Curs-Analiza Datelor Calitative 2017

Curs 12- Psihodiagnostic II
Metodologia calitativă
(Băban, 2000)
Asistăm în ultimii ani la apariţia unei paradigme metodologice complementare celei pozitiviste. Noua
paradigmă subliniază construcţia socială a realităţii, scopul ultim fiind o înţelegere mai bogată, mai nuanţată şi
autentică a fenomenelor psihologice (Jacob, 1987). Iniţial, noua paradigmă nu chestiona fundamentarea
epistemologică a ştiinţelor pozitive; asuma doar ideea existenţei şi a unei alte realităţi în afara celei ce
funcţionează conform principiului cauză-efect. Tentativele post-pozitiviste erau conştiente de dificultatea de a
accede la celelalte faţete ale realităţii, iar cunoaşterea lor nu poate fi decât probabilă şi imperfectă (Burt şi
Oaksford, 1999). Dacă sociologia, antropologia, ştiinţele politice au adoptat repede metodologia calitativă
(MC), psihologia a fost printre ultimele discipline care au acceptat-o. Astăzi se discută mult despre legitimitatea
MC în psihologie. Se poate afirma că în prezent şi psihologia încearcă să se detaşeze de canoane metodologice
sterile. Înfiinţarea unor reviste dedicate MC şi publicarea de cărţi în domeniu au ca scop furnizarea unei
platforme de dezbateri critice pentru noua perspectivă metodologică.
CARACTERISTICI GENERALE ALE CERCETĂRII CALITATIVE

Termenul de cercetare calitativă (CC) este departe de a fi un concept unitar. O definiţie unanim
acceptată nu există deoarece CC nu aparţine unei singure discipline ştiinţifice. Cercetători aparţinând unor
discipline diferite atribuie CC înţelesuri diferite. CC implică o diversitate de teorii, tehnici, metode şi termeni.
Metodele calitative din antropologie sunt diferite de cele din domeniul educaţiei. Cercetarea calitativă
încorporează termeni şi teorii de la postpozitivism, structuralism, poststructuralism, interacţionism,
fenomenologie, etnografie, până la hermeneutică, semiotică, feminism, constructivism şi deconstructivism,
postmodernism. Cea mai generică definiţie se referă la CC ca fiind o abordare multidisciplinară şi
transdisciplinară, pluriparadigmatică şi multimodală, ce implică studierea subiectului/fenomenului în cadrul
natural, cu scopul înţelegerii şi interpretării lui pe baza semnificaţiilor pe care persoanele le aduc cu ele
(Denzin şi Lincoln, 1994, pag.3). În paragrafele următoare vom enunţa succinct caracteristicile generale ale
CC care o fac să se deosebească semnificativ de cercetarea cantitativă.
1. Critica perspectivei pozitiviste. Enunţul fundamental al pozitivismulul se referă la existenţa unei realităţi
exterioare care poate fi cunoscută şi studiată obiectiv pe modelul relaţiei cauză-efect. Cercetătorul poate avea
acces la o realitate preexistentă dacă operaţionalizează aspectele realităţii obiective şi subiective în aşa numitele
variabile. Scopul metodei cantitative este predicţia şi controlul variabilelor independente şi dependente. Apariţia
CC în arena metodologiei cercetării a fost generată de chestionarea validităţii enunţurilor pozitivismului şi
adoptarea perspectivei postpozitiviste. Metodele pozitiviste sunt considerate doar una dintre modalităţile de a
surprinde realitatea socială, dar nu unica; ele nu sunt nici mai bune nici mai rele decât alte metode de măsurare.
Postpozitivismul acceptă că realitatea nu poate fi surprinsă total niciodată, cercetarea fiind întotdeauna mediată
de reprezentările şi interpretările cercetătorului. În consecinţă, postpozitivismul propune metode multiple de
cercetare, atât cantitative cât şi calitative, cu accent pe descoperire şi verificare de teorii în mediul natural.
2. Perspectiva constructivistă. Metodologia calitativă îşi fundamentează principiile pe baza paradigmei
constructiviste. Aceasta asumă existenţa unor realităţi multiple, uneori conflictuale (relativism ontologic),
realităţi care se schimbă ca urmare a construcţiei şi reconstrucţiei. Prin urmare, în sfera psihologică şi socială nu
există o realitate externă fixă, imuabilă care poate fi cunoscută obiectiv, ci mai degrabă o realitate fluidă
(McLeod, 1996). Constructivismul subliniază astfel natura plurală şi plastică a realităţii. Cunoştinţele şi
adevărurile sunt create de mintea umană şi nu descoperite de ea. Sarcina cercetătorului este să construiască sau
să deconstruiască versiunile asupra realităţii sociale şi funcţiile lor instrumentale şi practice. Rasa, clasa socială,
genul social, toate sunt construcţii sociale a căror semnificaţie este dată de grupul şi cultura dominantă care
1
defineşte aceste concepte şi valorile ataşate lor, creează ierarhii sociale (“albul superior negrului”, “bărbatul
superior femeii”) şi categorii morale (bun-rău, valoros-nevaloros, correct-incorect). Relevarea semnificaţiilor
reprezintă scopul fundamental al CC care are o orientare euristică şi nu una explicativă.
3. Perspectiva individuală şi interpretativă. Surprinderea perspectivei "actorilor sociali” asupra
fenomenului studiat prin observaţii, interviuri, grupuri participative, studiu de caz este scopul major al cercetării
calitative. Studiile particulare şi specifice în cadrul natural al vieţii cotidiene, colectarea de experienţe umane
sporesc şansa surprinderii diversităţii caracteristicilor vieţii sociale în acţiune. CC nu pretinde să genereze
adevăruri universale sau legi ştiinţifice, ci să ofere o interpretare şi semnificaţie modului în care actorii sociali
înţeleg sau interpretează lumea lor cotidiană. Perspectiva individuală şi interpretativă este privită de adepţii
cercetării cantitative cu rezerve, ca nefiind o cunoaştere obiectivă care ar putea conduce la explicaţii cauzale.
Opoziţia subiectiv - obiectiv este depăşită de MC (metodologia calitativă) prin acceptarea caracterului
hermeneutic al existenţei. Pentru a înţelege această lume a semnificaţiilor cineva trebuie să o interpreteze.
Cercetătorul trebuie să elucideze procesul de construire a semnificaţiei şi să clarifice cum semnificaţiile sunt
exprimate prin limbaj şi acţiuni de către actorii sociali. Interpretarea este la rândul ei o construcţie a
construcţiei. Interpretarea nu este o nouă opţiune metodologică a ştiinţelor sociale, ci o caracteristică intrinsecă
şi fundamentală a naturii umane (Schwandt, 1994). Abordarea constructivistă şi cea interpretativă au răspunsuri
similare privind scopul cunoaşterii umane şi a modalităţilor în care se realizează ea. Ambele orientări sunt
interesate de procesul prin care semnificaţiile sunt create, negociate, susţinute şi modificate în contextul specific
al acţiunilor umane. Modalitatea prin care cercetarea ajunge la interpretarea acţiunilor umane este înţelegerea.
4. Contextualizarea. Danziger (1990) descrie experimentul ca o construcţie artificială în care persoanele
sunt dezgolite de identitate şi context socio-istoric pentru a deveni vehicule de operare a unor legi
comportamentale abstracte. Comportamentele individuale şi sociale nu pot fi înţelese detaşate de context, fără a
se face referire la semnificaţiile şi scopurile ataşate de actori activităţilor lor. Decontextualizarea persoanei
sărăceşte cunoaşterea. Realitatea ca rezultat al procesului social poate fi cunoscută doar în contexte specifice,
iar cunoştinţele sunt inteligibile doar în contexte particulare. Normele ideologice, socio-economice, istorice,
culturale influenţează convingerile, expectanţele, comportamentul verbal şi non-verbal al participanţilor şi
cercetătorului. Contextul relaţiei dintre cercetător şi participanţii la cercetare poate fi crucial. Discursul
participanţilor nu relevă niciodată doar sentimente, convingeri sau opinii, ci şi semnificaţii particulare adresate
unui anume ascultător cu intenţia de a obţine anumite efecte. Ascultătorul contribuie întotdeauna la ceea ce se
spune, nu doar prin participarea sa verbală şi non-verbală la conversaţie, dar şi prin identitatea sa. Încercările de
a rămâne neutru în timpul observaţiei sau interviului sunt inutile, mai mult chiar, pot contribui la crearea unei
atmosfere şi interacţiuni nenaturale (Potter şi Wetherell, 1995).
5. Reflexivitatea este probabil cea mai distinctivă caracteristică a CC. Conceptul de reflexivitate este
introdus de Wilkinson (cit. în Banister, Burman, Parker, 1995) şi descrie încercarea de a face explicit procesul
prin care sunt produse materialul şi analiza. Se subliniază astfel poziţia centrală a cercetătorului în construcţia
de cunoştinţe, faptul că dovezile cercetării sunt puncte de vedere personale, deschise schimbării şi
reconstrucţiei. Reflexivitatea indică prezenţa cercetătorului ca parte intrinsecă din contextul şi cultura pe care
încearcă să o înţeleagă. Paradigma teoretică la care aderă cercetătorul afectează modalităţile prin care
explorează fenomenul, iar modul în care investighează afectează explicaţiile pe care le oferă. În ciuda acestui
fapt evident, pozitivismul asumă ideea că metodologia cantitativă este neutră şi reduce la zero subiectivitatea
cercetătorului. CC nu numai că nu pretinde acurateţe obiectivă în demersul de explorare, dar subliniază că
eforturile de conştientizare a modului în care subiectivitatea structurează cercetarea pot conduce la un nivel mai
mare de obiectivitate. Subiectivitatea şi reflexia asupra ei devin astfel o resursă pentru obiectivitate şi nu o
problemă. Cercetătorul dezvăluie date despre propria persoană şi individualitatea sa de cercetător; discută
motivele şi interesele personale care au determinat opţiunea pentru subiectul abordat, influenţa experienţelor şi
2
valorilor personale asupra cercetării, poziţionarea sa din punct de vedere raţional şi afectiv în contextul şi
procesul cercetării; mărturiseşte confuziile şi dificultăţile implicate de studiu, modul în care cercetarea l-a
afectat personal. Reflexivitatea este un proces de gândire atât asupra cercetării, cât şi asupra propriei persoane.
Scopul relatării reflexive este acela de a permite cititorului să înţeleagă că cercetătorul aduce cu sine în
cercetare experienţele, valorile şi interesele sale. Reflexivitatea este în ultimă instanţă recunoaşterea caracterului
relativ al realităţii sociale, a existenţei realităţilor sociale multiple.
6. Descripţii bogate. Spre deosebire de metodologia cantitativă care redă numeric fenomenul studiat,
adoptând un ton neutru şi impersonal, în CC datele sunt prezentate prin limbaj. Produsul CC este o creaţie
densă, complexă care reflect interpretările cercetătorului asupra lumii sociale, particularizată în situaţii locale.
Din datele CC se poate urmări cronologia evenimentelor, modul în care evenimentele conduc la anumite
consecinţe, procesul de atribuiri de semnificaţii, relaţia particulară dintre cercetător şi fenomenul studiat.
Cuvintele au un sens concret, real, plin de semnificaţii, care deseori sunt mai convingătoare pentru cititor decât
paginile de tabele sau grafice care sumarizează cifre. Bogăţia datelor din CC este potenţată de ceea ce este
denumită "triangularea" (triangulation) cercetării. Triangularea presupune combinarea diferitelor surse de
colectare a datelor (ex.:pacienţi, doctori, asistente), metode (observaţia, interviul, studiu de caz, metode
cantitative şi calitative) şi perspective de analiză a datelor (public şi privat, psihologic şi cultural, social şi
economic, psihanalitic şi feminism, constructivism cognitiv şi constructivism social). Triangularea nu este o
strategie de validare a cercetării, ci o alternativă la validitatea cercetării (Denzin şi Lincoln, 1994).
Combinarea într-un singur studiu a multiplelor metode, surse şi perspective adaugă rigoare şi profunzime unei
investigaţii, recunoscând complexitatea şi diversitatea realităţii sociale.
7. Diversitate şi creativitate. CC implică tehnici metodologice diverse, derivate atât din diversitatea
paradigmelor teoretice, cât şi din diversitatea fenomenului social şi uman. CC utilizează metode semiotice,
narative, de conţinut, discursive, etnografice, hermeneutice, psihanalitice, feministe sau chiar statistice. Nici una
din aceste metode nu poate fi considerată superioară alteia. În timp ce diversitatea poate fi interpretată ca un
semn de "pluralism sănătos" (Yardley, 2000), în acelaşi timp cercetătorul trebuie să fie conştient de dificultatea
implicată de opţiunea anumitor tehnici în detrimental altora. Există riscul unei fragmentări rigide sau al unei
competiţii tensionate, în care adepţii unor metode calitative să devină intoleranţi sau ignoranţi faţă de alte
metode calitative aparţinând unor paradigme teoretice diferite. Acest risc poate fi depăşit prin ceea ce Levi-
Strauss (1966) numea cercetarea ca "bricolage" şi cercetătorul ca "bricoleur". Metafora sugerează
complexitatea demersului de cercetare. Cercetătorul bricoleur trebuie să cunoască şi să înţeleagă cadrul
ontologic, epistemologic şi metodologic al fiecărei paradigme teoretice. Este adeptul efectuării unui număr mare
de sarcini, de la interviuri la observaţii, de la interpretări de documente personale şi istorice, până la autoreflecţii
şi introspecţii. Se simte confortabil să lucreze în interiorul unor paradigme competitive. Cercetătorul bricoleur
nu este un simplu truditor bun la toate. El este un inovator şi un creator atât prin modul în care combină
metodele, sursele, perspectivele, cât şi prin modul în care traduce mulţimea de note, documente, impresii în text.
Produsul CC este un bricolage, adică un colaj complex, dens, reflexiv şi creativ. Părţile sunt conectate într-un
întreg coerent care nu reflectă tensiunea dintre paradigme, ci reprezintă înţelegerea şi interpretările
cercetătorului asupra lumii sau fenomenului analizat.
3
CERCETAREA CALITATIVĂ CA PROCES
Sub aparenta simplitate, CC ascunde multă complexitate, o conştientizare atentă din partea
cercetătorului a propriei persoane, a subiectului abordat, a paradigmelor teoretice şi literaturii de specialitate, a
tehnicilor, regulilor şi eticii cercetării calitative (Marshall şi Rossman, 1989). Pentru a susţine că dovezile sunt
justificate şi valoroase, CC trebuie să fie capabilă să demonstreze rigoare în întregul demers de cercetare.
Procesul CC cuprinde şase stadii generale (Morse, 1994) pe care le vom prezenta în paragrafele următoare.
I. Stadiul reflectării
Primul pas a1 CC, ca de altfel al oricărei cercetări, îl constituie formularea întrebărilor cercetării.
Pentru ceea ce în limbajul cercetării cantitative poartă numele de obiective, în CC se preferă denumirea de
întrebări ale cercetării. Întrebările reprezintă faţete ale realităţii empirice pe care cercetătorul doreşte să le
exploreze. Ele sunt cele care delimitează topica cercetării şi ghidează studiul. Întrebările sunt generate de obicei
de domeniul de interes şi experienţa cercetătorului, de confruntarea în activitatea practică cu probleme specifice,
de literatura de specialitate parcursă, de cercetări anterioare, de problematica socială. Uneori motivul alegerii
unui anume subiect poate fi foarte personal (ex. interesul pentru suicid datorită faptului că un
părinte/rudă/prieten s-a sinucis). Nu există contraindicaţii în alegerea unui subiect de studiu legat de trăiri
personale, important este ca cercetătorul să conştientizeze motivele care i-au determinat alegerea.
Momentul de reflecţie asupra opţiunii subiectului de studiu este un element cheie în CC. Există mai
multe tipuri de întrebări (generale sau particulare, descriptive sau explicative) dar marea lor majoritate
postulează o anumită relaţie între fenomene. Este bine să se înceapă cu întrebări generale (una-două) şi doar
ulterior să se ajungă la întrebări specifice. A formula de la bun început un număr relativ mare de întrebări
particulare face ca "întrebarea cheie" să se piardă, scopul cercetării să se dilueze, sesizarea relaţiei dintre părţi să
devină dificilă. Pentru a se menţine focalizarea cercetării pe un aspect cheie, este utilă precizarea a ceea ce nu
va fi studiat, deşi are legătură cu subiectul abordat. Întrebările cercetării trebuie să vizeze doar acele aspecte ale
realităţii care pot fi cercetate. Ele trebuie să fie clar formulate, să permită înţelegeri similare, cu atât mai mult în
cazul în care cercetarea este realizată de mai mulţi investigatori. Întrebările trebuie examinate şi în termenii
rezultatelor aşteptate şi a potenţialului auditor. Formularea întrebărilor este un proces reiterativ, ele putând fi
reformulate pe parcursul cercetării.
Pasul secund îl reprezintă documentarea teoretică în subiectul ales. În această fază, cercetătorul trebuie
să devină familiar cu ceea ce s-a studiat până în acel moment.
În cel de-al treilea pas se identifică paradigma teoretică reprezentată de premisele epistemologice,
ontologice şi metodologice ale cercetătorului. Acesta va fi ghidat în cercetarea sa de perspectiva teoretică la
care aderă (postpozitivism, constructivism, feminism etc.). În acelaşi timp, apelul la "triangularea" paradigmelor
teoretice permite interpretarea unui set de date din perspective diferite (ex. constructivism, cognitivism şi
social). Există CC care nu pornesc de la un cadru teoretic, scopul lor fiind acela de a dezvolta o teorie pe baza
dovezilor acumulate (vezi tehnica grounded theory).
II. Stadiul planificării

Faza a doua presupune conturarea strategiei cercetării, care odată stabilită pune în acţiune paradigma
teoretică, conectează cercetătorul cu metode specifice de colectare şi analiză a datelor, reformulează întrebările
cercetării. Alegerea participanţilor, stabilirea caracteristicilor şi numărului lor, a accesului la ei, sunt paşi
importanţi ai acestui stadiu. Dacă scopul cercetării permite este de dorit să se apeleze la triangularea surselor,
adică adunarea de date de la grupuri diferite de participanţi (ex. elevi, profesori, părinţi). Locul de desfăşurare a
cercetării nu trebuie trecut cu vederea în stadiul planificării. Se pot lua în considerare şi locuri alternative (ex.
policlinică şi spital) în scopul comparării rezultatelor. Stabilirea timpului de desfăşurare a cercetării, a
4
începutului şi sfârşitului adunării de date, asigură o mai mare rigoare procesului de studiu. Selectarea metodelor
de colectare a datelor este determinată de natura întrebării cercetării şi de perspectiva teoretică abordată de
cercetător. Cele mai multe CC combină tehnicile de colectare a datelor, recurgând la observaţii participative,
interviuri, analiza de documente. CC poate să încorporeze şi metode cantitative. Fiecare metodă oferă o
perspectivă unică, ce evidenţiază aspecte particulare ale realităţii. Se apreciază că CC este tot atât de bună cât
este cercetătorul de bun. Este rolul cercetătorului, prin cunoştinţe, abilităţi, motivaţie şi implicare, de a obţine
"în teren" informaţiile necesare, de a produce o CC bogată şi relevantă. Dincolo de cunoştinţele teoretice şi
metodologice de care trebuie să dea dovadă, cercetătorul trebuie să fie pregătit pentru a fi flexibil, calm,
rezistent, meticulos, persistent, încrezător.
III. Studiul pilot

Este indicat să se înceapă cu un studiu pilot care permite rafinarea metodelor utilizate (ex. ghidul
interviului), testarea întrebărilor, clarificarea aspectelor confuze, exersarea abilităţilor cercetătorului. Uneori, în
urma studiului pilot, planul cercetării este supus unei revizuiri majore. Studiul pilot poate salva timp, energie,
implicare care altfel ar fi investite într-o direcţie eronată.
IV. Stadiul colectării datelor

CC se desfăşoară printr-un contact prelungit şi/sau intens cu situaţia de viaţă sau fenomenul studiat;
deseori fenomenul/situaţia pot fi banale, reflectând viaţa de zi cu zi a persoanei/persoanelor, grupului,
organizaţiei sau comunităţii. Cercetătorul încearcă să obţină date din "interiorul" situaţiei, să surprindă
percepţiile "localnicilor" printr-un proces de participare empatică, de suspendare a prejudecăţilor şi
preconcepţiilor, de înţelegere a fenomenului studiat prin prisma "actorilor". Se poate apela la mai mulţi
cercetători în scopul economisirii timpului acordat colectării de date. Chiar dacă strategia de colectare a datelor
diferă în funcţie de metoda utilizată, nevoia de a obţine o imagine holistică a fenomenului studiat rămâne un
deziderat comun oricărei tehnici. Prea de multe ori CC este prezentată în opoziţie concurentă cu cea cantitativă.
Se omite că uneori datele sunt culese atât prin metode cantitative cât şi prin cele calitative; de exemplu, se poate
începe cu tehnici de explorare, se continuă cu aplicarea de chestionare, şi se finalizează cu interviuri de
profunzime. Utilizarea surselor diferite de colectare a datelor (triangularea datelor) facilitează imaginea
holistică. Selectarea participanţilor pentru studiu este un pas crucial. Procesul de selecţie se realizează pe baza
unor criterii adecvate scopului cercetării. Ideală este selecţia realizată pe baza unor criterii mixte sau respectând
următorul "algoritm": în primul rând se aleg participanţii pe baza criteriului de caz tipic; în al doilea pas, se
optează pentru criteriul de infirmare sau al cazurilor negative; cel de-al treilea pas poate fi selectarea cazurilor
excepţionale. Adecvarea datelor în cazul CC nu se referă la numărul de subiecţi, ci la cantitatea şi bogăţia de
informaţie adunată. În CC se lucrează cu un număr mic de persoane (15-20) pentru a se câştiga în profunzimea
investigaţiei. Este recomandat ca transcrierea interviurilor, înregistrărilor, observaţiilor să se realizeze pe
măsură ce datele sunt adunate.
V. Analiza şi interpretarea datelor

Următorul segment al CC implică aşa numitul proces de management al datelor care constă în
selectarea, condensarea, codarea, categorizarea şi transformarea datelor în semnificaţii. A analiza şi interpreta
presupune a înţelege ce se întâmplă în spatele datelor, a găsi sensul şi semnificaţia lor (Wolcott, 1994). Se poate
apela la evaluatori multipli, verificându-se astfel "validitatea" interpretărilor. Analiza datelor nu este un segment
diferit de adunarea datelor, ea începe imediat după colectarea primelor date. Analiza poate ghida mai departe
adunarea de date, reducând la minim confuzia. Prin analiză se elaborează gradual generalizări şi integrări care
se verifică din nou în teren şi în raport cu corpul de cunoştinţe déjà existent (Silverman, 1993). Analiza ajută
5
cercetătorul să meargă dincolo de concepţia iniţială şi să genereze teorii sau să-şi revizuiască cadrul conceptual
iniţial. CC este interpretativă şi creativă prin esenţă. "În ştiinţele sociale totul este interpretare, nimic nu
vorbeşte prin sine" (Denzin, 1994, pag. 500). Pentru a înţelege datele adunate este necesară o combinaţie de
cunoştinţe, înţelegere raţională şi intuitivă şi capacitate interpretativă (Rose şi Webb, 1998). În CC nu există o
unică interpretare adevărată. Aşa cum arată Denzin, interpretarea este o artă care permite trecerea de la munca
de teren la crearea unui text care comunică ceva cititorului. Analiza şi interpretarea datelor poate fi şi un proces
frustrant atunci când piesele par a nu se potrivi, faptele par a nu se relaţiona. Nu există un mod unic de a analiza
datele, procesul fiind unul de reconstrucţie, interpretare şi creare (vezi analiza fenomenologică).
În abordarea inductivă, numită şi constructivă sau generativă, cercetătorul descoperă fenomenele şi
relaţiile recurente care generează ipoteze şi care sunt modificate progresiv în teren. În strategia deductivă,
numită şi conceptuală, cercetătorul porneşte de la anumite constructe teoretice sau ipoteze pe care le testează
sau le observă în teren. Cercetătorul deductiv începe cu un cadru cauzal preliminar, în timp ce cercetătorul
inductiv finalizează studiul cu acest cadru. În ambele cazuri, versiunea iniţială este amendată şi reconturată în
funcţie de datele empirice. Strategiile inductive şi deductive de interpretare nu se exclud reciproc. Verificarea
interpretărilor cercetătorului prin solicitarea opiniilor participanţilor la studiu creşte credibilitatea cercetării.
Indiferent de strategia utilizată, interpretările trebuie să fie susţinute de prezentarea unor date descriptive solide
care să conducă cititorul la înţelegerea semnificaţiilor experienţelor studiate. Dată fiind diversitatea
fenomenului psihosocial, explicaţiile nu trebuie să fie unilaterale. Altfel spus, se impune verificarea unor
explicaţii alternative sau concurente. Concluziile cercetării sunt derivate din date empirice bogate şi relevante şi
generate de reţele explicative multiple.
(VI) Redactarea raportului

CC se finalizează prin redactarea unui raport final. Redactarea cercetării calitative se realizează diferit
faţă de cea cantitativă. Dacă în ultimul caz dovezile sunt prezentate într-o manieră concisă şi neutră, în CC
“povestea finală” poate lua diverse aspecte: critic, realist, literar, analitic, confesiune etc. Raportul reprezintă
transpunerea narativă a rezultatelor cercetării. De la început se impune precizarea că nu există un mod unic,
infailibil de a scrie corect raportul calitativ. Oferim în paragrafele următoare un ghid cu direcţii orientative
generale de redactare.
Titlul raportului trebuie să fie clar şi succint, să sugereze domeniul de studiu şi să nu conţină mai mult
de 12 cuvinte. Ce este interesant şi esenţial de spus
auditoriului şi cum? Imaginea pe care autorul o poate avea în mintea sa atunci când începe redactarea raportului
este aceea a formei unei clepsidre. La fel ca şi clepsidra, raportul începe cu o parte de consideraţii generale
(partea introductivă), va continua cu o focalizare specifică pe propriul studiu (întrebările cercetării, metodele,
rezultatele şi interpretarea lor) şi se va încheia cu consideraţii generale.
Partea introductivă cuprinde de obicei prezentarea relevanţei problemei studiate la nivel macrosocial şi
o scurtă trecere în revistă a literaturii cu impact direct asupra domeniului de studiu. Este important să se evite o
sinteză exhaustivă a bibliografiei citite de autor oricât de tentant ar fi acest demers. Introducerea se finalizează
întotdeauna cu enunţul întrebărilor cercetării şi eventual al posibilelor dovezi anticipate.
În continuare autorul descrie metoda utilizată, oferind şi o scurtă justificare a alegerii metodologice din
care să reiasă de ce metoda calitativă aleasă este cea mai adecvată scopului cercetării. Alternativele
metodologice pot fi succinct descrise, de asemenea şi motivele pentru care au fost respinse. Tot în partea
metodologică se descrie studiul pilot realizat. Se relatează apoi în detaliu modul în care s-a desfăşurat
cercetarea. Cum au fost selectaţi participanţii şi care au fost criteriile de selecţie; detalii demografice despre
participanţi păstrând anonimatul lor; unde s-a realizat cercetarea, localizând şi temporal perioada de studiu;
detalii procedurale (ex. înregistrări audio, video, transcrierea înregistrărilor); dacă s-a utilizat principiul
6
triangulării; cum s-a obţinut consimţământul de participare şi cum au fost respectate principiile etice ale
cercetării.
Rezultatele obţinute şi analiza lor alcătuiesc secvenţa fundamentală a raportului. Identificarea temelor
majore structurează construcţia narativă a acestei părţi a raportului calitativ. Autorul exemplifică temele majore
prin extrase din relatările participanţilor care susţin interpretările. Autorul încearcă să convingă auditoriul
asupra relevanţei şi importanţei experienţelor participanţilor. Într-un raport bun se distinge clar între relatările
experienţelor şi interpretările autorului. Analiza, interpretarea şi explicarea trebuie să balanseze descripţiile.
Primul nivel de înţelegere este cel descriptiv, care încearcă să răspundă la întrebarea “ce se întâmplă şi cum se
întâmplă?” Al doilea nivel de înţelegere presupune răspunsul la întrebarea “de ce?” şi este o tentativă de
explicaţie cauzală, interpretativă.
Interpretarea datelor, explorarea de semnificaţii, conectarea cu datele din literatură este partea cea
mai importantă a cercetării. Nu există o graniţă clară între descripţie şi explicaţie dar este recomandabil ca în
raport să se remarce progresul de la descripţie la înţelegere şi apoi la explicaţie. "Explicaţia face descripţia
inteligibilă" (Miles şi Huberman,1994, pag. 144). Se sugerează că un procent de 50-70% descripţii de
experienţe/evenimente şi 30-40% cadru conceptual ar reprezenta un echilibru
adecvat în raport. Cifrele date probabil sunt arbitrare dar cu siguranţă 95% descripţii şi 5% cadru conceptual ar
fi o opţiune nefericită, iar inversarea raportului ar înrăutăţi şi mai mult situaţia. Într-un raport bun datele
calitative şi cadrul analitic se întrepătrund. Raportul trebuie să răspundă şi necesităţii de reconciliere dintre
perspectiva (experienţa) individuală şi procesul generic. Analiza reflexivă reprezintă o componentă vitală în
raportul CC. În această parte autorul îşi analizează şi relatează sentimentele faţă de studiu, cum s-a simţit în
postura de cercetător, în ce alt mod ar fi putut conduce cercetarea, ce studii sunt necesare în viitor, ce a învăţat
din cercetare.
Ca orice alt raport de cercetare şi cel calitativ trebuie să includă lista referinţelor bibliografice.
Raportul poate să conţină şi anexe unde se includ detalii care nu au putut fi cuprinse în textul propriu-zis, cum
este structura interviului sau detalii despre studiul pilot.
Stilul de redactare trebuie să fie clar, să aibă forţă şi cursivitate. În CC se redactează de obicei la
persoana I-a, singular tocmai pentru a indica prezenţa cercetătorului ca o parte integrantă în procesul de
generare de cunoştinţe şi nu ca un observator neutru. Se va evita utilizarea unor concepte ca: experiment,
experimentator, subiect, preferându-se cuvinte ca: cercetător şi participanţi. Este important să se apeleze
sistematic la acelaşi timp al verbelor şi la un echilibru în utilizarea diatezelor active şi pasive ale verbelor.
Publicarea raportului este cel mai important mijloc de diseminare a rezultatelor cercetării. De multe ori o CC
este publicată sub forma unei monografii datorită lungimii care nu poate fi compatibilizată cu un articol.
Aspectul pragmatic al CC se referă la impactul şi influenţa sa asupra politicilor sociale. În realitate CC nu se
desfăşoară secvenţial. Fazele descrise au o relevanţă didactică şi sunt doar repere ce ghidează CC. În fapt
distincţia care se face între faza de adunare, analiză/interpretare a datelor şi scrierea raportului este una
artificială deoarece procesul de interpretare continuă şi în timpul redactării. Analiza datelor trebuie să înceapă în
timpul colectării lor (fapt ce energizează adunarea de noi date şi permite realizarea raportului interimar) şi
continuă în timpul redactării. CC este un continuum fluid, un proces reiterativ. Procesul de CC diferă în funcţie
de strategia utilizată: unele strategii pornesc de la o teorie care este testată în teren şi redefinită ulterior; alte
strategii sunt descriptive (cum sunt studiile de caz, istoriile de viaţă); unele sunt interpretative, în timp ce altele
pornesc de la date şi elaborează teorii. Trebuie să existe o relaţie flexibilă între paradigm teoretică, strategiile de
abordare, colectarea datelor şi maniera redactării raportului.
7
CRITERII DE EVALUARE A CERCETĂRII CALITATIVE

Criteriile de evaluare a unei cercetări cantitative sunt bine definite: lot reprezentativ din punct de vedere
al mărimii, design care neutralizează variabilele confundate, tehnici de măsurare valide, analize statistice
adecvate. În contrast, standardele unei bune cercetări calitative nu sunt încă bine conturate. Proliferarea CC
impune identificarea unor criterii de evaluare a acestui demers metodologic. Conturarea unei grile evaluative ar
putea avea efecte benefice asupra rezistenţei faţă de CC. Este adevărat că persistenţa rezervelor în acceptarea
CC este determinată mai ales de relativa noutate a metodelor calitative, dar şi de dificultatea de a demonstra
legitimitatea lor. Chiar dacă standardele cercetării cantitative sunt incompatibile cu specificul CC, un sistem de
criterii de evaluare este imperativ necesar. Înainte de a prezenta reperele de control a CC vom arăta succint de
ce standardele tradiţionale nu sunt aplicabile CC.
Una dintre cele mai frecvente critici aduse CC este că nu utilizează eşantioane semnificative din punctul
de vedere al mărimii. Un lot reprezentativ ca număr de subiecţi nu poate fi analizat în profunzime. Înţelegerea
profundă a fenomenului investigat este raţiunea primordială pentru care se optează pentru metode calitative.
Prin urmare, în CC se preferă utilizarea unui lot relativ redus de participanţi, selectaţi în virtutea unor atribute
speciale, relevante pentru fenomenul investigat; de exemplu, fac parte din categorii extreme sau tipice, din
categorii discrepante sau divergente (Miller şi Crabtree, 1992).Validitatea tehnicilor de măsurare şi
replicabilitatea rezultatelor sunt alte două criterii care nu pot fi aplicate CC. Demersul calitativ îşi propune să
ofere doar una din posibilele interpretări ale fenomenului, să studieze un fenomen care este într-un proces
continuu de schimbare sau un discurs care prin sine este inconsistent (Swansea şi Chapman, 1994). Pentru
cercetătorii care consideră că procesul de cunoaştere nu poate fi niciodată total obiectiv, că întotdeauna este
modelat de scopuri, perspectiva şi experienţa celui care realizează acest proces, validitatea şi replicabilitatea îşi
pierd relevanţa.
Yardley (2000) identifică şase repere generale de evaluare a CC:
(1) sensibilitatea la context; (2) implicarea; (3) rigoarea; (4) transparenţa; (5) coerenţa; şi (6) impactul.
1. Sensibilitatea la context vizează mai multe aspecte; în primul rând se referă la contextul teoretic, adică
asimilarea, înţelegerea corectă şi utilizarea adecvată scopului cercetării a paradigmei teoretice. Contextul
literaturii relevante şi al cercetărilor empirice anterioare sunt esenţiale în analiza datelor. Nu poţi construi
făcând abstracţie de ceea ce există deja. Atât timp cât limbajul, cultura, interacţiunile sociale sunt considerate
centrale procesului de înţelegere a semnificaţiei şi funcţiei oricărui fenomen, conştientizarea contextului
sociocultural este crucială. Astfel se ajunge la înţelegerea modului în care normele istorice, ideologice,
culturale, socio-economice influenţează convingerile, aspiraţiile, conversaţia participanţilor. Contextul
comunicării, al relaţiei dintre cercetător şi participant, conştientizarea sexului, statutului profesional şi social al
cercetătorului şi participantului sunt elemente semnificative pentru CC.
2. Implicarea vizează angajamentul real, nu doar ca cercetător dar şi ca persoană faţă de subiectul abordat,
disponibilitate pentru dezvoltarea competenţelor şi abilităţilor metodologice, imersia în procesul de colectare a
datelor. În acest sens amintim experienţa acelor cercetători care au trăit o perioadă mai îndelungată în
comunitatea pe care au studiat-o. Implicarea conduce la profunzime în interpretare, ceea ce evident are un
impact pozitiv asupra valorii CC.
3. Rigoarea decurge din modalităţile în care se adună şi se analizează datele. Apelul la ceea ce numeam în
paragrafele anterioare triangulare rezultă în creşterea gradului de rigoare. Utilizarea surselor multiple şi a unor
metode diferite de adunare a datelor, a înregistrării şi transcrierii minuţioase a datelor, a perspectivelor diferite
sau chiar divergente de interpretare a datelor sunt condiţii dezirabile pentru depăşirea simţului comun şi
superficialităţii în înţelegerea fenomenului.
4. Transparenţa este o caracteristică ce se manifestă la nivelul prezentării cercetării. Sunt redate motivele care
au dus la alegerea subiectului, legătura personală cu subiectul respectiv, descrierea metodelor folosite, selecţia
8
participanţilor, modul de înregistrare, codare şi transcriere a datelor, reacţiile emoţionale şi raţionale ale
cercetătorului la experienţele participanţilor, dificultăţile de interpretare a datelor şi de redactare a textului,
citate din relatările participanţilor. Reflexivitatea prezentată la caracteristicile CC este o componentă a
transparenţei.
5.Coerenţa. "Povestea" proiectului de cercetare calitativă nu trebuie să descrie realitatea investigată, ci să
construiască o versiune a acelei realităţi. În consecinţă, coerenţa construcţiei şi a naraţiunii permite lectorilor să
perceapă realitatea oferită de cercetător ca având semnificaţie şi sens pentru ei. Coerenţa descrie şi adecvarea
dintre perspectiva filozofică adoptată de cercetător cu întrebările cercetării, cu metodele de colectare a datelor şi
cele de analiză. De exemplu, dacă scopul cercetării este de a înţelege suferinţa cauzată de o anume boală din
perspectiva suferinzilor, o analiză fenomenologică a interviurilor cu bolnavii poate oferi o înţelegere
consistentă. În schimb, utilizarea în acest caz a triangulării CC (perspectiva familiei suferinzilor, a personalului
medical, "deconstruirea" interviurilor pacienţilor) este total inadecvată.
6. Impactul şi importanţa cercetării. Criteriul decisiv în evaluarea CC este impactul şi utilitatea sa. Nu este
suficient să ne implicăm şi să realizăm cercetări contextuale, profunde, plauzibile şi coerente dacă ideile pe care
le propunem nu influenţează convingerile sau acţiunile cuiva, nu stimulează schimbări în structurile existente.
Suntem de acord că există nivele diferite de impact şi utilitate, cum este cel teoretic, practic, socio-cultural.
Unele CC nu sunt importante pentru acurateţea explicaţiilor ci pentru modul nou şi provocator de abordare a
datelor empirice care deschide perspective noi de înţelegere a subiectului. Este adevărat că uneori relevanţa
teoretică poate fi atât de esoterică încât să aibă impact doar asupra unui număr relativ restrâns de specialişti.
Totuşi, dacă acei specialişti transpun ideile teoretice în practică impactul se lărgeşte.
Relevanţa socio-culturală reprezintă o preocupare a CC. De exemplu, cercetările calitative asupra
diverselor forme de dizabilitate au influenţat modul de conceptualizare a dizabilităţii, destigmatizând-o şi
oferind un model cultural în care dizabilitatea nu mai este o deficienţă a unor persoane, ci o diferenţă
individuală. Ar fi o greşeală ca aceste criterii să se transforme în prescripţii rigide pentru cercetător, evaluator
sau formator. Standardele prezentate trebuie privite flexibil şi deschise interpretării. Înainte de a defini
simplistic şi prematur ce înseamnă o CC valoroasă este mai important să se cunoască şi să se accepte
complexitatea asociată unui astfel de proces de cercetare şi de evaluare.
Metode de analiză calitativă a datelor

a. Analiza tematică
Analiza tematică este o metodă de analiză calitativă des utilizată în psihologie. Prin libertatea teoretică,
analiza tematică reprezintă un instrument de cercetare flexibil și util. Analiza tematică este o metodă pentru
identificarea, analizarea și raportarea patternurilor din datele calitative.
Ce constituie o temă?
O temă surprinde aspecte importante ale datelor în legătură cu întrebarea de cercetare și reprezintă un model de
răspuns sau o semnificație din setul de date. Ideea care reprezintă o temă este o chestiune de prevalență, însă o
temă ar putea avea un spațiu considerabil în unele date și puțin sau deloc în altele, astfel încât cercetăt orul va
determina care este tema. O temă captează ceva important în legătură cu întrebarea generală de cercetare.
Temele sau patternurile din cadrul datelor pot fi identificate în unul din cele două moduri principale: inductiv
sau în mod teoretic (deductiv). O abordare inductivă înseamnă că temele identificate sunt puternic legate de
9
datele în sine. Analiza inductivă este prin urmare un proces de codare a datelor fără a încerca să se potrivească
într- un cadru de codare preexistent. Prin contrast, o analiză tematică "teoretică" ar tinde să fie condusă de
interesul teoretic al cercetătorului. De exemplu, dacă un cercetător a fost interesat de o cercetare despre
heterosexuali și a avut colectate datele de interviu, cu o abordare inductivă ar citi și reciti datele pe teme legate
de heterosexuali și le-ar coda, fără a acorda atenție la temele de cercetare anterioare care ar putea fi identificate
pe acest subiect.
Fazele analizei tematice
1. Familiarizarea cu datele
Transcrierea datelor, citirea și recitirea datelor:
-au fost dezvoltate unele sisteme de transcriere a interviurilor înregistrate
-atenție la punctuație în transcrierea datelor
2. Generarea codurilor inițiale
Codarea caracteristicilor interesante ale datelor într-un mod sistematic pe întreagul set de date, compilarea
datelor relevante pentru fiecare cod.
• Codurile sunt etichete în cadrul datelor
• Codarea tematică este un proces comun pentru mai multe metodologii calitative
• Codarea vă ajută să analizati datele, pentru a testa ipotezele și pentru a identifica modele și semnificații
în cadrul datelor
Ce codăm?
Unitatea de analiză reprezintă “unitățile cele mai semnificative și productive, care sunt în mod eficient și
fidel identificate“ (Krippendorf, 1980).
Unitatea de analiză poate fi:
– Întregul text/ interviu
– Linia de text/transcriere
- Propoziția, cuvântul, fraza/unitatea de semnificație
• Dezvoltarea codurilor - mai sofisticate, mai abstracte, mai teoretice, în funcție de obiectivele de
cercetare
Diferite metode de a face acest lucru:
- Transformă codurile în formă numerică pentru o analiză suplimentară a modelelor (de exemplu, analiza de
conținut)
- Combină codurile pentru a forma categorii și/ sau teme (de ex., analiza tematică, analiza fenomenologică
interpretativa – (Interpretative Phenomenological Analysis )
-Utilizează codurile ca blocuri de construcție pentru dezvoltarea teoriei (grounded theory)
3. Căutarea temelor
Coroborarea codurilor în teme potențiale, colectarea tuturor datelor relevante pentru fiecare temă potențială.
-există o listă lungă a diferitelor coduri identificate în setul de informații
-această fază implică sortarea diferitelor coduri în teme potențiale și coroborarea codurilor în temele identificate
-analizați codurile și considerați cum diferite coduri se pot combina pentru a forma o temă
-puteți utiliza tabele sau mini-hărți sau să scrieți fiecare cod pe o bucată separată de hârtie și să le organizaţi
într-o serie de teme
-gândiți-vă la relația dintre coduri, dintre teme și dintre nivele diferite de teme (teme principale și subteme)
-unele coduri inițiale vor forma temele principale, în timp ce altele vor forma subteme, în timp ce altele vor fi
eliminate
4. Revizuirea temelor
10
Se va generarea o hărtă pentru a verifica dacă temele se află în raport cu codurile extrase și întregul set de date.
În timpul acestei faze va deveni evident că unele coduri candidate la teme nu sunt teme (de exemplu, dacă nu
sunt suficiente date pentru a le susține sau datele sunt prea diverse) în timp ce altele pot fi contopite în altele (de
exemplu, două teme aparent separate pot forma o altă temă). Alte teme ar putea fi nevoie să fie separate în două
teme separate. Ar trebui luate în considerare criteriile –omogenitatea internă și heterogenitatea externă. Această
fază presupune două niveluri de revizuire și rafinare a temelor. Nivelul unu implică revizuirea la nivelul
codurilor extrase. Acest lucru înseamnă că va trebui să citiți toate codurile reunite pentru fiecare temă și să luați
în considerare dacă acestea par să formeze un model coerent (omogenitatea internă). Omogenitatea internă se
referă la măsura în care codurile care aparţin unei teme se combină într-o manieră comprehensivă. În cazul în
care temele candidate par a forma un model coerent, se va trece la al doilea nivel al acestei faze. În cazul în
care temele candidate nu se potrivesc, va trebui să luați în considerare dacă tema în sine este problematică sau
dacă unele date extrase în ea, pur și simplu nu se potrivesc acolo- -caz în care ar trebui să lucrați asupra temei,
să creați o temă nouă sau să o eliminați.
Nivelul doi implică un proces similar, dar în raport cu întregul set de date. La acest nivel, se ia în considerare
valabilitatea temei individuale în raport cu setul de date. Heterogenitatea externă se referă la măsura în care
diferenţele dintre teme sunt evidente şi clare. Dacă harta nu se încadrează în setul de date, aveți nevoie sa
reveniţi la revizuire în continuare şi să rafinaţi codarea.
5. Definirea și numirea temelor

In aceasta etapă are loc analiza în curs de desfășurare pentru a rafina specificul fiecărei teme, generarea de
definiții clare și nume clare pentru fiecare temă. În acest moment se definesc și se rafinează în continuare
temele. Este necesar să se ia în considerare temele și fiecare temă în raport cu celelalte. Subtema este, în esență,
o temă în altă temă. Numele temelor trebuie să fie concise și să dea imediat cititorului o idee despre ceea ce este
vorba.
6. Redactarea raportului
Selectarea exemplelor convingătoare pentru întrebarea de cercetare și realizarea unui raport al analizei.
b. Analiza fenomenologică interpretativă (AFI) sau Interpretative Phenomenological Analysis (IPA)

ca metodă de cercetare calitativă
Analiza fenomenologică se fundamentează teoretic pe filozofia fenomenologică germană, dezvoltată de
Edmund Husserl la începutul secolul XX şi continuată de Heidegger, Sartre şi Merleau-Ponty. Filozofia
fenomenologică are ca obiect de reflecţie actul conştient şi modul în care noi devenim conştienţi de obiectele,
evenimentele, procesele din lume (Holstein şi Gubrium, 1994). Analiza fenomenologică interpretativă (AFI)
este centrată pe înţelegerea experienţei personale trăite de fiecare individ în parte, explorând în acest fel modul
în care persoanele înţeleg sau se implică în anumite evenimente ori procese din viaţă. Aceasta oferă posibilitatea
de cercetare, descriere şi interpretare a sensului în care indivizii îşi înţeleg propriile experienţe (Smith, Flowers
şi Larkin, 2009).
Conceptul de fenomenologie derivă din cuvântul grec phenomenon care semnifică: a se arăta pe sine,a
se pune în lumină. Astăzi este acceptat faptul că termenul de fenomen a creat mult timp confuzie.Fenomenul
poate fi:
• situaţie – a fi bolnav, a fi promovat, a divorţa, a deveni părinte, a apela la avort, etc.
• emoţie – fericire, depresie, gelozie, frică, furie, iubire
11
• un program, o organizaţie – ajutorul social, voluntariatul, oraşul multiethnic, corporaţia multi-naţională.

Fenomenul reprezintă lumea externă percepută într-un mod specific. Cu alte cuvinte experienţa fenomenologică
surprinde relaţia dintre subiectivitate şi lumea reală.
Asumpţia de la care porneşte fenomenologia este aceea că structura de bază a lumii vii este experienţa
trăită. Experienţa este conceptualizată ca fiind percepţia lumii şi a propriei persoane în lume, în momentele în
care adevărurile şi valorile se constituie pentru sine. Percepţiile ne aduc evidenţe despre realitate, nu doar aşa
cum este ea văzută, dar mai ales cum este trăită. Percepţia obiectului/ evenimentului nu este identică nici cu
obiectul/evenimentul şi nici cu actul perceptiv. Trăsăturile fundamentale ale fenomenologiei descrise mai sus,
constituie principiile analizei fenomenologice.. AFI este fenomenologică în sensul în care explorează percepţia
personală a unui individ privind un eveniment, spre deosebire de încercarea de a produce o înregistrare
obiectivă a evenimentului în sine. La baza psihologiei fenomenologice stau interpretările personale şi subiective
pe care indivizii le dau evenimentelor în care sunt implicaţi (Smith, Jarman şi Osbourn, 1999).
AFI a fost concepută în mod specific pentru a permite cercetătorului să emită cadre teoretice bazate pe
informaţiile adunate de la participanţi, dar care să transceadă terminologia şi conceptualizarea verbală utilizată
de aceştia (Smith, 2007). Scopul AFI este să explice viziunea indivizilor asupra lumii şi cogniţiile asociate
acesteia şi să ofere o perspectivă de „insider” relativ la fenomenul în cauză. În AFI, explorarea viziunii
indivizilor asupra propriilor experienţe trăite presupune orientarea constantă către reflecţia interioară.
Fenomenologia este studiul procesului de conştientizare a obiectelor şi evenimentelor la care orice om
ajunge (Giorgi, 1995). Cercetarea fenomenologică investighează modul în care persoana percepe lumea sa,
încercând să descrie în detaliu conţinutul şi structura proceselor de conştiinţă. Altfel spus, fenomenologia
încearcă să facă vizibil invizibilul. Metoda se bazează pe descripţiile experienţelor de viaţă cotidiană ale
participanţilor şi mai puţin pe explicaţii. Viaţa cotidiană, de zi cu zi, aşa cum este ea experienţiată de
participanţi ocupă locul central în preocupările fenomenologiei. Descripţiile pot fi obţinute prin interviuri de
profunzime sau pot fi scrise de persoanele incluse în cercetare. În analiza fenomenologică cercetătorul caută să
surprindă semnificaţiile de profunzime ale experienţelor trăite de participanţi. Scopul final este de a accede la
cunoaşterea autentică a modului în care persoana sau grupul experienţiază fenomenul, de a“deschide” o
fereastră către experienţă. Analiza fenomenologică este diferită de analiza de conţinut. Analiza fenomenologică
nu este interesată de frecvenţa de apariţie a unor cuvinte sau propoziţii. Înţelegerea semnificaţiilor fenomenelor
aşa cum sunt ele trăite de participanţi se realizează în analiza fenomenologică prin relaţia interpretativă pe care
o are cercetătorul cu transcrierile interviurilor. Diferenţele dintre analiza de tip fenomenologic şi grounded
theory este prezentată într-un paragraf ulterior. Cercetarea fenomenologică are ca punct iniţial o experienţă
concretă de viaţă (ex. infertilitate, boală cronică). Scopul cercetării fenomenologice nu îl constituie conturarea
de răspunsuri la întrebări iniţiale, ci identificarea a ceea ce este esenţial în acel fenomen.
Surprinderea esenţialului presupune o analiză intensă, de profunzime şi interpretativă; în consecinţă
analiza a 6-12 interviuri este suficientă. Smith (1995) afirmă că există o „potrivire naturală” între interviul semi-
structurat şi scopul analizei calitative, acestea oferind o imagine bine conturată a percepţiei şi viziunii
participanţilor în ceea ce priveşte un anumit subiect. Aceste interviuri oferă cercetătorului o mult mai mare
flexibilitate şi posibilitate de accesare a unor informaţii care prin chestionarele clasice, utilizate în cercetarea de
tip cantitativ nu ar fi fost posibilă. În concordanţă cu abordarea fenomenologică, interviurile semi-structurate
sunt însoţite de un ghid de interviu care nu este neapărat necesar să fie urmat. În general, cursul interviului este
dat mai mult de participant decât de ghidul de interviu, cercetătorul fiind liber să testeze diferite zone de interes
pentru propria-i cercetare, chiar dacă întrebările pe care le foloseşte nu urmează neapărat ordinea sau logica
ghidului de interviu, sau chiar nu se regăsesc în acesta. Astfel, participanţii la studiu vor deţine controlul asupra
cursului discuţiei şi se vor simţi liberi să vorbească despre lucrurile pe care ei le consideră relevante şi
importante.
12
Deşi oricare dintre tehnicile calitative pot fi numite metode de profunzime, cu siguranţă analiza
fenomenologică merită acest atribut în cel mai înalt grad. Sarcina cercetătorului este de a face o imersie în
materialele care descriu fenomenul până când semnificaţia şi esenţa lucrurilor devin clare pentru el. În procesul
de imersie cercetătorul pune în "paranteză" percepţiile personale asupra fenomenului cu scopul de a găsi
semnificaţiile autentice ale fenomenului. Ar fi o greşeală să se considere că aceste ultime semnificaţii sunt cele
"adevarate" (Moustakas, 1994).
Etapele analizei fenomenologice interpretative (AFI)

AFI presupune căutarea şi identificarea firului comun care apare în interviuri printr-un process inductiv
de explorare şi descoperire. Rezultatele cercetării (în acest caz, temele majore) reies din datele adunate. Temele
sunt concepte semnificative care leagă părţi importante din interviuri. Temele mai pot fi definite şi ca patternuri
coerente identificate în conţinutul interviurilor. Temele au un caracter relativ abstract în cele mai multe dintre
cazuri. Ele nu se dezvăluie imediat cercetătorului, semnificaţiile fenomenului nu sunt transparente la prima
citire a interviurilor. Prin urmare, ele trebuie descoperite printr-un proces de analiză şi interpretare susţinută din
partea cercetătorului. Termenul de analiză fenomenologică interpretativă introdus de Smith (1999) ilustrează
caracterul metodei.
Smith, Jarman şi Osborn (1999) descriu reperele generale care ghidează analiza tematică.
1. Primul pas în căutarea de teme în transcrierea naraţiunilor verbale presupune citirea repetată a
transcrierilor cu scopul de a deveni cât mai familiar cu conţinutul acestora. Fiecare nouă recitire aduce cu sine
noi înţelesuri pentru cercetător. Este recomandabil ca fiecare transcriere să fie citită în detaliu înainte de a trece
la o a doua. Atunci când sunt transcrise interviurile, este preferabil să se acorde un spaţiu suficient de larg atât în
partea stângă a foii cât şi în cea dreaptă. În spaţiul stâng se notează primele comentarii şi sintetizări, interpretări
preliminare sau asocieri generate de lectura interviului.
2. Se sintetizează notele scrise în partea stângă a foii utilizând marginea dreaptă, unde se notează temele
care reies din conţinutul interviului, apelând la cuvinte-cheie sau expresii care surprind esenţa a ceea ce este
descoperit. Acest proces poartă numele de codare iniţială. Pentru fiecare temă identificată se produce un cod.
Procesul de codare este în fapt un proces de analiză propriu-zisă, iar codurile sunt reprezentări formale ale
gândirii analitice. Codurile pot să ia diferite forme: cuvinte cheie, numere, puncte colorate, abrevieri - opţiunea
aparţine cercetătorului. În acest stadiu preliminar,de codare iniţială, nu este necesar ca acele cuvinte-cheie să fie
definitive, dar e important ca ele să articuleze conceptul identificat. De exemplu, în interpretarea tematică a
interviurilor care abordau durerea cronică, temele identificate în stadiul preliminar al analizei au fost:
nesiguranţă, căutare de explicaţii, încercarea de a da un sens suferinţei, implicaţii personale. În această primă
etapă a analizei tematice, transcrierile sunt tratate ca date potenţiale şi nu se omit sau selectează părţi din
conţinuturi, pe criteriul relevanţei sau irelevanţei. Codările iniţiale trebuie să fie cât mai largi.
3. Pe o pagină separată sunt listate temele identificate şi se caută relaţiile dintre acestea. În acest proces
apare evident că unele teme pot fi ordonate împreună, după cum teme noi pot să apară. În momentul în care noi
clusteri au fost identificaţi se reia interacţiunea cu textul transcrierii pentru a verifica semnificaţia celor spuse de
participant.
4. Se continuă la fel cu fiecare transcriere pentru a identifica teme comune şi noi. Fiecare temă este
codată pe marginea dreaptă a paginii. Temele noi identificate în interviul al doilea, al treilea, etc., se verifică şi
în transcripţiile anterioare. Pentru fiecare interviu se realizează aceea pagină separată care listează temele.
5. Atunci când procesul de căutare de clusteri tematici în fiecare interviu a luat sfârşit, se trece la căutarea
temelor care reflectă experienţele comune. Toate temele identificate sunt scrise pe o pagină separată pentru a
facilita găsirea de similarităţi sau conexiuni între ele. Astfel, se poate pune în evidenţă faptul că unele teme pot
fi grupate împreună în teme supraordonate care aglutinează temele disparate. Noi clusteri, cu un grad mai înalt
13
de generalitate se conturează din temele iniţial identificate. Acestea reflectă experienţa comună împărtăşită de
participanţi. Ele sunt la rândul lor etichetate, deci noi categorii de coduri sunt produse.
6. Se realizează un tabel sintetic care cuprinde temele majore identificate şi ordonate coerent.De cele mai
multe ori, odată cu identificarea temelor sunt conturate şi subtemele adiacente fiecărei categorii tematice.
Tabelul trebuie să cuprindă şi indici care să arate locul unde pot fi găsite pasajele care ilustrează temele (de
obicei se utilizează cuvinte cheie preluate din pasaj şi numărul interviulului, al paginii şi al paragrafului; ex.
4.11.5). Odată ce acest sistem de codare numeric şi conceptual a fost creat, fiecare interviu este recitit din nou
pentru a ne asigura că semnificaţiile psihologice implicite şi explicite au fost identificate corect în descripţii şi
că se regăsesc în temele conturate.
7. Temele majore astfel identificate sunt verificate şi prin căutarea discrepanţelor. Acestea trebuie să
direcţioneze cercetătorul spre reluarea analizei care este un proces ciclic, reiterativ.
8. În următorul pas, transcrierile se rearanjează în funcţie de codurile primite. Se creează fişiere
(preferabil în computer, dar pot fi realizate şi prin decupaje propriu-zise) cu pasajele din interviuri care
ilustrează fiecare temă majoră comună. De exemplu, putem avea cinci foldere care corespund celor cinci teme
majore identificate. Fiecare folder conţine extrase din interviuri care ilustrează tema respectivă. Chiar şi în
această fază temele pot fi “rafinate” odată cu lecturarea repetată a pasajelor respective.
9. Stadiul final este acela al trecerii de la texte fragmentate la o perspectivă holistică asupra datelor.
Analiza tematică se traduce într-o naraţiune. Distincţia dintre analiză şi producerea unui text coerent este una
falsă. Analiza continuă şi în procesul de scriere. Structura naraţiunii este dată de experienţele comune
participanţilor. Totuşi, aceasta nu implică ignorarea experienţelor unice sau contradictorii. Raportul cercetării
fenomenologice presupune aceleaşi elemente tipice oricărui raport de cercetare calitativă. Paşii descrişi şi redaţi
sintetic în tabelul de mai jos nu trebuie să se transforme în prescripţii rigide. Analiza fenomenologică nu este un
proces mecanic. A lucra sistematic este important, dar la fel de important este a lucra analitic şi creativ.
Cunoştinţe, abilităţi, spirit analitic şi sintetic, creativitate, practică şi experienţă, sunt condiţii esenţiale pentru a
ajunge la semnificaţiile profunde din relatările participanţilor. Balanţa dintre înţelegere raţională şi intuitivă,
dintre rigoare sistematică şi creativitate interpretativă este cheia succesului în analiza fenomenologică.
Tabel. Procesul de analiză fenomenologică interpretativă

1. Citirea şi recitirea repetată a fiecărui interviu şi realizarea unei sintetizări, asocieri şi interpretări preliminare
2. Căutarea de categorii tematice în fiecare interviu şi codarea lor iniţială
3. Identificarea relaţiilor dintre teme şi gruparea temelor în categorii supraordonate
4. Se reia procesul cu fiecare interviu
5. Căutarea experienţelor comune (un nou set de teme şi coduri sunt produse)
6. Realizarea tabelului sintetic cu temele majore identificate în toate interviurile
7. Căutarea discrepanţelor
8. Gruparea extraselor care ilustrează temele majore
9. Analiza temelor majore prin crearea unui text narativ (analiză interpretativă)
c. Grounded theory (GT) sau teoria fundamentată
Grounded theory este o strategie de cercetare calitativă dezvoltată de Glaser şi Strauss (1967), membri ai Şcolii
de sociologie de la Chicago. Metoda îşi are rădăcinile în psihologia socială a lui W. James, C.H. Cooley şi W.I.
Thomas, dar şi în experienţa acumulată de cei doi autori în studiul pacienţilor muribunzi şi ale aspectelor sociale
ale morţii. Apariţia metodei face parte din mişcarea sociologiei americane de distanţare faţă de
abordările pozitiviste din ştiinţele sociale şi de conturare a unor tehnici de cercetare care să permită formularea
14
de teorii bazate pe date experienţiale şi ancorare în realitate.Grounded theory (GT) este o strategie interpretativă
care împărtăşeşte filozofia analizei fenomenologice, deşi există şi distincţii clare între cele două metode (vezi
tabelul de mai jos). Alte repere filozofice ale metodei sunt reprezentate de simbolismul interacţionist, de
principiile pragmatismului, cât şi ale umanismului american (Annells, 1996).
Tabel Analiză comparativă a metodei fenomenologice şi a grounded theory

AFI Grounded theory
derivă din filozofia fenomenologică derivă din filozofia simbolismului interacţionist
ia în considerare contextul relaţional ia în considerare contextul social şi interpersonal
subliniază semnificaţia experienţelor trăite subliniază experienţa şi procesele sociale
subliniază intuiţia subliniază construcţia conştientă a semnificaţiei
ia în considerare “comunul” din viaţa cotidiană- ia în considerare inteligenţa reflexivă şi alegerile conştiente
orientată spre descoperire orientată spre descoperire
focalizată spre cunoaşterea de tip cum focalizată spre cunoaşterea de tip ce este
interesată de percepţia timpului şi spaţiului interesată de percepţia timpului şi spaţiului
importanţa limbajului şi textului importanţa limbajului şi textului
semnificaţii construite prin practici cotidiene semnificaţii exprimate prin simboluri şi interacţiuni
interviul este suficient interviul este completat de observaţia participativă
analiza datelor generează teme analiza datelor generează coduri, categorii, teorii şi modele
Metoda GT constă în procesul de colectare, analiză şi interpretare de date cu scopul declarat de a dezvolta o
teorie asupra fenomenului studiat şi de a genera modele explicative ale comportamentului uman (Strauss, 1987).
Metoda implică o strategie empirică de cercetare, respectarea unui set de proceduri ce ghidează cercetarea şi
strategii inductive, deductive şi de verificare a analizei de date. Se porneşte de la cazuri, evenimente, experienţe
individuale şi se dezvoltă progresiv, prin sintetizare, categorii conceptuale abstracte care explică datele
cercetării. Cu alte cuvinte, se porneşte de la un subiect de cercetare şi se ajunge prin analiză inductivă la o teorie
relevantă pentru lumea socială. Un scop declarat al lui Glasser şi Strauss (1967) este acela de a depăşi prin GT,
caracterul descriptiv şi interpretativ al metodei fenomenologice, care îşi propune surprinderea vocilor
participanţilor.
Stadiile GT
Sunt descrise patru stadii în desfăşurarea GT, deşi trebuie specificat că în realitate cercetarea nu se desfăşoară
liniar, procesul de explorare fiind atât ierarhic, cât şi recursiv. În GT cercetătorul se implică simultant în:
colectarea de date, analiza şi categorizarea lor prin dezvoltarea de coduri deschise, scrierea de note analitice
(memo) pentru a explica categoriile dezvoltate, identificarea categoriei esenţiale, reluarea paşilor anteriori
pentru a verifica şi rafina analiza, dezvoltarea teoriei. Aşa cum reiese din această succintă descriere, GT implică
deliberat interacţiunea continuă dintre procesul de adunare de date, cel de analiză şi de elaborare a teoriei
(Miller şi Fredericks, 1999). Descriem în continuare conţinutul fiecărei etape.
Stadiul 1: adunarea de date se realizează preponderent prin interviuri semistructurate, dar şi prin observaţie şi
consultarea de documente (jurnale, scrisori, biografii, materiale mass-media, video-casete). Cercetătorul adună
date, le codează, le analizează şi decide dacă mai are nevoie de noi date pentru elaborarea teoriei şi ce tip de
date. Interviul se transcrie imediat după ce a fost realizat pentru a fi citit şi analizat. Astfel, intervievatorul poate
să adapteze ghidul interviului (prin omiterea sau introducerea unor topici) în funcţie de nevoile cercetării.
Datele adunate în faza iniţială direcţionează colectarea ulterioară de noi date. Acest fapt permite creşterea
15
“saturaţiei” categoriilor identificate precum şi apariţia de informaţii mai puţin comune. Pentru a descrie modul
de colectare de date în grounded theory, este utilizată uneori analogia cu forma unei piramide (Silverman,
2001). Iniţial, interesul cercetătorului pentru subiectul abordat este larg, dar pe măsură ce studiul progresează
are loc o focalizare progresivă spre topici specifice.
Primul stadiu din teoria fundamentată mai poartă numele de eşantionare teoretică deoarece colectarea
de date este ghidată mai degrabă de constructe teoretice şi nu de criterii de reprezentativitate a eşantionului. În
prima fază de colectare a datelor cercetătorul foloseşte orice tip de eşantionare care îi este mai la îndemână.
Această fază poartă numele de eşantionare deschisă şi este acompaniată de procesul de codare deschisă.
În următoarea fază a adunării de date, cercetătorul va urmări o eşantionare variată (pentru a obţine
date diverse şi a identifica cât mai multe faţete ale fenomenului) şi este dublată de codarea axială.
În cea de a treia fază, în general se ia ca reper eşantionarea discriminatorie, care implică o selecţie
directă şi deliberată a persoanelor, locurilor, documentelor care să verifice şi să confirme eventual, categoria
esenţială şi teoria elaborată.Această fază de eşantionare este dublată de codarea selectivă.
Stadiul 2: codarea este cea mai importantă procedură de organizare a datelor în teoria fundamentată. Codarea
este un termen generic care descrie operaţionalizarea datelor brute, mai corect spus conceptualizarea datelor
sau dezvoltarea de categorii teoretice. Codarea implică punerea de întrebări despre semnificaţia datelor şi
oferirea de răspunsuri provizorii. Codul este deci un termen ce desemnează orice produs al analizei (categorie
sau relaţie între două sau mai multe categorii). Prin codare, analiza datelor devine un proces sistematic şi
riguros prin care se realizează legătura fundamentală dintre datele brute şi dezvoltarea teoriei. În faza de codare
iniţială datele brute (transcrierile interviurilor, fişele de observaţie sau documentele) sunt examinate şi reduse în
unităţi semantice mici, prin identificarea de concepte sau categorii care sintetizează caracteristicile pasajelor. În
fazele ulterioare de analiză, codarea este direcţionată către identificarea unor categorii cu un grad mai înalt de
abstractizare şi generalizare care vor fi apoi integrate în teoria elaborată. Strauss şi Corbin (1998) sugerează trei
modalităţi distincte (amintite deja) de a coda datele; astfel, vorbim de codare deschisă, axială şi selectivă.
a) Codarea deschisă presupune realizarea unei analize propoziţie de propoziţie, paragraf de paragraf,
respectiv document de document. Fragmentarea datelor are ca scop gruparea lor în categorii conceptuale care
sunt generate de semnificaţia datelor analizate şi în care acestea se potrivesc. Codarea deschisă se
fundamentează pe procesul de comparare a datelor şi pe cel de punere de întrebări: “Despre ce este vorba în
aceste date?”, “Ce se întâmplă aici?” “Ce fac/ce spun aceste persoane”? sau “Ce dimensiune indică
acţiunea?”, “Care sunt consecinţele acţiunii?”.
Pe baza semnificaţiilor descoperite în date se generează categorii (aşa numitele categorii substantivale).
Scopul codării deschise este acela de a identifica conceptele generale (categorii, dimensiuni) generate de
datele cercetării. Este preferabil ca aceste categorii să apară din date şi nu să se impună asupra datelor prin
categorii construite anterior analizei. În codarea deschisă se recomandă:
• identificarea “in vivo” a codurilor (adică în datele obţinute de la participanţi) la care se pot adăuga concepte
teoretice existente în teoriile relevante cercetării (ex. putere, mecanism defensiv, stigma, imaginea de sine, etc.);
• focalizarea pe dimensiunile relevante identificate în cuvinte, propoziţii, paragrafe;
• localizarea cazurilor comparabile din perspectiva dimensiunilor identificate;
• găsirea unui nume provizoriu fiecărui cod; numele trebuie să fie cât mai specific, cât mai logic conectat cu
datele empirice şi să aibă un caracter activ (care redă procese, acţiuni şi nu fapte statice); numele codului poate
fi schimbat pe parcursul analizei; ca nume de cod pot fi utilizate şi expresii relevante folosite de participanţi;
• verificarea meticulozităţii codării (dacă codarea a acoperit toate datele);
16
• notarea, în paralel cu procesul codării, a primelor impresii, idei, gânduri, tentative interpretative sub formă de
note de cercetare sau aşa numitele memo; notele de cercetare reprezintă pasul intermediar dintre codare şi
scrierea primului draft al raportului; aceste note permit trecerea de la cazuri individuale la definirea patternurilor
de acţiune.
b) Codarea axială se realizează în faza a doua de codare şi implică analiza intensivă a fiecărei categorii
identificate prin codarea deschisă (categorii substantivale) în scopul descoperiri relaţiilor dintre acestea. În acest
sens sunt deosebit de utile realizarea de diagrame care să reprezinte relaţiile descoperite.
c) Codarea selectivă este faza finală a procesului de codare şi se referă la stabilirea categoriei pivotale,
esenţială sau centrală (core category) şi a relaţiilor dintre aceasta şi celelate categorii. Categoria centrală are un
grad înalt de generalitate şi abstractizare şi este identificată atât prin căutarea asocierilor relevante cu alte
categorii şi subcategorii, cât şi prin centralitatea sa, frecvenţa apariţiei sale şi implicaţiile asupra unei teorii mai
generale.
Stadiul 3: compararea constantă a categoriilor identificate permite căutarea de patternuri similare şi diferite.
Compararea se va realiza la toate nivelurile de analiză şi pe criterii cât mai diferite: se vor compara cazurile
între ele, evenimentele, contextele, codurile, categoriile. Prin această tehnică, cercetătorul ajunge la o înţelegere
mai nuanţată a categoriilor identificate. De exemplu, într-un studiu al durerii în care s-a elaborat categoria
experienţierea emoţională a durerii fizice, cercetătorul poate decide să compare experienţa durerii la femei cu
cea a bărbaţilor, a tinerilor cu cea a vârstnicilor, a celor îngrijiţi la domiciliu cu cei spitalizaţi.
Saturarea teoretică este o altă caracteristică esenţială în grounded theory. Conceptul vizează preocuparea
cercetătorului de a avea suficiente date pentru o înţelegere cât mai profundă a fenomenului. Saturarea este mai
degrabă o decizie decât un proces, este decizia luată de cercetător de a opri colectarea de date atunci când acesta
simte că date suplimentare sau analize adiţionale nu mai generează categorii noi. La un anumit moment se poate
spune că acele categorii identificate sunt saturate în date şi exemple ilustrative, respectiv că se poate elabora o
teorie a fenomenului studiat şi că teoria acoperă toate datele adunate. “Densitatea conceptuală”, proces
relaţionat cu cel de saturaţie, defineşte bogăţia evidenţelor empirice pentru modelul generat, sintetizate în
multiplicitatea de categorii (Strauss şi Corbin (1998). Trebuie reţinut că procesul de codare şi comparare nu se
realizează distinct faţă de cel de intervievare, cel analitic, scrierea notelor şi formularea de ipoteze. După ce
criteriul saturaţiei a fost atins, cercetătorul începe să îşi sintetizeze primele note teoretice, trecându-se astfel la
ultimul stadiu al cercetării.
Stadiul 4: elaborarea teoriei prin integrarea categoriilor identificate pe baza datelor, reprezintă scopul ultim al
metodei. Teoria este definită de Strauss şi Corbin (1998) ca fiind o relaţie plauzibilă între concepte şi seturi de
concepte, iar metoda dezvoltată de autori are ca obiectiv principal ghidarea cercetătorului în generarea de teorii.
Dacă în primele faze ale studiului, cercetătorul îşi pune întrebăride genul “care sunt caracteristicile
fenomenului”? sau “când se întâmplă acesta”?, pe măsură ce sunt conturate categorii conceptuale şi relaţii între
acestea, apar alte întrebări: “ce semnificaţie au categoriile”?, “au relevanţă şi pentru alte grupuri de persoane
sau în alte circumstanţe”? Teoria se construieşte practic pe baza datelor, codurilor, diagramelor, notelor scrise
odată cu identificarea codurilor (memo) şi a ipotezelor formulate. Spre deosebire de cercetarea pozitivistă care
îşi propune testarea de ipoteze, metoda teoriei fundamentate facilitează apariţia de ipoteze. În dezvoltarea
teoriei, un pas important este identificarea categoriei supraordonate, care posedă proprietatea de a conecta toate
celelalte categorii. Aşa cum am arătat, aceasta poartă numele de categorie centrală (core category) şi
centralitatea ei se fundamentează pe faptul că acoperă o variaţie largă a fenomenului explorat. Deseori,
categoria centrală face referire la un proces social sau psihologic fundamental. Chamberlain (1999) sugerează
că în cazul teoriei fundamentate, ar fi ideală situaţia în care se conturează doar o singură categorie centrală.
17
Metoda GT generează teorii substantivale, adică teorii cu relevanţă pentru un domeniu anume, bine
circumscris (ex. delincvenţa juvenilă, comunicarea medic-pacient, munca în echipă, etc.). şi teorii formale
(generale). Relevarea implicaţiilor teoriei substantivale asupra altor domenii conduce la generarea de teorii
formale. De cele mai multe ori, teoriile substantivale sunt implicite în cele formale. Cercetarea pe baza metodei
grounded theory presupune ca activitatea de consultare a literaturii de specialitate să aibă loc doar după
adunarea de date şi analiza lor preliminară. Scopul acestei proceduri este ca teoria elaborată să fie puternic
fundamentată pe date şi nu pe constructe teoretice existente, care ar putea influenţa analiza şi modelul generat.
Altfel spus, ideile şi intuiţiile cercetătorului se verifică pe baza datelor şi nu pe cea a teoriilor existente. Nu
sugerăm omiterea literaturii relevante, deci ignoranţă teoretică. Procesul de amânare a cercetării bibliografiei
are în acest caz, un efect formativ pentru scopul final al studiului. Experienţa cercetătorului şi cunoştinţele sale
sunt binevenite în fazele ulterioare dezvoltării teoriei. Aceasta se produce printr-o manieră discursivă,în sensul
sublinierii că realitatea socială nu este "descoperită", ci mai degrabă este construită prin procesul descris mai
sus. Teoria trebuie conceptualizată ca ceva fluid, a cărei validitate este afectată de trecerea timpului şi de
condiţii noi. Scopul elaborării teoriei este de a dezvolta ipoteze. Acestea sunt testate prin permanenta
comparaţie a datelor care apar în urma unor noi cercetări, realizate în situaţii diferite. Cu alte cuvinte, testăm
dacă noile date se "potrivesc" sau nu cu teoria creată. În prima parte a cursului au fost prezentate criteriile de
verificare a oricărei cercetări calitative, criterii care pot fi aplicate şi în cazul grounded theory. Odată
“construită” teoria, practic se poate trece la demersul de redactare a raportului de cercetare.
Avantajele TG
Un argument puternic în favoarea grounded theory se referă la flexibilitatea metodei care poate fi adaptată la
diferite paradigme epistemologice. TG poate fi utilizată de pe poziţii postpozitiviste, constructiviste, feministe,
fenomenologice sau critice. Caracterul flexibil al metodei derivă din natura strategiilor sale inductive. Alte
puncte tari ale TG reflectă caracterul ei fundamental, şi anume, potenţialul de teoretizare al procesului de
explorare şi cel de generalizare a teoriei elaborate. Într-o evaluare generală, se poate afirma că TG nu este nici
mai bună nici mai rea decât alte metode de cercetare calitativă.
d. Analiza de conţinut
Analiza de conţinut este o metodă analitică care s-a dezvoltat iniţial în domeniul comunicării şi mass-mediei.
Astăzi, deşi continuă să fie metoda preponderentă pentru analiza textelor din mass-media, şi-a extins domeniul
de aplicabilitate. Scopul analizei de conţinut este identificarea posibilelor forme pe care le poate lua fenomenul
social sau psihic investigat şi ilustrarea existenţei acestor forme (Grbich, 1999). Deşi se încadrează în cercetarea
calitativă, analiza de conţinut este tehnica cea mai apropiată de abordările cantitative, prin forma preponderent
enumerativă pe care o ia. Tocmai de aceea mai poartă numele şi de metodă de analiză cvasi-statistică. Tehnica
presupune o încercare de „obiectivare” a conţinutului verbal, vizual sau scris al unor mesaje. Obiectivarea are
loc prin măsurarea frecvenţei anumitor unităţi (cuvinte, fraze, expresii), a spaţiului alocat unităţii (lungimea
frazelor sau paragrafelor), a formei pe care o ia (interogaţii, afirmaţii, exclamaţii), a intensităţii de manifestare.
Cel mai mare avantaj al metodei rezidă probabil în caracterul său non-intruziv; metoda poate fi aplicată
fără a „disturba” în vreun fel mediul social (spital, şcoală, etc.), materialele putând fi adunate în afara
contextelor în care au fost produse. De asemenea, procedura analitică şi interpretativă poate fi uşor verificată de
orice cititor, atât timp cât datele sunt expuse în tabele, diagrame, matrice sub forme numerice. Apariţia
diverselor pachete de softuri informatizate a avut un efect facilitator semnificativ asupra tehnicilor de analiză de
conţinut. Limita analizei de conţinut constă în limitele oricărei metode cantitative, şi anume faptul că numerele
„nu vorbesc de la sine”. În acelaşi timp, este adevărat că analiza de conţinut s-a dezvoltat pe baza efortului de a
combina tehnici cantitative cu cele calitative de interpretare. Totuşi, nu puţine sunt situaţiile când se fac
18
interpretări calitative pe baza unor inferenţe derivate din artefacte statistice. Analiza de conţinut are mai multe
etape (Dafinoiu, 2007):
1. Standardizarea documentului
Acest process implică stabilirea unor reguli clare de identificare a documentului ce urmează a fi
analizat, a unităţilor de înregistrare. Dacă, de pildă, documentul este rezultatul unui interviu, atunci se vor indica
data, locul, numele persoanei intervievate, numele intervievatorului, vor fi explicitate regulile care au stat la
baza transcrierii interviului etc. Uneori este nevoie să se organizeze documentul în funcţie de obiectivele
analizei. De exemplu, toate răspunsurile la o singură întrebare vor constitui o unitate distinctă a documentului,
ceea ce poate facilita prelucrările ulterioare, pentru că datele sunt déjà grupate pe teme specifice.
2. Decuparea documentului în unităţi de analiză. Unităţile de analiză pot fi cuvintele sau expresiile,
enunţurile care se raportează la o temă, propoziţiile considerate din punct de vedere logic sau gramatical.
3. Grilele de analiză. Analistul va trebui să descopere o serie de regularităţi in corpul de date pe care
le analizează, deoarece acestea îl pot conduce spre stabilirea unor categorii. Apoi, categoriile trebuie supuse
unei evaluări care are în vedere cele două criterii despre care am discutat şi la analiza tematică: omogenitatea
internă şi heterogenitatea externă. Existenţa unui număr mare de date care nu pot fi introduse în nicio categorie,
sau a unor suprapuneri frecvente între conţinuturile unor categorii reprezintă semnul evident al unor greşeli în
alcătuirea sistemului de categorii şi dimensiuni care alcătuiesc grila de analiză.
4. Codificarea şi stabilirea protocolului. Prin codificare înţelegem operaţia prin care analistul atribuie
fiecărei unităţi de analiză codul categoriei în care aceasta este repartizată.
5. Tratamentul statistic al datelor şi interpretarea. Ipotezele cercetării sunt cele care ne vor orienta
spre instrumentele statistice cprespunzătoare. Analiza şi interpretarea calitativă îşi propune să acceadă la
mecanismele psihologice şi psohosociale profunde care stau la baza faptelor descries într-o manieră sistematică.
Interpretarea, prin definiţie, implică depăşirea descrierii, ea presupune atribuirea unor semnificaţii datelor
obţinute, oferirea de explicaţii, realizarea unor extrapolări, inferenţe, concluzii, luarea în considerare a unor
explicaţii concurente a datelor etc. Analiza şi interpretarea calitativă pun accentul mai degrabă pe insight,
înţelegere şi extrapolare decât pe determinări cauzale, predicţii şi generalizări.
Software pentru analiza calitativă (exemple)

• NVivo este un program destinat analizei datelor calitative si mixte.
• AQUAD generează teorie pe baza datelor calitative. În plus față de coduri, pot fi introduse "variabile"
calitative sau cantitative (de exemplu, sex, vârstă, profesie). Caută cuvinte și fraze, calculează frecvența
acestora și extrage cuvinte. Atașează comentarii la coduri și note la segmentele de text.
• AnSWR a fost conceput pentru a satisface următoarele nevoi:
-coordonarea analizei datelor calitative bazate pe echipe
-managementul bazelor de date calitative mari, complexe
-integrarea completă a datelor cantitative, dezvoltarea unui manual de codare structurat
-structuri ierarhice de codificare, codarea textului, evaluări ale acordului intercodori, inclusiv kappa
19

Curs-Analiza Datelor Calitative 2017

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs-Analiza Datelor Calitative 2017

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 12- Psihodiagnostic II

CARACTERISTICI GENERALE ALE CERCETĂRII CALITATIVE

CERCETAREA CALITATIVĂ CA PROCES

II. Stadiul planificării

III. Studiul pilot

IV. Stadiul colectării datelor

V. Analiza şi interpretarea datelor

(VI) Redactarea raportului

CRITERII DE EVALUARE A CERCETĂRII CALITATIVE

Metode de analiză calitativă a datelor

5. Definirea și numirea temelor

b. Analiza fenomenologică interpretativă (AFI) sau Interpretative Phenomenological Analysis (IPA)

• un program, o organizaţie – ajutorul social, voluntariatul, oraşul multiethnic, corporaţia multi-naţională.

Etapele analizei fenomenologice interpretative (AFI)

Tabel. Procesul de analiză fenomenologică interpretativă

c. Grounded theory (GT) sau teoria fundamentată

Tabel Analiză comparativă a metodei fenomenologice şi a grounded theory

Software pentru analiza calitativă (exemple)

S-ar putea să vă placă și