II.1.

Metode balneofizioterapeutice

Tratamentul balneofizioterapeutic are ca scop modificări ale excitabilităţii şi

conductibilităţii nervului suferind, pe deoparte pentru a restabili funcţionalitatea lui normală, pe
de altă parte pentru a inhiba reflexe nociceptive dureroase care întreţin iritarea. Mai putem să
influenţăm şi mecanismele patogenice vasomotorii sau inflamatoare locale care întreţin iritaţia.
Aceste posibilități de tratament s-au dovedit a avea rezultate deosebit de favorabile în tratarea
herniei de disc, atât lombare, cât și cervicale sau toracice.
Tratamentul balneofizioterapeutic mai are ca obiective:
- Diminuarea durerii;
- Creșterea circulaţiei venoase;
- Creşterea ratei metabolismului celular;
- Vasodilataţia capilarelor;
- Creșterea afluxului de sânge la nivelul musculaturii.
Recuperarea herniilor de disc trebuie să țină cont de cele 3 stadii evolutive: stadiul
subacut, stadiul acut, și stadiu cronic.

II.1.1. Tratamentul prin hidro și termoterapie

Hidroterapia este aplicarea în scop profilactic și curativ al unui număr variat de

proceduri care au la bază apă la diferite temperaturi şi sub diverse stări de agregare ca şi unele
tehnici strâns legate de acestea.
În herniile de disc se pot folosi următoarele proceduri:

a) Împachetarea cu nămol
Se pregăteşte nămolul prin amestecarea lui cu apă fierbinte până ce se realizează o masă
vâscoasă. La temperaturi de 30-400 C se aplică nămolul pe cearşaf, într-un strat gros de 2-3 cm.
Se aplică nămolul pe părţile laterale şi anterioare ale corpului evitând regiunea precordială.
 Pentru evitarea congestiei cerebrale se pune o compresă rece pe frunte. Durata este de 20-
40 min. După terminarea procedurii, bolnavului i se aplică un duş cald.
Acţiunea nămolului:
- mecanică - producând excitaţia pieli datorită micilor particule componente.
- termică - temperatura crescută a corpului cu 2-30 C.
- chimică - prin resorbţia unor substanţe pe care le conţine nămolul.
Nămolul activează producerea de histamină în piele, apare o transpiraţie abudentă cu
eliminarea crescută de acid uric din metabolismul proteic. Sunt mobilizate depozite sancvine
producându-se intensificarea circulaţiei în anumite teritorii.

b) Băile de abur
Se foloseşte caldura umedă sub formă de vapori, ele aduc un aport mare de caldură
ridicând într-un timp relativ scurt temperatura corpului. Pentru ca băile de abur să fie mai uşor
suportate se pleacă de la o temperatură iniţiala de 38-420C şi se urcă treptat la 50-55°C.
Durata lor variază în raport cu boala şi rezistenţa organismului de la 5-30 min, iar dacă
dorim să mărim transpiraţia dăm bolnavului 250-500 ml ceai sau apă.
În timpul procedurii se pune o compresă la cap, ceafă, inima. Baia de abur se termină cu o
procedură de răcire, baie sau duş rece.
Băile de abur fiind proceduri puternice nu se pot aplica la un pacient mai mult de 2-3 ori
pe săptămână. Sunt intens hipertermice şi intens diaforetice, dar transpiraţia nu se poate evapora.

c) Baia de lumină cu becuri electrice

Utilizează razele infraroşi în spaţii închise şi sunt şi proceduri de sudaţie, de traspiraţie.
Baia de lumină cu becuri se efectuează: complete în dulapuri de lemn cu becuri, iar
parţial în dispozitive adaptate. Durata este de 5-20 min. iar după terminarea lor se face o
procedura de răcire.
Caldura radiantă produsă de băile de lumina este mai penetrantă decât cea produsă prin
băile de abur sau aer cald iar transpiraţia începe mai devreme. Băile de lumină scad tensiunea
arteriala prin vazodilataţia produsă treptat.

d) Împachetările cu parafină
 Pentru aplicarea parafinei, se topeşte într-un vas o cantitate de parafină albă în aşa fel
încât să mai rămână câteva bucăţi neâncălzite, în scopul evitării supraâncălzirii.
Cu ajutorul unei pensule late se pensulează repede regiunea interesată de mai multe ori
până ce se realizează un strat de parafină de 0,5-1cm grosime.
Peste stratul de parfină se pune o bucată de flanelă şi se acoperă regiunea cu pătura.
Durata este de 30 min. Regiunile păroase se rad sau se ung cu ulei înainte de aplicarea
parafinei. Pe regiunile nepăroase înlăturarea parafinei se realizează foarte uşor din cauza
transpiraţiei produsă de parafină.
Se repetă manevra de 2-3 ori introducând de fiecare dată segmentul la un nivel inferior
faţă de precedentul. Când temperatura devine suportabilă extremitatea se lasă în parafină un timp
mai îndelungat.
Parafina provoacă o supraîncălzire profundă şi uniformă a ţesuturilor. Pielea se încălzeşte
la 38-400 C provocând o transpiraţie locală abundentă. Aplicaţia lombară de parafină este adesea
utilizată după depăşirea perioadei acute.

e) Baia de jumătate sau halbbad

Această baie se efectuează într-o cadă mai mare decât cele obişnuite, cu apă la
temperatura de 32 grade C.
Se umple cada până la înalţimea de 28-30 cm, ce trebuie să acopere jumătatea inferioară a
bolnavului până la ombilic. Bolnavul se aşează în aşa fel încât în baie în spatele lui să rămână un
spaţiu suficient pentru manipulaţiile tehnicianului. Bolnavul este invitat să-şi spele faţa şi să se
fricţioneze uşor pe mâini, torace şi abdomen.
Tehnicianul se aşează la stânga şi puţin în spatele bolnavului ia în mâna dreaptă un vas
special cu capacitate de 1,5 l şi face 10-15 turnării rapide asupra spatelui şi umerilor bolnavului,
realizate prin lovirea şi proiectarea în acelaşi timp a apei din cadă asupra corpului pacientului.
Ulterior execută fricţiuni rapide cu apă pe spate şi parţile laterale ale toracelui în direcţie
verticală de sus în jos şi invers. Tehnicianul se mută apoi şi execută aceleaşi turnării şi fricţiuni şi
pe faţa anterioară a corpului.
Halbbadul poate fi completat cu o turnare energică executată de la 1-1,5 m asupra
toracelui şi abdomenului în scopul stimulării respiraţiei, circulaţiei şi creşterii tonicităţii
muschilor din regiunea interesată. Durata băii este de 3-5 minute.
 Această manevră acționează prin componenta să termică și mecanică, fiind astfel
excitantă, tonifiantă, sedativă şi antitermică.

f) Baia caldă simplă.

Se execută într-o baie obişnuită cu apă la temperatura de 36-370 C şi cu durată totală de
15-30 sau 60 de minute. Acționează prin factorul termic şi presiunea hidrostatică a apei.
Efectul final este antispastic şi sedativ general. Se recomandă în suferinţele miofasciale,
spondilogene, în radiculopatiile reziduale.

II.1.2. Tratamentul prin electroterapie

Electroterapia este aceea parte a fizioterapiei, care studiază utilizarea acţiunii diverselor
forme ale energiei electrice asupra organismului, cu scop curativ sau profilactic.
Principalele efecte favorabile ale diferitelor forme de curenţi electrici în discopatiile
lombare sunt cel antialgic, antiinflamator, hiperemiant și decontracturant.

a) Curenţii diadinamici – au efecte spectaculoase în lumbago nediscogen, dar efectul

lor în formele discogene este moderat. Se pot prescrie curenţii diadinamici în aplicaţi
transversale lombare cu schimbare de polaritate. În durerile herniei de disc vom prescrie curentul
diadinamic cu polul negativ pe punctul dureros şi polul pozitiv proximal.
În general, durata procedurii este de 4-8 minute. Dacă depăşim această durată se va
diminua eficacitatea analgetică.
Ritmul sedinţelor este determinat de stadiul afecţiunii. Dacă intensitatea dureri este mare
aplicăm de 2 ori pe zi, dacă este mai mică, o singură procedură pe zi.
Numărul şedinţelor pentru o acţiune analgetică satisfăcătoare sunt utile în număr de 8-10
sedinţe consecutive, eventual cu o pauză de 7-10 zile după care se reiau. În scop dinamogen
putem folosi peste 10 sedinţe.

b) Curentul galvanic – cu intensităţi de 8-15 mA, cu durata de 10-30 minute, zilnic o

şedinţă, 10-15 şedinţe pe serie.
 Curentul galvanic este foarte mult folosit în sciatalgii sub forma galvanizărilor simple
longitudinale sau a ionogalvanizărilor cu CaCl2 cu polul pozitiv paralombar şi polul negativ la
nivelul piciorului. În formele cu tulburări de sensibilitate există riscul de arsură locală.
Sub forma băilor galvanice bicelulare sau tetracelulare, curentul galvanic este eficient în
suferinţele radiculare reziduale sau când există coafectări de tipul HTA, nevrozei, tulburărilor de
climax, tulburărilor vasomotorii.

c) Curentul Träbert – Sunt curenți cu impulsuri cu o frecvență de 140 Hz, câte un

impuls de 2 msec, urmat de o pauză 5 msec, la care tot catodul este electrodul activ antalgic.
Durata tratamentului este de 15-20 minute, cu creşterea treptată a intensităţii. Se repetă de 1-2 ori
pe zi. Se recomandă o doză de intensitate de 15-20 mA, și 6-8 ședințe.
Atât curentul diadinamic, cât şi curentul Träbert determină o puternică senzaţie, cu aspect
vibrator, o excitaţie a mecanoreceptorilor ţesuturilor de sub electrozi. Efectele antalgice se
explică tocmai prin această senzaţie.
Aplicat cu polul negativ pe punctul dureros, are un efect antalgic comparabil cu al
curenţilor diadinamici.

d) Curenţii interferenţiali – au un bun efect decontracturant. Se aplică sub forma a

două seturi de electrozi în cruce pe regiunea lombară, manual, la o frecvență de 100 Hz timp de
10 minute. Aplicaţiile se pot face zilnic sau la 2 zile, în număr de 6-8 şedinţe.
Printre efectele acestui tip de curent se numără cele excitomotorii pe fibrele musculare
striate cu inervaţie normală şi pe musculatura netedă, analgetic, miorelaxant, termic superficial şi
profund.

e) Ultrasunetul – se foloseşte în formele subacute sau cronice recidivante, cu

suferinţe musculo-tendinoase, sau cu manifestări vasculo-vegetative. Se indică ultrasunet cu
hidrocortizon paravertebral lombar cu o durată de 4-6 minute. Aplicaţiile se pot face zilnic sau la
2 zile, 6-15 şedinţe.
Ultrasunetul determină un efect caloric dar și o excitație vibratorie, care acționează
asupra proprioreceptorilor.
 f) Curenţii exponenţiali – se folosesc pentru stimularea musculaturii total sau parţial
denervate în herniile de disc operate, cu deficit motor.

II.3. Masajul

Prin noţiunea de masaj se înţelege o serie de manipulaţii manuale variate aplicate

sistematic pe suprafaţa organismului în scop terapeutic sau profilactic (de prevenire).
Pentru efectuarea masajului se foloseşte:
- Pudră de talc;
- Diferite unguente (care conţin medicamente);
- Uleiuri;
- Săpun.
Se controlează starea tegumentului, eventuale echimoze. Se evită masarea aluniţelor.
Masajul clasic dispune de câteva manevre extrem de bine tolerate de pacienți, cu efecte
benefice în diferite tipuri de afecțiuni. În cadrul depresiei, aceste manevre își pot arăta valoarea
prin faptul ca odată relaxată musculatura diferitelor regiuni, se produce și o ameliorare a stării
psihice. Manevrele principale ale masajului clasic vor fi prezentate în continuare.

Netezirea constă în alunecarea uşoară şi ritmică efectuată asupra tegumentelor, în sensul

circulaţiei de întoarcere (venoasă şi limfatică). Mâna maseurului alunecă cu palma ferm şi
complet aplicată pe piele în sens centripet, cu o presiune crescândă, atingând un maxim la
mijlocul suprafeţei şi scăzând intensitatea presiunii spre sfârşit, cu următoarele precizări: policele
se poate opune celorlalte degete, în funcţie de segmentul masat; degetele mâinii pot fi lipite între
ele sau larg deschise; mâna poate fi împinsă sau trasă; mişcarea poate fi scurtă sau lungă; poziţia
palmei poate fi paralelă, perpendiculară sau oblică, faţă de direcţia mişcării. Procedeul de
netezire poate avea diferite derivații:
 - netezirea în greblă, ce se execută cu nodozităţile articulare ale falangelor degetelor
flectate, pumnul fiind închis, iar alunecarea pătrunzătoare (în spaţiile intermusculare sau în cazul
unor regiuni acoperite de fascii puternice: plantă, faţa laterală a coapsei, etc).
- netezirea şerpuită - mâna aplicată longitudinal, cu degetele strânse se mişcă în zig-zag în
sens centripet, fără avăntări bruşte.
- netezirea în cleşte - degetul mare împreună cu celelalte degete, imitând acţiunea unui
cleşte, alunecă în această poziţie pe tot traiectul muşchiului sau tendonului masat.
- netezirea cu extremitatea degetelor - degetul mare (policele) sau mai multe degete
dispuse aproape perpendicular pe regiunea masată se deplasează încet, apăsând adânc ţesuturile.
- netezirea alternantă, în care se lucrează alternant cu ambele mâini care execută acelaşi
tip de manevră, cu ritm specific, iar mâinile dau impresia că se încrucişează sau că se deplasează
una pe sub cealaltă.
- netezirea concentrică, în care ambele mâini cuprind ca într-o brăţară articulaţia, policele
şi degetele arătătoare atingându-se, și se execută mişcări circulare.
- netezirea lungă - palmele cu degetele strânse se aplică paralel cu axul longitudinal
regiunii masate sau uşor oblic, în aşa fel încât se va masa segmentul sau membrul întreg de la
extremitatea să înspre rădăcină, (pe toata lungimea sa).
Este important a se preciza că există numeroase reguli generale, pentru a putea efectua un
masaj corect și eficient. Sensul în care se execută netezirea este cel al circulaţiei venoase şi
limfatice, liniștit și ritmic, fără întrerupere, având ca sens ganglionii și cisternele limfatice, de la
extremitatea cea mai îndepărtată de trunchi la zona cea mai apropiată de acesta.
Presiunea cu care se execută netezirea trebuie să crească progresiv pe prima jumătate a
segmentului masat, să atingă maximul la mijloc şi să scadă treptat spre sfârşit. Pentru că mâna
trebuie să alunece liberă pe zona masată, se vor folosi cantităţi mici de ulei de masaj sau pudră
de talc. În cazul apariției durerilor, netezirea se execută ceva mai sus de zona dureroasă, cu
presiune cât mai mică, timp de 3 - 5 minute. O netezire de 15-30 minute este un adevărat calmant
al durerii.
Efectele principale ale acestei manevre sunt activarea circulaţiei superficiale (capilare şi
limfatice) și stimularea sau calmarea nervilor şi muşchilor periferici.
 Fricțiunea reprezintă apăsarea şi deplasarea pielii şi a ţesuturilor moi subcutanate pe
ţesuturile profunde sau pe plan dur, osos, atât cât permite elasticitatea acestora. Putem descrie
diferite tehnici de fricțiune:
- fricţiunea rectilinie, care mobilizează pielea până la limita ei elastică în sens rectiliniu, a
cărei intensitate şi extindere creşte treptat. Manevra se poate face cu: pulpa policelui, pulpele
celorlalte degete, palma întreagă de la o singură mână sau de la ambele mâini, cu pumnul sau cu
cantul mâinii.
- fricţiunea în spirală - cu pulpa degetelor sau cu rădăcina mâinii aplicate pe regiunea
masată se imprimă fricţiunii o direcţie în zig-zag, sau în spirală.
- fricţiunea în cleşte, în care se formează un cleşte din degetul mare şi celelalte degete şi
se fricţionează elementele anatomice prin mişcări rectilinii sau circulare.
- fricţiunea în greblă (mobilizarea profundă, rapidă şi energică a pielii cu ajutorul feţei
dorsale a degetelor şi nodozităţilor lor), circulară (degetele ce masează păstrează o poziţie
asemănătoare cu cea din varianta simplă însă pulpele degetelor fac o mişcare circulară), sau cea
de îngreuiere.
Fricțiunea se execută pe o porţiune limitată a suprafeţei cutanate şi poate fi executată atât
în sensul circulaţiei venoase, cât şi în sens contrar circulaţiei limfei şi sângelui venos, aceasta
fiind procedeul principal în majoritatea cazurilor patologice şi singurul care influenţează pozitiv
mobilitatea, rezistenţa şi elasticitatea a paratului articular.
În timpul fricţiunii, forţa de presiune creşte gradat prin unghiul de înclinare a l degetelor
faţă de orizontală. Forţa de apăsare folosită în timpul fricţiunii este destul de mare şi poate
provoca leziuni şi traumatisme ale pielii. Deci, trebuie să se acorde o atenţie deosebită tehnicii de
execuţie. Fricţiunile energice în locurile dureroase reduc starea de hiperexcitabilitate a nervilor,
accelerează circulaţia locală şi îmbunătăţesc hrănirea ţesuturilor. Cu ajutorul fricţiunii, un maseur
talentat poate recunoaşte modificările patologice care au loc în ţesuturile profunde (în special în
regiunea articulaţiilor).
Fricțiunile au efecte vizibile: atunci când se execută lent, uşor, au un efect de relaxare
musculară şi calmare nervoasă iar când se execută energic, profund, au un efect de excitare,
stimulare cu efecte trofice şi circulatorii, sau înlăturarea rezervelor de grăsime şi a reziduurilor
infiltrate și sporirea elasticităţii şi supleţii pielii şi a ţesuturilor conjunctive. Efectele fricțiunii
sunt de lungă durată.
 Frământatul reprezintă prinderea în cută a muşchilor şi a ţesuturilor profunde, ridicarea şi
străngerea acestora atât cât permite elasticitatea ţesutului respectiv. La fel ca și manevrele
precedente, frământatul poate fi practicat prin mai multe metode:
- frământatul în cută reprezintă cuprinderea muşchiului (sau a ţesutului gras) într-o cută
formată de către cele patru degete, pe o parte şi degetul mare şi rădăcina palmei pe de altă parte,
ridicarea şi strângerea acestuia printr-o stoarcere, strângere propriu-zisă sau printr-o presare pe
planul osos.
- frământatul în inel - mâinile se aşează transversal pe muşchi, faţă în faţă , astfel încât
arătătoarele şi policele se ating iar muşchiul, cuprins ca într-un inel, trece dintr-o mână în alta.
- frământatul lung în care se aplică ambele mâini pe muşchiul masat astfel încât pulpele
degetelor mari vin deasupra acestuia, iar celelate degete pe marginea lui externă respectiv
internă; în timpul deplasării înainte prin salturi mici, policele se îndreaptă înspre celelalte degete,
realizând ridicarea şi stoarderea muşchiului.
- frământatul în cleşte - muşchii scurţi sau laţi sunt cuprinşi într-un cleşte format de cele
patru degete, de pe o parte şi degetul mare pe de altă parte, sunt ridicati şi strânşi.
- frământatul cu pumnii - cu pumnii strănşi se execută mişcări de frământare
asemănătoare cu frământatul pâinii, efectuându-se mişcări de rotaţie care ridică muşchiul şi în
acelaşi timp execută o presiune asupra lui.
- frământatul şerpuit unde degetele, printr-o mişcare de alunecare continuă, presează
muşchiul aşa cum sar stoarce de apă un burete, ridicându-l şi strângându-l cu ambele mâini;
înaintarea spre zonele învecinate dă aspectul unui val al mişcării.
Frământatul este singurul procedeu care acţionează intens asupra vaselor limfatice şi
sanguine mari, accelerând neutralizarea produselor de descompunere şi sporind procesul de
nutriţie al ţesuturilor. Această manevră măreşte puterea de contracţie a fibrelor musculare, deci
constituie un exerciţiu de gimnastică pentru muşchi. În ceea ce priveşte muşchii striaţi, această
manevră are o importanţă deosebită în cazul scăderii capacităţii de muncă a muşchilor.
În timpul frământatului trebuie evitate manevrele bruşte, răsucirea muşchiului sau
provocarea durerilor, executându-se într-un ritm lent și continuu.
Cu ajutorul acestei manevre se poate trata atrofia și insuficiența musculară, ducând la o
refacere și recuperare medicală. Poate produce creșterea considerabilă a mobilității tendoanelor,
întinderea fasciilor și îmbunătățirea circulației limfei și sângelui, ceea ce produce intensificare
hrînirii grupelor musculare și resorbția rapidă a substanțelor obținute pe cale metabolică, precum
și eliminarea elementelor de descompunere din fasciculele musculare.

Tapotamentul constă în bătăi sau loviri uşoare şi ritmice, cu degetele, palmele sau
canturile palmelor, aplicate pe ţesuturile moi. Tehnicile prin care poate fi executat sunt:
- tocat - palmele aşezate paralel, faţă în faţă, cu degetele uşor flectate şi depărtate, lovesc
într-un ritm vioi, alternativ, locul masat în aşa fel încât ambele mâini să bată în acelaşi loc,
progresându-se treptat în sensul dorit. Degetele cad fie cu partea latero-dorsală, fie cu muchia.
Degetele sunt relaxate, pasive, golul de aer care se formează între degete amortizând astfel
loviturile.
- plescăitul - derivă din varianta anterioară însă aici prin mişcări simple şi repezi se
produce o supinaţie alternativă, pe corp căzând degetele flectate care parcă ridică de pe el un fir.
Loviturile produc un sunet clar specific care a dat şi numele acestei variante.
- percutatul - loviturile în această variantă se efectuează cu pulpa degetelor uşor îndoite
care cad oblic sau perpendicular pe regiunea masată. Ritmul de aplicare este rapid şi se practică
cu ambele mâini care lovesc simultan sau alternativ.
- bătătoritul cu palmele - în această variantă palmele şi degetele cad moi pe suprafaţa
corpului de la o distanţă mică, iar loviturile sunt scurte şi dese, producând un sunet deschis
caracteristic. Se mai pot executa şi mişcări cu degetele apropiate de palmă, mâna îmbrăcând
forma unei cutii. Se mai pot folosi şi lovituri uşoare cu dosul mâinilor.
Tapotamentul se adresează ţesutului superficial sau profund, în funcţie de intensitatea de
lovire şi viteză, profunzimea fiind dată de varianta aleasă şi de pârghia folosită. Ritmul de
aplicare diferă de la o variantă la alta. Astfel, tocatul se execută cu o viteză de 1-3 lovituri/sec.
timp de 1-4 min., bătătoritul cu palmele 10-70 de lovituri / minut, etc.
Această manevră creşte excitabilitatea neuro-motorie și acționează asupra sistemului
vegetativ-simpatic, având influență benefică asupra terminațiilor nervoase senzitive în special și
ajută la micşorarea şi încetarea durerilor, când gradul de excitaţie al nervului este mărit. Manevra
aduce un aflux puternic de sânge spre regiunea masată, determinând astfel îmbunătăţirea nutriţiei
acelei regiuni, provocând și o hipertermie profundă, o înviorare a tonusului tuturor muşchilor,
acţionând în mod reflex pe locul de aplicare a loviturilor.
 Vibrațiile sunt mişcări oscilatorii pe un fond de presiune continuă şi constantă, de
intensitate redusă. Asemeni manevrelor precedente, poate avea variate tehnici de execuție:
- vibraţia simplă, care se execută cu o singură mână, în următoarele variante: cu vârful
degetelor sau cu faţa lor palmară; cu podul palmei; cu rădăcina mâinii; cu toată palma, având
degetele depărtate, cuprinzând muşchiul; cu degetele întinse; cu pumnul deschis sau închis.
- trepidaţia – vibrație a căror mişcări oscilatorii au o amplitudine şi intensitate mare; se
execută cu palmele, având degetele depărtate cuprinzând muşchiul şi imprimându-i mişcări în
spirală.
- vibraţia combinată, asociată cu alte manevre dau fricţiune vibratoare, frământat vibrator
sau presiune vibratoare.
Vibraţiile necesită un antrenament prealabil din partea maseurului fiind unul dintre cele
mai obositoare procedee de masaj, iar când nu sunt însoţite de trepidaţii, vibraţiile devin presiuni,
cu ritmul oscilaţiilor de peste 200 mişcări/minut. Trepidaţiile se aplică pe grupe musculare mari,
mâinile putând aluneca pe segmentul masat, cuprinzând şi alte regiuni.
Printre efectele acestei tehnici se numără cel calmant, relaxant, reduce sensibilitatea
nervoasă, îmbunătăţeşte capacitatea de efort, calmează durerile în diferite afecţiuni
(ginecologice, nevralgii, migrene). De asemenea, intensifică funcţionarea glandelor, acţionează
asupra nervilor periferici (nervii motori, senzitivi, vasomotori şi secretori), acţionează asupra
parezelor, spasmelor musculare și reduc durerea.