpul comunicării noilor cunoștințe, sau de către
elevi în fixarea și verificarea cunoștințelor. Profesorul poate antrena concomitent mai mulți elevi
(de exemplu un elev indică pe hartă conform indicațiilor colegilor). În indicarea pe hartă se
folosesc coordonatele geografice: localități importante, cursuri de ape, puncte cardinale.

6. Mijloace audio-vizuale:
1) Casetele audio: Folosind mijloacele tehnice audio în timpul orelor de religie,
profesorul trebuie să dezvolte în sufletul elevilor dorința de a asculta, de a învăța și interpreta
muzică religioasă. Condiții:

a) materialul muzical să fie adecvat particularităților de vârstă ale elevilor, tipului de lecție și
momentului lecției;
b) elevii să înțeleagă textul și legătura între text și linia melodică;
c) profesorul să creeze cadrul adecvat audiției muzicale; după audierea integrală a unei piese
muzicale, se poate face audierea fragmentară a acesteia.

2) Diapozitivele: mijloace de învățământ statice, deosebit de eficiente, deoarece

imaginea vizuală fixă solicită din partea ochiului observatorului o atitudine de contemplare
sau de examen profund. Imaginea determină o atitudine de răspuns activ la impresiile pe care
le dă.
3) Filmul: mijloc de învățământ dinamic. Avantaje:

a. permite reproducerea unor întâmplări, evenimente petrecute în diferite epoci istorice;

b. permite repetarea anumitor secvențe;
c. permite vizionarea mai multor locuri în decursul unei singure lecții;
d. evidențiază anumite detalii;
e. stimulează gândirea elevilor, ajută la concretizarea și aprofundarea cunoștințelor;
f. poate fi făcută la diferite niveluri de școlaritate.

4) Emisiunile religioase televizate: profesorul de religie are obligația să-i îndrume pe

elevi spre vizionarea emisiunilor educative și să discute cu ei aspectele pozitive și negative
surprinse.
7. Calculatorul: oferă elevilor condițiile unei participări active la procesul de învățământ, dar
și ale unei învățări active. Ca instrument de transmitere și asimilare a cunoștințelor,
calculatorul contribuie la creșterea randamentului învățării prin modul sistematic și atractiv
în care sunt prezentate informațiile. Calculatorul ca mijloc de învățământ poate contribui la
o mai bună receptare și fixare a noilor cunoștințe, asigurând interdisciplinaritatea.
Prin folosirea calculatorului la ora de religie pot fi prezentate elevilor:

a. imagini statice (icoane, imagini cu mănăstiri, biserici, hărți),

b. imagini dinamice (filme religioase)
c. teste pentru verificarea cunoștințelor.

Avantaje:

1. crește randamentul învățării;

2. este ușor de utilizat chiar în condițiile unui volum mare de informații;
3. este deosebit de atractiv pentru elevi;
4. elimină inconvenientele tehnice legate de folosirea diascolului, retroproiectorului și
proiectorului;
5. îmbină receptarea prin auz și văz, cu acțiunea personală a elevului;
6. în lecțiile de evaluare, încurajează învățarea activă și conștientă, asigură un feed-back foarte
bun, micșorează intervalul de timp între evaluare, notare și reglare, prin faptul că rezultatele
sunt afișate pe ecran după terminarea testului.

V. METODE DE INVATAMANT:

V.1. METODE DE COMUNICARE ORALĂ

Metodele de comunicare orală sunt acele metode prin care comunicarea noilor
cunoștințe se face de către profesor, prin expunere sau conversație.
A. Metode expozitive: Expunerea este metoda de predare ce constă în prezentarea pe
cale orală a noilor cunoştinţe, folosind povestirea, descrierea, explicaţia, argumentarea,
prelegerea şi expunerea cu oponent. Mijloace de învăţământ: hărţi, fotografii, discuri, casete
audio şi video. Prin expunerea noilor cunoştinţe, profesorul urmăreşte formarea Ia elevi a unui
mod de gândire logic şi sistematic.
 1. Povestirea: Povestirea este expunerea orală de către profesor a unor
întâmplări, fapte, eveniment reale petrecute într-un anumit timp și spaţiu, cu
scopul însuşirii noilor cunoştinţe, dezvoltării unor sentimente şi formării unor
atitudini pozitive la elevi. Cerințe legate de conținutul povestirii și modul prezentării ei:
a) să fie alese fapte, întâmplări, evenimente cu o profundă semnificaţie pentru
susţinerea ideii religioase;
b) să se asigure un climat emoțional, prin folosirea de către profesor a intonației,
mimicii și gesturilor din care să rezulte clar atitudinea pe care o ia față de eroii povestirii;
c) în decursul povestirii să fie prezentate la momentul potrivit materiale ilustrative
menite șă impresioneze mai profund pe elevi;
d) profesorul poate întrerupe firul acțiunii pentru a introduce o explicație, pentru a
prezenta un personaj, pentru a răspunde la întrebările elevilor sau pentru a-și exprima
părerile proprii, însă cu foarte mult tact. Întrucât arta de a povesti nu este înnăscută,
profesorul trebuie să depună mult efort pentru ca povestirea să dobândească aceste
caracteristici. În Sfânta Scriptură, povestirea este frecvent utilizată ca metodă de educație
(povestirea spusă de proorocul Natan regelui David după ce acesta a păcătuit, pilda
vameșului și a fariseului, etc).
2. Descrierea: Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile
exterioare tipice ale obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor etc., urmărind, în special,
aspectele fizice ale acestora. Descrierea se realizează pe baza observaţiei - cerinţe legate de
dirijarea de către profesor a observării:

a) să se bazeze pe intuiţie;
b) să ţină cont de nivelul de pregătire al elevilor;
c) să nu evidenţieze detaliile nesemnificative ale obiectelor şi fenomenelor;
d) să dezvolte la elevi spiritul de observaţie.

Mijloace de învăţământ - hărţi, vederi, fotografii, diapozitive, filme etc.

3. Explicația: Explicația este metoda expozitivă prin care se lămurește o noțiune (un
nume propriu, un termen necunoscut, o idee sau un concept), un fapt (o narațiune, o
parabolă, o figură de stil, un verset din Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiască, o normă
morală). Scop: îmbunătățirea vieții religios-morale a elevilor. Explicația are două funcții care
trebuie să se manifeste împreună: cognitivă sau informativă și formativă. Explicaţia -
condiţii:

a) să ţină cont de pregătirea religioasă şi laică a elevilor şi de natura temei;

b) să fie corectă şi din punct de vedere doctrinar;
c) să fie completă şi sigură, fară a omite vreun element care ar determina neînţelegerea
temei, dar şi fără a intra în detalii obositoare, care îndepărtează elevul de la scopul lecţiei
respective;
d) să fie clară, pentru a nu crea confuzii în mintea elevilor;
e) să fie convingătoare, argumentată şi întregită prin fapte concrete;
 f) să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informaţie, de aceea şi forma pe care o poate
lua este descrierea literară sau naraţiunea.

B. Metode interogative: Metodele interogative se realizează pe baza dialogului dintre

profesor și elev (conversația, problematizarea).
Conversația este metoda care valorifică dialogul sau interogaţia şi este cel mai des
utilizată în procesul de învăţământ. Conversaţia folosită în toate tipurile de lecţii alături de
alte metode, dar se poate desfăşura şi în afara orelor de religie- conversaţia
individuala. Conversaţia-generată de conţinutul lecţiilor de religie, de întâmplări din viaţa
elevilor, a clasei, a şcolii, a societăţii, de unele articole din ziare, de unele emisiuni. Tipuri de
întrebări în funcţie de modul de adresare şi de obiectivul vizat:

a) frontală (adresată întregii clase);

b) directă (adresată unui elev anume);
c) inversată (adresată profesorului de către elev și returnată elevului, de exemplu cu formula:
„Tu ce crezi?”);
d) de releu și de comunicare (adresată de elev profesorului și repusă de acesta întregii clase);
e) imperativă (se formulează o cerință categorică);
f) de revenire (întrebare pe care profesorul o pune reluând o părere emisă de un elev, dar care
nu a putut fi luată în seamă în acel moment).

Formularea întrebărilor 9conţinutul şi forma):

a) să fie formulate precis;

b) să fie concise ca formă şi exprimate cu claritate;
c) să nu cuprindă termeni neînţeleşi de elevi;
d) să fie accesibile şi variate;
e) să conţină un singur enunţ;
f) să se refere la materia predată;
g) să stimuleze gândirea tuturor elevilor;
h) să fie formulate într-o ordine logică;
i) să nu fie duble (două întrebări la aceeaşi problemă, formulate diferit şi succesiv şi care
necesită două răspunsuri diferite);
j) să fie însoţite de întrebări ajutătoare, numai atunci când este nevoie.

Cerinţe elevii să-şi formeze deprinderea de a alcătui răspunsuri corect formulate:

a) să fie complete, clare şi precise;

b) să aibă o formă îngrijită, folosind un vocabular ales;
c) să fie date individual, după un anumit timp de gândire;
 d) să fie conştiente, iar la nevoie, însoţite de explicaţii.

În timpul dialogului, profesorul - ţinută corespunzătoare:

a) nu va pune întrebări "cursă";

b) nu va întrerupe elevii în timp ce aceştia dau răspunsul;
c) va adopta o mimică adecvată, spre a nu-i intimida sau deruta;
d) nu va jigni pe elevii care dau răspunsuri eronate;
e) nu va ameninţa cu măsuri represive pe elevi.

FORMELE CONVERSATIEI: conversaţia catehetică, conversaţia euristică şi

dezbaterea sau discuţia colectivă.
a) Conversaţia catehetică: Conversaţia catehetică este metoda de instruire şi educare a
elevilor prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, cu scopul de a reproduce cele observate,
descopente şi asimilate de ei, sub conducerea profesorului. Se foloseşte: verificarea
cunoştinţelor (conversaţia de verificare) şi fixarea cunoştinţelor (conversaţia de fixare). În
dialogul cu învăţătorul de Lege care Îl întreabă ce să facă ca să moștenească viața veșnică,
Mântuitorul foloseşte conversaţia catehetică.
b) Conversaţia euristică: Conversaţia euristică este metoda bazată pe dialog şi pe învăţarea
conştientă, şi se foloseşte atunci când noile cunoştinţe pot fi desprinse împreună cu elevii din
cunoştinţele anterioare, din analiza unor fapte, unor evenimente sau în urma cercetării unui
material intuitiv. Se foloseşte: verificarea cunoştinţelor (conversaţia de verificare), în
actualizarea cunoştinţelor şi introducerea în tema nouă a lecţiei (conversaţia de reactualizare), în
comunicarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi în asociere. Solicită elevilor inteligenţa productivă,
spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de căutare. Metodă
asemănătoare-explozia solară. (pornind de la un punct central, se nasc întrebări, la care elevii
răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări).
c) Dezbaterea sau discuția colectivă: Dezbaterea este o formă a conversației caracterizată
printr-un schimb de opinii, impresii, informații, propuneri axate în jurul unui subiect, a unui
fapt luat în studiu, cu scopul de a consolida, clarifica și sintetiza cunoștințe, de a analiza
anumite cazuri sau texte, de a soluționa unele probleme, de a argumenta anumite idei sau
texte, de a dezvolta capacitatea de exprimare a elevilor. Pentru reușita - elevii să-și însușească
temeinic cunoștințele anterioare care constituie baza dezbaterii. Se poate folosi material intuitiv
(textul biblic, hărți, mijloace audio-vizuale etc.). Condusă de către profesor pe baza propunerii
unei teme ori în urma unor prelegeri sau referate susținute în cadrul lecției sau al cercului de
religie. Concluziile dezbaterii au rolul de a clarifica tema pusă în discuție și problemele ridicate
de elevi. În domeniul învățăturii de credință este recomandată evitarea speculațiilor.

VI.2.METODE ACTIV-PARTICIPATIVE

A. Metode de cunoaștere a realității religioase:

1. Observarea directă a realității religioase: este metoda prin care profesorul urmărește să-i
conducă pe elevi spre cunoașterea lui Dumnezeu prin contemplarea creației. Omul nu trebuie
 să se rezume doar la contemplarea creației, ci să stăruie spre o viață religios-morală în care să
pună pe primul plan căutarea împărăției lui Dumnezeu.
2. Studiul și interpretarea simbolurilor: metoda prin care se transmit cunoștințe în mod
treptat, cu ajutorul unui simbol (semn, obiect, imagine care reprezintă sau evocă o idee, o
noțiune, un sentiment). Profesorul va explica: semnificația simbolurilor (scara din visul lui
Iacob, rugul aprins, mana, mielul pascal, semnul lui Iona, șarpele de aramă, apa cea vie, pâinea
cea vie, păstorul cel bun, vița și mlădițele), precum și a minunilor și acțiunilor cu valoare de
semn (prefacerea apei în vin, înmulțirea pâinilor și a peștilor, învierea lui Lazăr) din conținutul
lecțiilor studiate; simbolistica unor acte de cult, obiecte de cult, veșminte liturgice, materii
folosite în cult; simbolurile folosite în icoane, simbolistica culorilor, a literelor grecești Π și Υ,
etc.
3. Analiza documentelor (de exemplu analiza gemei de la Potaissa) – prin precizarea
obiectivelor urmărite (cunoașterea importanței acestei descoperiri arheologice paleocreștine din
Transilvania pentru istoria creștinismului românesc și observarea prezenței simbolurilor creștine
în timp și spațiu), prezentarea documentului (o piatră ovală din onix datând din sec.IV,
descoperită în sec.XIX în ruinele cetății Potaissa – Turda), observarea elementelor
semnificative, descrierea documentului, explicarea semnificației elementelor și, eventual,
prezentarea legăturilor dintre elemente (Blândul Păstor, având pe umeri un miel și altul la
picioarele sale; un copac cu două ramuri pe care stă o pasăre – porumbelul este simbolul Sf. Duh;
în dreapta o corabie din care cade un om în apă și un pește stă gata să-l înghită – proorocul Iona
prefigurând învierea după 3 zile; cuvântul ΙΧΘΥΣ), desprinderea concluziilor (generalizarea
creștinismului la nordul Dunării în sec.IV).
4. Studiul de caz: este metoda care constă în analiza unui caz real, fiind suport al cunoașterii
inductive și bază pentru cunoașterea deductivă. Etape:

a) prezentarea cazului;
b) organizarea unui plan de analiză ce are în vedere identificarea cauzelor care au determinat
declanșarea evenimentului analizat și evoluția acestuia;
c) dirijarea de către profesor a dezbaterilor ce au loc, prin selectarea celor mai potrivite metode
pentru analiză, prin examinarea cazului din mai multe perspective;
d) stabilirea unor concluzii.

5. Exemplul: profesorul va oferi elevilor criterii după care să-și aleagă cele mai bune exemple
de conduită morală, folosind pentru exemplificare Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, etc. (el
însuși trebuie să fie un exemplu); trebuie să asigure în clasă un climat care să facă posibilă
receptarea de către elevi a mesajelor pozitive care pornesc de la modelul prezentat, și să
folosească modele opuse, pozitive și negative, doar dacă are certitudinea că acestea îi vor
determina pe elevi să le adopte pe cele pozitive.
6. Rugăciunea. Convorbirea omului cu Dumnezeu.
7. Meditația religioasă.
8. Deprinderile morale: faptele bune, postul, participarea la slujbele Bisericii, citirea Sfintei
Scripturi și respectarea tradițiilor religioase. Formele prin care profesorul contribuie
la formarea deprinderilor morale la elevi: aprobarea (acordul, lauda, exprimarea recunoștinței,
recompensa) și dezaprobarea (dezacordul, observația, avertismentul, sancțiunea).
 9. Participarea la cultul divin (cele 7 Laude, Sf. Liturghie, Sfintele Taine, cântarea religioasă).

B. Metodele fundamentate pe acţiune sunt folosite de către profesor pentru a-i pregăti
pe elevi în vederea desfăşurării unei acţiuni intelectuale sau practice.
1. Jocul didactic: este metoda bazată pe acţiune, prin care profesorul foloseşte în scop didactic
disponibilitatea elevilor pentru joc. Disponibilităţile fizice, intelectuale şi afective. Dezvoltă
capacitatea de a se adapta la situaţiile noi care apar şi de a acţiona independent pe parcursul
jocului. Propus şi condus de către profesor, jocul didactic urmăreşte realizarea unor obiective
religios-morale, prin antrenarea elevilor într-o activitate în care se exersează un conţinut
conform cu obiectivele propuse. Recomandat-clasele mici (I-a şi a II-a), toate tipurile de lecţii,
în verificarea cunoştinţelor, în comunicarea şi fixarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi
asociere. Condiţii:

a. să fie ales în funcţie de posibilităţile şi aptitudinile elevilor;

b. regulile jocului să fie bine înţelese de către toţi elevii participanţi;
c. să nu fie de lungă durată şi să includă pauze scurte;
d. să se modifice timpul total de joc în funcţie de gradul de atenţie a elevilor;
e. să se desfășoare în mod prietenesc.

Tipuri de jocuri didactice:

1. Jocul de decizie: Elevii sunt puşi în situaţia de a lua decizii sau de a da pe loc un răspuns
concret la întrebările şi situaţiile pe care le ridică profesorul sau colegii;
2. jocul de arbitraj: Un elev este desemnat de către profesor să soluţioneze anumite probleme
conflictuale, reale sau imaginare;
3. jocul de competiţie: Se urmăreşte stimularea obţinerii unor performanţe. Se pot organiza
două echipe sau se pot antrena individual toţi elevii, in funcţie de natura jocului ales

. 2. Dramatizarea: metoda bazată pe acţiune simulată prin care profesorul sau elevii
exagerează anumite situaţii sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu scopul de a sublinia idei
şi sentimente şi de a adânci înţelegerea semnificaţiei unor situaţii. Modalităţile folosirii acestei
metode la religie:

a. reconstituirea modului de viaţă a unor personaje biblice;

b. reconstituirea unor momente din procesele intentate Mântuitorului şi Sfantului Apostol Pavel,
prin citirea pe roluri din Sfânta Scriptură;
c. interpretarea pe roluri a unor poezii;
d. interpretarea unor scenete cu subiect religios.

Utilizată în lecţiile de transmitere şi însuşire a noilor cunoştinţe, de evaluare a cunoştinţelor, de

recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor şi în cele mixte, iar în cadrul acestor lecţii, în
verificarea cunoştinţelor, comunicarea şi fixarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi asociere.
 3. Exercițiul moral: constă în executarea în mod repetat şi conştient a unor fapte şi acţiuni, în
condiţii relativ identice, sub îndrumarea profesorului, cu scopul formării unor deprinderi
bisericeşti şi de comportament moral. Utilizarea acestei metode presupune:
a) Formularea cerinţelor se realizează sub diferite forme: rugămintea, îndemnul sau sugestia,
entuziasmarea, dispoziţia, organizarea tradiţiilor, iniţierea de întreceri intre elevi, interdicţia.
b) Exersarea propriu-zisă este însoţită de conducerea de către profesor a acţiunii, după ce elevii
au acceptat cerinţa. (Exemple: formarea deprinderii de a-și face corect semnul Sfintei Cruci;
mersul cu colindul).
4. Metoda îndrumării teoretice și practice: Îndrumarea teoretică şi practică este metoda care
precede sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi practice, ajutând la precizarea modului de
comportare a elevilor în anumite situaţii şi la deprinderea unor reguli de comportament.
Necesitatea: profesorul trebuie să cultive predispoziţia religioasă a elevilor, care se
exteriorizează prin sentimentul religios şi se concretizează printr-o seamă de acte şi atitudini
morale, rituri, ceremonii şi practici religioase. Trăirile religioase ale elevilor trebuie şi pot fi
învăţate numai prin crearea unor situaţii concrete de viaţă. Acest lucru se poate face prin cuvânt
şi prin faptă. Specifică învăţământului religios în predarea disciplinelor practice, dar se
utilizează şi în predarea-învăţarea religiei, în lecţiile de religie din domeniul liturgic. În lecţiile de
religie, această metodă va fi utilizată în:
1) explicaţia şi demonstraţia unor acte de cult: închinarea, îngenuncherea, metania mare şi
mică, plecarea capetelor etc. Aceste acte liturgice însoţesc rugăciunile, cuvintele şi cântările,
exprimând şi simbolizând ideile şi sentimentele cuprinse în ele.
2) explicaţia şi demonstraţia modului de comportare în vederea primirii Sfintelor Taine şi
în săvârşirea Botezului de necesitate;
3) explicaţia şi demonstraţia modului de întrebuinţare a Sfintei Scripturi, a cărţilor de cult,
a calendarului creştin.
Această metodă se utilizează în mod special în lecţiile de formare a deprinderilor, în etapa
efectuării activităţii intelectuale şi/sau practice.

C. Metode activ-participative moderne:

1. Brainstorming-ul – metoda asaltului de idei (metoda evaluării amânate sau metoda
marelui DA): „Nu este practic o metodă didactică, ci o metodă de stimulare a creativităţii ce
se poate insinua în discuţii, dezbateri şi – în general – atunci cînd se urmăreşte formarea la
elevi a unor calităţi imaginative, creative şi chiar trăsături de personalitate (spontaneitate,
toleranţă)” (Cucoş, 1999)
Caracteristică- separarea momentului de producere a ideilor de cel de valorificare a lor. Aplicare:
„Dumnezeu Proniatorul” (profesorul poate lansa întrebarea Cum are Dumnezeu grijă de făpturile
Sale şi în special de om?) sau pentru lecţia „Respectul faţă de lumea creată” (unde elevilor li se
poate adresa întrebarea Cum se pot implica tinerii în protejarea naturii, ca dar al lui Dumnezeu
pentru om?).
2. Conversaţia euristică este o metodă dialogală, de incitarea a elevilor şi de aflare a
adevărului prin întrebări oportun puse, aceştia făcând conexiuni în universul lor de
cunoştinţe.
Solicită elevilor inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă
libertatea de căutare. Metodă asemănătoare, prezentată într-o formă grafică, explozia
solară (pornind de la un punct central, se nasc întrebări, la care elevii răspund verbal, iar la
rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări.)
3. Scrierea liberă este o metodă pe care profesorul o poate utiliza la ora de religie „în vederea
formării capacităţii elevilor de a reflecta şi de a învăţa prin exprimarea în scris a
gândurilor/ideilor pe care le au despre o anumită temă”(Opriş, 2006).
Prin utilizarea acestei metode, scrierea devine un mijloc de dezvoltare a gândirii, de formulare
de raţionamente, de reflecţie şi de creaţie. Exemplu: „Cinstirea sfintelor moaşte”, elevii vor scrie
timp de două minute tot ce ştiu despre acest subiect. Apoi vor citi în faţa colegilor ideile notate,
cu condiţia ca acestea să nu fi fost prezentate anterior.
4. Metoda „ciorchinelui” poate fi utilizată individual sau în grup în scopul stimulării gândirii
libere şi creative, de tip divergent, precum şi în scopul sesizării şi evidenţierii conexiunilor
dintre idei, construirii de noi idei şi de noi sensuri şi semnificaţii. Etape:

1) scrierea unui cuvânt – cheie în mijlocul tablei sau al foii de hîrtie;

2) identificarea şi scrierea altor sintagme/cuvinte legate de cuvântul-nucleu;
3) identificarea şi realizarea conexiunilor dintre cuvinte/sintagme, prin linii sau săgeţi;
4) prezentarea şi discutarea „ciorchinelui”.

Profesorul va îndemna elevii să noteze toate ideile care le au referitor la cuvântul/sintagma cheie,
realizând cât mai multe conexiuni între idei, fără însă a face judecăţi de valoare. De asemenea,
dacă este cazul, profesorul va indica în prealabil anumite informaţii care să-i ghideze pe elevi,
realizându-se astfel un ciorchine semidirijat. Utilizat:„Sărbătorile creştine”, elevii fiind solicitaţi
să noteze, timp de un minut, toate sărbătorile care le vin în minte. Între cuvântul-cheie şi
exemplele de sărbători profesorul va scrie corespunzător: praznice împărăteşti (cu dată fixă şi cu
dată schimbătoare), sărbători în cinstea Maicii Domnului, sărbători în cinstea sfinţilor, sărbători
în cinstea Sfintei Cruci.
5. Tehnica „cvintetului”: „Cvintetul” este o poezie cu cinci versuri, cu ajutorul căreia se
sintetizează şi condensează informaţiile, incluzându-se şi reflecţii ale elevilor, care pot lucra
individual, în perechi sau în grup.
Alcătuirea unui „cvintet” favorizează reflecţia personală şi colectivă rapidă, esenţializarea
cunoştinţelor, înţelegerea lor profundă, manifestarea creativităţii, etc. Cele cinci versuri au
următoarea structură:

1) cuvântul/sintagma cheie a conţinutului (de obicei un substantiv);

2) două cuvinte care prezintă o descriere a cuvântului cheie (adjective);
3) trei cuvinte care exprimă acţiuni legate de cuvântul sau de sintagma cheie (verbe la
gerunziu, de obicei);
4) o sintagmă din patru cuvinte care exprimă sentimentele şi atitudinile elevului faţă de
conceptul/sintagma cheie;
5) un cuvânt ce exprimă esenţa problemei (Opriş, 2006).

Spre exemplu, pentru tema „Slujire şi misiune – acasă” se poate realiza următorul cvintet:
„Copiii/cuminţi, încântători/cinstind, ascultând, ajutând/nu uită de părinţi/recunoscători”, iar
pentru lecţia „Naşterea Domnului”, cvintetul: „Crăciunul/frumos, plăcut/Să ne bucurăm
 împreună/Sărbătoare”. În proiectarea activităţilor se pot crea modele alternative de învăţare
activă centrate pe diferite tipuri de inteligenţă, asigurând o diferenţiere a instruirii pentru fiecare
elev.
6. Teoria inteligenţelor multiple: Studiile au arătat că fiecare persoană posedă cele opt
inteligenţe (lingvistică, logico-matematică, muzical-ritmică, spaţială, naturală, kinestezică,
interpersonală, intrapersonală - după Gardner).
Gândim, învăţăm şi creăm în moduri diferite. Dezvoltarea potenţialului nostru depinde de ceea
ce învăţăm cu inteligenţa noastră specifică. Aplicarea acestei teorii presupune lucrul pe grupe, ca
de altfel majoritatea acestor metode, iar în prealabil o testare a elevilor pentru identificarea
inteligenţei sau a inteligenţelor dominante ale personalităţii lor.Aplicare: SARBATORILE
PASCALE:

1. I grupă (alcătuită din elevi dotaţi cu inteligenţă lingvistică şi muzicală) va alcătui o poezie de
patru versuri cu tema „Învierea Domnului” şi o va adapta la troparul Învierii;
2. II grupă (elevi cu inteligenţă logico-matematică) va alcătui un rebus care să aibă pe verticală
cuvântul „Învierea” şi va formula propoziţii cu cuvintele de pe orizontală;
3. III grupă (elevii cu inteligenţă vizuală/spaţială) va concepe şi va realiza felicitări de Paşti
adresate familiei şi prietenilor;
4. IV grupă (cei cu inteligenţa corporal-kinestezică) va realiza un scurt eseu cu tilul „Învierea lui
Hristos – învierea noastră”.

4.FORME DE ORGANIZARE A EDUCATIEI RELIGIOASE

4.1. LECTIA DE RELIGIE. TIPURI DE LECTIE.

Lecția de religie e principala formă de organizare şi desfăşurare a activităţii didactice şi

de educaţie religios-morală. Ea vizează realizarea unor obiective instructiv-educative, are un
conţinut bine definit, o anumită structură şi un timp determinat de desfăşurare, presupune
utilizarea unor strategii didactice, a unor sisteme metodologice (metode şi procedee didactice) şi
resurse materiale (instrumente de lucru: Sfânta Scriptură, manuale, cărţi cu conţinut religios ş.a.,
şi mijloace de învăţământ: icoane, vase liturgice, aparatură audio-video).
Lecţia-definită ca "activitate comună a învăţătorului/profesorului cu elevii unei clase, în
vederea realizării unor obiective instructiv-educative determinate, în cadrul căreia
învăţătorul/profesorul asigură predarea unui conţinut, organizează şi dirijează activitatea de
învăţare a elevilor".
a)Lecția mixtă urmăreşte realizarea aproximativ în aceeaşi măsură a mai multor sarcini
didactice (comunicare, sistematizare, fixare, verificare). Etape:
1. moment organizatoric
2. verificarea cunoștințelor din lecția precedentă
3. pregătirea pentru lecția nouă
4. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse
5. comunicarea noilor cunoștințe
6. fixarea noilor cunoștințe
7. aprecierea, asocierea, generalizarea
8. evaluarea
9. activitatea suplimentară
10. încheierea

b) Lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe se foloseşte cu precădere când

profesorul are de transmis un volum mai mare de cunoştinţe şi de o complexitate mai
ridicată. Etape:

1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
3. transmiterea noilor cunoștințe;
4. fixarea noilor cunoștințe;
5. aprecierea, asocierea, generalizarea;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.

c) Lecția de formare a deprinderilor: formarea unor deprinderi intelectuale și

practice. Specifică - ponderea însemnată pe care o ocupă activitatea independentă a elevilor,
consacrată efectuării de exerciţii, teme, lucrări practice.Etape:

1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
3. actualizarea unor cunoștințe;
4. efectuarea activității intelectuale și/sau practice;
5. analiza, aprecierea modului de formare a deprinderii;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.

d) Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor: Lecția de recapitulare se

realizează la sfârșitul unui capitol, unui semestru sau unui an școlar. Obiectiv - fixarea şi
consolidarea cunoştinţelor prin stabilirea unor corelaţii între cunoştinţele unui capitol sau ale
mai multor capitole. Etape:

1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlurilor lecțiilor ce urmează a fi recapitulate și prezentarea obiectivelor propuse;
3. recapitularea, sistematizarea și sinteza cunoștințelor;
4. aprecierea, asocierea, generalizarea;
5. concluziile;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.
 e) Lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor: Scopul fundamental - controlul şi
evaluare a randamentului şcolar, respectiv a cantităţii şi calităţii însuşite, a dezvoltării psihice,
a formării priceperilor şi deprinderilor.Verificarea-chestionare orală, prin teme scrise, prin
lecţii destinate analizei lucrărilor scrise, prin lecţii de verificare şi apreciere, prin lucrări
practice etc. Etape:

1. moment organizatoric;
2. prezentarea obiectivelor de evaluare;
3. verificarea cunoștințelor elevilor;
4. aprecierea rezultatelor, concluzii;
5. activitatea suplimentară;
6. încheierea.

4.2.PROIECTAREA CALENDARISTICA SI PROIECTAREA LECTIEI DE RELIGIE.

SCHITA LECTIEI. OBIECTIVELE OPERATIONALE SI CONTEXTUALIZAREA
LOR.

Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ de fixare mentală a etapelor ce vor fi

parcurse în realizarea educaţiei religioase.
Proiectarea globală-perioadă mai mare de instruire: semestru sau an de studii.
Proiectarea eşalonată-elaborarea programelor de instruire specifice unei lecţii aplicabile la o
anumită clasă de elevi.
Documentul orientativ în realizarea acestei operaţii este programa şcolară.
Planificarea anuală şi semestială: lecturarea programei şcolare; planificarea calendaristică
(anuală şi semestială); proiectarea secvenţională (a unităţilor de învăţare sau a lecţiilor).
Unitate de învăţare - structură didactică deschisă şi flexibilă, caracteristici: determină formarea
la elevi a unui comportament specific, generat prin integrarea unor obiective de referinţă; este
unitară din punct de vedere tematic; se desfăşoară în mod sistematic şi continuu într-o perioadă
de timp; se finalizează prin evaluare.
Planificarea calendaristică anuală - document şcolar alcătuit de profesor pe baza programei
şcolare şi cuprinde: tema, numărul total (anual) de ore repartizate obiectului la clasa respectivă,
împărţirea acestor ore pe semestre şi repartizarea lor în ore de predare-învăţare, ore de evaluare şi
ore la dispoziţia profesorului.
Planificarea calendaristică semestrială - document şcolar alcătuit de profesor pe baza
programei şcolare, prin împărţirea pe unităţi de conţinut (lecţii) a conţinutului învăţării repartizat
într-un semestru, eşalonat pe ore şi săptămâni. Poate cuprinde şi obiectivele de referinţă,
metodele şi mijloacele de învăţământ, modurile de evaluare folosite.
Planificările calendaristice pentru perioada de evaluare se întocmesc înaintea perioadelor de
evaluare din fiecare semestru şi conţin obiectivele de referinţă, conţinutul evaluării şi modurile
de evaluare.

Proiectarea didactică.
Proiectarea secvenţelor de instruire (a lecţiilor), să fie observate următoarele elemente:

a) cunoaştera temeinică a personalităţii elevilor; nivelul lor de pregătire; starea moral

duhovnicească a elevilor; stilul lor de învăţare; valorificarea experienţei practice şi personale a
elevilor;
b) structurarea conţinutului didactic astfel încât să sprijine înţelegerea, interesul şi motivaţia;
c) utilizarea unor mijloace de învăţământ adecvate;
d) realizarea unei evaluări permanente a modului în care elevii îşi însuşesc noile cunoştinţe şi
competenţe.

În cadrul proiectării unei lecţii, se recomandă a fi urmărite unele aspecte esenţiale:

a) ce cunoştinţe urmează a fi învăţate?

b) de ce este necesară învăţarea lor?
c) cum se va realiza învăţarea?
d) învăţarea noilor cunoştinţe;
e) când şi cum vor putea si aplicate cunoştinţele învăţate?

Proiectarea didactică a unei lecţii consta în punerea în relaţie a obiectivelor, a conţinutului

învăţării şi a strategiei didactice în vederea anticipării desfăşurării procesului instructiv educativ.
Proiectarea didactica răspunde la patru întrebări: ce voi face?, cu ce voi face?, cum voi
face? și cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut, a fost făcut?

a) Proiectul didactic: plan anticipativ al modului de desfăşurare a lecţiei.

I.Date generale:Data;Clasa;Disciplina:Religie;Subiectul (titlul lecţiei);Tipul
lecţiei;Obiective operaţionale;Obiective formativ-educative; -Strategia didactică: mijloacele de
învăţământ folosite la lecţie; metodele de învăţământ utilizate la lecţie; formele de organizare a
clasei (frontal, analiză în grupuri mici, lectura individuală, citirea pe roluri, cântarea în comun
etc.);Bibliografia folosită la lecţie;
II. Desfăşurarea lecţiei-forme: forma desfăşurată (se trec una sub cealaltă etapele lecţiei
şi se specifică activitatea profesorului şi a elevului pentru fiecare etapă în parte) sau forma
tabelară:structuri:
a) - Etapele lecţiei; - Activitatea profesorului; - Activitatea elevului; - Obiectivele operaţionale; -
Metodele şi mijloacele utilizate în lecţie;
b) - Etapele lecţiei; - Obiectivele operaţionale; - Elemente de conținut; - Strategia didactică:
metode, mijloace și forme de organizare a clasei; - Instrumente de evaluare a rezultatelor.

b) Schiţa de lecţie: După definitivat-proiectul didactic redus (schiţa de lecţie).

I. Datele generale: -Data; Clasa; Disciplina:Religie;Subiectul(titlul lecţiei); Tipul lecţiei;
Durata lecţiei; Obiective operaţionale;Obiective formativ-educative;Strategia didactică:
mijloacele de învățământ; metodele de învățământ; formele de organizare a clasei; -Bibliografia
II. Se vor prezenta pe scurt punctele esenţiale în desfăşurarea lecţiei, în funcţie de tipul
lecţiei, precizându-se eventualele trimiteri bibliografice în afara manualului şi modalităţi de
 evaluare a cunoştinţelor. Această schiţă poate fi organizată şi mintal, doar cu notarea elementelor
de sprijin strict necesare (bibliografia, citatele, datele concrete despre activitatea suplimentară,
conţinutul testelor docimologice).
c) Autoanaliza de a fost inspectat, apoi analiza lecţiei. Autoanaliza are trei părți:
 introducere (motivează tipul de lecție ales, prezintă obiectivele propuse, metodele și
mijloacele utilizate pentru atingerea obiectivelor);
 analiza etapelor lecției (prezintă modul în care a respectat succesiunea etapelor și cerințele
acestora);
 încheiere (trage concluziile referitoare la reușita lecției, din punctul lui de vedere).
Analiza lecţiei- cel care inspectează, urmată de concluzii şi recomandări.

PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT
A. PROIECTAREA DIDACTICĂ

I. Stabilirea obiectivelor
1. Obiective operaționale
2. Obiective formativ-educative
3. Sarcina didactică dominantă a lecției
II. Analiza resurselor
1. Conținutul materiei de învățământ
2. Resursele psihologice ale clasei
3. Mijloacele de învățământ
III. Strategia didactică
1. Sistemul metodologic
a) Metode alese după obiective (operaționale, formativ-educative), sarcina dominantă a
lecției, resurse, competența profesorului, unitatea metodă-conținut
b) Procedee
c) Tehnici
2. Mijloacele de învățământ
3. Organizarea elevilor
IV. Elaborarea proiectului didactic

B. REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECȚIEI

C. EVALUAREA LECȚIEI
D. REGLAREA SAU AMELIORAREA

IV.2. OBIECTIVELE OPERATIONALE SI CONTEXTUALIZAREA LOR

Obiectivele operaționale sunt enunţuri cu caracter finalist, concret, urmărite în cursul unei
activităţi didactice. Aceste obiective sunt transpuse în termeni de acţiuni sau manifestări
observabile, prin folosirea verbelor la conjunctiv (să ...).
Precizarea obiectivelor se face utilizând un singur verb şi corespunde unuia dintre domeniile:
 cognitiv (a clasifica, a defini, a preciza, a enumera, a identifica, a explica, a argumenta, a
demonstra, a găsi, a corela, a deduce, a raporta, a ilustra, a localiza, a nota, a detalia, a alege, a
selecta, a expune etc),
 afectiv (a aplica, a fi de acord, a avea curiozitatea, a compara etc.),
 voliţional (a intenţiona etc).
În elaborarea şi formularea obiectivelor operaţionale - etape:

1. precizarea sarcinii de învăţare;

2. precizarea condiţiei de realizare a sarcinii de învăţare;
3. precizarea performanţei minim-acceptabile, a criteriului de succes sau a modului de
evaluare.

Condiţiile operaţionalizării obiectivelor sunt:

 să se refere la activitatea elevilor;

 să precizeze şi să descrie sarcina de învăţare;
 să se concentreze pe procese, acţiuni, acte;
 să conţină o singură sarcină de învăţare;
 să fie accesibile elevilor;
 să fie formulate sintetic;
 să fie grupate logic, în jurul unităţii tematice a lecţiei;
 să specifice condiţia de realizare, în contextul căreia elevii vor efectua acţiuni şi vor
dovedi că au ajuns la schimbarea preconizată;
 să fie precizate facilităţile sau restricţiile: "folosind...", "având la dispoziţie...", "fără
a...";
 să conţină criteriile de evaluare şi nivele diferite de performantă.

Utilizarea obiectivelor operaţionale prezintă avantaje:

 profesorul poate conduce lecţia în mod logic, eliminând echivocul obiectivelor generale;
 prin faptul că sunt concrete, obiectivele operaționale determină o comunicare facilă şi
precisă între profesor şi elevi;
 întrucât sunt prezentate la începutul orei, determină la profesor o rigurozitate în
respectarea lor, iar la elevi motivaţia învăţării;
 sunt un criteriu în alegerea metodelor de învăţământ utilizate în lecţie, iar îndeplinirea lor
este un criteriu în reuşita lecţiei;
 în ce priveşte evaluarea, obiectivele operaţionale asigură criterii concrete de apreciere şi
asigură feed-back-ul – conexiunea inversă), dar și dezavantaje (nu toate efectele educaţiei
sunt observabile şi măsurabile imediat, de exemplu formarea unor deprinderi de
comportament moral;
 nu pot fi modelate şi măsurate atitudini de complexitate superioară, cum ar fi atitudinile,
trăirile, independenţa gândirii).

În predarea religiei un rol deosebit de important îl au obiectivele formativ-educative -

evidenţiază finalităţile educaţiei religioase în ceea ce priveşte comportamentul elevilor în viaţa
de creştin. se va preciza o singură schimbare de comportament. privesc latura afectivă şi
voliţională a personalităţii elevilor.

IV.3. FORME DE ACTIVITATE EXTRASCOLARĂ SPECIFICE EDUCATIEI

RELIGIOASE SI PROIECTAREA ACESTORA:

1. Cateheza – a învăța prin viu grai – activitatea de inițiere în învățătura și viața Bisericii.
Structura unei cateheze cuprinde următoarele etape:

1. ascultarea catehezei anterioare,

2. introducerea,
3. anunţarea,
4. tratarea,
5. intuiţia,
6. reproducerea,
7. aprecierea,
8. asocierea,
9. generalizarea,
10. aplicarea în viaţă
11. încheierea

2. Serbarea religioasă. Manifestările cultural-religioase antrenează un număr mare de

elevi. (serbările şcolare, concursurile, conferinţele religioase, întâlniri cu mari duhovnici,
vizionările de filme cu subiect religios, expoziţiile de icoane şi alte obiecte de artă religioasă. În
cadrul serbărilor religioase se pot prezenta scenete religioase, colinde, etc.)
Etapele proiectării pentru interpretarea unor scenete religioase:

1. alegerea scenetei și prezentarea în fața elevilor;

2. împărțirea rolurilor ținând cont de opțiunile și talentul elevilor;
3. învățarea textelor (acasă) și a cântecelor (la cerc);
4. repetarea scenetei;
5. realizarea decorului și prezentarea scenetei în serbarea școlară sau cu alte prilejuri.

3. Vizitele și pelerinajele: Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri oferă elevilor nu numai

momente de relaxare, ci şi posibilitatea dobîndirii sau aprofundării cunoştinţelor
religioase. Tipuri de vizite şi excursii:
 a) vizite şi excursii introductive -a pregăti pe elevi pentru înţelegerea cunoştinţelor ce
urmează să fie predate, elevii fiind orientaţi să urmărească aspectele legate de viaţa
personalităţilor religioase, să asculte sfaturile preoţilor duhovnici, să achiziţioneze material
intuitiv, precum icoane, vederi, casete, care poate fi folosit în lecțiile de religie;
b) vizite şi excursii organizate în vederea comunicării de cunoştinţe - se realizează în
vederea însușirii unor cunoștințe referitoare la locașul de cult, la viața unor sfinți, a unor
personalități bisericești;
c) vizite şi excursii de consolidare şi fixare a cunoştințelor - se organizează la sfârşitul
unui capitol sau al unei teme şi prezintă avantajul că elevii au deja multe informaţii, ştiind ce să
urmărească şi încercând să afle mai multe amănunte.
Pelerinajele sunt călătorii făcute în scop religios, către destinații naționale sau internaționale.
Ierusalimul, Constantinopolul, Muntele Athos, etc.
4. Expozițiile: În cadrul manifestărilor cultural-religioase se pot organiza expoziții cu lucrări
ale elevilor. În vederea realizării acestor expoziții etape:

1. prezentarea unor lucrări în vederea dezvoltării interesului elevilor spre arta religioasă;
2. dezvoltarea convingerii că, pentru a realiza lucruri de artă religioasă, elevii trebuie să
ducă o viață religioasă autentică;
3. prezentarea etapelor executării lucrării;
4. distribuirea materialelor necesare executării lucrărilor;
5. executarea lucrării sub îndrumarea profesorului, în cadrul cercului de religie;
6. analiza lucrărilor și expunerea lor.

5. Cercul de religie este o activitate suplimentară, în interdependenţă cu activitatea de la

clasă: lecţia este suportul pe care se sprijină activitatea de la cerc, iar cercul îmbunătăţeşte
calitatea educaţiei religioase

3.PRINCIPIILE DIDACTICE GENERALE

A. Principiile didactice generale:

1. Principiul intuiției- accesul în lumea credinței trece prin simțuri, cunoaşterea concretă,
senzorială, fiind baza abstractizării şi generalizării cunoştinţelor. Psihopedagogic-intuiția vizează
influența directă a obiectelor din lumea înconjurătoare asupra simțurilor noastre. Mântuitorul:
vorbirea directă, parabole.
2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor /
principiul psihologic)profesorul (bun psiholog) să adapteze conţinutul învăţării la gradul de
dezvoltare psiho-fizică a elevilor, luând în considerare particularităţile de vârstă și sex, nivelul
pregătirii anterioare, starea de sănătate, capacităţile intelectuale, mediul familial, etc.

3. Principiul învățării active și conștiente - cere ca transmiterea cunoştinţelor să trezească

activitatea sufletească a elevilor, astfel încât elevii să asimileze cunoștințele participând cu
rațiunea, voința și sentimentul, pentru înţelegerea și învățarea lor conştientă.
4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor - pentru a putea fi predate sistematic și
continuu, cunoștințele vor fi integrate într-un sistem, astfel-noile cunoștințe să fie învățate prin
raportarea și integrarea lor la experiența și cunoștințele anterioare.
5. Principiul îmbinării teoriei cu practica- când transmitem elevilor cunoștințe să le legăm de
viață și să le transpunem în viață.
6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor (principiul temeiniciei şi durabilităţii)-
preocuparea profesorului asupra rezultatelor finale ale procesului instructiv-educativ.
7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii)- când dorim să
știm care sunt efectele acţiunii noastre, în vederea reglării şi autoreglării continue - ca bază a
ameliorării rezultatelor finale. Conexiunea inversă (feed-back) sau informația inversă este
urmărită de profesor în fixarea cunoștințelor predate.
8. Principiul motivaţiei (principiul învăţământului interesant şi plăcut)- Motivația învățării-
totalitatea intereselor, idealurilor şi mobilurilor care îndeamnă, susţin energic şi direcţionează
desfăşurarea activităţii de învăţare. Motivația, numită „motorul învățării”, pune în mișcare
rațiunea, voința și sentimentul elevilor. „Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu liber!"

B. Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic și principiul

eclesiologic:
1. Principiul hristocentric (teocentric) cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul
persoanei Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, pentru că toate prin El
s-au făcut.
2.Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită cunoștințele conform
învăţăturii Bisericii şi în legătură cu viața Bisericii.
Concluzii: interdependente/se condiţionează reciproc. Informarea/ luminarea minţii lor si
formarea caracterului moral creştin.

Profesorul de religie. Consilierea

A. Profesorul de religie, model și formator de caractere în școala contemporană:

Gordon: Reuşita orei de religie depinde nemijlocit de conştiinciozitatea celui care o

predă. Copiii văd religia prin prisma profesorului, deoarece calităţile şi defectele lui se
proiectează fast sau nefast asupra materiei în sine.
Unui profesor de care depinde formarea caracterelor, i se cere neapărat a fi un om
cu personalitate. Fără a i se cere să fie desăvârșit, el trebuie însă să dovedească o permanentă
strădanie spre a-şi contura personalitatea, să tindă neîncetat spre desăvârşire.
Din punct de vedere intelectual, un profesor de religie trebuie să posede o bună cultură
generală, dublată decultură specială teologică. De asemenea, să aibă, între altele, inteligenţă vie,
imaginaţie creatoare, memorie durabilă şi fidelă. El trebuie să fie un specialist în materia pe care
o predă, având totodată şi cunoştinţe psiho-pedagogice solide, care să-i permită o comunicare
optimă cu elevii. În acelaşi context al calităţilor intelectuale, profesorul de religie trebuie să fie
un cititor pasionat al literaturii teologice, dar şi al cărţilor din domeniile ajutătoare. Mai ales, el
nu este un simplu transmiţător de cunoştinţe, ci un propovăduitor, iar una dintre notele esenţiale
ale personalităţii propovăduitorului creştin, din punct de vedere intelectual, este cunoaşterea
Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.
Din punctul de vedere al calităţilor morale, nominalizăm: credinţă puternică, iubire
neţărmurită, smerenie, discreţie, discernământ şi bun simț. Întâi de toate, profesorul de religie
trebuie să aibă conştiinţa că nu predă o lecţie oarecare, ci un crez anume, drept, curat, deplin şi
neştirbit al adevărului, al mântuirii: crezul ortodox. Astfel, credinţa neabătută, unită cu celelalte
virtuţi pomenite, vor confirma vocaţia autentică şi mărturia lui de catehet. Căci profesorul de
vocaţie este, de fapt, un martor şi mărturisitor al Învăţătorului Suprem, Iisus Hristos şi al
Evangheliei Sale. Profesorul nu învaţă în nume personal, ci în numele lui Hristos.
Cu privire la calităţile fizice menţionăm că profesorului i se cer: un trup sănătos, fără
defecte izbitoare; voce plăcută, curată, sonoră; faţa prietenoasă, atrăgătoare; ţinută vestimentară
curată şi lipsită de excentrisme. Ordinea sau dezordinea externă a unui om, o reflectă, desigur, pe
cea interioară. Este de prisos să insistăm că profesorul de religie reprezintă Biserica nu numai
prin cultura teologică şi viaţa morală, ci şi prin înfăţişare, îmbrăcăminte, gestică, mimică. El
trebuie să fie îmbrăcat la ore la fel ca pentru biserică, ca pentru Sfânta Împărtăşanie. Căci catedra
orei de religie trebuie să fie pentru el un altar sfânt, nu o tribună oarecare.
Timiș: a) Profesorul de religie este mentorul şi conducătorul oricărei activităţi didactice
de factură religioasă. Profesorul este cel care dă sens şi finalitate proiectelor, obiectivelor şi
secvenţelor educaţionale propuse. Personalitatea profesorului de religie se conturează în funcţie
de calităţile aptitudinale (vocaţia) şi în funcţie de cultura de specialitate (formaţia teologică).
Componentele pregătirii profesionale a dascălului de religie sunt cultura generală, cultura de
specialitate şi pregătirea psihopedagogică.
b) Într-o primă etapă orice profesor începător este marcat de optimism, dar nu întotdeauna
are şi deprinderile formate. Lipsurile sunt foarte greu sesizabile din partea celui în cauză. Etapa a
doua este marcată prin conştientizarea anumitor lipsuri şi chiar prin unele îndoieli. În timp, odată
cu unele neîmpliniri scade şi optimismul. La unii dintre dascăli apare un moment critic, care dacă
este dublat de speranţă, se poate converti în realism, pragmatism şi revizuiri, iar dacă acest
moment critic este dublat de îndoială se poate ajunge la renunţări. Etapa a treia e marcată de
realism şi de câştigarea unor competenţe profesionale. Etapa a patra se constituie într-o etapă a
competenţelor şi a realizărilor. Există şi riscul ca în această etapă să apară o formă de plafonare
sau rutină. Etapa a cincea este etapa în care profesorul îşi desăvârşeşte anumite abilităţi, aici
putem vorbi de profesionalism. Într-o a şasea etapă se trece de la competenţă si profesionalism la
creativitate şi măiestrie. Apogeul unei cariere didactice, am putea spune că se împlineşte într-o a
şaptea etapă, atunci când putem vorbi de erudiţie.
c) Pentru o mai bună formare a deprinderilor profesionale, e imperios necesară
colaborarea cu colegii de catedră, cu colegii de cerc pedagogic, dar mai ales cu duhovnicul.
Important este să conştientizăm faptul că a fi profesor de religie înseamnă a avea o bună
pregătire teoretică şi didactică, înseamnă a ne pregăti mereu, şi mai presus de toate a cere
ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu în tot ceea ce facem.

B. Consilierea și îndrumarea duhovnicească în cadrul educației religioase. Aspecte și

atitudini:

1. Consilierea educaţională:
Reforma învăţământului în România subliniază importanţa comutării accentului de pe
latura informativă a procesului educaţional pe cea formativă, precum și optimizării relaţiei
profesor-elev, elevul trecând drept partener în derularea actului didactic. Învăţământul românesc
trebuie să aibă ca scop nu doar formarea unor specialişti bine informaţi, ci şi formarea de
persoane cu putere de adaptare la solicitările sociale şi psihologice ale vieţii, şcoala fiind o
instituţie socială cu funcţii multiple, aptă să răspundă nevoilor sociale şi psihologice ale elevilor.
Observăm o creştere a eşecului şi abandonului şcolar; aceşti indicatori atenţionează asupra
faptului că şcoala este obligată să observe mai atent problemele legate de consiliere şi orientare.
Disciplina de consiliere şi orientare oferă cadrul formal în care profesorul poate să lucreze nu
doar cu dimensiunea raţional-intelectuală a elevului, ci şi cu cea afectivă şi motivaţională,
atitudinală şi socială. Prin consilerea şcolară, instituţiile de învăţământ îşi urmează scopul
primordial de proces formativ centrat pe elev şi totodată răspund nevoilor comunităţii, dând
societăţii persoane competente pentru viaţa privată, profesională şi publică. În acest sens, se cere
o concretizare a spectrului consilierii. Definirea consilierii impune accentuarea anumitor
caracteristici care o diferenţiază vizavi de asistenţa psihologică. După A. Băban, o primă
caracteristică este dată de tipul de persoane cărora li se adresează. Consilierea vizează persoane
normale ce nu prezintă tulburări psihice. Consilierea le ajută să facă faţă mai eficient sarcinilor
vieţii cotidiene. O a doua caracteristică definitorie pentru consiliere este aceea de asistenţă pe
care o oferă utilizarea unui model educaţional şi al dezvoltării, nu unul clinic curativ. Sarcina
consilierului este de a învaţa pe elevii să-şi valorizeze propriul potenţial. A treia caracteristică a
consilierii este preocuparea pentru prevenirea problemelor ce pot afecta dezvoltarea şi
funcţionarea armonioasă a persoanei. Astfel spus, procesul de consiliere pune accentul pe
dimensiunea de prevenţie a tulburărilor emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării
personale şi a rezolvării de probleme. Scopul fundamental al consilierii educaţionale este
funcţionarea psihologică optimă a elevului şi a grupului de elevi.

2. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească:

Între diferitele tipuri de consiliere: educaţională, profesională, informaţională,
vocaţională, de dezvoltare profesională, consilierea duhovnicească are un loc privilegiat. La
prima vedere termenul de consiliere duhovnicească ne trimite la o consiliere pastorală pe care o
realizează preotul în relaţia cu enoriaşii săi. Totuşi, consilierea duhovnicească are un spectru
mult mai larg.
O consiliere duhovnicească susţinută o pot face atât părinţii, cât şi profesorul de religie,
care, împreună cu duhovnicul poate contribui atât la dezvoltarea capacităţii elevilor de a înţelege
unele realităţi duhovniceşti cât şi la sprijinirea elevilor în vederea rezolvării anumitor probleme.
Zi de zi, elevii au parte de conflicte unii cu alţii, în familie şi în societate. Modul în care
rezolvăm anumite conflicte sau situaţii delicate este influenţat de ceea ce simţim faţă de noi
înşine, de relaţiile pe care le avem cu semenii, de valorile la care ne raportăm, de felul cum
vedem lumea. Pregătirea universitară a viitorilor profesori de religie nu oferă suficiente cursuri
care să furnizeze suport informaţional şi formativ relevant pentru consiliere. La disciplina religie,
mai mult ca la oricare disciplină, avem obligaţia de a consilia şi îndruma elevii atât sub aspect
educaţional cât şi duhovnicesc. Pentru a consilia şi îndruma pe altul se impune cunoaşterea unor
strategii, a unor procedee şi tehnici de consiliere şi totodată se impune să ne cunoaştem pe noi
înşine. Dictonul cunoaşte-te pe tine însuţi a rămas celebru peste veacuri deoarece el are valenţe
duhovniceşti, axiologice, pragmatice şi mai ales ontologice. Fiecare dintre noi avem pretenţia că
ne cunoaştem foarte bine, dar în realitate ne cunoaştem foarte puţin, unii cercetători susţinând că
asistăm la o superficializare a cunoaşterii de sine. În lumina doctrinei creştine, cunoaşterea este
un act teandric, un act de împreună lucrare (Dumnezeu-om), un act interferenţial (transcendent-
imanent). Din perspectivă ontologică, cunoaşterea de sine are valenţele infinitului, ale veşniciei.
Percepând cunoaşterea de sine ca fiind un proces ce interferează cu cunoaşterea adevărului,
deducem că acest fapt ţine şi de domeniul revelaţiei. Mântuitorul Iisus Hristos proclamă: „Eu
sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14).
Consilierea duhovnicească a elevilor se poate focaliza atât pe identificarea unor soluţii
pentru problemele cu care se confruntă elevii, cât şi pe cunoaşterea de sine ca ipostază a
cunoaşterii şi aprecierii de Dumnezeu. Prin consilierea duhovnicească elevii pot fi conştientizaţi
de faptul că toate relele pe care le suferă omul sunt o urmare a păcatului. Omul înnoit în şi prin
Iisus Hristos are puterea, prin credinţă, de a găsi soluţii la problemele şi conflictele cu care se
confruntă.
Cunoaşterea noastră înşine, precum şi a surselor problemelor cu care ne confruntăm, se
face prin lucrarea Sfântului Duh; vindecarea şi iluminarea minţii noastre dezvăluie existenţa
patimilor şi a nejunsurilor noastre şi, luminaţi fiind de Duhul Sfânt, putem să luptăm împotriva
acestora. Dincolo de legile biologice şi fizice care reglează viaţa, există şi legile duhovniceşti, iar
„nerecunoaşterea acestora din urmă constituie boala duhovnicească, în timp ce cunoaşterea lor
constituie sănătatea duhovnicească”. Cine are sănătate duhovnicească priveşte fenomenele şi
aspectele vieţii din altă perspectivă, omul sănătos şi matur duhovniceşte raportează totul la
Dumnezeu. Omul supus patimilor nu se poate privi înlăuntrul său şi îi este greu să se separe de
patimi, trăind în ele şi prin ele. Însă, atunci când harul lui Dumnezeu începe să lucreze asupra lui,
omul poate să distingă între ce este pătimaş şi păcătos, recunoscându-şi greşelile şi căutând
soluţii pentru îndreptare. Acesta este motivul pentru care elevii trebuie să fie consiliaţi că
singurul lucru de care trebuie să se teamă este moartea spirituală, adică păcatul. Luptând
împotriva păcatului putem accede spre fericire, atât pentru viaţa de aici, cât şi pentru viaţa
veşnică.

3. Atitudini fundamentale în cadrul relaţiei de consiliere:

1) Crearea unei atmosfere degajate de dialog (constituie un factor decisiv pentru reuşita
actului pedagogic; măcar din când în când este indicat ca profesorul şi elevii să se găsească de
 aceeaşi parte a catedrei: în timp ce elevii învaţă anumite lucruri despre materia profesorului,
profesorul să înveţe ceva despre elevii săi);
2) Informarea (o bună informare asupra problemelor cu care se confruntă elevii ne ajută
foarte mult în alegerea strategiilor şi a tehnicilor de consiliere; informarea se poate face prin
discuţii directe cu elevii, prin discuţii cu alţi colegi profesori despre problemele elevilor, prin
teste şi chestionare anonime);
3) Reflecţia (încercând să observăm în profunzime problemele elevilor putem să
înţelegem starea celui în cauză; este contraproductivă etichetarea imediată a unui tip de
comportament sau a unei atitudini; orice problemă mai gravă sau mai puţin gravă a unui elev
trebuie privită şi prin prisma mediului familial şi social din care provine elevul);
4) Dialogul (a avea un dialog cu cineva nu înseamnă doar a sta de vorbă, ci şi a ştii să-l
asculţi pe acesta, înseamnă a încerca să-l cunoşti mai profund; un dialog degajat şi deschis poate
inspira încredere, ba mai mult, elevul îl va considera pe profesor ca fiind o persoană în care poate
avea încredere, o persoană la care poate apela la nevoie);

Metode si instrumente complementare de evaluare

La disciplina religie, putem folosi metode alternative de evaluare. Aceste metode şi le

poate propune fiecare profesor în parte.
Metodele alternative prezintă unele valenţe formative, deosebite:
V pun în aplicare abilităţile practice ale elevilor;
V oferă profesorului o imagine şi informaţii aduse la zi;
V pe baza acestor informaţii profesorul îşi fundamentează judecăţi de valoare apreciind obiectiv
achiziţiile elevilor şi progresele realizate;
V oferă elevului şansa de a demonstra ceea ce ştie să facă într-o situaţie concretă;
V prin evaluarea alternativă profesorul de religie va urmări cunoştinţele şi aptitudinile practice ale
elevilor, precum şi capacitatea lor de a-şi constitui un anumit sistem axiologic (opinii,
comportamente, reacţii).

Ca metode alternative de evaluare aplicabile la religie, propunem:

 A. Testele docimologice (testele de evaluare didactică) se realizează sub forma unui
set de întrebări (itemi).
1. Testul este definit ca o probă care implică nişte sarcini reunite pe baza unui criteriu
unitar. Elementele constitutive ale unui test poartă denumirea de itemi.
Testul reprezintă un instrument de apreciere şi verificare a cunoştinţelor, a
deprinderilor prin intermediul căruia este asigurată mai multă obiectivitate în evaluare.
Elementele componente ale unui instrument de evaluare, itemii, se pot constitui din
enunţuri, întrebări, probleme, exerciţii, eseuri.
Testul docimologic constituie o alternativă la metodologia tradiţională de evaluare.
Structura testului cuprinde instrucţiunile de folosire, itemii propriu zişi (sarcinile de rezolvat),
punctajul. Se consemnează datele personale ale celui examinat: nume, vârstă, şcoală.
După natura lor sunt două mari categorii de teste:
a) teste obiective, standardizate, validate, etalonate, create de grupuri de specialişti;
b) teste create de profesori, mai puţin riguroase, cu accentuate note subiective, dar mai elastice.
a) Elena Macavei, preluând punctul de vedere al pedagogului belgian Emile Blanchard,
împarte testele obiectiveîn:

1. Testul de cunoştinţe, care pune în evidenţă calitatea şi varietatea cunoştinţelor;

2. Testul de nivel, care constată şi măsoară gradul de cunoaştere şi aptitudinile la
care a ajuns elevul;
3. Testul de maturitate, care măsoară nivelul achiziţiilor; permite evaluarea unei
acţiuni;
4. Testul de randament global;
5. Testul analitic, pentru a descoperi deficienţele particulare şi cauzele lor;
6. Testul de prognoză cu rolul de a recomanda predicţii.

b) Testele elaborate de profesori chiar dacă sunt mai puţin riguroase nu sunt lipsite de
interes fiind folosite mai mult pentru uz intern. Prin tradiţie forma cea mai populară în
 învăţământul românesc este aceea de a folosi itemi de tip eseu. Itemii de tip eseu oferă o viziune
globală asupra modului de gândire şi raţionament al elevului evaluat.

2. În elaborarea testelor docimologice se parcurg mai multe etape:

a) selectarea conţinuturilor ce urmează a fi evaluate

b) alegerea obiectivelor operaţionale a căror realizare se va urmări prin evaluare
c) fragmentarea sarcinilor
d) elaborarea itemilor
e) aranjarea logică a itemilor
f) prezentarea instrucțiunilor de lucru
g) notarea timpului de realizare (dacă este cazul)
h) precizarea punctajului şi multiplicarea testului docimologic.

Este esenţială relaţia între obiectivele de evaluare şi itemi.

3. Avantaje:
« uniformitatea și obiectivitatea verificării
« posibilitatea verificării unui volum mare de cunoștințe
« lipsa influenței simpatiei sau antipatiei datorită unicității criteriului de apreciere
« economie de timp
« eliminarea stresului evaluării orale
« dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi.

Dezavantaje:
® nu pot fi apreciate formarea deprinderilor și atitudinile de complexitate superioară
® se neglijează calitatea în favoarea volumului mare de cunoștințe
® apariția fraudei prin faptul că răspunsurile pot fi alese din întâmplare
® lipsa de experiență a profesorilor în elaborarea testelor
® lipsa întrebărilor ajutătoare
® încurajarea metodelor deficitare de învățare
® consum mare de efort în elaborarea lor).

4. Clasificarea testelor docimologice elaborate de profesori:

a) în funcție de momentul evaluării:
V teste inițiale (se dau la începutul anului școlar, semestrului, sau când profesorul preia o clasă de
elevi)
V teste de progres (se dau în mod curent și periodic, pentru ca profesorul să evidențieze progresul
făcut de elevi)
V teste finale (se dau la sfârșitul unui capitol, semestru sau an școlar);

b) în funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul:

« teste cu itemi închiși, care presupun răspunsuri binare (corect-greșit, adevărat-fals, da-nu)
* răspunsuri cu alegere multiplă (un enunț cu un singur răspuns corect, la alegere din mai
multe, sau cu mai multe răspunsuri corecte, la alegere din mai multe)
* răspunsuri corelate (de potrivire: solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau stabilirea
unor corespondențe între elementele date);
« teste cu itemi deschiși, care presupun din partea elevilor construirea unor răspunsuri logice la
întrebări, completarea propozițiilor lacunare, elaborarea unor eseuri.
5. Testele trebuie să corespundă unor cerinţe, cum ar fi:

Þ Validitatea
Þ Fidelitatea
Þ Etalonarea
Þ Standardizarea
Þ Aplicare şi corectarea testului în mod uniform pentru toţi elevii.
 B. Portofoliul
Portofoliul constituie un instrument de evaluare care include experienţa şi rezultatele
obţinute prin celelalte metode de evaluare, reprezentând o alternativă viabilă la modalităţile
tradiţionale de evaluare.
Portofoliul se constituie într-o carte de vizită a elevului, deoarece prin utilizarea acestui
tip de evaluare se poate urmări progresul, modul de a gândi, maturizarea intelectuală şi
duhovnicească a elevului de la un an la altul. Portofoliul unui elev se constituie din lucrări
scrise şi practice, probe orale, proiecte, fişe de autoevaluare.
Portofolilul are ca scop prezentarea, evaluarea şi autoevaluarea elevului în cauză. El
serveşte atât ca instrument de evaluare destinat profesorului, părinţilor sau comunităţii, dar şi ca
instrument de autoevaluare pentru elev. Din experienţa personală a folosirii portofoliului ca
instrument de evaluare, precizăm câteva utilităţi: elevii se implică într-un mod participativ în
realizarea activităţilor în cadrul disciplinei; este motivată creativitatea elevilor; atât factorii de
decizie din şcoală cât şi părinţii, având la dispoziţie portofoliile elevilor, vor avea o imagine mai
bine conturată asupra a ceea ce se realizează în cadrul disciplinei.
Conţinutul unui portofoliu se poate constitui din fişele de lectură, fişe de observare,
articole, eseuri, răspunsuri la unele chestionare, teme pentru acasă. Evaluarea tip portofoliu
constituie o formă modernă de evaluare, „iar aplicarea ei se pretează perioadei de sfârşit de
semestru”.

C. Observarea directă
Observarea directă se realizează pe baza unui plan dinainte elaborat şi structurat,
folosindu-se o fişă de observaţii, precum şi fişa de caracterizare psihopedagogică.
Acest tip de evaluare se realizează în contextul activităţilor didactice, urmărindu-se
interesul şi deprinderile elevilor şi totodată atitudinea lor faţă de şcoală, în cazul
religiei, atitudinea faţă de normele şi preceptele doctrinare ale Bisericii. Participarea elevilor la
realizarea activităţilor didactice, dorinţa de a participa la activităţi extraşcolare, îndeplinirea
sarcinilor trasate sunt relevante în ceea ce priveşte nivelul de pregătire al elevilor. Metoda este
mai eficientă atunci când este aplicată cu consecvenţă, când sunt folosite unele instrumente de
înregistrare şi structurare a constatărilor.
 D. Proiectul:
Proiectul este o activitate mai complexă şi dacă implică un volum de muncă mai
ridicat din partea elevului, acest tip de evaluare este foarte motivant.
Profesorul va trasa sarcinile, limitele proiectului după care elevul va continua acasă pe
parcursul unei perioade mai îndelungate de timp să realizeze proiectul propus.
La religie, pentru acest tip de evaluare propunem unele proiecte concrete cum ar fi:
* realizarea unor lucrări de pictură religioasă;
* confecţionarea unor mijloace didactice.
Proiectul poate fi realizat de unul sau mai mulţi elevi, iar aprecierea lui poate fi făcută
atât în clasă cât şi în cadrul comunităţii parohiale: expoziţie de icoane, organizată în cadrul
parohiei sau al şcolii, o expoziţie de ouă încondeiate de Paşti etc.

E. Evaluarea activităţii de grup:

Evaluarea activităţii de grup reprezintă o formă de evaluare în care, pe o perioadă
mai îndelungată de timp, profesorul de religie îşi va da seama dacă în urma activităţilor sale a
reuşit să omogenizeze grupurile de elevi, dacă elevii recurg la milostenie, cooperare,
întrajutorare.
Profesorul poate organiza unele activităţi de caritate în care să implice şi alţi parteneri
educaţionali: părinţi, parohie, reprezentanţi ai instituţiilor locale.

F. Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate:

Acumularea cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în
vederea transpunerii în practică a efectelor pe care acestea le produc în planul dezvoltării
intelectuale al elevilor. Altfel spus „nivelul de instruire al elevilor nu este dependent numai de
cantitatea de informaţii acumulată, ci mai ales de valoarea instrumentală şi operaţională a
acesteia”.
Credem că la disciplina religie, aplicabilitatea practică a cunoştinţelor este una dintre cele
mai importante metode de evaluare. Este deosebit de important ca profesorul de religie să îşi
urmărească elevii, pas cu pas, să îi îndemne să participe la slujbele Bisericii, precum şi la o
observare atentă a poruncilor şi normativelor creştine. O colaborare bună între preotul paroh şi
profesorul de religie poate conduce atât la o observare mai atentă a comportamentului şi a felului
de a gândi al elevilor, cât şi la un îndemn pentru elevi de a pune în practică cunoştinţele şi
informaţiile primite. La clasele mici profesorul poate realiza acest tip de evaluare în colaborare
cu părinţii. După ce profesorul a predat noţiunile legate de familia creştină sau despre faptele
bune, el va înştiinţa părinţii în legătură cu temele predate. Pe parcursul prezentării acestor teme
el va vorbi elevilor despre importanţa întrajutorării părinţilor, despre faptul că Dumnezeu îi
iubeşte pe cei care îşi ascultă părinţii, despre faptul că Dumnezeu răsplăteşte orice faptă bună.
După o anumită perioadă de timp profesorul le va cere părinţilor să schiţeze în câteva fraze o
scurtă evaluare a elevului: despre felul în care îşi face temele, despre felul cum se comportă la
masă, despre modul în care îşi ascultă părinţii. Acest tip de evaluare are cel puţin două aspecte
importante: pe de o parte elevul va învăţa să fie mai responsabil,.iar pe de altă parte chiar şi
părinţii vor fi familiarizaţi cu unele aspecte ale educaţiei religioase. Misiunea profesorului se va
extinde de la elevi la părinţi. Un alt mod de realizare a acestui tip de evaluare ar fi ca profesorul
de religie să organizeze anumite activităţi cu caracter religios şi cultural în cadrul parohiei, iar
părinţii acestora să fie invitaţi la aceste activităţi în vederea aprecierii şi evaluării.

G. Chestionarul
Chestionarul poate fi completat la sfârşitul unei lecţii, capitol sau semestru şi poate fi
structurat pe mai multe compartimente: am învăţat …, am descoperit că …, am folosit metoda
…, îmi place să citesc … . Chestionarele pot fi nominale sau anonime.
Pentru o mai bună autosituare profesorul poate apela la chestionarele anonime,
încurajându-i pe elevi să noteze şi unele sugestii cu privire la îmbunătăţirea activităţii
profesorului. Tot prin intermediul chestionarelor anonime elevii pot fi îndemnati să-şi facă o
autoevaluare în care să-şi prezinte realizările dar şi erorile comise; în urma experimentării acestui
tip de chestionar, am constatat că elevii sunt foarte sinceri. Reţinem faptul că profesorul trebuie
să păstreze confidenţialitatea acestor chestionare. Remarcile trebuie să fie făcute cu un mare grad
de generalitate. Poate fi în liniile generale informat şi preotul paroh vizavi de răspunsurile date
de elevi pe parcursul chestionarelor.

H. Autoevaluarea elevilor:
Autoevaluarea reprezintă o modalitate de stabilire a eficienţei desfăşurării educaţiei
religioase în şcoală.
 Orice metodă de evaluare folosită în cadrul oricărei discipline prezintă cel putin două
aspecte esenţiale, gradul de însuşire a noţiunilor predate şi capacităţile elevului de a le transpune
în practică. La religie acest tip de abordare a evaluării este acceptabil dar nu complet, nu
desăvârşit. Important este ca atât profesorul cât şi elevul să ducă evaluarea mai departe în sensul
conştientizării rolului autoevaluării. Elevul va fi îndemnat spre autosituare, va fi condus înspre
realizarea unei radiografii moral-duhovniceşti, „va fi invitat la reflecţia asupra lui însuşi”. Este
de dorit ca orice dascăl de religie să încerce să-i determine pe elevi să-şi analizeze calitatea
relaţiei lor cu Dumnezeu, cu duhovnicul lor, cu părinţii, cu colegii. Împlinirea şi trăirea
poruncilor de către elevi este una din finalităţile educaţiei religioase. Acest lucru va fi realizabil
în măsura în care credinţa, trăirea poruncilor, participarea la slujbele Bisericii vor fi
experimentate mai întâi de către profesor. Vrând nevrând, dascălul de religie se constituie într-un
model pentru elevii săi. Una dintre însuşirile de bază ale profesorului de religie este „să creadă şi
să-i facă pe alţii să creadă … în crezul pe care îl predă... să ştie și ceilalți că acest crez este
însuşirea sa de căpetenie”. O metodă mai profundă de autoevaluare o realizează profesorul de
religie atunci când elevul trece de la autoevaluare la Taina Spovedaniei. În această formă
evaluarea la disciplina religie trece din sfera educaţională în sfera sacramentală, de data aceasta
evaluarea trecând printr-o formă de metamorfozare, de la evaluarea făcută de profesor şi elevi la
cea facută de duhovnic. În constatările făcute pe teren, reiese că elevii noştri acordă o
însemnătate deosebită Tainei Spovedaniei. Îndreptarea sau sfinţirea omului prin harul divin se
realizează în Biserică, Sfintele Taine „încredinţate de Mântuitorul Bisericii Sale fiind absolut
necesare oricărui creştin în vederea mântuirii”.

5) Încrederea (s-ar putea ca la un moment dat să apară senzaţia de ineficienţă a activităţii

de consiliere; totuşi, nu e indicat să-i întoarcem spatele celui care nu ne ascultă; manifestând
încredere în activitatea noastră, nu vom dramatiza situaţia şi atunci există şanse de reuşită);
6) Păstrarea calmului (dacă vom dramatiza o situaţie pe parcursul consilierii, există
riscul ca persoana consiliată să nu ne mai asculte; elevul va încerca să evite anumite discuţii sau
va minţi în unele privinţe; orice discuţie trebuie purtată cu calm şi bunăvoinţă; se recomandă să
se pornească de la identificarea şi anticiparea cauzelor care le creează probleme elevilor noştri);
 7) Apelul la rugăciune şi la ajutorul lui Dumnezeu (de fiecare dată când încercăm să
ajutăm un elev ca acesta să-şi rezolve problemele, nu trebuie să uităm cuvintele Mântuitorului
care spune: Fără Mine nu puteţi face nimic – Ioan 15).

4. Aspecte ale consilierii duhovniceşti:

Consilierea şi îndrumarea duhovnicească vizează nu doar rezolvarea problemelor, ci
urmăreşte şi dobândirea de către elevi a unor deprinderi şi practici religioase. Profesorul de
religie poate influenţa elevii privind felul lor de a se raporta la Dumnezeu, de a-şi asuma calitatea
de creştin.
Din aceste considerente, consilierea duhovnicească trebuie focalizată pe mai multe
aspecte:
1) Viaţa duhovnicească;
2) Descoperirea unui sens al existenţei: Remarcăm că mulţi dintre părinţi sunt preocupaţi
realmente de cariera copiilor lor, dar sunt indiferenţi faţă de învăţătura creştină şi neglijează să-i
înveţe pe copiii lor să trăiască precum nişte creştini. Astfel de părinţi îşi nasc copiii pentru viaţa
de aici, dar le închid poarta spre veşnicie. Buna educaţie dată copiilor vizează nu doar pregătirea
lor pentru viaţa de aici, ci şi pentru viaţa de dincolo.
3) Mărturisirea credinţei: Credinţa este păstrată şi transmisă de toţi cei ce formează
poporul lui Dumnezeu. De aceea, fiecare preot, fiecare credincios, bărbat sau femeie, după
rânduiala proprie fiecăruia în locul şi la timpul lor, sunt obligaţi să înveţe şi să mijlocească
credinţa comună care leagă mădularele între ele pentru ca astfel să ajungem toţi la unirea
credinţei şi la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu (Efeseni 4).
4) Împărtăşirea cu Sfintele Taine: Profesorul de religie va monitoriza şi îndruma elevii să
participe sistematic la împărtăşirea cu Sfintele Taine.
5) Citirea Sfintei Scripturi: Orice profesor de religie are obligaţia de a consilia elevii să
citească sistematic din Sfânta Scriptură.
6) Practicarea postului şi a rugăciunii: Orice tânăr trebuie îndrumat şi învăţat că postul şi
rugăciunea ajută atât în ceea ce priveşte problemele de zi cu zi, cât şi în ceea ce priveşte
formarea personalităţii, modelarea caracterului, felul de a fi. Prin asceză, omul cel vechi se
răstigneşte cu Hristos, astfel încât omul nou să învieze cu El şi să trăiască pentru Dumnezeu
(Romani 6).
 7) Conştientizarea apartenenţei la comunitatea parohială: Încă de mici, elevii vor fi
consiliaţi spre înţelegerea faptului că au datoria şi responsabilitatea de a se angaja în viaţa
parohiei, de a participa şi sprijini activităţile parohiei. Iată motivul pentru care considerăm că ar
fi bine ca tinerii să-şi cunoască bine preotul paroh, să-l cunoască pe episcopul locului. Pentru o
apropiere a tinerilor de parohie şi de activităţile acesteia se impune realizarea unor activităţi
comune ale preotului şi profesorului de religie.
Preotul sau profesorul de religie, folosindu-se de unele tehnici şi procedee propuse de
către unii specialişti în domeniul învăţării comportamentului, pot determina unele modificări
comportamentale ale elevilor cu probleme. Cât timp un comportament poate fi indus, poate fi
învăţat, de multe ori el poate fi şi dezvăţat. Când ne propunem să schimbăm un anumit tip de
comportament sau o anumită atitudine a elevilor, se impune ca prin acţiunile noastre să-i
determinăm pe elevi să-şi aleagă priorităţile, să-şi găsească un rost în tot ceea ce fac. O
intervenţie pragmatică propune o radiografiere clară a idealurilor, a propunerilor şi a
simţămintelor elevilor: ce-şi doresc de la viaţă, cum gândesc, care le sunt bucuriile, care le sunt
împlinirile şi lipsurile, etc. Pentru mulţi tineri şi tinere, dorinţa de a fi în centrul atenţiei, de a fi
vedetă, este mai mare decât dorinţa de a fi bine instruit. Înainte, idealul pentru o fată era să
devină o mamă bună, o soţie respectată, o creştină devotată. Pentru mulţi tineri, aceste idealuri
sunt de domeniul trecutului. Zygmund Baumand, făcând o diagnoză a stării morale a societăţii
contemporane, afirmă că în zilele noastre ideea de sacrificiu de sine a fost delegitimizată;
oamenii nu sunt stimulaţi sau nu doresc să facă eforturi pentru a atinge idealuri morale şi pentru
a păstra valorile morale. Tehnologizarea excesivă presupune fragmentarea vieţii într-o
succesiune de probleme. Viaţa duhovnicească reprezintă una dintre victimele tehnologizării; eul
moral nu poate supravieţui fragmentării şi izolării. Iată motivele pentru care preotul şi profesorul
de religie au obligaţia de a face din ora de religie o oră de consiliere şi îndrumare a elevilor spre
viaţa cu şi în Hristos, spre împărtăşirea cu Sfintele Taine, spre o viaţă responsabilă, mai plină de
sens. Să încercăm, în măsura posibilităţilor, să ajungem la inima tinerilor, chiar dacă uneori
trebuie să le vorbim pe limba lor. Oare nu ne învaţă Sf. Apostol Pavel în acest sens: Tuturor toate
m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc pe unii (1 Corinteni 9)

Mijloace de învățământ
 Mijloacele de învățământ sunt instrumente didactice auxiliare care ușurează
transmiterea și asimilarea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor
obținute. Ele nu se substituie activităților de predare, învățare și evaluare, oricât de performante
ar fi.
Clement Alexandrinul îndeamnă pe educator să adune cât mai multe ajutoare pentru
ascultătorii săi, dar în niciun caz nu trebuie să-și lipească sufletul de ele, ci să le folosească
numai atâta cât să scoată din ele ce este folositor.
Funcțiile mijloacelor de învățământ:
1) funcția informativă (cu ajutorul lor se pot transmite mai multe informații în același
interval de timp);
2) funcția formativă (prin folosirea lor crește gradul de organizare a informației
transmise, și, în consecință, se dezvoltă capacitățile intelectuale ale elevilor);
3) funcția de evaluare (pe care o îndeplinesc mijloacele de învățământ de evaluare);
4) funcția de raționalizare a efortului depus de profesor și elevi sau funcția
ergonomică (folosirea lor reduce efortul intelectual și fizic depus de elevi și profesor în procesul
de predare-învățare-evaluare).

Funcțiile secundare ale mijloacelor de învățământ:

1) funcția estetică (angajează elevii în perceperea și aprecierea frumosului în natură,
societate și artă);
2) funcția de școlarizare substitutivă sau de realizare a învățământului la distanță (prin
programe de televiziune sau radio destinate educației religioase).

Mijloacele de învățământ se folosesc diferențiat, în funcție de specificul colectivului de

elevi (particularitățile de vârstă, nivelul intelectual, orientarea școlii), de specificul disciplinelor,
de obiectivele urmărite.

Clasificarea mijloacelor de învățământ după natura și funcționalitatea lor:

 1) mijloace informativ-demonstrative (Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, obiecte de cult,
machete ale unor biserici, fotografii, icoane, planșe, hărți, tabele cronologice, elemente de istorie
locală, dogme și versete scripturistice, mijloace de învățământ pe suport scris: cărți, cursuri,
culegeri de colinde și poezii religioase; mijloace de învățământ tehnice audio, vizuale și audio-
vizuale: discuri, casete, benzi magnetice, folii pentru retroproiector, diapozitive, diafilme, filme,
casete video, CD-uri, etc);
2) mijloace de exersare și formare (calculatorul);
3) mijloace de evaluare (chestionare, teste).

Toate aceste obiecte devin mijloace de învățământ numai în momentul în care răspund
unei finalități pedagogice. Pentru a fi folosite eficient, mijloacele de învățământ trebuie să fie de
bună calitate, reprezentative, sugestive și cu aspect plăcut. Elevii vor fi orientați referitor la
observarea și folosirea lor.

1. Textul biblic:
În cadrul orei, Sfânta Scriptură va fi folosită în crearea cadrului religios necesar
desfăşurării orei (cu eventuala scriere pe tablă a un verset), în verificarea, comunicarea si
fixarea cunoştinţelor, în asociere, apreciere, generalizare, în recapitularea şi sistematizarea
cunoştinţelor. Astfel, profesorul: îi va învăţa pe elevi să găsească un text în Biblie, în clasa a III-
a; îi va învăţa să găsească locurile paralele; îi va ajuta să-şi formeze deprinderea de a citi zilnic
din Sfânta Scriptură; va folosi la ore comentariile Sfinţilor Părinţi şi ale exegeţilor în
interpretarea Bibliei; le va explica pericolul interpretării libere a Bibliei; nu va permite elevilor să
facă speculaţii pe baza textului Sfintei Scripturi; îi va îndemna să înveţe versetele pe care se
sprijină învăţătura de credinţă ortodoxă, pentru a le folosi în sens misionar şi apologetic.

2. Literatura religioasă:
Literatura religioasă poate fi folosită ca mijloc de învățământ în cadrul orelor de religie.
Sfântul Vasile cel Mare în Omilia Către tineri, îi îndeamnă să folosească scrierile profane,
întrucât trebuie să stăm de vorbă cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la care
am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului.
 În folosirea literaturii laice, tinerii trebuie să procedeze selectiv, întocmai ca albinele, care
nici nu se duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile
peste care se așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă.
Poporul român s-a născut creștin. Literatura sa veche are semnificație religioasă.
Începând cu Dosoftei care a scris Psaltirea în versuri (1674), majoritatea scriitorilor și poeților
români au scris literatură religioasă. Profesorul de religie va selecta din literatura religioasă acele
fragmente care sunt accesibile elevilor și care corespund scopurilor urmărite (desprinderea unor
învățături morale, crearea unei atmosfere de religiozitate, dezvoltarea interesului elevilor pentru
literatura religioasă și pentru un anumit autor etc.).

Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecțiilor:

a) în verificarea cunoștințelor (de ex. Poezia Rugăciunea mamei, în verificarea
cunoștințelor despre Taina Nunții);
b) în pregătirea pentru lecția nouă, profesorul va citi o poezie sau un fragment în proză,
cu caracter religios, care să facă legătura între cunoștințele din lecția anterioară și cele ce se vor
preda (de ex. strofe din poezia Profetul din Nazaret de Al. Vlahuță, când se trece de la lecțiile
legate de minunile Mântuitorului la cele referitoare la Patimile Lui);
c) în comunicarea noilor cunoștințe (de ex. poezia Rugăciune de Mihai Eminescu);
d) în fixarea cunoștințelor (de ex. lecturarea nuvelei Vecinii de Ioan Slavici, în lecțiile
despre iubirea aproapelui);
e) în asociere pot fi valorificate versuri cu caracter educativ (de ex. poezia Hristos a înviat
de Vasile Militaru în lecțiile despre Învierea Domnului, poezia Milogul de Nichifor Crainic în
lecția despre iubirea față de aproapele);
f) în generalizare, versul unei poezii religioase sau o frază din literatura religioasă se pot
constitui într-o generalizare (de ex. versurile Cuvântul devenit-a carne / Istoria a dobândit
cuprins din poezia Poet a lui Ioan Alexandru, pot fi utilizate la liceu, în generalizare, la lecția
despre Nașterea Domnului). Profesorul va conduce discuția pe marginea celor citite, pentru ca
elevii să înțeleagă corect mesajul și conținutul poeziilor sau fragmentelor respective. De
asemenea, poate utiliza în explicarea acestora diferite surse bibliografice de critică literară.

3. Icoana:
a) Sfânta icoană este o prezenţă harică.
 În Istoria Bisericii, icoanele au avut un rol important în viaţa liturgică, în domenii
misiunii și în latura educaţiei religioase.

b) Dintre funcțiile pe care le îndeplinește icoana, amintim:

1) funcţia catehetică sau didactică. Icoana este Biblia în imagini și simboluri;
2) funcția contemplativă. Icoana este o fereastră spre absolut care atrage pe credincios
spre comuniunea cu Dumnezeu întru slavă;
3) funcția de mijlocire su harică. Icoana împărtășește puterea nevăzută a lui Dumnezeu
prin mijlocirea celui reprezentat pe ea;
4) funcția latreutică. Prin cinstirea icoanei, cinstim pe cel reprezentat pe ea. Doctrina
cinstirii icoanelor a fost stabilită la Sinodul VII Ecumenic;
5) funcția educativ-religioasă. Icoana este un mijloc de trezire, întreținere și întărire a
vieții religioase, iar vederea ei îndeamnă la fapte bune, la practicarea virtuților creștine.

c) Profesorul de religie va utiliza în timpul orelor icoane, ca mijloace de învățământ, în

concordanță cu subiectul lecției. Icoanele se folosesc în lecție: la începutul expunerii (când se
urmărește cunoașterea vieții sfinților sau a evenimentelor biblice studiate), în comunicarea noilor
cunoștințe (înainte de analiza fragmentului, pentru a ușura formularea ideilor principale) sau la
sfârșitul expunerii (când se urmărește fixarea cunoștințelor). În manualele de religie sunt
prezentate icoane care pot fi folosite ca mijloace de învățământ.

d) Analiza icoanei se face prin:

1) pregătirea elevilor pentru înțelegerea ei. Profesorul prezintă anumite elemente
referitoare la motivația biblică a cinstirii ei, la tipul icoanei: icoana unui sfânt sau icoană
praznicală, locul unde se află persoana sau persoanele pe care le închipuie;
2) analiza propriu-zisă. Se va ține cont de criterii precise, impuse de regulile artei, ale
culturii și mai ales ale Bisericii, icoana fiind teologia în imagine. Profesorul poate utiliza o serie
de lucrări care tratează despre tehnica realizării icoanei și descifrează mesajul acestora.

4. Portretul:
 Portretul reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalități. În
prezentarea portretului, subiectul analizei îl constituie sublinierea calităților, ținuta corpului și
îmbrăcămintea, în contextul perioadei istorice în care a trăit cel reprezentat. Analiza portretului
începe cu expresia feței, continuă cu prezentarea gesturilor, a atitudinilor semnificative și se
încheie cu detaliile care întregesc imaginea, și cu desprinderea mesajului global.
Folosirea acestui mijloc de învățământ necesită din partea profesorului respectarea
următoarelor condiții:
a) portretul trebuie să fie ales în funcție de conținutul și obiectivele lecției;
b) să nu fie un element de supraîncărcare a lecției;
c) dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare pentru a permite tuturor elevilor din clasă
să-l vadă. În caz contrar, profesorul îl va prezenta elevilor mergând printre bănci;
d) portretul poate fi folosit în diferite etape ale lecției, în funcție de importanța pe care o
are în demersul didactic;
e) la orele de religie se pot utiliza portretele (fotografiile) ierarhilor, preoților,
compozitorilor de muzică bisericească, domnitorilor creștini, autorilor de literatură creștină.

5. Harta:
Harta este folosită în lecțiile de religie cu subiecte din Vechiul Testament, Noul
Testament, Istoria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Harta este folosită
ca mijloc de învățământ la orele de religie, întrucât permite atât localizarea exactă a
evenimentelor în spațiu, cât și stabilirea legăturilor între evenimentele istorice și locul
desfășurării acestora.
În predarea religiei se pot folosi:
1) hărți geografice – de exemplu harta Palestinei Vechiului și Noului Testament, harta
Ierusalimului Vechiului și Noului Testament, harta Vechiului Orient;
2) hărți istorice:
a) generale – ilustrează un teritoriu într-o anumită epocă sub toate aspectele vieții sociale,
de exemplu harta Daciei în secolele II-IV;
b) tematice – ilustrează un teritoriu sub aspectul unei anumite probleme dintr-o singură
perioadă, de exemplu harta călătoriilor Sfântului Apostol Pavel.
 Cu ajutorul hărții se indică:
a) conturul unui teritoriu în diferite momente ale dezvoltării lui (de exemplu Palestina
Vechiului și Noului Testament, Ierusalimul Vechiului și Noului Testament, Țările Române în
secolele XIV-XV);
b) aria de răspândire a unui fenomen (de exemplu principalele centre monahale din
Orientul Mijlociu în secolele IV-VIII);
c) itinerarele urmate de popoare sau personalități (de exemplu drumul parcurs de evrei
din Egipt până în Țara Canaanului, drumurile Mântuitorului prin Țara Sfântă, călătoriile
Sfântului Apostol Pavel);
d) localitățile în care s-au desfășurat anumite evenimente (de exemplu Betleem –
Nașterea Mântuitorului, Ierusalim – Patimile și Învierea Domnului, Constantinopol – capitala
Imperiului Bizantin, Biertan – locul în care a fost descoperită tăblița votivă cu inscripția „Ego
Zenovius votum posui”);
e) apele și formele de relief legate de anumite evenimente (de exemplu muntele Sinai –
locul unde Dumnezeu a dat lui Moise tablele Legii, Iordan – râul în care S-a botezat Domnul
Iisus Hristos). Harta se folosește de către profesor în timpul comunicării noilor cunoștințe, sau de
către elevi în fixarea și verificarea cunoștințelor. Profesorul poate antrena concomitent mai mulți
elevi (de exemplu un elev indică pe hartă conform indicațiilor colegilor). În indicarea pe hartă se
folosesc coordonatele geografice: localități importante, cursuri de ape, puncte cardinale.

6. Mijloace audio-vizuale:

1) Casetele audio:
Folosind mijloacele tehnice audio în timpul orelor de religie, profesorul trebuie să
dezvolte în sufletul elevilor dorința de a asculta, de a învăța și interpreta muzică religioasă.
Audiția muzicală presupune dezvoltarea atenției auditive realizată printr-o muzică
adecvată, care să stârnească interesul elevilor. Printr-o educație auditivă sistematică, elevii pot
ajunge la formarea deprinderilor de audiție conștientă, în care cântarea religioasă devine o
metodă de cunoaștere a realității religioase.
Pentru aceasta este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
a) materialul muzical să fie adecvat particularităților de vârstă ale elevilor, tipului de lecție și
momentului lecției;
b) elevii să înțeleagă textul și legătura între text și linia melodică;
c) profesorul să creeze cadrul adecvat audiției muzicale; după audierea integrală a unei piese
muzicale, se poate face audierea fragmentară a acesteia.

Casetele audio pot conține și înregistrarea unor povestiri cu caracter religios-moral. În

acest caz, după audierea povestirii profesorul va discuta cu elevii conținutul acesteia și
concluziile ce se desprind din ea. Cu ajutorul casetelor audio pot fi ascultate colinde, cântări
bisericești, povestiri cu conținut religios-moral, în diferite etape ale lecției: în pregătirea pentru
lecția nouă, în comunicarea cunoștințelor, în fixarea cunoștințelor, în asociere.

2) Diapozitivele:
Sunt mijloace de învățământ statice, deosebit de eficiente, deoarece imaginea vizuală
fixă solicită din partea ochiului observatorului o atitudine de contemplare sau de examen
profund. Imaginea determină o atitudine de răspuns activ la impresiile pe care le dă.
În timpul proiecției, analiza fiecărei imagini se face prin conversație, descriere, explicații,
cu evidențierea amănuntelor semnificative.

3) Filmul:
Este un mijloc de învățământ dinamic.
Pentru a-și atinge scopul didactic, profesorul va ține cont de aspectele care țin de
conținutul și calitatea tehnică a proiecției:
* secvențele prezentate să fie în conformitate cu adevărurile de credință, profesorul optând
pentru acele filme care sunt o sursă de trăire, nu numai un izvor de informație;
* proiecția poate fi făcută integral sau pe secvențe întrerupte de anumite explicații.

Demonstrația cu ajutorul filmului prezintă următoarele avantaje:

º permite reproducerea unor întâmplări, evenimente petrecute în diferite epoci istorice;
º permite repetarea anumitor secvențe;
º permite vizionarea mai multor locuri în decursul unei singure lecții;
º evidențiază anumite detalii;
º stimulează gândirea elevilor, ajută la concretizarea și aprofundarea cunoștințelor;
º poate fi făcută la diferite niveluri de școlaritate.

I. Cerghit propune mai multe variante de utilizare a filmului în lecția de transmitere și

însușire de noi cunoștințe:
A. varianta A, când proiecția filmului are loc la începutul etapei de transmitere a noilor
cunoștințe (1. moment organizatoric; 2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor
propuse; 3. transmiterea noilor cunoștințe: pregătirea elevilor pentru receptarea filmului;
vizionarea filmului în partea de început a etapei de transmitere a noilor cunoștințe; continuarea
transmiterii noilor cunoștințe; 4. fixarea noilor cunoștințe; 5. aprecierea, asocierea, generalizarea;
6. activitatea suplimentară; 7. încheierea);
B. varianta B, când filmul se derulează integral sau fragmentar în cursul etapei de transmitere (...
3. transmiterea noilor cunoștințe: transmiterea unor cunoștințe; pregătirea elevilor pentru
receptarea filmului; vizionarea filmului integral sau fragmentar, alternând secvențele cu
expunerea, explicația, descrierea, conversația; continuarea transmiterii noilor cunoștințe; 4. ...),
C. varianta C, când filmul este vizionat la sfârșitul etapei de transmitere (...3. transmiterea noilor
cunoștințe: transmiterea noilor cunoștințe cu ajutorul altor mijloace de învățământ; pregătirea
elevilor pentru receptarea filmului; vizionarea în întregime a filmului în finalul etapei de
transmitere, ca mijloc de completare, de concretizare ori de fixare a cunoștințelor; 4. ...).
Filmele religioase de lung metraj pot fi vizionate în săli adecvate, după o prealabilă
pregătire, mai ales în lecțiile de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor.

4) Emisiunile religioase televizate:

Ca urmare a importanței din ce în ce mai mari pe care televiziunea o are în viața
noastră, profesorul de religie are obligația să-i îndrume pe elevi spre vizionarea emisiunilor
educative și să discute cu ei aspectele pozitive și negative surprinse. Se poate folosi
înregistrarea pe casete video a unor emisiuni religioase, spre a fi apoi vizionate de toți elevii.

7. Calculatorul:
 Calculatorul oferă elevilor condițiile unei participări active la procesul de învățământ,
dar și ale unei învățări active.Ca instrument de transmitere și asimilare a cunoștințelor,
calculatorul contribuie la creșterea randamentului învățării prin modul sistematic și atractiv în
care sunt prezentate informațiile.
Calculatorul ca mijloc de învățământ poate contribui la o mai bună receptare și fixare a
noilor cunoștințe, asigurând interdisciplinaritatea.
Prin folosirea calculatorului la ora de religie pot fi prezentate elevilor:
Þ imagini statice (icoane, imagini cu mănăstiri, biserici, hărți),
Þ imagini dinamice (filme religioase)
Þ teste pentru verificarea cunoștințelor.
În cazul utilizării informațiilor de pe rețeaua Internet, acestea vor fi verificate, întrucât
rețeaua conține multe informații eronate sau negative pentru educația religioasă.
Avantaje ale folosirii calculatorului ca mijloc de învățământ:

1. crește randamentul învățării;

2. este ușor de utilizat chiar în condițiile unui volum mare de informații;
3. este deosebit de atractiv pentru elevi;
4. elimină inconvenientele tehnice legate de folosirea diascolului, retroproiectorului și
proiectorului;
5. îmbină receptarea prin auz și văz, cu acțiunea personală a elevului;
6. în lecțiile de evaluare, încurajează învățarea activă și conștientă, asigură un feed-back foarte
bun, micșorează intervalul de timp între evaluare, notare și reglare, prin faptul că rezultatele
sunt afișate pe ecran după terminarea testului.

Cabinetul de Religie - o prioritate, o necesitate sau un lux? (în cadrul şcolilor

generale)
Dat fiind faptul că obiectul de învăţământ Religie Ortodoxă este studiat în ciclul primar şi
gimnazial câte o oră pe săptămână, dar şi pentru a nu provoca dezordine în şcoală, se consideră
existenţa unui cabinet de Religie ineficientă, în privinţa desfăşurării lecţiilor obişnuite la acest
obiect, cu toate clasele. De altfel, practica predării / învăţării ne arată că şi celelalte cabinete din
şcoală, unele dotate recent, altele nerenovate (de istorie, de limbi străine, de literatură, de
matematică etc.) nu funcţionează propriu-zis decât sub forma sălilor de clasă cu un anumit
specific, rareori fiind folosite (şi numai în unele şcoli) în scopul pentru care au fost amenajate
iniţial.
Totuşi, mai ales în cazul predării Religiei, existenţa unui asemenea cabinet ar fi
binevenită - fie doar ca sală de clasă aparte, fie ca un cabinet de sine stătător, în care să se poată
desfăşura alte forme de organizare a activităţii instructiv-educative, în afara lecţiei (Exemplu:
consultaţii, meditaţii, cerc de Religie, cenaclu, alte activităţi).
În primul caz, al unei săli de clasă cu specific religios, se recomandă ca sala de clasă
repartizată profesorului de Religie - diriginte să fie cea amenajată în acest scop.
În al doilea caz, al unui cabinet pentru activităţi extracurriculare, va fi indicată o sală -
anexă a şcolii, exclusiv acestui scop. [Evident, în măsura şi acolo unde este posibil, este bine să
se poată folosi şi sala - cabinet pentru toate orele de Religie din şcoală.]
În ambele situaţii, sala respectivă poate fi dotată cu: icoane; hărţi istorico-religioase;
bibliotecă religioasă, care să cuprindă: Biblia; Literatură patristică şi post-patristică;
Catehismul ortodox; Vieţile Sfinţilor; Cărţi de rugăciuni (Psaltire, Ceaslov, Acatistier ş.a.);
Sfânta Liturghie explicată pentru credincioşi; Albume cu locuri sfinte; cu icoane; Albume cu
dovezi arheologice ale răspândirii creştinismului pe teritoriul patriei noastre şi în lume; DVD-
uri, CD-uri, casete audio cu cântările Sfintei Liturghii, colinde, muzică religioasă în general;
Reviste religioase; Literatură religioasă pentru copii de diferite vârste; planşe religioase;
scheme de sinteză a cunoştinţelor; seturi de teste de cunoştinţe; obiecte religioase (cruce,
candelă, sfeşnic etc.), într-un dulap special; combină muzicală (DVD, CD player şi
radiocasetofon); laptop conectat la Internet, preferabil şi cu captură TV, cu dimensiuni cât mai
mari ale ecranului, pe care să se poată viziona filme religioase, emisiuni religioase, înregistrări
legate de pelerinaje / prezentări de mănăstirietc. [Ideal ar fi să existe mai multe asemenea
laptop-uri, măcar pentru câţiva dintre elevii respectivi, care să opereze cu ele].
Din observarea cabinetelor de Religie realizate la diferite şcoli, am constatat că există o
varietate de asemenea cabinete (în cazul în care acestea există, fiind încă foarte multe şcoli fără
cabinet amenajat): unele având pereţii pictaţi de câte un iconar; altele fiind de fapt ateliere de
icoane pe sticlă sau / şi lemn (dotate în special pentru realizarea icoanelor, dar şi cu bibliotecă,
CD-player etc.).
În acest sens, importantă este priceperea specială a profesorului de Religie, atât de a
atrage sponsorizări, de a primi aprobări, cât şi de a monitoriza un anumit tip de activitate
religioasă. (Spre exemplu, profesorul de Religie care a absolvit secţia de Patrimoniu / restaurare
bisericească va fi înclinat să realizeze un atelier de icoane; cel care a absolvit secţia de Litere -
spre alcătuire de fişe cu caracter religios, de reviste religioase etc.)
De asemenea, importantă este dorinţa elevilor şi a părinţilor lor de a desfăşura activităţi
suplimentare legate de Religie (pictură de icoane, cerc religios tematic, meditaţii etc.) şi acordul
conducerii şcolii în acest sens.
Munca desfăşurată într-un asemenea cabinet are bogate valenţe formative. E greu însă, în
condiţiile actuale, să dotezi un cabinet de Religie cu tot ce ar trebui să cuprindă. Se poate face
totuşi, în timp, cu răbdare şi cu dragoste, din efort financiar propriu, cu susţinerea şcolii sau cu
găsirea altor surse de finanţare.
Cert este că un asemenea cabinet ar fi un loc ideal pentru desfăşurarea cercului de
Religie, pentru confecţionarea şi colecţionarea materialului didactic necesar la orele de Religie
sau pentru serbările cu caracter religios din şcoală, pentru introducerea elevilor într-o
„antecameră" a Bisericii.
Realizarea unui asemenea cabinet este necesară în fiecare şcoală (măcar generală), cu atât
mai mult cu cât a existat şi mai există încă o lipsă de apropiere a multor familii creştin-ortodoxe
de Biserică; dar şi pentru că e specificul vârstei elevilor să asocieze ideile cu material ilustrativ
bogat.
Impactul unui asemenea cabinet asupra elevilor poate fi de mare amploare, dacă
profesorul de Religie ştie să manipuleze corect, dozat, materialele avute la dispoziţie, însoţindu-
le de explicaţiile corespunzătoare.
Să oferim generaţiilor tinere de azi un material religios organizat, prin cabinetul de
Religie; de cea mai bună calitate, pentru a suplini lipsa dureroasă din perioada comunistă şi
parţial din cea post-comunistă!
Forme de activitate extrașcolară

Forme de activitate extrașcolară

Datorită caracterului programat, planificat şi organizat metodic al tuturor activităţilor

educative, educaţia religioasă realizată în şcoală are o deosebită importanţă deoarece conduce la
un nivel înalt de dezvoltare a personalităţii religios-morale a elevilor.

Complementar cu activităţile în şcoală, cele extraşcolare pun accent într-o mai mare
măsură pe latura formativă a educaţiei religioase, urmărind mai ales dezvoltarea vieţii afectiv-
religioase a elevilor. Atât creativitatea elevilor dezvoltată la ora de religie prin diverse metode
activ-participative, cât şi momentele de relaxare oferite de vizitele şi excursiile la biserici şi
mănăstiri, însumate cu serbările şcolare şi concursurile religioase, converg spre dobândirea
desăvârşirii creştine şi a mântuirii sufletului elevilor.

1. Cateheza – a învăța prin viu grai – activitatea de inițiere în învățătura și viața

Bisericii.

Când numărul adulților care se botezau a început să scadă, prin cateheză era definită
transmiterea cunoştinţelor religioase credincioșilor de toate vârstele şi formarea religioasă a
acestora în şi prin Biserică. Spre deosebire de lecţia de religie la care participă elevi organizaţi pe
clase, în funcţie de vârstă, catehizarea se adresează tuturor credincioşilor din biserică. Preotul va
ţine cont de faptul că în biserică nu poate lămuri toate aspectele şi, de aceea, în vizitele pe care le
face la domiciliul credincioşilor, poate continua catehizarea acestora.

Cateheza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să se încadreze într-un ciclu de

cateheze, pe o anumită temă din Vechiul şi Noul Testament, Istoria bisericească, Morală,
Dogmatică, Liturgică etc; să se desfăşoare după un plan stabilit de către preot; să fie expusă cu
claritate şi gradual; să urmărească formarea religios-morală a credincioşilor, desăvârşirea lor; să
ţină cont de nivelul de cunoştinţe şi de vârsta credincioşilor; să nu fie lungă, pentru a nu-i obosi
pe credincioşi şi, în special, pe copii; să aibă ca finalitate întărirea credinţei şi creşterea
moralităţii credincioşilor.

Structura unei cateheze cuprinde următoarele etape:

1. ascultarea catehezei anterioare,

2. introducerea,
3. anunţarea,
4. tratarea,
5. intuiţia,
6. reproducerea,
7. aprecierea,
8. asocierea,
9. generalizarea,
10. aplicarea în viaţă
11. încheierea.

Între intuiţie şi reproducere se poate intercala o cântare religioasă adecvată temei

catehezei.

2. Serbarea religioasă. Manifestările cultural-religioase antrenează un număr mare de

elevi.

Aici sunt incluse serbările şcolare, concursurile, conferinţele religioase, întâlniri cu mari
duhovnici, vizionările de filme cu subiect religios, expoziţiile de icoane şi alte obiecte de artă
religioasă. În cadrul serbărilor religioase se pot prezenta scenete religioase, colinde, etc.

Etapele proiectării pentru interpretarea unor scenete religioase:

 1. alegerea scenetei și prezentarea în fața elevilor;
2. împărțirea rolurilor ținând cont de opțiunile și talentul elevilor;
3. învățarea textelor (acasă) și a cântecelor (la cerc);
4. repetarea scenetei;
5. realizarea decorului și prezentarea scenetei în serbarea școlară sau cu alte
prilejuri.

3. Vizitele și pelerinajele: Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri oferă elevilor nu

numai momente de relaxare, ci şi posibilitatea dobîndirii sau aprofundării cunoştinţelor
religioase.

Elevii pot afla direct modul în care a fost și este trăită credința ortodoxă. Excursiile se
realizează cu elevi dintr-o clasă, din clase paralele sau cu nivel de şcolaritate apropiat. Vizitele și
excursiile la biserici și mănăstiri sunt o formă de organizare a procesului de învățământ prin care
se urmărește dobândirea și fixarea cunoștințelor.

Putem distinge mai multe tipuri de vizite şi excursii:

a) vizite şi excursii introductive (organizate cu scopul de a-i pregăti pe elevi pentru înţelegerea
cunoştinţelor ce urmează să fie predate, elevii fiind orientaţi să urmărească aspectele legate de
viaţa personalităţilor religioase, să asculte sfaturile preoţilor duhovnici, să achiziţioneze material
intuitiv, precum icoane, vederi, casete, care poate fi folosit în lecțiile de religie; profesorul va
urmări modul în care elevii exersează deprinderile formate în timpul orelor cu privire la actele de
cult extern);

b) vizite şi excursii organizate în vederea comunicării de cunoştinţe (se realizează în vederea

însușirii unor cunoștințe referitoare la locașul de cult, la viața unor sfinți, a unor personalități
bisericești; spre exemplu, lecţia despre Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava poate fi predată într-o
excursie/vizită organizată la Mănăstirea Sfântul Ioan din Suceava; datorită faptului că vizitele
oferă o mare varietate de informații, profesorul trebuie să valorifice din plin acest lucru și să
puncteze esențialul);
 c) vizite şi excursii de consolidare şi fixare a cunoştințelor (se organizează la sfârşitul unui
capitol sau al unei teme şi prezintă avantajul că elevii au deja multe informaţii, ştiind ce să
urmărească şi încercând să afle mai multe amănunte).

Pelerinajele sunt călătorii făcute în scop religios, către destinații naționale sau
internaționale. Creștinii din întreaga lume au ca locuri de pelerinaj Ierusalimul, Constantinopolul,
Muntele Athos, etc. Valoarea educativă și religioasă a pelerinajelor a fost arătată încă din
perioada Vechiului Testament, iar mai apoi de Domnul Iisus Hristos, prin participarea la mai
multe astfel de acțiuni, atât în copilărie (Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la
Ierusalim, după obiceiul sărbătorii – Luca 2), cât și în timpul activității Sale mesianice (După
acestea era o sărbătoare a iudeilor, și Iisus S-a suit la ierusalim – Ioan 5). Pelerinajele reprezintă
un prilej de aprofundare a cunoștințelor religioase și de comuniune de credință cu Dumnezeu, cu
sfinții și cu semenii. Date fiind dificultățile legate de lungile călătorii pe care le presupuneau
pelerinajele, la acestea participau creștinii cu o credință și o viață religioasă mai intensă, pentru
care un astfel de demers religios era expresia unei înalte devoțiuni și o jertfă adusă lui
Dumnezeu.

4. Expozițiile: În cadrul manifestărilor cultural-religioase se pot organiza expoziții cu

lucrări ale elevilor.

În vederea realizării acestor expoziții, profesorul de religie trebuie să parcurgă mai

multe etape:

1. prezentarea unor lucrări în vederea dezvoltării interesului elevilor spre arta religioasă;

2. dezvoltarea convingerii că, pentru a realiza lucruri de artă religioasă, elevii trebuie să ducă o
viață religioasă autentică;

3. prezentarea etapelor executării lucrării;

4. distribuirea materialelor necesare executării lucrărilor;

5. executarea lucrării sub îndrumarea profesorului, în cadrul cercului de religie;

6. analiza lucrărilor și expunerea lor.

5. Cercul de religie este o activitate suplimentară, în interdependenţă cu activitatea de

la clasă: lecţia este suportul pe care se sprijină activitatea de la cerc, iar cercul îmbunătăţeşte
calitatea educaţiei religioase realizată la lecţii.

Prin tematica aleasă şi prin lucrările proprii, li se dezvoltă elevilor dragostea pentru
religie. Ţinând cont de faptul că participarea la cercul de religie nu este obligatorie, tematica
cercului se stabileşte la începutul anului şcolar, pe baza opţiunilor, intereselor şi aptitudinilor
elevilor.

La cercul de religie se dezvoltă spiritul comunitar prin antrenarea tuturor participanţilor în

pregătirea şi desfăşurarea activităţilor propuse. Rezultatele activităţilor trebuie valorificate în
funcţie de tematică, în diferite moduri: prin referate, articole, albume (dacă tematica vizează
aprofundarea unor cunoştinţe sau vizitarea unor biserici şi mănăstiri), prin spectacole religioase
în apropierea sărbătorilor (atunci când tematica vizează învăţarea unor poezii şi cântece
religioase sau interpretarea unor scenete religioase care vor fi alese şi din domeniul tradiţiilor
poporului român, de ex. Vifleiemul sau Irozii), prin organizarea unor expoziţii (când tematica
urmăreşte dezvoltarea artelor decorative: pictură, sculptură, miniaturi), prin întocmirea de
rebusuri cu definiţii religioase, poezii proprii (dacă tematica vizează subiecte de creaţie).

Proiectarea calendaristică

Proiectarea calendaristică

A) 1. Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ de fixare mentală a etapelor ce

vor fi parcurse în realizarea educaţiei religioase. În funcţie de perioada de timp luată ca
referinţă, se pot distinge două ipostaze ale proiectării: proiectarea globală și proiectarea
eşalonată.
 Proiectarea globală are ca referinţă o perioadă mai mare de instruire: semestru sau an
de studii. Proiectarea eşalonată se materializează prin elaborarea programelor de instruire
specifice unei lecţii aplicabile la o anumită clasă de elevi.

2. Proiectarea unei discipline pentru un an sau semestru şcolar se realizează prin

planificarea eşalonată pe lecţii şi date exacte de predare a materiei respective. Documentul
orientativ în realizarea acestei operaţii este programa şcolară.

Planificarea anuală şi semestială constituie o activitate nu tocmai uşor de realizat, mai

ales pentru profesorii începători. Activitatea de planificare şi proiectare presupune: lecturarea
programei şcolare (la nivel de disciplină); planificarea calendaristică (anuală şi semestială);
proiectarea secvenţională (a unităţilor de învăţare sau a lecţiilor). În aceste condiţii profesorul va
avea o imagine de ansamblu asupra întregului curriculum (conţinuturi, ore, etc) alocat unui an de
studiu.

3. În consens cu hotărârile Ministerului Educaţiei şi Cercetării, planificarea şi

proiectarea didactică, sau altfel spus organizarea procesului de învăţământ, se face pe unităţi
de învăţare.

O unitate de învăţare reprezintă o structură didactică deschisă şi flexibilă, care are

următoarele caracteristici: determină formarea la elevi a unui comportament specific, generat
prin integrarea unor obiective de referinţă; este unitară din punct de vedere tematic; se
desfăşoară în mod sistematic şi continuu într-o perioadă de timp; se finalizează prin evaluare.

4. Planificările calendaristice anuale şi semestriale au menirea de a organiza activitatea

în perspectivă, de a gestiona timpul de învăţământ şi de a asigura îndeplinirea integrală şi cu
rezultate bune a programei şcolare a disciplinei respective.

Planificarea calendaristică anuală este un document şcolar alcătuit de către profesor

pe baza programei şcolare şi cuprinde: tema, numărul total (anual) de ore repartizate
obiectului la clasa respectivă, împărţirea acestor ore pe semestre şi repartizarea lor în ore de
predare-învăţare, ore de evaluare şi ore la dispoziţia profesorului.

Planificarea calendaristică semestrială este un document şcolar alcătuit de către

profesor pe baza programei şcolare, prin împărţirea pe unităţi de conţinut (lecţii) a
conţinutului învăţării repartizat într-un semestru, eşalonat pe ore şi săptămâni. Planificarea
semestrială poate cuprinde şi obiectivele de referinţă, metodele şi mijloacele de învăţământ,
modurile de evaluare folosite. Trebuie evidenţiat faptul că profesorul poate stabili numărul de ore
pentru o unitate de conţinut în funcţie de condiţiile specifice ale colectivului de elevi cu care
lucrează. Deci pentru clase paralele profesorul poate întocmi planificări semestriale diferite.

Planificările calendaristice pentru perioada de evaluare se întocmesc înaintea perioadelor

de evaluare din fiecare semestru şi conţin obiectivele de referinţă, conţinutul evaluării şi
modurile de evaluare.

B) 1. Un aspect important pentru o mai bună reuşită a lecţiei îl constituie proiectarea

didactică.

Se recomandă ca în proiectarea secvenţelor de instruire (a lecţiilor), să fie observate

următoarele elemente:

a) cunoaştera temeinică a personalităţii elevilor; nivelul lor de pregătire; starea moral

duhovnicească a elevilor; stilul lor de învăţare; valorificarea experienţei practice şi personale a
elevilor;

b) structurarea conţinutului didactic astfel încât să sprijine înţelegerea, interesul şi motivaţia;

c) utilizarea unor mijloace de învăţământ adecvate;

d) realizarea unei evaluări permanente a modului în care elevii îşi însuşesc noile cunoştinţe şi
competenţe.

În cadrul proiectării unei lecţii, se recomandă a fi urmărite unele aspecte esenţiale:

a) ce cunoştinţe urmează a fi învăţate?

b) de ce este necesară învăţarea lor?

c) cum se va realiza învăţarea?

d) învăţarea noilor cunoştinţe;

e) când şi cum vor putea si aplicate cunoştinţele învăţate?

2. Proiectarea didactică a unei lecţii consta în punerea în relaţie a obiectivelor, a

conţinutului învăţării şi a strategiei didactice în vederea anticipării desfăşurării procesului
instructiv educativ.

Proiectarea didactica răspunde la patru întrebări: ce voi face?, cu ce voi face?, cum
voi face? și cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut, a fost făcut?
 a) Proiectul didactic: Proiectul didactic este un plan anticipativ al modului de
desfăşurare a lecţiei. Orice proiect didactic are două părţi:

I. Date generale cuprind: -Data:... ; Clasa:... ; -Disciplina: Religie; -Subiectul (titlul

lecţiei):... ; -Tipul lecţiei:... ; -Obiective operaţionale:... ; -Obiective formativ-educative:... ; -
Strategia didactică: mijloacele de învăţământ folosite la lecţie:... ; metodele de învăţământ
utilizate la lecţie:... ; formele de ... .organizare a clasei (frontal, analiză în grupuri mici, lectura
individuală, citirea pe roluri, cântarea în comun etc.):... ; -Bibliografia folosită la lecţie:... ;

II. Desfăşurarea lecţiei se poate prezenta sub diferite forme: forma desfăşurată (se trec
una sub cealaltă etapele lecţiei şi se specifică activitatea profesorului şi a elevului pentru fiecare
etapă în parte) sau forma tabelară.

Pentru forma tabelară, propunem tabele cu diferite structuri:

a) - Etapele lecţiei; - Activitatea profesorului; - Activitatea elevului; - Obiectivele operaţionale; -

Metodele şi mijloacele utilizate în lecţie;

b) - Etapele lecţiei; - Obiectivele operaţionale; - Elemente de conținut; - Strategia didactică:

metode, mijloace și forme de organizare a clasei; - Instrumente de evaluare a rezultatelor.

b) Schiţa de lecţie: După obţinerea definitivatului în învăţământ, pentru fiecare lecţie,

profesorul va întocmi proiectul didactic redus (schiţa de lecţie).

Schiţa de lecţie cuprinde două părţi: datele generale şi punctele esenţiale ale lecţiei.

I. Datele generale cuprind: -Data:... ; -Clasa:... ; -Disciplina: Religie; -Subiectul (titlul

lecţiei):... ; -Tipul lecţiei:... ; -Durata lecţiei:... ; -Obiective operaţionale:... ; -Obiective formativ-
educative:... ; -Strategia didactică: mijloacele de învățământ folosite la lecție:... ; metodele de
învățământ utilizate la lecție:... ; formele de organizare a clasei:... ; -Bibliografia folosită la
lectie:...

II. Se vor prezenta pe scurt punctele esenţiale în desfăşurarea lecţiei, în funcţie de tipul
lecţiei, precizându-se eventualele trimiteri bibliografice în afara manualului şi modalităţi de
evaluare a cunoştinţelor. Această schiţă poate fi organizată şi mintal, doar cu notarea elementelor
de sprijin strict necesare (bibliografia, citatele, datele concrete despre activitatea suplimentară,
conţinutul testelor docimologice). O bună întocmire a unui proiect didactic sau a unei schiţe de
lecţie constituie premisa unei bune realizări a unei lecţii. De asemenea, realizarea propriu-zisă a
lecţiei trebuie să fie urmată de (auto)evaluarea acesteia şi de ameliorarea rezultatelor.
 c) În cazul în care profesorul a fost asistat la ora de religie, după terminarea orei
urmează autoanaliza şi apoianaliza lecţiei.

Autoanaliza are trei părți:

® introducere (motivează tipul de lecție ales, prezintă obiectivele propuse, metodele și mijloacele
utilizate pentru atingerea obiectivelor);

® analiza etapelor lecției (prezintă modul în care a respectat succesiunea etapelor și cerințele
acestora);

® încheiere (trage concluziile referitoare la reușita lecției, din punctul lui de vedere).

După autoanaliza lecţiei, cel care inspectează face analiza lecţiei, urmată de concluzii şi
recomandări.

3. Pentru reuşita unei lecţii sunt necesare mai multe elemente: proiectarea, realizarea,
evaluarea şi reglarea(reluarea dintr-o lecţie a fragmentelor care n-au fost înţelese de către elevi).
Aceste elemente definesc metodologia didactică în sens larg. Pentru a avea o vedere de ansamblu
asupra modului în care aceste elemente se condiționează, prezentăm următoarea schemă:

PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT

A. PROIECTAREA DIDACTICĂ
I. Stabilirea obiectivelor
1. Obiective operaționale
2. Obiective formativ-educative
3. Sarcina didactică dominantă a lecției
II. Analiza resurselor
1. Conținutul materiei de învățământ
2. Resursele psihologice ale clasei
3. Mijloacele de învățământ
III. Strategia didactică
1. Sistemul metodologic
a) Metode alese după obiective (operaționale, formativ-educative), sarcina dominantă a lecției,
resurse, competența profesorului, unitatea metodă-conținut
b) Procedee
c) Tehnici
2. Mijloacele de învățământ
 3. Organizarea elevilor
IV. Elaborarea proiectului didactic

B. REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECȚIEI

C. EVALUAREA LECȚIEI

D. REGLAREA SAU AMELIORAREA

C) Obiectivele operaționale sunt enunţuri cu caracter finalist, concret, urmărite în

cursul unei activităţi didactice. Aceste obiective sunt transpuse în termeni de acţiuni sau
manifestări observabile, prin folosirea verbelor la conjunctiv (să ...).
Precizarea obiectivelor se face utilizând un singur verb şi corespunde unuia dintre
domeniile:

Þ cognitiv (a clasifica, a defini, a preciza, a enumera, a identifica, a explica, a argumenta, a

demonstra, a găsi, a corela, a deduce, a raporta, a ilustra, a localiza, a nota, a detalia, a alege, a
selecta, a expune etc),

Þ afectiv (a aplica, a fi de acord, a avea curiozitatea, a compara etc.),

Þ voliţional (a intenţiona etc).

Un rol deosebit de important în elaborarea obiectivelor operaţionale pentru nivelul de

şcolaritate primar îl are cunoaşterea de către profesorul de religie a obiectivelor cadru şi de
referinţă şi a programelor şcolare la următoarele discipline: limba şi literatura română, educaţie
civică, muzică, istorie, geografie, ştiinţe etc Acest lucru prezintă două avantaje majore: elevii
lucrează la nivelul dat de particularităţile lor de vârstă şi se realizează interdisciplinaritatea.

În elaborarea şi formularea obiectivelor operaţionale se parcurg următoarele etape:

1. precizarea sarcinii de învăţare;

2. precizarea condiţiei de realizare a sarcinii de învăţare;

3. precizarea performanţei minim-acceptabile, a criteriului de succes sau a modului de evaluare.

Condiţiile operaţionalizării obiectivelor sunt:

® să se refere la activitatea elevilor;

® să precizeze şi să descrie sarcina de învăţare;

® să se concentreze pe procese, acţiuni, acte;

® să conţină o singură sarcină de învăţare;

® să fie accesibile elevilor;

® să fie formulate sintetic;

® să fie grupate logic, în jurul unităţii tematice a lecţiei;

® să specifice condiţia de realizare, în contextul căreia elevii vor efectua acţiuni şi vor dovedi că
au ajuns la schimbarea preconizată;

® să fie precizate facilităţile sau restricţiile: "folosind...", "având la dispoziţie...", "fără a...";

® să conţină criteriile de evaluare şi nivele diferite de performantă. Exemple: La sfârșitul lecției,

elevii vor fi capabili: să desprindă învățătura despre Dumnezeu Tatăl, în urma lecturării textului
Crezului, folosind cel puţin două din atributele Lui; să localizeze orașele Ierusalim, Betleem și
Nazaret, având la dispoziție harta Palestinei Noului Testament, din cel mult trei încercări; să-și
formeze deprinderea de a-și face semnul Sfintei Cruci, la începutul și la sfârșitul rugăciunilor
rostite în clasă, respectând regulile de închinare învățate.

Utilizarea obiectivelor operaţionale prezintă avantaje

V profesorul poate conduce lecţia în mod logic, eliminând echivocul obiectivelor generale;

V prin faptul că sunt concrete, obiectivele operaționale determină o comunicare facilă şi precisă
între profesor şi elevi;

V întrucât sunt prezentate la începutul orei, determină la profesor o rigurozitate în respectarea lor,
iar la elevi motivaţia învăţării;

V sunt un criteriu în alegerea metodelor de învăţământ utilizate în lecţie, iar îndeplinirea lor este un
criteriu în reuşita lecţiei;

V în ce priveşte evaluarea, obiectivele operaţionale asigură criterii concrete de apreciere şi asigură

feed-back-ul – conexiunea inversă), dar și dezavantaje (nu toate efectele educaţiei sunt
observabile şi măsurabile imediat, de exemplu formarea unor deprinderi de comportament moral;

V nu pot fi modelate şi măsurate atitudini de complexitate superioară, cum ar fi atitudinile, trăirile,

independenţa gândirii).
 În predarea religiei un rol deosebit de important îl au obiectivele formativ-educative.
Ele evidenţiază finalităţile educaţiei religioase în ceea ce priveşte comportamentul elevilor în
viaţa de creştin.

În formularea obiectivelor formativ-educative se va preciza o singură schimbare de

comportament, condiţia de realizare a acesteia şi criteriul de succes.

Aceste obiective privesc în mod deosebit latura afectivă şi voliţională a personalităţii

elevilor.

Se precizează în legătură cu conţinutul fiecărei lecţii, dar se urmăresc pe parcursul mai

multor ani de studiu. Exemplu: -elevii să-şi exprime dorinţa de a face fapte bune, fără a fi
îndemnaţi de părinţi sau profesori, ori de câte ori au prilejul.

Lectia de religie. Tipuri de lecție

Lecția de religie este principala formă de organizare a educației religioase realizată în

școală.
Lecția este alcătuită dintr-o succesiune de etape care se desfășoară într-un anumit interval
de timp. Prin succesiunea acestor etape se asigură legătura între transmiterea cunoștințelor și
asimilarea acestora, în vederea atingerii obiectivelor urmărite.

Conținutul educației religioase este împărțit în unități de conținut care vor fi transmise
și asimilate pe parcursul unei lecții. Lecțiile de religie se desfășoară în școală, sub conducerea
profesorului de religie sau a preotului profesor (Șebu, Metodica).

Lecția de religie e principala formă de organizare şi desfăşurare a activităţii didactice

şi de educaţie religios-morală. Ea vizează realizarea unor obiective instructiv-educative, are
un conţinut bine definit, o anumită structură şi un timp determinat de desfăşurare, presupune
utilizarea unor strategii didactice, a unor sisteme metodologice (metode şi procedee didactice)
şi resurse materiale (instrumente de lucru: Sfânta Scriptură, manuale, cărţi cu conţinut
religios ş.a., şi mijloace de învăţământ: icoane, vase liturgice, aparatură audio-video).

Prin urmare, lecţia poate fi definită ca "activitate comună a învăţătorului/profesorului cu

elevii unei clase, în vederea realizării unor obiective instructiv-educative determinate, în cadrul
căreia învăţătorul/profesorul asigură predarea unui conţinut, organizează şi dirijează
activitatea de învăţare a elevilor".
În ansamblul formelor de lucru desfăşurate cu elevii, lecţia deţine un loc important,
constituind o formă principală de activitate a diadei profesor-elev. Înrădăcinată în practica
şcolară de multă vreme, "lecţia a demonstrat o adevărată perenitate, situându-se în prim-planul
formelor de lucru cu elevii". Prin ordonarea logică a conţinutului instruirii în unităţi didactice
corespunzătoare fiecărei lecţii, ansamblul lecţiilor asigură predarea sistematică a disciplinelor de
învăţământ, inclusiv a religiei, şi realizarea obiectivelor pedagogice proprii acestora.
Concomitent cu realizarea obiectivelor instructive, prin exerciţiul duhovnicesc pe care îl
realizează, lecţia de religie constituie activitatea cu rol hotărâtor în planul dezvoltării
capacităţilor intelectuale şi religioase ale elevilor.
Prin întreaga organizare şi desfăşurare, lecţia de religie exercită o influenţă sistematică cu
funcţie formativă sub raportul modelării unor trăsături de personalitate, având incidenţă puternică
asupra randamentului şcolar al elevilor şi al formării caracterului moral-religios al acestora
(Timiș).

Tipuri de lecție:
Principalul criteriu de clasificare a tipurilor de lecții este sarcina didactică dominantă
(care poate fi comunicarea de cunoștințe, formarea priceperilor și a deprinderilor, recapitularea și
sistematizarea, verificarea rezultatelor). În funcție de obiectivul didactic predominant, există
diferite tipuri de lecții: lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe; lecția de formare a
deprinderilor intelectuale și practice; lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor;
lecția de evaluare a cunoștințelor; lecția mixtă.

a)Lecția mixtă urmăreşte realizarea aproximativ în aceeaşi măsură a mai multor sarcini
didactice (comunicare, sistematizare, fixare, verificare).
Principalele etape lecţiei mixte sunt:
1. moment organizatoric (este momentul în care profesorul ia contact cu clasa, având și
rol educativ; după rostirea rugăciunii de început, se interesează de motivul absenței elevilor,
sugerând vizitarea colegilor bolnavi; se pregătesc apoi condițiile materiale necesare desfășurării
lecției);
 2. verificarea cunoștințelor din lecția precedentă (se verifică activitatea suplimentară –
prin sondaj sau la toți elevii – și lecția de zi; se va evita verificarea formală, de control exterior;
în cazul în care constată greșeli comune, profesorul va supune atenției întregii clase lămurirea și
corectarea acestora);
3. pregătirea pentru lecția nouă (în această etapă, profesorul creează atmosfera adecvată
în vederea atingerii obiectivelor propuse; în acest scop se pot folosi rugăciuni, cântări bisericești,
fragmente din literatura religioasă, întrebări care să facă legătura dintre conținutul vechi și cel
care urmează să fie predat);
4. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse (această etapă are drept
scop trezirea și dezvoltarea interesului elevilor pentru tema propusă, conștientizarea finalităților
lecției de către elevi și orientarea învățării către scopuri precise);
5. comunicarea noilor cunoștințe (cunoștințele transmise elevilor trebuie să fie în
concordanță cu programa școlară și să fie conforme cu adevărul religios; în acest sens se vor
evita „lecturile pioase” care deformează adevărul religios);
6. fixarea noilor cunoștințe (nu este întotdeauna indicat să facem această fixare prin
repetarea lecţiei; fixarea noilor cunoștințe se poate realiza prin: dialog pe tema lecției, rezolvarea
unui test, învățarea unei poezii sau cântări religioase, citirea unei povestiri, rezolvarea unor
rebusuri, organizarea unor jocuri, concursuri; fixarea cunoștințelor trebuie să vizeze ideile
esențiale; nu se urmărește aprecierea și notarea cunoștințelor noi; în cazul în care profesorul a
omis ceva sau elevii nu au înțeles anumite elemente de conținut, se pot face corecturile și
completările necesare);
7. aprecierea, asocierea, generalizarea (aprecierea propune analiza elementelor pozitive și
negative, urmând deliberarea conștientă a lor și tragerea unor concluzii raționale; asocierea
urmărește stabilirea de corelații între atitudinile personajelor din lecție, sau între ele și alte
personaje cunoscute; asocierea se poate realiza prin întrebări sau prin citirea unor fragmente din
literatura religioasă; aprecierea și asocierea îl conduc pe elev la desprinderea concluziei finale,
spre generalizare, care se constituie într-un enunț, un îndreptar pentru viața creștină);
8. evaluarea (profesorul trebuie să evalueze activitatea elevilor pe tot parcursul orei);
9. activitatea suplimentară (poate fi dată sub diferite forme: răspunsul la întrebări,
copierea unor texte din Sfânta Scriptură, alcătuirea unor propoziții folosind cuvintele noi,
memorarea unei poezii sau a unui verset, etc.; se pot da indicații referitoare la modul de rezolvare
a activității suplimentare pentru acasă);
10. încheierea (elevii rostesc împreună cu profesorul rugăciunea).

b) Lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe se foloseşte cu precădere când

profesorul are de transmis un volum mai mare de cunoştinţe şi de o complexitate mai ridicată.
În acest tip de lecție se parcurg etapele:
1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
3. transmiterea noilor cunoștințe;
4. fixarea noilor cunoștințe;
5. aprecierea, asocierea, generalizarea;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.

c) Lecția de formare a deprinderilor: Pe lângă asimilarea de către elevi a cunoștințelor

religioase, prin predarea religiei se urmărește și formarea unor deprinderi intelectuale și practice.
Specifică pentru acest tip de lecţie este ponderea însemnată pe care o ocupă activitatea
independentă a elevilor, consacrată efectuării de exerciţii, de teme, de lucrări practice. "Prin
comportamente acţionale, cum ar fi priceperi, deprinderi, algoritmi, precum şi prin activitatea
destinată formării, consolidării şi perfecţionării acestor acte, se adânceşte înţelegerea, se fixează
şi se sistematizează cunoştinţele însuşite de elevi".
În aceste lecții se parcurg mai multe etape:
1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
3. actualizarea unor cunoștințe;
4. efectuarea activității intelectuale și/sau practice;
5. analiza, aprecierea modului de formare a deprinderii;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.
d) Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor: Lecția de recapitulare se realizează
la sfârșitul unui capitol, unui semestru sau unui an școlar.
Obiectivul fundamental urmărit în cadrul acestui tip de lecţie este fixarea şi consolidarea
cunoştinţelor prin stabilirea unor corelaţii între cunoştinţele unui capitol sau ale mai multor
capitole. Recapitularea nu poate fi redusă la reluarea identică a cunoştinţelor, la simpla redare a
celor asimilate anterior, ea presupune, din contră, reluarea din perspectiva unei idei centrale, în
jurul căreia să graviteze majoritatea cunoştinţelor, și accentuarea unor noțiuni de bază.
Etapele acestui tip de lecție:
1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlurilor lecțiilor ce urmează a fi recapitulate și prezentarea obiectivelor
propuse;
3. recapitularea, sistematizarea și sinteza cunoștințelor;
4. aprecierea, asocierea, generalizarea;
5. concluziile;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.

e) Lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor:

Scopul fundamental urmărit este acela al controlului şi evaluării randamentului şcolar,
respectiv a cantităţii şi calităţii însuşite, a dezvoltării psihice, a formării priceperilor şi
deprinderilor.
Verificarea se poate realiza prin chestionare orală, prin teme scrise, prin lecţii destinate
analizei lucrărilor scrise, prin lecţii de verificare şi apreciere, prin lucrări practice etc.
Etapele acestui tip de lecție:
1. moment organizatoric;
2. prezentarea obiectivelor de evaluare;
3. verificarea cunoștințelor elevilor;
4. aprecierea rezultatelor, concluzii;
5. activitatea suplimentară;
6. încheierea.