Crimeea

Mărul discordiei
me
[Pick the date]

Datorită unei poziții geografice aparte, peninsula Crimeea a fost dintotdeauna o zonă cu important
potențial conflictual. La conflictele latente s-au adăugat, în ultimii ani, cele rezultate în urma destrămării
fostei URSS.
CONȚINUT

1. Crimeea, zonă cu potențial conflictual .................................................................................... 2

2. Încadrarea istorică și geopolitică ............................................................................................. 2
2.1 Crimeea, măr al discordiei ............................................................................................... 2
2.2 O scurtă istorie a zonei ..................................................................................................... 3
3. Criza ucraineană și urmările ei ................................................................................................ 6
3.1 Norme și tratate încălcate ................................................................................................. 9
4. Scopurile și politicile interne ale Rusiei ................................................................................ 11
5. Amenințări mai mult sau mai puțin voalate........................................................................... 14
6. Concluzii................................................................................................................................ 15
Bibliografie ................................................................................................................................... 16

1
 1. Crimeea, zonă cu potențial conflictual

Datorită unei poziții geografice aparte, peninsula Crimeea a fost dintotdeauna o zonă cu
important potențial conflictual. La conflictele latente s-au adăugat, în ultimii ani, cele rezultate în
urma destrămării fostei URSS. În opinia mea, conflictul din Crimeea poate fi văzut și în
contextul unui război psihologic declanșat împotriva Europei, prin se care încearcă sporirea
eficienţei propagandei ruseşti asupra cetăţenilor occidentali, dar și credibilitatea agenţilor săi de
influenţă în viaţa politică europeană şi în mass media.

2. Încadrarea istorică și geopolitică

2.1 Crimeea, măr al discordiei

Pentru a releva potențialul conflictual al peninsulei, este interesantă o încadrare în contextul

geopolitic și istoric. Situată geografic în partea de nord a Mării Negre şi având o suprafaţă de
aproximativ 27 000 de kilometri pătraţi, Peninsula Crimeea este legată de continentul european
printr-un istm subţire de doar 8 kilomeri lăţime. Acest fapt, precum şi configuraţia coastelor sale,
în mare parte înalte, abrupte şi stâncoase, dar şi cu largi deschideri spre mare, au transformat-o
într-un soi de fortăreaţă naturală, cu un rol militar deosebit de important pe durata ultimelor trei
milenii de istorie.

Din acest motiv, peninsula a servit drept adăpost şi refugiu pentru cele mai diferite populaţii în
perioadele lor de restrişte, fiind totodată şi un teritoriu extrem de disputat de marile puteri ale
vremii.

Aşa se face că acest mic teritoriu a fost în permanenţă un “măr al discordiei”, dar şi o sursă
inepuizabilă de insecuritate şi ameninţări de război, atât pentru proprii locuitori, cât şi pentru
ţările şi popoarele din zone mai mult sau mai puţin apropiate ale Eurasiei.

În acest context, şi ultima anexare a Crimeei de către diviziile ruseşti de desant aerian, care au
acţionat banditeşte, fără semne distinctive care să le certifice apartenenţa (aşa-numiţii “omuleţi
verzi ai lui Putin”) a reprezentat cea mai gravă încălcare a normelor de drept internaţional în
Europa ultimelor decenii şi, totodată, o ameninţare majoră la adresa securităţii europene şi

2
globale, marcând practic debutul unui nou “război rece” între Rusia putinistă, ”ridicată din
genunchi” şi Occident.

În ceea ce priveşte Crimeea propriu-zisă, aceasta este în prezent revendicată şi disputată acum nu
doar de ruşi şi ucraineni, ci şi de foarte numeroasa comunitate tătară din Turcia, sprijinită din
umbră de “sultanul” Erdogan, acesta sperând, se pare, la refacerea, pe baze noi, a unui imperiu
turco-islamic cât mai extins.

Au existat știri și despre grupări ultra-naţionaliste din Grecia care au ajuns să revendice Crimeea.
Şi atunci, cui ar trebui să aparţină Crimeea pe drept? Cine are “drepturi istorice” asupra ei?

2.2 O scurtă istorie a zonei

Primii locuitori menţionaţi de izvoarele scrise pe teritoriul Crimeei au fost cimerienii, o

populaţie de păştori şi călăreţi-războinici de temut, considerată a fi înrudită cu tracii, conform
unor oameni de ştiinţă sau de origine “ariană”, iraniano-scitică, conform altor cercetători.
Primele atestări scrise ale cimerienilor sunt datate cu sec. al XII-lea înaintea erei noastre, dar
săpăturile arheologice au demonstrat că aceștia erau prezenţi în Crimeea şi în stepele nord-
pontice încă din sec.XV- XVI î. e n.

Deşi stăpâneau un teritoriu de stepă imens, fortăreaţa naturală a peninsulei Crimeea,

numite în sursele asiro-babiloniene Quimiru, era pentru cimerieni un teritoriu deosebit de
important, cel mai probabil ca un soi de “tărâm sacru” şi, totodată, ca un încăpător spaţiu de
refugiu şi apărare pe timp de război( de exemplu în perioada marii invazii scitice), astfel încât
cele mai multe dintre “mormintele regale” şi “lăcaşele de cult” ale cimerienilor au fost
descoperite în munţii din partea ei de sud, nicidecum în zonele de stepă ale Europei.

Actuala denumire a Crimeei (Crâm) provine, se zice, de la cuvântul tătăresc “qârâm”,

ceea ce, în traducere, înseamnă “şanţ de apărare”. Aşa se numea prima capitală a Hanatului
Crimeei, aceasta fiind înconjurată de un “brâu de apărare” format dintr-un şanţ adânc şi un val
înalt de pământ, precum şi o altă fortificaţie de acelaşi gen, ce apăra intrarea în Crimeea de-a
curmezişul istmului numit actualmente Perekop.

3
 S-a stabilit că aceste fortificaţii au fost ridicate de cei mai vechi locuitori atestaţi ai
Crimeei, cimerienii, cu vreo 2000 de ani înaintea primei invazii a tătaro- mongolilor în Europa.
De altfel, aceștia din urmă au au ridicat mai multe fortificaţii circulare de acest gen, ce-i drept,
ceva mai mici, preponderent în zonele de stepă ale Crimeei. De asemenea, în părţile ei muntoase,
au fost identificte şi rămăşiţele unor fortificaţii din piatră, ridicate tot de ei. Străvechea lor
capitală din Crimeea, Kerci se afla însă în partea de est a peninsulei, pe locul actualului oraş-
port cu acelaşi nume, cimerienii din Crimeea devenid, se pare, primii corăbieri-navigatori pe
Marea Neagră, dar şi piraţi de de temut.

De remarcat că cimerienii purtau războaie mai mult ofensive decât defensive, astfel încât,
pe aproape toată durata istoriei lor, aceștia au reprezentat o permanentă sursă de ameninţare şi
insecuritate pentru populaţiile sedentarizate de pe un areal geografic foarte vast, cuprinzând mai
ales Balcanii, Europa Centrală, Caucazul, Asia Mică şi Asia Centrală. Mai mult, unii istorici sunt
de părere că cimerienii ar fi ajuns cu incursiunile lor pustiitoare tocmai până pe teritoriul
Pakistanului de azi, spulberând sub copitele cailor lor de luptă înfloritoarele state din bazinul
Indului. Alţi istorici susţin că faraonii egipteni ar fi avut şi ei mult de furcă cu incursiunile
cimerienilor în Ţara Canaanului, spaima inspirată localnicilor de aceștia din urmă reflectându-se
şi în cele mai vechi scrieri evreieşti, inclusiv în Vechiul Testament, sub forma alegorizată a
popoarelor Gog şi Magog, asociate de unii istorici şi cu masageţii.

Este cât se poate de cert că cimerienii s-au afirmat în istorie tocmai prin războaie şi
1
raiduri de mare anvergură, ca o forţă militară de neoprit pentru o perioadă foarte lungă de timp,
fiind percepuţi efectiv ca “spaima lumii”, ca o adevărată teroare a ţărilor şi popoarelor sedentare
din Orient. Virtuţile lor războinice erau proverbiale în acele vremuri, textele cuneiforme
descoperite recent prezentându-i ca fiind dedicaţi întrutotul zeului războiului, pe care îl venerau,
întocmai ca şi sciţii, sub forma unei săbii mari, înfipte în pământ şi udate din belşug cu sângele
prizonierilor de vază sacrificaţi în acest scop. Spre deosebire de Herodot, textele asirro-
babiloniene cercetate recent nu fac nicio deosebire între sciţi şi cimerieni, atribuindu-le acestora
acelaşi “port naţional”, aceeaşi statură robustă, aceeaşi pilozitate şaten deschisă şi blond roşcată.
aceeaşi cai de luptă de talie mult mai mare, aceleaşi arcuri compozite, dublu-arcuite, cu bătaie
mult mai mai lungă, aceleaşi arme din fier şi oţel, mult superioare celebrelor arme hitite şi

1
https://trona2007.wordpress.com/2013/12/15/studii-de-istorie-a-ucrainei-ii/

4
asiriene, aceleaşi procedee şi tactici înşelătoare ale luptei de cavalerie şi, aceleaşi obiceiuri
ritualice, cum ar fi scalparea duşmanilor răpuşi în luptă, “colecţionarea” craniilor acestora,
pentru a-şi “împodobi” cu ele tabăra şi caii de luptă, de a bea sângele unor inamici, şi de a le
mânca integral ficaţii în stare crudă, pentru a-şi însuşi astfel spiritul războinic şi curajul acestora.
Femeile cimerienilor obişnuiau să participe la războaie cot la cot cu bărbaţii, fiind şi foarte
pricepute în mânuirea armelor. Ele erau capabile să întreprindă raiduri şi să poarte campanii
militare şi fără bărbaţi, mai ales în situaţiile când bărbaţii cimerieni luptau departe în Orient, iar
femeile lor războinice, rămase stăpâne în stepele nord-pontice, făceau incursiuni în Europa,
ajungând să-i terorizeze până şi pe grecii din Atena. Cele mai vechi izvoare greceşti şi mitologia
greacă vorbesc de cel puţin cinci invazii ale temutelor amazoane în Atica şi în Peloponez, dar şi
de confruntările eroilor lor legendari Tezeu şi Heracle cu reginele amazoanelor.

Mitul invincibilităţii cimerienilor pe câmpul de luptă a fost spulberat în cele din urmă de
regele asirian Assarhadon(681-669 î.e.n.), marele cuceritor care avea să-şi extindă considerabil
imperiul prin numeroase campanii militare victorioase în Asia Mică, în Fenicia şi în Siria, în
Egipt, unde avea să zdrobească oştirile faraonului Taharca, adăugându-şi în palmares şi titlul de
faraon egiptean, în peninsula Arabia, în munţii Zagros şi în Caucaz, în partea de nord a Iranului
de azi, împotriva mezilor.

Pentru a-i opri pe cimerieni şi a-şi extinde în continuare cuceririle, Assarhadon şi-a
început domnia cu o amplă reformă militară, sporind considerabil forţa de şoc şi mobilitatea
oştirilor asiriene, pe care le-a înzestrat cu un număr de-a dreptul impresionant de care de luptă,
dar şi cu noi efective de cavalerie în zale, efective recrutate chiar din rândul cimerienilor şi
sciţilor. Cu alte cuvinte, el a acţionat atrăgându-i de partea sa pe “lorzii războiului” care ieşiseră
de sub autoritatea regelui cimerian. Atraşi de aurul şi argintul “Regelui Regilor”, aceștia treceau
“cu arme şi bagaje” în tabăra asirriană, “dezertarea” lor servind, se pare, drept casus belli pentru
un nou război care avea să încheie definitiv epopeea cimerienilor în Orient.

O bătălie decisivă a avut loc în Capadocia, la Hubushna, în 679 î.e.n.( sau în 623 î. e. n.,
conform altor inscripţii mesopotamiene), de data asta împotriva uriaşei oştiri asiriene conduse de
însuşi Assarhadon. Dezbinaţi de neînţelegerile dintre comandanţii lor lor şi considerabil slăbiţi
după atâtea lupte purtate în toate direcţiile, cimerienii au fost efectiv copleşiţi şi zdrobiţi, cu atât
mai mult cu căt, şi de data asta, unii dintre “lorzii războiului” au trecut cu arme şi bagaje în

5
serviciul regelui asirian. Regele cimerian, pe numele său “orientalizat” Teushpa a căzut şi el în
luptă, astfel încât hegemonia cimerienilor în marea stepă eurasiatică a fost spulberată definitiv.
Rolul de hegemon a revenit sciţilor conduşi pe atunci de urmaşul lui Ishpaghay, pe numele său
Parthatua, care şi-a luat angajamentul de nu mai ataca niciodată posesiunile asiriene şi pe aliaţii
regilor asirieni, astfel încât Assarhadon a devenit hegenonul incontestabil al Orientului,
concentrându-se asupra campaniilor sale de cucerire a Egiptului şi a celorlalţi “aliaţi de
conjunctură”.

Aşadar, aici avem de-a face cu un soi de “primă împărţire a lumii” în “zone de influenţă”
între două “mari puteri” militare ale vremii, “Imperiul” Asirian şi sciţii nomazi, linia de
demarcare fiind, bineînţeles, lanţurile munţilor Caucaz. Prin urmare, statelee şi popoarele din
Orient au scăpat pentru moment de teroarea invaziilor nomazilor indo-europeni, având în schimb
parte de teroare cât cuprinde din partea nu mai puţin ferocilor şi neîndurătorilor cuceritori
asirieni.

Luptele dintre sciţi şi cimerieni au continuat în marile stepe, aceștia din urmă fiind
împinşi treptat înspre Crimeea. Neînţelegerile dintre conducătorii cimerieni au degenerat înr-o
nouă rebeliune violentă, în urma căreia regele cimerienilor a fost ucis, iar neamul cimerian s-a
scindat în trei facţiuni, o parte dintre ei recunoscând autoritatea regelui scit în stepele nord-
pontice, alte două preferând să se retragă: una dintre ele, în Crimeea, cealaltă, în Munţii Carpaţi
şi în Peninsula Balcanică, unde a fost treptat asimilată de către traci, contribuind în primul rând
la etnogeneza geto-dacilor.

3. Criza ucraineană și urmările ei

Cu o astfel de etnogeneză conflictuală, perpetuată sub diferite forme de-a lungul istoriei,
nu trebuie să mire pe nimeni nici potențialul conflictual al zonei.

Criza ucraineană, declanşată de confruntările violente din Piaţa Independenţei (Euromaidanul),2

urmate apoi de anexarea Crimeei şi de făţişa agresiune militară rusă în Donbas, pare să aibă
câteva aspecte mai puţin cunoscute, unele dintre ele fiind chiar foarte bine ascunse. Miza acestui
conflict geopolitic major dintre Rusia şi Occident a fost Ucraina, cea mai importantă dintre

2
https://en.wikipedia.org/wiki/Annexation_of_Crimea_by_the_Russian_Federation

6
fostele republici unionale, subordonate Federaţiei Ruse în cadrul URSS, cu un important
potențial industrial și cu o însemnată industrie de armament, rămasă funcțională tocmai datorită
comenzilor rusești.

În acest context, importanţa strategică a Crimeei crescut în mod exponenţial pentru Rusia.
La fel ca şi enclava Kaliningrad de la Marea Baltică, peninsula Crimeea reprezintă un important
avanpost al forţelor navale şi aeriene ruse şi o platformă de lansare pentru rachete militare de
orice tip, inclusiv purtătoare de încărcături nucleare. În perioada “războiului rece”, peninsula
Crimeea era considerată a fi un soi de “portavion inscufundabil al Sovietelor”, rachetele şi
avioanele staţionate aici permiţând un control desăvârşit asupra întregului spațiu al Mării Negre
şi nu numai. Aşa se face că peninsula devenise o zonă extrem de militarizată, cu foarte multe
obiective militare subterane, săpate în stânca dură a platformei pe care aceasta este situată. În
perioada respectivă, aici au existat şi două hangare subterane de mare capacitate, ce puteau
adăposti peste 100 de avioane şi alte câteva mai mici, toate fiind prevăzute cu piste de decolare-
aterizare săpate în stâncă şi protejate de munţi, mai multe docuri subterane pentru adăpostirea
submarinelor, ba chiar şi o mulţime de rampe de lansare subterane pentru rachete, acestea fiind
aţintite asupra bazelor şi rachetelor nucleare americane amplasate în Munţii Anatoliei încă
înainte de criza din Caraibe.

După destrămarea URSS, cele mai multe dintre obiectivele militare construite aici au fost
dezafectate, abandonate şi lăsate în paragină, cu excepţia bazei militare a flotei Federaţiei Ruse
de la Sevastopol şi a unui mic aerodrom militar alăturat, teritoriul acestora fiind închiriat de la
partea ucraineană contra unor sume anuale variabile în fucţie de guvernarea de la Kiev, precum
şi a unor reduceri de preţuri la gaze. Cu toate acestea, Rusia condusă de Putin se pare că a avut în
permanenţă planuri de recuperare a fostelor obiective militare sovietice din Crimeea, ba chiar şi
planuri de anexare a întregii peninsule, aşteptând doar momentul potrivit pentru punerea lor în
aplicare. Instalarea la putere, în Kiev, a mafiotului prorus Viktor Yanukovici a fost o mare
oportunitate pentru Vladimir Putin, partea ucraineană acceptând un nou termen de închiriere de
către Federaţia Rusă a bazelor militare de la Sevastopol, practic până în 2042. Mai mult, cu
acceptul tacit al guvernării Yanukovici, Federaţia Rusă a început, prin interpuşii săi din rândul
oamenilor de afaceri ucraineni, lucrări de reabilitare la mai multe obiective militare abandonate
după destrămarea URSS. Unele dintre obiective erau reabilitate sub pretextul de a servi nevoilor

7
armatei ucrainene, altele, pentru a fi transformate în depozite subterane sau crame pentru vinuri
autotone, ba chiar şi în obiective turistice, amintind de vremurile “războiului rece”.

Preparativele secrete ale lui Putin nu au scăpat vigilenței serviciilor de informaţii

americane, dar şi atenţiei celorlalte servicii de securitate ale NATO. Regimul lui Viktor
Yanukovici acţiona împotriva intereselor naţionale ucrainene, transformându-se într-o gravă
ameninţare la adresa suveranităţii şi independenţei Ucrainei. Regimul din Donbas devenea din ce
în ce mai brutal şi mai autoritar, sfidând normele democratice ale statului de drept şi involuând
spre cea mai făţisă dictatură prorusă. Măsurile abuzive ale înalţilor funcţionari proruşi, au creat
o stare de nemulţumire crescândă în sânul populaţiei din regiunile apusene ale Ucrainei,
cunoscută ca fiind, în mod tradiţional, prooccidentală şi profund antirusă. Falia intre Estul
tradiţional prorus şi Vestul tradiţional antirus se adâncise considerabil, iar deteriorarea generală a
nivelului de trai înclinase balanţa în favoarea forţelor prooccidentale, lucru reflectat şi în viaţa
parlamentară, prin confruntări din ce în ce mai violente, cu lovituri de pumni şi picioare la
propriu.

Într-un volum recent, publicat de doi jurnalişti de investigaţie germani, pe numele lor
Ralph Rudolf și Uwe Marcus, intitulată “Salvarea Crimeei”, aceștia au încercat o analiză a
dedesubturilor evenimentelor din viaţa politică a Ucrainei, în ultimii 25 de ani, cu veşnica ei
pendulare între Rusia şi Occident, cu schimbările frecvente vectorilor de orientare geopolitică,
dar şi cu frecventele imixtiuni ale serviciilor secrete ruse, americane, israeliene şi germane în
viaţa politică ucraineană, astfel încât cei mai importanţi lideri politici ucraineni sunt catalogaţi ca
fiind, de fapt, agenţi ai unor interese politice, economice şi chiar militare străine. Viaţa lor
particulară şi activitatea politică este prezentată cu lux de amănunte dintre cele mai savuroase, cu
precizarea că agenţii de influenţă prooccidentali sunt, în mod obiectiv, promotori ai cauzei
naţionale ucrainene, pe când agenţii Moscovei sunt, în mod obiectiv, inamicii ei de moarte.

Chiar dacă admit că de ambele părţi se confruntă două grupări mafiote oligarhice, tabăra
prooccidentală este, în opinia celor doi autori, mult mai prezentabilă, fiind reprezentată de mafia
abilă inteligentă a “gulerelor albe”, provenită, în mare parte, din rândurile foştilor activişti
comsomolişti (utecişti), în timp ce tabăra prorusă a Partidului Regiunilor reprezintă extrem de
violenta, temuta şi odioasa mafie rusă din estul Ucrainei.

8
 Cei doi autori încearcă să găsească o justificare pentru vărsarea de sânge din timpul
Euromaidanului, cu pierderea a aproape 100 de vieţi omeneşti prin faptul că regimul Yanukovici
urmărea să instaureze o dictatură autoritară brutală, care ar fi făcut cu siguranţă mult mai multe
victime, nemaivorbind de faptul că şi statul ucrainean şi-ar fi pierdut din nou suveranitatea şi
independenţa. În plus, regimul Yanukovici se arătase deja dispus să colaboreze cu Putin privind
retrocedarea Crimeei, cu toate fostele ei obiective militare din perioada războiului rece.
Răsturnarea acestui regim prorus era, înainte de toate, o chestiune ce ţinea de securitatea
europeană, dar şi de interesele de hegemonie americană în plan global. Involuţia Ucrainei spre o
dictatură subordonată Moscovei nu corespundea intereselor occidentale şi nici transformarea
peninsulei Crimeea într-o fortăreaţă inexpugnabilă, întocmai ca în perioada “războiului rece”.

3.1 Norme și tratate încălcate

Din punct de vedere juridic, anexarea Crimeei reprezintă o gravă încălcare a normelor
dreptului internaţional, un act de agresiune militară, un rapt teritorial și o crimă împotriva păcii
lumii.

Pentru a ne convinge de acest lucru, este suficient să deschidem Carta ONU şi să citim la
capitolul 1 articolul 2 partea 4:

“Toți membrii se vor abține în relațiile lor internaționale de la amenințarea cu forţa sau3
folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat”.

Faptul că anexarea Crimeea este o crimă împotriva păcii internaționale rezultă şi din Convenția,
aprobată prin Rezoluția 3314 (XXIX) a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite din 14
decembrie 1974, în special din articolele 2, 3 (părțile a, b, c, d, e, g), dar eu aș dori să citez
articolul 5, respectiv alineatele 1 și 3:

“1. Nicio considerație, de orice natură, fie ea politică, economică sau militară, nu poate servi
4
drept justificare pentru o agresiune.

3
http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_ONU_.pdf
4
https://lege5.ro/Gratuit/he2dqmrt/rezolutia-nr-3314-1974-privind-definitia-agresiunii

9
3. Nicio achiziție teritorială sau un beneficiu special, obținut ca urmare a agresiunii, nu este și
nu poate fi recunoscut ca fiind legitim.

Anexarea Crimeei contravine până şi Constituției Federației Ruse, aşa cum rezultă din
prevederea de la Secțiunea întâi, capitolul 1, articolul 15, partea 4:

“4. Principiile și normele universal recunoscute ale dreptului internațional și ale tratatelor
internaționale semnate de Federația Rusă sunt o parte integrantă a sistemului său juridic. În
cazul în care un tratat internațional semnat de Federația Rusă stabileşte alte reguli decât cele
prevăzute de legile naţionale, se aplică prevederile tratatului internațional.”

După cum vedem, nici măcar Constituţia Federaţiei Ruse nu lasă loc de interpretări, stabilind cât
se poate de clar ilegalitatea anexării Crimeei. Supremația legilor ratificate internațional asupra
celor naţionale este statuată aici de o manieră certă şi indubitabilă.

Să enumerăm acum ce alte acte juridice internaționale și interstatale au fost încălcate de

Federaţia Rusă, ca urmare a anexării Crimeei şi agresiunii față de Ucraina:

1) Tratatul privind prietenia, cooperarea și parteneriatul dintre Federația Rusă și Ucraina din
1998.

“Articolul 2: Înaltele Părți Contractante, în conformitate cu prevederile Cartei Națiunilor Unite

5
și cu obligațiile europene prevăzute în Actul Final al Conferinţei privind Securitatea și
Cooperarea în Europa se angajează să respecte de o manieră reciprocă integritatea teritorială,
confirmând astfel inviolabilitatea frontierelor existente.

Articolul 3: Înaltele Părți Contractante se angajează să-şi construiască relaţiile bilaterale pe

principiile respectului reciproc, egalității suverane, integrității teritoriale, inviolabilității
frontierelor, soluționării pașnice a diferendelor, neutilizării forței sau amenințării cu forța,
inclusiv prin mijloace economice și alte tipuri de presiune şi constrângere, cu respectarea
dreptului popoarelor de a dispune în mod liber de propriul lor destin, fără vreun amestec sau
ingerinţă în treburile lor interne, cu respectarea deplină a drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, a principiilor cooperării între state [..]”

5
https://nato.md/un-an-de-la-anexarea-crimeei-justificarile-si-argumentele-kremlinului/

10
2) Memorandumul de la Budapesta din 5 decembrie 1994, prin care Rusia, alături de alte țări
semnatare ale memorandumului, şi-a luat următoarele angajamente :

- să respecte independența, suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei, în conformitate cu

principiile actului final al CSCE;

- să se abțină de la amenințarea cu forţa sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale și

independenței politice a Ucrainei și să nu folosească niciun fel de arme împotriva Ucrainei, cu
excepția unor situaţii strict defensive, de auto-apărare, în conformitate cu Carta ONU;

3) Actul Final privind Securitatea și Cooperarea în Europa din 1975, care stipulează drepturile și
obligațiile privind suveranitatea, nefolosirea forței, inviolabilitatea frontierelor și a integrității
teritoriale (respectiv parţile I, II, III, IV).

În partea 1 a acestui act citim următoarele:

”Ei vor respecta, de asemenea, dreptul reciproc de a alege și de a dezvolta în mod liber sisteme
politice, sociale, economice și culturale, precum și dreptul de a-şi stabili legile și reglementările
administrative.”

Aşadar, prin anexarea Crimeei, care nu a fost altceva decât o agresiune militară împotriva
Ucrainei şi un act de război nedeclarat împotriva Occidentului, Kremlinul a încălcat tot ce se
putea încălca în materie de legislaţie internaţională şi tratate bilaterale şi multilaterale. Guvernul
de la Kremlin a demonstrat încă odată că legile şi regulile internaţionale pot fi nesocotite,
confirmând astfel tristul adevăr privind înţelegerile şi angajamentele internaţionale semnate de
Rusia, care nu valorează mare lucru. Sistemul de securitate europeană s-a confruntat astfel cu cea
mai serioasă provocare şi cu cea mai gravă criză de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial,
astfel încât putem spune că s-a tras o linie de final sub ordinea mondială stabilită de aliaţi prin
sistemul Yalta-Potsdam.

4. Scopurile și politicile interne ale Rusiei

Ultimii 70 de ani după Conferinţa de la Yalta nu au fost pentru Europa o perioadă de calm și
stabilitate, mai ales în condiţiile confruntării geopolitice între Est şi Vest, între Pactul de la

11
Varşovia şi Alianţa Nord-Atlantică. Cu toate acestea, în tot acest timp, nicio țară fondatoare a
sistemului Yalta-Potsdam nu a încălcat de o manieră atât de grosolană principiul fundamental al
consensului postbelic pan-european, care stipula că războiul nu mai poate fi o modalitate de
rezolvare a disputelor teritoriale din Europa. Prin actul lor, autoritățile ruse au deschis din nou
cutia Pandorei, eliberând astfel amenințarea unui nou război mondial total, un flagel ce a devastat
în mod repetat continentul european în prima jumătate a secolului trecut.

Cât despre scopurile conducerii de la Kremlin, acestea au fost şi sunt, în primul rând,
geopolitice. Ucraina este în continuare indispensabilă, atât pentru complexul militar-industrial
rus şi planurile sale de expansiune în Europa, cât şi pentru aşa-zisa Uniune Euroasiatică, aflată
deocamdată în stadiul de proiect geopolitic promovat în modul cel mai activ cu putinţă. Fără o
Ucraină pe deplin vasalizată şi subordonată intereselor ruseşti, ca parte componentă a proiectatei
Uniuni Euroasiatice, această structură politico-economică ar fi complet lipsită de substanţă,
pondere şi semnificaţie. Să nu uităm şi de indiscutabila importanţă strategică şi militară a
peninsulei Crimeea, acel “portavion inscufundabil”.

Prin anexarea ei, Kremlinul a urmărit de fapt să diminueze “prejudiciul” provocat de

“Revoluţia Demnităţii” de la Kiev şi de desprinderea Ucrainei din sfera sa de influenţă, numai că
efectele ei s-au dovedit a fi de-a dreptul dezastruoase pentru imaginea Rusiei pe plan
internaţional, dar şi în Ucraina, mai ales în ochii milioanelor de etnici ucraineni ce se considerau
a fi proruşi înainte de acest act de agresiune militară.

Pe de altă parte, anexarea Crimeei, imediat după prăbuşirea regimului prorus de la Kiev,
a fost subordonată şi agendei politice interne din Rusia, legată de viitoarele alegeri prezidenţiale.
Este semnificativ şi simbolic faptul că alegerile prezidenţiale din Rusia au fost stabilite oficial
chiar pentru 18 martie 2018, adică în data la care a fost anexată Crimeea cu fix patru ani în urmă.
Cu alte cuvinte, alegătorii din Rusia vor fi obligaţi să-şi reamintească, chiar în ziua alegerilor, că
Putin fusese “înnobilat” de presa de stat cu un cognomen onorific -- “Crimeeanul”, că fusese
declarat de mass media aservită drept “Reîntregitorul Maicii Rusia”, că este prezentat drept
“Salvatorul” care a ridicat Rusia “din genunchi” şi de care se leagă şi marile lor speranţe de
refacere a Imperiului Rus în vechile sale hotare, ba chiar şi de de o posibilă “unificare” a tuturor
popoarelor slave “sub pulpana Rusiei”.

12
 Aşadar, ceea ce a început, la data de 18 martie 2014, cu un rapt teritorial ordinar, prin
anexarea Crimeei, se va încheia în mod triumfal, pe data de 18 marie 2018, cu o victorie
garantată a lui Vladimir Putin în alegerile prezidenţiale şi cu obţinerea unui nou mandat de
Preşedinte al Rusiei pentru încă şase ani.

De remarcat că, înainte de anexarea Crimeei, Putin pierduse mult din susţinerea
electoratului rus, astfel încât “pierderea Ucrainei Frăţeşti” în favoarea Uniunii Europene şi a
blocului NATO i-ar fi deteriorat şi mai mult ratingul electoral, putând duce chiar şi la prăbuşirea
regimului său la următoarele alegeri. Anexarea Crimeei, ca răspuns la victoria “Revoluţiei
Demnităţii” la Kiev, a fost în acest sens nu doar o contramăsură de urgenţă în plan geopolitic, ci
şi un soi de “colac de salvare” în plan electoral pentru viitoarele alegeri prezidenţiale. Ratingul
lui Putin a urcat vertiginos după anexarea Crimeei, mai ales că aceasta a fost urmată de
agresiunea militară din Donbas, şi de declanşarea campaniei de bombardamente în Siria, precum
şi de aducerea de noi efective militare, înarmate cu temutele instalaţii de rachete “invizibile”
Iskander la frontierele de vest.

Politica lui Putin este îndreptată, aşadar, împotriva oricăror factori externi ce ar putea6
constitui o amenințare la adresa regimului său. În acest moment, menţinerea la putere a regimului
lui Vladimir Putin este legată într-un mod indisolubil de agresivitatea şi duritatea politicii sale
externe, acest gen de politică fiind mereu pe placul electoratului din Rusia. Ruşii pun mare preţ
pe imaginea lor imperială de super-putere la nivel global, astfel încât se arată dispuşi să accepte
cele mai mari sacrificii şi privaţiuni pentru ceea ce ei consideră a fi “Măreţia Rusiei” şi
“contracararea imperialismului american”.

Am putea spune chiar că am avea de-a face cu o încercare de a aduce ajustări politicii
gorbacioviene de “destindere” de după încheierea “războiului rece”, mai exact de a diminua pe
cât posibil “prejudiciile” provocate de aceasta ambiţiilor imperiale ruseşti. Se poate presupune că
Kremlinul dorește să întoarcă istoria înapoi la un soi de politică “de coexistență pașnică” pe
baze noi, dictate de Rusia şi favorabile Rusiei, aceasta presupunând, bineînţeles, absoluta
neimplicare a Occidentului în afacerile interne ale regimului, şi nu doar pe teritoriul propriu-zis
al Federaţiei Ruse, ci şi în întreg spaţiul ex-sovietic, cu excepţia statelor baltice intrate deja în

6
https://www.brookings.edu/blog/brookings-now/2014/03/19/nato-secretary-general-russias-annexation-of-crimea-
is-illegal-and-illegitimate/

13
NATO. Cu alte cuvinte, Putin îşi doreşte ca Occidentul şi întreaga comunitate internaţională să
recunoască dreptul exclusiv al Kremlinului de a face orice, ba chiar şi de a interveni în forţă,
atunci când consideră că e nevoie, în ceea ce el consideră a fi zona sa exclusivă de influență sau
“curtea sa din spate”, să nu se mai admită nicio imixtiune occidentală, nici măcar atunci când e
vorba de drepturile inalienabile ale popoarelor din acest spaţiu, nemaivorbind de drepturile
omului.

Oricât de demodată ar părea această doctrină, ea reprezintă un pericol grav pentru Europa. Deşi
înapoiată şi nepregătită din punct de vedere economic, Rusia rămâne totuşi a doua mare putere
nucleară a lumii, colosalul său potențial militar fiind suficient pentru distrugerea de sute de ori a
tuturor formelor de viaţă de pe această planetă.

5. Amenințări mai mult sau mai puțin voalate

Dacă cineva a uitat acest lucru, Kremlinul este gata să ne reamintească din când în când.
7
Astfel, Vladimir Putin a declarat cu seninătate că a fost gata să utilizeze masiv armamentul
nuclear, în situaţia în care Occidentul ar fi intervenit militar petru a împiedica anexarea Crimeei.
În alte declaraţii făcute anterior, a avertizat că până şi a zecea parte din uriaşul potențial nuclear
rusesc ar fi suficientă pentru transformarea SUA într-un imens deşert radioactiv, lipsit de orice
formă de viaţă. Altădată, Vladimir Putin a avertizat că până şi un sfert din încărcăturile nucleare
ale Rusiei ar putea scufunda în ocean întreg continentul nord-american, că până şi cea mai mică
dintre rachetele nucleare ruseşti poate scufunda lejer în ocean peninsula Florida, iar cea mai mare
este suficient de puternică pentru a face acelaşi lucru cu California. Tot el a declarat că oricare
dintre componentele triadei strategice nucleare ruseşti ar fi suficientă pentru a distruge SUA şi
toate celelalte state-membre ale Alianţei Nord-Atlantice în numai câteva ore. Un alt politician în
mare vogă în Rusia, pe numele său Vladimir Jirinovskiy i-a îndemnat, în repetate rânduri, pe
preşedinţii ruşi Putin şi Medvedev să utilizeze bombardamentele nucleare, ba împotriva SUA, ba
7
https://www.realitatea.net/putin-am-transformat-crimeea-intr-o-fortarea-a-rusia-pregatita-sa-apeleze-la-arme-
nucleare_1653807.html

14
împotriva Europei Occidentale, ba împotriva Ţărilor Baltice, ba împotriva Georgiei, ba împotriva
Ucrainei, ba împotriva Turciei, ultima oară pentru un singur avion rusesc doborât de turci.

6. Concluzii

Oricât am fi dispuşi să credem că Putin şi ai lui doar blufează, potenţialul racheto-nuclear

rusesc este o realitate dură şi ameninţătoare, de care va trebui să se ţină cont pentru foarte mult
timp de acum încolo. Mai grav, arsenalul nuclear din Rusia a încăput sub controlul unor persoane
cu un nivel cel puțin discutabil de responsabilitate politică și morală. Prin urmare, nu există o
cale simplă și rapidă de ieșire din această situație ce tinde să devină critică. În ciuda ilegalității
evidente a acestui rapt teritorial şi a agresiunii comise împotriva Ucrainei, Europa va trebui să
găsească un compromis în relațiile sale cu regimul de la Kremlin, deoarece alternativa acestui
compromis este un război mondial. Aceasta este realitatea obiectivă ce nu poate fi negată sau
respinsă. O politică indulgentă, împăciuitoare şi complicitară, adică una de captare cu orice preţ a
bunăvoinţei Kremlinului, reprezintă o cale care ar putea duce la un holocaust nuclear mult mai
rapid decât ar fi dispuşi să creadă mulţi dintre politicienii conformişti, dar şi corporaţiile
transnaţionale, cu mari interese de afaceri în Rusia.

Una dintre consecinţele grave ale anexării Crimeei este apariția unui nou punct fierbinte, a unui
nou focar de război mocnit pe harta Europei, acesta limitându-se deocamdată la cele două regiuni
rusofone şi proruse din sud-estul Ucrainei. Acest conflict este unul de natură locală numai
datorită condițiilor politice actuale din Europa și numai datorită raportului de forțe militare
convenţionale care există în prezent între Rusia și Occident.

Din păcate însă, acest echilibru precar al forțelor militare covenţionale sunt mai degrabă variabile
decât stabile şi constante.

În plus, cu toată forţa sa economică formidabilă, Occidentul democratic şi corect politic este
foarte vulnerabil şi naiv în faţa “războiului hibrid total” declanşat de regimul de la Kremlin. Cu
alte cuvinte, Occidentul pare să nu conştientizeze pe deplin esenţa politicii ruse, mai exact
amploarea ameninţării reprezentate de o Rusie revanşardă şi emergentă.

15
Nu poate fi neglijată posibilitatea ca Kremlinul nu se va mulţumi doar să aștepte declanşarea
unei eventuale crize politico-economice în Europa.

În opinia mea, conflictul din Crimeea trebuie văzut în contextul unui război psihologic declanșat
deja împotriva Europei, prin care încearcă să sporească la maximum eficienţa propagandei
ruseşti asupra cetăţenilor occidentali, dar și credibilitatea agenţilor săi de influenţă în viaţa
politică europeană şi în mass media. Contracararea acestei ofensive propagandistice va necesita o
mobilizare serioasă a forțelor democratice din Europa. Acesta este începutul unui nou război
rece, care s-a instalat, se pare, pentru mai mult timp, nu pentru doar câţiva ani.

Bibliografie

1. https://trona2007.wordpress.com/2013/12/15/studii-de-istorie-a-ucrainei-ii/

2. https://en.wikipedia.org/wiki/Annexation_of_Crimea_by_the_Russian_Federation

3. http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite
_ONU_.pdf

4. https://lege5.ro/Gratuit/he2dqmrt/rezolutia-nr-3314-1974-privind-definitia-agresiunii

5. https://nato.md/un-an-de-la-anexarea-crimeei-justificarile-si-argumentele-kremlinului

6. https://www.brookings.edu/blog/brookings-now/2014/03/19/nato-secretary-general-
russias-annexation-of-crimea-is-illegal-and-illegitimate/

16
7. https://www.realitatea.net/putin-am-transformat-crimeea-intr-o-fortarea-a-rusia-pregatita-
sa-apeleze-la-arme-nucleare_1653807.html

17