CUPRINS

Medicina...1
Generalitati........1
Grupe de specialitate......2
Grupa specialitatilor paraclinice......3
Grupa specialitatilor chirurgicale......4
Medicina alternativa si complementara.....5
Invatamantul medical....6
Institutiile unde se practica medicina....7
Medicina in secolul al XIX-lea........8
Note si bibliografie suplimentara....9
 Medicina
Medicina (lat.: ars medicina = arta de a vindeca) este o ramură a științelor biologice care are
ca scop pe de o parte studiul corpului omenesc și al funcționării lui, pe de altă parte - pe baza
acestor cunoștințe - conservarea și restabilirea sănătății. Medicina operează cu concepte mai
noi sau mai vechi din majoritatea științelor, de la anatomia umană fundamentală, până la
modele matematice complexe și chiar noțiuni împrumutate din câmpul filosofiei și al artei.

Generalitati
Medicina studiază cauzele (Etiologia), manifestările clinice și efectele asupra organelor
(Patologia clinică), recunoașterea (Diagnosticul), tratamentul (Terapia) și prevenirea
(Profilaxia) bolilor care afectează corpul omenesc.
Medicina modernă se bazează pe Științele Naturii:
(Fizică, Chimie, Biologie, Biostatistică), Anatomie, Fiziologie, Microbiologie, Farmacologie,
Radiologie. Ea posedă din secolul al XIX-lea o metodă experimentală îmbunătățită permanent
din acel moment, dar care a fost totuși utilizată cu frecvență și asiduitate extrem de variabilă
în intervalul de timp care a trecut de atunci și până acum câteva decenii, de când s-a conturat
și impus tendința E-b.M. (Evidence-based Medicine) în jurul unui nucleu de cercetători care
au inițiat o revistă omonimă publicată de către British Medical Journal, American College of
Physicians, American Society of Internal Medicine și RanD (fr.). Medicina modernă fondată
pe fapte (sau dovezi experimentale), numită și medicină faptică, este o achiziție recentă
d.p.d.v. istoric și locală d.p.d.v. civilizațional, căci este specifică lumii occidentale și Europei
răsăritene, în restul lumii și azi aceasta fiind responsabilă de tratarea doar a unei minorități
dintre pacienți, care din varii motive (incultură sau lipsa de exercițiu de gândire critică, lipsă
de mijloace financiare, inerția tradițiilor vechi de secole sau chiar milenii) apelează la
medicina tradițională a țărilor sau culturii de care aparțin.[1] În acest sens pentru ei "medicina
alternativă" nu este deloc alternativă, ba chiar fiind forma principală de medicină utilizată în
tratamentul celei mai mari părți a populației. Crucial pentru apariția și împământenirea
medicinei convenționale a fost, alături de cizelarea metodei științifice în alte discipline și
anumite evoluții pe tărâmul filozofiei științei, perfecționarea metodei numerice, utilizarea
stasticii în medicină și crearea unei teorii a studiului clinic, ca și interpretarea critică a datelor
("trebuie să luptăm contra falselor dovezi, a acelor "indicii la prima vedere", pentru a
descoperii realitatea faptelor", spuneau medicii pionieri ai metodei în sec. al XIX-lea). E
vorba despre metoda de culegere și tratament a datelor clinice și anatomo-patologice
(antecedente personale, istoria maladiei, rezultate examen fizic și complementare, evoluție și,
dacă e cazul, rezultatele examenului după deces). Necesitatea studiului numeric s-a impus
datorită faptului că nu putea fi stabilit un tablou general fiabil al unei boli prin simpla analiză
a cazurilor singulare individuale). Doar după constituirea unui astfel de tablou general al unei
maladii putem vorbi despre un diagnostic efectuat pe baza datelor unei cazuistici competent
analizate, diagnosticul trecând astfel de sub imperiul magiei în știința propriu-zisă: simțul
clinic, intuiția, flerul și "arta ghicirii" își pierd valoarea de instrumente principale, trecând pe
plan secund. Medicina a început să fie realmente riguros științifică atunci când medicul a avut
curajul să nu trateze, lăsând ca lot martor pentru comparație un anumit număr de pacienți
competent aleși (Claude Bernard, Introducere în studiul medicinei experimentale).
Grupe de specialitate

 Dermatovenerologie
 Diabet zaharat, nutriție și boli metabolice
 Endocrinologie
 Expertiza medicală a capacității de muncă
 Farmacologie clinică
 Gastroenterologie
 Genetică medicală
 Geriatrie și gerontologie
 Hematologie
 Medicină de familie
 Medicină de urgență
 Medicină internă
 Medicina muncii
 Medicină sportivă
 Nefrologie
 Neonatologie
 Neurologie
 Neurologie pediatrică
 Oncologie medicală
 Pediatrie
 Pneumologie
 Psihiatrie
 Psihiatrie pediatrică
 Radioterapie
 Recuperare, medicină fizică și balneologie
 Reumatologie
Grupa specialităților chirurgicale

 Chirurgie cardiovasculară
 Chirurgie generală
 Chirurgie orală și maxilo-facială
 Chirurgie pediatrică
 Chirurgie plastică-microchirurgie reconstructivă
 Chirurgie toracică
 Chirurgie vasculară
 Neurochirurgie
 Obstetrică-ginecologie
 Oftalmologie
 Ortopedie și traumatologie (specialitate care asimilează și Ortopedia pediatrică)
 Otorinolaringologie (ORL)
 Urologie
Specialități paraclinice

 Anatomie patologică
 Epidemiologie
 Igienă
 Medicină de laborator
 Medicină legală
 Medicină nucleară
 Radiologie-imagistică medicală
 Sănătate publică și management
Medicina alternativă și complementară
Termenul de Medicină alternativă este atribuit metodelor de tratament care se bazează pe o
tradiție empirică, fără baze științifice experimentale. Cuprinde mai multe domnii, din care cele
mai cunoscute sunt:

 Acupunctură: metodă de tratament tradițională chineză constând în înțeparea cu ace în

anumite puncte ale corpului, considerate a fi în legătură cu organul lezat.
 Homeopatie: se administrează bolnavului doze infinitezimale dintr-o substanță care - în
doze mari - provoacă aceleași simptome ca ale bolnavului de tratat, după
principiul similia similibus curantur (Christian Hahnemann).
 Chiropraxie și Osteopatie: tratamente prin manipularea întregului corp atât a aparatului
locomotor cât și a organelor interne; considerată până nu de mult o ramură a medicinei
alternative. A devenit în 1990 a III-a disciplină liberă în SUA, după medicina generală și
stomatologie.
 Reflexologie: tehnică de tratament asociind masajele cu presiuni exercitate asupra
anumitor puncte ale corpului.
 Sofrologie: metodă ce are scop diminuarea senzațiilor dureroase sau de indispoziție
psihică prin tehnici de relaxare până în starea de hipnoză.
Instituțiile unde se practică medicina
Medicina se exercită în cabinete de consultații, dispensare, policlinici, spitale și sanatorii.
Cercetarea științifică în domeniul medicinei are loc în clinici și laboratoare universitare și în
institute de cercetare.

Organizarea sanitară și a asistenței medicale a populației[modificare | modificare sursă]

Aceasta este o activitate de interes public și cade în sarcina organelor de stat (Ministerul
Sănătății) în colaborare cu asociațiile profesionale (Colegiul Medicilor).
Învățământul Medical

Studiul medicinei - admis numai după absolvirea unei școli medii (liceu) - are loc în
facultățile de medicină ale universităților pe o durată în medie de 6 ani. La sfârșitul studiului
se acordă un grad de calificare profesională (medic) și dreptul la liberă practică a medicinei,
după criterii diferite de la țară la țară. În multe universități, absolvenții facultăților de
medicină prestează la încheierea studiilor Jurământul lui Hippocrate.

Specializarea într-o anumită disciplină se obține prin pregătire postuniversitară de specialitate

(numită rezidențiat în România), care include instruire practică în clinici și laboratoare
precum și instruire teoretică prin cursuri organizate. Obținerea specialității este condiționată
de promovarea unui examen final la sfârșitul perioadei de specializare, numit examen de
intrare în specialitate. Durata specializării este cuprinsă între 3 și 6 ani, în funcție de
specialitatea medicală. În cele mai multe țări, specializarea este organizată și controlată de
asociații profesionale (corespunzătoare Colegiului Medicilor din România) și recunoscută de
organele de stat.

.
Medicina în secolul al XIX-lea
Numeroase descoperiri au condus la progrese importante în diagnosticul și tratamentul bolilor
precum și în dezvoltarea intervențiilor chirurgicale

În jurul anului 1819, în Franța, René Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, până astăzi
cel mai utilizat instrument în examinarea medicală.

Lucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în Franța, asupra țesuturilor pun bazele histologiei,
în timp ce germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în Berlin (Germania)studiază
substraturile anatomo-patologice ale bolilor și emite cunoscuta teorie a patologiei celulare.

Descoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 - 1895) și
ale lui Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui Emil von
Behring (1854 - 1917) și Ilia Mecinicov (1845 - 1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de la
aceste descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis (1819 - 1865) introduce Asepsia
iar Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia folosește pentru prima dată fenolul ca substanță
antiseptică.

Pe tărâmul fiziologiei sunt de remarcat lucrările francezului Claude Bernard (1813 - 1878)
asupra funcționării glandei tiroide, ficatului și asupra sistemului nervos vegetativ și ale
lui Ivan Petrovici Pavlov (1849 - 1936), în Rusia, cu privire la reflexele condiționate
.
Spaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 - 1934) a contribuit la cunoașterea structurii
sistemului nervos.

Wilhelm Röntgen, în Germania, (1845 - 1923) descoperă în 1895 razele X și le aplică în

investigarea organelor interne.

Introducerea narcozei cu eter în America în de către americanul William Thomas Morton în

1846, a anesteziei locale cu cocaină în 1884 de austriacul Christian Koller și rahianesteziei în
1898 de către August Bier în Germania contribuie la dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.
Note

1. Anne Fagot-Largeault, Preuve et niveau de preuve dans le sciences biomédicales,

Collège de France, Odile Jacob 2003, Symposium annuel - La verité dans les sciences
2. Articolul de la adresa următoare este ilustrativ pentru nivelul de exigență la care un
aparat medical (fie el și potențial pentru uz personal) trebuie să răspundă pentru a
putea fi de folos în medicină; vezi pagina 64 unde se discută despre coeficientul de
corelație R2, însă articolul este și în rest un bun și amuzant martor despre cum se
aruncă sute de milioane de dolari pe geam atunci când gândirea critică și
incompetența nu însoțește abordarea experimentală: "The collection of results shown
above is an example of the optimistic slant that an error grid plot can place on a data
set. While over 97% of the results are in the A and B region, the overall correlation as
measured by R2 is only 0.66 - this would not likely be good enough for home use by
patients. The goal of a traditional meter would be to have 98% of the values in the A
and B regions, with less than 0.1% (one in one thousand measurements) in
E." http://www.mendosa.com/noninvasive_glucose.pdf

Bibliografie suplimentara

 Elizabeth A. Martin. Oxford. Dicționar de medicina. Editia a VI-a. Editura ALL. 2011
 Valeriu Rusu. Dicționar medical. Editura Medicală. 2010
 Iuliana Popovici, Dumitru Lupuleasa, Lăcrămioara Ochiuz. Dicționar farmaceutic. Ediția
a III-a. Prefață de Prof. Univ. Dr. Medic Valeriu Rusu, membru titular al Academiei de
Științe Medicale din România. Iași: Editura Polirom, 2014
 Edoardo Rosati, Paolo Cristoforoni, Vincenzo Testa. Dicționar medical ilustrat (în 12
volume). Editura Litera, 2015
 Larousse. Dicționar de medicină. Traducere din limba franceză: Elena I. Burlacu. Editura
Univers Enciclopedic. București, 1998.
 Dicționar de termeni medicali. Coordonator dr. Harvey Marcovitch. Traducere din limba
engleză: Alexandra-Maria Nășcuțiu. București: Editura Niculescu, 2014
 Ida G. Dox, B. John Melloni, Gilbert M. Eisner. HarperCollins Dicționar medical ilustrat.
Traducere: dr. Ruxandra-Nicole Constantinescu-Agreș, dr. Cristina May, dr. Gabriela
Neacșu. Redactori coordonatori: dr. în medicină Alexandru Jelea, dr. Alina Cașcaval.
Editura Științelor Medicale, București, 2003.
 G. Zarnea, O.V. Popescu. Dicționar de microbiologie generală și biologie moleculară.
Editura Academiei Române, București, 2011
 Enciclopedia medicală românească. De la origini până în prezent. Publicată sub egida
Academiei Române și Academiei de Științe Medicale Vol. 1-5. Editura Universitară Carol
Davila, București, 2009