METODA ELEMENTULUI FINIT ŞI METODE APROXIMATIVE CURS partea 1 pagina 1

Problemele abordate: Aproximarea functiilor de o variabilă, Criterii de aproximare, Aproximarea

prin interpolare, Interpolarea polinomială globală (Formele Newton si
Lagrange ale polinoamelor de interpolare), Interpolarea trigonometrică.

1. Aproximarea funcţiilor de o variabilă

Problema aproximării unei funcţii de o variabilă se poate pune în situaţii diverse,

următoarele fiind mai frecvente:
1. funcţia este cunoscută, dar are o formă complicată, dificil de manipulat în calcule
(spre exemplu pentru operaţii de derivare, integrare, etc.);
2. funcţia nu este complet cunoscută, fiind date numai valorile ei pe o mulţime discretă
şi finită de puncte, seturile de valori fiind numite noduri
3. functia este cunoscută parţial prin seturi de valori ale sale pe o frontieră a unui
domeniu, de definiţie, iar în interiorul domeniului sunt cunoscute relaţii diferenţiale pe
care funcţia le respectă. Este cazul asa numitor ecuaţii diferenţiale.
În primul caz, aproximarea se poate face, în principiu, oricât de exact, restricţiile fiind
legate de condiţia ca funcţia care aproximează să fie cât mai simplă. În al doilea caz
informaţiile sunt reduse şi se completează cu presupuneri suplimentare, privind gradul
de regularitate al funcţiei (continuitatea funcţiei şi a derivatelor sale, etc.). In cel de al
treilea caz aproximarea are ca scop obtinerea unor functii sub formă analitică
aproximative pe domeniul de definitie, sau a unor valori ale functiei intr-o retea de
puncte ale domeniului de definitie.
În toate cazuri, este importantă alegerea unui criteriu de aproximare. Astfel de criterii
sunt expuse pe scurt in cele ce urmează

Fie [a, b] _ R un interval pe dreapta reală şi xi i ∈ {1, 2 ,...N } N număr natural, o reţea
de puncte de diviziune ale acestui interval şi xi ∈ [a ,b], x1 = a , x N = b . Punctele de
diviziune se numesc noduri. Presupunem date valorile în noduri ale unei funcţii reale f
yi = f ( xi ) , i ∈1, N (1)

Notăm cu g ( x ) funcţia cu care vrem să aproximăm pe f ( x ) pe intervalul dat. Iată

câteva criterii de aproximare:
Interpolare. în acest caz, funcţia “mai simplă” g ( x ) este determinată din condiţia ca să
ia aceleaşi valori în noduri
g ( xi ) = yi , i ∈1, N (2)
Criteriul de aproximare prin interpolare presupune tacit că nodurile ( xi , yi ) sunt
cunoscute exact. Dacă din diverse motive – cel mai adesea datorită unui procedeu de
măsurare – nodurile sunt afectate de erori atunci criteriul de interpolare este inadecvat.
Minimizarea abaterii maxime. Se impune condiţia ca abaterea maximă să fie minimă
pe intervalul ales, adică
max(|f(x) − g(x)|) = minim. pentru x Є[a,b] (3)
Relaţia (3) are analogul discret
max[ yi − g ( xi )] = min im , i ∈1, N (4)
Aproximarea făcută pe baza criteriului de mai sus se numeşte aproximare mini-max.

1
METODA ELEMENTULUI FINIT ŞI METODE APROXIMATIVE CURS partea 1 pagina 2
Minimizarea sumei pătratelor abaterilor în noduri. în acest caz se impune ca
N
S = ∑ [ yi − g ( xi )]2 = min im (5)
i =1
Se observă că, în cazul interpolării, această sumă este chiar nulă, adică are cea mai
mică valoare posibilă. Totuşi, această observaţie nu face superfluu criteriul (5) care este
mai general şi permite tratarea datelor cunoscute incert, aşa cum se va vedea mai
departe. Metoda care foloseşte acest criteriu este întâlnită sub numele de metoda celor
mai mici pătrate.

1.1 Aproximarea prin interpolare

Presupunând că nodurile xi sunt distincte, condiţia de interpolare (1) reprezintă
un sistem de N condiţii şi va duce în general la un sistem de N ecuaţii cu N
necunoscute. Considerentele de simplitate amintite mai sus ne sugerează alegerea
formei funcţiei de aproximare să fie făcută astfel încât sistemul de condiţii să conducă la
ecuaţii liniare. O posibilă alegere este următoarea: se ia un set de N funcţii simple,
cunoscute, g k k ∈ {1, 2 ,...N } şi un set de N parametrii nedeterminaţi (scalari)
ak k ∈ {1, 2 ,...N } în funcţie de care se scrie aproximanta g ( x )
N
g ( x ) = ∑ ak g k ( xi ) (6)
i =1
Deoarece prin cele expuse mai sus nu ne-am înscris într-un formalism riguros, vom
face unele observaţii de “bun simţ”. Astfel, am ales N parametri nedeterminaţi ak ,
deoarece avem N condiţii. Pe de altă parte, setul de funcţii g k ( x ) trebuie să conţină
elemente distincte, astfel încât introduse în forma (6), numărul de parametri să nu se
reducă. într-un limbaj mai riguros, se spune că cele N funcţii cunoscute
g k k ∈ {1, 2 ,...N } trebuie să fie liniar independente. În lipsa altei analize, ne putem
limita la funcţii despre care ştim că au această proprietate. Un astfel de set îl reprezintă
k −1
monoamele x k ∈ {1, 2 ,...N } , în care caz funcţia de interpolare este un polinom de
gradul N − 1
N
g ( x ) = ∑ ak x k −1 (7)
k =1
Alte seturi de funcţii pot fi funcţiile trigonometrice, exponenţiale, etc.

1.1.1 Interpolarea polinomială globală

Revenind la forma (7) se pune problema găsirii coeficienţilor ak din condiţia de
interpolare, adică a rezolvării sistemului de ecuaţii liniare
N
∑ ak xik −1 = yi , i ∈ {1, 2,...N } (8)
k =1

Dacă N este mare, rezolvarea sistemului (8) este dificilă sau cel puţin neconvenabilă. În
orice caz, nodurile xi fiind distincte, sistemul de ecuaţii (8) este un sistem cu
determinant Vandermonde diferit de zero şi are o soluţie unică, bine determinată pentru
coeficienţii ak . În consecinţă, oricare ar fi calea pe care se construieşte efectiv
polinomul de interpolare (7), acesta este unic pentru o funcţie şi o diviziune dată.

2
METODA ELEMENTULUI FINIT ŞI METODE APROXIMATIVE CURS partea 1 pagina 3
Aproximarea efectuată este o interpolare globală în sensul că se foloseşte un singur
polinom pe tot intervalul [a, b].

Forma Newton a polinomului de interpolare.

O modalitate convenabilă de construcţie a polinomului de interpolare îl constituie
polinomul lui Newton cu diferenţe divizate. Fiind date perechile de puncte (xi, yi), se
introduc următoarele rapoarte denumite diferenţe divizate ( notate cu DD)
y 2 − y1
DD(x 2 , x1 ) =
(x2 − x1 )
DD( x3 , x2 ) − DD(x 2 , x1 )
DD( x3 , x2 , x1 ) =
(x3 − x1 )
..... (9)
DD( x N ,..., x2 ) − DD( x N −1 ,..., x1 )
DD( x N , x N −1 ,..., x1 ) =
(x N − x1 )
Un exemplu de calcul pentru diferente divizate este expus în tabelul următor
Tabelul1.1
xi yi DD1 DD2 DD3 DD4

1 2 - - - -
2 3 1 - - -
3 0 -3 -2 - -
5 6 3 2 1 -
4 4 2 1 -3/2 -5/6

Funcţia de aproximare g ( x ) este un polinom de gradul N −1, pe care îl vom nota cu

p N −1 ( x ) . Se poate scrie
f ( x ) = p N −1 ( x ) + RN −1 ( x ) (10)
unde RN −1 ( x ) este restul sau eroarea de aproximare la interpolarea polinomială. Pe de
altă parte, ţinând seama de definiţia diferenţelor divizate, se poate scrie
f (x ) = y1 + ( x − x1 )DD(x , x1 )
(11)
= y1 + (x − x1 )DD( x2 , x1 ) + ( x − x1 )( x − x2 )DD( x , x2 , x1 )
În relaţia (11) ultima diferenţă divizată este formată cu punctul curent x. Continuând
procedeul (11) până se iau în consideraţie toate nodurile, rezultă
p N −1 ( x ) = y1 + ( x − x1 )DD( x2 , x1 ) + ( x − x1 )( x − x2 )DD( x , x2 , x1 ) +
(12)
+... + ( x − x1 )( x − x2 )....( x − x N −1 )DD( x N , x N −1 ,..., x2 , x1 )
RN −1 ( x ) = ( x − x1 )( x − x2 )....( x − x N )DD(x , x N , x N −1 ,..., x2 , x1 ) (13)
Se verifică direct din (13) că restul se anulează în noduri
RN −1 ( xi ) = 0 , i = 1, 2,..., N (14)
Astfel p N −1 ( x ) dat de (12) este polinomul de interpolare corespunzător celor N puncte
date. Forma (12) se numeşte polinomul lui Newton cu diferenţe divizate.
Pentru scrierea polinomului (12) se alcătuieşte mai intâi tabloul diferenţelor divizate de
diverse ordine. Nu este necesar ca tabloul să cuprindă toate diferenţele divizate

3
METODA ELEMENTULUI FINIT ŞI METODE APROXIMATIVE CURS partea 1 pagina 4
posibile. Este suficient să procedăm în ordinea nodurilor, din aproape în aproape,
conform definiţiilor (9).

Exemplu
Un exemplu de calcul este prezentat în tabelul anterior unde s-a notat cu DDi diferenţa divizată
de ordinul i (i = 1, 2, 3).
Polinomul obţinut pentru acest caz este
p3 ( x ) = 2 + ( x − 1) ⋅ (1) + (x − 1)( x − 2) ⋅ (− 2) + ( x − 1)( x − 2 )( x − 3) ⋅ (1)
În ceea ce priveşte restul R N −1 ( x ) (eroarea la interpolare), se poate face o evaluare
dacă avem informaţii suplimentare referitoare la funcţia aproximată f ( x ) şi la derivatele
sale.
De regulă, este nerecomandabilă utilizarea unui număr mare de noduri la
interpolare, mai ales dacă se intenţionează calcularea unor derivate cu ajutorul acestui
polinom. Uzual, nu se folosesc toate cele N noduri, ci doar 3-5 noduri cele mai
apropriate de punctul în care se cere valoarea funcţiei. în consecinţă, există
posibilitatea unor variante chiar când nu putem îndesi reţeaua prin alegerea altor
noduri.
Interpolarea polinomială apare deseori ca o componentă a altor algoritmi numerici cum
ar fi integrarea sau derivarea numerică a unor funcţii. în aceste aplicaţii se consideră
deseori cazul diviziunilor egale
xi +1 − xi = h , i = 1, 2 , ..., N − 1 (15)
h fiind pasul reţelei.
Se introduc operatorii δ d şi δ s denumiţi diferenţă la dreapta respectiv, diferenţă la
stânga, prin relaţiile
δ d f (x ) = f (x + h) − f (x ) (16)
δ s f (x ) = f (x ) − f (x − h ) (17)
_f(x) = f(x + h) − f(x) , (1.17)
rf(x) = f(x) − f(x − h) . (1.18)
Rezultatul aplicării operatorului δ d sau δ s asupra lui f ( x ) se numeşte diferenţă finită
(de ordinul I).
Pentru n întreg, se defineşte un operator de translaţie, E, prin relaţia
E n f ( x ) = f ( x + nh ) (18)
Sunt evidente relatiile
E0 f ( x ) = f ( x ) , E1 f ( x ) = f ( x + h ) ,
E 2 f ( x ) = f ( x + 2h ) , E−1 f ( x ) = f ( x − h ) , (19)
.........................................................................
Între operatorii δ d , δ s şi E există relaţiile
δ d = E1 − E0
(20)
δ s = E0 − E−1
Diferenţele divizate se pot exprima în funcţie de diferenţele finite şi de pasul h
DD( x2 , x1 ) = [ f ( x + h ) − f ( x )] / h = [δ d f ( x1 )] / h (21)

DD ( x N , x N −1 ) = [ f ( x N ) − f ( x N − h )] / h = [δ s f ( x1 )] / h (22)
Punând variabila curentă x sub forma

4
METODA ELEMENTULUI FINIT ŞI METODE APROXIMATIVE CURS partea 1 pagina 5
x = xi + αh , α ∈ [o , N − 1] , (23)
pe baza reletiilor (18)-(22) se pot obtin expresiile polinomului de intrepolare Newton şi a
restului cu diferente finite la stinga
1
p N −1 ( x ) = y1 + αδ d y1 + α(α − 1)δ d 2 y1 + ... + CαN −1δ d N −1 y1
2 (25)
RN −1 ( x + αh ) = CαN h N f ( N ) (ξ )
În mod similar considerând variabila curentă x sub forma
x = x N + β h , β ∈ [− N + 1 ,o] , (26)
se pot obtin expresiile polinomului de intrepolare Newton şi a restului cu diferente finite
lastinga
1
p N −1 ( x ) = y N + βδ s y N + β(β + 1)δ s 2 y N 1 + ... + (− 1)N −1 C −Nβ−1δ s N −1 y N
2 (27)
N N N (N )
RN −1 ( x + αh ) = (− 1) C−β h f (ξ )
δ d , sau δ s k au semnificatia aplicării repetate a operatorului δ d
k
În relatiile (25) şi (27)
respectiv δ s de k ori.

Forma Lagrange a polinomului de interpolare.

Polinomul de interpolare Lagrange se scrie alegând funcțiile g k ( x ) din relația (6) sub
forma unor polinoame denumite polinoame Lagrange și notate cu Lk ( x ) , k = 1, 2, ...., N .
Aceste polinoame au expresiile
N x − xj
Lk ( x) = ∏ , k = 1, 2,....,N (28)
j =1, j ≠k xk − x j
Se observă direct din (28) că
Lk (x j ) = 0 , dacă x j ≠ x k
și Lk x j = 1 , dacă x j = xk ( ) (29)
Cu această observație polinomul de interpolare Lagrange se scrie
N
pN −1 ( x) = ∑ yk Lk ( x) (30)
k =1

Se observa că relativ la expresia (6) avem ak = yk , adică chiar valorile funcției f ( x) în

noduri.

Exemplu
Utilizând primele patru noduri din tabelul 1.1, adică
xi 1 2 3 5

yi 2 3 0 6

(x − 2)(x − 3)(x − 5) = 1 (x − 2)(x − 3)(x − 5) ,

L1 ( x ) =
(1 − 2)(1 − 3)(1− 5) 8
L (x) =
(x −1)(x − 3)(x − 5) = 1 (x −1)(x − 3)(x − 5) ,
2
(2 −1)(2 − 3)(2 − 5) 3

5
METODA ELEMENTULUI FINIT ŞI METODE APROXIMATIVE CURS partea 1 pagina 6

L3 (x) =
(x −1)(x − 2)(x − 5) = 1 (x −1)(x − 2)(x − 5) ,
(3 −1)(3 − 2)(3 − 5) 4
L (x) =
(x −1)(x − 2)(x − 3) = 1 (x −1)(x − 2)(x − 3) .
4
(5 −1)(5 − 2)(5 − 3) 4
Polinomul de interpolare Lagrange pentru cele patru noduri este
3
p3 ( x) = ∑ yk Lk ( x) = 2L1 (x) + 3L2 ( x) + 0L3 (x) + 6L4 ( x) = x3 − 8x 2 + 18x − 9 .
k =1
Acest polinom este identic cu cel obținut prin metoda diferențelor divizate.

OBSERVAȚIE Se poate demonstra ca interpolarea polinomoială globală nu este

întotdeauna convergentă. Mai general, acest rezultat negativ se exprimă prin teorema
lui Faber care spune că pentru orice diviziune a intervalului [a, b] există o funcție, chiar
continuă, față de care abaterea polinomului de interpolare crește oricât de mult când N
tinde la infinit.

1.1.2 Interpolarea polinomială pe porțiuni – Funcțiile spline

Pornind de la observația anterioară privitoare la imposibilitatea atingerii
convergenței pe tot intervalul [a, b] întotdeauna, apare necesitatea aplicării interpolării
polinomiale pe porțiuni. În acest mod, pe fiecare subdiviziune a intervalului [a, b] se
definește un alt polinom de interpolare. Funcțiile astfel folosite asigură anumite condiții
de racordare în noduri, asigurând continuitatea pentru derivate de anumite ordine
impuse. Aceste funcții de interpolare se numesc funcții spline. Din punct de vedere
matematic aceste funcții se definesc astfel:
Fie [a , b]∈ R un interval pe dreapta reală și xi , i = 1, 2,...,N ¸ o rețea de puncte de
diviziune ( x1 = a , xN = b ). Se notează cu I i subintervalele [xi , xi+1 ) . Funcția s : [a , b] → R
se numește funcție spline polinomială de ordin m dacă:
• restricțiile ei pe subintervalele I i sunt polinoame de grad m; și se notează
s I = pm,i
i

• s : [a , b] → R este derivabilă de m-1 ori pe domeniul de definiție, inclusiv în

punctele de diviziune.
Se pot defini:
Functiia spline de ordinul întâi (linia poligonală).
Este o funcție formată din segmente de dreapta cu ecuații de forma
p1,i (x) = yi + mi ( x − xi ) , x ∈[xi , xi+1 )
mi = ( yi+1 − yi ) / hi , hi = xi+1 − xi
unde mi este panta funcției pe intervalul I i . Funcția spline de ordinal întâi nu asigură
continuitatea în punctele de diviziune.
Functiia spline de ordinul doi.
Este o funcție formată din segmente de parabolă racordate în punctele de diviziune
până la derivata de ordinul unu inclusiv. Ecuațiile restricțiilor acestei funcții sunt de
forma
p2,i (x) = yi + mi (x − xi ) + ai ( x − xi ) , x ∈[xi , xi+1 ) ,
2

care satisface condiția p2 ,i ( xi ) = yi .

Din condițiile de racordare
p2,i (xi+1 ) = yi+1 , p2′,i ( xi +1 ) = p2′,i +1 ( xi )

6
METODA ELEMENTULUI FINIT ŞI METODE APROXIMATIVE CURS partea 1 pagina 7
care se pot scrie în nodurile xi , i = 1, 2, ..., N − 2 se determină coeficienții polinomiali
mi , ai .
Functiia spline de ordinul trei – funcția cubică.
Este una dintre cele mai utilizate funcții de aproximare polinomială. Este o funcție
formată din restricții polinomiale de ordinul trei, racordate în punctele de diviziune până
la derivata de ordinul doi inclusiv. Ecuațiile restricțiilor acestei funcții sunt de forma
p3,i ( x) = yi + mi ( x − xi ) + bi (x − xi ) + ai (x − xi ) , x ∈[xi , xi+1 ) ,
2 3

care satisface condiția p2 ,i ( xi ) = yi .

Din condițiile de racordare
p3,i (xi+1 ) = yi+1 , p3′,i ( xi+1 ) = p3′,i+1 ( xi+1 ) , p3′′,i ( xi+1 ) = p3′′,i+1 ( xi+1 )
care se pot scrie în nodurile xi , i = 1, 2, ..., N − 2 se determină coeficienții polinomiali
mi , ai , bi .

OBSERVAȚII
1. Folosită pentru reprezentarea unor curbe date diverse (traiectorii, profile
aerodinamice, ...), funcția spline cubică poate avea abateri în zonele cu pante
mari, mi ≥ 5 .
2. Restricțiile suncției spline pe intervalele rețelei nu trebuie sa fie obligatoriu
polinoame. Se pot face racordări dintre polinoame și alte funcții (cercuri, …).
Astfel de combinații sunt avantajoase în cazul pantelor mari din noduri.
3. Orice funcție continuă poate fi aproximată oricât de bine pe tot intervalul, atunci
când numărul de puncte al rețelei de diviziune crește, adică se pot asigura
întotdeauna condiții de convergență ale aproximării.

1.1.2 Interpolarea cu funcții trigonometrice – Serii Fourier

MAI TREBUIE CONTINUAT