Sunteți pe pagina 1din 6

11 februarie 2018 Ameliorarea

Plantelor de
Cultură
Din Republica Moldova

A EFECTUAT : CALMÎŞ ALINA,


clasa a XII-a „C”
L.T.”Ion Vatamanu”
A EVALUAT : Cotelea Eudochia, prof. de biologie
Ameliorarea soiurilor de cultura din Republica Moldova

I. Soiul de plantă: Soia


II. Originea şi sistematica
Soia provine din Centrul Chino-Japonez. Din punct de vedere taxonomic, soia aparţine
genului Glycine. Soiul Crina F (specia Glicine max Merr., subspecia manshurica Enk.,
varietatea communis Enk.) a fost obţinut prin hibridare sexuată şi selecţie individuală
repetată din combinaţia hibridă (Ozzie/Victoria)/[(SRF200/Amsoy’71)/Danubian.
Hibridarea între soiurile de soia: (Ozzie/Victoria)/[(SRF200/Amsoy’71)/Danubian a fost
efectuată în anul 1991, iar selecţia individuală a început în generaţia hibridă F2 şi a
continuat în generaţiile urmãtoare.

III. Genetica soiei.


Gene precizate sunt: genele D1 şi D2 pentru culoarea galbenă a cotiledoanelor; genele
Df şi df pentru tulpină înaltă, respectiv pitică; gena S pentru tardivitate; gena Dt pentru
creştere nedeterminată.
Alte gene cu importanţă mai redusă pentru ameliorarea principalelor caractere sunt:
gena T pentru culoarea perilor; genele L1 l1 L2 şi L pentru culoarea păstăilor; genele R,
O, G pentru culoarea seminţelor; gena l pentru culoarea hilului.
Cele mai importante caractere, capacitatea de producţie şi calitatea, prezintă un
determinism poligenic cu efecte complexe de aditivitate.

IV. Obiectivele ameliorării


Realizarea unui progres genetic semnificativ pentru caracterele cele mai
importante din punct de vedere agronomic:
 Ameliorarea capacităţii de producţie. Potenţialul productiv al soiei este ridicat,
dar în condiţiile ţării noastre nu se poate valorifica pe deplin.
Variabilitatea numărului de păstăi pe plantă este cuprinsă între 10 şi 400 păstăi.
Valorile acestea sunt dependente de numărul nodurilor florifere, dar şi de
numărul florilor dintr-un racem, număr care poate fi cuprins între 2 şi 26.
Un alt component de ordin morfologic este numărul boabelor din păstaie.
Acesta este cuprins între 1 şi 4, în ameliorare selecţia urmărind genotipurile
plasate spre limita superioară (3-4 boabe în păstaie).

1
Un alt element de primă importanţă este mărimea boabelor. De obicei aceasta
se exprimă prin intermediul masei a 1000 boabe. Variabilitatea pentru acest
caracter este cuprinsă între 38 şi 500 g.
Foarte importantă este ameliorarea în paralel a soiei şi a bacteriilor fixatoare de
azot specifice, în scopul găsirii unor tulpini cu capacitate sporită de fixare a
azotului şi într-o simbioză perfectă cu planta.
 Ameliorarea calităţii. Soia este cultivată pentru două însuşiri importante ale
boabelor: conţinutul în proteină şi cel în grăsimi.
Procentul de proteină variază între limite foarte largi (27-55%). Metionina, la soiurile
actuale se găseşte la un nivel de 1,2-1,3 g la 100 g proteină. Limita spre care se tinde,
este de depăşire a pragului de 1,5 g la 100 g proteină.
Procentul de grăsimi din boabele de soia poate ajunge la 25%, valoarea spre care se
tinde în ameliorare, însă valorile obişnuite sunt de 21-23%.
 Ameliorarea rezistenţei la temperaturi exces.
 Ameliorarea rezistenţei la seceta.
 Ameliorarea rezistenţei la boli.
 Ameliorarea activităţii fixatoare de azot.
V. Metode de ameliorare.
În ameliorarea soiei se aplică metodele specifice plantelor autogame, având în
vedere şi unele particularităţi.
 Selecţia. Crearea primelor soiuri s-a bazat pe folosirea selecţiei aplicată în
formele cultivare din Asia. La noi în ţară selecţie nu s-a prea folosit deoarece
germoplasmă locală nu există, planta fiind introdusă în cultură mai recent.
 Hibridarea. Cea mai utilizată metodă de crearea a variabilităţii este
hibridarea. Pentru ameliorarea rezistenţei la factorii de mediu nefavorabili şi
a rezistenţelor la boli se utilizează hibridările interspecifice cu Glicine
ussuriensis şi Glicine gracilis.
În urma hibridării, la soia apare un efect heterozis evident, care poate
duce la creşterea producţiei cu până la 20% faţă de cel mai bun părinte.
 Mutageneza este o metodă care dă rezultate foarte bune la soia, rata
mutaţiilor fiind foarte ridicată. Prin mutaţii se pot îmbunătăţi însuşiri
importante, cum sunt: temperatura de germinare, conţinutul de proteină,
precocitatea, mărimea boabelor. Factorii mutageni cei mai utilizaţi sunt
radiaţiile şi cei chimici.
 Metodele specifice biotehnologiilor sunt metode de perspectivă. La noi în
ţară, aceste studii sunt încă incipiente, dar metodele biotehnologiilor vor fi o
cale de sporire a variabilităţii la această specie. Prin hibridări somatice cu alte

2
specii se va putea încerca corectarea unor caractere deficitare. Tot prin
această metodă se caută transferarea de la soia la alte specii, a unor gene
implicate în realizarea simbiozei cu bacteriile fixatoare de azot.

VI. Rezultate
Crina F este un soi semitimpuriu (grupa 0), cu perioada de vegetaţie de 114-
123 zile.
Soiul prezintã rezistenţã bunã la arsura bacterianã (Pseudomonas glycinea) şi
la mana soiei (Peronospora manshurica).
Are o foarte bunã rezistenţã la cãdere şi scuturare şi toleranţã bunã la secetã
şi arşitã.
Are un potenţial de producţie de 4500 kg/ha în condiţii favorabile de cultură.

3
I. Soiul de plantă: Sfecla de zahăr
II. Originea şi sistematica
Sfecla de zahăr aparţine speciei Beta vulgaris, familia Chenopodiaceae.
Pentru sfecla de zahăr principalul centru de origine este cel Mediteranean, în zona
asiatică a Mării Mediterane, un centru secundar fiind situat în partea vestică a
acestei mări, până în zona Insulelor Canare.
Specia ancestrală, din care provine specia cultivată, este Beta maritima, specia care
se mai găseşte şi spontan.
III. Genetica sfeclei de zahăr
Numărul de bază de cromozomi este 9, specia Beta vulgaris fiind o specie
diploidă, prezintă 2n=18 cromozomi.
Culoarea rădăcinii este controlată de două gene (R şi Y) şi alelele lor.
Combinaţiile dintre aceste gene şi alelele lor duc la realizarea diferitelor coloraţii
sau combinaţii de culori. Gena R singură determină culoarea roşie, iar gena Y
singură determină culoarea galbenă. Combinaţiile de culori care apar pot fi:
rădăcină albă cu hipocotil roşu sau sfecla roşie de diferite nuanţe (Ry), sfecla cu
dungi roşii (Rty2), rădăcină roşie cu colet alb (Ry2), rădăcină albă cu colet roşu (Rty),
rădăcină albă cu hipocoltil galben (ry), rădăcină albă cu colet alb (2y2) rădăcină
galbenă (2y).
IV. Obiective de ameliorare.
o Ameliorarea capacităţii de producţie. Capacitatea de producţie la sfeclă este
dată de producţia de rădăcini la unitatea de suprafaţă.
Numărul plantelor la metrul pătrat este o componentă care nu mai poate fi
crescută, cultivarele existente ajungând la limita de 10-12 plante/m2.
Singura cale prin care producţie poate creşte, este obţinerea unor modificări
la nivelul rădăcinii. În această privinţă, rădăcinile trebuie să aibă o greutate
de minim 1 kg, să nu fie ramificate, cu suprafaţa netedă, de formă conică, cu
hipocotil redus.
o Ameliorarea calităţii. Procentul de zahăr, la materialul ales trebuie să
depăşească 20%. Cu cât conţinutul în zahăr este mai mare, cu atât
randamentul la extragere este mai bun, dar scade capacitatea de producţie.
Foarte important este conţinutul în azot vătămător care duce la pierderea
unei părţi din zahăr, acesta trecând în melasă. Cristalizarea mai este
împiedicată şi de un conţinut prea mare în sodiu şi potasiu.
o Ameliorarea rezistenţei la frig. Temperaturile scăzute pot influenţa negativ
plantele de sfeclă în două momente importante ale perioadei de vegetaţie.
o Ameliorarea rezistenţei la boli.
o Ameliorarea aptitudinilor pentru recoltarea mecanizată.
4
o Obţinerea de forme monogerme.
V. Metode de ameliorare.
 Selecţia. Prin selecţie în masă o perioadă de 70 de ani, procentul de zahăr
în rădăcină a crescut de la 2% la 10%.
 Hibridarea. Hibridarea este o metodă aplicată pentru crearea de
variabilitate, deşi sfecla este o plantă alogamă, prin încrucişări între soiuri
sau între familii, pot fi obţinute noi combinaţii de caractere. În transferarea
unor caractere de rezistenţă sau a genelor de androsterilitate, ca variantă
a hibridării se utilizează back-cross-ul.
 Consangvinizarea şi heterozisul sunt metodele de bază în crearea
hibrizilor. Specificul acestor metode la sfecla de zahăr este acela că sunt
combinate cu poliploidia.
Prin încrucişarea unor linii tetraploide cu linii diploide se obţin hibrizi la
care se manifestă un puternic efect heterozis vegetativ reflectat într-o
producţie mai mare de rădăcini, dar şi un procent mai mare de zahăr în
rădăcină. Producţia de rădăcini poate să crească datorită heterozisului la
peste 35%, iar procentul de zahăr în rădăcină poate prezenta un spor în jur
de 25%.
 Androsterilitatea.
 Metode neconvenţionale. Biotehnologiile au adus noi posibilităţi în
ameliorarea sfeclei. Culturile de celule şi ţesuturi “in vitro” fac posibilă
sporirea variabilităţii prin obţinerea de variaţii somaclonale direct sau prin
aplicarea unor agenţi mutageni. Prin aceste metode s-au creat forme
rezistente la atacul unor agenţi patogeni pentru care nu se cunoşteau
surse de rezistenţă în germoplasma existentă.
VI. Rezultate
În perioada de activitate au fost create 28 soiuri şi hibrizi de sfeclă de zahăr.
Au fost omologaţi hibrizii heterozici pe bază de androsterilitate Vilia,
Manuela, Scorpion, Vodolei şi soiurile Moldavscaia odnosemeanaia 41 şi
Victoria.
Potenţialul de producţie al genotipurilor create constituie 60-85 t/ha de
rizocarpi, cu un conţinut de zahăr de 18-20%.
Au fost elaborate tehnologiile de cultivare ale sfeclei de zahăr şi de
producere a seminţelor prin metodele directă şi indirectă.
Rezistenţă la boli şi dăunători.