Sunteți pe pagina 1din 26

De-a lungul istoriei umanitatii motivele pentru care s-au declansat razboaie au fost dintre cele mai

variate, de la dragoste, (cand grecii au pornit războiul împotriva Troiei pentru a o recupera pe Elena,
regina Spartei, si a-l pedepsi pe Paris, fiul regelui acestei cetăţi) la bani, acestia din urma jucand un rol
esential, interesele economice fiind de multe ori abil mascate in haine religioase si politice, prima
Cruciada, Revolutia Franceza, ascensiunea lui Adolf Hitler, „fenomenul italian” de la sfarsitul anilor
1970 si inceputul anilor 1980 – iata cateva evenimente cruciale din istorie care au fost conduse de
alte resorturi decat cele declarate oficial.

Cu timpul insa, au aparut si conflicte religioase autentice, acestea castigand din ce in ce mai multe
valente, avand de-a face in ultimele decenii nu numai cu o ciocnire reala a religiilor ci si cu o
veritabila ciocnire a civilizatiilor. Aceste doua fenomene au dus in timp la conflicte rasunatoare.

Sa facem un exercitiu de imaginatie si sa ne imaginam acum o lume fara religie, asa cum John Lennon
si-o imagina in celebra melodie Beatels> imaginati-va ca nu exista atentatori cu bomba sinucigasi, 11
Septembrie, criuciade, vanatori de vrajitoare, Complotul Prafului de Pusca1, dezmembrarea Indiei2,
razboaiele israeliano-palestiniene, masacrele sarbo-croato-musulmane, persecutia evreilor ca
„ucigasi ai lui Cristos”, „tulburari in Irlanda de Nord”. Imaginati-va ca nu exista talibani care sa arunce
in aer statui3, decapitari publice ale blasfemiatorilor sau biciuiri ale femeilor pentru crima de a-si fi
expus pielea sau fata. O lume toleranta si rationala…

O data cu sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI, pe masura ce s-a trecut dintr-un mileniu in
altul, spiritualitatea si religia sunt in asscensiune.

Cu toate ca a fost compartimentata, segregata, laicizata, persecutata si interzisa in diferite timpuri si


locuri de pe intreg mapamondul, religia are inca o vitalitate care nu numai ca este durabila, dar se si
aplifica.

Cu toate ca a fost compartimentata, segregata, laicizata, persecutata si interzisa in diferite timpuri si


locuri de pe intreg mapamondul, religia are inca o vitalitate care nu numai ca este durabila, dar se si
aplifica.

1 organizat de un grup de catolici englezi in anul 1605 pentru a-l asasina pe regele James I, familia sa
si mare parte a aristocratiei prin aruncarea in aer a Parlamentului

2 este vorba de crearea la 14-15 august 1947, in urma acordarii independentei de catre Imperiul
Britanic, a Indiei (cu o populatie majoritara de religie hindusa) si Pakistanului (cu populatie de religie
musulmana) prin impartirea fostei colonii India Britanica, factorul religios primand la impartirea
statelor.

3cu referire la dinamitarea de catre musulmanii militanti, in martie 2001, a doua uriase statui ale lui
Buddha, aflate in partimoniul UNESCO, in Afganistan, in urma unui decret al conducerii talibane.

Religia este importanta pentru majoritatea locuitorilor acestei planete, iar in era noastra tehnologica,
a comunicatiei instantanee, aceasta planeta a devenit mai mica.

A aborda chestiuni religioase pe care nu le stapanesc creeaza intodeauna tensiuni si nesiguranta intre
oameni, poate din cauza tendintei firesti de a se indeprta de subiecte pe care nu le cunosc, iar cand
se pune problema stabilirii de contacte cu oameni de alte religii, ies la iveala limitarile. Atunci cand
adeptii sistemului religios A inceteaza sa mai asculte si decid in mod arbitrar ca oamenii din sistemul
religios B, fie nu cinstesc viata ca pe un dar, fie terminologia lor pentru descrierea Divinului are
defecte, fie ca-i indruma pe ceilalti intr-un mod gresit in ceea ce priveste adevarata mantuire, atunci
se petrece o tragedie. Adeptii religiei B nu mai sunt reprezentantii unei traditii unice, cu propria sa
istorie si perspectiva asupra lumii, ci ei devin partizanii unei ideologii rivale. Prea multe conflicte
inutile au fost generate de acest proces continuu de „recrutare” a adversarilor religiosi.

Capitolul I:

RAPORTUL DINTRE RELIGIE SI GEOPOLITICA

Ultima parte a secolului al XX-lea a fost marcat de o puternică revenire a fenomenului religios, din
motive foarte diferite: revoluţia islamică de inspiraţie Khomeiny, invazia sovietică în Afghanistan,
căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est (care, în spiritul marxismleninismului,
considerau religia „opiumul popoarelor”), relaxarea altor regimuri totalitare, aderenţa tot mai
accentuată a tineretului la această formă de spiritualitate etc. Unii analişti sunt chiar mai tranşanţi în
această direcţie, afirmând că: „Schimbările ultimului sfert de secol care închide mileniul sunt, într-o
măsură încă necercetată, mari insurecţii religioase. Starea lumii atârnă tot mai greu de condiţia
religioasă a omului.

Mileniul a început într-o notă secularistă, accentuată progresiv până la mondialismul ateu, care
combină hedonismul şi „evanghelia pieţii” cu comunismul marxist, spre a încheia într-o notă
religioasă de incredibilă puritate, adică într-o stare opusă, la polul opus. Mileniul „păgân” se încheie
astfel, epuizând iluzia marilor parareligii şi pseudoreligii europene, de la cea raţionalistă la cea
individualistă sau atee marxistă”4.

Geopolitica, având o existenţă de numai cu ceva mai mult de o sută de ani, a minimizat multă vreme
factorul religios. Şi aceasta în ciuda faptului că, dacă ne întoarcem în timp, găsim suficiente puncte de
sprijin pentru a dovedi importanţa factorului religios în cucerirea, stăpânirea şi dirijarea Lumii sau a
anumitor regiuni ale ei. Putem, în acest sens, apela, printre altele, la Tratatul de la Tordesillas, din
1494 (prin care, sub egida Papalităţii, Portugalia şi Spania împărţeau Lumea Nouă), Inchiziţie, dura
instituţie a Bisericii Catolice, între secolele XIII – XVIII, la rolul acesteia din urmă în colonizarea şi
creştinizarea Lumii Noi etc. Tot aici putem încadra şi “războaiele religioase” sau „războaiele sfinte”,
respectiv cruciadele: cele opt expediţii militare întreprinse, la îndemnul Bisericii Catolice, de către
feudalii din Europa Apuseană şi Centrală în Orientul Apropiat (Siria, Palestina, Egipt), în perioada
1096-1270. Acestea, sub pretextul eliberării mormântului lui Hristos de la Ierusalim de sub ocupaţia
musulmanilor, urmăreau, de fapt, o expansiune teritorială, economică şi politică.

Au dreptate, însă, analiştii care afirmă că reflecţia geopolitică a avut în trecut (în trecutul recent,
adică de când este folosit termenul ca atare) „o puternică tendinţă de a minimiza factorii religioşi”5.
Aceştia fiind, practic, doar enumeraţi la cauzele unor conflicte, deşi, în unele cazuri, au constituit
elementul esenţial al acestora. Ca urmare a crizelor balcanice şi (re)afirmării islamismului, astăzi, din
contră, „riscă să se instaureze o atitudine inversă, cu tentaţia de a citi scena geopolitică redusă la
componenta religioasă”.

Religia a aparut din neintelegerea sau incontrolul pe care omul l-a dovedit fata de anumite
fenomente din jurul sau. Omul inca din salbaticie a descoperit ca nu poate controla ploaia, zapada,
furtunile, trecerea zilelor etc. Natura isi urma cursul firesc indiferent de puterea pe care o acumula
omul.
Toate aceste fenomene naturale i-au provocat panica, insiguranta si dorinta de a se apara.Insa mai
multe decat acestea, i-a inoculat omului salbatic ideea comunicarii cu

Forta ce controleaza aceste fenomene pentru a o imblanzi. Au aparut astfel ritualurile religioase.

Religia este o tema foarte sensibila. Viata ne obliga sa o supunem unei analize obiective, deorece
viitorul unei mari parti din omenire e afectat intr-un fel sau altul de miscarile politico-religioase.
Religia a fost si poate inca este o incercare de a stabili un

4 Ilie Bădescu, Geopolitică şi religie. Insurecţii religioase în secolul XX. Insurecţia euxiniană, în revista
„Euxin”, nr. 1-2, 1997, pag. 31 – 32.

5 A. Chauprade, Fr. Thual, op. cit., pag. 562.

cod moral respectat de toata lumea, insa a esuat ajungand cel mai puternic mod de manipulare in
masa.

Religia a devenit un motiv de razboi, un criteriu de selectie si poate cel mai grav, o masca afisata de
majoritatea oamenilor, un fel de forma, fara fond. Pentru unii, religia a fost si este cea mai reusita
unealta folosita pentru a manipula masele la nivel global. Un instrument izvorat din teama
oamenilor, folosit pentru stapanirea maselor de catre cei care au stiut sa-i manuiasca sforile. Astfel,
religia este definita ca o modalitate foarte simpla de a indoctrina si controla populatia, de a
determina oamenii sa faca „lucruri pe care in mod normal nu le fac de genul pelerinaje, pana la
atacuri kamikaze”.

Importanta religiei ar putea fi concentrata in afirmatia celebrului scriitor si moralist grec Plutarh
„Priviţi pe faţa Pământului. Veţi vedea poate cetăţi fără întărituri, fără legi, veţi întâlni popoare care
nu cunosc scrierea şi folosirea banilor, dar un popor fără Dumnezeu n-a văzut încă nimeni”.

Cunoscutul filosof, eseist, scriitor francez, Andre Malraux, spunea că „secolul XXI va fi religios sau nu
va fi deloc”. Era evident locul pe care gânditorul francez îl acorda religiei, în lumea contemporană,
aceasta continuând să fie factor determinant în relaţiile dintre indivizi, respectiv dintre state şi
civilizaţii. Religia a făcut obiectul analizei multor altor personalităţi culturale care s-au ocupat de
evoluţia omenirii, de la întemeierea primelor civilizaţii şi până astăzi şi, de la caz la caz, unii precum
Marx şi marxiştii, au minimalizat rolul sentimentelor religioase pe care le considerau un factor
subiectiv, „o formă specifică de înstrăinare a esenţei umane”, fiind o expresie a intereselor claselor
dominante, iar alţii, dimpotrivă, au considerat religia o caracteristică definitorie, centrală a
civilizaţiilor. Pornind de la aprecierea făcută de Jacques Delors, la Institutul de Studii Strategice, în 10
septembrie 1993, potrivit căreia „viitoarele conflicte vor fi declanşate mai degrabă de factori culturali
decât de economie sau de ideologie”, Samuel P. Huntington conchide că „cele mai periculoase
conflicte culturale sunt cele ce iau naştere de-a lungul liniilor de falie între civilizaţii, aşadar la
contactul dintre religii” adăugând că „rivalitatea dintre superputeri este înlocuită cu ciocnirea
civilizaţiilor”.

Chiar dacă nu împărtăşim întru-totul teoria lui Huntington, dezvoltată în cartea „Ciocnirea
civilizaţiilor”, trebuie să recunoaştem că evenimentele internaţionale cele mai importante de la
sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, războaiele şi conflictele interetnice, s-au întâmplat
exact acolo, la întâlnirea civilizaţiilor, determinate cultural de marile religii ale lumii contemporane.
Trebuie să spunem însă că nu numai contemporaneitatea a suportat impactul religiosului în
provocarea marilor conflicte dintre oameni, ci în cursul istoriei sentimentele religioase au fost
generatoare de evenimente cu impact major asupra evoluţiei ulterioare a situaţiei economice şi
politice pe mari suprafeţe ale globului.

El sustine religia ca o unitate centrala a caracteristicilor civilizatiilor si o foloseste ca o variabila in


identificarea catorva din cele mai proeminante civilizatii : japoneze, hinduse, islamice, vestice, latin-
americane si chiar si africane.

Statele creştine, purtătorii crucii, au încercat să-şi ia revanşa în faţa islamului, declanşând, la sfârşitul
secolului XI, aşa numitele cruciade, ce aveau ca obiectiv cucerirea Ierusalimului şi a locurilor sfinte
din Palestina. Sub semnul crucii s-au purtat şi războaiele împotriva turcilor şi împotriva băştinaşilor
din Indiile de Vest (cele două Americi) în urma cărora au pierit populaţii întregi, iar cele rămase au
îmbrăţişat noua religie şi, de voie, de nevoie, au aderat şi la civilizaţia creştină.

Apar şi alte întrebări, de asemenea fireşti: dacă se mai poate vorbi în zilele noastre, de „războaie
religioase”, dacă religia urmăreşte obiective geopolitice specifice sau, cel puţin, se inserează în
dispozitivele geopolitice ale statelor.

În mod cert astăzi nu mai putem vorbi de „războaie religioase”, deşi s-a încercat punerea sub acest
semn a conflictelor din ex-Iugoslavia ori a celui israeliano-palestinian. În schimb, la celelalte întrebări
se pot găsi şi răspunsuri alternative.

Un exemplu de obiectiv geopolitic urmărit de o religie este şiismul iranian. După victoria

revoluţiei islamice, clerul şiit iranian aspiră, potrivit anumitor analişti, „la şiitizarea Islamului pentru a
islamiza lumea”. Aceste ambiţii ale factorilor religioşi depăşesc însă cu mult forţa de azi a statului
iranian care, la rândul său, duce o politică externă de putere religioasă medie, dar cu multă forţă
prudenţă, şi, deocamdată, fără mare succes.

Islamul politic. Unii specialişti s-au grăbit să afirme (Anthony Shadid chiar în anul 2001, puţin înainte
de episodul World Trade Center), aşa cum remarcă şi Adrian Pop, că „islamismul radical şi-a atins
punctul maxim al dezvoltării sale şi se află deja pe o pantă descendentă”. În acelaşi spirit sunt de
amintit şi spusele unui alt analist: „Trebuie să recunoaştem că lumea a dirijat trecerea spre mileniul al
III- lea mai bine decât s-a prevăzut, iar apocalipsa cibernetică anunţată nu s-a concretizat, după cum
nu s-a materializat nici în atentatele teroriste care ameninţaseră că vor perturba festivităţile anului
2000”. Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au contrazis însă, din plin, asemenea percepţii.

Alţi analişti au fost mai rezervaţi, făcând supoziţii de genul: „Islamul politic va rămâne un factor
important al dinamicii sociale, culturale şi politice, care va comanda evoluţia internă a ţărilor
musulmane. Va afecta în egală măsură politica regională şi legăturile internaţionale ale statelor
musulmane, dar nu va fi singurul factor de evoluţie şi poate nici cel mai determinant. În concluzie,
Islamul politic nu va dispărea, însă nu va fi nici singurul factor care va reglementa viitorul lumii
islamice”. O părere similară are şi un geopolitician italian, care subliniază, printre altele, că „în
realitate islamul este pe departe a fi monolitic; este chiar profund divizat. A vorbi de pericolul islamic
este ca şi cum ai vorbi de pericolul creştin”.

Acelaşi analist, Sh. T. Hunter, amintit mai sus, remarcă relaţia ambivalentă („caracterul complex şi
paradoxal al fenomenului islamist”) pe care Occidentul a întreţinut-o în ultimele decenii ale secolului
al XX- lea cu fundamentalismul islamic: „Acesta (Occidentul – nota noastră) combătea radicalismul
musulman, fundamentalismul cum era numit în Golful Persic şi în Liban, dar se alia în Afghanistan cu
fundamentaliştii musulmani (mudjahedinii – nota noastră) împotriva Uniunii Sovietice”11. Or,
mudjahedinii, mişcarea de rezistenţă de ieri, de inspiraţie islamică, faţă de invazia sovietică din 1979
în Afghanistan, s-a transformat în regimul totalitar taliban din ultimii ani ai secolului al XX- lea,
sprijinitor al terorismului internaţional, inclusiv al lui Oussama ben Laden.

Nu este mai puţin adevărat că, în unele cazuri, Islamul politic a reuşit să acceadă la putere nu cu
ajutorul armelor, ci pe cale parlamentară, precum Algeria (1990 – 1991) şi Turcia (1997 şi 2003).

Numai că foarte curând după dobândirea puterii şi-au dat la iveală limitele toleranţei lor şi, ca
urmare, în ambele cazuri, au fost înlăturaţi: în Algeria, pe cale militară, iar în Turcia, în 1997, prin
presiuni (situaţia de după 2003 este diferită).

Pe ansamblu, Islamul politic, rămâne un fenomen complex, greu de controlat, cu unele reculuri
(fortuite, precum în cazurile amintite mai sus ori în Afghanistan după 11 septembrie 2001, sau nu),
dar şi cu focare emergente, cum este cazul fostelor republici asiatice sovietice, în care procesul de
deschidere politică, angajat de Mihail Gorbaciov, „a suscitat trezirea unor sentimente islamiste în
rândul populaţiilor musulmane din fosta URSS Această trezire a fost îndeosebi religioasă şi culturală,
însă a cuprins şi o dimensiune politică: în Asia Centrală şi în Caucaz şi-au făcut apariţia unele partide
care se declarau a fi islamiste”. De aici au decurs, de altfel, unele conflicte din zonă, cum au fost
războiul civil din Tadjikistan ( 1992 – 1997), războiul din Cecenia (1994 – 1996, reluat după 1998),
conflictele din Uzbekistan, Kirghizstan şi altele.

În cadrul Islamului politic se înscrie şi terorismul islamic, cel mai elocvent exemplu constituindu-l
atacul din 11 septembrie 2001 din SUA, asupra oraşului New York (World Trade Center), Washington
(a fost vizat Pentagonul) – aşadar simbolurile marii puteri mondiale – şi Pittsburgh (acesta din urmă,
care de fapt trebuia, probabil, să aibă un alt obiectiv, a fost evitat cu preţul vieţilor omeneşti aflate la
bordul avionului). Este important de subliniat că acest atac terorist a avut loc într-o perioadă în care
Statele Unite se aflau pe o poziţie de superioritate cvasi-absolută în toate domeniile, care îi conferea,
totodată, un grad real de securitate. „Şi, totuşi, aici, în America – scria un analist numai cu un an şi
ceva mai înainte de episodul World Trade Center – există impresia că securitatea naţională se află
sub ameninţarea unor atacuri provenind din exterior”, ceea ce s-a şi întâmplat de altfel.

Biserica Catolică. Un exemplu mai mult decât concludent privind existenţa unui obiectiv geopolitic
precis îl reprezintă catolicismul, această religie neabandonând nici astăzi misiunea sa originară, aceea
de a ajunge la unitatea lumii prin creştinism. În prezent duce o politică paşnică, fără arme, ceea ce nu
exclude însă, în anumite cazuri, sprijinirea uneia dintre părţile aflate în conflict:

Croaţia împotriva Serbiei, în timpul războiului din fosta Iugoslavie, populaţia poloneză faţă de
comunism etc. Dar, mai înainte, mai ales în vremea colonizării Lumii Noi, de pildă, mijloacele n-au
fost întotdeauna paşnice – nu întâmplător se spune că Vestul sălbatic american a fost cucerit „cu
Biblia în mâna stângă şi cu puşca în mâna dreaptă”.

Pe de alta parte, o presupunere larg raspandita, pe care o accepta aproape toata lumea in societatea
noastra, inclusiv persoanele nonreligioase este aceea ca credinta de tip religios e vulnerabila in mod
deosebit la lipsa de consideratie si de aceea ar trebui protejata de un zid masiv de respect, de o
factura diferita de cea pe care fiecare om o datoreaza celuilalt.

Iata un exemplu semnificativ de respect lipsit de masura fata de religie, prezent in societatea noastra:
pe timp de razboi, cele mai accesibile motive pentru care se poate obtine obiectia de constiinta la
incorporare sunt cele religioase. Poti fi un extraordinar filozof moralist, cu un doctorat exceptional
despre catastrofele razboiului si sa intampini dificultati in fata comisiei de incorporare, dar daca
declari ca unul sau ambii parinti sunt quakeri (o denominatie crestina infiintata in secolul 17 in Anglia
si raspandita in SUA) treci fara probleme, indiferent cat de nearticulat sau analfabet ai fi in teoria
pacifismului.

Capitolul II:

DE LA RAZBOAIELE RELIGIOASE ALE EVULUI MEDIU LA EXTREMISMELE RELIGIOASE ALE SEC. XXI

De la inceputul secolului al XVI-lea, timp de peste un secol si jumatate, Europa a fost devastata de
razboaie purtate in numele religiei.

In 1517, Martin Luther, un calugar german, a inceput Reforma care urma sa imparta cea mai mare
parte a Europei in doua tabere ostile -catolici si protestanti. In ciuda tulburarilor din Germania, nu a
fost nici un razboi de proportii pana in 1546, cand imparatul sfantului Imperiu Roman, habsburgul
Carol Quintul, a facut o incercare hotarata, dar zadarnica, de a zdrobi erezia protestanta, in secolul
presarat cu conflicte care a urmat, convingerea religioasa fiind un motiv intemeiat pentru ridicarea
armelor, dar rareori singurul motiv. Motivele politice si religioase erau deseori combinate, ca in cazul
printilor germani care -atat protestanti cat si catolici – doreau sa ingradeasca autoritatea imparatilor
habsburgi. Uneori, cauzele politice depaseau loialitatile religioase, iar Franta catolica, in special, se
alia in general cu inamicii protestanti sau chiar musulmani, ai habsburgilor catolici. Razboaiele din
Germania s-au incheiat prin pacea de la Augsburg din 1555.

Deoarece nici una dintre parti nu reusise sa castige, tratatul dadea dreptul conducatorului fiecarui
stat sa-si aleaga religia. Aceasta libertate se referea doar la religiile catolica si luterana, in ciuda
influentei crescande a unei tendinte protestante mai radicale, cea calvinista. Curand dupa aceasta,
campul de lupta s-a mutat in vest.

In Franta, hughenotii (protestantii) erau o minoritate substantiala puternica, In special in randurile


nobililor si comerciantilor din orase. Dupa moartea lui Henric al II-lea, In 1559, autoritatea regala
slabise, confruntata cu grupurile de catolici si hughenoti care purtau o lunga serie de razboaie civile
religioase. Cel mai celebru episod a fost Masacrul din Noaptea Sfantului Bartolomeu din 1572, cand
catolicii s-au mobilizat la un semn si au macelarit toti protestantii care le-au iesit in cale.

In timp ce Franta era ravasita de razboaie civile, olandezii s-au revoltat impotriva Spaniei si o
prapastie adanca s-a deschis intre Spania si Anglia. Religia a jucat un rol important in aceste conflicte,
iar de la jumatatea anilor 1580, diferitele grupuri s-au unit. O forta expeditionara engleza i-a ajutat
pe rebelii olandezi si armada spaniola a fost infranta de englezi, iar trupele spaniole au intervenit in
Franta de partea catolicilor. In final, in Spania rzboaiele au luat sfarsit, iar protestantismul a
supravietuit in toate cele trei tari.

In Franta, diviziunile religioase si luptele dintre diferitele grupari au fost complicate de faptul ca
Henric al III-lea (1574-89) a fost ultimul din dinastia Valois si ca mostenitorul sau, Henric de Navarre,
era hughenot. Dupa ce atat liderii catolici cat si Henric al III-lea au fost asasinati, Henric de Navarre a
devenit primul rege burbon sub numele de Henric al lV-lea, in 1589. insa rezistenta fata de o
monarhie protestanta a ramas putemica, in special in Paris, unde catolicismul era de neclintit. Henric
si-a dat seama ca printr-o singura metoda putea impaca majoritatea supusilor si in 1593 s-a convertit
la catolicism.
In Franta s-a instalat pacea, spaniolii au fost expulzati, iar Henric a pus bazele unitatii nationale,
emitand Edictul de la Nantes, in 1598, prin care acorda hughenotilor libertatea cultului. Hughenotii
au ramas o minoritate puternica pana in 1628. a urmat apoi

Razboiul de 30 de ani (1618-48), cel mai devastator dintre conflictele religioase din Europa. Acesta a
lnceput cand locuitorii Boemiei au refuzat sa continue traditia de a-l proclama rege pe habsburgul
austriac Ferdinand. In timpul unei conferinte, membrii delegatiei lui Ferdinand au fost pur si simplu
aruncati pe fereastra (Defenestrarea de la Praga), iar boemii au ales ca rege alt conducator german,
protestantul Palatine. Ajutat de aliatii din Germania si rudele sale habsburgice din Spania, Ferdinand
–acum imparat al Sfantului Imperiu Roman – i-a zdrobit pe boemi In lupta de pe Muntele Alb In 1620
si le-a impus catolicismul. insa conflictul dintre statele catolice si protestante s-a raspandit curand In
cea mai mare parte a Europei Centrale, si aproape simultan, a reinceput razboiul olandezo-spaniol
(1621).

Au urmat ani de progrese si regrese, asedii si jafuri, care au afectat grav Germania.
Fortelehabsburgice s-au bucurat de succese, iar cand regele Danernarcei a intervenit, a fost imediat
infrant. Situatia s-a complicat datorita afirmarii lui Wallenstein, un general cu ambitii independente,
aflat de partea habsburgilor. Acesta a fost ucis de ofiterii sai in 1634 – semn ca razboiul incepea sa fie
dominat de gruparile politice aflate la putere. Protestantismul si-a gasit un nou sustinator in
persoana regelui suedez Gustavus Adolphus, un general stralucit, ale carui victorii de la Breitenfeld
(1631) si Lwen (1632) au schimbat situatia. Cu toate acestea, Gustavus insusi a fost ucis la Litzen iar
suedezii au inceput sa devina mercenari platiti de Richelieu. Pana la urma, Franta catolica a intrat in
razboi impotriva imparatilor

catolici, iar intre cele doua tabere a avut loc o lupta, in care de fapt loialitatile religioase erau in mare
parte irelevante.

Prin pacea de la Westfalia (1648), Franta si-a atins scopurile. Statele germane au devenit
independente fata de imparat, deschizandu-se calea pentru expansiunea franceza. O intelegere
religioasa a fost stabilit in cadrul pacii de la Augsburg, dar aceasta ii includea si pe calvinisti. Era
evident ca fervoarea religioasa se consumase in Europa, adversarii erau epuizati, iar mania
dogmaticilor a inceput sa se potoleasca, si, desi toleranta era departe de a fi universala, nu au mai
avut loc niciodata ra:zboaie religioase de mari proportii.

Există situaţii în care rolul religiei a fost exagerat, ea fiind doar unul dintre factorii care au amplificat
fenomenele (geo)politice, şi nu originea lor. Cele mai concludente cazuri sunt cele din fosta
Iugoslavie, unde conflictele/războaiele nu s-au dat pentru convertirea celorlalţi la o anumită religie, ci
pentru păstrarea sau recuperarea unor regiuni. În plus, este arhicunoscut faptul că tensiunile şi
conflictele din fosta Iugoslavie s-au adâncit datorită marilor decalaje economico-sociale existente
între republicile federale.

Mai precis, în criza care a dus la destrămarea statului iugoslav (1989 – 1992), comunitatea
musulmană s-a pronunţat pentru o Bosnie-Herţegovina independentă, cea sârbă (ortodoxă) pentru
unirea teritoriilor locuite de ea cu Serbia, iar cea croată (catolică) pentru alipirea la Croaţia a
regiunilor cu populaţie majoritar croată. Drept urmare, după ce Parlamentul Bosniei-Herţegovina
proclamă, la 3 martie 1992, independenţa republicii (recunoscută de Uniunea Europeană şi admisă în
ONU în acelaşi an), sârbii proclamă, la 7 aprilie 1992, o republică independentă a populaţiei sârbe, iar
populaţia croată anunţă, la 3 iulie 1992, crearea unui stat independent în sud-vestul ţării.

Ceea ce a urmat se cunoaşte: un război civil care pustieşte ţara, produce sute de victime şi deplasări
masive de populaţie. Deşi, în prezent, situaţia pare în bună măsură reglementată (în baza tratativelor
de la Dayton şi a Acordului de Pace de Paris din 14 decembrie 1995), etnicii sârbi şi croaţi din Bosnia-
Herţegovina sunt, în continuare, mai tentaţi să se identifice cu statele vecine, Serbia şi Croaţia, decât
cu Guvernul de la Sarajevo, şi aceasta nu în primul rând datorită confesiunii religioase.

Situaţia din Kosovo a fost similară celei din Bosnia-Herţegovina. Suprimarea, în 1989, de către
autorităţile de la Belgrad, a autonomiei provinciei, locuită în proporţie de 80 – 90% de etnici albanezi
(de religie musulmană), a creat o situaţie tensionată între populaţia albaneză şi autorităţile iugoslave,
degradată rapid, după declanşarea în 1998, pe teritoriul provinciei Kosovo, a luptei armate împotriva
autorităţilor iugoslave de către UCK (Armata de Eliberare din Kosovo) şi revendicarea imediată a
independenţei. Deci nu persecuţiile religioase sau alţi factori de natură confesională au declanşat
conflictul, ci pretenţiile teritoriale ale etnicilor albanezi.

Nu este mai puţin adevărat că şi acest conflict se înscrie, totodată, într-o altă regulă, definită foarte
bine de un geopolitician francez, care apreciază că noile conflicte sunt caracteristice: „ţărilor care şi-
au câştigat de curând independenţa, maltratându-şi cel mai adesea minorităţile etnice sau religioase,
iar absenţa democraţiei obligându-le pe acestea din urmă să recurgă la violenţă”.

În acelaşi timp, putem afirma că aceste crize, din Kosovo şi Bosnia-Herţegovina, nu au fost rezolvate
definitiv. Sau, cum spune un specialist în domeniu, referitor la Kosovo: „Mulţi ani de acum încolo,
forţele occidentale şi cele ruseşti sunt nevoite să rămână pe loc, fără a putea face un pronostic real
asupra situaţiei politice care ar putea rezulta, în final, din intervenţia aliată”. Or, cum constată un alt
analist, privitor la Bosnia-Herţegovina: „trei poliţii (bosniacă, croată şi sârbă), trei servicii poştale, trei
reţele de telefonie, trei sisteme şcolare au fost instituite (…). Populaţiile însă trăiesc pradă disperării”.

Într-o situaţie similară, dar diferită de Kosovo, se află unul dintre cele mai vechi conflicte încă
deschise de pe Glob, alături de cel israeliano-arab14, şi anume conflictul ce opune Pakistanul Indiei în
problema Caşmirului/Kashmirului. Acest teritoriu, cam de întinderea României, a provocat tensiuni
încă de la crearea celor două state: războiul din 1947 – 1948, urmat de cele din 1956 şi 1971. Linia de
demarcaţie stabilită după conflictul din 1971, îi este favorabilă Indiei, care deţine 140 000 km2 (circa
două treimi), Pakistanului revenindu-i 73 000 km2. Unii autori consideră vinovată de această situaţie
Marea Britanie: „(…) ar fi fost mai bine dacă puterea colonială ar fi acordat Pakistanului valea
Kashmirului, populată în majoritate de musulmani”. Deşi între timp, datorită operaţiunilor
insurgenţilor pakistanezi, numărul hinduşilor rămaşi în zonă a scăzut foarte mult, India nu renunţă la
acest teritoriu, printre altele şi de teama contaminării secesiunilor. La rândul său Pakistanul, cu toate
că, cel puţin în prezent, nu are capacitatea de a-l dobândi, urmăreşte întreţinerea conflictului în
scopul de a constrânge India la mari eforturi financiare şi, implicit, slăbirea ei.

Atacurile teroriste din 11 Septembrie 2001 asupra Statelor Unite au evidentiat intr-maniera imposibil
de ignorat problema violentei comise de religie.

Ce anume il determina pe adeptul unui sistem religios sa recurga la violenta in numele lui
Dumnezeu? Intrebarea este complexa. De vreme ce este prea putin probabila sa fie slutionata
definitiv, ea merita examinata.

Dupa 11 septembrie 2001, un val antimusulman a pus stapanire pe intreaga lume non-musulmana. O
pate a acestei violente a fost indreptata chiar asupra oamenilor care nu aveau nici un fel de legatura
cu credinta pretinsa de teroristi. Furia oarba se pricepe foarte bine sa nasca furie oarba. Nu
constituie baza nici unei credinte religioase demne de un astfel de nume ori al vreunei societati
viabile.
Recunoscand acest fapt, oamenii de buna credinta au inceput a se detasa de tensiunea situatiei si au
inceput a-si pune un numar de intrebri dificile, printre acestea a fost si intrebarea : ce au in comun
extremistii religiosi care recurg la violenta ?

Dupa cum s-a vazut, atacurile al Qaed-ei din 2001 nu au fost singurele de acest fel asupra oamenilor
nevinovati in ultimii 10 ani. Dimpotriva, atacurile de pe 11 septembrie au parut a semana foarte bine
cu violenta cu tema religioasa care a cumprins majoritatea religiilor importante. In Orientul Mijlociu
exista o violenta motivata religios atat din partea gruparii evreiesti, cat si musulmane, iar in Statele
Unite exista grupari religioase care, in numele crestinismului, instiga la violenta. Aceste grupari, in
ciuda evidentelor lor diferente religioase, atunci cand vine vorba de motivatie si de perspectiva
asupra lumii sunt deseori socant de asemanatoare una cu cealalta.

Ce inseamna absolutismul? Este practica de a percepe lumea in alb si negru si de a respinge in mod
viguros toate sistemele religioase sociale si religioase concurente. Este un semn al extremismului
politic si religios. Trebuie mentionat ca toti liderii religiosi responsabilidin crestinism, iudaism,
hinduism, islamism, si budism au respins miscarile absolutiste.

Un factor motivational comun in violenta religioasa il reprezinta ceea ce sociologii si oamenii de


stiinta politici numesc o perspectiva totalista asupra vietii. In esenta, aceasta este credinta potrivit
careia cauza proprie a unui individ este buna in intregime iar cauza adversarilor cuiva este in
intregime rea. Absolutismul a fost descris ca si acea credinta dupa care un singutr set de idei obtuze
poate si ar trebui sa impanzeasca toata societatea distrugand toate ideile ce se opun.

Adeseori cei care coordoneaza atatcuri teroriste motivate religios recruteaza tineri care au probleme
psihologice sau situatii materiale familiare precare. Acelasi fenomen il gasim si in cadrul militiilor din
Orientul Mijlociu si in organizatii mult mai deschise sustinute de grupari tenebroase fara vreo locatie
cunsocuta cum ar fi al Qaeda sau asa numitele grupuri Identitatea Crestina12 din SUA.

12 este o coalitie eterogena de grupari nominale crestine disidente in SUA care sustine – dar pretinde
ca nu coordoneaza – campanii de violenta in interiorul tarii ale caror tinte sunt, printre altii :
populatia de culoare, homosexualii, evreii

Oricare ar fi religia de la care se revendica – crestinism, islamism, hinduism, sau orice alta credinta –
tiparul barbatului mai tanar cu o istorie familiala traumatica se repeta adeseori in campaniile
extremiste

Se sugereaza frecvent ca cel mai bun raspuns la diferitele grupari teroriste internationale este
recurgerea la traditionalele campanii militare agresive pentru a le eradica, insa aceasta abordare
prezinta riscul de a-i avantaja direct pe teroristi, intru-cat obiectivul lor este acela de a accelera orice
fel de situatie de haos social sau dezorganizare.

Nu se poate raspunde lesne la provocarea extremismului religios si la violenta religioasa motivata


politic in secolul XXI.

Dar primul si cel mai important lucru care trebuie facut este intelegerea faptului ca a responsabiliza o
singura credinta pentru toate faptele comise in numele ei nu va face decat sa agraveze si sa
accelereze ciclul intolerantei reciproce si sa accentueze probabilitatea apararitiei unei noi factiuni
totaliste. Prin definitie, un crestin nu este un terorist doar pentru ca un individ indrumat gresit, care
se autointituleaza crestin, a crezut ca Biblia ii argumenteaza planul atentatului cu bomba de la
Olimpiada din 1996.
Capitolul III:

FACTORI CARE STIMULEAZA SI AGRAVEAZA CONFLICTELE RELIGIOASE

Apare, în mod firesc, o întrebare: este religia un factor geopolitic de prim ordin, aşadar se află la
originea unor procese/fenomene geopolitice, sau numai de ordin secundar, doar amplificând
fenomenele geopolitice a căror origine trebuie să o căutăm în altă parte?

De obicei este dat ca exemplu de preeminenţă a religiei ca factor geopolitic crearea statului Pakistan.
Astfel, după mai bine de un secol de stăpânire britanică, Viceregatul Indiei („perla Coroanei
britanice”) este împărţit, în 1947, pe criterii confesionale, în două state distincte: Uniunea Indiană
(religia hindusă) şi Pakistan (religia islamică). Ultimul era alcătuit din două teritorii situate la aproape
2 000 de km unul de celălalt: Pakistanul de Vest – axat pe valea fluviului Indus şi desfăşurat între
Munţii Himalaya şi ţărmul Oceanului Indian – şi Pakistanul de Est – în delta fluviului Gange-
Brahmaputra şi câmpia din apropiere.

Personal, cred că trebuie să includem în această categorie şi transformarea Imperiului Iranului în


Republica Islamică Iran, graţie evenimentelor din urmă cu aproape 30 de ani. Aşa cum se ştie, după
ce şahinşahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr a părăsit (nu a abdicat) ţara în 1979, revoluţia
islamică de inspiraţie Khomeiny – numită astfel după ayatolahul omonim, Rūhollāh Khomeiny (1900-
1989), ce trăia în exil la Paris – instituie un Consiliu Revoluţionar Islamic, în frunte cu acesta, care
proclamă, la 1 aprilie 1979, Republica Islamică Iran. Noua Constituţie, aprobată de un referendum (2-
3 decembrie 1979), transformă Iranul într-un stat confesional islamic, condus de clerul musulman la
toate nivelurile societăţii după preceptele tradiţionale ale Coranului, respingând toate celelalte
valori, cu precădere cele americane şi europene. Şi astăzi, potrivit Constituţiei, modificată în 1989
(tot prin referendum), Iranul este stat musulman şiit, autoritatea supremă în stat fiind liderul religios.
De aici decurg, în principal, dificultăţile procesului de laicizare, treptată, a ţării pe care l-a întreprins
preşedintele Mohamed Khatami (1997-2005).

În ambele cazuri prezentate a prevalat factorul religios.

Dacă, în privinţa constituirii statului pakistanez, în 1947, factorul hotărâtor a fost religia, ulterior
situaţia s-a schimbat. Diferenţele etnice, lingvistice, culturale etc., agravate de cele economice şi
politice, au adâncit antagonismul dintre cele două părţi ale ţării, unite practic doar prin religia
comună. Astfel că, după 24 de ani de convieţuire, Pakistanul de Est – sprijinit de India, care avea tot
interesul de a slăbi forţa vecinului său cu care avea un mare diferend încă de la creare – îşi proclamă
independenţa sub numele de Bangladesh. Aşadar, pe termen lung, s-a impus faptul identitar în dauna
celui religios, ceea ce relativizează, şi în acest caz, durata şi forţa fenomenului religios în politică.

În aceeaşi ordine de idei este de amintit faptul că unitatea religioasă a unor ţări, în speţă islamul, n-a
împiedicat derularea a două războaie soldate cu grele pierderi umane şi materiale: irakiano-iranian
(1980 – 1988; circa un milion de morţi, numărul răniţilor fiind dublu, iar pierderile materiale imense)
şi irakiano-kuweitian (1990 – 1991); mai mult, în cazul primului conflict, în ambele ţări predomină
acelaşi curent islamic, şiismul – 93% în Iran şi peste două treimi în Iraq.
Condiţiile necesare pentru transformarea religiei în factor de generare a conflictelor armate

– existenţa într-un spaţiu, la un moment dat, a unor puternice discriminări religioase

– combinarea discriminărilor religioase cu cele etnico-culturale şi politice şi cu decalajele


economico-sociale

– prozelitismul religios agresiv şi violent

– fundamentalismul religios, cu precădere, Islamic

Factorii care stimulează şi agravează conflictele religioase

– Polaritatea sistemului politic (cristalizarea şi funcţionarea unei puteri centrale omnipotente şi


exclusiviste).

– Instituţii politico-administrative slabe, ineficiente, corupte, nefuncţionale

– Gradul slab de materializare a coerenţei social-economice (decalaje sociale periculoase, grefate pe


tribalism, regionalism, antagonisme etno-culturale şi religioase).

– Slăbiciunile regimului democratic, ale societăţii civile şi anemica dezvoltare a spiritului public.

– Un grad ridicat de inamiciţie între grupările etno-religioase, între frontierele unui stat, între state
sau între provincii din state diferite.

– Orizonturi de aşteptare lipsite de realism ale unor grupuri religioase ori etno-culturale şi religioase,
cu percepţii nejuste ale oportunităţilor şi ameninţărilor.

– Degradarea sau prăbuşirea aşteptărilor unor grupuri etno-culturale şi religioase.

– Intervenţii externe (armate, politice, religioase, teroriste, fundamentaliste) în state sau complexe
religionale de securitate.

– Tradiţia istorică.

– Voinţa de conflict a puterii sau a grupurilor sociale, etno-culturale şi religioase. În mediile


academice se discută frecvent dacă voinţa de conflict trebuie introdusă sau nu în categoria condiţiilor
necesare declanşării conflictelor.

Factori inhibatori

-Regim politic democratic, pluralism etnic, religios şi cultural

-Putere centrală democratică şi administraţie publică eficientă

-Spirit public dezvoltat, societate civilă maturizată

-Coerenţă social-economică

-Status social stabil.

-Grad scăzut de inamiciţie între grupurile sociale din stat şi dintre

state
-Tradiţia istorică

Scopuri şi obiective

-Pur religioase (cazuri izolate, întâlnite, în special, în interiorul unor arii cultural-religioase relativ
unitare – în lumea islamică, de pildă, sau în zone în care se confruntă grupuri unitar-etnice, dar
antagonist-religioase).

– Etnico-culturale, etnico-politice şi religioase (sunt predominante). De cele mai multe ori se vizează:
obţinerea egalităţii etnicoreligioase; obţinerea independenţei politice, exprimată de o ideologie
religioasă; edificarea unei societăţi şi a unui stat fundamentalist religios; susţinerea unor „revoluţii
religioase”

Capitolul IV

FACTORUL RELIGIOS IN ROMANIA

În România s-a creat o relaţie stabilă şi reciproc benefică între securitatea naţională şi procesele şi
fenomenele religioase. Gândirea politică şi sistemul de securitate naţională favorizează, astfel, prin
orientările lor moderne şi „flexibile”, afirmarea valorilor religioase . În acest mod, libertăţile religioase
garantate de Constituţie se armonizează cu sistemul de drepturi şi libertăţi civice; de altfel, atât
Constituţia şi viaţa politică cât şi viaţa religioasă se fundamentează pe principiile şi normele cele mai
avansate ale teoriei şi practicii dreptului european, pe libertatea de gândire, pe toleranţă şi
convieţuire, pe supremaţia individualităţii cetăţenilor şi a identităţilor culturale. În contextul
evidenţiat, viaţa religioasă în România se desfăşoară pe coordonatele modernităţii. Se respectă
separarea puterilor în stat şi responsabilităţile laice şi religioase în societate.

Ortodoxia românească se integrează în curentele naţionale şi internaţionale de înnoire a Europei şi


spaţiului euro-atlantic. Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-catolică şi-au recăpătat poziţiile
de prestigiu în societate şi şi-au reglementat raporturile cu puterea seculară. Ambele au reuşit, în
general, să nu se implice în luptele politicianiste, fapt probat şi de suportul popular acordat, în
special, Biserica Ortodoxa Romana. În plus, atât puterea seculară cât şi bisericile româneşti au ştiut să
contracareze orice tentativă de declanşare a unor conflicte etno-religioase, prin promovarea unor
orientări spre dialog şi cooperare cu minorităţile naţionale şi religioase, situaţie aproape unică în sud-
estul Europei. Patriarhia Română are o contribuţie notabilă şi la integrarea României în comunitatea
euro-atlantică, desfăşurând demersuri istorice ,de felul strânsei cooperări cu Biserica Catolică; aceste
demersuri justifică încrederea democraţiilor Occidentale în capacitatea Ortodoxiei de a se racorda la
marile curente pan-europene şi infirmă multe dintre temerile unor analişti de talia lui S. P.
Huntington referitoare la obstacolele cultural-religioase ce ar împiedica unificarea Europei.

Acţiunile puterii seculare şi iniţiativele Bisericii Ortodoxe Romane au urmărit, între altele, să
contracareze orice tentativă semnificativă de transformare a tensiunilor interetnice şi
interconfesionale în conflicte interne. Diversitatea religioasă, precum şi faptul că segmentul ortodox
acoperă aprox. 86% din populaţie ar fi putut constitui un aspect ce ar fi fost posibil să afecteze
securitatea naţională. Însă puternica tradiţie de toleranţă a Bisericii Ortodoxe Romane faţă de alte
culte şi de colaborare cu bisericile creştine surori, au dus la limitarea acţiunilor de prozelitism agresiv
la masă, ce ar fi putut dezvolta forme ineficiente de fundamentalism religios. Bisericii Ortodoxe
Romane a contribuit astfel la transformarea României în spaţiu internaţional de stabilitate şi
securitate.

Activitatea cultelor religioase contribuie în mod evident la consolidarea coeziunii social-


economice,element definitoriu al stabilităţii interne în metodologia analizelor şi prognozelor de
securitate. Securitatea social-economică, consolidată printr-un sistem stabil de valori moral-
religioase, contribuie în mod esenţial la transformarea României în factor de stabilitate regională.

Factorul religios are,totuşi, anumite trăsături care vor rămâne în atenţia analiştilor de securitate din
ţara noastră. Activitatea sectelor nerecunoscute oficial, prozelitismul agresiv, combinarea tensiunilor
economice şi etno-culturale cu cele religioase pot afecta starea de securitate internă; de asemenea,
anumite tensiuni etno-religioase din cadrul comunităţilor româneşti aflate în proximitatea
frontierelor noastre pot pune în pericol, în unele situaţii, siguranţa naţională sau afecta credibilitatea
externă a României. Pe de altă parte, edificarea şi promovarea unui model înnoit de valori moral-
religioase, după decenii de totalitarism ideologic, creează premise favorabile pentru afirmarea
identităţii etno-culturale naţionale. Afirmarea acestei identităţi într-o „Europă a naţiunilor”
reprezintă alt element fundamental al coagulării unei stări de securitate culturală, complementară
securităţii socialeconomice.

Garantarea şi întărirea securităţii culturale naţionale, în condiţiile unei reale deschideri spre cultura
universală, stimulează procesele de afirmare a identităţilor individuale, coagulând un mediu intern de
securitate în care individul se regăseşte în sistemul de valori al societăţii. Asigurarea securităţii
individului cimentează unitatea de voinţă şi acţiune a comunităţii sociale şi descurajează fenomenele
de înstrăinare culturală, care stau la baza a numeroase forme de comportament antisocial (terorism,
crimă organizată, corupţie, etc.).

Deci, modul în care sunt structurate activităţile cultelor religioase se corelează corect cu normele
securităţii organizaţionale în România.De aceea,considerăm că fenomenul religios din România nu
ridică probleme serioase – din categoria vulnerabilităţilor şi riscurilor pentru securitatea naţională.
Vulnerabilităţile şi ameninţările cultural-religioase sunt reduse; factorii politici şi religioşi au stabilit
norme şi canale fireşti de comunicare şi interacţiune. Riscurile de natură etno-religioasă sunt, de
asemenea foarte reduse, mai ales că între marile biserici creştine din România se desfăşoară o
robustă relaţie de cooperare ecumenică.

În acest context România beneficiază de suportul câtorva caracteristici definitorii:

o continuitatea istorică a instituţiilor statului;

o omogenitate etno-religioasă puternică;

o toleranţă religioasă;

o mentalitatea populaţiei consecvent antiextremistă, uneori cu accente

moderat conservatoare;

o vocaţie europeană autentică (dovedită în recentele eforturi depuse în direcţia integrării europene
şi euro-atlantice, dar şi de întreţinerea dialogului ecumenic între Biserica Ortodoxă Română şi
Biserica Catolică prin discuţii şi întâlniri la nivel de lideri.
S-a încercat astfel menţinerea echilibrului între valorile naţionale (linii de forţă de tip etno-religios ale
construcţiei identitare, asumate existenţial) şi interesele naţionale (care se redefinesc în funcţie de
mişcările geopolitice ale principalilor actori internaţionali). Menţinerea acestui echilibru este cu atât
mai dificilă cu cât caracteristicile definitorii ale acestor elemente par a fi total diferite; valorile
naţionale dispun de o anumită stabilitate, dăndu-le posibilitatea să fie considerate drept temelie a
durabilităţii, pe când interesele naţionale sunt supuse istoriei, sunt dependente de evenimentele
trecătoare ale scenei internaţionale, de aceea dau impresia că sunt stabilite „adhoc”,

Acest echilibru a fost menţinut şi de societate, o societate „obosită” de ateism ce a regăsit valorile
morale căutându-le, în mod reflex, în valorile creştine. Biserica reuşeşte să-şi recapete locul într-o
societate multiculturală, postmodernă şi democratică, intrând în era unei lumi complexe şi pluraliste
în care religia poate fi un instrument în plus în realizarea coeziunii sociale, atât de necesare în
sprijinirea eforturilor de integrare euroatlantică. putând exista impresia că nu pot interacţiona, în
realitate au o bază comună extrem de solidă. Comunitatea euroatlantică este fundamentată pe valori
care se referă la democraţie şi la statul de drept, definind totodată drepturile omului şi libertăţile
fundamentale aşa cum au fost ele exprimate în Convenţia europeană a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, printer care:

o libertatea de exprimare

o libertatea de conştiinţă şi religie

o dreptul la educaţie etc.

O altă dimensiune a valorilor euro-atlantice este cooperarea dintre state, securitatea şi apărarea
comună, dialogul, comunicarea şi schimbul de valori culturale şi spirituale, solidaritatea în faţa noilor
provocări, a terorismului, rasismului şi intoleranţei. Esenţa acestor valori se regăseşte în creştinism,
valorile euro-atlantice neavând numai o motivaţie istorică şi de ameliorare a calităţii vieţii, a relaţiilor
interumane, ci şi una care vizează transfigurarea lumii.

Bisericile sunt chemate, alături de celelalte instituţii internaţionale, să apere drepturile omului,
libertăţile fundamentale, cooperarea şi solidaritatea pentru realizarea unei comunităţi largi, liberă şi
unită sub valorile şi practicile democratice culturale, spirituale şi ale securităţii comune. Putem
afirma că în România nu au existat condiţii ce ar fi transformat religia într-un factor de generare a
conflictelor: nu s-au semnalat discriminări religioase evidente şi nici situaţii de combinare a
discriminărilor religioase cu cele etno-culturale şi politice.

Viaţa religioasă în România se desfăşoară pe coordonatele modernităţii, cu respectarea principiului


separării puterilor în stat şi a separării puterii laice, seculare de biserică. De asemenea, Constituţia
garantează libertatea de cult şi egalitatea tuturor cultelor recunoscute legal.

Ortodoxia românească se integrează în curentele naţionale şi internaţionale de înnoire a Europei şi


spaţiului euro-atlantic. Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică şi-au recăpătat poziţiile
de prestigiu în societate şi şi-au reglementat raporturile cu puterea seculară. Ambele au reuşit, în
general, să nu se implice în luptele politicianiste, fapt probat şi de suportul popular acordat, în special
Biserica Ortodoxa Romana

Acţiunile puterii seculare şi iniţiativele Bisericii Ortodoxe Romane au urmărit, între altele, să
contracareze orice tentativă semnificativă de transformare a tensiunilor inter-etnice şi
interconfesionale în conflicte interne. BOR are astfel o contribuţie însemnată la transformarea
României în spaţiu internaţional de stabilitate şi securitate.
Patriarhia Română are un aport notabil şi în susţinerea integrării, desfăşurând demersuri istorice, de
felul strânsei cooperări cu Biserica Catolică. Relaţiile speciale de colaborare ecumenică cu Vaticanul
se înscriu în această direcţie.

Totuşi, activitatea sectelor nerecunoscute legal, misionarismul agresiv, combinarea tensiunilor


economice şi etno – culturale cu cele religioase pot afecta dinamica mediului intern de securitate; de
asemenea, anumite tensiuni etno-religioase din cadrul comunităţilor româneşti aflate în proximitatea
frontierelor noastre pot pune în pericol,în unele situaţii, siguranţa naţională sau afecta credibilitatea
externă a României.

Capitolul V:

VIITORUL RELIGIEI CA FACTOR POLITIC

In ceea ce priveste viitorul religiei ca factor geopolitic, analistii sunt impartiti.

Unii, optimisti, apreciaza ca victoria democratiei si a liberalismului politic anunta o era a pacii
adevarate. Altii, in schimb, mai putin optimisti vad in lumea care urmeaza Razboiul Rece ‘’eruptia
haosului si aparitia unor conflicte generate de antagonismele etnice si religioase, care profit de
erodarea statului natiune si de dezordinea strategica pentru izbucniri ici si colo’’(A. Blin)

Intre adeptii acestui al doile scenariu unii sunt, totusi mai moderati, apreciind ca , de pilda, este tot
mai greu de constituit miscari transnationale, purtatoare ale unor proiecte ce urmaresc modificarea
frontierelor, constituirea de noi state etc.

In caregoria neoptimistilor se incadreaza si Samuel Huntington cu predictiile sale privind ciocnirea


civilizatiilor. ‘’cele mai importante conflicte in viitor se vor produce de-a lungul liniilor de falie
culturale, ce separa aceste civilizatii intre ele ‘’

Samuel Phillips Huntington este profesor la Harvard şi un analist politic care a obţinut notorietatea
internaţională prin lucrarea “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale” (1993, 1996), în care
susţine teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârşitul Razboiului Rece.

Teoria propusă de acesta, a fost formulată pentru prima oara în 1993, în “Foreign Affaires”, unde a
publicat un articol intitulat “Ciocnirea civilizaţiilor?”. Articolul era o reacţie la cartea lui Francis
Fukuyama, “Sfârsitul istoriei şi ultimul om” (1992). În 1996, el îşi dezvoltă teoria în lucrarea “Ciocnirea
civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”.

Huntington pleacă în lucrarea sa de la diversele teorii asupra naturii politicii globale, în perioada de
după Războiul Rece. Unii dintre aceşti teoreticieni susţineau că drepturile omului, democraţia şi
capitalismul au devenit singura alternativă ideologică pentru naţiunile contemporane. Astfel, Francis
Fukuyama argumenta că lumea a atins “sfarşitul istoriei”.

Huntington crede în schimb că în timp ce epoca ideologiilor a apus, lumea s-a întors la o stare
normală caracterizată prin conflicte culturale. În teza sa, el argumentează că principala cauză a
conflictelor în viitor vor fi diferenţele de ordin cultural şi religios.

Ca o extensie, el arată că conceptul de civilizaţie, ca cea mai înaltă formă de exprimare a identităţii
culturale, va deveni din ce în ce mai utila în analizarea potenţialului de conflict. În acest sens el
spunea: “Este ipoteza mea că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi
determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul rasei umane şi
sursa dominantă a conflitelor va fi cea culturală. Statele naţionale vor rămâne în continuare cei mai
importanti actori în problemele lumii, însă principalele conflicte între naţiuni şi grupuri din diferite
civilizaţii. Ciocnirea civilizaţiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizaţii va reprezenta în
viitor linia frontului”.

În esenţă, teza provocatoare şi importantă a “Ciocnirii civilizaţiilor” este aceea că creşterea


violenţelor în lume este determinată de conflicte între state şi culturi care se bazează pe tradiţii
religioase. Huntington, fost consilier politic a lui Clinton, argumentează că oamenii politici trebuie să
ţină cont de aceasta situaţie în special când intervin în problemele interne ale altor ţări.

In prima parte a cartii, el susţine ideea conform căreia pentru prima oara în istorie, politica globală a
devenit atât multipolară cât şi multicivilizaţională; modernizarea este prezentată distinct faţă de
occidentalizare şi ea nu produce nici o universalizare a civilizaţiei şi nici o occidentalizare a acesteia.

Apoi Huntington considera ca balanţa puterii se schimbă în rândul civilizaţiilor: Vestul se află într-un
relativ declin, în timp ce Asia îşi dezvoltă puterea economică, politică şi militară. Islamul cunoaşte o
explozie demografică cu consecinţe negative asupra ţărilor musulmane şi asupra vecinilor lor. Toate
civilizaţiile non-vestice îşi reafirmă propriile valori culturale.

In partea a treia a cartii sale continua afirmand ca acum se pun bazele unei noi ordini mondiale.
Aceasta se caracterizează prin: societăţile care au afinităţi culturale vor coopera între ele; eforturile
de a schimba o societate de la o civilizaţie la alta vor eşua; ţările se vor grupa în jurul statului care
exprima chintesenţa civilizaţiei lor. Pretenţiile universaliste ale Vestului vor determina din ce în ce
mai des conflicte cu celelalte civilizaţii, în special cu Islamul şi China; la nivel local se vor declanşa
războaie între musulmani şi non-musulmani.

Ultima dintre teoriile sale este aceea ca supravieţuirea Vestului depinde de americani care trebuie
să-si reafirme identitatea, dar şi de restul statelor vestice care trebuie să accepte că civilizaţia lor este
unică şi nu universală, iar ţelul lor trebuie să fie efortul comun de reinoire şi prezervare a civilizaţiei
lor în faţa asaltului civilizaţiilor non-vestice. Evitarea unui război global al civilizaţiilor depinde de
liderii mondiali să accepte şi să coopereze pentru a menţine caracterul multicivilizaţional al politicii
globale.

În cadrul lucrării sale, autorul utilizeaza o serie de concepte noi şi realizează o interesantă separare a
civilizaţiilor. Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în această clasificare. În
unele cazuri el foloseşte însă şi alte criterii precum proximitatea geografică sau similarităţile
lingvistice. În funcţie de acestea, el deosebeşte următoarele civilizaţii:

– Civilizaţia vestică: cuprinde vestul Europei ( Uniunea Europeană) şi America de Nord. Tot aici se
află şi alte state derivate din statele europene precum Australia sau Noua Zeelandă.

– Civilizaţia ortodoxă: cuprinde toate statele ortodoxe printre care şi România.

– America Latină: E un hibrid între Civilizaţia vestică şi populaţia locală. Pot fi consideraţi că parte a
civilizaţiei vestice însă cu structuri sociale şi politice distincte de Europa şi SUA.

– Civilizaţia musulmană

– Civilizaţia sinică: cuprinde China, Coreea, Singapore, Taiwan şi Vietnam.

– Civilizaţia japoneză: considerată a fi o sinteză între civilizaţia chineză şi popoarele altaice.

– Civilizaţia Africii subsahariene: poate sa devină, în concepţia autorului, a 8-a civilizaţie.


Huntington susţine ideea conform căreia la sfârşitul Războiului Rece conflictele între aceste civilizaţii
s-au accentuat. În acest sens el oferă exemplul războaielor din Iugoslavia, Cecenia sau conflictul
dintre India şi Pakistan. O cauză fundamentală a acestor conflicte este credinţa Vestului în
universalitatea sistemului său politic şi a valorilor sale. Aceasta idee este naivă şi “promovarea în
continuare a aceste idei nu va duce decât la accentuarea conflictului dintre civilizaţii.” Vestul trebuie
să ţină cont şi de “civilizaţiile concurente”, cea Sinică şi Musulmană. Ele vor determina o schimbare a
puterii politice, economice şi militare, în detrimentul Vestului.

Huntington arată că expansiunea civilizaţiei vestice s-a încheiat şi revoltele împotriva acesteia deja au
început. Vestul se confruntă în zilele noastre cu numeroase probleme: slaba creştere economică,
stagnarea populaţiei, somajul, droguri şi crime. Astfel puterea economică se schimbă către Asia. Mai
mult, puterea politică şi cea militară o va urma. Asia şi islamul au fost cele ma active civilizaţii din
ultimul sfert de secol. China probabil va avea cea mai puternică economie în secolul XXI, iar Asia este
de aşteptat să aibă 7 cele mai puternice economii pana în 2020 într-un Top Ten.

În concepţia lui Huntington, Civilizaţia sinica se afirmă deja datorită dezvoltării economice rapide. El
crede că scopul Chinei este acela de a-şi reafirma statutul de hegemon regional. În acel moment,
statele din zonă se vor subordona acesteia datorită traditiei istorice şi a confucianismului. Aceste
valori sunt opuse pluralismului şi individualismului vestic. Cu alte cuvinte, statele din zonă, precum
cele două state : Coreea sau Vietnamul, vor accepta cererile chineze şi vor deveni mult mai receptive
la nevoile Chinei. Astfel Huntington crede că ridicarea Chinei prezintă una dintre cele mai importante
ameninţări pentru Vest.

In ceea ce priveşte Civilizaţia islamică autorul susţine că ea a cunoscut o creştere explozivă a


populaţiei care a alimentat însă instabilitatea internă, cât şi de la graniţă. Pe fondul acestei situaţii,
mişcările fundamentaliste au devenit din ce în ce mai populare. Manifestări pe care el le numeşte
“Renaşterea islamică” cuprinde revoluţia islamică din Iran din 1979 şi primul război din Golf.

Autorul vede Civilizaţia musulmană ca un potenţial aliat pentru China. Ambele au scopuri revizioniste
şi împart o istorie comună a conflictelor cu alte civilizaţii în special cu Vestul. Interesele celor două
civilizaţii sunt comune în ceea ce priveste dezvoltarea armamentului, drepturile omului şi
democraţia, însa opuse Vestului. Astfel “conexiunea sino-islamică“ se dezvoltă; China va colabora
îndeosebi cu Iranul şi Pakistanul.

Conflictele dintre civilizaţii vor avea loc “între musulmani şi non-musulmani”, astfel autorul identifică
“graniţele insângerate” dintre Civilizaţia islamică şi cea non-islamică. Primele conflicte dintre cele
două civilizaţii datează încă de la inceputul Evului Mediu, odată cu invazia arabă în Europa şi continuă
cu cruciadele, expansiunea otomană şi diviziunea lumii islamice de către imperiile europene în
secolele XIX şi XX.

In istoria recentă, factorii care au contribuit la ciocnirea celor două civilizaţii sunt: Renaşterea
islamică, explozia demografică în lumea islamică, la care se adaugă pretenţiile universaliste ale
Vestului.

Toti aceşti factori, istorici şi moderni, vor conduce la ciocnirea dintre Civilizaţia musulmană şi cea
vestică. Aceasta va fi cel mai sângeros conflict al secolului XXI. Astfel atacurile de la 11 septembrie
2001 şi actiunile ulterioare din Afganistan şi Irak au fost văzute că o dovadă a teoriei lui Huntington.

In accepţiunea lui Huntington, conflictele dintre civilizaţii pot avea două forme: “conflicte de-alungul
liniei de contact” şi “conflicte între state-nucleu”. Primul tip de conflict se desfasoară la nivel local şi
au loc între state cu graniţa comună dar care aparţin unor civilizaţii diferite sau în interiorul aceluiaşi
stat dar care are populaţii care aparţin

unor civilizaţii diferite. Al doilea tip de conflict se desfasoară la nivel global între state importante
aparţinând unor civilizaţii diferite.

O alta interesantă delimitare făcută de autor este aceea între modernizare, occidentalizare şi “state
sfâşiate”

Huntington face o distincţie între modernizare şi occidentalizare. Criticii tezei susţin că nu este
posibilă modernizarea fără occidentalizare. Ca răspuns, cei care consideră teza corectă aduc ca
argument situaţia Japoniei. Ea a adoptat tehnologia occidentala, democraţia parlamentară,
capitalismul, dar a rămas distinctă din punct de vedere cultural faţă de vest. Aceeaşi situaţie o are şi
China sau “tigrii asiatici”.

Probabil cel mai bun exemplu al unei modernizări fără occidentalizare este Rusia, statul cheie al lumii
ortodoxe. Huntington argumentează că Rusia este un stat non-occidental chiar dacă imparte o bună
parte din moştenirea sa culturală cu Vestul. În acelaşi timp Occ. se deosebeşte de Civilizaţia ortodoxă
prin faptul că a cunoscut Renaşterea, Reforma şi Iluminismul.

Autorul se referă la statele care încearcă să se afilieze la alte civilizaţii ca “state sfâşiate”. Turcia, a
cărei lideri politici au incercat să occidentalizeze ţara încă de la 1920, este cel mai bun exemplu.
Istoria, tradiţiile şi cultura Turciei sunt derivate din Civilizaţia islamică, dar elita pro-occidentală au
imprimat ţării o alta orientare, impunând instituţii occidentale, alfabetul latin, a aderat la NATO, şi
caută sa adere la UE. Mexic şi Rusia sunt considerate de Huntington a fi la fel, “torn countries”.
Australia este catalogată la fel datorită civilizaţiei sale vestice şi orientarii economice spre Asia.

Un “stat sfâşiat” trebuie sa împlineasca trei cerinţe pt ca să işi redefinească identitatea: elitele
trebuie să suporte tranziţia; masele trebuie să accepte redefinirea; elitele civilizaţiei căreia “statul
sfâşiat” încearcă să i se alăture trebuie sa accepte această ţara.

Din momentul apariţiei în 1993, teza lui Huntington a fost foarte criticată. În primul rând, cartea lui
Huntington se bazează pe dovezi de o evidenţa amuzantă. Studii riguroase au aratat că nu există o
accentuare a frecvenţei conflictelor dintre civilizaţii în perioada de după Războiul Rece 3. De fapt,
războaiele regionale, s-au accentuat imediat după sfârşitul Războiului Rece, însă pe măsură ce timpul
a trecut ele au devenit din ce în ce mai puţine. În orice caz, rămâne de văzut în ce măsura războaiele
care au avut loc pot fi atribuite “conflictelor intercivilizaţionale”.

Altii au arătat că civilizaţiile identificate de autor sunt dezbinate şi nu au unitate internă. Lumea
musulmana este puternic fracturată de-a lungul graniţelor etnice. Arabii, turcii, pakistanezii sau
indonezienii au fiecare viziuni asupra lumii diferite. Ce mai importantă critică este aceea că autorul
nu foloseşte un criteriu clar de delimitare a civilizaţiilor. De exemplu, diferenţele culturale dintre
China şi Japonia nu sunt mai mari decât cele dintre China şi Vietnam, dar cu toate acestea Vietnamul
este alături de China în cadrul civilizaţiei sinice, în timp ce Japonia se află alături de cea occidentală.

O altă problemă este acea că Civilizaţia vestică nu ţine cont de: ramura catolică şi protestantă, de
diferenţele cuturale dintre lumea germanică şi cea latină.

Amartya Sen a scris lucrarea “Identitate şi violenţă: Iluzia unui destin”14 , o critică la adresa tezei lui
Huntington care susţine un inevitabil conflict civilizaţional. El argumentează că principala cauză a
violenţei este dată de momentul când oamenii se privesc reciproc din perspectiva unei singure
afiliaţii: hindu sau musulmani, catolici sau ortodocsi şi nu au o perspectivă multiplă ca de exemplu:
hindu, femeie, sotie, mama, artist, fiica, etc, toate putând fi o sursa de identitate pentru o persoană.

Paul Berman, în cartea sa “Teroare şi liberalism”15 susţine că în ziua de azi nu există o graniţă
culturală clară, astfel nu există o civilizaţie islamică şi nici o civilizaţie vestică, iar dovezile pentru o
ciocnire a civilizaţiilor nu sunt convingătoare, mai ales când luăm în considerare relaţiile deosebite
dintre SUA şi Arabia Saudită.

Valorile se transmit mult mai uşor decât lasă Huntington să se inţeleagă. Naţiuni precum India,
Turcia, Japonia şi cea mai mare parte a statelor est-europene au devenit democraţii, iar Vestul însăşi
a fost dominat de dictatură şi fundamentalism în cea mai mare parte a istoriei sale.

Edward Said în lucrarea “Ciocnirea ignoranţei”16 , spune că Huntington defineşte Civilizaţia ca un


concept fix, lipsit de dinamism şi interacţiune culturală. Teoria conform căreia fiecare lume este
autarhică, închisă este aplicată întregii societăţi umane. Scopul, după Said, este acela de a legitima
anumite politici, de a menţine o stare de război pe timp de pace. Huntington continuă Războiul Rece
prin alte mijloace şi nu face nici un efort în a ne face sa inţelegem lumea contemporană sau să ajute
la recocnilierea a două culturi.

O altă critică la adresa cărţii este lansată de defunctul Papă Ioan Paul II : “O ciocnire va urma numai
când islamul şi creştinismul sunt interpretate greşit sau sunt manipulate în scopuri politice sau
ideologice.”17

In concluzie, lucrarea lui Huntington, în ciuda caracterului inedit, este o lucrare periculoasă, întrucât
distorsionează realitatea. Ea sufera din cauza faptului că e prea vagă, iar apropierea amuzantă,
nesistematică faţă de un subiect sensibil a creat o serie de tensiuni. Ea a contribuit la accentuarea
temerilor Vestului faţă de mişcarea islamica care a fost percepută că o mişcare antioccidentală.
Aceasta este puterea unui text bine scris şi convingător; aceea de a distorsiona percepţia individuală
asupra unor civilizatii.

CONCLUZIE. SOLUTII

Fiecare dintre religiile omenirii poate parea bizara”strainilor”, dar pentru un cunoscator “din
interior”, ele reprezinta o modalitatea prin care pot fi intelese intr-o masura mult mai mare atat o
anume societate.

Interesul oamenilor pentru traditiile si tiparele de devotiune “alternative” (adica neoccidentale) pare
sa fie mai mare decat niciodata. Ca urmare a atacurilor teroriste asupra SUA din 11 Septembrie 2001,
atentia intregii omeniri s-a indreptat catre islamism, in paralel, toati oamenii de buna credinta au
inceput sa ridice o serie de dureroase semne de intrebare legate de natura extremismului religios din
noul mileniu. Un alt exemplu de religii necrestine care castiga o vizibilitate sporita in cultura de astazi
este marcat de aparenta dezvoltare in SUA a practicarii budismului.

Pentru mai bine de un deceniu, un val extins de religii noi, axate pe variatiile traditiilor orientale,
occidentale si ale nativilor americani deja existenti, a castigat in mod surprinzator un mare numar de
adepti ferventi.

Totodata a inceput sa se intareasca si traditia ecumenica a credintelor “consacrate”. Din ce in ce mai


frecvent au inceput sa fie la ordinea zilei si dialogurile intre membrii diferitelor denominatiuni
crestine. In multe medii, indelungatele neintelegeri intre crestini si evrei incep, in sfarsit, sa se
micsoreze.

Astazi “toleranta religioasa” inseamna mult mai mult decat simpla recunoastere a diferentelor din
interiorul traditiilor religioase. Daca traiesti azi in SUA sau Europa, aceasta inseamna ca traiesti in
interiorul unor natiuni in care sunt la fel de multi hindusi practicanti ca si evrei ortodocsi, mai multi
budisti decat adventistii de Ziua a Saptea si mai multi adepti ai islamului decat ai bisericii
Episcopaliene.

Poate cel mai important argument pentru a studia alte credinte religioase decat aceea personala este
ca reprezinta o posibilitate extraordinara de a inlocui teama cu experienta si comprehensiunea. Cu
greu iti poate fi teama de ceva pe care il intelegi pe deplin.

Un studiu complet al intolerantei religioase ar depasi capacitatea catorva volume, insa este corect sa
spunem ca teama a reprezentat, nepermis de mult, forta motrice care a generat actiuni greu de
justificat in orice traditie religioasa.

Frica ucide, atat in sensul spiritual, cat si cel fizic al cuvantului. Si nimeni dintre cei care au studiat
istoria nu va nega ca teama si indoiala generate de necunoscut si in special neintelegerea practicilor
religioase ale altor oameni au condus la nenumarate conflicte sangeroase. Mult prea des acele
conflicte nu au dus la nimic, cu exceptia faptului de a dovedi inutilitatea opozitiei violente fata de
ceva ce nu intelegi.

Cand stim prea putin sau chiar nimic despre credintele religioase ale vecinului nostru, il putem
clasifica usor drept Celalalt, victima necugetata a unor practici straine si posibil imorale. Odata ce
definim o alta traditie drept Cealalta, este cea mai scurta cale de a o devaloriza pe nedrept. Oare nu
este loc in Cosmos pentru mai mult de o conceptie despre divinitate?

De obicei prin Celalat se intelege dusmanul sau, cel putin, un rival. Iar cand il etichetam astfel,
indiferent de cuvantul folosit, ne deplasam automat din lumea spiritualitatii in cea a cuceririlor
militare.

Cuvinte precum “pagan”, “eretic” “necredincios”, sau “salbatic” au marcat in mod tipic identificarea
Celuilalt in traditia Occidentala. Acesti termeni au servit in mod frecvent ca justificari ale unor acte de
violenta si o cruzime de neconceput; iar in serviciul religios sunt folositi ca indicii ale unei presupuse
rupturi prmanente intre traditii “rivale”. Dar oricare ar fi efectul lor, aceste cuvinte si cele care le
insotesc au aparut dintr-o singura cauza: teama de ceea ce nu se cunostea.

Pentru acest tip de teama exista un singur remediu: sa te informezi despre ceea ce iti este
necunoscut.

Atunci cand ti-ai facut timp sa intelegi o anumita traditie religioasa, devine mult mai dificil sa o
etichetezi drept Cealalta. In ultimii ani, cultura noastra a inceput, in sfarsit, sa adopte o atitudine
mult mai cuprinzatoare, mai inclinata catre investigatie si mai deschisa fata de nenumaratele
modalitati pe care omenirea le-a gasit in incercarea de a se intoarce la valorile sale durabile.

Ca o concluzie finala si ca solutii lucrarea de fata afirma cu tarie ca traim intr-o societate in care
adevarata diversitate religioasa devine realitate si este vital sa se construiasca punti catre practicantii
altor religii, deoarece adeseori ne trezim implicati in relatii sociale ori familiale cu persoane ale caror
traditii ne sunt straine. A afla despre felul in care diferitele traditii religioase se consolideaza si se
sustin una pe cealalta poate fi profitabil in sine si pentru sine.
STIUDIUL DE CAZ NR. 1

Factorul religios în Asia Centrală şi Caucaz

Joacă factorul religios un rol important în Asia Centrală şi Caucaz ? Sunt voci care afirmă că există un
factor religios puternic, adânc înrădăcinat al cărui comportament autonom influenţează aproape în
totalitate evoluţia societăţilor în regiune. Cele trei componente principale, practicile rituale asociate
evenimentelor ciclului vieţii (naştere, nuntă, botez, înmormântare); credinţele populare şi normele
morale stabilite; instituţiile sociale formale (bisericile,adunările religioase) au fost puternic
influenţate de „modernizarea sovietică”. Acest lucru a dus de multe ori la abandonarea practicilor

religioase (de cele mai multe ori datorită presiunii) şi la apariţia „omului

sovietic” . După 1990, foştii lideri comunişti, dar şi adversarii acestora, au găsit în religie un înlocuitor
al ideologiei care tocmai se prăbuşise. S-au ivit insa situaţii de corupţie.

În Caucaz, Armenia, ţară tradiţional creştin ortodoxă, şi Georgia se orientează spre clădirea unor
forme de naţionalism. Acest proces este urmat şi de alte naţiuni din Caucaz, uneori sub presiunea
directă a formelor mai avansate de naţionalism (azerii s-au mobilizat contra armenilor, cei din
Abhazia şi Osetia împotriva georgienilor) din sudul Federatiei Ruse; dezvoltarea nationalismului va
reprezenta un factor de destabilizare regională în lipsa unor remedii politice şi economico-sociale.
Nici puterile laice din Armenia şi Georgia nu sunt străine de cultivarea unor forme de
„fundamentalism creştin” şi de propaganda antiislamică (Georgia şi Armenia, „redute ale rezistenţei
creştine” în Orient). Biserica Ortodoxă Rusă şi Moscova susţin oficial proiectul „blocului creştin” din
Caucaz, fisurat în momentul de faţă prin apropierea Georgiei de Azerbaidjean, sub egida Turciei şi a
SUA. Fundamentalismul islamic pare să se răspândească în Azerbaidjan, Cecenia, Daghestan şi în
republicile autonome. Naţiunilor Asiei Centrale le lipseşte, însă, forma naţionalismului istoric, din
diferite motive, acestea neprofitând de ruperea imperiului rus din 1917 care a dus la transformarea
lui într-un „incubator de naţiuni”. Clădirea acestor naţiuni a fost posterioară acestui moment, fiind
controlată strict, de puterea comunistă, cu rezultate diverse. De aceea, în Asia Centrală islamismul
activist pare a constitui singura metodă viabilă de mobilizare populară în viaţa publică. Statele Asiei
Centrale par a se confrunta cu o criză a convieţuirii religioase pe care oamenii nu sunt îndeajuns de
pregătiţi să o controleze.

În epoca URSS, regiunea a fost supusă dezintelectualizării, supravieţuind mai mult datorită formelor
de ritual şi tradiţie, liderii musulmani progresişti fiind reduşi la tăcere; concomitent, Asia Centrală a
fost izolată de restul lumii islamice, rămânând în afara spaţiului de înnoire a islamului. Existenţa
controlului centralizat şi militar – înainte de 1990 – a dus la răspândirea ateismului, fapt ce a favorizat
prevenirea conflictelor religioase. După dezmembrarea URSS, forţele care ţineau sub control acest
echilibru au dispărut, Asia Centrală devenind scena de competiţie a numeroase grupuri religioase;
situaţia suferind transformări profunde, islamul a ajuns religia dominantă. Această dominare este
însoţită şi de o dezvoltare a islamului, fapt ilustrat şi de numărul tot mai mare al moscheelor
construite (în Uzbekistan de exemplu, numărul moscheelor a crescut de la 80 la5000).

Fundamentalismul a luat totuşi amploare în zonele cele mai defavorizate şi în remurile cele mai
corupte. La capitolul diferenţe observăm că Kazahstanul şi Kârgâstanul dispun de un pluralism religios
mai larg decât Uzbekistanul, Turkmenistanul sau Tadjikistanul. În aceste condiţii toţi liderii statelor
din regiune şi-au declarat clar opţiunea pentru statul secular (laic). Apariţia celor câteva partide
islamice care doreau implementarea doctrinei religioase în politică a fost de scurtă durată fiind
frecvent supuse contestării. Islamiştii s-au consolidat doar în Uzbekistan şi Tadjikistan şi în Valea
Fergana. Fergana, cu centrele ei strălucite tradiţionale de cultură islamică va revendica într-un viitor
previzibil un loc între principalele „baze de iradiere islamică” ale Orientului. puterea laică din regiune
a existenţei diversităţii formelor de islam. Puterea civilă recurge aproape constant la reprimarea
violentă a islamismului militant; în Tadjikistan, numai, islamiştii moderaţi au fost cooptaţi la
conducere. În Valea Fergana, de exemplu, Partidul Islamic al Renaşterii – mişcare ilegală – care
reprezintă o formă militantă de islam îşi desfăşoară astăzi activitatea în conspirativitate dar este încă
foarte incisiv. Vecinătatea cu regimurile fundamentaliste de la Teheran şi Kabul a contribuit, pe de
altă parte, la constituirea şi dezvoltarea grupărilor fundamentaliste inclusiv în Uzbekistan şi
Tadjikistan. Acestei stări de fapt îi corespunde o crescută activitate misionară care poate avea efecte
în părţile sudice ale regiunii, unde tradiţia islamică este puternic înrădăcinată.

Occidentul, a încurajat o mişcare islamică moderată în Asia Centrală – în vreme ce F. Rusă a acceptat-
o „de nevoie” – şi a salutat activismul turc în regiune, nerealizând că noile state erau mult mai
seculare şi mult mai puţin islamice chiar şi decât Turcia. Prin „efectul de bumerang”, activitatea
organizaţiilor islamice turce va duce, pe termen mediu şi lung, tocmai la radicalizarea islamului local.
Un alt aspect interesant este dat de procesul de evanghelizare la care sunt supuse popoarele regiunii.
După declararea libertăţii de religie, mulţumită suportului Bisericii Occidentale, s-au creat condiţii
favorabile activităţii misionare. Astfel în Kazahstan un număr important de musulmani au devenit
protestanţi, situaţii similare derulându-se în Kârgâstan şi Uzbekistan. Majoritatea celor proaspăt
creştinaţi este protestantă, protestantismul nefiind singura misiune

creştină din regiune; „Martorii lui Iehova” se bucură şi ei de un mare succes atât în rândurile
populaţiei rurale cât şi al celei urbane. De regulă noii creştini de origine turcică se îndreaptă către
protestantism. Aceste orientări religioase noi, de „import”, islamice sau creştine, tind să se
înmulţească galopant, putându-se cristaliza condiţii pentru incidente de natură extremist-religioasă.
În Kârgâstan, de exemplu, au existat câteva cazuri legate de înmormântarea unor proaspăt
protestanţi kârgâzi de strămoşi sau rude, comunităţile locale neagreând acest lucru. Perioada trăită
în comunism pare a încuraja intoleranţa faţă de cei ce gândesc şi cred diferit. Ritmul rapid al
creştinării protestante a provocat ingrijorări în centrele islamice (Taşkent, Alma-ata, Osh, Namangan,
Bishkek).

Liderii musulmani şi ortodocşi – care cu mult timp în urmă formau alianţa de sprijin reciproc pentru a
rezista puterii sovietice – sunt acum parcă dispuşi să reînvie „alianţa” pentru a stopa misiunile
occidentale foarte puternice, din punct de vedere financiar. Ierarhii ortodocşi şi liderii musulmani au
încercat săconvingă guvernele ţărilor central-asiatice să creeze un cadru favorabil religiilor
tradiţionale mergând până la a cere interzicerea acţiunilor misionare străine. Din acest motiv, liderii
religiilor tradiţionale adoptă poziţii ce resping protestantismul dar şi alte mişcări misionare. Ierarhia
tradiţională musulmană este ,totuşi, „prinsă” între autorităţile politice şi islamiştii radicali,
reducându-şi treptat autoritatea.

În momentul actual, în regiunea Asiei Centrale pare a fi o cursă între creştinarea zonei nordice şi
islamizarea celei sudice. Această competiţie poate fi complicată de grupurile etnice care se suprapun
deseori grupurilor religioase.

STUDIUL DE CAZ NR. 2

Revolutia Iraniana si creearea statului Pakistan


Către anul 1977 nimic nu prezicea furtuna. Iranul era cea mai puternică ţară din Orientul Mijlociu şi
Apropiat. Şahinşahul Iranului Mohammad Reza Pahlavy Aryamehr nutrea ambiţii megalomane şi visa
să-şi transforme ţara într-o supraputere regională. Pentru aceasta existau toate premisele: Iranul
dispune de rezerve uriaşe de petrol şi gaze naturale, precum şi de alte zăcăminte minerale (metale,
pietre preţioase, materiale de construcţie ş. a. m. d.).

Industria iraniană era destul de diversificată, iar agricultura reuşea, în linii generale, să asigure ţara cu
cele mai necesare produse alimentare (lucru nemaiîntîlnit în această regiune a globului). Şahul a
înfăptuit „revoluţia verde”, împroprietărind ţăranii şi rezolvînd astfel anevoioasa problemă agrară. În
ţară acţionau programe de asistenţă socială şi medicală moderne. Femeile din Iran se bucurau de
drepturi nemaivăzut de largi pentru o ţară musulmană.

Armata iraniană era cea mai puternică din regiune, avînd la dotare cel mai performant armament şi
tehnică militară oferit de către americani. Serviciile secrete („Savak”) şi garda şahului („nemuritorii”)
erau instruite de către specialiştii din CIA şi „Mossad”. Iranul a fost transformat într-o adevărată
vitrină a lumii occidentale în această zonă strategică a lumii.

Experimentul lui Reza a suferit însă un eşec total, ceea ce a mai dovedit o dată în plus că orice
tentativă de a impune un model civilizaţional străin nu are sorţi de izbîndă. În Iran peste 90% din
populaţie confesează islamul în varianta sa şiită. Ceilalţi sînt sunniţi. Minorităţile confesionale sînt
reprezentate prin creştini (în quasimajoritatea lor armeni-grigorieni) şi ai sectei globaliste Bahai
(Iranul este patria „prorocului” acestei secte). Nemusulmanii alcătuiesc un procent infim din
populaţia Iranului şi nu locuiesc compact, fiind dispersaţi printre şiiţii majoritari.

Rădăcinile fenomenului revoluţiei islamice iraniene sînt de ordin confesional şi nu economic sau
etnic.

Clerul şiit (ayatollahii) se deosebeşte şi el de cel sunnit prin autoritatea incontestabilă pe care o are în
rîndul maselor de credincioşi.). Clerul şiit controla problemele legate de morală, căsătorie şi familie şi
sistemul judecătoresc

Printre altele, anume încercarea ultimului şah iranian de a etatiza sistemul politic din ţară după
modelul occidental a fost una dintre cauzele revoluţiei. Ayatollahii erau nemulţumiţi de politica
promovată de către dinastia Pahlavi şi îndreptată spre implementarea modului de viaţă occidental cu
toate viciile şi luxul opulent atît de străin eticii ascetice şiite. Pentru şiiţi este caracteristic un fanatism
religios deosebit care presupune o totală jertfire de sine în numele credinţei. Iată din ce cauză ultimul
şah, în ciuda impresionantului aparat de constrîngere represiv de care dispunea, a suferit înfrîngere
în confruntarea sa cu ayatollahii.

Cel mai influent ayatollah a fost Ruhollah Khomeiny care, datorită poziţiei sale intransigente faţă de
regimul proamerican al şahului, se bucura de o autoritate incontestabilă printre şiiţi. Şahul a avut
imprudenţa să-l expulzeze din ţară, creandu-i acestuia o aureolă de mucenic al regimului. Ironia
sorţii, dar prima gazdă a ayatolahului rebel a fost Saddam Hussein, viitorul său duşman de moarte.
După ce Reza a făcut presiuni asupra Bagdadului, Hussein a fost nevoit să-l declare pe Khomeiny
„persona non grata” (nu fără „concursul” chiar al ayatolahului însuşi care s-a apucat să critice şi
regimul dictatorului irakian).

După Irak, Khomeiny emigrează în Franţa şi se aşează cu traiul la o vilă din suburbia pariziană Neuilly.
Aici a fost instalat cartierul general al rezistenţei anti-şah de unde emisarii ayatollahului duceau
clandestin în patrie casete audio cu cuvîntările înflăcărate ale acestuia. Ele au fost adevărate mine
sub tronul de păun al şahinşahului Mohammad Reza.

Explozia a urmat în anul 1977, cînd şahul a fost nevoit să cedeze în faţa opoziţiei şi să accepte
revenirea triumfală în ţară a liderului rebelilor care şi-a ales în calitate de cartier general oraşul sfînt
al şiiţilor iranieni Qum. Au urmat cîteva luni de dualitate a puterii de stat, însă şahul a pierdut
„competiţia” şi a fost nevoit să ia drumul pribegiei. După ce a fost nevoit să părăsească stat după
stat, el va muri în Egipt în urma unui cancer cerebral.

Cu toate că SUA au refuzat să-l găzduiască pe fostul lor aliat, Khomeiny procedează la o încălcare
flagrantă a dreptului internaţional pentru a forţa Washingtonul să-l trimită pe şah în Iran unde urma
să apară în faţa unui tribunal revoluţionar (verdictul căruia era foarte previzibil) sub învinuirea de
crime îndreptate împotriva propriului popor. Studenţii din Teheran au ocupat în anul 1980 ambasada
SUA din Iran şi i-au luat în calitate de ostatici pe membrii personalului acesteia. Încercarea
americanilor de a-şi salva diplomaţii s-a încheiat cu un eşec total . Rateul acestei escapade l-a costat
scump pe preşedintele de atunci al SUA James Earl Carter care a pierdut datorită ei competiţia
pentru cel de-al doilea mandat prezidenţial..

Khomeiny a refuzat să preia conducerea formală a noului stat iranian care a fost proclamat
„Republică Islamică”. Conform constituţiei a fost instituit postul de lider spiritual (al-fakih) al
revoluţiei iraniene, post pe care l-a ocupat, desigur, ayatollahul Khomeiny. Fakihul împreună cu un
consiliu de experţi alcătuit din cei mai de vază ayatollahi urma să joace rolul unei „curţi
constituţionale”. Orice lege sau hotărîre adoptată de către Mejlis (parlament), Preşedinte sau guvern
urmau să treacă testul la corespundere cu normele Koranului şi Sunnei. Fakihul este în drept să
destituie orice demnitar de stat (chiar şi pe Preşedintele Republicii) în cazul în care acesta nu
acţionează conform canoanelor islamice.

În ţară a fost instituit un regim teocratic în care majoritatea funcţiilor de stat au fost ocupate de către
ayatollahi şi marionetele acestora „Savak”-ul şahului a fost schimbat de către un crud şi omniprezent
„corp al străjerilor revoluţiei islamice”. Fanaticii musulmani au lansat o campanie de teroare
împotriva tuturor celor care, după părerea lor, încălcau normele shariatului. Femeile îmbrăcate
„indecent” riscă să fie bătute cu pietre, iar bărbaţilor care poartă cămăşi cu mîneca scurtă li se frig cu
ţigări încheieturile braţelor ş. a. m. d.

După moartea lui Khomeiny în anul 1987 lider al revoluţiei iraniene (al-fakih) a devenit ayatollahul Ali
Khamenei care a renunţat la un amestec activ în viaţa politică a ţării în maniera autoritară a
predecesorului său. Prin aceasta se explică o oarecare liberalizare a regimului şi o apropiere de
Occident pe timpul preşedenţiilor lui Khashemy Rafsanjani şi Said Khatamy. „Luna de miere” dintre
Apus şi Iranul islamist s-a încheiat însă foarte repede. Demonstraţiile studenţeşti din anul 1999 au
pus în gardă forţele conservatoare care au trecut la contraofensivă pe toate fronturile. Această
contraofensivă s-a soldat cu surprinzătoarea victorie (pentru Occident) în alegeri a candidatului
islamist ultra-radical Mahmoud Ahmenedinijad care a devenit preşedinte al Republicii Islamice Iran şi
a relansat confruntarea cu „Marele Satan” .

Crearea statului Pakistan

India este unul dintre leagănele civilizaţiei umane, creata în urmă cu cinci milenii fiind contemporana
cu civilizatiile din Egipt, Mesopotamia, China. Dar, nici India nu a scăpat de apetitul marilor cuceritori.
După ce au străpuns Zidul Chinezesc şi au ocupat China, cuceritorii din statele mongole au trecut şi
Himalaya, afluind în subcontinentul indian. La 1526 este proclamat Imperiul Marilor Moguli. Noii
stăpîni au unificat prin sabie formaţiunile politice ale populaţiei locale. care era de credinţă hindusă
(o coabitare între brahmanism şi budism), cuceritorii moguli au adus cu ei islamul, răspîndit în special
în nord, unde a fost baza dominaţiei lor

Urmarea se vede şi astăzi. Englezii s-au infiltrat treptat, profitînd de neînţelegerile dintre puzderia de
rajahi locali. Treptat, se impun englezii, care iau locul mogulilor, desfiinţîndu-le „Marele Imperiu
Mogul” şi transformînd India în colonie engleză (1858), condusă de un vicerege. Peste aproape un
veac, în sfîrşit, India îşi recapătă libertatea, proclamîndu-şi independenţa la 15 august 1947. Numai că
englezii au format în ajun, adică în iunie 1947, pe teritoriul fostei colonii două state (dominioane):
Uniunea Indiană şi Pakistan, împărţind alte două state (provincii), Bengalul şi Punjabul între cele
două, formate pe criterii religioase.

Abia proclamate ca independente, cele două state intră în conflict armat pentru trasarea frontierei
dintre ele. Astfel, pe 27 octombrie 1947 maharajahul–conducătorul Kashmirului a încheiat un accord
pentru alipirea teritoriului la India. Dar, maharajahul e alungat şi începe primul război indo-
pakistanez.

Pe 28 ianuarie 1950, Uniunea Indiană devine Republica India, iar pe 23 martie 1956 este proclamată
Republica Islamică Pakistan. Un stat format din două teritorii despărţite de India, printr-o distanţă
uriaşă, de 1.700 km (ca de la Bucureşti la Barcelona). Au urmat trei războaie indo-pakistaneze (1947–
48; 1965 şi 1971) şi apariţia celui de-al treilea stat succesor: Bangladesh (la 16 decembrie 1971).

In concluzie, putem afirma ca religia asigură coeziunea socială ea oferind o motivaţie în viaţă
comunităţilor umane şi individului. Exercită, în numeroase cazuri, controlul social şi a funcţiei de
educaţie socială. În anumite epoci, religia suplineşte

ideologia politică, în primul rând acolo unde reprezintă şi un element important al identităţii grupului
social.

Astfel, in sfera fenomenelor şi proceselor religioase de amplitudine globală se pot remarca: tendinţe
contradictorii de prozelitism religios şi de regrupare a marilor religii (creştinism, islamism şi
hinduism), dar şi de accentuare a fenomenului rezidenţelor sectare.Tendinţa de întărire a puterii
seculare în raport cu religia şi biserica este foarte puternică în Occident. In fostul spaţiu de dominaţie
sovietică, fenomenul religios a înregistrat o agravare după prăbuşirea comunismului, cu toate că nu
se poate vorbi de cristalizarea unui autentic fundamentalism religios în aria de predominare a
Ortodoxiei.

În afara spaţiului euro-atlantic, religia exercită, în general, funcţii mai importante în sociatate. În
statele europene foste socialiste, bisericile ortodoxe se asociază direct cu administraţiile publice, în
gestionarea problemelor societăţii având o influenţă notabilă asupra puterii (în F. Rusă sau Bulgaria).
În ţările musulmane există: regimuri teocratice (Iran) sau guvernate de legea islamică (în Asia şi
Africa). Grupuri etno-culturale întregi se individualizează prin apartenenţa la o religie sau alta şi îşi
dispută controlul asupra unor „locuri sfinte” (Ierusalimul de pildă). Liderii spirituali ocupă poziţii
influente în societate. Se înregistrează numeroase cazuri (în Africa) în care societăţi în curs de
modernizare, în a doua jumătate a secolului XX, au căzut în tribalism şi fundamentalism religios
(îndeobşte, anticreştinism). În condiţiile uzării discursului comunist şi de stânga, ale compromiterii de
către elite a discursului democratic capitaliat, fundamentalismul religios – îndeosebi, islamic dar şi
ortodox în Eurasia – oferă suport ideologic mişcărilor ultra naţionaliste, teroriste şi antiglobaliste.