Sunteți pe pagina 1din 8

Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie

Revelația divină se cuprinde în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, cele


două căi sau moduri de fixare, păstrare și transmitere a Revelației; ele
nu se deosebesc ca fond, între ele existând o strânsă legătură; întregul
conținut al Revelației se găsește în amândouă, de aceea ele au o
valoare egală ca păstrătoare și transmițătoare ale Revelației.

A. Sfânta Scriptură:

1. a) Definiție: Sf. Scriptură sau Biblia este colecția de cărți sfinte scrise
de prooroci, apostoli și alți oameni aleși, sub inspirația Duhului Sfânt,
într-o perioadă de aproape 1500 de ani;

b) Cuprins: Sf. Scriptură cuprinde adevăruri de credință, norme de viață,


precum și unele relatări istorice descoperite de Dumnezeu
credincioșilor în scopul mântuirii lor; deoarece ea cuprinde adevăruri
descoperite de Dumnezeu, i s-a spus și Cuvântul lui Dumnezeu;

c) Autori: Sf. Scriptură este cartea cărților, de o valoare inestimabilă,


cuprinzând 66 de cărți canonice scrise de aproape 40 de autori
deosebiți ca stare socială și intelectuală; cu toate acestea, ea este o
carte unitară, datorită inspirației divine prin care a fost scrisă; așadar,
autorul ei principal este Duhul Sfânt Dumnezeu; d) Împărțire: Sf.
Scriptură se împarte în Vechiul Testament (pe o perioadă de 5508 ani,
de la crearea lui Adam până la venirea Mântuitorului), care cuprinde 39
de cărți canonice (inspirate) și 14 cărți necanonice (13 + Rugăciunea lui
Manase), neinspirate, dar bune de citit (anaghinoscomena), și Noul
Testament, care cuprinde 27 de cărți canonice (lista cărților canonice s-
a stabilit la sinodul local de la Laodiceea, în 360).

2. Raportul dintre Vechiul și Noul Testament:

a) ambele Testamente sunt normative, adică obligatorii pentru viața


creștină, dar cea mai mare valoare o are Noul Testament, pentru că el
cuprinde Descoperirea dumnezeiască făcută de Însuși Fiul lui Dumnezeu
întrupat;

b) Revelația cuprinsă în Vechiul Testament are caracter pedagogic, de


călăuză/pedagog spre Hristos (Galateni 3); ea este nedesăvârșită și are
caracter prefigurativ, pe când Revelația absolută adusă de Hristos are
caracter ultim, definitiv, desăvârșit și irevocabil; valoarea Vechiului
Testament (îndeosebi a legii morale sintetizate în Decalog) este însă
recunoscută în Noul Testament: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea
sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5), Deci, Legea
(lui Moise) e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună (Romani 7);

c) numind legea mozaică umbra bunurilor viitoare (Evrei 10), Sf. Apostol
Pavel arată superioritatea Noului Testament față de cel Vechi, pentru
că el cuprinde cuvintele vieții veșnice, adică învățăturile dumnezeiești
descoperite de Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră;
Noul Testament este absolut necesar pentru cunoașterea lui Dumnezeu
și desăvârșirea noastră morală, deci este indispensabil pentru mântuire:
Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (Ioan 17);
d) Sfinții Părinți au arătat legătura dintre cele două Testamente,
precum și superioritatea celui Nou: „Noul Testament este ascuns în cel
Vechi, Vechiul Testament se deschide în cel Nou” (Fericitul Augustin);
ele alcătuiesc un întreg, un tot unitar, neputând fi despărțite, pentru că
amândouă sunt Cuvântul lui Dumnezeu.

3. Inspirația Sfintei Scripturi:

a) dovezi: din multe locuri ale Vechiului Testament rezultă că autorii


acestuia l-au scris după porunca lui Dumnezeu: Fost-a cuvântul
Domnului către mine... (Ieremia 2), Şi a zis Domnul către mine: "Ia o
carte mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti (Isaia 8); Însuși
Mântuitorul spune: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă
veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine (Ioan 5); în Noul
Testament avem multe dovezi despre inspirația divină a întregii
Scripturi: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre
învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru
dreptate (2 Timotei 3), După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri
şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele
acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul (Evrei 1), Pentru că
niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai
lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (2 Petru 1);

b) Inspirația sau insuflarea dumnezeiască este acțiunea de înrâurire


dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează
mintea acestuia spre a cunoaște și înțelege cele descoperite, îl
îndeamnă să scrie și îl ferește de greșeli în decursul scrisului. Inspirația
divină nu trebuie înțeleasă ca o inspirație verbală (așa cum cred
neoprotestanții, sau cum credeau în trecut Filon, Iustin Martirul, Ipolit),
ci numai ca o inspirație dinamică, de conlucrare între factorul divin și
cel uman, în care omul primește de la Dumnezeu conținutul Revelației,
însă Dumnezeu nu îi anulează personalitatea, cugetarea ori voința, ci îi
lasă libertatea de a reda în felul său propriu conținutul Revelației.

4. Lectura și tâlcuirea Sfintei Scripturi:

Biserica recomandă credincioșilor citirea Sfintei Scripturi, dar aceasta


nu înseamnă că fiecare poate să o tâlcuiască după mintea și priceperea
sa; pentru că, spune Apostolul Petru, în scrierile Apostolului Pavel sunt
unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le
răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare (2 Petru 3);
de asemenea, diaconul Filip, întâlnind pe famenul etiopian care citea
din Isaia, l-a întrebat: Înţelegi, oare, ce citeşti? Famenul i-a răspuns:
Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? (Fapte 8); tot
Apostolul Petru spune: nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după
socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia
omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de
Duhul Sfânt (2 Petru 1). Așadar, credincioșii trebuie să se mențină pe
linia tâlcuirii Sfintei Scripturi pe care o dă Biserica, prin Sfinții Părinți,
neinterpretând niciun text contrar tâlcuirii Bisericii.

B. Sfânta Tradiție:

1. Traditio (lat.) = predare, transmitere. În sens teologic, în înțeles larg,


prin tradiție se înțelege învățătura dată de Dumnezeu în mod direct
oamenilor aleși (întreaga Revelație supranaturală, inclusiv Sf. Scriptură).
În sens restrâns, prin Sfânta Tradiție înțelegem totalitatea adevărurilor
revelate care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin
viu grai de către Mântuitorul și Sfinții Apostoli, fiind ulterior
consemnate în scris și păstrate de către Sfânta Biserică până în zilele
noastre.

2. Mântuitorul nu ne-a lăsat nimic scris, propovăduirea Evangheliei Sale


a făcut-o numai prin predică orală, și tot așa i-a îndemnat și pe Apostoli
să facă: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate
câte v-am poruncit vouă (Matei 28). Din Sf. Scriptură rezultă că modul
obișnuit de predare a învățăturii evanghelice de către Apostoli era tot
propovăduirea orală: Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe
hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către
gură, ca bucuria noastră să fie deplină (2 Ioan), Multe lucruri aveam să-
ţi scriu; totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei, ci
nădăjduiesc să te văd în curând, şi atunci vom grăi gură către gură (3
Ioan). Cărțile Noului Testament sunt scrieri ocazionale, prilejuite de
ivirea unor probleme sau situații deosebite în comunitățile creștine din
secolul I, și nu cuprind toată învățătura lăsată de Mântuitorul Hristos.

3. Această practică a Sf. Apostoli de a propovădui Evanghelia mai ales


prin viu grai, pe lângă faptul că este întemeiată pe exemplul și pe
porunca Mântuitorului, este și modalitatea cea mai bună de răspândire
a credinței creștine, căci credinţa vine din auzire, iar auzirea prin
cuvântul lui Hristos (Romani 10); prin predica vie se creează o
comuniune sufletească ce poate insufla mai ușor ascultătorilor credință
și dragoste față de Dumnezeu, mesajul transmis oral este mai bogat și
mai bine înțeles.

4. Fiind scrise mai mult ocazional, cărțile Sfintei Scripturi nu cuprind


întreaga învățătură revelată, lucru mărturisit chiar de ele: Dar sunt şi
alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-
amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris
(Ioan 21), Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi,
care nu sunt scrise în cartea aceasta (Ioan 20). Prin urmare, dacă Sf.
Scriptură cuprinde numai o parte din Descoperirea dumnezeiască,
înseamnă că cealaltă parte a acestei Descoperiri, neconsemnată în Sf.
Scriptură, s-a păstrat pe cale orală, formând un tezaur la fel de prețios
ca și Sf. Scriptură, purtând numele de Sf. Tradiție sau Predanie.

5. Învățăturile cuprinse în Sf. Tradiție au aceeași valoare cu cele din Sf.


Scriptură, pentru că ambele provin din aceeași Descoperire
dumnezeiască: Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe
care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2
Tesaloniceni 2), Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit
de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus(2 Timotei 1),
Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le
încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe
alţii (2 Timotei 2).

6. Însăși Sf. Scriptură a fost scrisă pe temeiul Sfintei Tradiții, căci la


început a fost numai Tradiția, și apoi s-a scris Scriptura ca o parte a
acesteia (cea mai veche carte a Noului Testament s-a scris abia la anul
43, iar Apostolul Ioan scrie până spre sfârșitul secolului I). În unele
locuri din Sf. Scriptură, autorii redau învățături și fapte cunoscute numai
din Sf. Tradiție, care nu apar anterior nicăieri în Sf. Scriptură: astfel,
Apostolul Pavel îndeamnă pe preoții din Efes, adunați la Milet: să vă
aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este
a da decât a lua (Fapte 20); în 2 Timotei 3, el amintește de vrăjitorii
egipteni Iannes și Iambres care i s-au împotrivit lui Moise în Egipt (lucru
neconsemnat în Vechiul Testament), iar Sf. Iuda, în epistola sa,
amintește de cearta arhanghelului Mihail cu diavolul pentru trupul lui
Moise, și de proorocia lui Enoh, lucruri preluate de asemenea din Sf.
Tradiție.

7. Sfinții Părinți, în unanimitate, afirmă valoarea Sfintei Tradiții, egală cu


a Sfintei Scripturi, ca păstrătoare a Revelației divine: „Din dogmele și
practicile ținute de Biserică, pe unele le avem în învățătura scrisă, iar pe
altele le-am primit din Tradiția Apostolilor. Ambele au aceeași valoare
pentru pietate” (Sf. Vasile cel Mare). Sf. Tradiție a mai fost numită
„memoria vie a Bisericii” (Bulgakov), „viața Duhului Sfânt în Biserică”
(Lossky).

8. Aspectul statornic al Sfintei Tradiții:

a) Sf. Tradiție cuprinde două aspecte: un aspect statornic, care se


identifică cu Tradiția apostolică (ceea ce Apostolii au predat Bisericii
prin viu grai) și un aspect dinamic, în care Biserica, preluând Tradiția
apostolică și rămânând statornic în ea, o dezvoltă continuu, după
nevoile ei, ca răspuns la problemele fiecărei epoci; b) aspectul statornic
al Tradiției poate fi delimitat în timp, ca începând la Cincizecime și
ținând până la moartea ultimului Apostol, fiind fixat apoi în scris de
Biserică în epoca sinoadelor ecumenice; iar aspectul dinamic al Tradiției
începe odată cu cel statornic și se continuă până la sfârșitul veacurilor;

S-ar putea să vă placă și