Sunteți pe pagina 1din 101

Capitolul _________________________________________________________________________________

Universitatea “Dunărea de Jos”

Dezvoltare şi planificare urbană


Violeta Puşcaşu

Galaţi - 2009

__________________________________________________________________________ 1
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă


şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Administrative şi Politice


Specializarea Administraţie Publică
Anul de studii I / Forma de învăţământ ID

__________________________________________________________________________ 2
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

CAPITOLUL I
Planificarea – atribute si dimensiuni
Obiective specifice:
- cunoaşterea conceptelor şi noţiunilor de bază cu care operează disciplina;
- înţelegerea sferelor şi diferenţelor dintre concepte, prin prisma comparaţiei cu alte sisteme
de planificare
- cunoaşterea relaţiilor cauzal-sistemice dintre componentele şi mediul sistemului de
planificare;
- operaţionalizarea conceptelor în exerciţiul românesc.

1.1 Planning - nivele şi categorii


În limba română, conform DEX1, planificarea reprezintă acţiunea de a planifica;
programare, organizare, coordonare şi conducere pe bază de plan (lat. planum). Simplu,
neutru, dar desigur insuficient pentru a surprinde imensitatea ramificaţiilor pe care le
generează sau cu care se asociază planificarea, tradusă ca fiind corespondentul
planningului. Planningul poate fi familial, teritorial, politic, economic, urban(istic) şi
arhitectural, utopic, spaţial, durabil, administrativ, eco-planning etc. Iată câteva dintre cele
mai uzitate asocieri pe care cuprinzătorul concept planning/planificare le poate accepta.
Compromisă de derapajele ideologiei socialist-marxiste, planificarea reintră timid în
vocabular, de aceea, reintroducerea ei sub forma planning pare de înţeles şi, cel puţin
pentru geografi, o nouă cale de materializare a competenţelor.
Preluarea termenului englezesc de planning cu tot cu ortografia originală nu mai
miră pe nimeni, nefăcând decât să se alăture listei de neologisme care s-au naturalizat în
limba română în variate domenii, de la cel financiar-bancar, marketing, informatică şi
mass-media, până la cel politic, adică exact a acelor domenii care sunt motoarele
conexiunilor globalizante şi mondializante, chiar dacă planificarea spaţială (spatial
planning) nu este importabilă decât ca scop, nu şi ca instrumente. În rândurile care vor
urma însă, cei doi termeni vor fi folosiţi alternant, după cum vor cere nuanţele contextuale,
pentru că, deşi sinonime, cele două noţiuni păstreză fiecare note particularizante ce vor fi
subliniate pe parcursul lucrării.
În fostele ţări comuniste cuvîntul planificare a fost utilizat pentru a semnifica
îndeplinirea scopurilor politice pentru dezvoltare în diferite sectoare ale societăţii, în timp
ce în majoritatea ţărilor din vestul Europei, planning a însemnat o activitate prin care statul
într-o manieră intensivă şi centralizată furniza locuinţe, infrastructură, locuri de muncă,
servicii culturale şi sociale cetăţenilor2 .
Una din cele mai competente voci în materie de educaţie în planning este fără
îndoială, cea a Association of European Schools of Planning (AESOP)3 care apreciază că
la întrebarea ,,ce este planningul?,, este mai uşor să polemizezi asupra definiţiei decât să

1 Breban V., DEX, 1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 142


2 AESOP status, 1998
3AESOP a luat fiinţă în 1987 la Dortmund în Germania, ca organizaţie a şcolilor şi

departamentelor universitare în care se predă sau se derulează cercetarea în domeniul


planificării urbane şi regionale, în vederea îmbunătăţirii educaţiei în planning şi diseminării
rezultatelor practice în predarea şi cercetarea din domeniul planningului.

__________________________________________________________________________ 3
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

răspunzi tranşant şi <<cu o uşoară exagerare, se poate spune că sunt tot atâtea definiţii
câţi planificatori există>> (AESOP Status, 1998).
AESOP recunoaşte totuşi trei aspecte care trebuie să aibă prioritate în planningul
actual şi implicit în educaţia în planning: cunoaştere, metode analitice şi interactive şi
etică. Este de asemenea un instrument pentru păstrarea mediul înconjurător şi a
moştenirii culturale, sarcina sa centrală fiind aceea de a orienta în aşa fel activităţile care
se defăşoară în societate încât scopurile economice, environmentale, sociale şi de orice
altă natură să vină în întâmpinarea nevoilor societăţii, iar acest lucru seamănă de fapt cu
o altă definiţie, mult mai cunoscută şi mai etalată în ultima vreme despre dezvoltarea
durabilă. Aşadar, planningul este instrumentul pentru dezvoltare durabilă.
Un alt aspect de evidenţiat în conturarea unei anume individualităţi a planningului
este cel legat de interdisciplinaritatea pe care o impune. În planning se întâlnesc geografi,
arhitecţi, ingineri, specialişti din domeniul ştiinţelor sociale, diferite activităţi de evaluare a
pământului, drept etc. de aceea unul dintre scopurile cheie ale planningului actual este cel
de a facilita dialogul între planificatori cu diferite bakground-uri şi perspective.

În ultimul timp, planningul a


înregistrat o creştere continuă a În spatele acestor cauze generale există în fapt
o realitate în continuă schimbare care are nevoie
interesului pentru această activitate, pe
de abordarea de tip planning şi care se leagă de:
care analiştii o explică prin cel puţin două Öimpactul globalizării economiei şi al
raţiuni generale: politicilor;
• dezvoltarea devine interrelaţionată Öcăutarea căilor pentru o mai bună
şi are nevoie de coordonare spaţială; administrare a activităţilor economice şi sociale;
Öcăutarea căilor pentru reducerea risipei
publice;
• rateul înregistrat de mecanismul Ödezvoltarea mai puţin birocratică şi prin
căi mai colaborative de guvernare urbană.

Pentru această organizaţie, planning semnifică un instrument de promovare şi gestionare a


schimbării care are o dimensiune spaţială. Mai exact, scopul central este să conducă de aşa
manieră ansamblul activităţilor încât să genereze beneficii societăţii, iar scopurile sectoriale să
se reunească.

„piaţă” în anii '80, care nu a putut oferi întotdeauna soluţii efective la nevoi variate.

Referindu-ne strict la separarea planningului funciar de cel social şi economic, fapt


produs abia pe la mijlocul secolului trecut, vom spune că momentul corespunde cu
implicarea competenţelor geografilor în domeniu şi orientarea explicită a unor
departamente de geografie către planning în paralel cu arhitecţii şi urbaniştii.

Planificarea este un câmp de forţe, o interfaţă între vizibil şi invizibil, purtând în sine atât
concretul proiectat sub forma utilizării terenurilor cât şi aspectul ideologic, raţional, relaţional,
politic, filosofic, informal, ceea ce a fost denumit generic cultural, această dimensiune a
planificării acoperind un spaţiu ideologic care se proiectează la nivelul unităţilor teritoriale.

Aspectele vieţii umane induc numeroase „sectoare” de planificare, între care se


evidenţiază câteva categorii majore, complexe şi le-am numi chiar primare, în funcţie de
care se ordonează celelalte, derivate. Între tipurile majore de planificare se includ
planificarea urbană, economică, ecologică (environmentală), socială, fără ca această
clasificare se reducă posibilitatea combinării lor.

__________________________________________________________________________ 4
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Ancorarea planificării într-un concret fizico-geografic ne plasează în primul nivel de


planificare, cel teritorial, care găzduieşte aşadar diversele categorii de planificare prin
proiecţiile lor, toate care au funcţionat într-un anumit teritoriu, creându-l! Dar
teritorializarea spaţiului geografic prin planning nu este nici totală, nici completă, şi cu atât
mai puţin definitivă. Mai exact, nu toate categoriile şi subcategoriile de planning se
întâlnesc în aceeaşi cantitate şi calitate în orice punct de pe glob. Acolo unde ideologia
planificării a condus la o politică pentru o planificare comprehensivă, planificarea devine

Planificarea fizică, teritorială este planificarea pe orizontală, pe când cea spaţială lucrează în
toate dimensiunile.

spaţială, deschisă, dar articulată în subansamblele sale.


Planificarea spaţială este un concept european, dar metoda se naşte din
necesitatea gestionării şi cuprinderii spaţiilor întinse şi mai ales complexe, pe care
America secolului al XIX-lea o va pune sub semnul regionalităţii, numind acest tip de
planificare regional planning – planificare regională; ea rezultă din combinarea planificării
teritoriale economice şi urbane într-un cadru jurisdicţional clar, deşi elastic. Norma juridică
este astfel introdusă ca parte indisolubil legată de planificare, prestabilind cadrul.
În planningul actual există un filon ce coboară până în cele mai vechi timpuri –
planificarea urbană - şi ale cărui ramificaţii se întrepătrund cu celelalte categorii de
planificare la sfârşitul secolului al XIX-lea, constituind planningul modern.

__________________________________________________________________________ 5
Dezvoltare i planificare urbană
TIPURI DE PLANIFICARE *)
Capitolul _________________________________________________________________________________

I.tipuri de II.tipuri III. modelarea IV. tipuri de


impact funcţionale formală/oficială planificare
uman

Aşezare Extracţie şi Planificare


urbană minerit urbană
Peisaj
nonagrar Încă
tehnogen netratat
Comerţ şi Planificare în
transport Hidraulic regiunile
industriale

Industrial Recreaţional

Aranjarea, forma,
mărimea
parcelelor
Peisaj cultural
agrar tehnic Arabil Arabil-pastoral
Irigaţie
Peisaj cultural Pastoral Arabil-silvic
seminatural Drenaj Planificare în
agrar regiunile rurale
Forestier Pastoral-silvic Terase şi agricole

Peisaj altele
natural Horticol Arabil-pastoral
forestier Planificare în
regiunile cu
Forma satelor dominantă
Aşezare (planul orizontal) turistică
rurală

După Study Programme on European Spatial Planning, Criteria for the Spatial Differentiation of the EU Territtory Final report, coord.
Anzuini, A., Strubelt, W., (2003) cu modificări.
__________________________________________________________________________ 6
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Teritoriul

Teritoriul este proiecţia colectivităţii asupra spaţiului, un decupaj al cărui contur, limite şi
aspect sunt produse în timp din intercondiţionările naturale, istorice, politice, culturale şi
demografice.

Teritoriul este o categorie istorică, un produs al unui şir de fenomene şi procese


între om şi cadrul natural.
Ocuparea unei porţiuni de spaţiu de către o comunitate închegată social într-o
perioadă îndelungată de timp determină, pe de o parte, modificări ale componentelor
peisajului natural, dar şi impresionarea comportamentului uman care se adaptează
astfel decupajului pe care îl generează. Aşadar, împăcarea determiniştilor cu posibiliştii
se produce pe terenul “teritoriului”, concept ale cărui sfere de cuprindere interferă major
cu peisajul cultural, sau cu regiunea, deşi cei doi termeni nu au primit în aceeşi măsură
consacrarea administrativă – regiunea este astăzi însuşită pe scară largă de
vocabularul politico-administrativ, dar peisajul cultural are o circulaţie restrânsă la
cercurile de specialişti. Teritoriul ca şi concept multi-utilizabil şi polivalent şi-a găsit de
asemenea, treptat, transpunerea administrativă, devenind regulă şi normă de lucru în

Comunitatea de indivizi, prin dimensiunea dar şi structura ei, „teritorializează” spaţii mai
mari sau mai mici generând sub-spaţii, teritorii şi locuri incluse parcă unele în altele pe care şi
le asumă. Asumarea teritoriului devine astfel una din cheile de înţelegere a coeziunii sociale.

structurarea spaţiului administrativ politic.


Materializarea concentrată a interrelaţiilor producătoare de teritoriu este
reprezentată de aşezările omeneşti şi vecinătăţile acestora. Acestea reprezintă forma
maximală a acceptărilor reciproce om-natură, precum şi forţa cu care comunitatea îşi
“decupează” teritoriul de acţiune. Periferia teritoriului, tradusă prin diferite tipuri de
limite, graniţe şi frontiere conturează extensia unei anumite jurisdicţii de amenajare a
teritoriului.
Acţiunea de amenajare are în vedere echiparea locurilor şi a teritoriilor, intervenţii
fizice, tehnice care au obligatoriu nevoie de un reper administrativ şi un înveliş politic.

Teritoriu, acţiune şi dezvoltare economică

Omul a amenajat dintotdeauna, prezenţa şi stabilirea lui într-un anumit spaţiu însemnând
implicit un minimum de amenajare. Reflexul acestor intervenţii asupra funcţionalităţii, asupra
fluxurilor şi circuitelor (input-output) de substanţă, energie şi informaţie generează o
recompunere spaţială, o nouă organizare, adesea insesizabilă la scară redusă şi pe timp
scurt.

Când se vorbeşte despre teritoriu în relaţie cu dezvoltarea economică regională


se evidenţiază următoarele aspecte:
• teritoriul nu se reduce la spaţiul fizic ci este, în parte, produsul şi producătorul
acestuia din urmă ;

__________________________________________________________________________ 7
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

• teritoriul poate fi înţeles ca un ansamblu de relaţii între elementele materiale


şi imateriale, actori şi spaţii fizice ;
• teritoriul este rezultatul construcţiei istorice a societăţii sau comunităţii ;
• relaţiile din teritoriu pot fi de natură fizică (şosele, autostrăzi), socială,
economică, politică (concurentă, cooperare, relaţii de putere, grupuri, familii)
sau culturală (cunostinţe, know-how, valori). Oricum ar fi, ele trimit
întotdeauna la interdependenţele care se nasc din conjuncţia relaţiilor de
diferite naturi şi proximitatea fizică. Astfel, articulaţia celor două dimensiuni
(relaţii şi proximitate fizică) face ca două persoane să se afle implicate în
aceleaşi obiective şi decizii ale comunităţii, sau să fie în concurenţă pe
aceeaşi piaţă a muncii.

Actorii implicaţi vor fi autorităţi publice la diferite scări geografice, instituţii de


cercetare şi formare, întreprinderi, asociaţii şi instituţii profesionale, culturale şi sociale
şi persoane în multiplele lor calităţi - cetăţeni, consumatori, utilizatori, salariaţi,
antreprenori. Asociind diferiţi actori se modifică strategia de tratare a problemei.

Funcţia teritoriului

În acelaşi timp posesiune exclusivă a proprietarilor particulari şi patrimoniu


comun al colectivităţii, teritoriul este supus influenţelor umane (construcţie, recreere şi
deplasare) şi naturale (alunecări de teren, inundaţii, împăduriri naturale). Importanţa
unei gestiuni eficiente a pământului derivă din sensurile diferite ale fertilităţii populaţiei
faţă de cea a pământului - prima creşte sau se menţine constantă, cealaltă scade.
Succesul unui proiect depinde obligatoriu de luarea în considerare a diferitelor
componente ale teritoriului în care se înscrie, pentru că utilizarea pământului este
multifuncţională iar amenajarea cere pluridisciplinaritate.

Funcţia teritoriului rural Politica de amenajare

Rentabilitatea pământului
Loc de producţie

Protecţia
Cadru de viaţă peisajului

Evoluţia priorităţilor în materie de politică a terenului (după Schneider, J.R., 1998)

O bună gestiune a terenului trebuie să se înscrie într-o politică coerentă susţinută


de puterea publică şi acceptată de către populaţie. Aceasta impune reguli de

Dezvoltarea unei regiuni nu mai poate să fie lăsată la libera alegere a unor indivizi sau a
deciziilor oportuniste. Timpul când se putea construi oriunde, oricum, orice şi oricând a trecut.

constrângere pentru actorii funciarului, în particular pentru proprietari.

__________________________________________________________________________ 8
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Amenajarea teritoriului trebuie să anticipeze evoluţia modului de viaţă a societăţii


post industriale caracterizată printr-un individualism crescut, o creştere a timpului liber şi
dezvoltarea uluitoare a telematicii. Aşa, spre exemplu, telecomerţului şi teleserviciului la
domiciliu vin să modifice profund nevoile de teren pentru marile suprafeţe comerciale şi
a infrastructurilor pentru traficul pendular.

Teren/teritoriu fizic
material (realitate fizico-eografică)

Dimensiunea economică
valoare, eficienţă,productivitate

Dimensiunea ecologică
Patrimoniu, biodoversitate, ecosistem,
zone umede, rezervaţii, etc

Dimensiunea socială
urban/rural, segregare, inechitate

Dimensiunea juridică
regimul proprietăţii, circulaţia şi
înregistrarea terenurilor, contencios

Dimensiunea sentimentală
natal, moştenire, patrimoniu

Variatele dimensiuni ale aceluiaşi teritoriu (după Schneider J.R., 1998, cu completări)

Numeroasele controverse în materie de amenajarea teritoriului provin din


această multifuncţionalitate: a fixa priorităţi este un act esenţialmente politic, a cărui
orientare recentă este marcată de o întărire a dreptului de opinie a interesului public.

__________________________________________________________________________ 9
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Solicitant
proprietari
promotori
autorităţi
Terti
vecini
asociaţi
populaţie
Stat
Administraţie
legislativ
cetăţeni

Triunghiul conflictual al celor 3 grupe de actori ai amenajării


(după Schneider, J. R. 1998)

Odinioară liber să-şi amenajeze terenul cum credea de cuviinţă, deţinătorul a simţit
în timp creşterea progresivă a rolului administraţiei. Astăzi intervenţia terţilor utilizatori
influenţează adesea succesul sau eşecul unui proiect în mod determinant.

Nivele de corespondenţă în dubletul planificare - amenajare

Numeroşi confraţi vehiculează cu convingere termeni şi sintagme ale căror


exactitate noţională şi de conţinut nu ar trebui să permită ambiguităţi. Printre acestea şi
în relaţie cu aria noastră de studiu se regăsesc: urbanism şi amenajarea teritoriului,
organizarea teritoriului, utilizarea terenurilor, organizarea spaţiului, dezvoltarea
regională etc. Deşi pe parcursul lucrării diferenţierile şi corespondenţele dintre ele se
vor revela din context prezentăm succint o primă consideraţie asupra sensurilor şi
accepţiunilor câtorva dintre ele.

Amenajarea teritoriului –
utilizarea sintagmei se poate aplica în două situaţii distincte:

Ö în sens restrâns, cu semnificaţii concret tehnice, de echipare, dotare, remediere sau


ameliorare funcţională a unui teritoriu (ex. amenajare funciară, turistică, silvic-
forestieră, urbană, etc) în care consultarea şi implicarea geografului diferă de la caz la
caz şi valorifică mai ales competenţe de specialitate din domeniul geografiei fizice
(geomorfologie, pedologie, hidro-meteorologie, etc) şi/sau geografiei umane şi a mediului;

Ö în sens general, semnificând atingerea tuturor sectoarelor majore ale vieţii societăţii
(politic, economic, juridic, ecologic, socio-cultural, tehnic) în care implicare geografului
nu coboară până la nivelul detaliilor sectoriale, ci se bazează pe o acţiune de evaluare a
sistemului produs, în ansamblul său, situaţie în care geograful devine un „interpret” al
sistemului, iar geografia regională ramura cea mai potrivită de conexiune.

În acest caz ne aflăm la contactul direct cu celelalte sintagme cu care amenajarea


teritoriului este asimilată – sistematizare, planning, politică regională, dezvoltare regională,
politică de coeziune economică şi socială, etc.

__________________________________________________________________________ 10
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Fiecare ţară sau regiune deţine un model cultural propriu care se transpune în
formele de intervenţie asupra spaţiului şi în caracteristicile teritoriilor create. Sensul
general al amenajării are, în diverse spaţii culturale, înţelesuri şi traduceri diferite, deşi
scopul comun este peste tot cel de organizare a spaţiului, chiar dacă însuşi scopul nu
este definit întotdeauna şi întrutotul la fel. Se întâlnesc astfel, planning/planning urban şi
teritorial de provenienţă americană, cu politica regională scandinavă, cu fosta
sistematizare românească, cu amenajarea teritoriului în accepţiune franceză sau cu
comprehensiva politică spaţială/coeziunea economică şi socială de „naţionalitate”
europeană în forma European Spatial Development Perspective (ESDP)4. Scopul este
acelaşi, căile sunt diferite.

Urbanismul, cu care amenajarea teritoriului este frecvent corelată, are de


asemenea doua accepţiuni diferite care provin din:
Ö sensul restrâns ce corespunde unei acţiuni practice, tehnice şi cu vechi
rădăcini istorice, care reprezintă astăzi primordial apanajul urbaniştilor şi
arhitecţilor,
Ö sensul larg, care include atât tehnica, cât şi teoria, ştinţa urbanismului,
acţiunea politică şi demersul analitic în care se fac utile competenţele din
geografie, sociologie, ecologie, economie, administraţie, etc şi care corespunde
traducerii simplificate a planningului urban.

Ambiguitatea termenilor ... urbanismul este o ştiinţă şi o tehnică, în timp


merge pînă la confundarea ce urbanizarea este un proces spaţial complex, în
cu urbanizarea, dar... care componenta teritorială vizibilă este marcată de
urbanism.

Urbanismul este amenajarea teritoriului în localităţi, oricare ar fi ele, urbane sau rurale, deci
sfera sa de cuprindere este subscrisă sferei amenajării teritoriului în ansamblu.

Planningul urban, ajuns prin traducere generalizantă urbanism, este deopotrivă


component al planningului teritorial cât şi al planingului spaţial, respectiv al amenajării
teritoriului. În această relaţie de ierarhizare şi structurare a unor domenii care nu se
separă tranşant ci, mai mult, interferă variabil de la un sistem la altul de accepţiuni,
urbanismul este indubitabil inclus în toate variantele planificării spaţiale. Aşa cum se va
vedea în continuare, de multe ori urbanismul a constituit punctul de plecare în sistemul
de acţiuni pe care îl cer trio-ul planificare/amenajare/organizare, fiind capătul „firului
Ariadnei” în planificarea spaţială.

4 ESDP reprezintă documentul elaborat în urma reuniunii miniştrilor reponsabili cu


planificarea spaţială din statele membre ale UE şi ale membrilor Comisiei Europene,
responsabili cu politica regională la Postdam în 1999, prin care se constituie cadrul pentru
politicile sectoriale cu impact spaţial ale Comunităţii şi ale statelor membre, precum şi cadrul
pentru autorităţile locale şi regionale, al căror scop este atingerea unei dezvoltări durabile şi
echilibrate a teritoriului european.
__________________________________________________________________________ 11
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

urbanism amenajarea teritoriului organizarea spaţiului

planning urban planning teritorial planning spaţial

Utilizarea terenurilor

Utilizarea terenurilor defineşte o dimensiune temporar statică, un „flash” al unei folosinţe


determinate care compune peisajul şi configurează o anumită organizare a
teritoriului/spaţiului la un moment dat. Utilizarea şi amenajarea fizică sunt strâns legate
între ele fiind totodată scenă de interferenţă a geografiei, dreptului şi economiei.

Unităţile de la diferite nivele în ierarhie influenţează utilizarea pământului în


cadrul jurisdicţiei lor pe diferite căi, în acord cu capacităţile lor politice, legale şi fiscale5.
Folosirea parcelelor individuale reflectă o interacţiune complexă între nivelele de
management al pământului care îşi împart jurisdicţia într-un cadru dat. Cele mai extinse
tipuri de utilizarea terenurilor rezultă dintr-o agregare a caracteristicilor utilizării
parcelelor individuale.

5Platt, R., Land Use and Society: geography, law and public policy – rev.ed., Island Press,
Washington- Covelo-London, 2004, pp.35.
__________________________________________________________________________ 12
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

FIZIC

FIZIC
biosfera ca mediu
modificat antropic
Ex.: soluri
habitate
ape
climate

impactul environmental percepţia environmentală

hazarde
riscuri

domeniul public
Date economice federal
şi sociale statal
sistemul de utilizare a local
terenurilor
Ex.: minerit justiţie
agricultură
slvicultură
recreere managementul resurselor domeniul privat
urbanizare decizii investiţionale proprietari particulari
legi arendaşi
reglementări grupuri de interese
decizii judecătoreşti
politici

CULTURAL LEGAL

Modelul interrelaţiilor dintre societate şi utilizarea terenurilor: interacţiunea


dinamică a setului celor trei elemente de date spaţiale (după, Platt, R., 2004)

Funcţia şi zonarea

Noţiunea de funcţie se aplică nu numai aşezărilor, la care funcţiile sunt relativ uşor de
identificat sau imprimat, ci la orice întindere de pământ, fiecare unitate parcelară de
pământ putând fi văzută prin prisma unui anumit rol în cadrul cuprinzătorului sistem fizic
şi uman.
Raţiunea de a fi a oricărei structuri teritoriale de natură antropică este direct
legată de funcţiile pe care le dezvoltă.

Din punct de vedere ecologic, pământul, în starea sa naturală, susţine


diversitatea biologică, participă la schimburile de substanţă şi nutrienţi, concentrează
energie prin intermediul fotosintezei, susţine formarea solului, etc. Toate aceste aspecte
sunt incluse funcţiei ecologice a pământului.

Din punct de vedere economic, cea mai


importantă funcţie a pământului este aceea de Funcţia este corelată, dar nu
sinonimă cu utilizarea
susţinere şi alimentare a diverselor utilizări a terenului
terenurilor.

__________________________________________________________________________ 13
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

reflectând potenţialităţile interne şi externe ale locului respectiv.


Pământul, produs al naturii, rezervor de energie acumulată, constituie atât
condiţie materială a oricărui proces de producţie, cât şi obiect al muncii, fiind deosebit
de toate celelalte mijloace şi prin faptul că este limitat ca întindere şi nici nu poate fi
folosit decât la locul situării sale. Lui i se ataşează o anumită funcţie, cu grade diferite
de permanenţă sau variabilitate în raport cu datul natural, dar şi cu conjunctura socio-
economică şi politică, prin care pământul capătă la un moment dat o anumită destinaţie
economică de folosire. Pentru jurişti şi economişti, funcţia este privită din perspectivă
orizontală, în timp ce abordarea geografică o plaseză într-o relaţie verticală. Acolo unde
modelul geografic identifică sisteme de noduri, legături, fluxuri,
ierarhii şi funcţii, partea juridică relevă uneori doar un singur
„câmp de bătălie” – public versus privat. Percepţia pragmatică şi În aceste condiţii,
oarecum competiţională pe care o conferă dreptul utilizării peisajul geografic este
terenului contrastează cu orientarea pozitivistă a geografiei6. adesea foarte diferit
O dihotomie fundamentală în dreptul utilizării terenului se de „peisajul” conturat
desfăşoară între proprietate (publică sau privată) şi jurisdicţie juridic.
(publică).

Proprietatea reprezintă un set de drepturi şi obligaţii care ţin de deţinătorul proprietăţii, prin
definiţie, în timp ce jurisdicţia reprezintă puterea corpului guvernamental de a veghea şi
reglementa peste activităţile private în cadrul graniţelor delimitate politic.

Ceea ce trebuie şi poate


face geograful este tocmai această
integrare a dimensiunii juridice a În România experienţa suprimării proprietăţii şi a
peisajului în explicarea şi pierderii atitudinii faţă de proprietate atât la nivelul
proprietarului cât şi a instituţiei de reglementare face
considerarea evoluţiilor peisajului
dificilă cristalizarea rapidă a articulaţiei corecte între
geografic centrat pe variabilitatea proprietate – funcţie- folosinţă/utilizare.
funcţiilor dintr-un teritoriu şi a
utilizărilor pe care le generează.

Înlocuirea treptată a diferitelor categorii de drepturi de folosinţă şi proprietate prin


altele noi a fost în tandem cu reglementarea publică a utilizărilor şi folosinţelor, aceasta
trecând din ce în ce mai des înaintea acţiunii sub forma planificării.

Istoria planificării în societăţile dezvoltate şi cu democraţii consolidate este legată de evoluţia


dreptului proprietăţii.

În această ecuaţie ne plasează de fapt actorii


planificării: proprietarul, colectivitatea, statul şi Planningul este domeniul în care
agenţiile private şi societăţile publice, iar geografia geografia intersectează tiin a
şi dreptul participă împreună la configurarea dreptului în câteva dintre
peisajelor umanizate. Deşi, aparent, domeniile componentele sale – funciar,
contencios administrativ, civil, etc
geografiei şi dreptului par net disociate, acolo unde
se vorbeşte de geografia utilizării terenurilor este
vorba clar de de o corelare logică şi necesară a celor două. Dacă geografia este definită
ca ştiinţa organizării spaţiale a activităţilor umane, geografia utilizării terenurilor traduce
interrelaţiile funcţionale ale diverselor unităţi de teritoriu cu altele şi cu ansamblul de

6 ibidem., pp.41
__________________________________________________________________________ 14
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

aşezări umane, până la cele mai cuprinzătoare nivele, de la vecinătăţile imediate, la


comunităţi, regiuni, naţiuni şi planetă7.

Instrumentul primar al supravegherii publice a utilizării terenurilor private şi a practicilor de


construcţie sunt colectivităţile municipale locale iar acestea folosesc în modul cel mai comun
ca instrument legal de aplicare a rolului lor zonarea utilizării terenurilor.

Deşi originară din Germania la sfârşitul secolului XIX, zonarea este recunoscută
ca o instituţie esenţialemente americană, datată odată cu adoptarea primei legi de
zonare din New York, decizie supranumită „zonarea euclidiană”8. Originea zonării
americane se leagă de utilizarea terenurilor parcelate de către germani şi de rezultatele
zonării la Dusseldorf, Berlin sau Frankfurt.

Prima zonare americană în New York City a cuprins două categorii de zone de folosinţă a
terenurilor – locuinţe şi afaceri.

Dar ceea ce a constituit pasul cel mai important în dezvoltatea istoriei timpurii a
urbanismului american după părerea contemporanilor a fost importarea de către New
York City, prin ordonanţa sa din 1916, a modelului german combinat de folosinţă a
terenului şi a zonării pe înălţime.
O serie de procese cu privire la graniţe au stabilit legitimitatea zonării ca o
expresie a puterii generale a statului, devenind treptat instrument al urbanismului.
Deşi oficial scopul major al zonării viza aspectul financiar şi juridic al proprietăţii,
un obiectiv nemărturisit politic dar formulat de comentatorii târzii ai fenomenului îl
reprezintă delimitarea socială.

Organizarea teritoriului reprezintă o fază intermediară şi componentă care conduce spre


organizarea spaţiului, dacă acceptăm că spaţiul este un puzzle de teritorii, deşi termenii pot
suporta uneori şi o anume sinonimie, la scară medie de acţiune
Zonarea nu este numai o măsură de reglare a utilizării terenurilor disponibilă
autorităţilor locale, ci are şi putere de a regla subdiviziunile pământului, să întărească
pachetul de reglementări ale construcţiilor, al utilizării terenurilor de diferite categorii, ca
atare, zonarea este cel mai răspândit instrument de control local al utilizării pământului.

O anumită ordine, la un moment dat devine nesatisfăcătoare şi, prin intervenţii


fizice, prin amenajări în sens concret tehnic se obţine o nouă ordine, o nouă organizare

Aşadar, omul amenajează în scopul unei mai bune organizări a teritoriului, care, dincolo de
sensul fizic, produce efecte spaţiale în urma conexiunilor atât pe verticală cât şi pe orizontală.

a teritoriului, prin care ansamblul spaţial suferă o transformare, considerată superioară.


Organizarea spaţiului reprezintă în acest caz o expresie cu puternice note
cibernetice, spaţiul funcţionând în termeni de circuite energetice, fluxuri de intrări-ieşiri,
entropie, echilibru, etc iar organizarea acestuia depinzând de inserţiile de „amenajări”,

7ibidem., pp. 31
8Zonarea euclidiană presupune folosirea puterii publice pentru a specifica în ce mod pământul
privat poate fi folosit şi valorificat (ibidem, pp. 261)
__________________________________________________________________________ 15
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

de intervenţiile antropice, deşi mediul natural are, de asemenea, propriile sale reguli de
organizare. Mai exact, fiecare strat, fiecare nivel, fie natural sau antropic de
organizare a unui teritoriu, atrage un tip de amenajare prin care se organizează:
¾ nivelul particularităţilor geomorfologice – în baza căruia
geomorfologia a fost asociată, în percepţia unor geografi fizicieni, cu
principalul element de amenajare; în fapt, nivelului geomorfologic i se aplică
amenajarea fizică a terenului, deci una dintre verigile sectoriale ale
amenajării;
¾ nivelul încărcăturii antropice, a aşezărilor, căruia i se atribuie cu
precădere acţiunea de urbanism;
¾ nivelul organizării administrativ – politice, prin care politica
acţionează ca un mijloc de „nivelare”, cu o dominanată economică ş
socială;
¾ nivelul proprietăţii şi al dreptului legal – persoane individuale,
asociaţii, agenţi, instituţii publice, instituţii culturale (biserica) ;
¾ nivelul „cultural” - sumum de obiceiuri, atitudini, comportamente,
percepţie a spaţiului, viziune asupra lumii, vecinătăţilor etc;
¾ nivelul sistemelor de utilizare – exploatări miniere, agricultură,
forestier, recreere, locuire.
Toate straturile mediului natural şi ale celui antropic, suprapuse şi întrepătrunse,
determină în plan orizontal câte un tip de amenajare, dar ţesătura de interdependenţe
ale acestora pe verticală atrage după sine modificări implicite, de anvergură variabilă şi
la nivelele învecinate, transformarea devenind organizarea teritoriului/organizarea
spaţiului. Diferenţa dintre cele două depinde de pretabilitatea la cuantificare – mai
ridicată în cazul teritoriului şi mai dificilă în cazul spaţiului, chiar dacă teritoriul şi spaţiul
pot fi identice.
În unele accepţiuni, organizarea teritoriului este asimilabilă amenajării teritoriului
şi planificării. În acest sens însă istoriografia problemei a fost evidenţiată în puţine
lucrări, cele mai multe cazuri prefrerând tratarea unilaterală şi adoptarea implicită a unei
singure definiţii, fără nuanţe şi corelări cu literatura străină.
Este cu atât mai meritorie încercarea unor autori de a conecta concepte
româneşti la vocabularul internaţional şi mai ales de a urmări evolutiv traseul definiţiilor.
Spre exemplificare, I. Bold realizează un valoros sinopsis al definiţiilor organizării
teritoriului cu care se lucra în anii '60 - '70, bazându-se pe o bogată bibliografie a acelor
ani9, ceea ce dovedeşte însă mai mult istoria ultimilor 40 de ani în organizarea
teritoriului, dar departe de ceea ce reprezintă astăzi relaţia organizarea teritoriului –
planificarea spaţială.

9 Bold, I., Crăciun, A., (1999), Organizarea teritoriului, Ed. Mirton, pp 64 - 67


__________________________________________________________________________ 16
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Organizarea spaţiului reprezintă scopul planningului prin amenajare.

Planningul vizează organizarea spaţiului. Concret acest fapt se produce în urma acţiunii
tehnice de amenajarea teritoriului şi urbanism.

Privirea de ansamblu asupra organizării spaţiului aparţine geografiei. Aceasta


este ştiinţa care operează cu sistemele teritoriale, cu peisajele şi regiunile, cu
explicarea schimburilor de substanţă, energie şi informaţie între diferitele ansambluri
sistemice şi care conectează articulat diversele componente ale geosistemului. Chiar
dacă acest tip de discurs nu este foarte acceptat în mediile concretului tehnic sau
administrativ aduce în prim plan viziunea ansamblului în alţi termeni decât o fac
disciplinele tehnice, prea des clamate ca unice surse de răspuns pentru organizarea
teritoriului.
SISTEMUL NATURAL

SISTEMUL ANTROPIC
AŞEZĂRI
ATMOSFERA

POPULAŢIA
BIOSFERA
PEDOSFERA

ECONOMIE

HIDROSFERA POLITIC

CULTURĂ

LITOSFERA
SOCIAL

Strucura sistemului teritorial

__________________________________________________________________________ 17
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

SPAŢIUL GEOGRAFIC
Efecte

REGIUNE PEISAJ REGIUNE

NATURAL ANTROPIZAT
Instrumente Instrumente

Principii, Metode,
POLITICA

TERITORIU Mijloace
Principii, Metode,
Mijloace

Planificare
NECONSTRUIT CONSTRUIT
(Planning)
Planificare (Moşie) (Vatră)
(Planning) Extravilan Intravilan

ŞTIINŢA
URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI
dimensiune tehnică dimensiune teoretica
(dimensiune socio-economică,culturală

ORGANIZAREA SPAŢIUL GEOGRAFIC ≈ DEZVOLTARE

(Violeta Puscasu, 2003)

__________________________________________________________________________ 18
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

1.3.1 Planificarea urbană – nucleul dur al planificării

Arheologia Orientului Apropiat este presărată cu numeroase dovezi ale


începuturilor vieţii urbane în care seminţiile fiilor biblicului Noe au durat în pământul
Senaar (Câmpia Babilonului, Tigrului şi Eufratului) cetăţi, turnuri, temple şi palate –
programe arhitectural-urbanistice plănuite - pe care oamenii de ştiinţă le plasează după

Istoria planificării urbane se poate identifica aşadar, la începuturile sale, cu o parte a istoriei
oraşului însuşi.

nevoie, când la originile urbanismului, când ale sociologiei, politicii, sau simultan în
arhitectură, geografie şi drept, fără ca nici unul să greşească în raţionamentul său, pentru
că la originea lor toate faptele umane ajunse ştiinţe s-au născut odată cu omul. Dar
Oraşul nu este doar produsul material al unei conjuncturi şi al unei intenţii mai mult sau
mai puţin pregândite, ci este o ţesătură invizibilă de conexiuni informale care îi generează
majoritatea aspectelor vizibile, fără însă ca vizibilul să îl poată defini total. De aceea, ne
permitem reiterarea aserţiunii că planificarea urbană nu este decât o parte a urbanismului,
după cum urbansimul nu se identifică total cu construcţia oraşului, deşi numeroase lucrări,
unele dintre ele chiar docte şi respectabile nu reuşesc să transmită destul de clar această
diferenţiere, ba uneori chiar alimentează o anume ambiguitate. Vom încerca, în rândurile
care urmează, să repovestim cât mai puţin istoria oraşului, prezentând-o ca pe istoria
planificării urbane şi doar atât cât ne va fi util să reliefăm dimensiunea sa planificată şi
conexiunea cu celelalte componente ale genezei urbane.

Conţinutul cultural şi instituţional al oraşului antic se materializează într-o incintă


sau un ansamblu de incinte unde se dezvoltă arta de a combina distanţele mici şi mijlocii
– ceea ce numim de atunci „arhitectură”10. Arta de a ocupa şi modifica peisajul terestru
nelimitat în sensul în care înţelegem astăzi oraşul se va contura odată cu civilizaţia
greacă.
În Grecia, primele eforturi sistematice de amenajare şi ameliorare a oraşelor
datează de la sfârşitul secolului al VII-lea şi din secolul al VI-lea, dar abia în prima
jumătate a secolului al V-lea, o dată cu reconstruirea oraşului Milet, distrus de perşi în 494
î.d.Ch. asistăm la crearea unui plan ortogonal, transcriere urbanistică a unei gândiri
speculative filosofice cu caracter matematic şi ale cărei meditaţii asupra celei mai bune
organizări politice a oraşului au condus la căutarea unei structuri urbane corespunzătoare.
Concepţia miletană se va răspândi în toată Grecia continentală prin intermediul filosofului
şi arhitectului Hippodamos din Milet, autorul planului de reconstrucţie a Pireului11. Suntem
în faţa primului act de amploare ce poate fi considerat planificare urbană, ca şi a originilor
a ceea ce va deveni în secolul al XIX-lea urbanismul ca ştiinţă. Dacă vom avea în vedere
şi faptul că urbanismul preluat din Milet nu se limitează la rigoarea geometrică a traseelor,
ci se referă şi la o diviziune a spaţiului urban în zone delimitate prin borne, astfel că la
Pireu se disting primele zone funcţionale (portul militar, agora şi sanctuarele,
emporiumul/portul de comerţ şi zonele rezidenţiale) vom avea şi prima dimensiune a
planificării utilizării terenurilor intravilane.
Imperiul Roman este, într-un fel, extensia juridică a Urbei şi funcţionează ca o
confederaţie de oraşe unite printr-o structură administrativă.
10 Benevolo L., Oraşul în istoria Europei, Ed. Polirom, 2003, pp.16.
11 Harouel J.L., Istoria urbanismului, Ed. Meridiane, 2001, pp. 13-14.
__________________________________________________________________________ 19
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Ce aduce nou Roma antică rădăcinilor planificării urbane este tocmai această
componentă normativ-juridică care funcţionează atât în capitală cât şi în afara sa.
Reglementările din capitală privind categoriile de căi urbane12, limitarea înălţimii caselor,
alinierea străzilor, rezervarea unor zone de circulaţie exclusiv pietonală (pieţele) se vor
regăsi ulterior într-o formulă mult elaborată în oraşul modern, sub forma regulamentelor
de urbanism. Alte dispoziţii, relative la proprietate urbană, reglementează regimul
exproprierilor pentru cauze de utilitate publică (construirea apeductelor, edificii publice,
vizibilitatea unor segmente de oraş, etc) protecţia capitalului imobiliar urban de practicile
speculative prin controlul demolărilor etc.

Planificarea romană este prima planificare la scară mare, centralizată.

Evul Mediu timpuriu aduce destul de puţin planningului urban cu excepţia delimitării
nete a teritoriului oraşului de restul spaţiului prin ridicarea zidului de apărare reunind într-o
singură incintă oraşul vechi şi cartierele noi de la periferie. Intervenţia autorităţii publice în
materie de urbanism în contextul unui cadru politic fragmentat este practic absentă,
dovedindu-se incapabilă să gestioneze construcţiile de mari dimensiuni ale moştenirii
romane – drumuri, poduri, apeducte, rezervoare, instalaţii portuare. Dimensiunea
nevăzută a planificării şi amenajării teritoriului extravilan din perioada romană iese acum
mai bine în evidenţă, prin raportarea la „miniaturizarea” urbană şi extraurbană medievală.
Mai târziu, aportul epocii va fi concretizat de creaţiile urbane rezultate din acţiunile
intenţionate ale unor regi, seniori laici sau ecleziastici şi chiar, ca în Italia, ale puterii
municipale care sunt legate de marile operaţiuni de defrişare din secolul al XII-lea.
Crearea bastidelor în scopuri militare şi politice în Franţa secolelor XIII-XIV se încadrează
într-o politică de urbanizare dusă de regalitate, similară celei din Germania, unde
principalele creaţii urbane sunt realizate de către feudalii puternici care luptă împotriva
împăratului13. Dar chiar dacă apariţia unora dintre aceste oraşe este decisă raţional,
politic, economic şi militar ele nu excelează prin planuri ordonate, cu câteva excepţii, la
Montauban, Aigues-Mortes, Sainte-Foy-la-Grande14.

12 Legea celor XIII Table distinge trei categorii de căi urbane, dintre care cea mai largă şi singura

accesibilă carelor este via, poate să nu aibă mai mult de 8picioare în linie dreaptă (2,4m) şi 16
picioare în turnante. Aceeaşi lege interzice construirea la o distanţă mai mică de 2 picioare şi
jumătate faţă de proprietatea vecină, cea ce conduce la o distanţă între case de 5 picioare (1,5m).
(ibidem, pp. 26)
13 Unul dintre cei mai puternici, Henric Leul, duce de Saxa fondează în secolul al XII-lea oraşele

Brunswick, Lűbeck, Műnchen şi Schwerin, iar în secolul al XIII-lea, Cavalerii teutoni crează în
Prusia un mare stat monastic, în care fondează în jur de o sută de oraşe aflate unele faţă de
altele la distanţe de 30 – 40 km. (ibidem, pp. 38)
14 ibidem, pp.39.

__________________________________________________________________________ 20
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Oraşele europene, deşi diferite între ele pentru că au rezultat din combinaţii variate de factori
şi contexte sunt identificabile ca produse ale unei civilizaţii unice şi conştiente de ea însăşi care
va găsi căile de a „exporta” modelul european în diferite colţuri ale lumii odată cu perioada
marilor descoperiri geografice şi a deschiderii erei coloniale şi industriale.

Fiecare dintre ele, asociate în general unei mici suprefeţe agricole, dar uneori total
independente, precum Veneţia, dezvoltă un ansamblu de iniţiative comerciale, industriale,
financiare şi culturale mult mai extinse care le pune în concurenţă cu altele la scară
continentală sau chiar mondială. Policentrismul şi diferenţierea accelerează răspândirea
acestui tip de dezvoltare. Începând din secolul al XI-lea, oraşele îşi dobândesc autonomia
şi susţin în mod avantajos confruntarea cu puterile statale. Această asumare a răspunderii
stă la originea caracterului şi vitalităţii oraşelor europene şi devine o caracteristică a
civilizaţiei europene, explicându-i succesul universal15. Cele trei oraşele maritime italiene,
Veneţia, Pisa, Genova oferă imaginea combinaţiei de libertate politică şi inventivitate
spaţială până la cele mai perfecţionate consecinţe funcţionale şi formale. Este, prin
opoziţie cu modelul romanităţii, exemplul primei planificări urbane la scară mică, dar
atingând mult mai profund detaliile relaţionale ale oraşului. Odată cu acest model inedit se
conturează cele două grupuri majore ale actorilor planificării urbane – organele de
guvernare orăşeneşti care le preced pe cele ale statului de drept modern şi care reunesc
reprezentanţii principalelor interese particulare şi un număr de magistraţi, cărora li se
opun asociaţiile reprezentative ale cetăţenilor, corporaţiile şi autorităţile religioase, care
deşi în timp îşi vor pierde forţa de influenţare în oraş vor continua să influenţeze
organizarea spaţiului extraurban şi mai ales a celui rural.

Planul urban – osatura planificării urbane fizice

Analiştii formelor şi morfostructurii urbane vor aprecia comparativ că unele din


vechile nuclee ale marilor oraşe ale lumii care s-au menţinut peste timp par să nu fi avut
un plan de construcţie, evoluţia lor fiind mai degrabă spontană şi haotică, faţă de altele
care au cunoscut o geneză organizată. Suntem în faţa cunoscutei tipologii
morfostructurale genetice care grupează formele urbane în două mari categorii - organice

Atragem de la început atenţia că preconcepţia nu se leagă exclusiv de


regularitatea formelor urbane, deşi s-a spus că regularitatea sau iregularitatea formelor
urbane ar depinde în întregime de prezenţa sau absenţa spontaneităţii în apariţia şi
creşterea lor, după cum nu trebuie corelată preconcepţia cu planurile regulate
ortogonale, chiar dacă de cele mai multe ori şi mai ales începând cu trimpurile moderne,
produsul planificării a fost unul ortogonal.

şi preconcepute 16- care vor îmbrăca diverse forme variind de la sistem la sistem şi de la
un timp la altul.
Planul regulat ortogonal serveşte câtorva scopuri administrative: echitabilitatea
alocării terenurilor, uşurarea aspectelor cadastrale, etc, dar dezavantajele vin din
incompatibilitatea sa cu terenul neregulat, problemele de apărare şi chiar monotonia
regularităţii.
Planurile organice, mult mai frecvente şi cu mai numeroase forme subsidiare par
să reflecte oarecum o anumită trăsătura a naturii umane creativ adaptabilă şi inovativă dar

15 ibidem, pp. 36.


16 James E. Vance Jr., This Scene of Man, New York, Harpers College Press, 1977, p. 24
__________________________________________________________________________ 21
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

În era modernă, planningul urban va aplica din ce în ce mai mult ideea centrală a traseelor
proiectate, gândite anterior, glisând treptat şi din ce în ce mai accentuat spre exteriorul oraşului
şi insinuând în sfera planificării aspecte legate nu doar de oraşul propriu-zis ci de întreaga
regiune, atât de ordin pur urbanistic-arhitectural cât şi legate de utilizarea terenurilor, de
categoriile de amenajare pretabile sau impuse, de formele de proprietate etc.

prezentând inevitabilul dublet al avatanjelor/dezavantajelor pe care studii argumentative


tehnice, estetice, urbanistice sau strategice le-au prezentat deja în diverse ocazii.
Ceea ce din punctul nostru de vedere are o mai mare relevanţă pentru construirea
cadrului de analiză a planificării se leagă evident mai mult de planurile preconcepute.
Planurile ortogonale au fost introduse şi utilizate în variate contexte socioculturale
şi diferite perioade ale istoriei urbane.
Planul „grila” a fost în mod particular utilizat de avanposturile sistemelor coloniale,
de la cardo şi decumanus-ul enclavelor Imperiului Roman în teritoriile cucerite, la
bastidele secolului al XIII-lea în Franţa, Ţara Galilor sau Irlanda şi până la aşezările
franceze sau spaniole din Lumea Nouă.
Dar planul rectangular apare de asemenea şi acolo unde un sector nou planificat
se adaugă unuia mai vechi, ca în planul lui James Craig din 1766 pentru New Town of
Edinburgh sau unde evenimente accidentale au impus înlocuirea unor părţi importante din
oraş aşa cum s-a întâmplat când o parte din Lisabona a fost distrusă în urma unui
cutremur în 1755 fiind refăcută sub supravegherea regală, în elegantul stil baroc al vremii
după moda Parisului şi Londrei şi creând prin aceasta un contrast puternic cu restul
oraşului, organic medieval17.
„Grătarul” a servit ca tipar standard pentru noile aşezări din America ca şi pentru
regularitatea utilizării terenurilor fie ele urbane sau rurale din acelaşi spaţiu de la vest de
Appalchi, rezultată în urma unuia dintre primele acte suverane ale noului guvern naţional.

1.3.2 Planningul modern

Planificarea, în sensul larg al definirii sale, se referă la procesul alocării de resurse


limitate pentru atingerea unor obiective. Aceasta este şi raţiunea implicării administraţiei.
O definiţie a planificării include procesul luării deciziei, în relaţie cu mediul fizic şi
evaluarea modului în care, schimbări ale acestui mediu pot afecta populaţia şi economia,
în direcţia atingerii obiectivelor propuse. Planul devine operaţional prin regulamentele
descrise mai sus şi prin intervenţia administraţiei.

Procesul planificării cuprinde planificarea generală, planificarea strategică şi


planificarea structurală..

In multe din tările în tranziţie, planificarea este percepută prin aspectul său fizic,
fără considerarea dinamicii societăţii, fără considerarea priorităţilor în investiţii şi fără
politici eficace de control al utilizării terenului

Planificarea generală pleacă de la ipoteza existenţei unei situaţii fără creştere


demografică, sau o creştere nesemnificativă, existenţă care nu pune probleme privind
decizia pentru investiţii publice, sau planificare pe termen lung a proiectelor de
infrastructură. Acest instrument este folosit în ţările dezvoltate, unde scopul principal al

17 Platt, R., op.cit., pp.51


__________________________________________________________________________ 22
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

planificării este acela al menţinerii unei ordini stabilite. In ţările nedezvoltate, acest tip de
plan nu răspunde creşterii demografice, cererii de infrastructură şi competiţiei pentru
găsirea de resurse financiare, necesare realizării investiţiilor publice.
In prezent, planul general a devenit mai mult “indicativ”, sau structural, cu accent
pe “zonele critice”. Planificarea structurală, folosită în Marea Britanie şi în unele ţări ale
Commonwealth-ului, asigură o bază structurală pentru luarea deciziei, formată dintr-o
hartă şi declaraţii privind politicile şi motivul schimbărilor condiţiilor de dezvoltare.
Politicile, programele şi priorităţile de acţiune sunt orientate către obiectivele dezvoltării şi
includ schema şi caracterul serviciilor, distribuţia spaţială şi structura acestora, în
conformitate cu tiparul urban existent. Acţiunile practice, implicarea politicienilor şi
participarea comunităţii sunt aspectele cheie ale implementării planului.
Planul strategic, dublat de planul de acţiune, accentuează elementele critice ale
dezvoltării, identifică priorităţile de investiţii în infrastructură şi stabileşte zonele unde
creşterea, sau schimbarea, ar trebui să se întâmple. Acest tip de plan nu solicită o bază
de date foarte elaborată şi poate uşor deveni un proces continuu, alimentat cu planuri de
acţiune prioritare, în zone cheie.

Planificarea trebuie să conţină elemente bine definite, direcţionate către scopuri


sociale, economice şi de mediu, conturate clar şi simplu de înţeles. Competiţia şi
resursele limitate solicită un tip de plan mai dinamic, care să răspundă forţelor pieţei.
Planificarea contemporană solicită management şi suport politic pentru realizarea
priorităţilor comunităţii. Planul trebuie să conţină moduri efective de implementare,
evaluând ciclic impactul economic al deciziei, sau al acţiunilor instituţiilor publice asupra
venitului populaţiei.

Planificarea spaţială (spatial planning) este un concept euro-englez

Compendiul politicilor şi planificării


spaţiale arată că „planificarea spaţială se
referă la metodele folosite pe scară largă de Dacă planificarea teritorială
(territorial/physical planning) este un
sectorul public pentru a influenţa viitoarea concept anglo-american, planificarea
distribuţie a activităţilor în spaţiu. Acest fapt spaţială este un concept euro-englez.
este întreprins cu scopul creării unei (Pedrazzini, 2004)
organizări teritoriale mai raţionale a utilizării
terenurilor şi legăturile dintre acestea,
pentru a echilibra cererea pentru dezvoltare cu nevoia de a proteja mediul şi de a atinge
scopurile sociale şi economice.

Planificarea spaţială cuprinde măsurile de coordonare a impactului spaţial al celorlalte


politici sectoriale pentru a obţine chiar o mai bună distribuţie a dezvoltării economice între
regiuni care, altfel, ar fi creată prin jocul forţelor pieţei, şi a regla conversia utilizării
terenurilor şi a proprietăţii

Faţă de această definiţie acordată scopurilor şi obiectivelor contemporane, vechile


conţinuturi ale planificării sunt mult mai restrânse şi obiectuale. În plus, nici nu ar trebui
poate să operăm cu atributul „modern” – planningul original s-a născut în America, gata
modern, nu a avut o tradiţie anterioară. Este vorba de un concept, o acţiune şi o concepţie
care poartă numele planning într-o lume nouă, fără o istorie proprie a urbanismului locului
ca să poată fi asimilat acestuia şi faţă de care să fie considerat o continuare „modernă” a
__________________________________________________________________________ 23
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

lui. Ceea ce se crea era un produs nou şi fără antecedenţe chiar dacă motorul său era
problema urbană.

Contraargumentele care vor fi aduse ne aşează în faţa unei polemici care ar putea
continua cam aşa:

o Apariţia planningului original american este expresia experienţei engleze


prelucrate peste ocean. Deci planningul s-a născut de fapt în Europa dar se
numea altfel, (planning urban) împletindu-se cu istoria urbanismului, iar
numeroasele modele experimentate în America care fac concretul istoriei
planningului american sunt de factură europeană.

o Combinaţia unică de politică, guvernare, competenţă tehnico-analitică şi


libertate se forjează însă pentru prima dată în America numindu-se planning.
De fapt nu este decât „fiul natural” al urbanismului european care îşi va lua o
identitate proprie, negând sau acceptând după caz arborele său genealogic,
revenind periodic în Europa pe aceeaşi poartă engleză pe care a şi ieşit, ca
să dea lecţii de organizare a spaţiului întregului continent, care nu i-a putut
înţelege şi aplica sistemul pînă nu a devenit Europa însăşi un fel de Statele
Unite ale Europei.

Planificarea socială18

<<Planificarea urbană nu înseamnă doar amenajare fizică, ci şi amenajare


socială – “un ansamblu de activităţi orientate spre realizarea unei acţiuni sociale
sau spre rezolvarea unor tensiuni sociale, a unor situaţii critice din prezent sau de
perspectivă” (ex.: reducerea delincvenţei urbane, creşterea gradului de integrare
etnică în comunităţile urbane mixte, organizarea serviciilor publice şi private pentru
vârsta a treia s.a.).
Dacă la un prim nivel de analiză, planificarea urbană reprezintă activitatea de a
impune o anumită ordine în natură pentru sănătate, siguranţă, aprovizionarea
locuitorilor oraşului, la un nivel mai înalt, planificarea urbană apare ca o activitate
mult mai complexă, un proces de negociere între interese competitive. Există o
derută în ceea ce priveşte pozitia activităţii de planificare în interiorul sau în afara
politicii. Există voci care susţin organizatoric această activitate, ca o agenţie
cvasiindependentă sau asistată de Primarie şi voci care plasează funcţia planificării
în cadrul politicii. La ora actuală planificarea urbană în România se ghidează mai
mult după interese economice şi politice şi mai puţin după interesele membrilor
comunităţii respective şi după normele urbanistice în vigoare.
Planificarea urbana trebuie sa devină planificare socială; trebuie abandonate
toate conceptele planificării tradiţionale legate de mediul fizic. Este necesar ca
activitatea să înceapă cu diagnoza condiţiilor de viaţă, a dorinţelor, a problemelor
rezidenţilor urbani. Această analiză ar demonstra că oamenii au stiluri de viata,
scopuri si probleme diferite în functie de varsta, statut social, iar sugestiile de
amenajare trebuie corelate grupurilor sociale carora li se adresează.
Acest tip de planificare cere ca planificatorul să fie sociolog, psiholog sau să
lucreze aproape de aceştia pentru a asigura o mai mare vizibilitate a problemelor
sociale. Interviurile, observaţiile şi planificarea cu indivizi, nu pentru aceştia, sunt
metode de a obţine informaţiile necesare. Planul fizic trebuie să exprime scopurile

18
Niţulescu, Dana, (2001), Planificarea urbană, în cadrul programului „Percepţii ale problemelor sociale şi programe
de intervenţie în România”, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii
__________________________________________________________________________ 24
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

planificării sociale; locuirea şi alte aspecte ale mediului fizic trebuie planificate în
funcţie de ceea ce doresc indivizii.
Planificatorul trebuie să acţioneze în direcţia aspiraţiilor cetăţenilor din două
motive:
• Practic – este greu să schimbi oamenii dacă ei nu vor să o facă. Aceştia nu
sunt dispuşi să renunţe la viaţa lor, la obiceiurile lor doar pentru că
planificatorul le cere asta. Este adevărat că pot fi forţaţi să o facă, dar acesta
ar fi un gest lipsit de înţelepciune din punct de vedere politic, democratic,
mai puţin în cazul în care schimbarea este în direcţia interesului public şi
indivizii sunt conştienţi de acest interes public. Indivizii nu acceptă idealul
planificatorului, al comunităţii echilibrate în care coexistă populaţii cu diferite
niveluri ale venitului respectiv poziţii sociale, de diferite etnii. Este adevărat
că acest principiu al echilibrării comunităţiilor umane de locuit este expresia
opoziţiei faţă de excluziunea socială a celor cu venit foarte scazut sau
membrii ai diferitelor etnii. Insă, în astfel de comunităţi în care se presupune
că diversitatea umană este un avantaj, apar o serie de conflicte legate de
faptul că indivizii doresc să aibă aproape persoane cu aceleaşi aspiraţii,
interese, valori.
• Filosofic. H. Gans nu crede că planificatorul are dreptul de a forţa indivizii
să-şi schimbe comportamentul. Noua viziune, ce stă la baza intervenţiei, nu
este întemeiată ştiinţific ci se bazează pe cultura de status a celui ce
planifică. Gans oferă două argumente în acest sens: 1.planificatorul nu
deţine monopol pe valorile şi scopurile dezirabile social; 2. stilurile de viaţă
sunt legate funcţional de anumite situaţii, evenimente cu care individul se
confruntă şi care sunt specifice unei anumite poziţii sociale conferite de
nivelul de educaţie, de nivelul venitului. .>>

1.4.2 Planificarea europeană

1.4.2.1 Franţa

Am optat pentru o succintă privire specială asupra amenajării în Franţa pentru că,
într-o anumită măsură, unele dintre neînţelegerile dintre amenajare şi planificare vin din
diferenţa de termeni folosiţi.

Amenajarea teritoriului reprezintă expresia pe care francezii o asimilează, dar nu în


totalitate, organizării spaţiului şi planificării spaţiale. Demarată în anii de după al doilea
război mondial, amenajarea teritoriului a fost promovată de şefi de întreprinderi şi înalţi
funcţionari.
Crearea DATAR19, ca structură instituţională, şi a unui fond special destinat
amenajării teritoriului, ca instrumente proprii de acţiune, reprezintă etapele de separare a
urbanismului de ceea ce va deveni amenajarea teritoriului între anii 1945–1975,
consideraţi anii glorioşi ai amenajării în Franţa20. Concretul acestei operaţiuni în plan
teritorial îmbrăca forma exonerării de taxe fiscale pentru societăţile care operau în regiuni
considerate subdezvolatate sau operaţiuni de reconversie sau delocalizare ale unor
întreprinderi. O serie de decrete reglementau limitările de amplasare teritorială,
programele de acţiune regională destinate să promoveze expansiunea economică şi
socială a unor regiuni, crearea fondurilor de dezvoltare economică, a societăţilor de

19
Direcţia de Amenajare a Teritoriului şi Acţiune Regională este un organism specializat
subordonat primului ministru.
20 Madiot, Y., (1996), Amenagement du territoire, 3e edition, Armand Colin, pp 1-8

__________________________________________________________________________ 25
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

dezvoltare regională, etc. care formează baza politicii de amenajare a teritoriului, centrată
la originile sale pe descentralizarea activităţilor industriale. Treptat ea glisează spre
activităţile terţiare, administrative, de învăţământ şi cercetare, tradusă într-o politică
urbană centrată pe metropolele de echilibru, dar şi pe celelalte categorii de oraşe,
înglobând însă şi amenajarea spaţiilor rurale, politica transporturilor şi comunicaţiilor,
amenajarea masivelor montane, protecţia litoralului şi a parcurilor naturale, marile
amenajări industriale sau turistice sau politica informatică. Adică, amenajarea teritoriului a
devenit tentaculară, „o extensie fără îndoială criticabilă a posteriori dar care a fost trăită ca
o evoluţie normală: căci a amenaja teritoriul este, într-o mare măsură, a planifica sau a
orienta activităţile umane care se desfăşoară într-un teritoriu21”.
Deceniul 9 reprezintă o perioadă de declin a amenajării franceze care se
transformă într-o politică socială, contra şomajului, mai exact de protecţia a locurilor de
muncă în regiunile în care acestea erau ameninţate şi de creare a locurilor de muncă în
regiunile cel mai atinse de şomaj. Declinul va fi accelerat şi de alte trei elemente: unul de
ordin ideologic – reconsiderarea rolului şi funcţiilor statului, care este concurat de
ascensiunea liberei concurenţe, al doilea este de ordin administrativ, legat de
descentralizarea şi noua repartiţie a competenţelor, după 1982, iar al treilea element este
reprezentat de europenizarea amenajării teritoriului – o politică de amenajare strict
naţională nu mai este de conceput astăzi.

1.4.2.2 Diversitatea sistemelor de planificare contemporană din statele europene22

Forma pe care o iau sistemele şi practicile planificării spaţiale în fiecare din statele
europene este în mare măsură determinată de cinci factori:
• istoria, geografia şi tradiţiile culturale, care afectează, de exemplu, atitudinile
faţă de traiul din mediul urban sau faţă de dezvoltarea mediului rural;
• stadiul dezvoltării economice şi urbane, de exemplu schimbarea domeniului
de activitate de la producţie la servicii sau etapa la care s-a ajuns în evoluţia sau
declinul regiunilor urbane;
• orientarea politică şi ideologia predominantă, de exemplu faţă de
descentralizare, autonomie şi economie socială sau de piaţă;
• concepţia de proprietate asupra terenului şi drepturile de dezvoltare şi, de
exemplu, măsura în care acestea sunt afectate de sistemele şi politicile de
planificare precum şi de sistemele de impozitare şi compensare;
• structura constituţională, dacă, de exemplu, este un stat unitar sau federal,
forma sistemului legal şi juridic şi a drepturilor cetăţenilor.

Prima întrebare este dacă sistemul de planificare este centralizat sau


descentralizat adică, la ce nivel se înscrie responsabilitatea finală sau permanentă a
guvernului pentru configurarea politicii şi implementarea ei. Acesta se poate schimba în
timp. De exemplu, sistemul de planificare din Franţa înainte de 1983 era un sistem
puternic centralizat, dar de atunci încoace a fost supus unui proces de continuă
descentralizare. Sistemul danez a fost de mult descentralizat, responsabilitatea fiind în
primul rînd pe plan local sau municipal, exercitată însă în cadrul legislaţie şi a
instrucţiunilor de planificare la nivel naţional. Statele unitare şi cele federale tind să fie în
mod inerent diferite din acest punct de vedere. În cazul statelor unitare, cum ar Marea
Britanie sau Irlanda, autoritatea finală revine guvernului central sau naţional. În cazul

21
ibidem.
22
Ţarălungă, N., Cooperare în dezvoltarea teritorială în Uniunea Europeană. Diversitatea sistemelor de planificare din
statele membre, 2004
__________________________________________________________________________ 26
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

statelor federale, cum ar fi Germania sau Spania, regiunile sau comunităţile autonome
(”länder” sau ”communidades autonomas”) răspund într-o mult mai mare măsură de
propriile sisteme şi politici de planificare.

Un al doilea aspect este dacă sistemul de planificare este puternic reactiv sau
proactiv, cu alte cuvinte, măsura în care factorii responsabili pentru întocmirea planurilor
au autoritatea şi resursele de a asigura implementarea acestora. Astfel, sistemul de
planificare din Marea Britanie a anilor 40 şi începutul anilor 50, imediat după război, era
puternic proactiv; era epoca aşa-numitei planificări ”pozitive” cînd, în cea mai mare parte,
dezvoltarea era iniţiată de autorităţile locale, departamentele guvernamentale sau de
industriile naţionalizate. Astăzi, implementarea politicii de planificare este puternic
reactivă, ca răspuns la acţiunile sectorului privat. În celelalte sisteme, elementul proactiv
este încă evident şi a fost stimulat într-o oarecare măsură de piaţa unică. Interdependenţa
economică în creştere a intensificat cooperarea dintre regiuni şi oraşe, care, la rîndul său,
a întărit necesitatea unei planificări spaţiale mai strategice avînd ca scop crearea
condiţiilor favorabile dezvoltării economice viitoare.

Un al treilea aspect este dacă sistemul de planificare este în principal dogmatic sau
deschis, adică, dacă relaţia dintre politică şi control este predeterminată printr-un plan
obligatoriu din punct de vedere legal sau este deschis deciziei şi negocierilor la nivel
administrativ, planul oferind nimic mai mult decît o orientare generală. Astfel, sistemul din
Marea Britanie are un grad mare de deschidere decizională în comparaţie cu alte ţări din
Uniunea Europeană deoarece planurile de dezvoltare nu sunt obligatorii prin lege şi
drepturile de dezvoltare se stabilesc numai pe baza acordării permisiunii de planificare
prin sistemul de control al dezvoltării. Majoritatea celorlalte sisteme se plasează între cele
două extreme, deschis şi dogmatic. Sistemul belgian este un exemplu de sistem hibrid
unde, din punct de vedere oficial, există un nivel ridicat de dogmatism, dar, unde, în
realitate există un grad relativ mare de deschidere decizională în domeniul controlului
asupra dezvoltării.

Aceste trei aspecte determină, într-o oarecare măsură, gradul în care sistemul de planificare
este adaptabil schimbării, fie ca reacţie la dezvoltările sociale, economice şi politice, la
propunerile individuale, la atitudinile schimbătoare faţă de protecţia mediului, fie ca dezvoltare
transnaţională şi internaţională de proporţii mari.

Belgia

Sistemul de planificare din Belgia se bazează pe Legea Planificării Urbane şi


Regionale din 1962 care acoperă întregul teritoriu naţional. Începînd cu 1962, acestă lege
a fost modificată şi actualizată în mai multe rînduri. Cu toate acestea, principiile de bază
rămîn valabile chiar dacă planificarea spaţială a fost regionalizată de la reformele
constituţionale din 1980 şi 1988. Sistemul de planificare este menit să definească planuri
pe regiuni, sub-regiuni şi municipalităţi din punct de vedere economic, social şi estetic şi
să protejeze peisagistica ţării (articolul 1 din lege/1962). Prin legea din 1962 s-a stabilit o
ierarhie a planurilor de dezvoltare - un plan naţional (care nu a fost niciodată pus în
aplicare), planuri regionale, planuri sub-regionale (Plans de Secteur), planuri municipale
(inclusiv Plan general d’amenagement/PGA şi Plan particulier d’amenagement/PPA). Deşi
s-au întocmit multe planuri sub-regionale şi municipale, implementarea planurilor a fost
slabă din cauza lipsei de resurse financiare, a mijloacelor neadecvate de a le duce la
îndeplinire, a procedurilor inflexibile şi a fluctuaţiei priorităţilor după introducerea
prevederilor legale.
__________________________________________________________________________ 27
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

În prezent, sistemul de planificare se află într-o perioadă de tranziţie în ceea ce


priveşte cele trei regiuni (regiunea flamandă, regiunea valonă şi capitala Bruxelles),
adoptînd propriile competenţe autonome de planificare. Fiecare regiune urmează o serie
diferită de acţiuni şi are priorităţi diferite cu privire la formularea politicilor de planificare.
Elementele cheie ale celor trei sisteme şi politici distincte sunt:
• în regiunea flamandă, se propune un sistem pe trei nivele, regional,
provincial şi local. Noul sistem de planificare se bazează pe două tipuri de planuri:
planul de structură spaţială şi planul de implementare spaţială. Planul de structură
spaţială va asigura cadrul general al politicii. Se pune accentul pe dezvoltarea cu
posibilităţi de susţinere cu concentrarea mai ales asupra zonelor urbane, în special
în trei oraşe importante (Antwerp, Bruxelles şi Gent). Prioritatea cheie o reprezintă
păstrarea spaţiile deschise;
• regiunea valonă concepe un sistem pe două nivele care se concentrează pe
regiuni şi municipalităţi. Toate legile, decretele şi regulamentele cu privire la
planificarea spaţială aplicabile regiunii valone au fost codificate şi centralizate în
”Code Wallon de l’amenagement du territoire, de l’urbanisme et du patrimoine”.
Fiecare nivel de planificare trebuie să întocmească un plan de structură (Plan
regional d’amenagement du territoire la nivel regional şi Schema de structure la
nivel local) şi un plan zonal (Plan de secteur şi Plans particuliers d’amenagement),
cel de al doilea avînd caracter obligatoriu. Se acordă o primă prioritate zonelor
rurale şi descentralizării sistemului de planificare;
• regiunea capitalei Bruxelles concepe un sistem pe două nivele (regional şi
municipal). Se propun două tipuri de planuri: planul de dezvoltare şi planul zonal.
Planurile urmează a fi pregătite de către ambele nivele (plan regional de
developpement, plan regional d’affectation des sols, plan communal de
developpement, plan communal d’affectation des sols) dar planurile întocmite de
autorităţile municipale trebuie aprobate de regiune. Planul de dezvoltare are efect
de cadru general al politicii iar planul zonal specifică utilizările terenurilor.
Priorităţile cheie pentru politica spaţială includ construcţia de locuinţe şi politicile
sociale pentru păstrarea unei populaţii mixte şi a unei balanţe sociale, politicile
pentru activităţile economice diversificate şi politicile de mediu şi transport pentru a
satisface progresul social şi economic fără a face rabat calităţii vieţii.

Danemarca

Sistemul de planificare danez este atât bine dezvoltat cât şi bine definit.
Danemarca a adoptat un sistem de planificare pe trei nivele care implică nivelul naţional,
nivelul districtual şi cel municipal. Legea planificării a intrat în vigoare în 1992 dar se
bazează pe cîteva decenii de experienţă în planificarea spaţială şi legislaţia aferentă. Un
element important al sistemului de planificare este acela că ţara ca un întreg este divizată
în trei feluri de zone: zona urbană, staţiuni şi zona rurală.
În zonele urbane şi în cele cu case de vacanţă, dezvoltarea este permisă atîta timp
cît respectă reglementările de planificare în vigoare. În zonele rurale care se întind pe
90% din teritoriul ţării, dezvoltarea sau orice altă schimbare de destinaţie a terenurilor
pentru alte scopuri decît cele agricole şi forestiere este interzisă sau, în mod excepţional,
se supune unei aprobări speciale conform reglementărilor de planificare şi celor zonale.
Pentru a transforma o zonă rurală într-o zonă urbană este necesar un plan local
(lokalplan) şi dacă acesta este aprobat, trebuie să se plătească o taxă de îmbunătăţire
funciară.

__________________________________________________________________________ 28
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Sistemul de planificare descentralizează într-o mare măsură responsabilitatea,


plasând puterea de decizie şi competenţa administrativă la nivelul districtului şi în special
la cel al municipalităţii. Principalele elemente ale sistemului sunt:
• la nivel naţional, politicile de planificare spaţială se traduc prin Raportul

În ultimii ani, Danemarca şi-a lărgit abordarea faţă de planificarea spaţială pentru a
corespunde contextului european şi unei game mult extinse de probleme. Implementarea
priorităţilor cu privire la mediu este văzută ca un scop important al sistemului de planificare,
obiectivele fiind de a promova dezvoltarea cu suport financiar şi calitatea spaţială în scopul
îmbunătăţirii condiţiilor de trai.

naţional de planificare. Cea mai recentă versiune a apărut în 1992 şi a fost


publicată ca o perspectivă de dezvoltare spaţială sub titlul Danemarca spre anul
2018. Această perspectivă asigură un cadru de referinţă strategică la nivel naţional
pentru districte, municipalităţi şi pentru sectorul privat. În plus, pentru a sprijini
implementarea politicilor de planificare la nivel naţional, guvernul central emite o
serie de directive naţionale de planificare obligatorii;
• atât consiliile districtuale cât şi cele municipale sunt obligate prin lege să
definească, adopte şi să revizuiască periodic un plan structural global şi un set de
reglementări cu privire la terenuri care să acopere zonele de care răspund.
Planurile sunt revizuite din patru în patru ani şi sunt supuse dezbaterii publice
înainte de adoptarea finală;
• cele 14 consilii districtuale trebuie să întocmească planuri regionale care
• să dispună utilizarea terenurilor din district, a facilităţilor de suprastructură şi
protecţia mediului şi să stabilească priorităţi pentru numeroasele considerente şi
interese sectoriale. La acest nivel se integrează procedura daneză cu privire la
evaluarea impactului asupra mediului;

Cele 275 consilii municipale întocmesc două feluri de planuri, planuri municipale şi
planuri locale:
• planurile municipale sunt întocmite pe baza unei evaluări generale a utilizării
prezente şi viitoare a terenurilor, a resurselor economice şi activităţilor locale. Ele constau
dintr-un raport, o structură şi un cadru general pentru planurile locale;
• planurile locale sunt planuri detaliate pentru controlul specific al dezvoltării.
S-au întocmit începând cu 1975 peste 20.000 de planuri locale de detaliu. Acestea
sunt obligatorii din punct de vedere legal pentru deţinătorii de proprietăţi deşi ele
reglementează numai tranzacţiile viitoare. Controlul asupra dezvoltării se exercită prin
dreptul şi obligaţia autorităţilor municipale de a pune la dispoziţie un plan local şi prin
acordarea autorizaţiilor de construire. Ca urmare, Danemarca are o ierarhie de planuri
integrate, cele de la nivelele inferioare neavînd voie să intre în contradicţie cu deciziile de
planificare de la nivelele superioare.

Germania

Sistemul de planificare spaţială din Germania este bine definit şi funcţionează pe


trei nivele, reflectînd structura federală a ţării cuprinzînd guvernul federal, statele federale
şi autorităţile locale. Acestea din urmă includ districtele, oraşele şi municipalităţile. În
legătură cu planificarea spaţială, guvernul federal are două domenii principale de putere
legislativă:
• cadrul legislativ pentru planificarea regională prin Legea de planificare regională
a fiecărui stat federal;
__________________________________________________________________________ 29
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

• proiectele de dezvoltare şi propunerile de construire care sunt reglementate de


Codul federal de construire publicat în decembrie 1986 şi modificat în aprilie 1993 care
reprezintă cea mai importantă iniţiativă legislativă referitoare la dezvoltarea urbană din
Germania.

Sistemul de planificare spaţială combină federalismul cu autonomia locală printr-o


serie de politici şi planuri ierarhice obligatorii. Principalele elemente ale sistemului sunt:
• ministerul federal care răspunde de dezvoltarea spaţială are în esenţă rolul de
a întocmi împreună cu statele federale un document general de orientare naţională şi de a
coordona planificarea specializată asumată la nivel federal precum şi măsurile de
planificare preluate de statele federale;
• fiecare stat federal, în plus faţă de redactarea Legii de planificare a statului
federal adoptă un program care are efect prin planurile de dezvoltare comprehensivă ale
statului federal şi prin planurile regionale;
• municipalităţile şi oraşele întocmesc două feluri de planuri: un plan preparator
de utilizare a terenurilor şi un plan obligatoriu din punct de vedere legal pentru utilizarea
terenurilor;
• controlul asupra activităţii de construire şi planificare este combinat într-o
singură autorizaţie (autorizaţia de construire). Dacă propunerea nu intră în conflict cu
reglementările din legea domeniului public, aceasta autorizaţie se acordă de către
autoritatea inferioară de control a construcţiilor (adică municipală sau districtuală).

Un element cheie al programului de planificare spaţială federală îl constituie


promovarea principiului ”condiţii de trai echitabile pe întreg teritoriul republicii”. Acest
principiu se aplică printr-un sistem financiar de egalizare care asigură transferul de fonduri
de la statele mai sărace la cele mai bogate. Ca urmare a reunificării, sunt deosebiri
serioase între Est şi Vest, mai ales din punct de vedere al dezvoltării economice şi al ratei
şomajului. Aceste deosebiri s-au exacerbat prin migrarea internă din Est spre Vest şi
imigraţia dinspre Europe Centrală şi de Est. Aceste tendinţe exercită o presiune tot mai
mare asupra asigurării cu locuinţe în vechile state subminând procesul de restructurare
economică din Est. În consecinţă, întregul sistem redistributiv se concentrează în prezent
asupra sprijinirii noilor state federale în încercarea lor de a-şi alinia condiţiile de viaţă celor
din Vest.
Rezoluţiile Parlamentului Federal German şi ale reprezentanţilor statelor federale
au subliniat faptul că actualizarea documentului ”Europa 2000” ar trebui să includă mai
multe din elementele care au condus la dechiderea Europei Centrale şi de Est, importanţa
regiunilor rurale şi periferice, mişcăile la scară extinsă de depopulare şi efectele ecologice
asupra structurii aşezămintelor. Bundestag-ul german presupune de asemenea că
Comisia va lua în calcul scopul şi abordările planificării spaţiale în fiecare stat membru în
parte.

Grecia

În Grecia, Legea de marcare a terenurilor în scopul planificării spaţiale este


Decretul lege din 17 iulie 1923 care stabilea forma planurilor de utilizare a terenurilor.
Această lege şi regulamentul general de construire cuprins în Legea 1577/1985 au fost
extrem de influente la determinarea formei şi dezvoltării oraşelor. Principalul statut actual
de urbanism îl constituie Legea 1337/1983 cu privire la extinderea oraşelor şi dezvoltarea
urbană. Planificarea spaţială este centralizată, majoritatea politicilor sunt iniţiate de
ministerele guvernului central iar regulamentul cu privire la planificare sunt în principal
responsabilitatea guvernului naţional care acţionează prin intermediul a 54 oficii locale ale
__________________________________________________________________________ 30
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

departamentelor guvernamentale centrale. Principalele elemente ale sistemului oficial


sunt:
• legile constituţionale care stabilesc cerinţele statului de a proteja mediul fizic şi
cultural şi drepturile adupra proprietăţilor private şi asigurarea cu locuinţe;
• sistemul de planuri de dezvoltare naţională, regională şi locală;
• succesiune ierarhizată de planuri obligatorii din punct de vedere legal pentru
zonele unde se intenţionează acţiuni de dezvoltare, terenuri incluse în plan, conţinând o
schemă de planificare locală detaliată, un plan general de urbanism şi planuri strategice
directoare numai pentru Atena şi Salonic;
• lege la nivel naţional şi instrumente politice care să guverneze dezvoltarea în
zonele necuprinse în planuri (terenuri care nu sunt cuprinse în nici un plan);
• regulamentul general de construire care se aplică pe întreg teritoriul ţării.
Contextul legal este complex şi necesită codificare dar devierile de la planurile
aprobate şi dezvoltările neautorizate, mai ales construcţiile de locuinţe, sunt frecvente.
Acesta trebuie înţeles în lumina unor condiţii predominante care includ:
• cerinţa stringentă la nivel economic şi demografic cu privire la utilizarea şi
• dezvoltarea terenurilor;
• importanţa investiţillor în terenuri şi proprietăţi de către persoane particulare şi
o cultură ostilă intervenţiilor statului şi reglementărilor emise de acesta;
• lipsa unui sistem eficient de evidenţă a terenurilor, numărul tot mai mare de
litigii prelungite şi modul neadecvat în care se exercită controlul local asupra planificării.
Rezultatul este o prăpastie apreciabilă între planificarea oficială şi realitatea dezvoltării în
teren. Cadrul planificării se adaptează constant pentru a corespunde dezvoltării reale.
Reacţiile de adversitate ale populaţiei din cauza condiţiilor descrise mai sus fac ca
procedurile de planificare să se întindă pe perioade îndelungate. Mai mult, este o
lipsă de coordonare între diferitele nivele ale planificării spaţiale şi programele de
dezvoltare.
Guvernul grec face în prezent o analiză atotcurpinzătoare a tuturor legilor cu privire
la planificare în scopul simplificării procedurilor şi înfiinţării unor departamente de
planificare pe un al doilea nivel al administraţiei locale. Analiza este menită să sprijine
ducerea la îndeplinire a politicilor referitoare la:
ƒ gestionarea efectivă a terenurilor din afara centrelor urbane inclusiv
desemnarea unor puncte de afaceri pentru a răspunde dezvoltării
industriale, comerciale şi tehnologice şi pentru revigorarea aşezămintelor
rurale;
ƒ reînnoirea treptată a centrelor urbane şi îmbunătăţirea mediului înconjurător
din aceste centre, modernizarea zonelor urbane depreciate, ”umanizarea”
mediului urban şi promovarea spaţiilor verzi, a zonelor cu activităţi culturale
şi sociale;
ƒ dezvoltarea legăturilor complementare între oraşele învecinate pentru a
forma reţele urbane integrate şi încurajarea unor legături extinse cu reţelele
europene.

Spania

Legea naţională relevantă, intitulată Texto Refundido de la Sobre Ley el Regimen


de Suelo y la Ordencion Urbana, datează din 1992 şi consolidează legislaţia cumulând
Legea Planificării Naţionale din 1990 şi celelalte legi anterioare cu privire la planificarea
urbană. Cu privire la planificarea spaţială, legislaţia din 1992 ia în calcul şi asigură cadrul

__________________________________________________________________________ 31
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

legislativ pentru instrumentele planificării spaţiale conturate de diferitele regiuni autonome


ale ţării.
Baza legislativă pentru planificarea spaţială a devenit bogată şi complexă ca o
consecinţă a aprobării în 1978 a constituţiei Spaniei care a transferat competenţele şi
responsabilităţile pentru planificarea spaţială diferitelor administraţii regionale. În plus faţă
de legislaţia din 1992, există o serie de legi care nu abordează pur şi simplu probleme din
domeniul dezvoltării naţionale dar are impact asupra planificării privind, de exemplu,
zonele de coastă, şoselele, rezervele de apă şi conservarea naturii cu floră şi faună
sălbatică. Cele 17 regiuni autonome din Spania (echivalente cu nivelul administrativ
intermediar al regiunilor) au capacitatea de a-şi contura propria legislaţie de planificare
spaţială şi urbană şi de dezvoltare cu privire la acele probleme care nu sunt în
responsabilitatea statului. Legislaţia referitoare la planificarea spaţială diferă de la o
regiune la alta şi se află în diferite stadii de dezvoltare. Rezultatul este o complexitate de
instituţii şi instrumente pe teritoriul regiunilor care reflectă diversitatea zonelor ţării şi
strategiile adoptate pentru dezvoltarea acestora.
La nivel municipal, planurile sunt mai comprehensive şi sunt întocmite în
conformitate cu un proces prestabilit pe o perioadă de unu până la trei ani şi referitor la
utilizarea terenului, reglementarea construcţiilor, implementarea programelor şi aşa mai
departe. Planurile sunt întocmite fie de o singură municipalitate sau de un grup şi sunt
revizuite la fiecare patru ani. Ele sunt obligatorii din punct de vedere legal şi dau libertate
limitată procesului decizional. Conform Legii Naţionale, instrumentele naţionale şi
regionale de planificare spaţială pot include măsuri de politică economică cum ar fi
acordarea de investiţii la nivel regional şi alte stimulente.
Problemele cheie care afectează sistemul de planificare (naţional, regional şi local)
din Spania sunt:
ƒ compatibilitatea dezvoltării economice cu menţinerea sau îmbunătăţirea
calităţii vieţii în contextul Uniunii Europene;
ƒ cerinţele dezvoltării regionale;
ƒ strategiile teritoriale;
ƒ repartizarea activităţii economice şi utilizării terenurilor pe teritoriul întregii
ţări;
ƒ considerentele de mediu în sensul lor cel mai larg;
ƒ planificarea transportului integrat şi a altor reţele;
ƒ coordonarea acţiunilor publice la diferitele nivele administrative.
Sistemul complex de legi şi instrumente din Spania asigură un anumit grad de
siguranţă, mai ales la nivel municipal. Deşi rigid, sistemul de repartizare pe zone a
utilizării terenurilor poate fi adaptat tendinţelor predominante. Planurile naţionale şi
regionale cu privire la infrastructura majoră răspund deosebirilor dintre regiuni şi
contribuie la dezvoltarea reţelelor transnaţionale de transport, energie şi telecomunicaţii.

Franţa

În cadrul sistemului francez, există o distincţie clară între planificarea spaţială şi


cea sectorială. De cea de-a doua răspunde statul, regiunea sau un departament în timp
ce responsabilitatea pentru planificarea spaţială revine comunelor.
Începînd cu anii `40, sistemul de planificare s-a caracterizat printr-un grad ridicat de
centralizare. Cu toate acestea, reformele majore ale anilor 80, mai ales ale anului 1983,
au fost o încercare de descentralizare a competenţelor şi puterii de decizie, comunele
fiind împuternicite să preia planificarea locală.
În Franţa există patru nivele ale puterii guvernamentale:

__________________________________________________________________________ 32
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

• statul defineşte regulile şi ia deciziile importante cu privire la stabilirea


contextului pentru proiectele majore de planificare şi coordonare precum şi referitoare la
definirea orientării sectoriale (şosele, universităţi) pentru ţară în ansamblul ei, în timp ce
serviciile descentralizate ale statului verifică legalitatea deciziilor asupra planificării locale;
• regiunile coordonează dezvoltarea economică, consultîndu-se cu statul, prin
definirea şi stabilirea acordurilor de planificare care determină investiţiile majore din
sectorul public pe următorii 5 ani;
• departamentele asigură asistenţa tehnică comunelor mai mici din zonele rurale
şi definesc şi implementează schemele departamentale de transport;
• un număr de aproximativ 36.000 de comune reprezintă unitatea de bază a
administraţiei locale care răspunde de infrastructura locală, planificarea locală şi de
stabilirea valabilităţii propunerilor de dezvoltare; comunele cooperează tot mai mult la
proiecte de dezvoltare intercomunale.
Cu toate acestea, este important de subliniat că numai statul are putere legislativă
şi că nici o autoritate teritorială nu poate controla o altă autoritate. Totuşi, suprapunerea
responsabilităţilor, atunci cînd are loc în cazul problemelor de planificare spaţială dă
naştere unei relaţii puternice dar complexe între diferitele nivele guvernamentale.
Principalele elemente ale sistemului sunt:
• legea planificării este codificată la nivel naţional; acest Code de l’Urbanism,
cu prima versiune în 1957, este încă supus unor frecvente modificări care sunt adesea
importante ca cele din 1983, 1987 şi 1991;
• grupuri de comune adesea cuprinzând zone metropolitane pot colabora
pentru a întocmi planuri care să definească obiectivele generale de planificare ale zonei
(Schema Directeur - schemă directoare).
• planurile zonale de utilizare a terenurilor sunt întocmite de comune şi
definesc regulile şi regulamentele legate de utilizarea specifică a terenurilor şi de ceea ce
se poate construi pe fiecare bucată de teren. Acolo unde este posibil, aceste planuri
trebuie să fie compatibile cu fiecare schemă directoare.
• în scopul obţinerii unei autorizaţii de construire (permis de construire),
propunerea trebuie să se conformeze planurilor zonale de utilizare a terenurilor iar unde
nu există planuri locale, regulilor de planificare urbană din Code de l’Urbanism.

A devenit tot mai evident în Franţa că este nevoie de o strategie de planificare


spaţială mult mai coerentă la nivel naţional şi, în primăvara anului 1994, s-a supus
parlamentului francez o nouă orientare cu privire la amenajarea teritoriului. Ca parte a
legislaţiei, se va descrie o viziune spaţială a Franţei anului 2015 şi se vor identifica
mijloacele şi programele necesare identificării acestei viziuni, asigurând astfel o mai bună
coordonare între obiectivele naţionale, dezvoltarea regională şi planificarea fizică.

Irlanda

Legislaţia cheie care guvernează planificarea utilizării terenurilor din Irlanda este
Legea administraţiei locale (Legea planificării şi dezvoltării) din 1963. Legea definea
autorităţile responsabile cu planificarea (acum 88 la număr) şi sarcinile şi competenţele
specifice ale acestora inclusiv obligaţiile lor de a întocmi şi revizui planurile de dezvoltare.
Legea stabileşte de asemenea obligaţiile de a obţine avizul de planificare în vederea
dezvoltării. Acesta rămîne principalul act al sistemului de planificare irlandez dar, între
1963 şi 1993, au existat o serie de amendamente şi reglementări. S-au folosit cu succes
competenţele desemnate prin Legea Reânnoirii Urbane din 1986 şi 1987 pentru a se
asigura revitalizarea zonelor decăzute din interiorul marilor oraşe şi localităţi.

__________________________________________________________________________ 33
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Fiecare autoritate locală are o datorie statutară de a întocmi un Plan de dezvoltare


şi de a-l revizui la fiecare 5 ani. Aceste autorităţi stabilesc obiective de dezvoltare care
includ obiective pe zone (mai ales în zonele urbane), obiective pentru păstrarea şi
îmbunătăţiirea aspectului, pentru dezvoltarea şi înnoirea zonelor în declin şi prevederi cu
privire la o nouă infrastructură şi la servicii noi. Repartizarea pe zone din plan indică
utilizarea care se preferă şi care poate varia faţă de plan numai printr-o abatere specifică
zonei, adoptată la revizuirea planului însuşi, sau printr-o contestaţie, dacă planul şi
dezvoltarea aplicabile zonei o cer.
Planul Naţional de Dezvoltare, 1994 - 1999, stabileşte strategia de dezvoltare
adoptată de guvern pe termen mediu şi politica sa de a atinge obiectivele naţionale şi ale
Comunităţii de o mai accentuată aderare economică şi naţională Scopul central al planului
este de a spori la maximum beneficiile economice pe termen lung prin creşerea producţei,
potenţalului economic şi a asigurării de locuri de muncă pe termen lung. Se preconizează
în continuare reintegrarea pe termen lung a şomerilor sau a locurilor de muncă cu risc
ridicat de a intra în şomaj în circuitul economic. Planul include propunerile de cheltuieli ale
guvernului pentru dezvoltarea structurală, constituie baza de discuţii cu Comisia
Europeană pentru a se ajunge la o înţelegere asupra programului cadru de suport al
Comunităţii pentru Irlanda pe întreaga perioadă, strategia şi principale priorităţi din
programul cadru de suport fiind cele definite în plan. În termenii planificării fizice, Planul
Naţional de Dezvoltare şi Programul Cadru de Suport al Comunităţii indică dezvoltările
majore la nivelul infrastructurii care se aşteaptă să fie finalizate pe perioada prevăzută
pentru planificare.

Italia

Fundamentarea legală a sistemului de planificare italian îşi are originea în anul


1942. Această legislaţie a dus la crearea Planului Director (Piano Regolatore Generale).
Planurile formulate la nivel municipal se bazează pe o abordare zonală atribuindu-se
caracteristici specifice fiecărei suprafeţe de teren. Această abordare bazată pe realităţile
locale a dus la un cadru politic fragmentat şi la un nivel ridicat de concentrare asupra
problemelor fizice şi conceptuale.
Din 1970, Italia a recunoscut necesitatea de a-şi extinde sistemul de planificare
pentru a cuprinde şi probleme de dezvoltare precum şi de altă natură. În 1990, s-a emis o
nouă lege ”Ordinamento delle Automomie Locali” pentru a promova o revizuire radicală a
configuraţiei autorităţii locale. În particular, legea decreta ”oraşe metropolitane” un număr
de 11 oraşe fiecare cu organisme alese nemijlocit şi răspunde de toate sarcinile de
planificare ăi de administrare a terenurilor, deăi autoritîţile locale întocmesc în continuare
Planul Director (Piano Regolatore Generale).
Sistemul de planificare spaţială de pe teritoriul Italiei este în prezent clar definit şi
are următoarele caracteristici:
• o serie de planuri sectoriale la nivel naţional, inclusiv a unui plan general cu
privire la transport care dă orientarea şi coordonarea aferentă politicilor şi proiectelor
referitoare la transportul naţional;
• o serie de instrumente atât pentru problemele generale cât şi pentru
sectoarele specifice oferind indicaţii şi coordonare la nivelele regionale şi locale ale
administraţiei;
• planuri regionale, Piani Territoriali di Coordinamento, care dau indicaţii
asupra utilizării terenurilor pentru nivelele inferioare ale administraţiei şi pentru a asocia
problemele sectoriale, inclusiv cele de dezvoltare economică şi planificare locală;
• întocmirea la nivel local unor planuri directoare - Piani Regolatori Generali –
care definesc utilizarea terenurilor printr-un proces de repartizare zonală pentru fiecare
__________________________________________________________________________ 34
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

comună precum şi principalele căi de comunicare şi care identifică amplasarea noii


infrastructuri;
• cerinţa ca dezvoltarea să se conformeze planului director - Piano Regolatore
Generale. serie de factori specifici afectează funcţionarea sistemului de planificare din
Italia. Mai ales: impozitul se încasează numai de către guvernul central şi apoi se
repartizează regiunilor şi comunelor. S-a procedat astfel pentru a nu acorda independenţă
fiscală comunelor, deşi, recent, s-au introdus unele forme de impozitare locală. Prin
tradiţie, oraşele mari au avut de suferit în comparaţie cu oraşele şi localităţile de mărime
medie fapt ce a dus la adâncirea prapastiei dintre resursele pe care le primesc şi propriile
necesităţi;
• negocieri susţinute şi o doză mare de compromis sub toate aspectele
planificării şi dezvoltării au rezultat, în parte, dintr-un sistem bazat pe un guvern de coaliţie
multipartită pe perioada ultimilor 20 de ani;
• cerinţa legală de a asigura compensaţii la nivelul integral al valorii de piaţă
în momentul în care un teren este achiziţionat de o utilitate publică. Ca urmare, orientarea
şi natura dezvoltării au fost guvernate de piaţă precum şi de factorii de planificare;
• recunoaşterea tot mai pregnantă a importanţei problemelor de mediu, deşi
acestea sunt tratate separat faţă de politica de planificare. Este conştientizată tot mai mult
necesitatea de asocia aceste două probleme atât politic cât şi ca implementare;
• implementarea lentă a Piani Territoriali di Coordinamento şi a noilor modele
organizatorice care au rezultat din legislaţia cu privire la zonele metropolitane din 1990.

Luxemburg

Sistemul de planificare din Luxemburg se bazează în primul rând pe Legea


Planificării Urbane din 12 iunie 1937, Legea Planificării cu caracter mai general din 20
martie 1974 şi pe Legea asupra Protecţiei Mediului şi Resurselor Naturale din 12 august
1992.
Celelalte legi cum ar fi cea cu privire la regruparea proprietăţii rurale (1964), legile
referitoare la dezvoltare, diversificare şi balanţă economică (1962/83/92), la
crearea unui sistem major de comunicaţii şi a unei reţele de drumuri (1967) şi parcuri
naţionale (1993) întregesc cadrul legislativ.
Cu privire la planificarea spaţială există numai două nivele: cel naţional - deci
statul, şi cel comunal. Conform Legii din 1974 referitoare la planificarea spaţială generală,
Consiliul de stat, la propunerea ministrului care răspunde de planificarea spaţială,
întocmeşte un plan director (programme directeur) asupra planificării spaţiale, stabilind
principalele obiective şi măsurile necesare îndeplinirii acestora. Consiliul de stat, la
propunerea ministrului responsabil, poate de asemenea să definească planuri de
dezvoltare locală care să cuprindă o comună întreagă sau o parte a acesteia, cîteva
comune sau întreaga ţară. Planul director asupra planificării spaţiale, ca şi planurile de
dezvoltare individuale, sunt definite pentru o perioadă de 10 pînă la 20 de ani, deşi
periodic este supus revizuirii or îmbunătăţirii cu clauze complementare.
Planurile de dezvoltare generale şi locale traduc în fapt deciziile de planificare
regionale şi naţionale stabilite prin planul director. Aceste planuri sunt întocmite de
ministrul responsabil cu planificarea spaţială şi sunt declarate obligatorii din punct de
vedere legal. Planurile anunţate pînă acum includ crearea unor zone industriale în sud
(1978/79/88) şi în alte regiuni (1981/82), dezvoltarea aeroportului şi a zonei
înconjurătoare, a Haff Reimech (o dezvoltare specifică care include peisagistica locului cu
carierele de piatră, zonele de agrement şi protecţia naturii) şi planuri generale de
dezvoltare pentru regiunile din nord, centru, sud şi est care sunt numai în stadiu de
proiect. Implementarea planurilor de dezvoltare declarate obligatorii reprezintă un serviciu
__________________________________________________________________________ 35
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

public. În principal, comunele răspund de propria planificare. Cu toate acestea, conform


Legii din 12 iunie 1937 referitoare la planificarea urbană (completată de Legea din 1974),
comunele trebuie să dispună de legi de planificare care să acţioneze pe întreaga lor
suprafaţă. Planurile de dezvoltare comunală trebuie să respecte planurile generale şi
locale de dezvoltare declarate obligatorii conform Legii din 1974. Aşadar, numai în
contextul unui astfel de plan întocmit la nivel naţional, planificarea spaţială generală poate
interveni la nivel comunal.
Planificarea spaţială este menită să contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi
a mediului, la dezvoltarea armonioasă a zonelor urbane şi rurale, la folosirea optimă a
resurselor economice, la protecţia naturii şi resurselor naturale şi la conservarea şi
dezvoltarea moştenirii naturale şi culturale.
În prezent, principalele teme care preocupă Ministerul Planificării sunt:
• dezvoltarea cu posibilităţi de suport financiar şi administrarea raţională
terenurilor;
• cooperarea între comune;
• descentralizarea;
• cooperarea cu vecinii;
• un sistem geografic informaţional.

Olanda

Este posibil ca istoria poporului olandez de luptă cu forţele naturii să explice de ce


există o largă acceptare a regulamentului public cu privire la activităţile care afectează
utilizarea terenurilor şi mediului spaţial. Prima legislaţie referitoare la planificarea spaţială
din Olanda a apărut în 1901 - Woningwet (Legea locuinţelor). Prima lege explicită a
planificării spaţiale (Wet op de ruimtelikje ordening) datează din 1965. Ea a fost amendată
în 1985 şi din nou în 1994.
Sistemul de planificare este matur şi, în general, temeinic respectat. Se acceptă că
nimic nu trebuie să se construiască în lipsa cooperării cu autoritatea locală de planificare
(municipalitatea). Dezvoltarea necesită autorizaţia de construire care, în principiu trebuie
respinsă dacă dezvoltarea contravine planului local de utilizare a terenului, deşi
municipalitatea este flexibilă în a permite dezvoltarea chiar dacă apar cazuri de încălcare
a planului.
Planificarea spaţială se face pe trei nivele administrative:
• la nivel naţional, Ministerul Construcţiilor de Locuinţe, Planificării Spaţiale şi
Mediului ia decizii cheie asupra proiectelor majore şi problemelor de politică de importanţă
naţională şi poate influenţa modul în care autorităţile îşi duc la îndeplinire funcţiunile de
planificare prin întocmirea rapoartelor naţionale. Varianta actuală, cel de al patrulea
raport, Politica Spaţială Naţională s-a publicat în 1993;
• autorităţile provinciale emit planuri care cuprind toată provincia sau o parte a
ei şi stabilesc politica planificării spaţiale. Acestea sunt mai degrabă orientative
decîtobligatorii;
• municipalităţile au dreptul şi nu obligaţia de a emite un plan de structură
(structuurplan) care este un document strategic orientativ pentru întreaga
municipalitate sau pentru o parte a acesteia, stabilind, în termeni generali, dezvoltările
dorite în viitor. În plus, municipalităţile trebuie să întocmească un plan local de utilizare a
terenurilor (bestemmingsplan) care este obligatoriu din punct de vedere legal în momentul
aprecierii acordării unei autorizaţii de construire. În zonele urbane, conform Legii
Reînnoirii Oraşelor şi Satelor, municipalităţile pot emite planuri de reânnoire urbană cu
acelaşi statut legal ca şi planurile locale de utilizare a terenurilor.

__________________________________________________________________________ 36
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Aproape peste tot în Olanda există planuri obligatorii din punct de vedere legal la
nivel local care stabilesc dacă dezvoltările sunt sau nu posibil de autorizat. Alte planuri
oferă un cadru legal şi asigură existenţa unei coerenţe între diferitele nivele
administrative. În cadrul acestui sistem, municipalităţile au o autonimie locală
considerabilă. Totuşi, la începutul anului 1994, competenţa nivelelor administrative
inferioare de a bloca şi întîrzia proiectele de importanţă naţională era mult limitată.
Elementele principale ale politicii actuale de planificare spaţială la nivel naţional cu
o dimensiune europeană clară sunt:
o întărirea poziţiei ţării şi mai ales a Randstad în Europa;
o întărirea poziţiei centrelor urbane ca puncte de atracţie unde se poate trăi şi
munci;
o menţinerea contrastului dintre zonele urbane şi cele rurale, în special prin
păstrarea ”inimii verzi” a Randstad;
o îmbunătăţirea legăturilor de infrastructură, mai ales ca parte a reţelor
transeuropene;
o protejarea şi dezvoltarea unei infrastructuri ecologice cu referire specială la
canalele de apă;
o promovarea dezvoltărilor posibil de susţinut financiar.

Portugalia

În Portugalia există o legislaţie extensivă a planificării spaţiale. Elementele


principale le constituie planurile spaţiale regionale (DL 176-A/88); Legea autorizării (Lei
dos Licenciamentos - DL 445/91) şi Legea care reglementează iniţiativa privată în
domeniul proiectelor de urbanism (Lei do Soteamentos Urbanos - DL 448/91). Sistemul
include planuri specifice care prevăd apărarea avuţiei naţionale şi a resurselor naturale şi
controlul asupra utilizării terenurilor în zonele protejate, mai ales în zonele de coastă.
Sistemul de planificare a evoluat de la abordarea numai a centrelor urbane puternice de la
începutul anilor 70 la o abordare teritorială mai largă de după aceea, întărită de
introducerea conceptului de plan municipal director (Plano Director Municipal) de la
începutul anilor 80. Aceste planuri au progresat lent iar calitatea şi eficienţa lor a fost
inegală. De la începutul anilor 80, guvernul central a crescut presiunea asupra autorităţilor
locale ca acestea să întocmească planuri.
Ca urmare, Portugalia trece printr-o perioadă de activitate de planificare intensă.
Elementele majore ale sistemului sunt:
ƒ angajamentul constituţional (din 1976) de a respecta reglementările cu privire
la utilizarea terenurilor în scopul localizării efective a activităţilor economice, echilibrând
dezvoltarea socială şi economică cu considerentele de mediu şi încurajând participarea la
procesul decizional şi respectul faţă de principiile generale ale descentralizării;
ƒ un ”Plan Regional de Dezvoltare” care este valabil pe perioada 1994 -1999 şi
care defineşte priorităţile naţionale incluzând obiectivele de dezvoltare economică
echilibrată şi sporind competitivitatea şi dotările de infrastructură;
ƒ planurile regionale de utilizare fizică a terenurilor (Planos Regionais de
Ordenamento do Territorio) întocmite de oficiile descentralizate la nivel de regiuni ale
guvernului central, definind politicile generale de utilizare a terenurilor şi macrozonele
teritoriale, pe baza unei strategii de dezvoltare echilibrată în zona aferentă planului;
ƒ un sistem dinamic de planuri întocmite de municipalităţi, format din planul
director municipal care defineşte o organizare spaţială în vederea direcţionării şi
controlului dezvoltării şi principalele utilizări ale terenurilor pe teritoriul municipiului în
ansamblu, format de asemenea din planurile urbane (Planos de Urbanizacao) care
definesc structura urbană ce reglementează utilizarea terenului şi fixează parametrii
__________________________________________________________________________ 37
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

diferitelor tipuri de utilizare precum şi intensitatea lor, şi din schemele conceptuale de


detaliu (Planos de Pormenor).
Odată creat, sistemul va consta dintr-o ierarhie de planuri integrate. Planul
municipal director se supune aprobării guvernului şi, în cazul aprobării, responsabilitatea
pentru planurile urbane de detaliu va reveni municipalităţii. Planurile de utilizare spaţială a
terenurilor trebuie să includă programele de investiţii ale guvernului central, adică
iniţiativele incluse in planul de dezvoltare regional. Noul sistem este menit să înlocuiască
stilul tradiţional de întocmire a planurilor. Din cauza recentei deferiri a responsabilităţii
pentru planificare administraţiei locale, este necesar să se mobilizeze şi să se şcolarizeze
rapid experţi tehnici şi să se înfiinţeze sisteme informaţionale de planificare spaţială.
Există de asemenea o istorie de subdivizare ilegală şi dezvoltare a terenurilor şi sunt
informaţii limitate cu privire la condiţiile din regiuni.
Accentul care se pune pe întărirea sistemului de planificare spaţială are ca scop să
corecteze tendinţele accentuate ale dezvoltării economice şi a consecinţelor acestor
tendinţe deoarece ele afectează utilizarea terenurilor. Acestea includ:
ƒ - istoria subdivizării şi dezvoltării ilegale a terenurilor (deşi, în prezent, în
scădere);
ƒ - modelele de dezvoltare spaţială inegală care în mod sistematic favorizează
regiunile de coastă în dezavantajul zonelor rurale din interior cu populaţie în scădere şi
acces anevoios;
ƒ - rolul dominant al principalelor centre urbane cum ar fi Lisabona şi Porto şi
lipsa competitivităţii internaţionale a oraşelor mici şi mijlocii;
ƒ - atingerea unor nivele ridicate de accesibilitate în Portugalia între Portugalia
şi restul Europei.
Sistemul de planificare sprijină planificarea spaţială ale cărei obiective principale sunt:
ƒ - de a asigura convergenţa şi compatibilitatea cu politicile sectoriale şi de a
stabili un cadru de planificare spaţială pentru măsurile majore care au un efect de
structurare asupra organizării teritoriale;
ƒ - de a sprijini crearea unei reţele de oraşe de mărime medie în scopul
restructurării şi modernizării sistemului urban;
ƒ - de a întări competitivitatea internaţională pentru Lisabona şi Porto;
ƒ - de a promova integrarea spaţială în Uniune şi internaţionalizarea bazei
productive a altor oraşe precum şi dezvoltarea regiunilor de graniţă;
ƒ - de a revigora zonele rurale şi de a utiliza la maximum resursele naturale prin
consolidarea reţelei de centre urbane în sprijinul acestor zone, prin dezvoltarea
posibilităţilor de extindere a celor care lucrează în agricultură prin stimularea activităţilor
economice diversificate şi prin protejarea şi supravegherea în modraţional a resurselor şi
bogăţiei naturale.

Marea Britanie

Baza legală a planificării spaţiale în Marea Britanie a rămas practic aceeaşi din
1947 când planurile zonale au fost abandonate în favoarea unui sistem de planuri de
dezvoltare neimpuse. Cu toate acestea, sistemul a fost revizuit substanţial în 1991 când
principala legislaţie cu privire la planificare din Anglia şi Ţara Galilor a fost modificată prin
Legea din 1990 cu privire la planificarea oraşelor şi a ţării. Legea este suplimentată de o
legislaţie specifică cu privire la numeroase aspecte inclusiv conservarea şi protecţia
mediului. Prevederi similare se aplică şi pentru restul Marii Britanii.
Sistemul de planificare spaţială este matur, în general bine respectat şi uniform în
esenţă pe întreg teritoriul ţării. Sistemul este puternic în privinţa reglementărilor la nivelul
dezvoltării locale specifice dar, în contrast cu alte state membre, conţine mai puţine
__________________________________________________________________________ 38
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

prevederi legate de planificare la nivel naţional şi regional. Planificarea spaţială este în


principal responsabilitatea autorităţilor locale, deşi guvernul central o influenţează şi
controlează în mare măsură. Principalele elemente ale sistemului sunt:
ƒ directivele la nivel naţional publicate de departamentele guvernului central,
care cuprind probleme speciale cum ar fi dezvoltarea centrelor urbane sau economia din
mediul rural şi oferă orientarea strategică pentru zonele şi regiunile metropolitane;
ƒ un sistem pe două nivele care cuprinde planuri de dezvoltare neobligatorii
valabile pentru aproape întreg teritoriul ţării, cu planuri de structură asigurând o orientare
comprehensivă dar în termeni generali cu propuneri la obiect şi alocări de terenuri pentru
anumite zone;
ƒ un sistem dinamic de planuri de dezvoltare unitare în zonele metropolitane,
inclusiv Londra;
ƒ un sistem riguros de control şi consolidare a dezvoltării pentru majoritatea
formelor de dezvoltare şi schimbare a destinaţiei terenurilor, exclusiv terenurile agricole şi
zonele forestiere, conform căruia se avizează cererile de dezvoltare, ţinînd cont de planuri
şi de alte considerente.

Sistemul are părţile lui tari şi părţile lui slabe:


ƒ în Marea Britanie este o certitudine legală mai redusă în comparaţie cu alte
state membre dar o mai mare flexibilitate în a răspunde situaţiilor specifice pentru că
planurile nu stabilesc automat dreptul la dezvoltare;
ƒ domeniul de referinţă al sistemului se concentrează asupra utilizării terenului
şi este separat de cel al controlului asupra construcţiilor şi de al altor planuri bazate pe
cheltuieli, inclusiv Programul cadru de suport financiar al Comunităţii;
ƒ nu există nici un nivel regional al guvernului sau al planurilor, deşi grupările
autorităţilor locale cooperează pentru a comunica guvernului central linia politică la nivel
regional.

De 50 de ani, Marea Britanie a urmat o linie politică de îngrădire urbană prin


”centura verde” şi prin alte politici care protejază farmecul peisajului rural şi avuţia
naturală şi istorică. Îngrădirea urbană a fost echilibrată de necesitatea de a pune la
dispoziţie în mod constant terenuri pentru locuinţe şi pentru industrie.
Priorităţile actuale se concentrează asupra dezvoltării economice, regenerării
proprietăţilor urbane şi promovării dezvoltării cu suport financiar. Toate acestea au loc în
contextul unei supravegheri publice stricte şi a privatizării serviciilor şi a infrastructurii; a
implicaţiilor spaţiale ale ”unui surplus” de teren agricol şi ale concentrării dezvoltării
economice şi creşterii populaţiei în oraşele comerciale.

__________________________________________________________________________ 39
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

TESTE

1. Dezvoltarea şi planificarea urbană se defineşte ca:


a. teorie şi practică administrativă
b. acţiune tehnică
c. ansamblu de procedee privind o localitate
d. scop şi acţiune cu implicaţii teritoriale socio-economice.

2. Documentaţiile de urbanism şi amenajarea teritoriului sunt:


a. PATN şi PUG la toate scările teritorial-administratative
b. Regulamentul de urbanism
c. Certificatul de urbanism
d. Autorizaţia de construcţie.

3. Din punct de vedere urbanistic categoria “urban” se aplică:


a. oricărei localităţi
b. doar localităţile declarate oraş
c. oricărei aşezări umane care are peste 5000 locuitori
d. doar în documentaţiile de urbanism.

4. Marile nevoi fizice ale unei localităţi reprezintă:


a. realităţi specifice lumii contemporane
b. scopuri ale dezvoltării şi planifcării urbane
c. modalităţi de evaluare a categoriei „oraş”.

5. PUD şi PUZ sunt:


a. detalieri ale planului de amenajare a teritoriului local
b. detalieri ale planului urbanistic general
c. prescurtari ale coeficienţilor de urbanism.

6. O localitate rurală devine oraş dacă:


a. are PUG elaborat în ultimii 10 ani
b. are peste 5000 locuitori
c. are funcţie industrială
d. nici una din variantele enunţate.

__________________________________________________________________________ 40
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________ 41
Dezvoltare i planificare urbană
CAPITOLUL 2
Instrumentele planificării

Obiective specifice:
- cunoaşterea principalelor instrumente de planificare;
- însuşirea termenilor specifici fiecărui instrument de planificare şi operaţionalizarea
lor în context local, judeţean şi naţional;
- cunoaşterea mecansimelor de zonare funcţională şi utilizarea terenurilor;
- corelarea diferitelor componente ale planificării fizice cu instrumentele adecvate
etapei de planificare.

Politica de planificare are în componenţa sa trei mari verigi – legea, instituţia şi acţiunea.
Acţiunea concretă este singura care suscită cele mai multe dezbateri şi analize, celelalte două
componente, legile şi instituţiile fiind privite adesea ca sisteme relativ stabile pe perioade lungi.
În plus, dacă în acţiune se întâlnesc toţi actorii planificării într-o proporţie variabilă, în schimb în
cadrul legislativ şi instituţional ingerinţa „outsider-ilor” este aproape nulă. Acest fapt nu
împiedică accesul la cunoaşterea mecanismelor de funcţionare şi operare ale acestor
instrumente, respectiv norma juridică şi instituţia, mai mult, înţelegerea cât mai corectă a
acestora va asigura succesul acţiunii concrete.

2.1 Instrumentele juridice


Nimeni nu construieşte oriunde şi oricum dacă terenul respectiv nu îî aprţine, iar primul
lucru care intervine în alegerea modului de utilizare şi încărcare a unui teritoriu, fie planificat sau
nu, se leagă de proprietate.

Proprietatea

Majoritatea ţărilor cunosc regimul proprietăţii private în virtutea căruia orice persoană are
dreptul la respectul bunurilor sale, mai ales a terenurilor pe care le posedă. Măsurile de
amenajarea teritoriului trebuie să ţină cont de drepturile de folosinţă privată a terenului, drept
considerat ca fiind unul dintre achiziţiile sociale majore ale istoriei.
Dreptul de proprietate privată permite unei persoane sau comunităţi de persoane să-şi

«Proprietatea este un drept inviolabil şi sacru. Nimeni nu poate fi privat de aceasta decât dacă
necesitatea publică legal constatată o impune în mod evident şi sub condiţia unei juste şi prealabile
despăgubiri» - Franţa.

exerseze dreptul de posesiune exclusivă asupra unei părţi bine delimitate de teritoriu.
În Elveţia, Constituţia federală declară că «proprietatea este garantată [...] Confederaţia

Conform Convenţiei Drepturilor Omului din 1954: «orice persoană fizică sau morală are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate
publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional».

şi cantoanele pot, pe cale legislativă şi pentru motive de interes public, să prevadă exproprierea
Capitolul _________________________________________________________________________________
şi restricţiile de proprietate [...] în caz de expropriere şi restricţie echivalentă exproprierii, o
despăgubire corectă este datorată».

În Constituţia României, art.135 privitor la proprietate, se afirmă că «statul ocroteşte şi


garantează proprietatea» dreptul de proprietate fiind garantat, conform art.41. Nimeni nu poate
fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, şi cu prealabilă
despăgubire. Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,
plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. Despăgubirile se
stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. Dreptul de
proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului.
Criteriul proprietăţii operează concomitent cu celelalte instrumente de planificare,
orientându-le. Pentru planificarea teritorială, proprietatea are valoarea unui element major.
Potrivit art.135 din Constituţia României, proprietatea are două forme: proprietatea publică şi
proprietatea privată.
Proprietatea publică aparţine numai statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, iar
proprietatea privată aparţine persoanelor fizice şi persoanelor juridice de drept privat, precum şi
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Proprietatea publică are două domenii: domeniul
public şi domeniul privat.
În calitate de persoane juridice de drept public, statul şi unităţile administrativ-teritoriale
sunt proprietare ale bunurilor din domeniul public, iar în calitate de persoane juridice civile sunt
proprietare ale bunurilor din domeniul privat (art.4, alin 2 din Legea nr. 69/1991 şi art. 25, 26 din
Decretul nr. 31/1954).
Bunurile care aparţin domeniului public sunt determinate, în mod expres, prin lege, ori
pot fi determinate după anumite criterii legale23. Domeniul public poate fi de interes naţional, caz
în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului. Domeniul public al
statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin. 4 din Constituţie, din cele prevăzute
la punctul 1 din anexa Legii nr. 213/1998, precum şi din alte bunuri de uz sau de inters public
naţional, declarate ca atare prin lege. Determinarea apartenenţei unui teren la domeniul public,
când aceasta nu a fost făcută în mod expres de către legiuitor, se poate face ţinând seama de
natura sau afectaţiunea terenului respectiv. Natura sau afectaţiunea publică a unui bun se
determină, în general, după uzul şi interesul public24 al bunului respectiv25. Această distincţie cu
care operează legea poate fi de asemenea relevantă în studiile care privesc utilizarea
terenurilor şi explicarea relaţiilor în distribuţia lor teritorială la un moment dat.

Regimul terenurilor, destinaţie, funcţie, utilizare, folosinţă

Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr.18/1991, fondul funciar al României cuprinde totalitatea
terenurilor de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul
public şi privat din care fac parte.

23 Motica, R., Trăilescu,A., (1999) Drept funciar, amenajarea teritoriului şi protecţia mediului, Ed. Lumina

Lex, pp. 12
24 diferenţierea între cele două situaţii constă în următoarele: un bun este de uz public dacă este

destinat, chiar prin natura lui, de a fi folosit de către toţi cei administraţie şi la care au acces toate
persoanele (ex. pieţe, parcuri publice, străzi, căi de comunicaţii, etc), iar un bun este de inters public
dacă are menirea de a fi folosit în cadrul ueni activităţi care interesează pe toţi membrii societăţii, deşi
nu pot fi folosite de orice persoană (ex. terenurile pe care sunt amplaste şcoli, biblioteci, teatre, muzee,
etc);
25 Motica, R., op. cit. pp. 16

__________________________________________________________ 44
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Regimul juridic al terenurilor este stabilit în funcţie de destinaţie şi beneficiar, de un


complex de acte normative de natură deosebită, aparţinând mai multor ramuri de drept, cum
sunt: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul funciar, dreptul agrar.26
Resursele totale reprezintă suprafeţe totale de terenuri existente, în timp ce acele
utilizabile cuprind numai resursele care pot fi utilizate în condiţii economice, condiţionat de
progresul tehnic, creşterea populaţiei şi evoluţia socială.

Folosinţa terenului este rezultatul diferitelor cauze, multe dintre ele fiind raportate direct la natură şi
cantitatea resurselor de teren, altele având originea în condiţiile economice, culturale şi sociale trecute
ale dezvoltării în contextul istoric.
Ca urmare, resursele funciare reprezintă totalitatea suprafeţelor de teren care pot fi
utilizate prin exploatarea învelişului vegetal dezvoltat spontan, ce asigură necesităţile de hrană
şi de combustibil (parţial) ale societăţii omeneşti27.
Ca urmare, folosinţa prezentă a terenului este rareori corelată cu interacţiunea resurselor
în societatea umana actuală.
Principala resursă naturală o reprezintă solul care, în fapt, este o geosferă în care se
acumulează şi se păstrează sub formă uşor accesibilă elementele şi energia necesară pentru
existenţa şi perpetuarea vieţii pe pământ, constituind factorul definitor al resurselor funciare.
Solul, ca principală resursă naturală este susceptibil de a fi îmbunătăţit prin activităţi
umane.
Pământul28 ca resursă funciară este diferenţiat de pământul ca material natural granulat,
pseudocoerent, alcătuit din particule minerale de natură, mărime şi forme diferite, necimentate
sau slab cimentate care are importanţă pentru construcţii.
Tocmai de aceea noţiunea general admisă pentru " pământ " este aceea de „teren” ca
expresie a totalităţii mediului natural şi cultural în care se desfăşoară producţia, termen mai larg
decât solul, incluzând, şi alte condiţii fizice, ca de exemplu depozitele minerale, climatul şi
aprovizionarea cu apă29.
Din punct de vedere juridic, reglementările utilizează noţiunea de teren. Este adevărat că
în unele texte (mai rar) se foloseşte şi noţiunea de pământ.

Din punct de vedere agricol, folosinţa terenului


reprezintă orice fel de intervenţie umană permanentă sau
ciclică pentru satisfacerea cerinţelor materiale sau spirituale
ale oamenilor, în complexul de resurse naturale sau artificiale.

Folosinţa terenurilor se realizează în două categorii, şi anume:


Ö Folosinţa terenului rural în sensul lui cel mai larg, agricultura, silvicultura,
piscicultura, ca şi conservarea faunei, precum şi dezvoltarea şi gospodărirea terenurilor
destinate recreerii;
Ö folosinţa terenurilor urbane şi industriale, incluzând oraşe, sate. complexe şi
platforme industriale, căi de comunicaţie şi activităţi miniere.
În conformitate cu prevederile art.74 din Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată,
toţi deţinătorii de terenuri agricole au obligaţia să asigure cultivarea acestora şi protecţia solului,

26 Brădeanu S., Marica, P., Stângu, L., 1960, „Tratat de drept cooperatist”, Bucureşti, Editura
Academiei R.S.R., pp. 139.
27 Bold, I., Hartia, S., Niţă, V., Teaci, D. „Economia funciară”, Ed. Ceres, Bucureşti, 1984, pp. 29.
28 pământul prezintă o importanţă deosebită pentru construcţii unde reprezintă materie primă pentru

terenul de fundaţii, materialul pentru realizarea rambleelor, digurilor etc. materie primă pentru unele
materiale de construcţii.
29 teren- întindere din suprafaţa pîmântului a cărei delimitare rezultă din considerarea destinaţiei sau a

caracteristicilor ei dominante.
__________________________________________________________ 45
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
iar schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor arabile se poate face numai cu respectarea
condiţiilor prevăzute de aceeaşi lege (art.77 şi 78).
Schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor arabile ale persoanelor juridice, în alte
categorii de folosinţă agricolă, se poate face cu avizul organelor agricole de specialitate
judeţene, numai în anumite cazuri30.
În vederea realizării unor operaţiuni de amenajare a teritoriului sau de urbanism
autorităţile administraţiei publice pot recurge la:

• schimburi de terenuri aflate în proprietatea statului (judeţe, comune, oraşe) cu


terenuri aflate în proprietatea unor persoane fizice sau juridice;
• concesionări de terenuri din domeniul public sau privat;
• treceri din domeniul privat al statului (judeţe, oraşe, comune) în domeniul public;
• achiziţii de terenuri, direct sau prin exercitarea dreptului de preemţiune;
• exproprieri de terenuri pentru cauza de utilitate publică.

Comisiile locale pot institui interdicţii permanente sau temporare de construire. Acestea
sunt servituţi de utilitate publică, definite conform legii, continue şi neaparente.

Interdicţia permanentă de construire se stabileşte pentru unul din următoarele motive:

• riscuri naturale previzibile: inundaţii, alunecări de teren, instabilitate pentru


fundaţii, prăbuşiri;
• riscuri tehnologice grave: contaminare radioactivă, chimică, pericol de explozie,
incendiu, zgomot, poluare a apei, aerului sau solului;
• apărarea ţării, ordinea publică, siguranţa naţională;
• alte motive stabilite prin lege.

Interdicţia temporară se stabileşte pentru unul în următoarele motive:


• absenţa (temporară) a regulilor de construire aplicabile pentru zona respectivă;
• realizarea unor lucrări de utilitate publică;
• alte motive stabilite prin lege.

Interdicţia temporară se instituie de către Consiliul local, durata interdicţiei


neputând fi mai mare de 2 ani în cazul elaborării documentaţiilor de urbanism, respectiv 3 ani în
cazul lucrărilor de utilitate publică.

Fondul funciar – categorii şi structuri

Unul dintre punctele comune de convergenţă ale geografie, dreptului şi economiei este
reprezentat de fondul funciar.
Potrivit art. 2 din Legea nr.18/1991, fondul funciar al României este constituit din
totalitatea terenurilor, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de
domeniul public sau privat din care fac parte.
În funcţie de destinaţie, terenurile se clasifică astfel:
a) terenuri cu destinaţie agricolă, din care fac parte:
Ö terenuri agricole productive (terenuri arabile, vii, livezi, pepiniere viticole şi pomicole,
păşuni, fâneţe)
Ö terenuri cu vegetaţie forestieră, amenajări piscicole şi îmbunătăţiri funciare;
b) terenuri cu destinaţie forestieră, din care fac parte:

30 Legea 18/1991 prevede situaţiile în care se poate opera schimbarea categoriei de folosinţă
__________________________________________________________ 46
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
Ö terenuri împădurite
Ö terenuri destinate împăduririle
Ö terenuri neproductive (stâncării, bolovănişuri, râpe) dacă sunt cuprinse în
amenajamente silvice)
c) terenuri aflate permanent sub ape, din care fac parte:
• albiile cursurilor de ape, cuvetele lacustre, fundul apelor maritime interioare şi al
31
mării teritoriale ;
d) terenurile din intravilan, aferente locuinţelor urbane şi rurale pe care sunt amplasate
construcţiile, alte amenajări ale localităţilor, inclusiv terenurile agricole şi forestiere;
e) terenurile cu destinaţie specială, care sunt:
• terenurile folosite pentru transporturi (rutiere, feroviare, navale, aeriene), cu
construcţiile şi instalaţiile aferente);
• terenurile folosite pentru construcţii şi instalaţii hidrotehnice, termice, de transport
al energiei electrice şi gazelor naturale, telecomunicaţii, exploatări miniere şi petroliere;
• terenurile folosite pentru nevoile de apărare;
• plajele, rezervaţiile, monumentele naturii, ansamblurile şi siturile istorice şi altele
asemenea.

Clasificarea terenurilor după destinaţie, aşa cum este ea reglementată de către legiuitor
trebuie să reprezinte cadrul primar de orientare a studiilor de geografia utilizării terenurilor şi
care trebuie în consecinţă, să integreze operaţional conceptele normative cu cele ştiinţifice şi de
interpretare specifică. Astfel, studiile realizate de către geografi vor avea nu doar recunoaşterea
cercetării de laborator cât mai ales valoarea utilităţii practice.
Modul de utilizare a tuturor terenurilor ce sunt cuprinse în teritoriul României trebuie să
fie reglementat prin documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism, prin prevederile cu
caracter reglementator. Prin documentaţiile de urbanism şi amenajarea teritoriului înţelegem
planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism şi regulamentele aferente32.

La nivel de maximă generalitate, conceptul de funcţie semnifică o activitate, fie ea vizibilă


sau nu, iar când se doreşte punerea ei în sinonimie cu destinaţia, semnifică atât realitatea
efectivă cât mai ales potenţialitatea pentru acea activitate, deci o activitate care se desfăşoară
deja sau mai ales una ce s-ar putea desfăşura, întrebuinţare dinainte hotărâtă. Acest lucru se
verifică în termenii cu care operează Legea fondului funciar, aşa cum s-a văzut anterior, unde
criteriul destinaţiei terenurilor structurează tipurile majore ale fondului funciar, dar nu funcţiunea
efectivă33, aceasta fiind înregistrată într-o altă formă juridică, cea a înregsitrării cadastrale.
Criteriile de clasificare şi identificare a categoriilor de folosinţă ale terenurilor şi a
construcţilor sunt cele cu care se lucrează în cadastru şi care grupează terenurile după atributul
folosinţei în vederea stabilirii sarcinilor fiscale:
• terenuri arabile

31 Prin ape maritime interioare înţelegem suprafeţele de apă situate între ţărmul mării şi liniile de bază
ale mării teritoriale, iar marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori,
după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile maritime (22.224 m) măsurată de la
linia de bază, cf. Motica, R., Trăilescu, A., (1999), Drept funciar, amenajarea teritoriului şi protecţia
mediului, Ed. Lumina Lex, pp.11; Iorgovan, I., (1993), Drept administrativ, Tratat elementar, vol.3, Ed.
Proarcadia, pp.151.
32 a se vedea Legea nr. 50/1991 şi Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului nr.

91/1991
33 Din punct de vedere economic, terenurile pot avea diferite destinaţii, însă în ceea ce priveşte

destinaţia economică generală, pot fi terenuri cu destinaţie agricolă sa neagricolă. Folosinţa terenului se
realizează în două categorii, şi anume: folosinţa terenului rural, în sensul lui cel mai larg incluzând
agricultura, silvicultura, piscicultura, şi conservarea faunei, precum şi dezvoltarea şi gospodărirea
terenurilor destinate recreerii (Scrieciu, F., Drept agrar si drept funciar, Ed. Lumina Lex, 2000, pp.354)

__________________________________________________________ 47
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
• păşuni
• fâneţe
• vii
• livezi
• păduri şi alte terenuri din fondul forestier naţional
• terenuri cu ape şi ape cu stuf
• căile de comunicaţii rutiere şi căile ferate
• terenurile ocupate cu construcţii şi curţi
• terenuri degradate şi neproductive.

Amenajarea teritoriului derivă din funcţiunile dominante, în raport de care se structurează două
zone – vatra şi moşia aşezării.

De-a lungul timpului, comunităţile, amenajând într-un anumit mod, conform cu nevoile
sociale şi practice, au alocat vetrei locuirea şi funcţiunile complementare, iar moşiei, producţia.
Specializarea treptată a unor părţi din vatră a condus la zonificarea funcţională a acesteia. În
contextul actual, când funcţia este relaţionată cu utilizarea terenurilor dar nu sinonimă cu
aceasta, iar flexibilitatea zonării predetermină folosinţa, ajungem la o planificare a vetrei – o
vatră în limite viitoare numită tehnic intravilan care reprezintă o zonare ce premerge folosinţa.

Înregistrarea terenurilor

Fiecare stat organizează înregistrarea titlurilor de proprietate. Unele folosesc un cadastru


fiscal. În acest caz, dovada unui titlu de proprietate rezultă din documentele transferurilor sale
succesive care atestă consimţământul părţilor. Statul este însărcinat cu publicitatea actelor a
căror formă doar o controlează, fără a le garanta conţinutul.
Alte ţări cunosc cadastrul juridic. Achiziţia unei proprietăţi rezultă atunci din înscrierea
într-un registru public, garantată de către stat. Proprietarul înscris deţine acest drept chiar în
absenţa unui act pe care să-l deţină. Proprietarul unei parcele poate să folosească, înstrăineze
şi transmite dreptul său de proprietate în limitele fixate de legislaţie.
Potrivit acestei legi, cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă

În România, Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare precizează regulile generale privitoare la


proprietăţilor funciare.

tehnică, economică şi juridică prin care se realizează identificarea, înregistrarea, reprezentarea


pe hărţi şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a celorlalte bunuri imobiliare de pe
întreg teritoriul ţării, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar.
Funcţia tehnică a cadastrului general se realizează prin determinarea, pe bază de
măsurători, a poziţiei, configuraţiei şi mărimii suprafeţelor terenurilor pe destinaţii, categorii de
folosinţă şi pe proprietari, precum şi ale construcţiilor.
În cadrul funcţiei economice a cadastrului general se evidenţiază destinaţia, categoriile
de folosinţă a parcelelor, precum şi elementele necesare stabilirii valorii economice a bunurilor
imobile.
Funcţia juridică a cadastrului general se realizează prin identificarea proprietarului pe
baza actului de proprietate şi prin publicitatea imobiliara34.
La nivelul unităţilor administrativ-teritoriale - comună, oraş şi municipiu - lucrările tehnice
de cadastru constau în:

34 Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996, art.10


__________________________________________________________ 48
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
a. stabilirea, potrivit legii, şi marcarea pe teren, prin borne, a hotarelor unităţii
administrativ-teritoriale respective;
b. marcarea pe teren, prin borne, a limitei intravilanului localităţilor, potrivit legii;
c. identificarea bunurilor imobile pe baza actelor de proprietate sau, în lipsa
acestora, pe baza posesiei exercitate sub nume de proprietar; măsurarea tuturor parcelelor de
teren din cuprinsul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, specificându-se destinaţia, categoria de
folosinţă şi proprietarul sau, după caz, posesorul acestora. Pentru terenurile ocupate de
construcţii, curţi, precum şi pentru terenurile cu alte destinaţii, situate în intravilan sau în
extravilan, se vor specifica, pe baza datelor furnizate de cadastre de specialitate, categoriile de
folosinţă a terenurilor, încadrarea acestora pe zone în cadrul localităţii, respectiv pe clase de
calitate;
d. înregistrarea litigiilor de hotare, în cazul neînţelegerilor între proprietarii şi/sau
posesorii învecinaţi;
e. măsurători pentru realizarea şi actualizarea planurilor cadastrale.

Delimitarea şi marcarea hotarelor administrative ale comunelor, oraşelor şi municipiilor,


precum şi limitele intravilanelor localităţilor se vor face, potrivit legii, de către comisia stabilită în
acest scop prin ordinul prefectului. Din comisie vor face parte primarul, secretarul consiliului local,
delegatul oficiului judeţean de cadastru, geodezie şi cartografie şi, după caz, delegatul direcţiei
generale de amenajarea teritoriului şi urbanism.

Documentele tehnice principale ale cadastrului general, care se vor întocmi la nivelul
comunelor, oraşelor şi municipiilor, sunt:

a. registrul cadastral al parcelelor;


b. indexul alfabetic al proprietarilor şi domiciliul acestora;
c. registrul cadastral al proprietarilor;
d. registrul corpurilor de proprietate;
e. fişa centralizatoare, partida cadastrală pe proprietari şi pe categorii de folosinţă;
f. planul cadastral.

Deţinătorii de bunuri imobile sunt obligaţi să permită accesul specialiştilor pentru


executarea lucrărilor de cadastru, să admită, în condiţiile legii, amplasarea, pe sol sau pe
construcţii, a semnelor şi semnalelor geodezice şi să asigure zonele de protecţie a acestora.
Baza de date poate fi redactată şi arhivată şi sub formă de înregistrări, pe suporturi
accesibile echipamentelor de prelucrare automată a datelor, cu efect juridic echivalent.
După finalizarea lucrărilor de teren, pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, datele
obţinute se prelucrează, se înregis-trează în documentele tehnice ale cadastrului şi se introduc
în baza de date cadastrale. Datele definitorii ale fiecărei parcele se aduc la cunoştinţă
proprietarilor.

Planul cadastral conţine reprezentarea grafică a datelor din registrele cadastrale, referitoare la terenurile
şi construcţiile din cadrul unităţilor administrativ-teritoriale - comune, oraşe şi municipii - şi se păstrează
la Oficiul judeţean de cadastru, geodezie şi cartografie.
Registrele şi planurile cadastrale vor sta la baza completării sau, după caz, a întocmirii
evidenţei privind publicitatea imobiliară. O copie a acestora se păstrează la biroul de carte
funciară.
Planurile şi registrele cadastrale se ţin la zi, în concordanţă cu situaţia de pe teren, în baza
cererilor şi comunicărilor făcute potrivit legii, precum şi prin întreţinerea lucrărilor de cadastru, cu o
periodicitate de cel mult 6 ani, când se va parcurge în mod obligatoriu întregul teritoriu
administrativ şi se va confrunta conţinutul planurilor şi al registrelor cadastrale cu situaţia reală din
teren şi se vor înregistra toate elementele modificatoare.

__________________________________________________________ 49
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
Studiile pedologice necesare elaborării părţii economice a cadastrului de specialitate se
actualizează cu o periodicitate de 10 ani, iar cele agrochimice cu o periodicitate de 4 ani. Pe
parcelele de teren unde s-au executat lucrări de îmbunătăţiri funciare sau au avut loc procese
de degradare ori de poluare a solului, actualizarea se poate face ori de câte ori este cazul.
Actualizarea cadastrelor de specialitate prevăzute în lege se face conform specificului
fiecărui domeniu în parte.
În cadrul funcţiei economice a cadastrului general se evidenţiază valoarea economică a
bunurilor imobiliare potrivit legii.
În lucrările de cadastru general terenurile se împart din punct de vedere al destinaţiei şi
al categoriei de folosinţă, conform prevederilor legale.
Oficiul judeţean de cadastru, geodezie şi cartografie este împuternicit să execute, direct
sau prin persoane autorizate, lucrări tehnice privind comasările, parcelările, schimburile de
terenuri şi rectificările de hotar dintre unităţile administrativ-teritoriale, altele decât cele stabilite
în competenţa oficiilor de cadastru agricol şi organizarea teritoriului agricol prin Legea fondului
funciar nr.18/1991.
Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca
obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi
localitate. Ea se efectuează de către birourile de carte funciară ale judecătoriilor, pentru imobilele
situate în raza teritorială de activitate a acestora.

Mai multe corpuri de proprietăţi, de pe teritoriul aceleiaşi localităţi, aparţinând unui proprietar,
formează partida sa cadastrală ce se înscrie în aceeaşi carte funciară.

Unul sau mai multe imobile alipite, de pe teritoriul unei localităţi, aparţinând aceluiaşi
proprietar, formează corpul de proprietate ce se înscrie în cartea funciară.
Cărţile funciare întocmite şi numerotate pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi
alcătuiesc, împreună, registrul cadastral de publicitate imobiliară al acestui teritoriu, ce se ţine
de către biroul de carte funciară al judecătoriei în a cărei rază teritorială de activitate este situat
bunul respectiv.
Acest registru se întregeşte cu un registru special de intrare, cu planul de identificare a
imobilelor, cu repertoriul imobilelor, indicând numărul cadastral al parcelelor şi numărul de
ordine al cărţilor funciare în care sunt înscrise, cu un index alfabetic al proprietarilor şi cu o
mapă în care se vor păstra cererile de înscriere, împreună cu un exemplar al înscrisurilor
constatatoare ale actelor sau faptelor juridice supuse înscrierii.
Cartea funciară este alcătuită din titlu, indicând numărul ei şi numele localităţii în care
este situat imobilul, precum şi din trei părţi:

A. Partea I, referitoare la descrierea imobilelor, care va cuprinde:

a. numărul de ordine şi cel cadastral al fiecărui imobil;


b. suprafaţa terenului, categoria de folosinţă şi, după caz, construcţiile;
c. amplasamentul şi vecinătăţile;
d. valoarea impozabilă;

B. Partea a II-a, referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate, care cuprinde:


a. numele proprietarului;
b. actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate, precum şi
menţionarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept;
c. servituţile constituite în folosul imobilului;
d.faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile
privitoare la proprietate;

__________________________________________________________ 50
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
e. orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu, în partea I sau a II-a a
cărţii funciare, cu privire la înscrierile făcute.

C. Partea a III-a, referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate şi


sarcini, care va cuprinde:
a. dreptul de superficie, uzufruct, uz folosinţă, abitaţie, servituţile în sarcina fondului
aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai
mare de 3 ani;
b. faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile
privitoare la drepturile reale înscrise în această parte;
c. sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale;
d. orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în
această parte.

Cadastrul de specialitate în domeniul imobiliar-edilitar este un subsistem de evidenţă şi


de inventariere sistematică a tuturor bunurilor imobile din intravilanul localităţilor, sub aspect
tehnic şi economic, cu respectarea normelor tehnice şi a datelor de bază din cadastrul general,
privind suprafaţa, categoria de folosinţă şi proprietarul.

Băncile de date urbane reprezintă sistemul informaţional care are la bază datele din
cadastrul imobiliar-edilitar şi din alte sectoare de activitate, care servesc la formularea
strategiilor globale ale localităţilor, în corelare cu programele de dezvoltare ale administraţiilor
locale, la toate nivelurile.

2..2. Documentaţiile de planificare/amenjarea teritoriului şi urbanism

Activitatea de urbanism şi amenajarea teritoriului în România foloseşte o documentaţie de specialitate


care are la bază studii şi cercetări fundamentate în care sunt incluse:
A. planurile de amenajare a teritoriului
B. planurile de urbanism
C. regulamentele de urbanism

Documentaţia cuprinde prevederi cu caracter director şi cu caracter de reglementare a


căror respectare este obligatorie pentru organele administraţiei publice centrale şi locale.

2.2.1 Planurile de amenajare a teritoriului


Planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism reprezintă un ansamblu de
documente scrise şi desenate referitoare la un teritoriu definit, prin care se analizează situaţia
existentă şi se stabilesc obiectivele, acţiunile şi măsurile în domeniul amenajării teritoriului şi
urbanismului pe o perioadă determinată. Aceste documentaţii exprimă scopurile, mijloacele şi
etapizarea acţiunilor de amenajare a teritoriului, de urbanism şi oferă soluţii pentru o dezvoltare
echilibrată şi pentru prevenirea şi eliminarea disfuncţionalităţilor.
Planurile de amenajare a teritoriului sunt:
• planul de amenajare a teritoriului naţional (P.A.T.N.);
• planuri regionale de amenajare a teritoriului din care fac parte:
• planuri de amenajare a teritoriului zonal (P.A.T.Z.);
• planul de amenajare a teritoriului municipiului Bucureşti (P.A.T.B.);
• planul de amenajare a teritoriului judeţean (P.A.T.J.);
• planuri locale de amenajare a teritoriului (P.A.T.L.) în care includem :

__________________________________________________________ 51
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
o planul de amenajare a teritoriului interorăşenesc sau intercomunal;
o planul de amenajare a teritoriului municipal, orăşenesc sau comunal.

Tip Plan Obiective


-planul de amenajare a -protejarea şi utilizarea resurselor naturale ale solului şi subsolului;
teritoriului naţional -structura şi dinamica populaţiei şi a resurselor de muncă;
-planuri regionale de -dezvoltarea socio-economică;
amenajare a teritoriului -dezvoltarea reţelei de localităţi;
-echiparea tehnică a teritoriului, inclusiv pregătirea acestuia pentru
apărarea naţională;
-protecţia sau reabilitarea mediului natural şi a celui construit;
-stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea operaţiunilor
majore de amenajarea teritoriului
• planuri de amenajare a -protejarea şi utilizarea resurselor naturale ale solului şi subsolului;
teritoriului zonal -structura şi dinamica populaţiei şi a resurselor de muncă;
• planul de amenajare a -dezvoltarea socio-economică;
teritoriului municipiul -dezvoltarea reţelei de localităţi;
-echiparea tehnică a teritoriului, inclusiv pregătirea acestuia pentru -
Bucureşti
apărarea naţională;
• planul de amenajare a -protecţia sau reabilitarea mediului natural şi a celui construit;
teritoriului judeţean -stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea operaţiunilor
• planuri locale de majore de amenajarea teritoriului
amenajare a teritoriului -direcţiile principale de dezvoltare în teritoriu a localităţilor;
-împărţirea teritoriului în zone funcţionale majore;
-zonele pentru care se preconizează desfăşurarea operaţiilor de
amenajarea teritoriului şi urbanism;
-zonele pentru care este necesară elaborarea de planuri de urbanism

Planul de amenajare a teritoriului naţional


Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter exclusiv director şi este constituit
din secţiuni coordonate care reprezintă programele guvernamentale sectoriale pentru întreaga
ţară.
Obiectul Planului de amenajarea a teritoriului naţional îl constituie întreg teritoriul
României.
Obiectivele planului de amenajare a teritoriului naţional sunt următoarele:
• corelarea programelor naţionale cu cele internaţionale din domeniu;
• armonizarea programelor guvernamentale sectoriale între ele;
• corelarea programelor de nivel judeţean. Activitatea de elaborare a acestui plan are un
caracter continuu. El se avizează de Guvern şi se aprobă de Parlament. Conţinutul acestui plan
se elaborează de către Departamentul de urbanism şi amenajare a teritoriului din cadrul
ministerului de resort.

Piesele desenate uzuale în ilustrarea problematicii sunt următoarele:


ƒ hărţi ale României pentru ilustrarea problemelor generale;
ƒ hărţi şi planuri pentru detalierea unor probleme la nivel naţional şi zonal;
ƒ cartograme şi scheme, la scări corespunzătoare, pentru ilustrarea unor aspecte care
să contribuie la fundamentarea strategiilor, priorităţilor şi modalităţilor de rezolvare a
principalelor probleme ale teritoriului naţional..

Piesele scrise sunt reprezentate de memoriul de sinteză, memoriul general şi anexele la


acesta, asupra cărora vom reveni, pentru a le defini.
Planul de amenajare a teritoriului naţional tratează problematica legată de următoarele
domenii:
• valorificarea resurselor naturale ale solului si subsolului;
• structura şi dinamica populaţiei şi resursele de muncă;
• armonizarea dezvoltării aşezărilor umane şi distribuirea funcţiunilor urbanistice în
__________________________________________________________ 52
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
teritoriu;
ƒ echiparea tehnică a teritoriului;
ƒ protecţia sau, după caz, reabilitarea mediului natural şi a celui construit.

În concluzie, Planul de amenajarea a teritoriului naţional reprezintă un ansamblu de


documentaţii cu caracter de sinteză prin care se stabilesc strategii, prevederi şi măsuri, ce
determină dimensiunile, sensul şi priorităţile dezvoltării în cadrul teritoriului României, în acord
cu ansamblul cerinţelor regionale şi continentale.

Planurile regionale de amenajare a teritoriului


Aceste planuri au ca obiect teritoriul unor zone, al judeţelor sau al municipiului Bucureşti.
Planul de amenajare a teritoriului zonal se întocmeşte pentru teritorii grupate într-o zonă cu
caracteristici comune, geografice, istorice sau de altă natură, zonă care cuprinde în întregime
sau parţial teritoriul administrativ al mai multor judeţe. Planurile regionale de amenajare a
teritoriului au caracter exclusiv director urmăresc realizarea următoarelor obiective:
ƒ corelarea programelor judeţene cu programele guvernamentale, sectoriale,
conţinute în secţiunile Planului de amenajare a teritoriului naţional;
ƒ armonizarea programelor judeţene între ele;
ƒ coordonarea programelor din toate unităţile administrative – teritoriale din judeţul
sau din zona în cauză.
Planurile regionale tratează aceeaşi problematică ca şi Planul de amenajare a teritoriului
naţional, dar adaptată la o anumită zonă.
Documentaţia care stă la baza acestor planuri se compune, de asemenea, din piese
scrise (memoriul de sinteză şi memoriul general) şi piese desenate (hărţi, planuri, cartograme,
scheme).
Planurile regionale se avizează de către ministerul de resort şi organelor centrale
interesate şi se aprobă de consiliile judeţene interesate sau al municipiului Bucureşti.

Planurile locale de amenajare a teritoriului


Aceste planuri au ca obiect fie teritoriul administrativ al unei comunei sau al unui oraş, fie
teritoriile administrative ale mai multor comune sau oraşe alăturate. Aceste planuri au caracter
director pentru întreg teritoriul în cauză şi caracter reglementator pentru teritoriile care se află în
afara localităţilor .
Aceste planuri au următoarele obiective:
o corelarea cu programele de nivel naţional şi regional;
o armonizarea programelor locale între ele;
o corelarea planurilor şi regulamentelor urbanistice pentru localităţilor
cuprinse în teritoriul în cauză;
o reglementarea condiţiilor de construibilitate35 pentru teritoriul în cauză şi
care se află în afara localităţilor.
Prevederile cu caracter director din cadrul Planului local de amenajare a teritoriului, se
referă la:
o direcţiile principale de dezvoltare în teritoriu a localităţilor;
o sistemele majore de echipare tehnică;
o zonele pentru care se impune elaborarea de planuri urbanistice;
o stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea operaţiunilor
majore de amenajare a teritoriului;

35Construibilitatea unui teren reprezintă proprietatea unui teren, stabilită prin documentaţia de
amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate, de a putea constitui suportul unor lucrări de
construcţii, precum şi totalitatea condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru ca pe acel teren să se poată
realiza construcţii.
__________________________________________________________ 53
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
o stabilirea zonelor protejate36;
o împărţirea teritoriului în zone funcţionale. 37
Prevederile cu caracter reglementator din cadrul Planului local de amenajare a teritoriului
se aplică în zone aflate în afara localităţilor, delimitate prin aceste documentaţii şi se referă la:
o delimitarea zonelor construibile; 38
o delimitarea zonelor cu interdicţie temporară sau permanentă de a construi;
o stabilirea regimului de construire;
o delimitarea zonelor în care se realizează lucrări de utilitate publică39 şi celor
în care se instituie dreptul de preemţiune al autorităţilor administraţiei publice locale
asupra bunurilor imobile;
o stabilirea traseului şi caracteristicilor căilor de circulaţie;
o stabilirea modului de dezvoltare a sistemului de reţele tehnico-edilitare;
o delimitarea zonelor protejate;
o delimitarea tuturor zonelor în care se preconizează desfăşurarea operaţiunea
de amenajare a teritoriului;
o stabilirea pe zone a suprafeţelor minime ale parcelelor. Documentaţia care
stă la baza Planului de amenajare a teritoriului local se compune, de asemenea, din
piese scrise şi piese desenate.
Piesele desenate sunt constituite din hărţi şi planuri, cartograme şi scheme care prezintă:

36Zonele protejate sunt teritorii în care sunt cuprinse elemente sau ansambluri de bunuri imobile cu
valori patrimoniale, naturale sau culturale, în cuprinsul cărora se aplică reglementări distincte, în
vederea menţinerii calităţii lor, a păstrării echilibrului prin intervenţie şi conservare precum şi a
asigurării unor relaţii corecte cu vecinătăţile.
37 Zonele funcţionale reprezintă grupuri de terenuri pentru care, prin documentaţii de amenajare a

teritoriului sau de urbanism aprobate, se stabilesc funcţiunea dominantă şi celelalte funcţiuni permise
şi se reglementează unele elemente privind modul de realizare a acestora. Prin funcţiunea urbanistică
înţelegem gruparea unor activităţi umane ce au ca scop satisfacerea unora dintre necesităţilor
populaţiei dintr-un teritoriu din punct de vedere al amenajării teritoriului şi urbanismului.
Principalele funcţiuni urbanistice sunt: circulaţia (terestră, aeriană, maritimă şi fluvială), locuirea,
exploatarea resurselor, prelucrarea resurselor, comerţul, cultura, învăţământul şi instruirea, recreerea
în aer liber, activităţi politice şi civile, activităţi administrative, activităţi religioase, activităţi de apărare,
ordine securitate publică, activităţi de salubritate, echipare tehnică, asistenţă medicală, turismul.
38 Zonele construibile reprezintă grupuri de terenuri în care, potrivit documentaţiilor de amenajare a

teritoriului şi urbanism aprobate, este permisă realizarea construcţiilor. În cazul zonelor cu interdicţie
de construire poate exista o interdicţie temporară sau permanentă. Interdicţia temporară de construire
se stabileşte prin documentaţiile de urbanism aprobate, de timp limitat, pentru unul din următoarele
motive:
o necesitatea elaborării unor documentaţii de urbanism pentru stabilirea regulilor de construire pentru zona
respectivă;
o necesitatea realizării în zona respectivă a unor lucrări de utilitate publică (de interes naţional sau local);
o existenţa în zona respectivă, a unor lucrări de îmbunătăţiri funciare, sisteme de irigaţii neamortizate;
o apartenenţa la domeniul public a terenurilor cu anumite folosinţe: malurile apelor curgătoare şi stătătoare
şi ale mării, platoul continental al mării.
o interdicţia permanentă de construire se stabileşte prin documentaţiile de urbanism aprobate, pentru unul
din următoarele motive:
o riscuri naturale previzibile (zonă inundabilă, zonă cu pericol de alunecări de teren, de avalanşe, zone aflate
deasupra unor exploatări minime, zone cu condiţii improprii, foste gropi de gunoi, umpluturi, etc.)
o riscuri tehnologice (pericol de explozie, contaminarea radioactivă, chimică, incendii, nivel ridicat de zgomot
etc);
o regulamentul unei zone protejate stabileşte acest lucru;
o interdicţia definitivă de construire poate fi ridicată odată cu încetarea motivului care a determinat
instituirea acestora.
39 Prin lucrări de utilitate publică înţelegem lucrările de construire, reconstruire, modificare, extindere,
reparare, protejare, restaurare, conservare al căror obiect îl constituie construcţiile de utilitate publică.
Construcţiile de utilitate publică sunt acele construcţii care satisfac interesul general a căror
funcţionare este, în consecinţă, reglementată, de autorităţile publice competente, ca reprezentante ale
colectivităţii şi apărătoare ale interesului general.
__________________________________________________________ 54
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
ƒ situaţia existentă, probleme conflictuale şi disfuncţionalităţi cu determinarea
priorităţilor în amenajarea teritoriului şi localităţilor;
ƒ propuneri şi reglementări privind amenajarea teritoriului şi localităţilor.
Piesele scrise sunt constituite din memoriul de sinteză şi memoriul general. Memoriul de
sinteză cuprinde principalele probleme rezultate din analiza situaţiei existente, opţiunile privind
dezvoltarea în cadrul teritoriului administraţiei priorităţi şi propuneri privind amenajarea
teritoriului, reglementări şi competenţe de aplicare a prevederilor planului.
Memoriul general va cuprinde tratarea în detaliu a categoriilor principale de probleme ce
privesc teritoriul şi localităţile menţionate în conţinutul său. Pentru fiecare categorie de probleme
va fi tratată situaţia existentă, principalele probleme conflictuale. disfuncţionalităţi şi priorităţi
rezultate din analiza acestora, precum şi propuneri, reglementări şi competenţe de aplicare.
Studiile, cercetările proiectele de specialitate elaborate, care contribuie la fundamentarea
fiecărei categorii principale, pot fi prezentate într-un capitol cu caracter de sinteză.
Planurile locale de amenajare a teritoriului se aprobă de către consiliile locale orăşeneşti
sau comunale interesate, iar avizarea se face astfel: planurile interorăşeneşti sau intercomunale
şi municipale se avizează de către ministerul de resort şi de organismele centrale interesate, iar
planurile orăşeneşti şi comunale se avizează de organismele teritoriale interesate. 40

2.2.2 Planurile de urbanism

Planurile de urbanism reglementează utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a


acestora cu construcţii şi sunt:
o planul urbanistic general - la nivelul municipiilor, oraşelor, staţiunilor balneare
şi comunelor- PUG;
o planul urbanistic zonal - la nivelul diferitelor tipuri de zone – PUZ;;
o planul urbanistic de detaliu (PUD).

Planul urbanistic general

Planul urbanistic general este documentaţia care stabileşte obiectivele, acţiunile şi


măsurile de dezvoltare pentru o localitate existentă sau viitoare pe o perioadă determinată, pe
baza analizei situaţiei existente.
El se întocmeşte pentru întreg teritoriul localităţii şi pentru toate teritoriile necesare în
mod direct existenţei şi dezvoltării acesteia.
Planul urbanistic general cuprinde o componentă directoare şi o componentă
reglementatoare.
Componenta directoare cuprinde prevederi ce se referă la:
o direcţiile principale de dezvoltare în teritoriu a localităţii;
o schema sistemului major de circulaţie al localităţii;
o schema sistemului major de reţele tehnico-edilitare;
o zonele pentru care se impun elaborarea de planuri urbanistice zonale;
o stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea operaţiunilor
urbanistice majore.

Componenta reglementatoare din cadrul Planului urbanistic general cuprinde prevederi


ce se referă la:

40 Organismele teritoriale pot fi:


ƒ Agenţia judeţeană de protecţie a mediului; Regia Apele Române; Regionala Căi Ferate; RENEL;
OCOTA, Direcţia Agricolă; Direcţia de drumuri; Direcţia judeţeană de statistică; ROMTELECOM; Direcţia muncii şi
protecţiei sociale, etc.
__________________________________________________________ 55
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
o delimitarea intravilanului localităţii;
o delimitarea zonei centrale a localităţii;
o delimitarea zonelor funcţionale;
o stabilirea şi delimitarea zonelor construibile;
o stabilirea şi delimitarea zonelor cu interdicţie temporară sau permanentă de
construire;
o stabilirea regimului de construire cuprinzând: aliniamentele, regimul de înălţime,
indici de control (procentul de ocupare a terenului41 şi coeficientul de utilizare a terenului42 );
o delimitarea zonelor în care se preconizează realizarea de lucrări de utilitate
publică sau în care se instituie dreptul de preempţiune al autorităţilor administraţiei publice
locale asupra bunurilor imobile, asupra cărora vom reveni;
o stabilirea traseului şi a caracteristicilor căilor de circulaţie, ce trebuie menţinute,
modificate sau create;
o stabilirea modului de dezvoltare a sistemului de reţele tehnico-edilitare prin care
se asigură buna servire a populaţiei şi a agenţilor economici cu servicii de alimentare cu apă şi
canalizare, producerea şi distribuirea energiei termice şi electrice, asigurarea posturilor
telefonice, drumuri şi străzi şi transportul urban de călători; 43
o delimitarea zonelor protejate;
o delimitarea tuturor zonelor în care se preconizează desfăşurarea de
operaţiuni urbanistice.

Documentaţia care stă la baza Planului urbanistic general cuprinde, de asemenea, piese
scrise şi piese desenate.
Piesele desenate cuprind planuri topografice, cartograme şi scheme elaborate în două
stadii de analiză:
• situaţia existentă şi disfuncţionalităţile constatate, cu determinarea priorităţilor
rezultate;
• reglementări privind stabilirea obiectivelor de utilitate publică.
Piesele scrise constau în memoriul de sinteză şi memoriul general.
Memoriul de sinteză cuprinde tratarea principalelor probleme rezultate din
memoriul general, pe baza analizei evoluţiei localităţii şi a situaţiei existente, cu evidenţierea
disfuncţionalităţilor, opţiunilor şi măsurilor ce se impun.
Memoriul general cuprinde tratarea în detaliu a fiecărui capitol din cadrul celor două
componente ale Planului urbanistic general, prezentate mai sus, având în vedere:
• situaţia existentă cu evoluţia disfuncţionalităţilor în cadrul localităţii;
• evoluţia posibilă şi priorităţile stabilite;
• măsurile propuse cu explicitarea reglementărilor privind destinaţia tuturor
terenurilor din localitate şi regimul de construire pe aceste terenuri;
• obiectivele de utilitate publică.
În funcţie de. mărimea localităţii, de complexitatea şi specificul diferitelor funcţiuni,
analiza va fi mai mult sau mai puţin detaliată, bazându-se, atunci când este necesar, pe
rezultatele unor studii şi cercetări de specialitate.
Planul urbanistic general se aprobă de consiliile locale interesate cu excepţia planului
pentru staţiunile balneo-climaterice şi turistice care se aprobă de consiliile judeţene.
Avizarea Planului urbanistic general se face astfel:

41 Procentul de ocupare a terenului (P.O.T.) exprimă raportul dintre suprafaţa ocupată la sol de clădiri şi
suprafaţa terenului considerat: P.O.T.= S.C. /S.T.
42 Coeficientul de utilizare a terenului (C.U.T.) exprimă raportul dintre suma suprafeţelor desfăşurate ale

tuturor clădirilor şi suprafaţa terenului considerat: C.U.T.= S.D./S.T.


43 Pentru detalii privind lucrările tehnico-edilitare a se vedea; Preda, M., (1992), Drept administrativ,

partea specială, Ed. AMIVA, Bucureşti, p. 255 şi urm.


__________________________________________________________ 56
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
• planul pentru oraş şi sat se avizează de câtre organismele teritoriale
interesate;
• planul pentru municipiu se avizează de ministerul de resort şi organismele
teritoriale interesate;
• planul pentru municipiul Bucureşti se avizează de ministerul de resort şi
organismele centrale interesate;
• planul pentru staţiunile balneo-climaterice şi turistice se avizează de către
ministerul de resort, Agenţia Naţională de Turism şi Ministerul Sănătăţii.

Planul urbanistic zonal

Planul urbanistic zonal este documentaţia care se referă la o zonă dintr-o localitate
actuală sau viitoare, prin care se analizează situaţia existentă şi se precizează toate elementele
urbanistice necesare eliberării certificatelor de urbanism şi autorizaţiilor de construire.
Planul urbanistic zonal se întocmeşte, deci, pentru o parte din teritoriul unei localităţi ce participă
sau se preconizează să participe la funcţionarea şi dezvoltarea unei localităţi.
Elaborarea Planului urbanistic zonal poate fi determinată de intenţia realizării unui obiectiv sau a
unui ansamblu de obiective care determină o influenţă deosebită din punct de vedere urbanistic într-o
zonă mai extinsă, care nu se suprapune neapărat cu zonele şi subzonele stabilite prin planul urbanistic
general.
Conţinutul Planului urbanistic zonal aprofundează prevederile Planului urbanistic general pentru
zona studiată, cu elemente suplimentare, necesare realizării construcţiilor şi amenajărilor solicitate.
Planul urbanistic zonal cuprinde o componentă directoare care grupează toate prevederile
directoare din cadrul planului şi o componentă reglementatoare care grupează toate prevederile
reglementatoare din cadrul acestui plan.
Componenta directoare a Planului urbanistic zonal se întocmeşte pentru părţi din teritoriul unei
localităţi, ce prezintă o amploare sau o importanţă deosebită şi cuprinde aceleaşi tipuri de prevederi ca şi
componenta directoare a Planului urbanistic general, adaptate la teritoriul zonei, cu excepţia prevederii
referitoare la „zonele pentru care se impun elaborarea de planuri urbanistice zonale".
Componenta reglementatoare a Planului urbanistic zonal cuprinde aceleaşi prevederi ca şi
componenta reglementatoare a Planului urbanistic general, adaptate la teritoriul zonei cu excepţia celor
privind „delimitarea intravilanului localităţii" şi „delimitarea zonei centrale a localităţii".
Componenta reglementatoare a Planului urbanistic zonal poate cuprinde şi prevederi privind
aspectul exterior al construcţiilor şi modul de rezolvare al amenajărilor din jurul acestora, dacă
elaboratorul planului decide că acestea sunt necesare.
Documentaţia care stă la baza Planului urbanistic zonal este formată, de asemenea, din piese
scrise şi piese desenate, aşa cum au fost prezentate la celelalte categorii de planuri. Planul urbanistic
zonal este aprobat de consiliile locale interesate cu excepţia planurilor privind zonele protejate şi
aşezările de vacanţă care se aprobă întotdeauna de către consiliile judeţene sau al municipiul Bucureşti.
Avizarea Planului urbanistic zonal se face astfel:
• pentru zona centrală a municipiul Bucureşti, avizarea se face de către ministerul de resort şi
organismele centrale interesate;
• pentru zona centrală a municipiului şi orice alte zone din municipii, dacă nu a fost stabilită
zona centrală a acestora, avizarea se face de ministerul de resort şi organismele teritoriale
interesate;
• pentru zonele protejate şi aşezărilor de vacanţă, avizarea se face de către ministerul de
resort şi organismele centrale teritoriale interesate;
• pentru zona centrală a satului sau alte zone funcţionale din localităţile componente, avizarea
se face de către organismele teritoriale interesate.

Planul urbanistic de detaliu

__________________________________________________________ 57
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
Planul urbanistic de detaliu este documentaţia prin care se stabilesc condiţiile de amplasare şi
executare pe un anumit teren a uneia sau mai multor construcţii cu destinaţie precizată. Această
documentaţie se întocmeşte numai pe baza unui plan urbanistic de bază aprobat. Autorităţile
administraţiei publice locale au competenţa de a decide asupra necesităţii elaborării unui plan
urbanistic de detaliu şi comunică aceasta persoanelor fizice şi juridice interesate, prin intermediul
certificatului de urbanism.

Planul urbanistic de detaliu cuprinde reglementările rezultate din concepţia generală de urbanism
şi arhitectură, cu privire la amplasarea şi încadrarea în zonă a construcţiilor şi amenajărilor exterioare
aferente.
În cadrul Planului urbanistic de detaliu se includ date referitoare la dimensionarea,
funcţionalitatea şi aspectul arhitectural al construcţiilor prevăzute, precum la determinarea mărimii şi
limitelor zonei studiate ce stau la baza întocmirii documentaţiilor pentru obţinerea autorizaţiei de
construire.
Controlul documentaţiei, care stă la baza Planului urbanistic de detaliu este similar cu cel al
celorlalte planuri descrise mai sus.
Memoriul va cuprinde justificarea detalierii zonei studiate, încadrarea acesteia în Planului
urbanistic general sau Planul urbanistic zonal, iar în lipsa acestora în localitate sau în teritoriu. Se va
trata situaţia existentă a clădirilor şi amenajărilor din teritoriul studiat, precum şi reglementările şi
servituţiile stabilite.44
În memoriu se vor face referiri la condiţiile geotehnice ale terenului, la căile de comunicaţie,
echipamentele şi reţelele necesare de apa, canalizare, electrice, termice, gaze, telefonice, televiziune
etc., la protecţia mediului natural şi construit, la probleme de peisagistică etc.
Piesele desenate se referă la:
• situaţia existentă: se prezintă pe planul topografic situaţia regimului juridic, economic şi
tehnic al terenului şi construcţiilor;
• reglementări care cuprind delimitarea strictă a suprafeţelor destinate construcţiilor şi
amenajărilor exterioare aferente, destinaţia şi capacitatea construcţiilor, funcţionarea
ansamblului, poziţia faţă de domeniul public, regimul tehnic şi juridic rezultat;
• echiparea tehnico-edilitară evidenţiindu-se: asigurarea utilităţilor, branşamentele la
reţelele publice, măsurile de protecţie a mediului, de protecţie sanitară, de prevenire şi
stingere a incendiilor.

In cazul amplasamentelor situate în zone protejate, se vor preciza prescripţiile corespunzătoare


din regulamentul acestora şi modul de respectare a condiţiilor stabilite prin avizul emis de organismele
de specialitate, potrivii legii.
Planul urbanistic de detaliu se avizează şi se aprobă după cum urmează:
• în cazul investiţiilor din competenţa de aprobare a Guvernului, a altor organe ale
administraţiei centrale45 şi cele care se amplasează în zone protejate, planul se avizează de
ministerul de resort şi organismele centrale şi teritoriale interesate şi se aprobă de consiliul
judeţean;
• în cazul investiţiilor din competenţa de aprobare a organelor locale, planul se avizează de
către organismele teritoriale şi se aprobă de consiliile locale.

2.2.3 Regulamentele de urbanism

Regulamentele de urbanism sunt documentaţii cu caracter exclusiv reglementator. Acestea sunt:


• Regulamentul general de urbanism;
• Regulamentul local de urbanism.

44 Pentru detalii, a se vedea N. Pepelea, Servituţiile administrative, în „Dreptul”, nr. 9/1994, p.36
45 Referitor la competenţele de aprobare a investiţiilor a se vedea art. 19 din Legea nr. 10/1991 privind
finanţele publice M.Of. nr. 23 din 30.01.1991
__________________________________________________________ 58
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
Regulamentele de urbanism (generale şi locale) sunt documentaţii cu caracter de reglementare
şi cuprind prevederi referitoare la modul de ocupare a terenurilor precum şi de amplasare, realizare şi
utilizare a construcţiilor. Acestea sunt redactate sub forma unor texte scrise, însoţite, dacă este cazul, de
scheme desenate explicative.
Regulamentul general de urbanism46 ca sistem unitar de norme tehnice şi juridice ce stă la baza
elaborării planurilor urbanistice, precum şi a regulamentelor locale de urbanism, se aplică în proiectarea
şi realizarea tuturor construcţiilor şi amenajărilor amplasate pe orice categorie de terenuri, atât în
intravilan cât şi în extravilan. Acesta include reguli structurate pe secţiuni şi capitole cu privire la:

o păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului natural şi construit, vizându-se


terenurile agricole, suprafeţele împădurite, resursele subsolului, resursele de apă, zonele cu
valoare peisagistică şi naturale protejate, zonele construite protejate;

o siguranţa construcţiilor şi apărarea interesului public, urmărindu-se: expunerea la riscuri


naturale, riscuri tehnologice, asigurarea echipării edilitare, asigurarea compatibilităţii
funcţiunilor, procentul de ocupare a terenurilor, lucrări de utilitate publică;

o amplasarea şi retragerile minime obligatorii, respectiv orientarea faţă de punctele cardinale,


amplasarea faţă de: drumuri publice, căi navigabile şi cursuri de apă potenţial navigabile, căi
ferate, aeroporturi, fâşia de protecţie a frontierei, aliniament şi în interiorul parcelei;

o asigurarea acceselor obligatorii, carosabile şi pietonale;

o echiparea tehnico-edilitară, respectiv, racordarea la reţelele publice de echipare edilitară


existente, realizarea de reţele edilitare, regimul proprietăţii asupra reţelei edilitare;

o forma şi dimensiunile terenului şi ale construcţiilor, care trebuie să ţină seama de parcelare,
regimul de înălţime, aspectul exterior al construcţiei;

o amplasarea de parcaje, spaţii verzi şi împrejurimi.

Regulamentele de urbanism ca documentaţii cu caracter exclusiv reglementator pot fi:


Ö Regulamentul general de urbanism - cuprinde un ansamblu de reglementări privitoare la
condiţiile de construibilitate a terenurilor situate în zonele din teritoriul administrativ al localităţilor
ce nu beneficiază de planul de amenajare a teritoriului sau de urbanism cu caracter reglementator
şi de regulamentele aferente.
Ö Regulamentul local de urbanism, aferent planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului
cu caracter reglementator, explicitează şi detaliază componenta reglementatoare ale acestora.

Regulamentul general de urbanism se avizează de organismele centrale interesate şi se aprobă


de Guvern. 47
Regulamentul local de urbanism se elaborează, de regulă, odată cu Planul urbanistic general sau
cu Planul urbanistic zonal şi este aferent acestor planuri. El se avizează de către ministerul de resort şi
se aprobă de consiliile locale.
Planul urbanistic general şi Planul urbanistic zonal împreună cu regulamentele aferente devin,
odată cu aprobarea lor, acte de autoritate ale administraţiei publice locale.
Regulamentul local aferent Planului urbanistic general explică şi detaliază acest plan sub forma
unor prescripţii şi recomandări, în vederea aplicării acestuia.
Aceste reglementări şi prescripţii se referă la:
ƒ destinaţia terenurilor în funcţie de zonele, subzonele sau unităţile de referinţă prevăzute în
Planul urbanistic general, cu stabilirea folosinţelor, admise, cu condiţionări sau interdicţii;

46HG nr.525-1996 privind aprobarea Regulamentului general de urbanism


47Regulamentul general de urbanism a fost aprobat prin H.G. nr. 525/1996, publicată în M.Of. p.1, nr.
149/1996. Potrivit art. 2, alin. 1 din H.G. nr. 525/1996, consiliile locale aveau obligaţia să elaboreze şi
să aprobe, conform legii, în termen de 18 luni, planurile urbanistice generale şi regulamentele locale de
urbanism ale localităţilor.
__________________________________________________________ 59
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
ƒ amplasarea construcţiilor faţă de principalele artere de circulaţie;
ƒ asigurarea terenurilor pentru rezolvarea principalelor intersecţii, în condiţiile fluenţei şi
siguranţei traficului;
ƒ accesul la construcţii şi la terenurile destinate pentru construcţia locurilor de parcare şi
garaje aferente acestor construcţii, precum şi condiţiile minimale de echipare edilitară;
ƒ materiale de construcţie şi finisaj exterior, inclusiv pentru acoperişuri;
ƒ spaţiile publice, mobilierul urban, standuri comerciale, reclame, împrejmuiri;
ƒ condiţii de protecţie a reţelelor tehnico-edilitare şi servituţiile împreună de către acestea
vecinătăţilor;
ƒ exploatarea şi întreţinerea spaţiului public;
ƒ protecţia mediului, luând în considerare atât construcţiile existente, cât şi cele supuse
autorizării;
ƒ modul de utilizare a terenului prin evidenţierea coeficientului de utilizare a terenului şi a
procentului de ocupare a terenului;
ƒ alte situaţii specifice localităţii.

Regulamentul local aferent planului urbanistic zonal explică şi detaliază acest plan sub forma
unor prescripţii şi recomandări, în vederea urmăririi aplicării acestuia. El cuprinde reguli specifice de
urbanism instituite în zona studiată care pot completa sau detalia regulamentul aferent Planului
urbanistic general cu privire la:
ƒ regimul de aliniere a! construcţiilor;
ƒ regimul de înălţime al construcţiilor;
ƒ stabilirea acceselor la construcţii;
ƒ modul de organizare arhitectural-urbanistică a unor artere importante;
ƒ condiţii de amplasare, dimensionare, renovare sau restaurare a construcţiilor în cadrul
zonelor protejate;
ƒ indicii caracteristici privind utilizarea terenurilor (coeficientul de utilizare a terenului şi
procentul de ocupare a terenului);
ƒ stabilirea utilizării unor categorii de materiale de construcţii şi finisaje;
ƒ modul de organizare a spaţiilor publice, mobilier urban, reclame, împrejmuiri etc;
ƒ exploatarea utilităţilor tehnico-edilitare, servicii urbane necesare;
ƒ tipuri de plantaţii, specii sau alte caracteristici ale materialului săditor;
ƒ alte situaţii specifice teritoriului studiat.

Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism se întocmesc de către instituţiile publice şi


societăţile comerciale care au înscrise aceste activităţi între atribuţiile stabilite prin actele normative sau
statutul de organizare şi funcţionare.
Ele sunt confirmate prin tematică de către specialişti (urbanişti), atestaţi conform regulamentului,
în colaborare cu asociaţiile profesionale de specialitate.
Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism se avizează în termen de 30 de zile de la
data depunerii spre avizare în vederea aprobării de către organismele competente, avizatorul putând
face completări sau recomandări de care autorul, respectiv autorităţile administrative vor ţine seama.
Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism se aprobă de către autorităţile publice
competente, prin lege sau hotărâre. După aprobare, aceste documentaţii devin acte de autoritate ale
administraţiei publice, ele putând fi consultate şi de către populaţie (cu excepţia celor care au caracter
secret).
După cum reiese şi din tipologia documentaţiilor elaborate şi utilizate, activitatea de amenajarea
teritoriului şi urbanism se organizează pe trei nivele: naţional, judeţean şi local; credem însă că noile
condiţii macroeconomice şi politice în care evoluează România ar putea duce la reconsiderarea acestor
nivele, abordarea regională fiind o perspectivă posibilă pe fondul noilor mutaţii.

Datorită existenţei, sau pentru realizarea unor lucrări de interes general, autorităţile administraţiei
publice locale pot institui servituţi asupra bunurilor imobile, concretizate în restricţii privind modul de
amenajarea teritoriului şi realizarea construcţiilor.
Aceste lucrări (servituţi de utilitate publică) pot fi:

__________________________________________________________ 60
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
o reţele de energie electrică, apă, canalizare, gaze, termoficare, telefonie, diverse
categorii de transport prin conducte;
o obiective sociale de învăţământ, cercetare, sănătate, cultură, sport, protecţie şi
asistenţă socială, administraţie publică, justiţie;
o monumente istorice sau ale naturii, zone protejate;
o căi de comunicaţie;
o lucrări de indiguire, regularizări de cursuri, lacuri de acumulare;
o aeroporturi şi porturi;
o explorarea şi exploatarea resurselor solului şi subsolului;
o obiective pentru apărarea ţării, ordine publică şi siguranţa naţională.

Activitatea de urbanism şi planificare urbană la nivel local are la bază Planul Urbanistic
General, document corelat cu Planul de Amenajare a Teritoriului Local.
În baza acestui plan se stabilesc intravilanul localităţilor, limitele zonelor funcţionale, ale
zonelor cu diferite restricţii şi ale celor afectate de servituţi de utilitate publică precum şi
condiţiile de construire. Acelaşi plan prevede distribuţia teritorială a căilor de comunicaţie şi
delimitarea zonelor în care se instituie dreptul de preemţiune asupra bunurilor imobile precum şi
cele în care se preconizează să se desfăşoare operaţiunea de urbanism.

2.3 Instrumentele instituţionale

Trebuie făcută o primă lămurire asupra faptului că, deşi în rândurile care urmează vom
evidenţia concret câteva instituţii, structuri, organisme şi organizaţii care în mod direct sau
conex privesc planificarea şi amenajarea teritoriului, acestea trebuie privite mai ales cu valoare
de exemplu pentru ceea ce înseamnă instrumentul “instituţie” ca articulaţie între norma juridică
şi acţiunea concretă, ştiută fiind “perisabilitatea” unor structuri, comitete şi organisme.
La nivel naţional, activitatea de planificare şi amenajarea teritoriului este coordonată de
Guvern, printr-un minister de resort48, celelalte ministere colaborând în furnizarea informaţiilor şi
aplicarea deciziilor.
Ministerul de resort, în cooperare cu ministerele interesate, elaborează Regulamentul
General de Urbanism care stabileşte regulile privind modul de utilizare a terenurilor din punct de
vedere al ocupării şi al regimului de construire şi se aprobă prin Hotărâre de Guvern.
La nivel judeţean, Consiliile judeţene stabilesc liniile generale de organizare a teritoriului
şi al localităţilor, care sunt conforme şi decurg din programul de dezvoltare a judeţului. În cadrul
Consiliului judeţean fiinţează un compartiment specializat însărcinat cu probleme de
amenajarea teritoriului şi urbanism condus de Arhitectul şef al judeţului, numit cu avizul
ministerului.
Pe lângă Consiliul judeţean funcţionează un organism cu rol de expertiză tehnică şi
consultanţă, formată din specialişti din domeniul amenajării teritoriului şi urbanism şi din domenii
conexe, reprezentanţi ai unor instituţii publice, regii autonome din transporturi, cultură sau
protecţia mediului. Acest organism - Comisia tehnică judeţeană de amenajarea teritoriului şi
urbanism avizează din punct de vedere tehnic toate documentaţiile care urmează sa fie
aprobate de către Consiliul judeţean.

48 Denumirea şi atribuţiile ce revin unui minister se supun dinamicii politice şi guvernamentale, dar,
oricare ar fi titulatura ministerului însărcinat cu problemele concrete ale planificării şi amenajării
teritoriului acesta nu va putea acoperi unilateral diversitatea de aspecte ce derivă din însăşi natura
planificării, prin urmare trebuie identificate în peisajul fiecărei guvernări resorturile fiecărei structuri
care poate avea conexiune cu planificarea. Spre exemplificare, Ministerul însărcinat cu problemele
amenajării teritoriului (MLPAT) în perioada 2000-2004 avea numeroase direcţii commune cu Ministerul
Integrării, Agenţia pentru dezvoltare regională, etc, coroborarea strategiilor făcându-se sub umbrela
Planului Naţional de Dezvoltare Strategică.
__________________________________________________________ 61
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
Activitatea de urbanism şi amenajarea teritoriului la nivel local se desfăşoară în baza
programului de amenajarea teritoriului local şi de dezvoltare urbanistică. Consiliul local trebuie
să menţină cooperarea cu toţi agenţii economici, instituţii, organe şi organizaţii non-
guvernamentale care au propriile programe de dezvoltare pentru a le putea integra şi corela cu
planul de dezvoltare locală.
Responsabilitatea activităţii de urbanism şi amenajarea teritoriului la nivelul oraşelor,
comunelor cu peste 5.000 locuitori şi a staţiunilor balneo-climaterice revine Arhitectului şef al
Municipiului, Oraşului, Comunei.
În conformitate cu Decretul nr.220/1990 Comisia Naţională pentru Urbanism şi
Amenajarea Teritoriului este organ central de specialitate al administraţiei de stat, care
îndeplineşte rolul de serviciu public şi are funcţii de elaborare, sinteză, coordonare şi avizare la
nivel naţional şi de orientare şi control la nivel local.
CNUAT desfăşoară activităţi de concepere, organizare, proiectare, construire şi
întreţinere a cadrului în care se desfăşoară viaţa colectivităţilor umane, urmărind, pe baza
soluţiilor ştiinţifice, tehnice, funcţionale şi estetice ale construcţiilor şi amenajărilor din localităţi,
îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei, protecţia mediului, sporirea eficienţei economice şi
sociale a localităţilor. Asigură, în domeniul său de activitate, aplicarea legilor şi decretelor,
precum şi a hotărârilor guvernului, colaborând cu ministerele şi celelalte organe centrale,
precum şi cu organele locale în scopul îndeplinirii atribuţiilor ce-i revin. Pentru îndeplinirea
acţiunilor specifice urbanismului şi amenajării teritoriului, CNUAT colaborează cu Uniunea
Arhitecţilor, Asociaţia Profesională a Urbaniştilor, Uniunea Artiştilor Plastici şi cu alte organizaţii
ştiinţifice profesionale şi de creaţie.

Atribuţiile CNUAT, conform art.6 din Decretul nr.220/1990 sunt:


Ö organizează consultarea populaţiei, a reprezentanţilor acesteia şi specialiştilor în
problemele de urbanism şi amenajarea teritoriului prin desfăşurarea de anchete, sondaje,
concursuri şi alte forme;
Ö promovează şi coordonează cercetarea ştiinţifică pluridisciplinară, inclusiv
elaborarea de studii de prognoză în domeniul urbanismului şi amenajării teritoriului;
Ö elaborează proiecte de acte normative, norme tehnice, studii, sinteze şi rapoarte
privitoare la urbanism şi amenaja-rea teritoriului, promovând concepţii ştiinţifice de conducere şi
gestiune a localităţilor şi unităţilor teritoriale;
Ö elaborează programe privind protecţia mediului în localităţi şi acţionează pentru
realizarea acestora;
Ö elaborează proiecte de acte normative, norme tehnice şi metodologii pentru
proiectarea şi avizarea, realizarea şi funcţionarea elementelor componente ale localităţilor;
Ö elaborează proiecte de acte normative, norme tehnice şi metodologii de proiectare
şi avizare a funcţionalităţii construcţiilor de locuinţe şi a dotărilor pentru învăţământ, cultură,
ocrotirea sănătăţii, comerţ, odihnă, recreere, turism, precum şi pentru utilizarea, întreţinerea şi
renovarea acestora;
Ö elaborează, în colaborare cu alte instituţii, norme tehnice privind proiectarea,
amplasarea şi întreţinerea echipamentelor tehnice din clădiri, localităţi şi teritoriul pentru
alimentarea cu apă şi energie, canalizare, salubritate, comunicaţii, transporturi şi reglementarea
circulaţiei;
Ö orientează, coordonează şi avizează documentaţiile, regulamentele privind
protejarea şi integrarea în localităţi a zonelor cu valoare istorică şi arhitecturală şi cu alte
caracteristici specifice;
Ö avizează, potrivit prevederilor legale, documentaţiile pentru construcţii, urbanism şi
amenajarea teritoriului, elaborate de ministere, institute de specialitate, unităţi organizate pe
baza liberei iniţiative, urmărind o bună amplasare şi distribuţie teritorială a tuturor activităţilor
umane;
Ö avizează proiecte de acte normative şi norme tehnice elaborate de ministere şi
instituţii centrale şi locale cu implicaţii în activitatea de urbanism şi amenajarea teritoriului;
__________________________________________________________ 62
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
Ö elaborează proiecte de acte normative şi norme tehnice privind controlul disciplinei
în construcţii şi amenajări din localităţi şi teritoriu;
Ö participă la pregătirea, în reţeaua învăţământului public, a specialiştilor şi
tehnicienilor în domeniul urbanismului şi amenajării teritoriului;
Ö organizează perfecţionarea specialiştilor şi tehnicienilor în domeniul urbanismului
şi amenajării teritoriului prin cursuri, sesiuni ştiinţifice, seminarii, documentare, schimburi de
experienţă şi prin alte forme de activitate;
Ö sprijină activitatea de informare a opiniei publice în probleme de urbanism şi
amenajarea teritoriului prin presă, radio, televiziune, activitate editorială;
Ö asigură reprezentarea ţării noastre în activităţile organizaţiilor internaţionale de
profil şi în relaţiile cu organisme guvernamentale din alte ţări;
Ö elaborează programe anuale şi de perspectivă pentru desfăşurarea activităţii
proprii şi a unităţilor subordonate;
Ö întocmeşte şi execută bugetul de venituri şi cheltuieli;
Ö elaborează şi execută programul de cooperare şi relaţii internaţionale;
Ö asigură finanţarea investiţiilor proprii şi urmăreşte realizarea lor;
Ö analizează bilanţurile şi dările de seamă periodice ale unităţilor subordonate şi
întocmeşte bilanţul centralizat al Comisiei Naţionale pentru Urbanism şi Amenajarea Teritoriului;
Ö execută controlul gestionar de fond la unităţile econo-mice şi bugetare
subordonate.

Oficiul Naţional de Cadastu şi Publicitate Imobiliară

Între atribuţiile ONCPI menţionăm:

Ö organizarea, conducerea, îndrumarea şi controlul execuţiei lucrărilor de măsurare-


evaluare tehnică la nivelul întregii ţări;
Ö elaborarea de norme, tehnici, procedee şi metodologii de specialitate, corelate
progresului ştiinţific şi tehnic din domeniu;
Ö autorizarea persoanelor fizice şi juridice care pot executa lucrări tehnice de
cadastru;
Ö organizarea băncii de date a cadastrului;
Ö punerea la dispoziţia autorităţilor publice şi a altor instituţii interesate, în condiţiile
legii, situaţii statistice de sinteză privind terenurile şi construcţiile.

La nivel macro-regional/european/internaţional

• Comisia Economică pentru Europa/Comitetul Aşezărilor Umane

Comitetul Aşezărilor Umane este unul din organele subsidiare principale ale Comisiei
Economice pentru Europa a Naţiunilor Unite. Înfiinţat în 1947, acesta este un instrument al
cooperării şi al schimbului de date şi experienţă la nivel interguvernamental în ceea ce priveşte
politicile şi problemele planificării şi dezvoltării aşezărilor umane. Comitetul elaborează studii şi
cercetări şi organizează consultări, reuniuni speciale şi seminarii, din care un mare număr
privind statisticile locuinţelor şi aşezărilor umane sunt convocate sub auspiciile reunite ale
Comitetului şi Conferinţei statisticienilor europeni. Conştient de neliniştea crescândă pe care o
suscită deteriorarea mediului, în mod special în oraşe şi în principalele zone urbane, Comitetul
promovează o dezvoltare ecologică viabilă a aşezărilor umane. Pentru a pune în practică
programul său global de lucru, Comitetul a creat Grupul de lucru al locuirii, modernizării şi
gestiunii şi Grupul de lucru al planificării aşezărilor umane compatibile cu o dezvoltare durabilă,
precum şi un Grup al experţilor pe probleme de habitat în Europa meridională. Comitetul face,
de asemenea, oficiul de centru de coordonare al acţiunii în regiunea CEE/ONU în scopul de a
pune în practică recomandările adoptate după Conferinţa Naţiunilor Unite asupra aşezărilor
__________________________________________________________ 63
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
umane (Vancouver, 1976). Toate ţările din regiune iau parte în mod egal la lucrările Comitetului.
Funcţionarii de rang înalt reprezentând ministerele responsabile cu locuinţele, construcţia şi
planificarea regională participă la lucrările Comitetului care se reuneşte o dată pe an.
Unul din cele mai noi şi ample programe iniţiate de Comitet este Programul de statistici
curente ale locuinţelor şi construcţiei în ţările regiunii CEE, constituind un ansamblu de norme
statistice elaborate la începutul anilor '90 şi adoptat în 1993. El înlocuieşte programul precedent
din 1960. Programul are un dublu obiectiv: să ajute la stabilirea statisticilor naţionale a
locuinţelor şi construcţiei şi să promoveze compatibilitatea internaţională în acest domeniu.

MOLA (Meeting Place for Officials on Land Administration)

MOLA a luat fiinţă în 1996, ca activitate sub egida Comitetului Aşezărilor Umane din
cadrul CEE/ONU, urmărind să se constituie într-un loc de întâlnire pentru oficialii din instituţiile
publice însărcinaţi cu administrarea terenurilor. Scopul iniţial a fost să pregătească Ghidul
Administrării Pământului prezentat la Conferinţa ONU asupra Aşezărilor (UN Habitat II) de la
Istanbul 1996.
MOLA va iniţia activităţi de dezvoltare şi susţinere a sistemelor durabile de administrare a
pământului în ţările membre CEE, dar va focaliza puternic şi pe problemele particulare ale ţărilor
în tranziţie.
La întâlnirea de la New Delhi, India, din 1996, participanţii la Conferinţa Globală asupra
Accesului la Pământ şi Securitatea Proprietăţii ca o Condiţie pentru Adăpost Durabil şi
Dezvoltare Urbană a fost adoptată Declaraţia de la New Delhi - o platformă asupra problemelor
pământului - care urmăreşte 5 puncte majore:

• Descentralizare şi guvernare locală;


• Dezvoltarea informală a terenurilor;
• Participarea comunităţii la reglementarea şi dezvoltarea posesiei pământului;
• Participarea sectorului privat (include parteneriatul "public-privat");
• Norme, standarde şi proceduri pentru facilitarea implementării şi finanţării.
Fiecare din aceste puncte este însoţit de seturi de principii şi recomandări.

2.4.1 Delimitarea teritoriului şi a localităţilor

O folosire raţională a unui teritoriu presupune mai multe acţiuni complementare vizând
delimitarea, zonarea şi dotarea cu linii de legătură cu celelalte unităţi teritoriale.
Dimensionarea corectă a localităţii în raport cu numărul de locuitori şi determinarea
perimetrului construibil este un prim pas în evitarea dezvoltării haotice a unei localităţi. În acest
fel se evită irosirea spaţiului prin amplasarea unor construcţii în afara limitei stabilite şi se
asigură eficienţa economică în exploatarea reţelei edilitare a străzilor, spaţiilor verzi, clădirilor.
Perimetrul construibil este linia convenţională de delimitare a teritoriului care grupează
toate zonele funcţionale. Există situaţii în care datorită unor condiţii obiective perimetrul
construibil include teritorii izolate, în afara limitelor principale.

Delimitarea unei localităţi are în vedere:

- Caracteristicile cadrului natural (abrupturi, terenuri instabile sau inundabile,


altitudini crescute etc.);
- Forma şi organizarea localităţii (se urmăreşte păstrarea unei forme cât mai
compacte, inclusiv în perspectiva extinderii);
- Asigurarea unei densităţi economice echilibrate (utilizarea eficientă a teritoriului
urban).

__________________________________________________________ 64
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
Limitele localităţii pot fi naturale (cursuri de apă, păduri, fronturi de terase, malul unui lac
sau mare etc.) sau artificiale (drumuri, căi ferate, borne indicatoare).
Delimitarea cadastrală a teritoriilor admistrative reprezintă operaţia dee bază prin care se
identifică, se măsoară în teren şi se oficializează limitele teritoriului administrativ conţinând
punctele de frângere şi traseele hotarului dinspre teritoriile administrative vecine precum şi
limitele intravilanelor din respectivul teritoriu.
Stabilirea liniei de hotar şi denumirile unităţilor administrativ teritoriale se face în
conformitate cu prevederile Legii nr.7/1996, pe baza prevederilor Legii nr.2/1968 privind
organizarea administrativă a teritoriului Ramâniei cu modificările ulterioare sau a altor acte
normative în materie.
Limitele intravilanelor se stabilesc conform planurilor urbanistice generale întocmite şi
aprobate potrivit Legii nr.50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri
pentru realizarea locuinţelor, republicată în anul 1997.
După importanţa lor, din punct de vedere cadastral, hotarele se clasifică astfel:
• hotare ale unităţilor administrativ - teritoriale, comunale, judeţene şi ale
intravilanelor (rurale, orăşeneşti, municipale);
• hotare ale terenurilor cu diferite destinaţii (unitaţi agricole, păduri, ape,
transporturi, etc.);
• hotare ale terenurilor persoanelor particulare persoane fizice.
Este locul să facem câteva precizări la unele noţiuni cu care operează înregistrarea
cadastrală, urbanismul şi documentaţiile de profil şi faţă de care pot apărea neconcordanţe de
accepţiune sau chiar de termeni, unul dintre cele mai bune exemple constituindu-l co-existenţa
a doi termeni care la nivel de maximă generalitate semnifică acelaşi lucru, dar nuanţele de
diferenţiere provin din contextele în care sunt folosiţi – vatră şi intravilan.
Din punct de vedere tehnico-juridic, intravilanul este partea din teritoriul administrativ
comunal sau orăşenesc în care sunt grupate, mai mult sau mai puţin dens, locuinţele şi anexele
gospodăreşti ale locuitorilor, construcţiile social - culturale, agro-zootehnice, întreprinderile
industriale, depozitele, amenajările sportive, reţelele edilitare şi comerciale de deservire, gările,
autogările etc.
Într-un teritoriu administrativ comunal sau orăşenesc pot fî unul sau mai multe intravilane
săteşti (localităţi).
Extravilanul este restul teritoriului delimitat de hotarele unităţii administrativ - teritoriale,
comunală sau orăşenească. Extravilanul se subdivide în trupuri, tarlale şi parcele (imobile), iar
intravilanul se subdivide în cartiere (zone), cvartale şi parcele (imobile).
Trupul este suprafaţa de teren dintr-un teritoriu administrativ care are o singură destinaţie
şi un singur posesor (proprietar) şi este înconjurat din toate părţile de alţi posesori (proprietari).
Trupul este defînit în principal de statutul său juridic şi nu de categoria de folosinţă a terenului
sau de alte caracterizări cadastrale (ex: suprafeţe de pădure compacte în zonele de şes sau de
fâneţe în zonele de deal şi de munte, suprafeţe agricole importante de vii şi livezi izolate, în
interiorul altor categorii de folosinţă etc.).
Tarlaua este suprafaţa de teren delimitată de om sau de natură (de drumuri, canaluri,
împrejmuiri artificiale permanente, cursuri de apă, limite de păduri, creste sau fîre de văi etc.)
formând contururi închise şi putând avea mai mulţi proprietari şi mai multe categorii de folosinţă
ale terenului.
Tarlaua este o noţiune cadastrală specifică în sensul câ are o mare importanţă în
localizarea în spaţiu şi pe planul cadastral a parcelelor (imobilelor) şi în operaţiunile de calcul.
Cvartalul are aceeaşi semnificaţie ca şi tarlaua, numai că localizarea se referă la
intravilane, iar delimitarea se face în special prin străzi sau uliţe.
Corpul de proprietate este o noţiune proprie mai ales intravilanelor şi reprezintă gruparea
a mai multor parcele (imobile alipite) aparţinând aceluiaşi proprietar (de exemplu suprafeţele
ocupate cu construcţiile de locuinţe şi anexe, curtea, grădina de legume, via, livada).

__________________________________________________________ 65
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
Faţă de acestea, geografia aşezărilor ca şi geografia utilizării terenurilor folosesc propriul
vocabular de specialitate, pe care îl articulează incomplet limbajului tehnico-juridic, ceea ce face
de multe ori ca studii de mare valoare ştiinţifică din domeniu să rămână fără ecou în practică.

2.3.2 Zonarea funcţională

Din perspectivă geografică, amenajarea teritoriului are în vedere distribuţia teritorială a


funcţiunilor, în relaţie cu utilizarea dominantă care selectează funcţia şi cu favorabilitatea care le
generează, dar şi cu efectele pe care le creează în ansamblul sistemului, precum şi maniera în
care intervenţia antropică trebuie să redistribuie sau să corecteze periodic aceste funcţiuni. Mai
exact, predispoziţia unui spaţiu pentru o anumită utilizare aleasă de om poate fi potenţată dacă
încărcătura de „amenajare” este în acord cu capacitatea de suportanţă naturală şi antropică.
Zonificarea funcţională este o metodă de structurare a unui teritoriu în subansamble cvasi-
omogene în care se defineşte cu preponderenţă o anumită funcţiune. Adesea, „puzzle”-ul
zonelor funcţionale este extrem de complicat, îngreunând intervenţia sistematizatoare, dar, de
regulă şi mai ales în cazul aşezărilor rurale, numărul şi distribuţia teritorială a zonelor
funcţionale sunt mai simple.

Confuzia care ameninţă dialogul dintre geografi şi ceilalţi promotori ai planningului este
relativă la dubletul zonare/regionare. Pentru geografi distincţia este clară şi operează în studii
de profil, pentru urbanişti şi alte formaţii „terestre”, uneori cele două se confundă, mai ales când
se are în vedere strategia de dezvoltare.
Din punct de vedere tehnic, zonarea reprezintă procedeul marcării zonelor unui oraş prin
hotărâri emise de administraţia locală şi de stabilire, în concordanţă cu prevederile hotărârilor, a
unui pachet de regulamente care guvernează tipul de funcţiune urbană a fiecărei zone. Zonarea
cuprinde, de asemenea, precizări generale privind amplasarea, dimensiunile clădirilor, forma,
procentul de ocupare a terenului şi intensitatea de folosire a terenului prin indicatori de
densitate.
Regulamentele de zonare pot fi de mai multe tipuri. Un prim tip de regulament de zonare
(de altfel şi cel mai folosit) clasifică spaţial tipul de funcţiune urbană. In acest mod se obţin zone
cu funcţiune rezidenţială, comercială, industrială, agricolă, etc. şi care, la rândul lor, sunt
subdivizate pe criterii calitative (ex. locuinţe unifamiliale izolate sau colective) sau cantitative
(ex. număr de locuinţe/hectar).
Un alt tip de regulament de zonare se referă la pachetul “teren-clădire”, în scopul
controlului densităţii populaţiei, al caracteristicilor activităţii care se desfăşoară în clădire şi al
traficului. Metoda tradiţională reglementa distanţa clădirii faţă de limitele proprietăţii, forma
clădirii, înălţimea acesteia şi se aplica la toate zonele identic clasificate, generând costuri
nejustificate pentru investitori. Metodele moderne de aplicare s-au mutat de la controlul sever al
anvelopei clădirii, la analiza economică a raportului Coeficient de Utilizare a Terenului/Procent
de Ocupare a Terenului în contextul distanţei dintre clădiri.
Obiectivele regulamentului zonării sunt:
• Creşterea eficienţei folosirii terenului prin utilizarea la maximum a infrastructurii
existente şi prin împiedicarea apariţiei efectelor negative generate de utilizarea terenurilor
• Impunerea standardelor minime de sănătate şi de siguranţă
• Asigurarea ofertei de teren necesar realizării de bunuri şi servicii publice
• Redistribuirea beneficiului folosirii terenului la nivelul comunităţii, prin protecţia
oferită proprietarilor şi prin cedarea de terenuri pentru locuinţe unor grupuri de locuitori cu
venituri mici.
Zona funcţională este aşadar un teritoriu din cadrul unei localităţi în care se desfăşoară
cu preponderenţă aceeaşi funcţiune. Ea reflectă "specializarea" spaţiului în funcţie de vocaţia sa

__________________________________________________________ 66
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
pentru o anumită folosinţă. Evoluţia zonelor funcţionale este în strânsă concordanţă şi cu factorii
care au acţionat în diferitele etape ale dezvoltării acestora.
Zonele funcţionale care se pot identifica într-o localitate sunt:

- zona rezidenţială sau de locuit;


- zona industrială;
- zona de dotări social-culturale;
- zona comercială;
- zona de circulaţie şi transport;
- zona recreativă şi a spaţiilor verzi.

Zona rezidenţială sau de locuit

Spaţiul destinat locuinţelor ocupă cea mai mare întindere în cadrul unui oraş şi mai ales
în cazul satelor. El poate să ocupe frecvent 40-60% din suprafaţa localităţii, dar putând să
ajungă şi la aproape 80% din teritoriu.
Funcţia zonei rezidenţiale este de cazare şi asigurare a cadrului vieţii particulare şi
sociale a populaţiei.
Dacă unitatea de bază în această zonă este locuinţa49, structura zonei de locuit apare
organizată în unităţi şi anume: grupa de locuinţe, complexul, cartierul şi sectorul orăşenesc.

49 Cu privire la locuinţă, normele în vigoare (Legea nr. 114/1996) o definesc ca pe construcţia alcătuită
din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi unităţile necesare, care satisface
cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii. Spre comparaţie cu enunţul legii mai sus-menţionate
prezentăm în continuare norme, noţiuni, definiţii şi clasificări aplicate în statisticile CEE:
Clădire (edificiu, construcţie) - se înţelege prin clădire o construcţie independentă care cuprinde
una sau mai multe locuinţe, camere sau alte spaţii, care este acoperită de un acoperiş şi limitată de
pereţi exteriori sau de pereţi despărţitori mergând de la fundaţie până la acoperiş şi care este concepută
pentru a fi utilizată ca locuinţă sau pentru a servi unor scopuri comerciale, agricole, industriale sau
culturale, precum şi pentru prestări de servicii.
Imobil rezidenţial şi imobil nonrezidenţial- se înţelege prin imobil rezidenţial un imobil din a cărui
suprafaţă cea mai mare parte (adică mai mult de jumătate din suprafaţa sa brută) serveşte pentru
locuire, celelalte imobile trebuind să fie considerate nonrezidenţiale.
Parc de locuinţe - se înţeleg exclusiv locuinţele clasice (permanente), de ex. casă, apartament,
cameră sau ansamblu de camere, care sunt ocupate sau nu. Se utilizează în general termenul de
"locuinţă" pentru a desemna o locuinţă clasică. Parcul de locuinţe nu cuprinde unităţile rudimentare de
locuire (semi-permanente) sau improvizate (de ex. colibe, barăci, cabane mici), locuinţele mobile
(caravane, rulote, vaporaşe, căruţe, corturi), unităţile de locuire nedestinate a fi locuite dar utilizate
temporar pentru aceasta (poduri, garaje, antrepozite, mori, grajduri).
Locuinţa clasică - se înţelege prin locuinţă clasică o cameră sau un ansamblu de camere şi
anexele lor (antreu, holuri etc.) într-un imobil permanent sau într-o parte a unei clădiri distincte din
punct de vedere arhitectural care, dată fiind maniera în care a fost construit, reconstruit sau
transformat, este destinat să servească locuirii unui menaj privat pe parcursul întregului an şi nu este
în întregime utilizat în scopuri rezidenţiale în momentul recensământului. El trebuie să aibă o intrare
independentă de unde să existe acces fie direct, fie printr-o grădină sau un teren, la o stradă sau un
pasaj comun în clădire (scări, culoar, galerie etc.), dar nu este necesar să aibă o sală de baie sau o
toaletă rezervată folosinţei exclusive a ocupanţilor. Se înţelege prin "clădire permanentă" o clădire, care,
din punct de vedere arhitectural, a fost construită pentru a rezista cel puţin 10 ani.
Camera - se înţelege prin cameră spaţiul, format într-o locuinţă, de pereţii despărţitori ce merg
de la planşeu la plafon sau acoperiş, sau cel puţin până la înălţimea de 2 m deasupra solului, destul de
mare pentru a amplasa un pat de adult (cel puţin 4 mp.) şi având cel puţin 2 m sub plafon pe cea mai
mare parte din suprafaţa sa. Dormitoarele, sufrageriile, camerele de zi, mansardele şi subsolurile
locuibile, camerele personalului de serviciu, bucătării şi alte spaţii separate care sunt utilizate sau
destinate scopurilor rezidenţiale, sunt considerate camere. Bucătăriile mici (adică bucătăriile a căror
suprafaţă este mai mica de 4 mp. sau a cărei lărgime este mai mică de 2 m), coridoarele, verandele,
spaţiile cu destinaţie utilitară şi vestibulele nu sunt considerate camere ca şi sălile de baie şi toaletă,
chiar dacă suprafaţa lor este mai mare de 2 m2.
Suprafaţa unei locuinţe - se utilizează două noţiuni privind suprafaţa locuinţelor:
__________________________________________________________ 67
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
Grupa de locuinţe cuprinde un ansamblu de clădiri de locuit, cu o populaţie între 400 şi
2500 locuitori şi o suprafaţă de 2-6 ha.
Complexul de locuinţe este format din mai multe grupe de locuinţe fiind considerat unitatea
urbanistică complexă de bază. Suprafaţa sa este de 10-20 ha (uneori până la 40 ha). Numărul de
locuitori se cifrează la 3500-16000 locuitori, aceştia având o viaţă socială proprie deoarece
folosesc în comun o serie de dotări de folosinţă zilnică (magazine alimentare, centre de servicii
pentru populaţie, creşe, grădiniţe, şcoli, dispensar, terenuri de joacă, parcaje, garaje, spaţii de
circulaţie carosabilă interioară etc.)
Raza teoretică de deservire a dotărilor social-culturale este de ~ 500 m.
Cartierul ("trupuri de sat" în aşezările rurale) cuprinde mai multe complexe grupate în
jurul unui nucleu central. Suprafaţa minimă este de 60-80 ha, iar maximă de 150-200 ha.
Populaţia numără între minim 15.000-30.000 şi maxim 50.000-60.000 locuitori.
Sectorul (unitate administrativă specifică marelui oraş) reuneşte mai multe cartiere (500-
800 ha şi 100.000-200.000 locuitori) precum şi dotări specializate de folosinţă ocazională
(teatru, bibliotecă, şcoli superioare, spitale, dotări administrative etc.).
Fiecare din aceste unităţi structurale au în componenţă clădiri cu diferite destinaţii între
care locuinţele sunt preponderente.

Zona industrială

a. suprafaţă utilă - suprafaţa locuinţelor măsurată în interiorul pereţilor exteriori, fără subsoluri
şi mansarde nelocuibile şi, în imobilele cu mai multe apartamente, toate spaţiile comune;
b. suprafaţa locuibilă - suprafaţa totală a camerelor care se încadrează definiţiilor date anterior;
Tipuri de lucrări - În construcţiile rezidenţiale se pot distinge trei tipuri de lucrări: construcţia
nouă, îmbunătăţirile, reparaţiile şi întreţinerea. Se pot defini după cum urmează:
a. construcţia nouă - presupune ridicarea unei construcţii în întregime nouă, situată sau nu pe
un amplsament deja construit înainte
b. îmbunătăţirile - presupun lucrări care măresc sau cel puţin reînnoiesc utilitatea clădirilor
(adică prelungesc material durata de viaţă normală a acestor imobile) şi care cresc valoarea locuinţelor.
Intră în această categorie lucrările de restaurare, extindere şi transformare:
- prin restaurare se înţeleg reparaţiile care permit repunerea în stare de utilizare a unei locuinţe
sau a unui element al construcţiei utilizând părţi susbtanţiale a construcţiei existente
- prin extindere se înţelege adăugarea de noi spaţii unei clădiri existente
- prin transformare se înţeleg schimbările de structură efectuate în interiorul unei construcţii.
În statisticile privind evoluţia parcului de locuinţe nu se ţine seama de extinderi şi transformări decât
când în urma acestora rezultă o creştere sau o diminuare a numărului de locuinţe.
c. reparaţiile şi întreţinerea - presupun lucrări care nu au, în principiu, drept consecinţă
prelungirea duratei normale de viaţă a locuinţelor şi nu fac decât să prevină deteriorarea lor
conservându-le strarea de funcţionare şi valoarea.
Stadiul de avansare a lucrărilor de construcţii
Se disting următoarele etape de construcţie:
a. lucrări autorizate - proiecte de construcţie pentru care au fost eliberate autorizaţiile de
construcţie.
b. lucrări în stadiu de şantier - lucrări începute, având primele operaţii materiale pe
amplasamentul prevăzut al construcţiei; aceste operaţii sunt :pregătirea amplasamentului, aducerea
materialelor şi a echipamentelor de construcţie, începerea lucrărilor de excavaţie şi a fundaţiilor
c. lucrări în curs de construire - lucrări începute dar neterminate
d. lucrări terminate - lucrările care pot fi ocupate sau utilizate material
Locuinţe după regimul de proprietate Clasificarea locuinţelor după regimul de proprietate
include:
a. locuinţe ocupate (integral sau parţial) de către proprietarul lor
b. alte locuinţe:
- proprietate privată
- alte regimuri de proprietate

__________________________________________________________ 68
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
Zona industrială din cadrul oraşelor cuprinde totalitatea spaţiilor şi amenajărilor destinate
producţiei şi depozitării. Amplasarea zonei constituie o problemă fundamentală de amenajarea
teritoriului, întâlnindu-se următoarele situaţii:

a. zone industriale în prelungirea teritoriului de locuit - în această situaţie cele două zone
se pot extinde în direcţii opuse, dificultatea rezultând din prelungirea excesivă a traseelor;
b. zone industriale situate în paralel cu zona de locuit - mult mai favorabile atât extinderii
celor două zone cât şi legăturilor de transport;
c. zone industriale în pană - presupun pătrunderea acestora în interiorul zonei
rezidenţiale a oraşului;
d. zone industriale situate în balanţă - se dezvoltă în cazul oraşelor mari care nu permit
concentrarea industrială într-o singură zonă (ex.oraşele Bucureşti, Galaţi);
e. zone industriale situate în alternanţă - sunt impuse de condiţiile specifice pe care le
oferă cadrul natural. Adesea acest tip poate să evolueze din zonele industriale în prelungire prin
apariţia unor noi grupări de locuinţe în extremitatea zonei industriale;
f. zonele industriale dispuse "în bandă" - presupun amplasarea lor în imediata apropiere
a oraşelor sub forma unei benzi care are tendinţa de a înconjura oraşul. Avantajul constă în
posibilităţile multiple de legătură între zona de locuit şi zona industrială, dar prezintă riscul
limitării oraşului în perspectivă.

Având în vedere noile forme pe care le îmbracă fenomenul industrial contemporan


(parcuri industriale, tehnopoli, centre de inovaţie etc) restricţiile de dispunere şi evoluţie vizează
alte componente de impact decât în urmă cu câteva decenii. Aşa după cum se va vedea în
partea a doua a lucrării, amplasarea şi planificarea acestor zone se află în centrul unor strategii
complexe de planificare teritorială, în care colectivitatea şi administraţia locală au rolul
hotărâtor.

Zona dotărilor social-culturale

Zona dotărilor social-culturale asimilată frecvent centrului civic al oraşului cuprinde cele
mai importante dotări orăşeneşti (sediile administraţiei, poşta, unităţile bancare, sălile de
spectacol, unităţile de cazare etc.). Acestei zone i se adaugă frecvent elemente ale zonei
comerciale (magazine) rezultând o zonă eterogenă, deşi în multe localităţi urbane funcţia
comercială a unor străzi sau părţi de oraş s-a conservat fără imixtiuni de alt ordin. Denumirile
unor străzi relevă caracterul net comercial al acestora (Str.Negustori, Blănari, Şelari, Tăbăcarilor
din Bucureşti sunt exemple concludente în acest sens).

Zona de recreere şi a spaţiilor verzi

Zona de recreere şi a spaţiilor verzi reuneşte adesea spaţii diseminate pe toată suprafaţa
oraşului, chiar dacă unele dintre ele sunt mai extinse în anumite părţi. Această zonă are o
importanţă deosebită în menţinerea echilibrului ecologic urban, a sănătăţii publice şi în
îmbunătăţirea microclimatului.

Zona de circulaţie şi transport

Zona de circulaţie şi transport cuprinde terenurile destinate principalelor artere de


circulaţie, parcajele şi garajele publice, spaţiile destinate transportului în comun, amenajărilor,
construcţiilor şi instalaţiilor destinate transportului exterior (gări, autogări, aeroporturi, porturi etc.)

Costuri şi beneficii ale zonării

__________________________________________________________ 69
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
Lista beneficiilor şi a costurilor zonării va creşte proporţional cu practica zonării, dar
controlul public asupra folosirii terenului va acoperi întotdeauna patru mari arii de beneficii:
- folosirea terenului în scopul reducerii efectelor negative şi încurajarea producerii de
efecte pozitive;
- asigurarea unei suprafeţe optime de teren pentru producţia de bunuri publice;
- reducerea costurilor producerii de servicii publice;
- implicarea comunităţii în decizia publică.

Costurile potenţiale ale zonării se reflectă în preţul terenului şi proporţional în costurile


construcţiilor50. Acestea sunt incluse în următoarele activităţi:
ƒ planificarea dezvoltării urbane
ƒ administrarea zonării
ƒ implementarea şi controlul zonării.
In continuare vom detalia costurile şi beneficiile pentru a putea oferi o bază de reflecţie
asupra utilităţii zonării ca instrument de control al utilizării terenului, fiecare dintre aceste puncte
putând fi urmărite prin studii de caz în oricare dintre

2.3.3 Parcelarea
Parcelarea guvernează procesul de transformare a terenului neconstruit, în teren urban
necesar diverselor scopuri. Regulamentul prescrie standarde privind mărimea şi dimensiunile
lotului de teren, ale străzilor, proceduri de cedare a terenului privat pentru interes public,
proceduri necesare atât pentru realizarea noilor hărţi, cât şi pentru obţinerea aprobării din
partea departamentului de planificare al primăriei.

Parcelarea reprezintă factorul determinant în stabilirea tiparului


unei zone urbane. Odată stabilită forma loturilor de teren, este stabilită
şi trama stradală, densitatea populaţiei, nevoia pentru utilităţi publice
şi calitatea clădirilor.

Obiectivul parcelării este acela de a se asigura prin parcelare satisfacerea nevoilor


comunităţii pentru bunuri şi servicii publice, la standarde adecvate, iar efectele parcelării în
termeni de costuri şi de beneficii sunt localizate.
Practica parcelării este diferită de la ţară la ţară. Tările mai puţin dezvoltate nu dau
atenţie controlului procesului prin care parcelarea se realizează în teritoriu. Eficienţa structurii
spaţiale, raportată la costurile producerii şi operării serviciilor publice şi la costurile de mediu,
precum şi interesul pentru atingerea standardelor de echipare edilitară a terenului, nu
reprezintă o preocupare majoră pentru investitori.
Un aspect important îl reprezintă cantitatea de teren privat dată domeniului public.
Courtney precizează că, în Israel, administraţia preia 40-50% din terenul privat pentru interese
publice. In unele ţări din America Latină, proprietarii contribuie cu terenul lor pentru realizarea
de parcuri, sau pentru lărgiri de străzi. Primăria din Mexico City preia 15% din terenul privat
pentru realizarea de parcuri, în timp ce în Bogota 35% din terenul privat, subiect de parcelare,
este utilizat în scopuri publice51.
Parcelarea asigură oferta de terenuri pentru creşteri demografice. Nu întâmplător,
practica reparcelărilor se foloseşte mai des în ţări cu o ofertă de teren redusă (ex. Japonia,
Corea). Japonia înregistrază 27% din terenul naţional ca subiect al diverselor reparcelări, în
timp ce 60% din terenul aflat pe o rază de 10-15 km în jurul oraşului Seul a fost reparcelat în
timp.

50 / Spre exemplificare, preţul terenului participă în formarea preţului locuinţelor în proporţie de 6% în


Suedia şi pînă la 60% în zonele centrale ale Romei şi Parisului.
51 Ţarălungă, N., (2005), Forme de control privind folosirea terenului urban

__________________________________________________________ 70
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
Una din problemele majore ale parcelării o reprezintă puterea administraţiei. Proiecte de
parcelare “importate” din experienţa Franţei sau a SUA şi implementate în ţări în curs de
dezvoltare au reprezentat un eşec. In Franţa, controlul public asupra planurilor de detaliu s-a
manifestat pe perioada a peste 50 de ani, în timp ce în SUA, parcelarea este cel mai puternic
instrument de asistare şi de control al suburbanizării.
Succesul proiectelor de parcelare se bazează pe gradul de realism al acestora.
Parcelarea reprezintă îmbinarea unor condiţii tehnice cu unele politice. Aspectul tehnic rezidă
din nivelul de performanţă al planului de parcelare. Dacă standardele planului sunt prea ridicate,
fără legătură cu condiţiile locale şi cu planul general de dezvoltare, atunci parcelarea
înregistrează un eşec.
Din punct de vedere politic, parcelarea poate fi manipulată în scopul servirii intereselor
unor grupuri mici, în defavoarea intereselor comunităţii. Construcţiile de locuinţe în zone
suburbane, pe terenuri parcelate de primării, pentru persoane cu venituri ridicate, fără un
regulament de parcelare bazat pe analize de costuri şi beneficii, reprezintă modul clasic de
împovărare a bugetului local cu sume necesare realizării infrastructurilor pentru locuinţe.

2.3.4 Reprezentarea cartografică a planificării

2.3.4.1 Reprezentarea cartografică în diferite sisteme de planning spaţial strategic


Vizualizarea cartografică este parte integrantă a plannigului, în care geografii pot
interveni major. Fără hărţi, planningul spaţial ar fi haotic dar chiar şi cu acestea planningul poate
fi uneori ambiguu. Hărţile strategice dau direcţiile generale despre dezvoltarea viitoare a
regiunii. Ca reprezentări inerent selective ale realităţii, hărţile la nivel strategic sunt adesea
utilizate pentru a promova priorităţile şi relaţiile politice, putând fi instrumente efective de
negociere şi , dacă sunt atractiv prezentate pot ajuta la convingerea părţilor implicate despre
beneficiile strategii şi distragerea atenţiei de la potenţialele controverse. În timpul procesului de
luare a deciziei, dar şi ca produs final, reprezentarea cartografică poate juca un rol puternic şi
poate de asemenea servi unor funcţii diverse. În plannigul transnaţional utilizarea acestui
instrument poate ajuta la „încadrarea” politicilor spaţiale într-un teritoriu neexplorat, şi care este
de fapt în afara sferei „normale” de acţiune.
Produsul procesului de planning – imaginea cartografică finală – poate să genereze
disponibilitate pentru strategia de planning şi obiectivele politicii, să atragă atenţia asupra
problemelor spaţiale relevante, să comunice mesaje sau să stimuleze acţiunea la cele mai
diverse niveluri, devenind un instrument al puterii culturale.

Sisteme Informaţionale Geografice


Sistemele Informaţionale Geografice, organizate ca o colecţie de hardware, software şi
date geografice concepute ca să poată colecta, stoca, actualiza, folosi şi să redea informaţii
refrenţiate geografic s-a dezvoltat rapid52, devenind una dintre cele mai importante metode de
analiză geografică, mai ales în lumea comercială şi militară. Software in SIG încorporează
programe de stocare şi de accesare a datelor spaţiale, de manipulare a acestor date şi de
desenare de hărţi.

52
între 1999 şi 2003 , serviciile SIG au crescut cu o rată de 10% pe an. În 2002 , estimările investiţiilor globale în tehnologiile
SIG/GIS au crescut de la 3,3 miliarde dolari la 8miliarde dolari. În Statele Unite ale Americii, locurile de muncă pentru
specialiştii în SIG cunosc o creştere rapidă, încadrându-se în acest sens într-unul dintre primele 10 domenii din sectorul tehnic
privat. Statele Unite ale Americii cheltuiesc anual peste 4 miliarde dolari pe achziţii de date geografice iar cifra de afaceri
anuală a pieţei de servicii SIG în America de Nord este evaluată la 2,5 miliarde dolari.
__________________________________________________________ 71
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Prima cerinţă pentru ca datele


să poată fi utilizate în GIS este
cunoaşterea datelor de
factori sociali
localizare . Localizarea
biodiversitate
poate fi marcată de
cordonatele x, y, z, coordonate
planificare/amenajare de longitudine, altitudine şi
altitudine, sau de un sistem de
utilizarea coduri Zip sau de markere de
terenurilor
mile de autostradă.
Orice variabilă de localizare
particularităţi environmentale
spaţială poate fi încărcată într-
un sistem SIG. Captarea şi
înregistrarea datelor este
componenta cea mai
laborioasă din sistemul SIG.
Diferitele surse de date,
utilizând diferite sisteme de
măsurare, scări şi sisteme de
reprezentare, trebuie să fie
integrate împreună;
Tehnologia SIG- măsurarea şi integrarea elementelor schimbările trebuie urmărite şi
componente pentru înţelegerea ansamblului actualizate datele. Multe
operaţiuni SIG din SUA,
Europa, Japonia şi Australia au
început să fie contractate în afară lor, unde mâna de lucru este mai ieftină. India şi-a dezvoltat un centru
important de conversie a datelor SIG.

Aplicaţiile GIS
Cel mai important aspect al SIG-ului, din punct de vedere analitic, este aceea că permit
compilarea (fuzionarea) datelor cu provenienţă din câteva surse diferite, cu semnificaţii diferite, la scări
diferite. Aceasta permit analistului să evidenţieze relaţile spaţiale între elementele care fusseseră
cartografiate. Un sistem informaţional geografic permite să interconecteze sau să integreze, informaţii pe
care altfel ar fi fost dificil să fie asociate prin alte metode sau mijloace.
Multe inovaţii în SIG au provenienţă din domeniul militar. Dincolo de armată, tehnologiile SIG
permit o adresabilitate enormă de
analiză criterială şi problematică.
Spre exemplu, poate fi folosit în
managementul terenului agricol,
monitorizarea bolilor infecţioase,
monitorizarea gradului de acoperire
cu vegetaţie forestieră într-o arie
metropolitană, evaluarea
schimbărilor din ecositem, analiza
impactului schimbărilor propuse în
limitele jurisdicţionale ale unei
administraţii, identificarea posibilelor
locaţii ale clienţilor pentru o afacere,
locaţiile posibililor criminali, etc şi
furnizarea unei baze pentru
planningul regional şi urban.

__________________________________________________________ 72
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Teste

1. Prevederile cu caracter reglementator din cadrul Planului local de amenajare a


teritoriului se aplică în zone aflate în afara localităţilor şi se referă la:
a. delimitarea zonelor construibile;
b. delimitarea zonelor cu interdicţie temporară sau permanentă de a construi;
c. stabilirea regimului de construire;
d. delimitarea zonelor în care se realizează lucrări de utilitate

2. Tarlaua este suprafaţa de teren:


a. delimitată de om sau de natură formând contururi închise
b. poate avea mai mulţi proprietari
c. poate avea mai multe categorii de folosinţă ale terenului
d. este o noţiune cadastrală specifică

3.

__________________________________________________________ 73
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Capitolul III
Oraşul – apogeul oicumenei

Obiective specifice:
- cunoaşterea criteriilor de clasificare a oraşelor şi utilitatea lor aplicativă în planificarea
urbană
- însuşirea terminologiei corecte privitoare la fenomenul urban contemporan şi la formele sale
de manifestare
- identificarea corespondenţelor româneşti pentru fiecare dintre tipurile de oraşe
- cunoaşterea sistemului urban românesc.

3.1 Oikos - spaţiu locuit

Procesul de oicumenizare, influenţat direct de fenomenele şi procesele demografice -


de la explozie demografică la tranziţie demografică - din ultimele două secole, se derulează
după legea „bulgărelui de zăpadă”. Astăzi, harta întinderilor terestre ocupate de om nu mai
evidenţiază atât diferenţa dintre zonele locuite şi cele nelocuite, cât mai ales diferenţa de
presiune şi intensitate a locuirii între diferitele părţi ale uscatului. Deşi rămân în continuare
„albe”, calotele glaciare, oceanele, zonele alpine şi jungla resimt indirect presiunea exercitată
de supraaglomerarea urbană a vecinătăţilor din ce în e mai numeroase şi mai apropiate.
Rapoarte multiple ale diverselor organisme internaţionale şi guvernamentale avansează în
înţelegerea mecanismelor de producere a fenomenului şi a efectelor acestuia, dar rămân
eminamente constatatoare, deşi finalitatea multora dintre acestea au căpătat în timp rang de
strategie aplicată, mult prea fragilă însă în comparaţie cu forţa tăvălugului inerţial pe care îl
reprezintă presiunea antropică asupra mediului.

Câte oraşe şi de câte feluri ?

Ca obiect geografic, oraşul poate fi definit ca un sistem teritorial, construcţie deopotrivă


istorică şi socială, în care omul este pe rând cetăţean şi locuitor, utilizator, consumator şi
(f)actor. Acesta calitate transformă oraşul într-un sistem de semne şi semnificaţii, ceea ce
trimite la noţiunea de spaţiu public. Pentru urbanişti este vorba de un spaţiu urban amenajat
care să faciliteze schimburile şi să creeze calitate urbană. Geografii au o abordare oarecum
similară, dar prin intermediul interpretării reprezentărilor şi percepţiilor şi analiza practicilor
sociale (spaţiu reprezentat, spaţiu perceput).
Din punct de vedere al cadrului material, categoria urban trebuie să corespundă unui
atribut calitativ în măsură să oglindească un anumit nivel de echipare complexă a formelor de
aşezare şi în consecinţă un grad de confort superior de care beneficiază populaţia urbană în
comparaţie cu cea suburbană şi rurală.
Ca o urmare directă decurge şi sensul categoriei urbanizare, care ar trebui să exprime
desfăşurarea acelui proces social - economic - spaţial prin care un anumit mediu uman este
propulsat de la o treaptă neurbană la una urbană.
Există însă o mare discrepanţă de scară între criteriile folosite pentru a defini atributul
urban al cadrului material.
Discipline precum geografia aşezărilor, sociologia urbană şi rurală, istoria, demografia
etc. au elaborat şi au propus criterii de delimitare a aşezărilor urbane de cele rurale. Literatura
consacrată acestor teme este foarte bogată. În practică însă, fiecare ţară are sistemul său
propriu pentru definirea populaţiei urbane şi a celei rurale, deoarece nu există o definiţie unanim
acceptată a oraşului. Criterii unitare pentru toate ţările globului nu există, chiar dacă uneori s-a

__________________________________________________________ 74
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
adoptat caracteristica mărimea populaţiei (de exemplu cel puţin 5.000 locuitori), cum au
recomandat unele lucrări de sociologie urbană. În aceste condiţii ONU, prin organele sale de
specialitate (în primul rând Divizia de Populaţie), a adoptat în lucrările sale de analiză şi de
prognoză aşa numita definiţie naţională, considerând că organele competente din fiecare ţară
cunosc cel mai bine situaţia specifică în această problemă.
Desigur, adoptarea definiţiei naţionale creează dificultăţi pentru comparaţiile
internaţionale. Vom da câteva exemple. În ţările nordice aşezările urbane sunt cele care au o
populaţie de cel puţin 200 locuitori; 1.000 locuitori, în Australia, Canada, Senegal; 2.000
locuitori, în Franţa, Germania, Olanda, Israel, Cuba etc.; 2.500 locuitori, în SUA; 5.000 locuitori,
în Austria, Coreea de Sud, Arabia Saudită etc.; 10.000 locuitori, în Grecia, Italia, Spania,
Elveţia, Malaezia; în unele ţări africane, precum Mauritius, Nigeria, cifra minimă este de 20.000
locuitori, în timp ce în Japonia se cer minim 30.000 locuitori. Numeroase ţări stabilesc pe cale
legislativă noţiunea de urban şi rural, evident prin luarea în considerare a caracteristicilor
edilitare, economice etc. care stau la baza unor asemenea decizii administrative53.
Desigur că diversitatea de situaţii cerea clasificări care nu au întârziat să apară,
răspunzând deopotrivă nevoilor teoretice şi aplicabilităţii practice.
Criteriile utilizate se grupează, după natura lor în: demografice, economice, geografice,
istorice, administrative, sociale sau agregate.
Dimensiunea numerică este unul dintre cele mai solide dintre criteriile demografice,
indicator valoros care permite ierarhizări adaptate realităţii şi scopului. Categoriile astfel obţinute
sunt repere-cadru pentru politicile regionale şi naţionale fără a fi limitative. În România, cea mai
cunoscută clasificare a oraşelor după criteriul numărului de locuitori reuneşte categoriile: oraşe
foarte mici (sub 5000 loc.), oraşe mici (5000-25.000), mijlocii (25.000-100.000), mari (100.000 –
300.000) şi foarte mari (peste 300.000). Nu este însă o clasificare rigidă şi permanentă.
Numărul de locuitori este o variabilă capitală în evaluarea şi adaptarea politicilor
urbane şi a planificării regionale, care se completează cu celelalte fenomene şi structuri
demografice. Pentru relevanţa lor complexă sunt de reţinut fenomenele dinamicii naturale
(natalitatea, mortalitatea şi bilanţul natural), ale dinamicii migratorii (imigraţia, emigraţia, bilanţul
migratoriu), structura demografică (după variabile demografice, economice şi socio-culturale).
Funcţia oraşului intervine ca şi criteriu de clasificare, dar şi indicator direct al dinamicii
economice şi sociale. Definită ca şi activitatea dominantă generatoare de venit local, funcţia
oraşului face subiectul economiei urbane şi a noii geografii economice. Literatura geografică de
profil clasifică oraşele, în mod tradiţional, în următoarele categorii de funcţiuni: industriale,
administrativ-politice, culturale, de transport, turistice, comerciale, militare, agricole şi
complexe. Cel mai des, acestea se întâlnesc în combinaţii de două sau trei funcţiuni, dar trebuie
spus că monospecializarea a fost o trăsătură întâlnită în cazul multor oraşe mici din România
pre-decembristă. Când politica de planificare economică a produs în plan teritorial reţele de
dependenţă, asemenea localităţi cu o singură specializare mai ales în cadrul funcţiei industriale
a creat dezechilibre sociale majore când activitatea principală a încetat. Sunt celebre cazurile
micilor oraşe miniere din Valea Jiului sau din Carpaţii Orientali. Acestea vor contura mai târziu
ariile defavorizate către care s-au orientat politicile de relansare economică.
Intensitatea fenomenelor economice cu reflex în plan social a stat la baza unei
clasificări funcţionale inedite, introdusă de Im. Walerstein (2000) pentru diferenţiere regională:
centru şi periferie. Oraşele de tip central sunt locuri de calitate, caracterizate prin concentrarea
sectorului terţiar şi cuaternar, a veniturilor ridicate, rate scăzute ale şomajului, în care îşi au
sediile corporaţii şi concerne multinaţionale. În opoziţie, oraşele periferie sunt victimele
monspecializării, ale insecurităţii sociale, absenţei politicilor şi strategiilor locale, îmbătrânirii
demografice şi stagnării economice.
Ordonarea geografică a oraşelor după criteriul poziţiei are, dincolo de semnificaţiile
intrinseci ale distribuţiei altimetrice, pe zone climatice, riverane, administrative şi o relevanţă
majoră în explicarea specializării funcţionale, a atractivităţii turistice sau investiţionale şi în

53
V.Trebici, Populaţia Terei, Ed.Stiinţifică, Bucureşti, 1991, p.189
__________________________________________________________ 75
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
alegerea şi adaptarea politicii de dezvoltare locală. După poziţia geografică se vorbeşte de
oraşe litorale, de câmpie, de deal şi podiş, de munte şi de contact între trepte de relief.
Este ştiut că la nivel mondial, cea mai mare parte a oraşelor (şi a marilor metropole) se
află în regiunile joase, între 0-300 m altitudine, o poziţie aparte ocupând-o regiunile litorale.
Accesibilitatea facilă, topografia terenului cu energie mică de relief, deschiderea exterioară
nelimitată sunt câteva dintre cele mai evidente elemente de favorabilitate a locuirii şi dezvoltării
contemporane. Spre deosebire de epocile istorice în care oraşul căuta mai ales elemente
strategice şi de apărare, extinderea pe orizontală nefiind o prioritate, epoca industrială a
propulsat siturile deschise şi accesibile. Fenomenul se verifică şi în spaţiul românesc unde 14
din cele 26 oraşe cu peste 100.000 loc. se află în regiunile de câmpie şi litoral, în condiţiile în
care aceste regiuni reprezintă doar 1/3 din suprafaţa totală a ţării. Dar chiar în cadrul aceleiaşi
categorii, factorii fizico-geografice pot induce diferenţieri locale semnificative care transformă
fiecare oraş într-o individualitate distinctă. Acesta este unul dintre argumentele geografice forte
asupra căruia geografii insistă că ar trebui să se ţină seama atunci când se caută şi se propune
implementarea unor „modele” de planificare.
Criteriul istoric centrat pe vârsta oraşului este relativ puţin utilizat deşi în planificarea
urbană acesta ar putea fi relevant cel puţin din două motive. Pe de o parte, diferenţiază
categoriile de oraşe vechi, în cadrul cărora planificarea să întâlnească două provocări -
necesitatea reabilitării, restaurării şi integrării unor posibile elemente de patrimoniu, şi
imposibilitatea unei reînnoiri funcţionale în unele sectoare, decât cu preţul sistematizării
radicale a tramei şi încărcăturii urbane. Pe de altă parte, permite identificarea unor regiuni cu
vocaţie urbană localizate spaţio-temporal, în cadrul cărora se pot decela factori de urbanizare
specifici.
Istoric vorbind, există oraşe de vârstă antică, medievală, modernă şi contemporană. De
la ţară la ţară, şi de la o regiune istorică la alta, generaţiile de oraşe sunt diferit reprezentate.
Aici este locul să spunem că urbanizarea însemnă extinderea trăsăturilor urbane la un număr
din ce în ce mai mare de teritorii, fapt posibil prin creşterea şi „deversarea” urbană a oraşelor
existente, prin transformarea unor localităţi rurale în oraşe, (în acest caz fiind vorba de o
decizie politică-administrativă) sau prin planificarea de la zero a unui nou oraş. România, fără
să fie o ţară foarte întinsă, are exemple din toată paleta de aşezări urbane de la cele antice
până la cele planificate în era comunistă, (culmea ironiei!, după modelul american al secolului
XIX).
Criteriul agregat lucrează cu o combinaţie de elemente – de la numărul de locuitori la
funcţiile şi influenţa regională a organismului urban, introducând câteva categorii urbane
distincte: oraşul propriu-zis, aglomeraţia urbană, conurbaţia, metropola şi megalopolisul.
Oraşul propriu-zis este o concentrare umană care, indiferent de numărul de locuitori,
conturează în teritoriu un sistem termodinamic şi informaţional deschis, ale cărui fluxuri de
alimentare şi schimb se realizează cu un hinterland de dimensiuni proporţionale cu intensitatea
activităţii economice din interiorul sistemului.
Aglomeraţia urbană semnifică o concentrare urbană formată din oraşul propriu-zis şi o
parte din localităţile apropiate lui, cu care acesta întreţine relaţii intense de natură economică şi
de aprovizionare cu forţă de muncă (Erdeli et al., 2000).
Conurbaţia se defineşte ca sistem urban apărut pe baza accentuării relaţiilor dintre
două sau mai multe oraşe apropiate spaţial, dar care îşi menţin, în general, personalitatea.
Iniţial s-au dezvoltat separat, iar diferenţele în privinţa supremaţiei au apărut ulterior. Termenul
a fost introdus de sociologul britanic P. Geddes, fiind ulterior reluat şi interpretat de alţi
specialişti în moduri foarte diferite (Erdeli et. Al., 2000).
Metropola este un termen utilizat pentru orice oraş de dimensiuni mari, dar îndeosebi
pentru centrele urbane care joacă rol de capitală regională sau naţională sub aspect economic,
cultural, administrativ etc. În cadrul teoriei locului central, metropola reprezintă un nivel superior
în ierarhia urbană, se constituie în centru de control al economiei moderne, cu o populaţie de
cel puţin 1 milion locuitori şi care circumscrie o regiune ce deţine 5-30 milioane de locuitori
(Erdeli et. Al., 2000).
__________________________________________________________ 76
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
Megalopolis este considerată orice arie urbană supradimensională care a evoluat
gradat prin unirea structurilor metropolitane şi a oraşelor, şi care operează cu un sistem urban
polinuclear. Conform lui C. Doxiadis, megalopolisul se individualizează prin populaţii de peste
10 milioane de persoane şi prin faptul că încorporează mai mult de o metropolă (Erdeli et. Al.,
2000).
Morfostructura oraşului este caracteristica reliefată prin forma, structura şi textura
ţesăturii urbane determinate de evoluţia istorică, politica urbană, regimul proprietăţii, tradiţii şi
modele urbanistic-arhitecturale, etc. În mod clasic se deosebesc trei tipuri majore (rectangular,
radiar-concentric şi mixt polinuclear) şi mai multe tipuri derivate (liniare/biliniare, mixte,
arborescente, dezordonate etc.)
Chiar dacă definiţia oraşului s-ar raporta doar la pragurile de amenajare şi echipare
ale unei localităţi dezbaterea asupra planificării urbane nu s-ar simplifica, cel puţin pentru că
accepţiunea planificării urbane nu se rezumă la localităţile care au acest atribut. Planificarea
urbană se adresează oricărei aşezări umane susceptibile de a fi îmbunătăţită şi dezvoltată,
inclusiv cele rurale.
Localităţile rurale, deşi sunt sisteme cu o mecanică teritorială şi funcţională mai simplă
decât oraşele, sunt clasificabile în mare măsură după aceleaşi criterii ca şi acestea.

2.2 Perspectiva oraşului în lumea contemporană

Difuzie şi uniformizare

Faţă de oraşul antic sau medieval ale cărui limite şi personalitate erau bine definite prin
însăşi natura construcţiei specifice – ziduri, monumentalitate, compactitate -, oraşul modern şi
apoi oraşul contemporan vor pierde din ce în ce mai mult sensul dihotomic al raportului
urban/neurban.
Spaţiul oraşului devine elastic, plasticitatea sa bazându-se mai ales pe capacitatea de a
trăi în oraş decât pe cetăţeanul propriu-zis. Limitele administrative devin convenţii politice în
timp ce civilitatea şi echiparea edilitară diferenţiază urbanul convenţional administrativ de cel
efectiv.
Desigur că generalizarea excesivă, cel puţin în acest caz al fenomenului urbanizării,
creşte riscul axiomelor false, de aceea exemplificările şi studiile regionale sunt cele mai
potrivite. Astfel, ajungem la câteva modele urbane contemporane care corespund unor evoluţii
cultural-istorice şi conjuncturi politico-economice: modelul american, ex-sovietic, european, al
lumii a treia, etc.
Modelul american urmat de cel european răspund cel mai bine caracteristicii enunţate ca
subtitlu –difuzie şi uniformizare. Aici oraşele s-au întins tentacular acoperind ca o reţea din ce în
ce mai densă întregul spaţiu continental. Diferenţele dintre oraş şi „sat” s-au diminuat continuu,
printr-o permanentă absorbţie a celui din urmă în ţesătura urbană. Automobilul ca şi toate
celelalte mijloace de transport au stimulat extinderea extra-muros, întâi tentacular de-a lungul
căilor de acces apoi arborescent şi alveolar. Fuziunea se produce treptat pe măsură ce
algoritmul se simplifică şi se generalizează. Standardizarea ca normă specifică societăţii
contemporane produce „oraşul uniform”.

Polarizare şi contraste

Între modelele mai sus menţionate oraşele latino-americane, africane şi sud asiatice sunt
exemplul pentru discrepanţa fizică pe care o poate genera organismul urban. Treptele de
complexitate şi amenajare urbană diferenţiază teritoriile subdezvoltate în trei categorii –
neurban/rural, urban periferic de tip bidonville sau favelhas şi urban standardizat (zgârie-nori,
Central Building District - CBD, funcţiuni mixte, etc). Ciudad de Mixico, Brasilia, Rio de Janeiro,
Lagos, AbuDhabi, Bombay, Calcutta etc. sunt doar câteva dintre cele mai dinamice şi
spectaculoase oraşe contemporane ale lumii în curs de dezvoltare. Aici contrastele sunt nu
__________________________________________________________ 77
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
doar între oraş şi sat ci mai ales între oraşul central şi periferia sa. Garnitura periferică urbană
strangulează nucleul supra-solicitat nepermiţându-i eliberarea extraurbană pe care a cunoscut-
o oraşul lumii dezvoltate. „Spargerea centrului” întâlnită în majoritatea metropolelor europene
nu se produce la fel în alte regiuni.
Extinderea oraşului în afara „zidurilor cetăţii” reprezintă fenomenul cel mai remarcabil al
ultimilor ani ai secolului XX. Un nou oraş se dezvoltă la exteriorul nucleului tradiţional, dispersat,
răspândit în toate direcţiile, conceput în funcţie de automobil şi de mijloacele de transport
rapide, ajungând în mod frecvent să impieteze asupra teritoriului agricol, forestier şi natural.
Dată fiind această expansiune inedită, oraşul nu mai este văzut ca un obiect global, cu un
centru şi limite bine definite. La exteriorul şi uneori chiar în interiorul acestui nou oraş, coexistă
un ansamblu de teritorii separate, fără relaţii logice.
Oraşul sfârşitului de secol XX materializează o referinţă spaţială foarte diferită de cea a
perioadelor anterioare. Pentru urbanismul secolului XIX, oraşul era un obiect de re-ordonat
plecând de la introducerea unei noi ordini geometrice. În această epocă, analiza sau lectura
planului oraşului viza crearea unui nou oraş structurat geometric. În revanşă, pentru urbanismul
primei jumătăţi a secolului XX, imaginea de referinţă era formarea unui nou mare oraş care
concentra activităţile comerciale, industriale şi rezidenţiale la o scară inimaginabilă anterior.
Manualele de urbanism ale epocii conţin un mare număr de imagini grafice cu referire la acest
nou oraş: scheme de autostrăzi, de cartiere rezidenţiale, de construcţii industriale, etc.
Extinderea nedefinită a oraşului şi inserţia sa în teritoriul exterior sunt punctele de reper
ale noului urbanism. (Manuel de Torres i Capell, 1996). Dacă concentrarea a fost conceptul
central al urbanismului primei jumătăţi a secolului , fricţiunea şi conflictul între teritoriul urban şi
peisaje devin obiectul de studiu al urbanismului sfârşitul de secol XX. Spaţiul de impact se
substituie spaţiului de concentrare.

Aglomeraţia urbană – concept depăşit

Categoriile tradiţionale de la urbanism la spaţiul urban, precum ariile industriale, oraşele-


grădină, ansamblurile rezidenţiale sau ariile suburbane se schimbă. Faptele urbane ale
contemporaneităţii şi viitorului nu mai pot fi definite în afara amestecului între structura internă şi
peisaj. Este vorba în primul rând de binomul şosea – piaţă comercială care reprezintă un nou
sistem de urbanizare, cu infinite variaţiuni, de-a lungul rutelor şi în proximitatea mediului natural
care îl înconjoară. În al doilea rând, dezvoltarea industrială de-a lungul căilor de comunicaţie
rutieră, observabilă pe majoritatea cartografiilor analitice este o variantă interesantă a modelului
anterior, care se sprijină pe accesibilitatea generală, în termeni de timp. Un alt exemplu este cel
al falsului cadrilaj urban din zonele de urbanizare periferică. Este vorba de o urbanizare de
tranziţie între câmp liber şi oraş, care nu-si are originile într-un proiect global anterior.
Urbanizarea în jurul unui drum forestier, urmărind o schemă ramificată este un ultim exemplu de
integrare suplă a urbanizării periferice în mediu.
Conceptul de fricţiune care se substituie celui de aglomeraţie sau de optimizare a
relaţiilor urbane. Acesta este conceptul central al dezvoltării urbane în regiunile periferice ale
oraşelor.
Oraşul – regiune corespunde unei forme teritoriale emergente, dotată cu un proiect,
luând în considerare mobilitatea şi atracţia precum şi apartenenţa la reţele. El se fondează pe
rolul motor al oraşului, se înscrie într-un teritoriu eterogen fără frontiere net definite şi posedă
capacitatea de a întreprinde.

__________________________________________________________ 78
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
3.2 Marile nevoi fizice ale oraşului – teme actuale ale planificării urbane

Apa. Aproape că nu există aşezare urbană care să nu îşi lege apariţia şi dezvoltarea de
prezenţa apei, fie ea curgătoare sau stătătoare. Apa este unul dintre determinanţii cheie în
planificarea şi organizarea unui oraş. Sursele de aprovizionare sunt diverse. Astăzi izvoarele nu
mai joacă rolul important de altădată pentru că debitul lor este prea mic în comparaţie cu
consumul şi riscurile poluării lor sunt foarte mari. În afara apei industriale, oarecum mai uşor de
găsit pentru că nu necesită calităţile celei folosite direct în consumul casnic, apa menajeră şi
potabilă impune o analiză distinctă a nevoilor, consumului şi modalităţilor de distribuţie în oraş.
Apa potabilă vine din pânze freatice ale câmpiilor aluviale, din rezervoare (lacuri de acumulare)
pe râuri în amonte de oraşe (uneori chiar foarte departe), din fluvii şi râuri care traversează
oraşul. În cvasitotalitatea cazurilor apele trebuie tratate înainte de a fi distribuite; distribuţia se
face pe principiul gravitaţiei plecând de la rezervoare înălţate: castele de apă alimentate de
pompe.
Cauza principală a crizei apei rezidă în creşterea constantă a nevoilor, în ritm superior
creşterii populaţiei din motive de progres al igienei, maşinism menajer, risipă. Întreţinerea reţelei
de distribuţie a apei constituie în toate oraşele o problemă pe care autorităţile, constructorii şi
consumatorii nu o pot neglija.
Asanarea. Împreună cu apeductele, canalele de colectare, scurgere şi evacuare sunt
cele mai vechi echipamente de infrastructură urbană. Odată cu diversificarea şi creşterea
complexităţii folosinţelor urbane s-au diferenţiat sisteme de colectare şi evacuare specializate în
funcţie de sursa apei – pluviale, menajere, industriale.
Apele pluviale se îndepărtează prin două sisteme: fie se amestecă cu celelalte ape
uzate, menajere şi industriale în reţele unitare de evacuare, fie, cel mai frecvent sunt colectate
separat şi uneori valorificate. Evacuarea apelor de la ploi torenţiale pune o problemă
particulară. Reţelele de canalizări sunt dimensionate în funcţie de debitele previzibile: sunt
calculate înmulţind suprafaţa versanţilor din bazinul hidrografic cu cantitatea de apă (mm) pe
unitatea de timp şi corectând aceste cifre cu un coeficient de permeabilitate.
Apele de origine casnică provenind de la folosinţa menajeră şi a toaletelor reprezintă
aproximativ 300 l/zi/locuitor în ţările dezvoltate. Primele pot fi evacuate fără prea multe urmări
direct în canalizări, celelalte, din raţiuni de igienă, sunt colectate şi tratate. Soluţia puţurilor
oarbe este nepotrivită căci prin ea se poluează pânza freatică. Deşi este interzisă în principiu,
ea există încă, chiar în ţările cu economie modernă şi este o regulă în ţările lumii a treia.
Deversarea direct în apele curgătoare este o practică de asemenea contraindicată, dar ea
rămâne generală în ţările subdezvoltate. Utilizarea staţiilor de epurare este de dorit şi chiar
indispensabilă în marile oraşe.
Construirea şi întreţinerea lor sunt costisitoare ceea ce explică faptul că în prezent sunt
puţine ţări complet echipate cu instalaţii de acest tip (ţările scandinave, Elveţia, Marea Britanie,
Germania, Canada).
Deşeurile. Deşeurile pun probleme de acelaşi ordin ca şi apele uzate: volumul lor creşte
odată cu nivelul de civilizaţie ceea ce incumbă o risipă din ce în ce mai mare şi utilizarea de
ambalaje a căror volum creşte în mod exponenţial. Natura lor este foarte complexă54, de aici
problema colectării, transportului şi stocării sau tratării diferenţiate. Ultimii ani au revoluţionat şi
acest domeniu, existând în prezent variate căi de valorificare a unor deşeuri; pentru deşeurile
menajere se folosesc în continuare gropile de gunoi, ecologizate în multe oraşe.
Furnizarea energiei. Oraşul reclamă cantităţi importante de energie pentru viaţa
locuitorilor săi şi a activităţilor specifice (industrie, transport, utilităţi diverse). Ponderea diferitelor
surse de energie s-a modificat în timp în balanţă energetică, petrolul împreună gazele fiind în
prezent cele mai utilizate. Sunt însă oraşe a căror încălzire şi iluminare se face aproape în

54
V.Puşcaşu, Protecţia mediului înconjurător, Ed.Evrika, 1998
__________________________________________________________ 79
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
întregime prin folosirea surselor neconvenţionale (solară, eoliană, geotermică, maree-motrice);
fenomenul este încă restrâns din două motive: repartiţia neuniformă în spaţiu şi timp a
manifestărilor energetice neconvenţionale precum şi costul încă ridicat al echipamentelor
necesare pentru valorificare lor.
Electricitatea este însoţită frecvent de producerea de energie termică în centrale
termoelectrice amplasate uneori chiar în centrul marilor oraşe (Moscova, New York, Bucureşti)
sau mai des la periferie (Paris, Londra). Distribuţia curentului electric pune mai ales probleme
de estetică urbană: firele electrice şi stâlpii de tensiune jenează privirea în peisajul urban, de
aceea distribuţia subterană a energiei, deşi este mai costisitoare şi mai complexă este cea mai
bună soluţie.
Aprovizionare cu hrană. Oraşul este prin definiţie o structură teritorială care consumă
cu mult peste posibilităţile spaţiului său efectiv; aspectul este confirmat de puternicele fluxuri de
aprovizionare cu materii prime, energie, forţă de muncă şi hrană. Dacă feed-back-ul pentru
materii prime, energie şi forţă de muncă poate fi urmărit cu uşurinţă, în cazul hranei, verigile
intermediare diminuează perceperea fenomenului, receptându-se doar un input continuu de
alimente necesar populaţiei urbane. Aproape fără excepţie, oraşele mari dispun de zone
specializate în furnizarea diferitelor produse agroalimentare. Fie că sunt ZAP-uri (zona agricolă
periurbană), vecinătăţi rurale, sate agricole, zonă de influenţă etc. ele au în esenţă o funcţie
unică - de aprovizionare cu hrană a oraşului.
Dar nevoile de hrană ale populaţiei din marile oraşe nu sunt satisfăcute doar pe baza
produselor din spaţiul agricol vecin. Uneori nici întreg teritoriul ţării nu este suficient pentru
aprovizionare cu hrană a marilor aglomeraţii urbane. Sunt elocvente în acest sens studiile
făcute asupra densităţii agricole într-o serie de ţări şi relaţia generală populaţie - resurse de
hrană. Să remarcăm, de pildă, că japonezii (cu 77% populaţie urbană - în condiţiile în care
minimul numeric pentru declararea unui oraş este de 30.000 locuitori!) trăiesc în Japonia
...numai în parte! Produsele agricole necesare populaţiei sunt aduse din alte ecosisteme,
Japonia având acces la pieţele agricole din SUA, Canada şi Australia
În acelaşi timp această necesitate a stimulat transporturile, modalităţile de ambalare,
congelare, preparare a produselor alimentare, dezvoltarea spaţiilor de depozitare şi o întreagă
industrie publicitară de marketing pentru produsele alimentare. Locurile specializate pentru
desfacerea produselor alimentare au evoluat de la piaţa tradiţională centrală la super- şi hiper-
marketurile dispuse marginal.
Cimitirele. Cu excepţia câtorva civilizaţii în care incinerarea (şi ulterior împrăştierea
cenuşii) face problema inexistentă (ex.I ndia) înhumarea sau depozitarea urnelor mortuare pune
probleme deosebite în multe dintre oraşele actuale. Incinerarea, mai costisitoare şi uneori
neacceptată de confesiunea religioasă este o variantă acceptabilă sub aspectul suprafeţei
ocupate, Colombariumul parizian fiind un exemplu foarte bun în acest sens.
Înainte de sec. XIX cimitirele se găseau în oraş, aproape de biserici sau temple, dar în
majoritatea statelor dezvoltate cele mai multe au fost dezafectate sau păstrate cu titlu de
amintire istorică. Rămân însă destul de multe cimitire intramuros. În urbanismul contemporan
cimitirele pun două probleme esenţiale: cea a amplasării şi a suprafeţei. Amplasamentele sunt
din ce în ce mai periferice, iar suprafaţa afectată variază în funcţie de disponibilităţile de
teritoriu.
Tendinţa actuală în ţările occidentale este crearea cimitirelor-parc, tip cunoscut de mult
timp în ţările anglo-saxone.
Spaţiile verzi. Funcţiile acestei componente urbane sunt dintre cele mai diverse,
mergând de la funcţia ecologică (purificator al atmosferei, regulator al umidităţii), la cea estetică
(prin aerisirea ţesăturii urbane) şi socială (loc de promenadă şi odihnă).
Spaţiile verzi publice amenajate sunt parcurile, scuarele, pieţele şi pădurile. În general
proprietăţi ale municipalităţilor, ele au mărimi inegale, de la grădiniţe cochete la păduri de mai
multe sute de ha (pădurea Boulogne). Aspectul lor variază în funcţie de această mărime: strict
aliniate cu alei drepte după modelul grădinilor franceze (Tuilleries), fantezist ordonate cu mici
lacuri, cascade, tufe, alei sinuoase după modelul englezesc (Hyde Park, Buttes-Chaumont,
__________________________________________________________ 80
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
Central Park etc.). Dispunerea spaţiilor verzi publice poate îmbrăca forma concentrării în unul sau
două mari spaţii centrale (Central Park în New York, Golden Gate Park în San Francisco, Fort
Williams în Calcutta) sau a dispersiei în numeroase mici spaţii verzi răspândite în ţesătura urbană
(parcurile din Bucureşti); există şi reţele de parcuri ce permit un drum continuu (cazul aproape
unic al Londrei cu Mall aproape 10 km de spaţiu verde prin Regent's şi Hyde Park), în timp ce
altele sunt amplasate în afara oraşului (cele două păduri Boulogne şi Vincennes lângă Paris,
pădurile de lângă Hanovra şi Stuttgart).
Există însă şi spaţii verzi private a căror importanţă spaţială este adesea mai mare, dar nu
întotdeauna accesibile publicului (grădinile aparţinând unor instituţii, ambasade, proprietăţi particulare).

__________________________________________________________ 81
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

__________________________________________________________ 82
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
3.3. Integrarea normativă a planificării urbane
3.3.1 Planul de Dezvoltare

În scopul implementării politicii de dezvoltare regională în UE, fiecare stat membru


trebuie să pregătească şi să deţină un plan de dezvoltare pentru fiecare regiune eligibilă a
primi sprijin comunitar. Dacă statul membru are mai multe regiuni eligibile sub unul dintre
obiectivele de finanţare eropeană, se poate elabora un singur plan pentru toate aceste regiuni.
In cazul în care toate regiunile de dezvoltare ale unui stat membru sunt eligibile sub unul dintre
obiective, atunci acesta poate elabora un plan naţional unic de dezvoltare.
Fiind un angajament asumat prin Capitolul 21 de negocieri, pe de-o parte, pe de alta
parte ca urmare al lipsei cadrului comunitar de reglementare, România demarat elaborarea
Planului Naţional de Dezvoltare pentru perioada 2007-2013. Acest plan s-a dorit a fi
instrumentul fundamental prin care România încerca să recupereze cât mai rapid disparităţile
de dezvoltare socio-economică faţă de Uniunea Europeană. PND reprezintă documentul de
planificare strategică şi programare financiară multianuală, elaborat într-un larg parteneriat, care
orientează şi stimulează dezvoltarea socio-economică a României în conformitate cu Politica de
Coeziune a Uniunii Europene.
Raţiunea elaborării PND a fost aceea de a stabili direcţiile de alocare a fondurilor publice
pentru investiţii cu impact semnificativ asupra dezvoltării economice şi sociale, din surse interne
(buget de stat, bugete locale, etc.) sau externe (fondurile structurale şi de coeziune, fonduri UE
pentru dezvoltare rurală şi pescuit, credite externe, etc.), în scopul diminuării decalajelor de
dezvoltare faţă de Uniunea Europeană şi a disparităţilor interne (ex. urban-rural, regiunea X faţă
de media naţională etc.)
În contextul reformei Politicii de Coeziune a UE pentru perioada 2007-2013 şi a
modificării subsecvente a reglementărilor privind managementul fondurilor structurale şi de
coeziune, PND reprezintă documentul pe baza căruia a fost elaborat Cadrul Strategic Naţional
de Referinţă 2007-2013 (CSNR), reprezentând strategia convenită cu Comisia Europeană
pentru utilizarea instrumentelor structurale.
Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 elaborat de România conţine:
ƒ descrierea situaţiei existente
ƒ strategia şi priorităţile de dezvoltare
ƒ programarea financiară
ƒ descrierea sistemului partenerial
ƒ descrierea mecanismelor de implementare, monitorizare şi evaluare
ƒ evaluarea ex-ante.
Capitolul „Analiza situaţiei curente” cuprinde o descriere cuantificată a situaţiei
socioeconomice actuale privind disparităţile interne şi decalajele faţă de Uniunea Europeană,
dar şi potenţialul de dezvoltare al ţării. Această descriere include o analiză de ansamblu a
situaţiei socio-economice (privire geografică de ansamblu, analiza situaţiei demografice şi a
situaţiei macroeconomice, inclusiv perspectivele macroeconomice 2007-2013), precum şi
analizele socio-economice sectoriale şi regionale. Pe baza analizei socioeconomice a fost
elaborata analiza SWOT a PND 2007-2013 care evidenţiază punctele tari, punctele slabe,
oportunităţile şi riscurile identificate în capitolul de analiză.
Strategia de dezvoltare a PND 2007-2013 este o reflectare a nevoilor de dezvoltare a
României, în vederea reducerii cât mai rapide a decalajelor existente faţă de UE. In
concordanţă cu acest fapt obiectivul global al PND 2007-2013 a fost stabilit ca fiind:

__________________________________________________________ 83
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
„Reducerea cât mai rapidă a disparităţilor de dezvoltare socio-economică între România
şi Statele Membre ale Uniunii Europene”.
Pentru atingerea obiectivului general, acesta se articulează pe trei obiective specifice,
respectiv:
ƒ Creşterea competitivităţii pe termen lung a economiei româneşti
ƒ Dezvoltarea la standarde europene a infrastructurii de bază
ƒ Perfecţionarea şi utilizarea mai eficientă a capitalului uman autohton
Realizarea acestor obiective specifice şi a celui global se sprijină pe realizarea a şase
priorităţi naţionale de dezvoltare:
1. Creşterea competitivităţii economice şi dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere.
2. Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de transport.
3. Protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului.
4. Dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocupării şi incluziunii sociale şi întărirea.
5. capacităţii administrative.
6. Dezvoltarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în sectorul agricol.
7. Diminuarea disparităţilor de dezvoltare între regiunile ţării.
Stabilirea unui număr limitat de priorităţi este de natură să asigure concentrarea
resurselor disponibile pe realizarea acelor obiective şi măsuri cu impact maxim asupra reducerii
decalajelor faţă de Uniunea Europeană şi a disparităţilor interne.
Implementarea prevederilor PND 2007-2013 conform strategiei stabilite şi în condiţii de
eficienţă, rigurozitate, transparenţă şi corectitudine financiară, presupune eforturi însemnate din
partea instituţiilor publice şi a beneficiarilor. Investiţiile ce vor fi efectuate în baza prevederilor
PND nu vor fi, însă, gestionate în mod direct prin intermediul PND, ci conform regulilor specifice
diverselor surse de finanţare a acestor investiţii.
Mecanismele de implementare ale PND sunt, prin urmare, o sumă a acestor reguli de
implementare a documentelor de programare pentru fondurile europene, a programelor
naţionale şi locale de investiţii bugetare, a finanţărilor rambursabile acordate de instituţiile
financiare internaţionale etc.

3.3.2. Programul Naţional de Reformă

In conformitate cu noile orientări ale politicii de coeziune ale Uniunii Europene,


elaborarea documentul de negociere al unui stat membru se bazează pe Orientările Comunitare
Strategice şi pe Programul Naţional de Reformă.
Programul Naţional de Reformă a apărut ca o necesitate în contextul relansării Strategiei
de la Lisabona. Ţările Membre trebuiau să-şi stabilească nişte linii directoare pentru a-şi orienta
economiile către atingerea obiectivului UE stabilit prin strategia de la Lisabona.
Procesul de la Lisabona şi-a propus înainte de toate să ofere un cadru de coordonare
între măsurile naţionale şi cele luate la nivel european, plecând de la realitatea că între
obiectivele strategice şi măsurile concrete a existat mereu o diferenţă. PNR stabileşte direcţiile
strategice la nivel naţional pentru atingerea obiectivului Lisabona, ţinând cont de specificităţile
naţionale.
PNR al României îşi propune pe termen scurt şi mediu următoarele obiective:
ƒ stabilitatea economică şi sustenabilitatea finanţelor publice;
ƒ îmbunătăţirea competitivităţii şi productivităţii economice;
ƒ îmbunătăţirea funcţionării pieţei forţei de muncă.

3.3.3 Cadrul Strategic Naţional de Referinţă


__________________________________________________________ 84
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Conform prevederilor noii Politici de Coeziune, fiecare Stat Membru elaborează un


document de referinţă pentru programarea Fondurilor Structurale şi de Coeziune, document pe
baza căruia se negociază accesul statului la Fondurile Structurale şi de Coeziune. Astfel CSNR
este un document strategic prin care se stabilesc priorităţile de intervenţie ale Fondurilor
Structurale şi de Coeziune pentru perioada 2007-2013.
CSNR va face legătura între priorităţile naţionale de dezvoltare, stabilite în Planul
Naţional de Dezvoltare, Programul Naţional pentru Reforma şi priorităţile la nivel european -
Orientările Strategice Comunitare (OSC) privind Coeziunea 2007-2013 şi Liniile Directoare
Integrate ale UE pentru Creştere Economică şi Locuri de Muncă 2005-2008.
Conţinutul CSNR este Reglementat prin Articolul 27 ar regulamentului general
1083/2006. Astfel documentul trebuie sa conţină:
ƒ analiza socio-economică, disparităţile, punctele slabe precum şi oportunităţile, ţinând cont
de tendinţele economice de la nivel european şi mondial;
ƒ strategia aleasă precum şi aspecte teritoriale şi de dezvoltare urbană;
ƒ acţiuni întreprinse pentru creşterea capacităţii administrative (numai pentru regiuni de
convergenţă);
ƒ informaţii despre programele operaţionale;
ƒ sumele alocate Fondului European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală şi Fondul
European pentru Pescuit;
ƒ informaţii privind rezultatele evaluării ex-ante şi verificarea adiţionalităţii;
ƒ mecanismul pentru coordonarea investiţiilor realizate din diferite programe operaţionale şi
fonduri structurale, precum şi fondurile pentru agricultură, dezvoltare rurală şi pescuit;
ƒ alocarea financiară anuală / fond/program.
Analiza socio-economică a CSNR 2007-2013 elaborată de România prezintă o analiză
succintă a disparităţilor de dezvoltare, a punctelor slabe şi a potenţialului de dezvoltare. Analiza
este structurată în aşa fel încât să fundamenteze cât mai clar priorităţile documentului. Pe baza
acestei analize a fost elaborat SWOT-ul.
Strategia CSNR preia Viziunea Strategică din PND 2007-2013, stabilind ca obiectiv
general reducerea disparităţilor de dezvoltare între România şi statele membre ale UE.
Pentru perioada 2007-2013, se are în vedere creşterea PIB/locuitor de la 31% din media UE-25
în prezent la aproximativ 41% în anul 2013.
CSNR îşi va aduce o contribuţie determinantă la atingerea acestui obiectiv naţional prin
concentrarea Fondurilor Structurale şi de Coeziune pe domenii cu impact semnificativ asupra
dezvoltării economice şi sociale, în conformitate cu Orientările Strategice Comunitare privind
Coeziunea şi cu Strategia Lisabona revizuită. Se estimează astfel că CSNR va contribui la
obiectivul general stabilit prin PND 2007-2013 prin accelerarea ritmului de creştere a PIB şi
generarea unei creşteri suplimentare a acestuia cu 15% până în 2015, ca efect direct al
Fondurilor Structurale şi de Coeziune.
Priorităţile tematice stabilite de CSNR pentru realizarea obiectivului sunt:
ƒ Dezvoltarea infrastructurii de bază la standarde europene
ƒ Îmbunătăţirea competitivităţii pe termen lung a economiei româneşti
ƒ Dezvoltarea şi utilizarea mai eficientă a capitalului uman
ƒ Construcţia unei capacităţi administrative eficiente
A fost identificată totodată o prioritate teritorială, care urmăreşte promovarea unei
dezvoltări echilibrate a întregului teritoriu, prin crearea condiţiilor pentru dezvoltarea regiunilor
rămase în urmă şi valorificarea potenţialului regional de dezvoltare.

__________________________________________________________ 85
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
3.3.4 Programul Operaţional

Programele Operaţionale sunt documentele aprobate de Comisia Europeană, care


cuprind un set de priorităţi multianuale, pentru implementarea unei componente a Cadrului
Strategic Naţional de Referinţa. Spre deosebire de perioada anterioară de programare, în
perioada 2007-2013 un program operaţional va putea fi finanţat doar din resursele unui singur
fond structural. Singura excepţie este Fondul de Coeziune. Daca în perioada anterioară acesta
finanţa proiecte individuale, negociate direct de către Statul Membru cu Comisia Europeană,
acum FC se supune regulilor de programare, fiind cuprins în bugetele programelor operaţionale
pe care le finanţează.
De regulă, programele operaţionale se împart în programe operaţionale regionale –
programe operaţionale care acoperă priorităţile regionale ale unei regiuni sau ale tuturor
regiunilor - şi programe operaţionale sectoriale care acoperă priorităţile sectoriale.
Programele operaţionale sunt transmise Comisiei Europene împreună CSNR.
Fiecare program operaţional cuprinde:
ƒ Prezentarea situaţiei curente – analiza socio-economică
ƒ Prezentarea strategiei
ƒ Descrierea axelor prioritare
ƒ Descrierea sistemului de implementare
ƒ Prezentarea aspectelor financiare
Capitolul de analiză a programele operaţionale trebuie să cuprindă descrierea situaţiei
actuale în zona geografică eligibilă a programului. Ţinând cont de orientarea strategică a
acestor programe şi concentrarea acestora pe obiectivele comunitare, analiza trebuie să
reflecte această orientare prin prezentarea contextului naţional /regional /sectorial în relaţie cu
obiectivele UE, precum şi tendinţele generale în domeniu. Pentru o mai bună fundamentare a
strategiei se recomandă elaborarea analizei SWOT. In cazul programelor regionale se
recomanda realizarea unei analize a disparităţilor regionale şi locale. Un accent destul de mare
se pune pe aspectele privind egalitatea de şanse.
Strategia programului operaţional trebuie să pornească de la analiză şi să prezinte o
soluţie coerentă şi eficientă care să surmonteze obstacolele identificate pentru atingerea
obiectivelor care sunt strâns legate de obiectivele comunitare. Obiectivele ce se doresc a fi
atinse prin implementarea programului trebuie să fie cuantificabile, astfel încât să se poată
urmări realizarea lor. De asemenea, strategia programului operaţional trebuie să decurgă foarte
clar din CSNR, luând în calcul şi specificităţile teritoriale. In mod normal, la realizarea unui
obiectiv specific contribuie câte o axă prioritară55.

3.4. Documente internaţionale de interes direct pentru politica de dezvoltare urbană şi


amenajare a teritoriului

Dezvoltarea şi planificarea urbană se identifică în sfera europenă prin documente emise


de structuri şi organisme neguvernamentale încă din deceniul opt al secolului trecut. De atunci,
numărul şi gradul de detaliere al unora dintre documentele adoptate la nivel european au ajuns
să fie transferate în sistemele naţionale de planificare. Având în vedere că direcţiile prioritare pe

55
Hangiu, Diana (2006), Programe Regionale de Management şi Dezvoltare, Suport Curs, Universitatea Alexandru Ioan Cuza,
Iaşi

__________________________________________________________ 86
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________
care se grefează reglementările acestor acte normative sunt conforme cu scopul final şi
instrumentele vizate, structurarea lor reflectă marile categorii de amenajare şi intervenţie la nivel
spaţial.

a. Amenajarea teritoriului

1. Carta Europeană a Amenajării Teritoriului - CEMAT, Torremolinos, 1983


2. Schema de Dezvoltare a Spaţiului Comunitar (European Spatial Development Perspective -
ESDP) - UE, Postdam, mai 1999
3. Rezoluţiile Conferinţei Europene a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului - CEMAT,
Hanovra, 2000
4. Convenţia europeană a peisajului, 2000
5. Directivele şi Recomandările Consiliului Europei în domeniu (cooperare transfrontaliera,
autonomie regionala, Convenţia Europeana a Peisajului, Carta Europeana a Zonelor Rurale)
6. Agenda Teritoriala Europeana, 2007
7. Raportul Andria, 2007

b. Dezvoltarea durabilă
1. Principiile directoare pentru o dezvoltare teritorială durabilă a continentului european -
CEMAT, Hanovra, septembrie 2000
2. Programul de la Lille - UE, Marsilia, 2000
3. Concluziile Consiliului European de la Göteborg - UE, Göteborg, 2001
4. Declaraţia Mileniului (ONU, New York, 2001)
5. Declaraţia privind Dezvoltarea Durabila (ONU, Johannesburg, 2002)
6. Carta de la Leipzig privind dezvoltarea durabilă a oraşelor, 2007
c. Dezvoltarea spaţială
1. Recomandarea Comitetului de Miniştri ai Statelor membre ale Consiliului Europei privind
principiile directoare pentru o dezvoltare spaţială durabilă a continentului european, 2002)
2. Perspectiva europeana privind dezvoltarea spaţială - Potsdam, 1999
3. Conceptul naţional de dezvoltare spaţială, 2006
d. Documente generale
1. Strategia de la Lisabona - UE, Lisabona, 2000
2. Declaraţia de la Rio şi Agenda 21 - ONU, Rio de Janeiro, 1992
3. Declaraţia de la Istanbul şi Agenda Habitat - ONU, Istanbul, 1996

__________________________________________________________ 87
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Planurile de urbanism

Planurile de urbanism reglementează utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a


acestora cu construcţii şi sunt:
ƒ planul urbanistic general - la nivelul municipiilor, oraşelor, staţiunilor balneare şi
comunelor - PUG;
ƒ planul urbanistic zonal - la nivelul diferitelor tipuri de zone – PUZ;
ƒ planul urbanistic de detaliu (PUD).

Planul urbanistic general

Planul urbanistic general este documentaţia care stabileşte obiectivele, acţiunile şi


măsurile de dezvoltare pentru o localitate existentă sau viitoare pe o perioadă determinată,
pe baza analizei situaţiei existente.
El se întocmeşte pentru întreg teritoriul localităţii şi pentru toate teritoriile necesare
în mod direct existenţei şi dezvoltării acesteia.
Planul urbanistic general cuprinde o componentă directoare şi o componentă
reglementatoare.
Componenta directoare cuprinde prevederi ce se referă la:
ƒ direcţiile principale de dezvoltare în teritoriu a localităţii;
ƒ schema sistemului major de circulaţie al localităţii;
ƒ schema sistemului major de reţele tehnico-edilitare;
ƒ zonele pentru care se impun elaborarea de planuri urbanistice zonale;
ƒ stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea operaţiunilor urbanistice
majore.
Componenta reglementatoare din cadrul Planului urbanistic general cuprinde
prevederi ce se referă la:
ƒ delimitarea intravilanului localităţii;
ƒ delimitarea zonei centrale a localităţii;
ƒ delimitarea zonelor funcţionale;
ƒ stabilirea şi delimitarea zonelor construibile;
ƒ stabilirea şi delimitarea zonelor cu interdicţie temporară sau permanentă de construire;
ƒ stabilirea regimului de construire cuprinzând: aliniamentele, regimul de înălţime, indici
de control (procentul de ocupare a terenului56 şi coeficientul de utilizare a terenului57 );
ƒ delimitarea zonelor în care se preconizează realizarea de lucrări de utilitate publică sau
în care se instituie dreptul de preempţiune al autorităţilor administraţiei publice locale
asupra bunurilor imobile, asupra cărora vom reveni;
ƒ stabilirea traseului şi a caracteristicilor căilor de circulaţie, ce trebuie menţinute,
modificate sau create;
ƒ stabilirea modului de dezvoltare a sistemului de reţele tehnico-edilitare prin care se
asigură buna servire a populaţiei şi a agenţilor economici cu servicii de alimentare cu
apă şi canalizare, producerea şi distribuirea energiei termice şi electrice, asigurarea
posturilor telefonice, drumuri şi străzi şi transportul urban de călători; 58
ƒ delimitarea zonelor protejate;

56
Procentul de ocupare a terenului (P.O.T.) exprimă raportul dintre suprafaţa ocupată la sol de clădiri şi suprafaţa
terenului considerat: P.O.T.= S.C. /S.T.
57
Coeficientul de utilizare a terenului (C.U.T.) exprimă raportul dintre suma suprafeţelor desfăşurate ale tuturor
clădirilor şi suprafaţa terenului considerat: C.U.T.= S.D./S.T.
58
Pentru detalii privind lucrările tehnico-edilitare a se vedea; Preda, M., (1992), Drept administrativ, partea specială,
Ed. AMIVA, Bucureşti, p. 255 şi urm.

__________________________________________________________ 88
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

ƒ delimitarea tuturor zonelor în care se preconizează desfăşurarea de operaţiuni


urbanistice.
Documentaţia care stă la baza Planului urbanistic general cuprinde, de asemenea,
piese scrise şi piese desenate.
Piesele desenate cuprind planuri topografice, cartograme şi scheme elaborate în
două stadii de analiză:
ƒ situaţia existentă şi disfuncţionalităţile constatate, cu determinarea priorităţilor rezultate;
ƒ reglementări privind stabilirea obiectivelor de utilitate publică.
Piesele scrise constau în memoriul de sinteză şi memoriul general.
Memoriul de sinteză cuprinde tratarea principalelor probleme rezultate din memoriul
general, pe baza analizei evoluţiei localităţii şi a situaţiei existente, cu evidenţierea
disfuncţionalităţilor, opţiunilor şi măsurilor ce se impun.
Memoriul general cuprinde tratarea în detaliu a fiecărui capitol din cadrul celor două
componente ale Planului urbanistic general, prezentate mai sus, având în vedere:
ƒ situaţia existentă cu evoluţia disfuncţionalităţilor în cadrul localităţii;
ƒ evoluţia posibilă şi priorităţile stabilite;
ƒ măsurile propuse cu explicitarea reglementărilor privind destinaţia tuturor terenurilor din
localitate şi regimul de construire pe aceste terenuri;
ƒ obiectivele de utilitate publică.
În funcţie de mărimea localităţii, de complexitatea şi specificul diferitelor funcţiuni,
analiza va fi mai mult sau mai puţin detaliată, bazându-se, atunci când este necesar, pe
rezultatele unor studii şi cercetări de specialitate.
Planul urbanistic general se aprobă de consiliile locale interesate cu excepţia
planului pentru staţiunile balneo-climaterice şi turistice care se aprobă de consiliile
judeţene.
Avizarea Planului urbanistic general se face astfel:
ƒ planul pentru oraş şi sat se avizează de câtre organismele teritoriale interesate;
ƒ planul pentru municipiu se avizează de ministerul de resort şi organismele teritoriale
interesate;
ƒ planul pentru municipiul Bucureşti se avizează de ministerul de resort şi organismele
centrale interesate;
ƒ planul pentru staţiunile balneo-climaterice şi turistice se avizează de către ministerul de
resort, Agenţia Naţională de Turism şi Ministerul Sănătăţii.

Planul Urbanistic General - aplicare

PUG şi Regulamentul local de urbanism aprobate devin acte de autoritate ale


administraţiei publice locale, pentru probleme legate de amenajarea şi dezvoltarea
urbanistică a localităţilor respective.
PUG şi Regulamentul local de urbanism pot fi utilizate la:
ƒ eliberarea certificatelor de urbanism şi emiterea autorizaţiilor de construire pentru
obiective din zone ce nu necesita studii aprofundate;
ƒ fundamentarea solicitărilor unor fonduri de la bugetul statului pentru realizarea
obiectivelor de utilitate publică;
ƒ declanşarea procedurii de declarare a utilităţii publice pentru realizarea unor obiective
ce implică exproprieri;
ƒ respingerea unor solicitări de construire neconforme cu prevederile PUG aprobat;
ƒ declanşarea unor PUZ-uri sau PUD-uri necesare detalierii unor zone, respectiv unor
amplasamente;

__________________________________________________________ 89
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

ƒ alte operaţiuni ale compartimentelor de specialitate ale consiliilor locale;


PUG-urile se actualizează periodic.
Durata de valabilitate a PUG propriu-zis aprobat este de până la 10 ani, dacă pe
parcurs nu apar elemente importante de dezvoltare, ce necesită actualizare.
Durata de valabilitate a PUG preliminar aprobat este de până la 3 ani, perioadă în
care trebuie elaborat PUG propriu zis.

Studii de fundamentare pentru PUG

Studiile de fundamentare a propunerilor din PUG reprezintă analiza problematicii


teritoriului aferent localităţii, pe domenii, prin lucrări de specialitate. Rezultatele şi
concluziile acestor studii, precum şi propunerile de dezvoltare a localităţilor, vor fi inter-
relaţionate şi se vor concretiza în propunerile de dezvoltare prezentate de PUG, precum şi
în regulamentul acestuia.
După data elaborării lor faţă de data elaborării PUG, studiile de fundamentare pot fi
de 2 categorii:
ƒ Studii, cercetări şi proiecte deja întocmite la data elaborării PUG, caz în care acestea
vor fi preluate de către proiectantul general în cadrul unor sinteze anexate PUG.
ƒ Studii şi cercetări ce se întocmesc concomitent cu PUG, pe problemele apreciate de
proiectantul general ca necesar de detaliat. Acestea se întocmesc de către colective
specializate în domeniu, sau de către colectivul de elaborare a PUG, daca are în profil
astfel de lucrări.
Studiile de fundamentare trebuie sa prezinte date şi concluzii actuale, fiind necesar
ca data realizării lor să fie recentă (max. 2 ani). Pot fi folosite studii, cercetări şi proiecte
anterioare numai în situaţia în care informaţiile oferite de acestea nu şi-au pierdut
valabilitatea.
În funcţie de mărimea, complexitatea şi specificul localităţii, elaboratorul va întocmi,
împreună cu beneficiarul PUG, lista studiilor de fundamentare obligatorii, de la caz la caz.
În sensul celor de mai sus, beneficiarul va pune la dispoziţie sau va facilita accesul
la informaţiile /studiile /cercetările /proiectele deja realizate. Pentru studiile de
fundamentare considerate necesar a se realiza se emit comenzi de subproiectare.
După specificul lor, studiile de fundamentare se pot grupa în trei grupe principale:
1. Studiile de fundamentare cu caracter analitic, care privesc evoluţia localităţii şi
caracteristicile sale, pot fi:
ƒ Aducerea la zi a suportului topografic/cadastral;
ƒ Evoluţia localităţii, sub aspect istorico-cultural, etnografic, urbanistic-arhitectural;
ƒ Organizarea circulaţiei şi transporturilor;
ƒ Condiţii geotehnice şi hidrogeologice;
ƒ Reabilitarea, protecţia şi conservarea mediului;
ƒ Stabilirea zonelor protejate cu valoare deosebita (culturală, istorică, arhitectural -
urbanistică etc.);
ƒ Tipuri de proprietate asupra terenurilor şi imobilelor;
ƒ Echiparea majoră edilitară;
ƒ Valorificarea potenţialului turistic sau balnear.

2. Studiile de fundamentare cu caracter consultativ privesc evidenţierea unor


cerinţe şi opţiuni ale populaţiei, legate de dezvoltarea urbanistică. Ele se pot elabora în
baza sondajelor şi anchetelor socio-urbanistice efectuate în rândurile populaţiei,
specialiştilor şi a instituţiilor.

__________________________________________________________ 90
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

3. Studiile de fundamentare cu caracter prospectiv reprezintă elaborarea unor


prognoze pentru diferitele domenii sectoriale, privind evoluţia populaţiei, evoluţia
activităţilor, evoluţia mişcării în teritoriu a activilor etc.
Pentru toate categoriile de studii de fundamentare, demersul elaborării va fi
structural astfel:
ƒ delimitarea obiectului studiat;
ƒ analiza critica a situaţiei existente;
ƒ evidenţierea disfuncţionalităţilor şi priorităţilor de intervenţie;
ƒ propuneri de eliminare/diminuare a disfuncţionalităţilor, prognoze, scenarii de
dezvoltare a localităţii.
Faţă de varietatea situaţiilor ce pot fi întâlnite (mărime, grad de complexitate,
specificitate, urban-rural) nu se pot stabili precis, pe categorii de localităţi, studiile de
fundamentare necesare.
Lista studiilor de fundamentare prezentată în continuare este teoretică şi poate fi
redusă sau completată în funcţie de problematica PUG ce se elaborează.
Dintre studiile de fundamentare cu frecvenţă mai mare la PUG – uri se
menţionează:

a. Studii cu caracter analitic:


ƒ Reambularea suportului topografic;
ƒ Condiţiile geotehnice;
ƒ Circulaţia în localităţi şi în teritoriul de influenţă al acestora;
ƒ Protecţia mediului;
ƒ Regimul juridic al terenurilor;
ƒ Identificarea şi protejarea ansamblurilor arhitectural - urbanistice cu valoare deosebită;
ƒ Potenţialul balnear sau turistic al localităţii.

b. Studii cu caracter consultativ:


ƒ Ancheta socio-urbanistică privind opţiunile populaţiei.

c. Studii cu caracter prospectiv.


ƒ Evoluţia socio-demografică;
ƒ Evoluţia activităţilor economice;
ƒ Evoluţia deplasărilor pentru muncă;
ƒ Reconversia forţei de muncă;
ƒ Scenarii alternative;
Fiecare studiu de fundamentare se finalizează cu o sinteză, axată în principal pe
diagnosticarea disfuncţionalităţilor şi formularea propunerilor de eliminare sau diminuare a
acestora.
Sintezele studiilor de fundamentare se elaborează:
ƒ de proiectantul de specialitate, pentru studiile de fundamentare elaborate concomitent
cu PUG;
ƒ de proiectantul general al PUG pentru studiile de fundamentare elaborate anterior
PUG.
Proiectantul PUG are obligaţia de a corela toate propunerile studiilor de
fundamentare şi de a genera o concepţie unitară de dezvoltare a localităţilor.

Regulamentul local de urbanism

__________________________________________________________ 91
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Voumul II al PUG cuprinde Regulamentul local de urbanism (RLU) care reprezintă o piesă
de bază în aplicarea PUG, el întărind şi detaliind, prin prescripţii (permisiuni şi interdicţii)
reglementările din PUG.
Prescripţiile cuprinse în RLU sunt obligatorii la autorizarea executării construcţiilor
pe întreg teritoriul administrativ al unităţii ce face obiectul PUG.
La baza elaborării RLU aferent PUG, stă Regulamentul General de Urbanism,
aprobat prin HGR nr. 525/1996 şi Ghidul de elaborare a Regulamentului Local de
Urbanism, aprobat prin Ordinul MLPAT nr. 80/N/1996, cu actualizări ulterioare.
Odată aprobat, împreună cu PUG-ul, RLU constituie act de autoritate al
administraţiei publice locale.

RLU este structurat astfel:

A. Piese scrise

I. Dispozitii generale
1. Rolul RLU;
2. Baza legală a elaborării;
3. Domeniul de aplicare;
II. Reguli de bază privind modul de ocupare a terenurilor
4. Reguli cu privire la păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului natural şi
construit;
5. Reguli cu privire la siguranţa constructor şi la apărarea interesului public;
6. Reguli de amplasare şi retrageri minime obligatorii;
7. Reguli cu privire la asigurarea acceselor obligatorii;
8. Reguli cu privire la echiparea edilitară;
9. Reguli cu privire la forma şi dimensiunile terenurilor pentru construcţii;
10. Reguli cu privire la amplasarea de spaţii verzi şi împrejmuiri;
Regulile de bază privind modul de ocupare a terenurilor vor fi stabilite ţinând seama
de necesitatea instituirii, după caz, a unor servituţi de utilitate publică, conform listei
prezentate în Anexa 1;

III. Zonificarea funcţională


11. Zone şi subzone funcţionale;

IV. Prevederi la nivelul zonelor funcţionale din intravilan


L - Zona pentru locuinţe;
IS - Zona pentru instituţii şi servicii;
ID - Zona pentru unităţi industriale şi depozitare;
A - Zona pentru unităţi agricole;
C - Zona pentru căi de comunicaţie;
SP - Zona pentru spaţii verzi amenajate, perdele de protecţie, sport şi agrement;
DS - Zona cu destinaţie specială;
GC - Zona pentru gospodărie comunală
TE - Zona pentru echipare edilitară

V. Prevederi privind modul de ocupare a terenurilor din extravilan


TA - Terenuri agricole;
TF - Terenuri forestiere;
TH - Terenuri aflate permanent sub ape;

__________________________________________________________ 92
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

TC - Terenuri ocupate de căi de comunicaţie;


TN - Terenuri neproductive;
TS - Terenuri cu destinaţie specială;

VI. Unităţi teritoriale de referinţă


Prescripţiile din RLU au ca suport Unităţile Teritoriale de Referinţă (UTR).
Unităţile Teritoriale de Referinţă reprezintă instrumentele operaţionale în sprijinul
stabilirii reglementarilor specifice unor zone urbane cu caracteristici distincte.
Ele vor fi delimitate convenţional pe baza criteriilor de omogenitate morfologică şi
funcţională.
Unităţile Teritoriale de Referinţă se conturează prin străzi fie limite cadastrale,
precum şi pe baza funcţiunii predominante şi a categoriilor de intervenţie.
Pentru UTR-urile cu caracteristici similare se poate formula şi aplica acelaşi set de
prescripţii.
Partea grafică, cuprinzând schema împărţirii localităţii în UTR-uri, precum şi fiecare
unitate teritorială de referinţă, se anexează la Regulamentul local de urbanism.
În activitatea de aplicare a PUG şi RLU, emitentul certificatului de urbanism şi a
autorizaţiei de construire identificând UTR-ul în care solicitantul se înscriu şi extrag, în
mod obligatoriu, prescripţiile din RLU privind oportunitatea şi condiţiile de amplasare şi
realizare a obiectivului propus.

B. Piese desenate
Acestea se întocmesc pe planuri topografice actualizate, în culori şi semne
convenţionale standard. Scara uzuală este 1:25.000 (pe suport obţinut de la IGFCOT-
Bucureşti) şi cuprinde:
a. limite:
ƒ limita teritoriului administrativ al unităţii teritoriale de bază, cu indicarea denumirii
unităţilor administrative învecinate;
ƒ limita intravilanului propus (inclusiv trupuri);
ƒ alte limite, după caz (teritoriu judeţean sau naţional)
b. folosinţa terenurilor
ƒ terenuri pentru construcţia şi amenajări (o singură culoare pentru suprafeţele din
intravilan;
ƒ terenuri agricole, din care arabil, păşuni, vii, fâneţe, livezi;
ƒ terenuri forestiere;
ƒ ape, zone inundabile;
ƒ căi de comunicaţie rutiere (AS, DN, DJ, DC);
ƒ căi de comunicaţie feroviare (după caz);
ƒ căi de comunicaţie aeriene (după caz);
ƒ zona protejată cu valoare istorică, ecologică, sanitară;

Planul urbanistic zonal

Planul urbanistic zonal este documentaţia care se referă la o zonă dintr-o localitate
actuală sau viitoare, prin care se analizează situaţia existentă şi se precizează toate
elementele urbanistice necesare eliberării certificatelor de urbanism şi autorizaţiilor de
construire.
Planul urbanistic zonal se întocmeşte, deci, pentru o parte din teritoriul unei
localităţi ce participă sau se preconizează să participe la funcţionarea şi dezvoltarea unei
localităţi.
__________________________________________________________ 93
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Elaborarea Planului urbanistic zonal poate fi determinată de intenţia realizării unui


obiectiv sau a unui ansamblu de obiective care determină o influenţă deosebită din punct
de vedere urbanistic într-o zonă mai extinsă, care nu se suprapune neapărat cu zonele şi
subzonele stabilite prin planul urbanistic general.
Conţinutul Planului urbanistic zonal aprofundează prevederile Planului urbanistic
general pentru zona studiată, cu elemente suplimentare, necesare realizării construcţiilor
şi amenajărilor solicitate.
Planul urbanistic zonal cuprinde o componentă directoare care grupează toate
prevederile directoare din cadrul planului şi o componentă reglementatoare care grupează
toate prevederile reglementatoare din cadrul acestui plan.
Componenta directoare a Planului urbanistic zonal se întocmeşte pentru părţi din
teritoriul unei localităţi, ce prezintă o amploare sau o importanţă deosebită şi cuprinde
aceleaşi tipuri de prevederi ca şi componenta directoare a Planului urbanistic general,
adaptate la teritoriul zonei, cu excepţia prevederii referitoare la „zonele pentru care se
impun elaborarea de planuri urbanistice zonale".
Componenta reglementatoare a Planului urbanistic zonal cuprinde aceleaşi
prevederi ca şi componenta reglementatoare a Planului urbanistic general, adaptate la
teritoriul zonei cu excepţia celor privind „delimitarea intravilanului localităţii" şi „delimitarea
zonei centrale a localităţii".
Componenta reglementatoare a Planului urbanistic zonal poate cuprinde şi
prevederi privind aspectul exterior al construcţiilor şi modul de rezolvare al amenajărilor
din jurul acestora, dacă elaboratorul planului decide că acestea sunt necesare.
Documentaţia care stă la baza Planului urbanistic zonal este formată, de
asemenea, din piese scrise şi piese desenate, aşa cum au fost prezentate la celelalte
categorii de planuri. Planul urbanistic zonal este aprobat de consiliile locale interesate cu
excepţia planurilor privind zonele protejate şi aşezările de vacanţă care se aprobă
întotdeauna de către consiliile judeţene sau al municipiul Bucureşti.
Avizarea Planului urbanistic zonal se face astfel:
ƒ pentru zona centrală a municipiul Bucureşti, avizarea se face de către ministerul de
resort şi organismele centrale interesate;
ƒ pentru zona centrală a municipiului şi orice alte zone din municipii, dacă nu a fost
stabilită zona centrală a acestora, avizarea se face de ministerul de resort şi
organismele teritoriale interesate;
ƒ pentru zonele protejate şi aşezărilor de vacanţă, avizarea se face de către ministerul
de resort şi organismele centrale teritoriale interesate;
ƒ pentru zona centrală a satului sau alte zone funcţionale din localităţile componente,
avizarea se face de către organismele teritoriale interesate.

Planul urbanistic de detaliu

Planul urbanistic de detaliu este documentaţia prin care se stabilesc condiţiile de


amplasare şi executare pe un anumit teren a uneia sau mai multor construcţii cu destinaţie
precizată. Această documentaţie se întocmeşte numai pe baza unui plan urbanistic de
bază aprobat. Autorităţile administraţiei publice locale au competenţa de a decide asupra
necesităţii elaborării unui plan urbanistic de detaliu şi comunică aceasta persoanelor fizice
şi juridice interesate, prin intermediul certificatului de urbanism.
Planul urbanistic de detaliu cuprinde reglementările rezultate din concepţia generală
de urbanism şi arhitectură, cu privire la amplasarea şi încadrarea în zonă a construcţiilor şi
amenajărilor exterioare aferente.

__________________________________________________________ 94
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

În cadrul Planului urbanistic de detaliu se includ date referitoare la dimensionarea,


funcţionalitatea şi aspectul arhitectural al construcţiilor prevăzute, precum la determinarea
mărimii şi limitelor zonei studiate ce stau la baza întocmirii documentaţiilor pentru
obţinerea autorizaţiei de construire.
Controlul documentaţiei, care stă la baza Planului urbanistic de detaliu este similar
cu cel al celorlalte planuri descrise mai sus.
Memoriul va cuprinde justificarea detalierii zonei studiate, încadrarea acesteia în
Planului urbanistic general sau Planul urbanistic zonal, iar în lipsa acestora în localitate
sau în teritoriu. Se va trata situaţia existentă a clădirilor şi amenajărilor din teritoriul studiat,
precum şi reglementările şi servituţiile stabilite.59
În memoriu se vor face referiri la condiţiile geotehnice ale terenului, la căile de
comunicaţie, echipamentele şi reţelele necesare de apa, canalizare, electrice, termice,
gaze, telefonice, televiziune etc., la protecţia mediului natural şi construit, la probleme de
peisagistică etc.
Piesele desenate se referă la:
ƒ situaţia existentă: se prezintă pe planul topografic situaţia regimului juridic, economic şi
tehnic al terenului şi construcţiilor;
ƒ reglementări care cuprind delimitarea strictă a suprafeţelor destinate construcţiilor şi
amenajărilor exterioare aferente, destinaţia şi capacitatea construcţiilor, funcţionarea
ansamblului, poziţia faţă de domeniul public, regimul tehnic şi juridic rezultat;
ƒ echiparea tehnico-edilitară evidenţiindu-se: asigurarea utilităţilor, branşamentele la
reţelele publice, măsurile de protecţie a mediului, de protecţie sanitară, de prevenire şi
stingere a incendiilor.
In cazul amplasamentelor situate în zone protejate, se vor preciza prescripţiile
corespunzătoare din regulamentul acestora şi modul de respectare a condiţiilor stabilite
prin avizul emis de organismele de specialitate, potrivii legii.
Planul urbanistic de detaliu se avizează şi se aprobă după cum urmează:
ƒ în cazul investiţiilor din competenţa de aprobare a Guvernului, a altor organe ale
administraţiei centrale60 şi cele care se amplasează în zone protejate, planul se
avizează de ministerul de resort şi organismele centrale şi teritoriale interesate şi se
aprobă de consiliul judeţean;
ƒ în cazul investiţiilor din competenţa de aprobare a organelor locale, planul se avizează
de către organismele teritoriale şi se aprobă de consiliile locale.

Anexe utile

1. Ierarhizarea localităţilor urbane existente pe ranguri

Localităţi urbane de rangul 0

Nr. Statutul Numărul de locuitori


Localitatea
crt. localităţii la 1 ianuarie 1999
1. Bucureşti municipiu 2.013.911
Capitala României

59
Pentru detalii, a se vedea N. Pepelea, Servituţiile administrative, în „Dreptul”, nr. 9/1994, p.36
60
Referitor la competenţele de aprobare a investiţiilor a se vedea art. 19 din Legea nr. 10/1991 privind finanţele publice
M.Of. nr. 23 din 30.01.1991

__________________________________________________________ 95
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Localităţi urbane de rangul I:

Nr. Numărul de locuitori


Localitatea Statutul localităţii Judeţul
crt. la 1 ianuarie 1999
1. Bacău municipiu reşedinţă de judeţ Bacău 210.469
2. Braşov municipiu reşedinţă de judeţ Braşov 314.219
3. Brăila - sistem urban - Brăila 233.447
4. Galaţi municipiu reşedinţă de judeţ Galaţi 328.596
5. Cluj-Napoca municipiu reşedinţă de judeţ Cluj 331.476
6. Constanţa municipiu reşedinţă de judeţ Constanţa 342.394
7. Craiova municipiu reşedinţă de judeţ Dolj 314.920
8. Iaşi municipiu reşedinţă de judeţ Iaşi 348.489
9. Oradea municipiu reşedinţă de judeţ Bihor 221.824
10. Ploieşti municipiu reşedinţă de judeţ Prahova 251.981
11. Timişoara municipiu reşedinţă de judeţ Timiş 329.111

Localităţi urbane de rangul II:

Nr. Numărul de locuitori


Localitatea Statutul localităţii Judeţul
crt. la 1 ianuarie 1999
1. Aiud municipiu Alba 28.909
2. Adjud municipiu Vrancea 20.776
3. Alba Iulia municipiu reşedinţă de judeţ Alba 72.615
4. Alexandria municipiu reşedinţă de judeţ Teleorman 58.651
5. Arad municipiu reşedinţă de judeţ Arad 184.290
6. Baia Mare municipiu reşedinţă de judeţ Maramureş 150.613
7. Bârlad municipiu Vaslui 78.633
8. Bistriţa municipiu reşedinţă de judeţ Bistriţa-Năsăud 87.355
9. Blaj municipiu Alba 21.819
10. Botoşani municipiu reşedinţă de judeţ Botoşani 128.591
11. Brad municipiu Hunedoara 18.075
12. Buzău municipiu reşedinţă de judeţ Buzău 147.627
13. Calafat municipiu Dolj 21.227
14. Caracal municipiu Olt 39.276
15. Caransebeş municipiu Caraş-Severin 31.199
16. Carei municipiu Satu Mare 25.590
17. Călăraşi municipiu reşedinţă de judeţ Călăraşi 77.669
18. Câmpia Turzii municipiu Cluj 29.852
19. Câmpina municipiu Prahova 40.569
20. Câmpulung municipiu Argeş 43.634
21. Câmpulung Moldovenesc municipiu Suceava 21.862
22. Codlea municipiu Braşov 24.814
23. Curtea de Argeş municipiu Argeş 34.867
24. Dej municipiu Cluj 41.120
25. Deva municipiu reşedinţă de judeţ Hunedoara 76.498
26. Dorohoi municipiu Botoşani 35.298
27. Drăgăşani municipiu Vâlcea 22.499
28. Drobeta-Turnu Severin municipiu reşedinţă de judeţ Mehedinţi 118.069

__________________________________________________________ 96
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

29. Făgăraş municipiu Braşov 44.535


30. Fălticeni municipiu Suceava 33.867
31. Feteşti municipiu Ialomiţa 36.649
32. Focşani municipiu reşedinţă de judeţ Vrancea 98.581
33. Gherla municipiu Cluj 24.232
34. Giurgiu municipiu reşedinţă de judeţ Giurgiu 72.763
35. Hunedoara municipiu Hunedoara 79.967
36. Huşi municipiu Vaslui 33.320
37. Lugoj municipiu Timiş 49.028
38. Mangalia municipiu Constanţa 43.924
39. Medgidia municipiu Constanţa 46.783
40. Mediaş municipiu Sibiu 62.543
41. Miercurea-Ciuc municipiu reşedinţă de judeţ Harghita 46.819
42. Motru municipiu Gorj 25.860
43. Odorheiu Secuiesc municipiu Harghita 39.661
44. Olteniţa municipiu Călăraşi 31.434
45. Oneşti municipiu Bacău 60.507
46. Orăştie municipiu Hunedoara 24.354
47. Orşova municipiu Mehedinţi 15.379
48. Paşcani municipiu Iaşi 45.898
49. Petroşani municipiu Hunedoara 50.964
50. Piatra-Neamţ municipiu reşedinţă de judeţ Neamţ 124.859
51. Piteşti municipiu reşedinţă de judeţ Argeş 187.001
52. Rădăuţi municipiu Suceava 32.151
53. Râmnicu Sărat municipiu Buzău 42.125
54. Râmnicu Vâlcea municipiu reşedinţă de judeţ Vâlcea 119.791
55. Reghin municipiu Mureş 38.925
56. Reşiţa municipiu reşedinţă de judeţ Caraş-Severin 93.590
57. Roman municipiu Neamţ 81.803
58. Roşiori de Vede municipiu Teleorman 36.603
59. Satu Mare municipiu reşedinţă de judeţ Satu Mare 130.072
60. Săcele municipiu Braşov 29.967
61. Sebeş municipiu Alba 29.475
62. Sfântu Gheorghe municipiu reşedinţă de judeţ Covasna 66.896
63. Sibiu municipiu reşedinţă de judeţ Sibiu 169.299
64. Sighetu Marmaţiei municipiu Maramureş 44.433
65. Sighişoara municipiu Mureş 36.222
66. Slatina municipiu reşedinţă de judeţ Olt 87.137
67. Slobozia municipiu reşedinţă de judeţ Ialomiţa 56.310
68. Suceava municipiu reşedinţă de judeţ Suceava 118.311
69. Târgovişte municipiu reşedinţă de judeţ Dâmboviţa 99.086
70. Târgu Jiu municipiu reşedinţă de judeţ Gorj 98.206
71. Târgu Mureş municipiu reşedinţă de judeţ Mureş 164.928
72. Târgu Secuiesc municipiu Covasna 22.251
73. Târnăveni municipiu Mureş 29.828
74. Tecuci municipiu Galaţi 46.785
75. Tulcea municipiu reşedinţă de judeţ Tulcea 95.957
76. Turnu Măgurele municipiu Teleorman 35.527

__________________________________________________________ 97
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

77. Turda municipiu Cluj 60.998


78. Urziceni municipiu Ialomiţa 19.088
79. Vaslui municipiu reşedinţă de judeţ Vaslui 79.070
80. Vatra Dornei municipiu Suceava 17.864
81. Zalău municipiu reşedinţă de judeţ Sălaj 71.148

Localităţi urbane de rangul III:

Nr. Numărul de locuitori


Localitatea Statutul localităţii Judeţul
crt. la 1 ianuarie 1999
1. Abrud oraş Alba 6.803
2. Agnita oraş Sibiu 12.115
3. Aleşd oraş Bihor 10.852
4. Anina oraş Caraş-Severin 10.594
5. Aninoasa oraş Hunedoara 6.108
6. Avrig oraş Sibiu 16.215
7. Azuga oraş Prahova 6.119
8. Babadag oraş Tulcea 10.878
9. Baia de Aramă oraş Mehedinţi 5.724
10. Baia de Arieş oraş Alba 4.877
11. Baia Sprie oraş Maramureş 15.735
12. Balş oraş Olt 23.147
13. Baraolt oraş Covasna 10.464
14. Basarabi oraş Constanţa 11.070
15. Băicoi oraş Prahova 20.234
16. Băile Govora oraş Vâlcea 3.147
17. Băile Herculane oraş Caraş-Severin 6.051
18. Băile Olăneşti oraş Vâlcea 4.814
19. Băile Tuşnad oraş Harghita 1.802
20. Băileşti oraş Dolj 22.231
21. Bălan oraş Harghita 9.295
22. Beclean oraş Bistriţa-Năsăud 12.033
23. Beiuş oraş Bihor 12.089
24. Bereşti oraş Galaţi 3.926
25. Bicaz oraş Neamţ 8.911
26. Bocşa oraş Caraş-Severin 19.023
27. Boldeşti-Scăeni oraş Prahova 11.505
28. Bolintin-Vale oraş Giurgiu 11.464
29. Borsec oraş Harghita 3.109
30. Borşa oraş Maramureş 27.247
31. Breaza oraş Prahova 18.863
32. Brezoi oraş Vâlcea 7.589
33. Budeşti oraş Călăraşi 9.596
34. Buftea oraş Ilfov 19.617
35. Buhuşi oraş Bacău 21.993
36. Bumbeşti-Jiu oraş Gorj 11.882
37. Buşteni oraş Prahova 11.787
38. Buziaş oraş Timiş 8.128

__________________________________________________________ 98
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

39. Cavnic oraş Maramureş 5.494


40. Călan oraş Hunedoara 14.714
41. Călimăneşti-Căciulata oraş Vâlcea 8.923
42. Câmpeni oraş Alba 8.587
43. Cehu Silvaniei oraş Sălaj 8.468
44. Cernavodă oraş Constanţa 20.514
45. Chişineu-Criş oraş Arad 8.724
46. Cisnădie oraş Sibiu 17.204
47. Comarnic oraş Prahova 13.532
48. Comăneşti oraş Bacău 26.237
49. Copşa Mică oraş Sibiu 5.157
50. Corabia oraş Olt 21.932
51. Costeşti oraş Argeş 12.091
52. Covasna oraş Covasna 12.306
53. Cristuru Secuiesc oraş Harghita 11.291
54. Cugir oraş Alba 30.244
55. Curtici oraş Arad 9.762
56. Dărăbani oraş Botoşani 12.002
57. Dărmăneşti oraş Bacău 14.232
58. Deta oraş Timiş 7.059
59. Drăgăneşti-Olt oraş Olt 13.181
60. Dumbrăveni oraş Sibiu 8.812
61. Eforie oraş Constanţa 9.294
62. Făget oraş Timiş 7.519
63. Făurei oraş Brăila 4.626
64. Fieni oraş Dâmboviţa 8.092
65. Filiaşi oraş Dolj 20.159
66. Fundulea oraş Călăraşi 6.217
67. Găeşti oraş Dâmboviţa 16.598
68. Geoagiu oraş Hunedoara 6.290
69. Gheorgheni oraş Harghita 21.245
70. Gura Humorului oraş Suceava 16.740
71. Haţeg oraş Hunedoara 12.507
72. Hârlău oraş Iaşi 12.260
73. Hârşova oraş Constanţa 11.198
74. Horezu oraş Vâlcea 7.446
75. Huedin oraş Cluj 9.955
76. Ianca oraş Brăila 12.886
77. Iernut oraş Mureş 9.833
78. Ineu oraş Arad 10.416
79. Isaccea oraş Tulcea 5.614
80. Însurăţei oraş Brăila 7.501
81. Întorsura Buzăului oraş Covasna 9.081
82. Jibou oraş Sălaj 12.283
85. Lipova oraş Arad 11.491
86. Luduş oraş Mureş 18.647
87. Lupeni oraş Hunedoara 31.409
88. Măcin oraş Tulcea 11.803

__________________________________________________________ 99
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

89. Mărăşeşti oraş Vrancea 13.070


90. Marghita oraş Bihor 18.650
91. Mihăileşti oraş Giurgiu 7.161
92. Mioveni oraş Argeş 35.889
93. Mizil oraş Prahova 17.075
94. Moineşti oraş Bacău 25.532
95. Moldova Nouă oraş Caraş-Severin 15.112
96. Moreni oraş Dâmboviţa 22.868
97. Nădlac oraş Arad 8.422
98. Năsăud oraş Bistriţa-Năsăud 11.365
99. Năvodari oraş Constanţa 34.669
100. Negreşti oraş Vaslui 10.481
101. Negreşti-Oaş oraş Satu Mare 16.356
102. Negru Vodă oraş Constanţa 5.529
103. Nehoiu oraş Buzău 12.650
104. Novaci oraş Gorj 6.151
105. Nucet oraş Bihor 2.851
106. Ocna Mureş oraş Alba 15.697
107. Ocna Sibiului oraş Sibiu 4.184
108. Ocnele Mari oraş Vâlcea 3.591
109. Odobeşti oraş Vrancea 7.985
110. Oraviţa oraş Caraş-Severin 15.222
111. Otopeni oraş Ilfov 10.515
112. Oţelu Roşu oraş Caraş-Severin 13.128
113. Ovidiu oraş Constanţa 13.458
114. Panciu oraş Vrancea 9.834
115. Pâncota oraş Arad 7.418
116. Petrila oraş Hunedoara 28.742
117. Piatra Olt oraş Olt 6.583
118. Plopeni oraş Prahova 10.083
119. Pogoanele oraş Buzău 7.614
120. Predeal oraş Braşov 6.735
121. Pucioasa oraş Dâmboviţa 16.489
122. Râşnov oraş Braşov 16.242
123. Rovinari oraş Gorj 12.603
124. Rupea oraş Braşov 6.246
125. Salonta oraş Bihor 20.006
126. Săveni oraş Botoşani 8.685
127. Sângeorz-Băi oraş Bistriţa-Năsăud 10.702
128. Sânnicolau Mare oraş Timiş 13.007
129. Scorniceşti oraş Olt 13.751
130. Sebiş oraş Arad 6.829
131. Segarcea oraş Dolj 8.704
132. Seini oraş Maramureş 9.439
133. Simeria oraş Hunedoara 14.571
134. Sinaia oraş Prahova 14.636
135. Siret oraş Suceava 10.003
136. Slănic oraş Prahova 7.249

__________________________________________________________ 100
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

137. Slănic Moldova oraş Bacău 5.375


138. Solca oraş Suceava 4.687
139. Sovata oraş Mureş 12.219
140. Strehaia oraş Mehedinţi 12.564
141. Sulina oraş Tulcea 5.140
142. Şimleu Silvaniei oraş Sălaj 17.053
143. Ştei oraş Bihor 9.466
144. Tălmaciu oraş Sibiu 9.147
145. Tăşnad oraş Satu Mare 10.188
146. Târgu Bujor oraş Galaţi 8.044
147. Târgu Cărbuneşti oraş Gorj 9.338
148. Târgu Frumos oraş Iaşi 13.763
149. Târgu Lăpuş oraş Maramureş 14.139
150. Târgu Neamţ oraş Neamţ 22.634
151. Târgu Ocna oraş Bacău 14.184
152. Techirghiol oraş Constanţa 7.388
153. Teiuş oraş Alba 7.338
154. Titu oraş Dâmboviţa 10.711
155. Topliţa oraş Harghita 16.839
156. Topoloveni oraş Argeş 10.329
157. Ţăndărei oraş Ialomiţa 14.591
158. Ţicleni oraş Gorj 5.205
159. Uricani oraş Hunedoara 12.177
160. Urlaţi oraş Prahova 11.858
161. Valea lui Mihai oraş Bihor 10.665
162. Vaşcău oraş Bihor 3.032
163. Vălenii de Munte Oraş Prahova 13.898
164. Vânju Mare Oraş Mehedinţi 7.074
165. Victoria Oraş Braşov 10.896
166. Videle Oraş Teleorman 12.498
167. Vişeu de Sus Oraş Maramureş 18.444
168. Vlăhiţa Oraş Harghita 7.392
169. Vulcan Oraş Hunedoara 33.186
170. Zărneşti Oraş Braşov 26.520
171. Zimnicea Oraş Teleorman 16.787
172. Zlatna Oraş Alba 9.254

2. Ierarhizarea localităţilor rurale pe ranguri:

Nr. Rangul Statutul localităţii


1.1 IV Sate reşedinţă de comună
1.2 V sate componente ale comunelor şi sate
aparţinând municipiilor sau oraşelor

__________________________________________________________ 101
Dezvoltare i planificare urbană
Capitolul _________________________________________________________________________________

Bibliografie selectivă

1. Ascher, Fr. (2004), Les nouveaux principes de l′urbanisme. Ed. de l′Aube, Paris
2. Bold, I. Crăciun A., (1999), Organizarea teritoriului, Editura Mirton Timişoara
3. Booth, Ph. et al, (2007), Amenagement et urbansime en France et en Grande
Bretagne. Etude comparative, ed. L′Hramattan, Paris
4. Campbell, S. & Fainstein Susan (eds), 2008, Readings in Planning Theory, second
edition, Blackwell Publishing
5. Campbell, S. & Fainstein Susan (eds), 2001, Readings in Urban Theory, second
edition, Blackwell Publishing
6. Crampton J. & Elden S. (eds), 2007, Space, Knowledge and Power. Foucault and
Geography, Ashgate
7. Enache,L. Ianăşi,L. Pascariu,G. (2003), Dezvoltarea resurselor umane în domeniile
construcţii, urbanism şi amenajarea teritoriului Modul 1, Manual de urbanism şi
amenajarea teritoriului, ed. UTCB
8. Girardon, J., (2001), Les colectivites territoriales, ed.Ellipses, Paris
9. Ianos, I. (2000), Sisteme teritoriale, Ed. Tehnică, Bucureşti
10. Pascariu,G., Politica de dezvoltare regională n UE şi statele membre, revista
Sociologie romnească Nr. 3-4/2000, 69-95
11. Platt, R.H. (2004), Land use and society. Geography, Law, and Public Policy, Island
Press, Washington
12. Puşcaşu, Violeta (2005), Planificarea sistemelor teritoriale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
13. Puşcaşu, V. (1999), Urbanism şi amenajarea teritoriului, Ed. Arionda, Galaţi
14. Ragon, M. (1986), Histoire de l′architecture et de l′urbanisme modernes, Casterman
15. Sagan, I & Halkier, H. (eds), 2005, Regionalism contested. Institution, Society and
Governance, Ashgate
16. Stiftel B. & Watson, V. (eds), 2005, Dialogues in Urban & Regional Planning,
Routledge Taylor and Francis Group
17. Surd, V. (coord.), 2005, Amenajarea teritoriului şi infrastructuri tehnice, Presa
Universitară Clujeană, Cluj Napoca
18. ***, 2007, Journal of Urban Design, vol 12, no 3-4, Routledge, Taylor and Francis
Group
19. ***, Legea 350 /2001, privind amenajarea teritoriului şi urbanismului completată de
Legea 289 din 07.07.2006
20. ***,Legea 315 /2004 privind dezvoltarea regională n Romnia,
Cadrul strategic naţional de referinţă (CSNR) 2007-2013 la
http://anaf.mfinante.ro/wps/portal
21. ***,HG 243 /2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului IntegrăriiEuropene
22. ***,HG 412 /2004 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor,
Construcţiilor şi Turismului, completat de HG 1216/2005
23. ***,Carta Verde a dezvoltării regionale n România, Bucureşti (Hansen et. all), 1997,
Guvernul Romniei şi Comisia Europeană;
24. ***,Planul Naţional de Dezvoltare (PND) 2007-2013
25. ***,Rapoartele naţionale anuale ale dezvoltării umane (www.undp.ro)
26. ***,Legea 351 /2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional -
Secţiunea a IV- a - Reţeaua de localităţi

__________________________________________________________ 102
Dezvoltare i planificare urbană