Sunteți pe pagina 1din 14

Sub streaşina de la casă,

Rândunica inimoasă
Face cuib rotund din lut
Pentru pui, şi-un aşternut
De puf moale pregăteşte.
Când e gata, ea cloceşte
Ouă mici cqt o-alună.
Din văzduh gâze adună.
Are roşu sub bărbiţă,
Coada ca o furculiţă,
Pieptul alb ca de mireasă,
Spate negru de mătasă.
Toamna se duce din ţară,
Primăvara vine iară.

de Lucia Cojocariu Damşa


Sub streaşina casei mele
E un cuib de rândunele
Toată ziua ciripesc,
Puişorii îşi hrănesc.

Tata-i invaţă să zboare,


Mama le-aduce mâncare
Căci la toamnă îşi iau zborul,
Ramâne gol cuibuşorul.

Cip-cirip de bucurie,
Toată ziua-mi cântă mie,
Şi eu stau şi îi privesc
Şi poveşti le povestesc

Randunica
Poezii de-ale piticilor

Randunica, randunea,
Ce bati la fereastra mea?
Du-te, pune-ti rochita
Ca te arde arsita,
Te sufla vanturile
Si te uda ploile.
Mergi pe campul inverzit
Ca rochita a-nflorit
Si o calca turmele
Si o pasc oitele.

RÂNDUNICA
Caisul nostru a-nflorit
Şi-n ramul lui a poposit
Venind din depărtare
O rândunică ce acum
E obosită tare!
Ea a bătut din aripioare,
A început să cânte-n soare
Şi-apoi cu-n ciripit ne-a salutat
Şi-n cuibul de sub streşini a zburat.
Se spune că a fost odată o fată tare frumoasă. Soarele s-a îndrăgostit de ea şi a luat-o de
soţie. Într-una din zile, mama Soarelui a trimis-o pe nora sa la Ciumă să-i ceară o sită de
cernut făina. Tânăra femeie a plecat la drum iar pe cale l-a întâlnit pe moş Luni pe care l-a
întrebat unde e lăcaşul Ciumii. Primind răspunsul, femeia şi-a continuat drumul şi a ajuns la
moş Marţi care i-a dat o gresie. Sfânta Miercuri a îndreptat-o spre uica Joi care i-a dăruit o
oglindă iar Sfânta Vineri i-a dat un piaptăn. Sâmbăta ştia că Ciuma era o zgripţuroaică rea,
aşa că a sfătuit-o, cum să facă să ia sita fără să fie văzută. Soaţa Soarelui făcu aşa cum fu
sfătuită, puse mâna pe sită şi o luă la fugă înapoi spre casă.
La scurtă vreme după asta, Ciuma descoperi furtul şi se luă după femeie. Aceasta, când se
văzu urmărită aruncă în urma sa piaptănul primit de la Sfânta Vineri. Piaptănul s-a făcut o
pădure deasă, dar Ciuma a ros copacii de şi-a făcut o cărăruie şi a ajuns-o din nou. Femeia a
aruncat apoi gresia. Gresia s-a făcut un munte înalt dar Ciuma a sfredelit un tunel prin el şi
iarăşi a ajuns-o pe femeie. Aceasta a aruncat atunci oglinda, care s-a făcut un lac întins.
Ciuma s-a pus de a băut toată apa lacului. Cuprinsă de deznădejde, femeia s-a rugat atunci lui
Dumnezeu să o scape. Stăpânul cerurilor s-a indurat de rugăminţile ei şi, ca s-o scape de
urmărire, a prefăcut-o într-o rândunică. În felul acesta Ciuma n-a mai putut s-o ajungă, dar,
din acea zi, şi însoţirea ei cu Soarele a luat sfârşit.
09 Mai 2011 00:00
Legenda rândunicii - de Grigore Botezatu
- legendă populară din Bucovina -

Era odată un cioban care avea trei fete cuminţi şi


de treabă. Cât păştea el oile, ele trebăluiau acasă şi mergeau toate cu cale şi la locul
lor. De la o vreme simte ciobanul că prind a apăsa bătrâneţile pe umerii lui şi într-o
bună zi le spune el fetelor:
- Dragele mele, am îmbătrânit, nu mai am puteri să port de grijă turmei.
- Vai, tată, nu te întrista, stai acasă şi te odigneşte şi o să îţi intrami puterile, că turma vom
paşte-o noi singure pe rând, zise fata cea mai mare.
- Ar fi, draga tatii, aşa, după cum zici, de aţi fi trei băieţi, da aşa nişte fete ca alde voi, mă
tem, că veţi speria şi de buruieni.
- Alei, tată, face fata cea mai mare, să vezi, cum le-om paşte noi, numai ţi-a râde inima de
bucurie.
- Taci, draga tatii, că de când tot pasc oile, n am prea văzut cioban în catrinţă şi cu
broboadă.
- D-apoi noi ne îmbrăcăm bărbăteşte: cu suman, cuşmă, opinci şi cine o să ne cunoască?
Şi nu zăbovi multă vreme, până fata cea mai mare îmbrăcă sumanul, încălţă opincele şi puse
cuşma pe cap. Amu nici n-ai fi zis că nu îi băiat. Era încinsă cu un brâu roşu, ca para
focului, iar cuşma era pusă, hoţeşte, cam pe ceafă.
A dat ea drumul oilor din ocol şi fluierând le-a îndreptat pe o costişă.
Bătrânul tată n-a pus prea mult temei pe vorba şi îndrăzneala fetei, ci a vrut să vadă dacă
într-adevăr s-ar putea nădăjdui pe pasul şi fapta ei. Şi cam pe ocolite, să nu fie văzut
de celelalte două fete, a luat binişor o piele de urs de pe grindă şi, pe altă parte, din
nişte tufişuri, îi iese fetei înainte în chip de urs şi mor! … mor! dă buzna drept în
cârdul de oi. Când au văzut oile că se apropie dihania de dânsele, au prins a zbiera şi
au croit-o de fugă, de nu le prindeai cu ochii. Ciobanul a îngheţat şi el pe loc. Îi
tremura tot corpul. A luat-o înapoi şi, cât îl ţineau picioarele, a fugit drept acasă.
Amu scârbă şi necaz pe bietul tată, cum nu mai avuse toată viaţa. Venind acasă, dă cu ochii
de fata lui, speriată şi galbenă ca ceara.
- Of, păcatele mele, simţeam eu că nădejde în voi nu mai este. Atâta sunteţi bune numai: a
vă corcoli pe lângă vatră.
- Lasă, tată, nu te amărî, sare cu cuvânt a doua fată, că m-oi duce eu.
- Draga tatii, mai bine te-ai astâmpăra, că n-aş vrea să te bage şi pe tine dihăniile în sperieţi,
cum au băgat-o pe soră ta.
Dar n-a fost chip s-o potoale. Fata s-a îmbrăcat băieţeşte, a luat oile din urmă şi le-a pornit
încotro gândea ea, că îi păşunea mai bună.
Tată său însă nu-şi găsea liniştea. Vroia să vadă, dacă s-ar putea el bizui pe fapta şi puterea
fiicei celei mijlocii. Şi tot aşa neştiut şi nevăzut a luat pielea cea de urs şi la o limbă de
pădure a pus pielea pe cap şi mor! … mor! îi aţine calea. Fata, văzând aşa o
nămetenie ce venea, mormăind şi clănţănind, a întors repede oile şi tiva spre casă.
- Decât pradă urşilor, mai bine acasă la tata, că are ce mânca.
Bătrânul tată a strâns pielea şi, călcând de a puterile pe urmele fetei, a intrat odată cu dânsa
în ogradă. Le-a strâns el pe trustrele şi le-a spus:
- Se vede că n-a mai fost să am noroc în viaţă: de aş fi avut un fecior, aveam astăzi o mână
de ajutor, dar aşa, ce fac eu?
- Tată, zise fiica cea mai mică, amu mă duc eu să pasc oile.
- Potoleşte-te, draga mea, spor şi ajutor n-a fost de la astea mai mari, deci de la tine nici
atâta. O să sară ursul înainte şi o să te spărie.
Fata îi zice:
- Să ştiu că mă întâlnesc cu moartea, dar înapoi nu mă întorc.
Cât a zis bătrânul tată „ba”, ea a zis „da” şi, până la urmă, tot pe a ei a ieşit. A îmbrăcat
sumanul, a încălţat opincile, a pus cuşma pe cap şi sa pornit cu oile.
Când ieşise ea cu turma în largul câmpului, o mioară i-a vorbit, în grai omenesc:
- Când a ieşi ursul, să nu dai înapoi. Să-l loveşti bărbăteşte cu băţul.
Fata s-a pornit înainte. Nu zăbavă iese ursul, mormăind, şi dă năvală peste oi şi peste fată.
Fata a ridicat dârjaua să-l sugrume. Bătrânul tată răcni:
- Stai, draga tatii, nu trage, văd că tu eşti bună de păstorit.
Fata, când a văzut una ca asta, nici să creadă, nici să înţeleagă nu putea. Tata atunci s-a
apropiat de dânsa, a îmbrăţişat-o şi i-a zis:
- Fiica mea, tu te-ai aflat a fi de nădejde, nu te-ai înspăimântat ca surorile tale, fii
binecuvântată de mine, că are cine să le poarte de grijă oilor şi nimeni nu s-a
încumeta să spună că tu nu eşti un adevărat cioban.
De atunci fata a păscut oile şi le-a tot păscut în lungul şi în latul locurilor celea şi treburile
mergeau în bună rânduială, că îi era şi tatălui uşor la inimă şi lumii drag să vadă aşa
un cioban.
Odată ducându-se fata pe locurile mai depărtate, întâlneşte alt cioban cu o turmă de oi şi,
după cum e rândul şi obiceiul ciobanilor, s-au dat în cârdăşie şi unul o vorbă, altul
alta, a aflat fata, că acesta era feciorul babei Cotoroanţa.
Mai bâr oaie la deal, mai bâr la vale, nu ştiu cum se făcu şi se uită feciorul Cotoroanţei prea
lung la fată şi parcă i-a scânteiat la inimă că ciobanul acesta e fată, nu flăcău, după
cum era îmbrăcămintea. Şi aceasta, odată sălăşluită în inima lui, îl rodea şi nu îi da
astâmpăr nici zi nici noapte, îl făcea să se bată cu gândurile ca marea cu vânturile.
Sara, când s-a dus acasă i-a spus Cotoroanţei:
- Azi am întâlnit un cioban şi parcă mi-a părut că-i fată după boiul şi făptura lui, dar
nici cu cuvântul, nici cu ochiul n-am putut pătrunde această taină.
- Nu-ţi face sânge rău, pune-l la încercare, după cum ţi-oi spune eu şi
numaidecât îi afla. Iată mâine, când te vei întâlni cu dânsa, dă-ţi oile aşa pe sub streşina
codrului, pe unde să fie pâlcuri de flori şi, de a fi flăcău, se va trage la copaci, să
aleagă băţ de dârjă ori de fluier, iar de a fi fată, se va trage spre flori.
Prinse firul mioara năzdrăvană încotro bate gândul feciorul Cotoroanţei şi amu căuta a da
tuturor făpturilor dezlegare, s-o scape pe fată de orice ispită.
Când le-a fost pornirea spre codru, mioara i-a şoptit gândul şi păsul ciobanului.
La poalele codrului se întindea o pajişte semănată cu flori, care de care mai frumoase. Fata
călca pe ele, de parcă nici nu le vedea şi se îndrepta în grosul pădurii, îmbiindu-l şi
pe cioban să-şi aleagă băţ de dârjă şi lemn de fluier.
Feciorul Cotoroanţei îşi călcă pe inimă şi era când într-o părere, când în alta. Sara
Cotoroanţa îi spune să-l poftească cu turma la dânşii şi ea va face în tot chipul să
afle, de e fată ori flăcău.
Zis şi făcut.
Cotoroanţa îi aştepta. De cu zi gătise lăutoare, chipurile să-l spele pe feciorul său, însă
chitea altele: să-l facă pe cioban să se spele, să vadă, nu cumva are gâţe şi atunci -
harul ei!
Mioara făcu ce făcu şi numaidecât îi şopti ciobanului.
- Când a găti lăutoarea să te speli, eu voi merge pe acolo şi am să prăvăl alghiuţa, iar tu să
spui că nu te speli cu lăutoare de a doilea. Orice n-ar face să nu te dai.
Aşa a şi fost. Abia gătise Cotoroanţa lăutoarea şi pofti ciobanul străin, că mioara a trecut şi a
vărsat apa.
- Aşteaptă voinice, să-ţi torn altă apă.
Ciobanul a răspuns:
Eu în lăutoare de a doilea nu mă spăl.
Vede Cotoroanţa că n-are ce face. Când le aşază ciobanilor să se culce le pune sub cap
câte o stiblă de busuioc: de a rămâne verde până dimineaţă, să ştii că-i băiat, iar de
s-a vesteji e fată.
Se culcă ciobanii, unul pe un capăt de pernă, altul pe celălalt, unde le aşezase Cotoroanţa.
În zori de zi, când somnul era mai dulce, mioara se duce încetişor şi schimbă stiblele
de busuioc.
Dis-de-dimineaţă sare Cotoroanţa, se duce la busuioc şi vede amândouă stiblele la fel.
Nimic nu ieşise din descântecele şi farmecele ei.
A fost o părere, dragul mamei, îi zise ea feciorului, acest cioban e băiat.
Amu, dacă s-au sfetit aşa treburile, feciorul Cototroanţei s-a despărţit de cioban şi şi-a căutat
de treburile sale.
N-a trecut multă vreme şi nimereşte ciobanul cu oile pe la casa feciorului Cotoroanţei. Când
se apropie, a văzut foc, arzând dinaintea casei şi nişte chirostrii, pe care fierbea o
oală. Mai la o parte lângă un copac, feciorul Cototroanţei jupuia un cârlan, iar prin
faţa casei se porăia femeia lui. Când era de tot aproape, se aprinse focul mai tare şi
oala a dat în foc.
Femeia de colo sare, înfăşură mâinile în poala spiniţei, apucă oala şi o ia de pe foc.
- Vai, face ciobanul, de când umblu pe lume, n-am văzut gospodină să ia oala de pe foc cu
spiniţa.
Şi, ce necaz, a trântit cuşma la pământ. Părul ei, cum era înfăşurat, s-a slobozit pe umeri în
jos, i-a îmbrăcat faţa în valuri aurii, că feciorul Cotoroanţei, când a întors capul, a
tresărit şi cu mâinile pline de sânge, cum era, s-a repezit în fugă s-o cuprindă.
Fata s-a rotit împrejur şi sa prefăcut într-o rândunică şi el, cum o îmbrăţişase cu mâinile de
gât, aşa a şi rămas sângele roşu până astăzi.
Feciorul Cotoroanţei se repede şi o apucă de coadă, dar rândunica s-a smuncit şi el a rămas
cu un smoc de pene în mână. Rândunica cu coada ca foarfecele s-a ridicat tot mai
sus şi mai sus, până nu s-a mai văzut.
De atunci sunt rândunelele pe lume şi toate au pene roşii la gât şi coada foarfece, iar cuibul
şi-l fac pe sub streşinile caselor - semn că din viţă de om se trag.

Legenda rândunicăi
de Vasile Alecsandri
Rândunică, rândunea
Ce baţi la fereastra mea?
Du-te-ţi pune rochiţa,
Că te arde arşiţa,
Te suflă vântoaiele
Şi te udă ploaiele.
Mergi în câmpul înverzit,
Că rochiţa a-nflorit
Şi o calcă turmele
Şi o pasc oiţele.
(Cântec poporal)

Când se născu pe lume voioasa Rândunică,


Ea nu avea făptură ş-aripi de păsărică,
Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat,
Copilă drăgălaşă de mare împărat.
Dar fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare,
Sosită printre oasneni ca zâmbetul de soare,
O gingaşă comoară formată din senin,
Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea
Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.

O zână coborâtă din zodia cerească


Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească,
Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri.
Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută,
De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
Şi-n apa încălzită cu lemn mirositor
O trestie, un fagur ş-o floare de bujor,
Menind prin şoapte blânde copila să devie
Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie,
La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare
Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare.
Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiţă,
Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă,
Şi-i zise: "De-ţi e gândul să ai parte de bine,
Rochiţa niciodată să n-o scoţi de pe tine,
Şi cât vei fi al lumii frumos, iubit odor,
Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător,
Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale
Pe oricare funtă cu forme virginale,
Pe dalbele copile, a dragostei comori,
Ce-s jumătate fete şi jumătate flori,
Pe zânele născute în atmosfera caldă,
Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
Şi chiar pe luna plină de o lumină moale,
Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale".

II

Copila descântată de zâna ei cea bună


Creştea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună,
Ş-a sale brăţişoare, ş-a sale mici picioare
Aveau, fiind în leagăn, mişcări de aripioare;
Iar când ieşi din cuibul în care înflorise
Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele
Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele,
S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini,
Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,
Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,
Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată
De dulcea armonie naturii deşteptată.

Atunci pe nesimţite un glas de zburător


Îi tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor:
"Atât eşti de frumoasă la chip şi la făptură,
Că nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură,
Şi orbilor din umbră dai ochi să te admire,
Şi morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire.
Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie,
Şi chipul tău ce fură chiar ochii de copile
Din alba lui splendoare ar face mii de zile!
Ah! buzele-ţi rotunde, cu râs înveselite,
Se par două cireşe în soare pârguite,
Şi mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur
Se leagănă prin aer precum un verde laur;
Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
Răsfrâng toată văpaia cereştilor iubiri
Ce ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume
Tu, zână fără seasnăn, minune fără nume!"

Copila, cu uimire, îl asculta zâmbind...


Apoi, cătând în urmă-i, se depărta fugind,
Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.

III

Visează luna-n ceruri!... sub visul cel de lună


Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.
Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
Şi raza argintie din stele dezlipită
Căzând, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
În albele şiraguri de rouă lucitoare.

Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboară?


Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară
Şi merge drept la malul pârăului din vale?
Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,
Ea vine lângă apă, cu drag la ea priveşte
Şi, singură-n răcoare, de baie se găteşte.
O! dalbă feerie! divină încântare!...
Rochiţa de pe umeri alunecă, dispare,
Şi lumii se arată minunea cea mai rară,
Albind ca faptul zilei în zi de primăvară!
Toţi ochii de luceferi, de păsări şi de flori,
Loviţi ca de lumina rozatică din zori,
S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde...
Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă,
Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă,
Lăsând ca să albească prin valul de cristal
Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal.
Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,
Şi apa-n vălurele de aur se-ncreteşte,
Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,
Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.

Acum pe lângă trestii ea lunecă uşor


Şi, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
Pe sânul ei ud încă ea părul îşi adună,
Se oglindeşte-n apă, se oglindeşte-n lună,
ţi umbra-i diafană cu formele-i rotunde
În lină îngânare se clatină pe unde.

IV

Cocoşu-n depărtare intonă o fanfară!


Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?...
Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc
Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă;
Dar grabnic se aude un freasnăt de aripă,
Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărând,
Se schimbă-n rândunică şi fuge-n cer zburând!

Atunci ş-a ei rochiţă, nălţându-se în vânt,


Topitu-s-a în ploaie de raze pe pământ,
Şi pân-în faptul zilei crescut-au flori din ele,
Odoare-a primăverii: Bochifi-de-rândunele!...
Legenda Rândunicăi
A fost odată o babă şi un moşneag care nu aveau copii. Ei doreau din tot sufletul să
aibă unul măcar. Pentru aceasta ei au umblat pe la toate babele din sat şi pe
la toţi vrăjitorii, dar totul fu în zadar.
Într-o zi, baba s-a hotărât să ia un copil de la o femeie săracă din sat care avea mai
mulţi. Dar această femeie, nu vru să îi dea nici unul, căci îşi iubea foarte
mult copiii.
Într-o Duminică, baba s-a dus cu moşneagul la biserică şi a lăsat nedereticat în
casă, căci se sculase târziu. Când au venit, marea le-a fost mirarea pentru că
au găsit aranjat totul. Nu ştiau ce să creadă, dar se gândiră că poate tot ei au
făcut şi au uitat. A doua Duminică au păţit tot aşa. Dar, a treia Duminică, ei
s-au întors foarte repede înapoi. Uitându-se pe fereastră au văzut nuca
deschisă, iar o fată foarte frumoasă deretica în casă. Moşneagul a ascuns
repede cojile de nucă, apoi a spus fetei că rămâne a lor. Ea nu vru întâi cu
nici un chip şi cerea mereu cojile de nucă. Bătrânul nu voi să i le dea şi ea se
învoi să rămână fiica lor.
O păzeau ca pe ochii din cap, căci era foarte frumoasă şi le era tare dragă. Din
cauză că flăcăii din sat începură să se învârtească împrejurul casei lui,
moşneagul a ridicat un gard foarte înalt, ca să nu poată privi nimeni
înăuntru.
Într-o seară, când bătrânii stăteau afară şi se uita la stele, fata le-a spus povestea
ei: ea era fiica Soarelui şi se căsătorise cu Luceafărul. Dar ei nu-i plăcea, căci
el pleca tot timpul de acasă. Ea fugi înapoi la Soare, dar Luceafărul o găsi.
Atunci fugi pe pământ prefăcându-se într-o nucă şi a găsit-o moşneagul.
Pe când ea îşi povestea viaţa sa, bătrânilor, Luceafărul o văzu şi se porni imediat
după ea, transformat într-un tânăr. Când ajunse în satul ei, dădu o masă
mare şi spuse că fiecare părinte, care va veni cu fata, va bea gratis. Făcu şi
un scrânciob şi chemă pe fete să se suie în el.
Bătrânii se duseseră şi ei cu fata, pe care o chema Rândunica, şi cu toate că ea nu
voia să se suie în scrânciob, căci parcă presimţea ceva, ei o făcură să se suie.
Luceafărul, atât aştepta. Imediat dădu drumul scrânciobului şi se înălţă cu
Rândunica. Atunci ea îl rugă să o lase să îşi arunce rochia pe pământ, ca
amintire bătrânilor. El se învoi, dar ca ea să nu îşi dea şi ea drumul, o legă la
gât cu brâul său roşu. Însă Rândunica se smunci tare şi căzu şi ea.
Rochia ei se prefăcu în frumoasele floricele rochiţi de rândunele, iar ea în
rândunică. De atunci îşi face cuibul lângă casa oamenilor şi e roşie la gât
din cauză că a fost legată cu brâul roşu al Luceafărului.

LEGENDA RÂNDUNICII
Demult, tare demult, Sfânta Duminică avea oservitoare. Într-o zi plecă, ca de
obicei, la biserică şi o lăsă peservitoare acasă să-i facă de mâncare. Îi
spuse însă săpotrivească astfel bucatele, încât atunci când se va
întoarce,acestea să nu fie nici prea calde, nici prea reci, ci numai bune
de mâncat.
Cum plecă Sfânta, servitoarea puse bucatele la fiert,dar uită să le pună din
timp, să se răcească. Îşi aduse amintechiar când stăpâna trebuia să ajungă
acasă, dar nu mai avu cesă facă, astfel că mâncarea nu putu să fie, după
cum a spusSfânta Duminică.Sfânta Duminică sosi acasă şi se puse la masă.
Fiindtare înfometată, băgă repede bucatele în gură, dar imediat sefripse şi,
mânioasă, începu să-şi blesteme servitoarea:- Să te prefaci în pasăre şi cât
va fi lumea să umbliarsă şi friptă prin locurile şi ţările unde va fi arşiţa cea
maimare, cum m-am fript şi m-am ars şi eu acum!Cum rosti aceste cuvinte,
servitoarea se prefăcuimediat într-o Rândunică care îşi luă zborul în lume.
Deatunci, rândunica îşi face cuibul prin podurile caselor, undeeste mai cald
şi colindă numai prin ţările unde este arşiţa mai
neîndurătoare.
Barza, barza
Barza, barza
Ce-ai in cioc?
O friptura de boboc.
Dar in gusa?
Zarzare si corcodusa.
Dar in spinare?
O caldare.

Barza, barzulica
de Niculina Muresan

Barza, barza, barzulica


Frumusica, maricica,
Cu pas rar si apasat
Oare unde-ai colindat?

Unde tu ti-ai purtat pasii


Copilasii, dragalasii
Te-au primit cum se cuvine
Sau noi te primim mai bine?
Legenda berzei

La început, Barza era un om. Într-o zi, Dumnezeu i-a poruncit să ia un sac în care să
bage şopârlele, şerpii, racii, melcii, broaştele, peştii şi să le ducă la baltă. L-a avertizat însă
să nu dezlege sacul, pentru că animalele ar ieşi şi nu le-ar mai putea strânge în sac
niciodată.
Omul a luat sacul şi a plecat spre baltă. Ostenit de atâta greutate, s-a oprit gâfâind în
drum. În sac se zbăteau toate vieţuitoarele cărate. Milos din fire, omul nostru. Barza, s-a
gândit să dezlege sacul la gură pentru a vedea cum stau lighioanele. Cum a desfăcut sacul,
şopârlele, şerpii şi broaştele au tulit-o prin iarbă. Numai peştii, racii şi melcii au rămas, la
umezeală, în fundul sacului. Doar pe acestea le-a dus Barza la baltă, dându-le drumul în
apă.
Supărat că i-a încălcat porunca, Dumnezeu l-a pedepsit pe om, ca neam de neamul
lui, cât va trăi pe pământ, să adune mereu din lunci şerpi, şopârle şi broaşte.
Dumnezeu a suflat peste slujitor şi l-a prefăcut într-o barză (cocostârc). De-atunci,
barza umblă prin luncile mlăştinoase şi adună lighioane, înghiţindu-le, ca să se răzbune că
au fugit din sac.