CARACTERIZAREA UNUI PERSONAJ DE COMEDIE

NAE CAŢAVENCU

Între marii clasici ai literaturii române, Caragiale este privit ca geniul incontestabil şi
maestrul suprem al comediei şi prozei de scurte dimensiuni. Înzestrat cu un spirit de
observaţie şi cu o luciditate extreme, Caragiale panoramează în maniera realismului critic
realităţile unei societăţi care, dincolo de momentul istoric concret, sintetizează o anume
tendinţă dominantă a spiritualităţii româneşti citadine.
Cea mai importantă piesă a lui Caragiale, în care geniul său cunoaşte deplina
manifestare, este O scrisoare pierdută, jucată în premieră la 13 noiembrie, 1884
Tema comediei o constituie viaţa social-politică dintr-un orăşel de provincie în
circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează energiile şi
capacităţile celor angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa electorală.
Recursul la un repertoriu fix de trăsături – psihologice, morale, sociale,
comportamentale – în construcţia personajelor este o particularitate străveche şi persistentă a
comediei ca specie dramatică. Caragiale foloseşte o tehnică similară, rafinând-o însă prin
capacitatea de a individualiza, de a crea personaje memorabile, inconfundabile. Uneori este
suficient un singur schimb de replici pentru ca un personaj să capete individualitate, în ciuda
plasării lui într-o anume categorie.
Un alt unghi din care poate fi privită galeria eroilor din comediile caragialiene
este constanţa acestora. S-a spus cu îndreptăţire că din comedii lipsesc personajele care să
evolueze, care să sufere transformări psihologice. Există, în schimb, diferenţe notabile în felul
personajelor de a reacţiona la împrejurări. La extreme se află Trahanache şi Caţavencu: unul
imperturbabil, mereu egal cu sine, celălalt adaptându-se cu o enormă uşurinţă schimbărilor
bruşte de conjunctură, trecând prin cele mai variate ipostaze: bunăvoinţă vicleană, spirit
conciliant, infatuare afişată, patetism, umilinţă liguşitoare, entuziasm etc. Pentru confirmare,
se pot urmări întâlnirea Caţavencu – Pristanda (actul II, scena VII); Caţavencu – Zoe (actul II,
scena X); Caţavencu – Zoe (actulIV, scena IX).
Precum în celelalte comedii caragialiene, protagoniştii din O scrisoare pierdută sunt în
cea mai mare parte personaje plate, lipsite de profunzime şi de mister. Există însă şi personaje
al căror comportament, s-a văzut, nu este lipsit de ambiguitate.
În comedia lui Caragiale, O scrisoare pierdută, Nae Caţavencu deţine o poziţie centrală.
El foloseşte ca armă politică o “scrisorică de amor” trimisă de către prefectul judeţului, Ştefan
Tipătescu, doamnei Zoe Trahanache, soţia “venerabilului” Zaharia Trahanache, “prezident” al
multor “comitete şi comiţii”.
Statutul social şi relaţia cu celelalte personaje sunt stabilite de către autor în lista de
persoane. Caţavencu se situează după ultimul membru al primei partide – Iordache
Brânzovenescu – şi deschide, prin titulatura sa impresionantă, contrapartida: “avocat, director
– proprietar al ziarului «Răcnetul Carpaţilor», prezident-fondator al Societăţii enciclopedice-
cooperative «Aurora economică română»”.
Prezentarea sa are pompa ridicolă a personajului şi sugerează un caracter ambiţios, o
fire violentă, trăsătură fixată şi de numele ziarului pe care-l conduce: “Răcnetul Carpaţilor”.
 Oportunist şi imoral, când se află în posesia scrisorii, Caţavencu nu se adresează direct
celor vizaţi. Alege căi colaterale, îl cheamă pe Zaharia Trahanache, încercând să-l prindă în
propriul joc politic, trece de la flatare la atac violent când tehnica sa se dovedeşte ineficientă.
Sigur pe sine atâta timp cât se ştie în posesia scrisorii, Caţavencu este intransigent,
neacceptând jumătăţi de măsură. Când arma şantajului dispare, Caţavencu devine umil,
acceptând cu smerenie propunerile coanei Joiţica, fiind la fel de combativ ca înainte în faţa
celorlalţi. Lipsa de principii, ipocrizia, inconsecvenţa devin, în acest caz, evidente.
Posesor al tehnicii disimulării, Caţavencu face risipă de gesturi, de expresii pentru a-şi
impresiona auditoriul. Este revelatoare scena V din actul al III-lea, când Caţavencu pune în
funcţiune întregul arsenal de captare a bunăvoinţei ascultătorilor, trecând de la emoţie, glas
tremurat, plâns cu hohote la ton brusc, vioi şi lătrător. Tehnica discursului său prevede pauze
menite să crească tensiunea şi să dea timp ascultătorilor să-l aplaude. Este cel mai important
moment pentru definirea personajului ca demagog care declară că se gândeşte “ca orice
român”, “ca orice fiu al ţării sale” la “ţărişoara” lui, la “fericirea ei”, la “progresul ei”.
“Aforismul” atribuit în mod eronat lui Gambetta – “Scopul scuză mijloacele” îi devine
deviză. Desfăşurând în faţa celorlalţi un amplu discurs plin de nonsensuri (“Aclamăm munca,
travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră.”), de fraze patriotarde, inadecvat uneori
ascultătorilor (scena cu Ghiţă Pristanda), Caţavencu este un demagog hotărât să parvină cu
orice preţ.
Caracterizării prin fapte, prin limbaj, prin menţiunile autorului din lista de persoane şi
din discursul personajului, caracterizării prin atitudinea faţă de celelalte personaje i se adaugă
caracterizarea directă de către alte personaje.
Pentru Zoe, Caţavencu este “un mişel” căruia îi acordă iertarea când nu mai este
şantajată.
Lui Tipătescu îi apare “mizerabil”, “infam”, “canalie”, “impertinent”.
Pentru Trahanache e “un mişel”, pentru Farfuridi – “nifilist”, pentru Brânzovenescu
“moftolog”, iar pentru Pristanda “mare pişicher”(cu o notă admirativă).
Caţavencu însuşi completează portretul. Se autocaracterizează inteligent, este încântat
de sine, îşi declamă superioritatea, forţa de a-i stăpâni pe ceilalţi.
Numele personajului duce cu gândul la “caţă”, persoană ce se pierde într-o avalanşă de
vorbe goale din care nu lipseşte maliţiozitatea.
În concluzie, lipsa de principii, fanfaronada, violenţa lexicală şi comportamentală,
încântarea de sine, dispreţul pentru ceilalţi, dar şi capacitatea de a se umili, energia, incultura
sunt trăsături care fac din Nae Caţavencu un personaj memorabil.