Sunteți pe pagina 1din 151

UNIVERSITATEA DE VEST “VASILE GOLDIŞ” din ARAD

OCTAVIAN MÂNDRUŢ

ELEMENTE DE
EPISTEMOLOGIE A
GEOGRAFIEI

Geografie

Societate Mediu

GEOGRAFIE TEORETICĂ

„Vasile Goldiş” University Press


Arad - 2013
UNIVERSITATEA DE VEST “VASILE GOLDIŞ” din ARAD

ELEMENTE DE
EPISTEMOLOGIE A
GEOGRAFIEI
Bazele teoretice şi metodologice
ale geografiei

OCTAVIAN MÂNDRUŢ

„Vasile Goldiş” University Press


Arad - 2012
1
Referenţi ştiinţifici:

Prof. univ. dr. Marţian Iovan


Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad

Cerc. şt. dr. Ciprian Fartuşnic


Director, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei

Prefaţă:
Prof. univ. dr. Aurel Ardelean
Preşedinte al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad

2
Elemente de epistemologie a geografiei

Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei ca ştiinţă

Sumar

Prefaţă pg. 4
Introducere pg. 6
I. Abordarea epistemologică a geografiei – Elemente de reper pg. 8
II. Elemente definitorii ale geografiei actuale pg. 14
III. Geografia şi realitatea observată pg. 20
IV. Terminologia geografică pg. 35
V. Teorii, principii şi legi ale realităţii înconjurătoare şi ale geografiei pg. 39
VI. Spre o abordare epistemologică integrată a geografiei pg. 48
VII. Paradigme în geografie pg. 51
VIII. Mediu înconjurător, geoecologie, geografie pg. 60
IX. Sistemul conceptual al geografiei pg. 68
X. Analiza epistemologică a domeniilor geografiei pg. 80
XI. Cadrul de proiectare al unui nou curriculum de geografie pg. 117
Bibliografie pg. 143
Index de autori şi personalităţi internaţionale pg. 144
Glosar de termeni pg. 146

3
Prefaţă

Prezenta lucrare, elaborată de domnul Octavian Mândruţ, de la Universitatea de Vest Vasile


Goldiş” din Arad, reprezintă o încercare deosebit de valoroasă de a stabili elementele principale
care definesc geografia ca ştiinţă, din punctul de vedere al epistemologiei şi filosofiei ştiinţei.
Pregătirea din domeniul geografiei i-a asigurat autorului un orizont informativ şi conceptual
foarte larg, cu un grad deosebit de profunzime pentru anumite domenii. Pregătirea complementară,
din domeniul filosofiei, i-a permis autorului să coreleze elementele din geografie cu exigenţele
concepţiei şi gândirii filosofice. A rezultat o conectare a celor două domenii (lucru relativ rar din
perspectiva formării iniţiale), ceea ce a facilitat abordarea unei tematici extinse şi variate presupuse
de dimensiunea epistemologică a unei ştiinţe în general şi a geografiei, în particular: structura
disciplinară, sistemul conceptual, terminologia, sistemul de teorii, principii, legi, paradigmele etc.
Pe baza acestei reflecţii, poate fi conturat un discurs care să permită fixarea geografiei în
câmpul ştiinţelor, de o manieră care ar trebui să îmbine dimensiunea naturală şi dimensiunea
ştiinţifică a acesteia.
Geografia este cazul foarte rar al unei ştiinţe (cu o origine duală) capabilă să realizeze
investigaţii atât în domeniul ştiinţelor naturii, cât şi al ştiinţelor sociale. Autorul precizează că
elementul principal al geografiei îl constituie tocmai această interfaţă între cele două mari domenii
ştiinţifice şi, într-un fel, caracterul interacţional şi integrat al cunoaşterii geografice.
Legitimitatea unei geografii integrate în raport cu domeniile sale de bază (geografie fizică şi
geografie umană) este subliniată prin existenţa unor preocupări şi domenii de interfaţă, cum ar fi:
geoecologia, geografia regională, ca discipline mai cunoscute ale acestui demers. Însăşi geografia
generală are mai mult un caracter integrat decât unul care să reflecte mai mult dimensiunea sa
naturală.
Este interesant că autorul subliniază o paradigmă nouă a geografiei actuale, rezultată din
explorarea, cercetarea şi analiza procesului de mondializare. Paradigma globalizării (mondializării)
aruncă o optică nouă asupra întregului demers epistemologic al geografiei actuale. Sunt deosebit de
interesante referirile pe care domnul Octavian Mândruţ le face asupra sistemelor de principii, teorii
şi legi din două domenii apropiate geografiei: biologia şi geologia.
Sistemul axiomatic, deşi tratat foarte succint, oferă o dimensiune credibilă procesului de
cunoaştere realizat prin intermediul geografiei. Ni se pare deosebit de interesantă metoda trecerilor
de scară, ca parte a paradigmei cartografice şi a hărţii, ca suport informaţional specific.
Geografia actuală, deşi are o origine duală (fizică şi umană), se concentrează tot mai mult şi
asupra unor teme de convergenţă şi interes, cum ar fi schimbările climatice, modificarea peisajelor,
elemente de geopolitică, dezvoltarea durabilă şi oikumenizarea planetei.
Autorul pune un accent deosebit pe realitatea reflectată de geografie. Aceasta este compusă
din elemente, procese, fenomene şi interacţiuni şi este organizată în sisteme şi structuri. În mod
deosebit, elementul de interacţiune conferă o dimensiune nouă modului de a percepe analiza
fenomenelor din domeniul geografiei.
Geografia are un important potenţial de modelare şi, prin intermediul sistemelor informatice
actuale (GIS), capătă o valenţă investigativă sporită.
Terminologia geografică are un caracter evoluat, iar sistemul de concepte are o specificitate
remarcabilă. Ar fi interesantă o abordare a elementelor teoretice, între discipline înrudite, câte două,
astfel încât să rezulte, în final, nivelul de coeziune care există între ştiinţele naturii, ştiinţele sociale
sau între aceste două grupe de ştiinţe.

4
Ultimul capitol al lucrării este consacrat proiectării unui nou curriculum, care să aibă la bază
dimensiunea filosofică şi epistemologică identificată până acum. Pe această bază, proiectarea unui
curriculum devine mult mai „ştiinţifică” în raport cu încercări anterioare, relativ empirice. Modelul
de generare a conţinuturilor şi competenţelor specifice unui curriculum este un exemplu pentru
toate disciplinele şcolare cu o structură interioară relativ asemănătoare. Deschiderea epistemologiei
spre proiectarea unei discipline şcolare ameliorate constituie o contribuţie importantă a acestei
lucrări, atât prin metodologie, cât şi prin rezultate.
Elemente de epistemologie a geografiei este o lucrare bazată pe o bibliografie extinsă şi
actuală, atât din domeniul geografiei, cât şi al filosofiei ştiinţei.
Prin tipărirea aceste lucrări, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad deschide un nou
câmp de abordări ştiinţifice şi teoretice asupra unor domenii şi preocupări actuale ale filosofiei
ştiinţelor. Ea reprezintă, totodată, o bază teoretică de formare pentru studenţi şi un suport de
pregătire permanentă pentru cadrele didactice.

Prof. univ. dr. Aurel Ardelean

Preşedinte al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad

5
„Idee este arhitectonică. Ea creează ştiinţa” (Immanuel Kant)

„Geografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul interacţiunilor din mediul fizic (geografie
fizică), mediul umanizat (geografie umană), dintre societate şi mediul ei de viaţă (geografie
integrată, generală), concretizate în diferite forme spaţiale şi funcţionale (elemente, procese,
sisteme, structuri), de la nivelul maximal al planetei ca întreg, la nivele elementare, utilizând o
metodologie în care elementul specific este reprezentarea cartografică (facilitând trecerile de scară),
cu o terminologie conceptuală consolidată şi un sistem axiomatic derivat din paradigmele actuale
identificabile.” („Elemente de epistemologie a geografiei”, 2012)

6
Introducere

Abordarea unei astfel de teme necesită un anumit timp pentru sintetizarea şi cristalizarea
ideilor principale, precum şi un anumit acces la bibliografia semnificativă a domeniului, în
îmbogăţire continuă.
Existenţa unor lucrări cu un titlu relativ asemănător a reprezentat un bun exemplu pentru
conturarea unui sistem referenţial. În mod deosebit, o lucrare recentă a profesorului Paul Claval a
extins foarte mult câmpul investigaţiei epistemologice, la întreaga geografie în ansamblul ei. Acest
lucru a fost posibil deoarece profesorul Claval a realizat, de-a lungul timpului, lucrări fundamentale
în principalele domenii ale geografiei umane.
Concluzia pe care o susţine (geografia este o ştiinţă socială), din punctul de vedere al
demonstraţiei proprii, este suficient de argumentată. În acelaşi timp însă, alte lucrări asigură o
viziune mai nuanţată, în sensul că geografia reprezintă o ştiinţă duală dar, într-o anumită măsură, cu
un caracter integrat. Este greu de presupus că dintre cele două domenii care stau la originea
geografiei (geografia fizică şi geografia umană), ştiinţa actuală să fie reflectată doar într-unul dintre
acestea.
Trebuie să menţionăm însă că în momentul integrării conceptuale (B. Varenius, 1650),
geografia generală era mai mult un câmp de discipline ştiinţifice. De altfel, tratate semnificative
acoperă mai mult acest câmp ştiinţific al geografiei.
Geografia actuală se remarcă printr-o dezvoltare deosebită a unor domenii, discipline şi
preocupări noi, mult îndepărtate faţă de structurile de origine. Acest lucru demonstrează un proces
de extindere, propriu de altfel şi altor ştiinţe.
Tratatele americane din ultimul deceniu, indiferent că sunt de geografie fizică, geografie
umană sau geografie regională, pornesc de la principiul coexistenţei a două domenii interioare ale
geografiei (asimilabile cu două „geografii”). Problema este complexă din punctul de vedere al
metodologiilor de abordare, dar îşi găseşte reunificarea în sistemul de paradigme promovat în
lucrarea de faţă.
Este foarte interesant că, după o analiză epistemologică destul de aprofundată, nu poate fi
conturat un răspuns inechivoc referitor la următoarea întrebare: Este geografia o ştiinţă a naturii sau
o ştiinţă socială?
Ca rezultat al reflecţiilor pe această temă, în prezent poate fi conturată o idee rezumabilă la
constatarea că există două geografii, dar şi preocupări integrate, care pot defini un domeniu comun,
rezultat din interacţiunea om – mediu.
În acest context, am acordat o anumită importanţă problematicii mediului înconjurător şi
îndeosebi dimensiunii „geoecologice” a geografiei şi geografiei mediului. Geoecologia, din această
perspectivă, este o disciplină integrată şi profund interacţională. De altfel, însăşi geografia în
ansamblul ei va trebui să devină predominant interacţională şi, pe cât posibil, integrată în contextul
oportunităţilor oferite de „trecerile de scară”.
La reflecţiile de mai sus se adaugă, în ultima perioadă, dimensiunea rezultată din procesul de
mondializare. Aceasta reprezintă o paradigmă relativ recentă a geografiei şi, totodată, un principiu
de a percepe într-un mod conectat principalele probleme ale lumii contemporane, în dimensiunea
lor spaţială.

7
Evoluţia viitoare a geografiei poate avea loc în următoarele direcţii:
 Păstrarea caracteristicilor de ştiinţă unitară şi integrată, care are ca obiect principal de
studiu interacţiunea dintre societate şi mediul ei de viaţă, cu dezvoltări pe mari domenii
(geografie generală, geografie fizică, geografie umană, geografia mediului, geografie
regională) şi discipline (de la geomorfologie la geografia turismului).
 Deplasarea accentuată a centrului de greutate al geografiei spre geografia umană (cu
păstrarea geografiei fizice, ca „scenă” a acţiunii societăţii), dar conservarea caracterului
aparent „unitar” al geografiei (prin nedisocierea obiectului de studiu).
 Deplasarea instituţionalizată a geografiei „academice” spre ştiinţele naturii, cu
dezvoltarea domeniilor clasice ale geografiei fizice (geomorfologie etc.), a unor domenii
de interacţiune (mediul înconjurător, organizarea spaţiului geografic etc.) şi a studiilor de
geografie umană într-o formă (şi cu un conţinut) care să nu se suprapună ştiinţelor
sociale corespunzătoare.
 „Spargerea” geografiei în cele două domenii majore ale sale: geografie fizică (ataşabilă
„ştiinţelor naturii”) şi geografie umană (ataşabilă „ştiinţelor sociale”).
 Reorganizarea teoretică a geografiei în jurul paradigmelor interacţionale (geografia ca
ştiinţă a interacţiunilor dintre societate şi mediu), pentru componentele sale (elemente,
fenomene, procese, structuri, sisteme), la diferite scări de analiză, în perspectiva unei
contribuţii sporite la dezvoltarea durabilă a spaţiului locuit.

Autorul

8
9
I. Abordarea epistemologică a geografiei – elemente de reper

Abordarea acestei probleme în ultimii doi ani, la diferite simpozioane de geografie sau prin
intermediul unor articole pe această temă (Mândruţ O., 2011, 2012, 2013), a pus în evidenţă, printre
altele (pe fondul unui interes redus sau marginal), posibilitatea conturării unui demers mai complex,
care să ducă la poziţionarea corectă şi constructivă a geografiei în câmpul ştiinţelor actuale şi al
ştiinţelor în general.
În structura ştiinţelor actuale, geografia este percepută fie în mod predominant o ştiinţă a
naturii, fie predominant o ştiinţă socială, dar foarte rar ca o ştiinţă integrată, atât a naturii, cât şi a
societăţii. Această constatare creează dificultăţi importante în afirmarea geografiei ca ştiinţă
contemporană semnificativă.
Geografia teoretică reprezintă o formă sintetică de reflecţie filosofică (epistemologică şi
metodologică, mai puţin ontologică şi gnoseologică) asupra identităţii de ansamblu a acestei ştiinţe,
în elementele sale definitorii, specifice şi identificabile.
Elementul central al reflecţiei este de natură epistemologică, adică de „filosofie a ştiinţei”.
Epistemologia, ca reflecţie teoretică asupra ştiinţei, este preocupată de cel mai înalt grad de
generalitate pe care îl ia orice ştiinţă sau domeniu în ansamblul său, sub raportul preocupărilor, al
domeniului de studiu, al metodologiei, precum şi celelalte elemente complementare (principii, legi,
adevăruri).
Epistemologia (şi epistemologia aplicată geografiei) îşi propune să a analizez într-un mod
critic, dar şi constructiv, demersurile şi situaţia de la un moment dat, pentru a emite o judecată
valorică asupra stadiului ştiinţei şi al posibilităţilor de proiecţie inovativă.
Orice epistemologie (inclusiv a geografiei) reprezintă totodată atât o opţiune individuală, cât
şi un proiect posibil de evoluţie. Proiectul epistemologiei geografice îl reprezintă o construcţie
teoretică ce poate impulsiona dezvoltarea ştiinţei şi, totodată, un model mai eficient de integrare în
pragmatismul acţiunii sociale.
În privinţa legitimităţii geografiei, principalul element atât de natură istorică, dar şi
epistemologică, îl reprezintă originea şi calitatea sa duală (de ştiinţă atât a naturii, cât şi a
societăţii) şi felul în care această origine este şi în prezent integrabilă într-o structură unitară, care
îmbină elemente din cele două mari domenii (fiecare studiat de un număr semnificativ de ştiinţe şi
discipline).
Dilema epistemologică principală este aceea de a accepta ca o ştiinţă să fie atât a naturii,
cât şi a societăţii, dar nici exclusiv a naturii şi nici exclusiv a societăţii. Din acest punct de vedere,
există mai multe opţiuni în privinţa obiectului propriu de studiu, a metodologiei şi a dimensiunii
axiomatice (în contextul apartenenţei la ambele domenii).
Epistemologia constituie o reflecţie structurată, predominant filosofică, asupra cercetării
ştiinţifice, bazată şi pe o anumită viziune gnoseologică. Ea reprezintă un fel de „metaştiinţă” care
abordează elementele teoretice principale ale unui anumit domeniu de studiu, dar şi a ştiinţei în
ansamblul ei, în contextul unei anumite reflecţii filosofice. Din punct de vedere epistemologic, o
ştiinţă are legitimitate dacă se ocupă în mod predilect de un anumit obiect de studiu (sau domeniu
obiectual), are o anumită metodologie, un sistem de aserţiuni şi legi, precum şi, dacă este posibil,
un sistem de derivare a adevărurilor. Din acest punct de vedere, raportarea geografiei la cerinţele
epistemologice ale unei ştiinţe legitimate trebuie să fie realizată atât prin sintetizarea critică a
preocupărilor semnificative de până acum, cât şi prin asumarea unui anumit drum în contextul
exploziv al ştiinţelor.
Perceperea actuală a geografiei în spaţiul public este una predominant reducţionistă,
conform căreia aceasta se ocupă predominant cu furnizarea de informaţii (preponderent
enciclopedice) despre ţări, călătorii, popoare, regiuni, oraşe, continente etc., mijlocite sau nu de un
suport cartografic. Această „geografie cotidiană” are o anumită structurare şi raţionalitate în cazul
geografiei educaţionale. De aici însă până la tematica modernă este un pas care nu este făcut în
opinia percepţiei publice.
10
Obiectul cunoaşterii umane este abordat din perspective diferite, dar realitatea propriu-zisă
este unitară şi, în mod fundamental, metodologia de investigaţie este, de asemenea, unitară.
Specificul cunoaşterii „geografice” îl reprezintă identificarea interacţiunilor dintre
componentele realităţii obiective observate (elemente, fenomene, procese), forma de concretizare a
acestor interacţiuni (în sisteme şi structuri), de la ansamblul planetar („Terra ca întreg”), până la
orizontul local.
Sub raportul cercetării proprii, geografia ar trebui să îşi propună în mod predilect studierea
elementelor, fenomenelor, proceselor, sistemelor şi structurilor rezultate din interacţiunea dintre
mediul natural şi societatea umană, într-o organizare taxonomică şi ierarhică situată între nivelul
planetar şi nivelul unui spaţiu elementar.
Există un număr mare de definiţii ale geografiei, precum şi ale ştiinţelor şi disciplinelor
componente.
Redăm o definiţie care surprinde în mod simplificat elementele metaştiinţifice principale:
Geografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul interacţiunilor din mediul fizic (geografie fizică),
mediul umanizat (geografie umană), dintre societate şi mediul ei de viaţă (geografie integrată,
generală), concretizate în diferite forme spaţiale şi funcţionale (elemente, procese, sisteme,
structuri), de la nivelul maximal al planetei ca întreg, la nivele elementare, utilizând o metodologie
în care elementul specific este reprezentarea cartografică (facilitând trecerile de scară), cu o terminologie
conceptuală consolidată şi un sistem axiomatic derivat din paradigmele actuale identificabile.

Terminologia geografică reprezintă un domeniu consolidat al geografiei ca ştiinţă, prin


aceea că poate fi ordonată şi organizată într-un sistem taxonomic articulat şi deosebit de bogat.
Există un nucleu conceptual bine structurat (localizare, spaţiu, teritoriu, regiune, mediu
înconjurător, peisaj, geosferă, geosistem, zonalitate etc.), căruia i se asociază termeni generali,
termeni specifici şi un număr semnificativ de termeni concreţi (apelative şi nume geografice).
Dicţionarele de mari dimensiuni consemnează în total aproximativ 15.000 de termeni.
Conceptele principale au rămas stabilizate în ansamblul lor, dar s-a modificat accentul din
zona conceptelor „tradiţionale” spre abordări noi, care extind mult sfera preocupărilor (sisteme
teritoriale, peisaje culturale, dimensiuni culturale ale spaţiului geografic, planing teritorial,
geosisteme, regiuni etc.), păstrând un interes informativ asupra unor teme globale, integrate
(environment, modificări globale ale mediului, hazarde, regiuni etc.).
Axiomatica reprezintă sistemul de adevăruri (care nu mai este necesar să fie demonstrat)
propriu unei ştiinţe. În cazul geografiei, pot fi identificate mai multe categorii de adevăruri
(formând împreună „sistemul axiomatic”), cum ar fi următoarele:
 Fenomenele naturale sunt organizate în structuri zonal - latitudinale, ca efect al
interacţiunii caracteristicilor planetei ca întreg (zonalitatea geografică).
 Mediul natural este organizat ierarhic şi taxonomic în structuri supraordonate (de la sit
la planetă).
 Oikumenizarea planetei şi antropizarea mediului natural este un fenomen accelerat (şi,
cel puţin în prezent, ireversibil).
 Mediul (environment), peisajul, regiunile, spaţiul geografic şi geosistemul sunt
concretizări identificabile ale interacţiunii dintre elementele naturale şi cele antropice.
 Macrosistemul interacţional terestru (antropogeosfera) are (deocamdată) un caracter
autoreglabil, capabil să asigure existenţa viitoare a societăţii omeneşti.
 Dezvoltarea durabilă (care integrează iniţiativele umane în raport cu mediul de viaţă)
trebuie să reprezinte premisa de bază a transformării mediului înconjurător.
 Realitatea teritorială are un caracter obiectiv, este identificabilă (ce este?), localizabilă
(de ce este acolo?) şi explicabilă (de ce este aşa?), cu ajutorul abordărilor disciplinare
proprii geografiei.
În contextul discutării sistemului de legi, teorii, principii, aserţiuni şi ipoteze asociate
geografiei, trebuie să observăm că acestea pot fi grupate în două categorii, astfel:

11
(a) teorii, legi, principii şi ipoteze din diferite ştiinţe care studiază realitatea obiectivă
naturală şi umană (aparţinând fizicii, biologiei, ecologiei, matematicii, geologiei,
sociologiei, istoriei etc.);
(b) teorii, legi, principii şi ipoteze specifice diferitelor discipline interioare ale geografiei
(teoria evoluţiei reliefului, teoria locului centra etc.); acest ultim ansamblu reprezintă
baza teoretică şi axiologică a geografiei.

Realitatea geografică integrată (dar şi cea referitoare individualizat şi disjunct la partea


naturală sau partea umană a realităţii spaţiale) poate fi ordonată într-o scară taxonomică de la
nivelul planetar până la dimensiuni mai mici, în care sunt evidenţiate elemente interacţionale.

Scara Dimensiunile Suprafaţa de referinţă Elementele derivate din


spaţiale interacţiuni
Megascară 50 - 510 mil. km2 Terra ca întreg Circulaţia atmosferei şi
7 · 108 loc. Reliefosfera şi oceanosfera oceanosferei
Continente şi bazine oceanice Interacţiunea planetară a
geosferelor (antropogeosfera)
Zonalitatea geografică
Macroscară 1 – 50 mil. km2 Subdiviziuni majore ale Tipuri de climă şi biomuri
1 · 108 – 1 · 109 loc. continentelor şi oceanelor Macrorelief
Plăci tectonice Fenomene asociate tectonicii
Sisteme montane planetare
2
Mezoscară 0,1 – 1 mil. km Unităţi majore de relief Nuanţe ale zonalităţii (tipuri)
1 · 107 – 1 · 108 loc. (masive muntoase, Diferenţieri datorate
depresiuni, câmpii) mezoreliefului şi hidrografiei
Regiuni naturale omogene Sesizarea impactului antropic
2 2
Microscară 0,1 m -0,1 mil. km Unităţi de relief de întinderi Nuanţe climatice, topoclimatice
1 · 101 – 1 · 107 loc. medii şi mici şi microclimatice
Tipuri şi forme de relief Impact antropic semnificativ
Areale pedogeografice

La fiecare nivel de abordare, elementele naturale (de geografie fizică) şi elementele socio –
umane (de geografie umană), precum şi interacţiunea dintre societate şi mediul ei de viaţă are
anumite caracteristici, vizibile prin aspecte exterioare (peisaj, tip de mediu, regiune) şi
funcţionalităţi interioare (geosistem). Această ordonare spaţială ar trebui completată cu o reflecţie
substanţială asupra dimensiunii temporale.
Poate să fie imaginată o scară taxonomică mai detaliată (cu mai multe niveluri), precum şi
un model de cronologie.

Metodele moderne au impulsionat sensibil tipul de abordare a realităţii studiate. Aceste


metode vin din afara geografiei, ca rezultate ale progresului general al cunoaşterii, ale progresului
unor anumite ştiinţe şi al evoluţiei tehnologice.

Metoda specifică a geografiei, metoda cartografică, a fost substanţial modificată în


condiţiile utilizării GIS. Este foarte interesant de observat că la interacţiunea între informatică (ca
tehnologie şi ştiinţă distinctă) şi geografie (ca ştiinţă legitimată tradiţional) a apărut o interfaţă nouă,
denumită GIS.
Cu toate acestea, unele tipuri de hărţi (şi modul lor de realizare) rămân, în linii mari,
utilizabile şi în prezent. Inventarea limbajului chorematic a simplificat foarte mult expresivitatea
cartografică şi a determinat o anumită schematizare a realităţii prin generalizări ale elementelor
reprezentate. Coexistenţa choremelor cu hărţile tematice a îmbogăţit aparent limbajul şi metoda
cartografică.
12
Geografia nu îşi poate propune să analizeze toate elementele realităţii obiective
înconjurătoare (acest lucru îl fac toate ştiinţele, la un loc). De asemenea, prin tradiţie nu se poate
limita doar la dimensiunea naturală sau la dimensiunea umană a realităţii obiective, chiar dacă le
studiază în mod aprofundat. Specificul ei îl reprezintă tocmai caracterul interacţional care se
realizează în interiorul fiecăreia şi între mediul terestru şi societatea care îl locuieşte.
Întrebarea legitimă este următoarea: dacă acest caracter interacţional poate deveni domeniu
predilect al unei ştiinţe (cum este geografia) sau aceasta trebuie să se concentreze spre rezultate
obiectuale (regiuni, peisaje, tipuri de medii etc.). În acest sens, opţiunea asumabilă poate fi aceea a
primatului dimensiunii interacţionale în raport cu cea obiectuală, chiar dacă multe rezultate ale
interacţiunilor au acest caracter obiectual (peisaje etc.).
În cazul considerării geografiei ca ştiinţă atât a naturii, cât şi a societăţii şi îndeosebi a
interacţiunii dintre societate şi mediul ei de viaţă, geografia ar prezenta o importantă dimensiune
teoretică, fiind o adevărată „filosofie” atât a naturii, a societăţii, cât şi a interacţiunii dintre natură şi
societate.
În raport cu preocupările anterioare şi multiplele definiţii asociate geografiei, ne putem
întreba, pe bună dreptate, dacă este posibilă o abordare epistemologică (facilitând perceperea
specificului geografiei ca ştiinţă şi domeniu al realităţii), negociată şi asumabilă de specialişti ai
domeniului şi recunoscută de specialiştii din alte ştiinţe, din filozofie şi din practica social – umană.
Această dimensiune epistemologică porneşte de la următoarele aserţiuni:
a) predominarea caracterului interacţional şi unitar al cercetării realităţii, chiar dacă
aceasta se concretizează în elemente, fenomene, procese, structuri şi sisteme cu o
relevanţă mai mare în diviziunile „clasice” (geografie fizică şi geografie umană);
b) domeniile disciplinare ale geografiei au fiecare aprofundări şi tangenţe cu elemente
componente ale geosferelor terestre; fiecare disciplină semnificativă îşi propune să
precizeze caracteristicile sale în raport cu sisteme interacţionale supraordonate;
c) metoda cartografică, accelerată prin GIS, rămâne în continuare nucleul specific al
metodologiei geografice de investigare a realităţii;
d) sistemul de adevăruri (sistemul axiomatic) este reductibil la câteva constatări de
generalitate maximă;
e) sistemul conceptual al geografiei este axat în prezent pe câteva coordonate majore
(localizarea, spaţiul, regiunea etc.);
f) ar fi utilă o formalizare mai accentuată a geografiei, pentru a înlocui lungimea mare a
unor texte, precum şi identificarea unor modalităţi de inferenţă din domeniile cunoscute,
în domenii şi realităţi mai puţin cunoscute;
g) interacţiunea om – mediu ar putea să fie asumată ca principal domeniu predilect al
geografiei actuale, în condiţiile păstrării domeniilor clasice.

Există în prezent diferite tipuri de abordare a problemelor legate de paradigmele geografiei


sau de paradigmele din domeniul geografiei (Bailly, A. şi Ferras, R., 1997; Scheibling, J., 1994;
Holt – Jensen, 1999; Claval, P., 2007; Zotic, V., 2005; Mac, I., 2007; Bogdan, D. I., 2012).
Fiecare abordare are elemente constructive, dar şi aspecte ameliorabile.
Ion Mac (2007) imaginează un sistem propriu şi original. V. Zotic (2005) subliniază că
paradigmele geografiei au evoluat în timp şi ar fi în prezent structurabile taxonomic pe dimensiunea
regională, sistemică, ecologică, sociologică şi a dezvoltării durabile (V. Zotic, 2005, pg. 34).
Profesorul Dan Ion Bogdan (2012) opinează că geografia se află în prezent într-o fază
„preparadigmatică”, după criteriile imaginate de T. Kuhn.
În acest moment ar putea fi identificate următoarele paradigme ale geografiei actuale
(specifice sau comune unor domenii mai largi):
 paradigma geoecologică;
 paradigma interacţională;
 paradigma spaţială;
 paradigma geopolitică;
13
 paradigma regională;
 paradigma cartografică (prin „trecerile de scară”);
 paradigma dezvoltării durabile (comună activităţii umane în ansamblul ei);
 paradigma autoreglării sistemului terestru (exterioară, ca origine, geografiei);
 paradigma mondializării (globalizării).

Din perspectiva enumerării de mai sus, se poate observa că există anumite suprapuneri,
precum şi anumite formulări discutabile. Dacă există anumite paradigme comune mai multor ştiinţe,
ne putem întreba care este, totuşi, grupul de paradigme strict ale geografiei?
Trebuie să observăm că, în toate formulările de mai sus, geografia are un punct de vedere
foarte uşor identificabil. În diferite alte ştiinţe, modul de asumare al unei gândiri metateoretice
predominante poate să aibă alte forme sau să nu beneficieze de o teoretizare similară. În acest caz,
tipurile de abordare menţionate mai sus funcţionează fără a fi definite ca atare.
Nucleul domeniului reprezentat de geografie (în forma extinsă presupusă de înglobarea
tuturor ştiinţelor autonomizate) îl reprezintă:
- paradigma geoecologică (sau antropoecologică);
- paradigma spaţială;
- paradigma cartografică;
- paradigma interacţională.

Există încă multiple elemente care ar necesita aprofundări corespunzătoare. Dintre acestea,
menţionăm câteva:
 Analiza raportului dintre evoluţia geografiei în timp şi influenţa concepţiilor sincrone
supraordonate (referenţialul filosofic al momentului şi ideologiile predominante perioadelor
respective).
 Identificarea influenţei şi a rolului (pozitiv şi negativ) al unor personalităţi creatoare de
şcoală în evoluţia şi structurarea geografiei.
 Analiza „critică” şi constructivă a unor momente anterioare ale evoluţiei geografiei
recuperarea unor câmpuri conceptuale ignorate şi valorizarea gândirii geografice actuale din
alte spaţii decât cele practicate în ultimele decenii.
 Pentru geografie, este utilă analiza unor aspecte legate de principalele orientări actuale,
prin percepţia globală şi obiectivă a geografiei contemporane.
 Sub raport pragmatic (al poziţiei „instituţionale” între domeniile „academice”), geografia ar
putea opta şi pentru o situaţie „de compromis”, în sensul cantonării într-unul dintre spaţiile
„tradiţionalizate” (ştiinţe ale naturii sau ştiinţe socio – umane), cu limitele şi avantajele
oricărei opţiuni.
 Analiza unor modele (scenarii) de evoluţie şi asumarea de către geografi a unei direcţii
justificate şi negociate.

Evoluţia viitoare a geografiei poate avea loc în următoarele direcţii:


(1) Păstrarea caracteristicilor de ştiinţă unitară şi integrată, care are ca obiect principal de
studiu interacţiunea dintre societate şi mediul ei de viaţă, cu dezvoltări pe mari domenii
(geografie generală, geografie fizică, geografie umană, geografia mediului, geografie
regională) şi discipline (de la geomorfologie la geografia turismului).
(2) Deplasarea accentuată a centrului de greutate al geografiei spre geografia umană (cu
păstrarea geografiei fizice, ca „scenă” a acţiunii societăţii), dar conservarea caracterului
aparent „unitar” al geografiei (prin nedisocierea obiectului de studiu).
(3) Deplasarea instituţionalizată a geografiei „academice” spre ştiinţele naturii, cu
dezvoltarea domeniilor clasice ale geografiei fizice (geomorfologie etc.), a unor domenii
de interacţiune (mediul înconjurător, organizarea spaţiului geografic etc.) şi a studiilor de

14
geografie umană într-o formă (şi cu un conţinut) care să nu se suprapună ştiinţelor
sociale corespunzătoare.
(4) „Spargerea” geografiei în cele două domenii majore ale sale: geografie fizică (ataşabilă
„ştiinţelor naturii”) şi geografie umană (ataşabilă „ştiinţelor sociale”), cu toate
consecinţele academice, ştiinţifice şi educaţionale ale acestui demers.
(5) Reorganizarea teoretică a geografiei în jurul paradigmelor proprii, într-o viziune
predominant interacţională (geografia ca ştiinţă a interacţiunilor dintre societate şi
mediu), asupra componentelor sale (elemente, fenomene, procese, structuri, sisteme), la
diferite scări de analiză, în perspectiva unei contribuţii sporite la dezvoltarea durabilă a
spaţiului locuit.
În toate situaţiile (1 – 5), geografia îşi păstrează nucleul metodologic specific (cartografie,
GIS). Pot să apară diferenţieri sensibile în celelalte componente ale geografei ca ştiinţă: obiectul
predilect de studiu, sistemul axiomatic, viziunea de scară, finalitatea ştiinţifică. De asemenea, orice
opţiune are influenţă asupra poziţiei educaţionale.
Pentru a evita plasarea geografiei într-un anumit domeniu univoc, un geograf american arăta
că „geograful, atunci când studiază natura, este un geograf – fizician, iar când studiază societatea,
este un geograf – umanist”.
Din punctul de vedere al unei idei kantiene („Ideea este arhitectonică. Ea creează ştiinţa”),
este foarte evidentă posibilitatea geografiei de a se autoconstrui pe sine.
Efectele principale ale unei accepţii moderne a geografiei în câmpul disciplinelor şcolare de
învăţământ ar fi:
 poziţionarea geografiei într-o structură diferită de cea actuală;
 în spaţiul structurilor universitare, poziţia geografiei, atât în zona ştiinţelor naturii, cât şi a
ştiinţelor sociale are un caracter reducţionist, deoarece permite utilizarea unor criterii diferite
şi imixtiunea specialiştilor din alte domenii, care nu au o calificare în geografie;
 în spaţiul Curriculumului Naţional, geografia va trebui să aibă o poziţie care să rezulte din
demersul negociat şi argumentat al specialiştilor care pot opta între apropierea de domeniul
ştiinţelor naturii, de al ştiinţelor sociale sau de un nou domeniu de studii, care ar fi atât al
ştiinţelor sociale, cât şi al ştiinţelor naturii.

Consecinţa directă a unei opţiuni asumate induce un anumit comportament al geografiei


„ştiinţifice” faţă de dimensiunea ei „educaţională” (ca prezenţă în învăţământ, mass-media etc.).
Îndeosebi în structurarea unei discipline şcolare moderne, opţiunea „teoretică” influenţează
componentele principale ale construcţiei unui curriculum predominant disciplinar: sistemul de
competenţe asumate (organizat taxonomic), criteriile construcţiei disciplinei şcolare, modelul
curricular, organizarea conţinuturilor asociate competenţelor, structura capitolelor disciplinare
semnificative, oportunităţi specifice de instruire.

15
II. Elementele definitorii ale geografiei actuale

(1) Originile şi legitimitatea geografiei duale

Geografia este o ştiinţă cu origini certe de aproape trei milenii, dar mai nouă decât alte
ştiinţe semnificative. În general se consideră că originile geografiei sunt în Egipt, Grecia şi Imperiul
Roman, fiind evocaţi, în acest sens, Herodot, Eratostene, Ptolemeu, Aristotel şi Strabon (cu
Geographica, în 17 volume).
Este posibil ca originile geografiei în China Antică să fie mai vechi, sincrone cu principalele
descoperiri ştiinţifice din vremea respectivă (cum ar fi busola). De la origini până în epoca
modernă, geografia a avut o origine duală, cu preocupări în ştiinţele naturii şi în ştiinţele sociale.
Orientările conceptuale, metodologice şi de paradigmă ale geografiei au avut, de-a lungul
timpului, relaţii complexe de interferenţă cu orientările filosofice semnificative ale momentului şi
cu ideologiile predominante.
Este greu de stabilit multitudinea de interacţiuni şi succesiunea lor în timp. În principiu,
geografii semnificativi ai fiecărei etape de „reflecţie fundamentală” (filosofică şi ideologică) au
imprimat, prin poziţia pe care au avut-o şi o anumită orientare metodologică ştiinţei pe care au
practicat-o.
Aristotel, Erathostene şi Strabo au reflectat libertatea de gândire a antichităţii şi au
imprimat preocupărilor lor principale (meteorologie, cartografie, geografie umană) un spirit deschis
şi constructiv.
Bernard Varenius aduce în geografie (din sfera gândirii teoretice) o substanţială „viziune de
ansamblu” asupra Terrei (inclusiv prin construirea geografiei generale ca ştiinţă integrată a Terrei),
cu multiple abordări de „universalitate” (ca rezultat al spiritului său de „homo universalis”, modelul
uman al timpului).
Humboldt s-a apropiat sensibil de o „filosofie a naturii”, iar Imm. Kant, construind o
filosofie a „gândirii pure” (teoretice) – fără a practica exclusiv geografia – a imprimat ştiinţelor
epocii dimensiunea demersului filosofic.
În perioada contemporană (după 1950), filosofia materialist – dialectică şi ideologia asociată
au impus geografiei o anumită dilemă epistemologică. Aceasta a postulat „imposibilitatea” asocierii
legilor naturii cu ale societăţii, a naturii cu omul, printr-un „posibilism” exagerat şi a geografiei
fizice, cu geografia economică (presupunându-se două ştiinţe distincte); ideea predominantă avea la
bază tipurile diferite şi disjuncte de legi (ale naturii şi ale societăţii), care nu se pot suprapune.
Determinismul mediului fizic era strict limitat, iar posibilismul omului faţă de natură era presupus
ca nelimitat. Ştiinţa şi practica umană au modificat sensibil această viziune.
De altfel, la o lectură mai atentă a clasicilor materialism – dialecticii (preluată de autori mai
noi) se vorbea despre „integrarea dintre om şi natură”, caracterul unitar al sistemului om – mediu şi
integrarea „ştiinţelor despre om cu ştiinţele despre natură, într-o unică ştiinţă” (G. N. Volkov,
1987). Este foarte interesant de observat că numeroase lucrări teoretice recente de geografie discută
în prezent referenţialul propus de gândirea marxistă.
Conceptul integrator al geografiei generale („Geografia generalis”), construit de Varenius
(1650), reprezintă momentul natural de sinteză al geografiei; lectura modernă a Geografiei
generalis este extrem de sugestivă pentru posibilităţile de atunci, dar şi actuale ale acestei ştiinţe.
Există, de asemenea, o succesiune de geografi şi lucrări ale acestora care au conturat evoluţia şi
elementele geografiei moderne şi ale geografiei contemporane (Imm. Kant, Al. v. Humboldt, K.
Ritter, E. Réclus, Fr. Ratzel, P. V. de la Blache, Carl Sauer, etc. până la geografii contemporani),
dintre care Al. v. Humboldt şi K. Ritter sunt consideraţi fondatorii geografiei moderne.
O sinteză modernă a istoriei geografiei, a conceptelor şi evoluţiei lor, este realizată de Arild
Holt – Jensen (1999).
În decursul evoluţiei sale, geografia a abordat elemente de cartografie, relieful terestru,
populaţia, peisajele naturale, regiunile, mediul înconjurător, învelişul geografic etc. Acestea au
reprezentat domenii predilecte de studiu în anumite momente.
16
În privinţa legitimităţii geografiei, principalul element de natură istorică îl reprezintă
originea şi calitatea sa duală (de ştiinţă atât a naturii, cât şi a societăţii) şi felul în care această
origine este şi în prezent integrabilă într-o structură unitară, care îmbină elemente din cele două
mari domenii (fiecare studiat de un număr semnificativ de ştiinţe şi discipline). Dilema
epistemologică principală este aceea de a accepta ca o ştiinţă să fie atât a naturii, cât şi a societăţii,
dar nici exclusiv a naturii şi nici exclusiv a societăţii. Din acest punct de vedere, există mai multe
opţiuni în privinţa obiectului propriu de studiu, a metodologiei şi a dimensiunii axiomatice (în
contextul apartenenţei la ambele domenii).

(2) Statutul epistemologic al geografiei

Obiectul cercetării epistemologice îl reprezintă validarea temeiurilor ştiinţei empirice prin


posibilităţile de testare (I. Pârvu, pag. 19). În acest domeniu, o semnificaţie aparte o are natura
propriu-zisă a fiecărei ştiinţe, precum şi metodele de cercetare practicate de aceasta. Dezvoltarea
actuală a ştiinţelor aduce în discuţie, la anumite intervale de timp, reflecţii metateoretice capabile să
impulsioneze cercetarea domeniului respectiv.
Deşi ar părea greu de susţinut, dezvoltarea interpretărilor metaştiinţifice a dus la progrese
sensibile în domeniul reflecţiilor teoretice (I. Pârvu, pg. 45).
Primul teoretician important al geografiei a fost Immanuel Kant, filosof dar şi profesor de
geografie la Universitatea din Köningsberg, adept al paradigmei deterministe în explicarea
fenomenelor geografice.
Immanuel Kant consideră următoarele disciplinele filosofice ca preocupări fundamentale:
ontologie, logică, gnoseologie, metodologie şi epistemologie (Al. Surdu, pg. 109). Rolul
epistemologiei ca diviziune semnificativă a filosofiei este foarte bine evidenţiat şi presupune
tratarea problematicii sale (ca disciplină filosofică) sau a ştiinţelor (ca interferenţă între filosofie şi
fiecare ştiinţă) prin mecanisme proprii abordării filosofice. Această constatare ridică de la început
un impediment major în abordarea epistemologiei geografiei: predominanţa dimensiunii filosofice
asupra dimensiunii disciplinare (geografice).
Principalele lucrări de epistemologie a geografiei provin aproape în exclusivitate din
perspectiva ştiinţei, chiar dacă autorii au anumite afinităţi cu filosofia.
O ştiinţă are legitimitate dacă are un anumit obiect de studiu, o metodologie specifică, un
sistem axiomatic, legi, precum şi un sistem de inferenţă (derivare) a adevărurilor. Lucrările
teoretice recente (R. Marconis, 1996; Bailly şi Ferras, 1997; Paul Claval, 2007; S. Neguţ, 2011; I.
Nicolae, 2011; Al. Ungureanu şi D. Petrea, 2007, I. Mac, 2007, 2008) stimulează construirea unui
răspuns pozitiv.

MArconis
Claval
Key Concepts

17
(3) Elemente definitorii ale geografiei actuale

Sursele identificării domeniilor şi a elementelor specifice geografiei actuale sunt relativ


variate şi diferite: domeniile de interes ale Uniunii Geografice Internaţionale (reflectate în comisiile
şi disciplinele acesteia), lucrările semnificative apărute la nivel mondial în ultima perioadă de timp,
articolele teoretice, studiile realizate în cadrul diferitelor discipline din diferite ţări, prezenţa
geografiei în mass-media şi realizările semnificative în câmpul ştiinţelor actuale.
În ipoteza considerării secţiunilor UIG ca relevante pentru domeniile geografiei, ar fi
suficient să ne oprim la diviziunile de lucru ale acesteia.
Fără a intra în amănunte, trebuie să observăm că predomină un referenţial exagerat al
abordărilor din spaţiul anglo – american; cel puţin în domeniul geografiei, realizări şi abordări
semnificative există şi în alte ţări (Franţa, Germania, Federaţia Rusă, Polonia, Ucraina, China, India,
Japonia, România).
Geografia este perceptibilă în câmpul ştiinţific, social şi de informare prin următoarele
domenii:
a) Geografia informativă, care presupune vectorizarea oricăror informaţii geografice, de obicei
într-o formă structurată, realizată de specialişti în domeniu (sau de alte persoane), care
vehiculează elementele specifice geografiei ca ştiinţă;
b) Geografia educaţională (şcolară), care prezintă, într-un mod structurat şi într-o formă relativ
stabilizată (şi „tradiţională”), elementele de instruire posibile, prin conţinuturi cu caracter
geografic;
c) Geografia cotidiană reprezintă totalitatea informaţiilor vehiculate de mass-media, care au şi
un anumit conţinut geografic, identificabil direct sau intuibil;
d) Geografia de cercetare, care îşi propune să prezinte elementele inovative, rezolvările
teoretice şi pragmatice, precum şi aplicaţiile acestora în câmpul altor ştiinţe şi al practicii
umane;
e) Geografia vernaculară, predominant empirică, caracteristică unei populaţii suprapuse unui
anumit teritoriu sau chiar unor indivizi;
f) Geografia narativă, care poate fi orice povestire construită pentru ilustrarea unei realităţi
spaţiale sau teritoriale.
În câmpul disciplinar actual, pentru principalele domenii ale geografiei (pe care nu le mai
menţionăm deoarece sunt cunoscute), există următoarele situaţii:
 o serie de domenii nu sunt contestate şi contestabile, fiind cu siguranţă elemente centrale
ale geografiei ca ştiinţă; acestea sunt:
- domenii predominant cu o dimensiune informativă (cuprinzând informaţii structurate
despre Terra ca întreg, mediul terestru, continente, regiuni, ţări, peisaje, geosfere,
economie, populaţiei etc.);
- domenii cu elemente predominant de cercetare; acestea sunt, în opinia noastră,
geomorfologia, climatologia, hidrologia uscatului, geografia populaţiei şi a
aşezărilor, geografia regională etc.);
 o altă serie de domenii pot fi contestate şi sunt contestabile; acestea sunt, în opinia
noastră: geografia socială, geografia culturală, geografia comportamentală, geografia
medicală, administrativă, politică, precum şi alte discipline „noi”, care preiau din
domeniul ştiinţelor diferite elemente şi le transpun pe suporturi cartografice sau care au
reflectare în fenomenele geografice ca întreg;
 discipline autonomizate (meteorologia, oceanografia, turismul, biogeografia) nu sunt în
acelaşi timp domenii ale geografiei, decât sub raport informaţional.
Un reproş formulat frecvent este acela al „geografizării” altor domenii (prin proliferarea
diferitelor „geografii” noi) sau al asumării prin discursul geografic al unor domenii considerate
exterioare geografiei (geopolitică, geostrategie, dezvoltare durabilă, amenajarea spaţiului, hazarde,
modificări climatice globale, poluarea şi protecţia mediului, planificarea teritorială şi urbană,
tectonica plăcilor etc.).
18
(4) Geografia ca domeniu al cunoaşterii umane

Întrebarea legitimă adresabilă geografiei este următoarea: „Geografia aduce un specific în


cunoaşterea umană şi contribuie la dezvoltarea acestei cunoaşteri?”.
Poate fi considerată o abordare geografică orice tentativă de explicare a fenomenelor,
proceselor, faptelor care au o legătură cu spaţiul locuit, eventual reprezentat cartografic. Această
explicare specifică reprezintă un mod propriu al cunoaşterii umane.
O serie de elemente cu un anumit grad de subtilitate presupun şi o adâncime mai mare de
analiză; de exemplu, printre altele, raportul dintre comunităţile umane şi mediul lor de viaţă,
ierarhizarea sistemelor teritoriale etc.
Perceperea socială a geografiei, deşi a evoluat foarte mult, a rămas încă relativ superficială
în afirmarea demersului explicativ.
Trebuie să observăm că obiectul cunoaşterii este abordat din perspective diferite, dar
realitatea propriu-zisă este unitară şi, în mod fundamental, metodologia de investigaţie este, de
asemenea, unitară. Realitatea abordată de geografie cuprinde elemente din ştiinţele naturii, din
ştiinţele socio-umane, dar cu o anumită distanţare epistemologică faţă de acestea (în raport cu
domeniul abordat sau interacţiune studiată), încercând o sinteză a celor două domenii.
La nivelul ansamblului ştiinţelor, există o percepţie apreciativă în privinţa unor discipline
„tari” (şi dificile), în raport cu percepţia frecvent minimalizantă (şi depreciativă) pentru disciplinele
mai „slabe” (şi mai uşor de parcurs). În acest context, geografia este frecvent contestată, din cauza
tentaţiei enciclopedice, descriptive, cu puţine inferenţe explicative şi cu multiple preluări de date
din alte domenii. Elementul puternic al geografiei (cartografia) nu este perceput întotdeauna ca un
vector de transmitere structurată a informaţiilor şi chiar ca un limbaj specific.
Specificul cunoaşterii „geografice” îl reprezintă identificarea interacţiunilor dintre
componentele realităţii obiective observate (elemente, fenomene, procese), forma de concretizare a
acestor interacţiuni (în peisaje, sisteme, structuri, regiuni), de la ansamblul planetar la orizontul
local.

(5) Contribuţia geografiei la progresul ştiinţific şi al cunoaşterii umane

În general, geografia este asociată călătoriilor, explorării diferitelor teritorii noi (inclusiv
„descoperirile geografice” din epoca modernă), descrierilor diferitelor ţări, regiuni, peisaje, locuri şi
oameni, astfel încât pare mai mult o disciplină care narează (descrie) ceea ce se observă. Explorarea
unor teritorii noi a dus la lărgirea progresivă a orizontului de cunoaştere a planetei, ceea ce este un
fapt incontestabil al progresului ştiinţei. Este posibil ca doar geografii cu o pregătire aprofundată
într-unul sau mai multe domenii ale geografiei să poată exprima în prezent complexitatea deosebită
a cercetărilor pentru fiecare dintre aceste domenii, pentru anumite grupe, câmpuri şi chiar pentru
geografie ca întreg.
Geografia nu abordează cercetări directe în domenii pentru care are exclusivitate
informaţională: oceanografia, meteorologia, studiul solului, mediul înconjurător, fenomenul urban,
geografie politică, dezvoltare durabilă, organizarea spaţiului etc.
Contribuţia specifică a geografiei la progresul ştiinţific şi al cunoaşterii s-a realizat şi se
realizează predominant (semnificativ) prin următoarele domenii:
 construirea unui referenţial obiectiv (format din sistemul cartografic, planeta ca întreg,
continente, regiuni, ţări, sisteme de aşezări, spaţiu, teritoriu, geosfere etc.), la care pot fi
raportate elemente şi procese, sisteme şi structuri diverse din diferite discipline, preocupări,
ştiinţe şi domenii practice; acest referenţial racordează universuri spaţio-temporale diferite
(din fizică, matematică, biologie, chimie, istorie, filosofie), la dimensiunea experienţială
umană desfăşurată pe suprafaţa terestră concretă;
 identificarea unor constatări generale (şi adevăruri) rezultate din interacţiunea
componentelor mediului terestru natural (elemente, fenomene, sisteme) cu cele ale
societăţii umane care îl locuieşte precum şi din interacţiunea globală om – natură. Lista
19
acestor rezultate este diversificată (ceea ce limitează enumerarea ei) şi formează structura
axiomatică a geografiei;
 investigarea într-o formă specifică a geosferelor, prin decuparea elementelor relaţionale
proprii şi asamblarea acestor relaţii pe un substrat predominant disciplinar oferit de
reliefosferă, climatosferă etc.;
 rezolvarea unor probleme specifice rezultate din practica umană, acolo unde geografia şi
geografii au fost solicitaţi (proiecte de mediu, proiecte urbane, organizarea spaţiului etc.);
 realizarea unui fond de rezultate ale cercetării (tratate, cărţi, articole, hărţi, date, imagini
etc.), semnificativ „în sine”, dar şi util în perceperea progresului cunoaşterii „geografice” a
realităţii şi evoluţiei teoretice a geografiei ca ştiinţă;
 sub raport teoretic, geografia a contribuit (şi contribuie) la aprofundarea cunoaşterii
suprafeţei terestre şi la identificarea elementelor complexităţii progresive a interacţiunii
dintre societate şi mediul ei de viaţă.

Principalele domenii semnificative pentru progresul ştiinţei şi al cunoaşterii umane pot fi


considerate, printre altele:
 descrierea lumii antice (Strabo, Herodot, Ptolemeu);
 descrierea atmosferei şi a fenomenelor meteorologice (Aristotel);
 măsurarea lungimii circumferinţei terestre (Erathostene);
 proiecţiile cartografice iniţiale (Mercator) şi primele atlase (Ortelius etc.);
 descrierea complexităţii naturii (Al. v. Humboldt, „Kosmos”);
 specificul raţionamentului filosofic aplicabil în geografie (Imm. Kant);
 explicarea caracterului integrat al Terrei (B. Varenius);
 realizarea unor lucrări de „geografie universală” de mari dimensiuni, foarte influente în lume
în perioada respectivă;
 descrieri regionale şi peisaje (P. V. de la Blache)
 explicarea configuraţiei suprafeţei terestre prin „deriva continentelor” (Alfred Wegener a
fost geograf şi meteorolog, iar teoria lui prefigurează cu 6 – 7 decenii „tectonica globală”);
 regionări climatice globale (Köppen, Paffen etc.);
 realizarea unor „atlase naţionale” şi tratate de geografie în diferite ţări, care au avut un
impact ştiinţific, cultural şi educaţional;
 realizarea unor „descrieri geografice” (referitoare la planetă ca întreg, continente, regiuni,
ţări, popoare) utile informării publicului larg;
 contribuţia geografiei (şi a unor geografi) la evoluţia şi utilizarea sistemului GIS (ofertat de
tehnologia informaţiei şi comunicării), cu o importanţă crescândă în societatea
contemporană.

(6) Geografia: domeniu şi obiect de studiu

Dacă fiecare dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale, precum şi tehnologiile noi au adâncit
foarte mult cunoaşterea, geografia ar trebui să îşi reducă foarte mult obiectul de studiu la ceva care
nu se regăseşte în nici una dintre aceste ştiinţe. În cazul ştiinţelor naturii, geografia nu poate concura
analitic cu nici una dintre acestea, preocupându-se însă de partea naturală a mediului de viaţă al
societăţii omeneşti, în întregul său.
Disciplinele geografice care abordează fiecare geosferă (sau componente ale acesteia) au în
vedere geosfera respectivă în ansamblul ei (care nu formează obiectul de studiu al geografiei),
raporturile cu alte geosfere, rezultate ale interacţiunilor (mediu, peisaje, regiuni, înveliş geografic),
precum şi sistemul integrat societate – mediu (antropogeosfera) .
Ştiinţele despre societate au aprofundat foarte mult caracteristicile acesteia. Geografia nu
face cercetare specifică în nici unul dintre domeniile ei principale (sociologie, antropologie,

20
economie, demografie), dar îşi propune să raporteze aceste elemente de natură socială la substratul
pe care există.
În acest context, domeniul de studiu al geografiei ar trebui să se reducă la investigarea
interacţiunilor dintre natură şi societate la scări diferite. În acelaşi timp, trebuie să valorifice relaţiile
dintre elementele naturale şi elementele sociale, reunite aparent într-o „supergeosferă” sau
„megageosferă”.
Sub raportul cercetării proprii, geografia ar trebui să îşi propună în mod predilect studierea
elementelor, fenomenelor, proceselor, sistemelor şi structurilor rezultate din interacţiunea dintre
mediul natural şi societatea umană, într-o organizare taxonomică şi ierarhică situată între nivelul
planetar şi nivelul unui spaţiu elementar.
Antropogeosfera cuprinde spaţiul „vertical” cuprins între ± 10 km de la suprafaţa
reliefosferei (prelungită pe oceanosferă), între stratul de ozon (ozonosferă) şi limita inferioară
variabilă a astenosferei. Sistemul integrat om – mediu este similar socio-geosistemului (I. Donisă,
1977; Irina Ungureanu, 2005; Al. Ungureanu, D. Petrea, 2007). O concepţie similară,
„antropoecologie”, a fost formulată şi de M. Bizerea (M. Bizerea, 1974).
Din cele de mai sus rezultă că:
a) geografia trebuie să îşi asume analiza interacţiunilor între elementele naturale, pe de o
parte şi societatea umană (prin geografie generală, geografie teoretică, geografie fizică şi
umană); Obiectul interacţional integrat îl reprezintă „mediul”, abordat din perspectiva
paradigmei geografice (Ardelean, A., Mândruţ, O., 2012);
b) interacţiunile se referă la elemente, procese, fenomene, circuite, structuri şi sisteme, prin
toate disciplinele specifice, de la geomorfologie la geografia turismului;
c) interacţiunile au loc la scări diferite (de la localitate la planetă), prin geografie regională
integrată, geografie fizică regională etc.;
d) studiile pot avea şi caracter disciplinar, intradisciplinar şi supradisciplinar.
Această concepţie „duală” dar „integrată” a geografiei actuale este asumată şi de tratate
recente din S.U.A. (R. Christopherson, 2006, pg. 5), iar anterior, de şcoala românească, reprezentată
de V. Mihăilescu (1968). Geografia „duală” dar „integrată” (Bailly, A., Ferras, R., 1997; Marconis,
R., 1996) este însă înlocuită în unele opinii cu o dimensiune aproape exclusiv „umană” (P. Claval,
2007).

21
III. Geografia şi realitatea observată
Geografia are, prin tradiţie, trei domenii predilecte: geografie fizică, geografie umană şi
geografie integrată. Ele reflectă trei mari grupe de probleme ale realităţii de care se ocupă.
Tabelul de mai jos sintetizează această viziune „triadică” asupra geografiei şi, în acelaşi
timp, asupra realităţii pe care o reflectă.

GEOGRAFIE

GEOGRAFIE FIZICĂ GEOGRAFIE INTEGRATĂ GEOGRAFIE UMANĂ

Geomorfologie Cartografie geografică Geografia populaţiei

Meteorologie Sisteme informatice în geografie Geografia aşezărilor

Climatologie Geografie vernaculară Geografie economică

Hidrologia uscatului Geografie regională Geografie socială

Oceanografie Geografia mediului Geografie culturală

Glaciologie Geografia peisajului Geografie politică

Biogeografie Geografie tehnică Geografie istorică

Pedogeografie Toponimie geografică Geografia turismului

Geografia resurselor Organizarea spaţiului geografic

Fiecare disciplină geografică dintre cele menţionate mai sus, are o serie de subdiviziuni,
domenii prioritare, preocupări şi modalităţi de abordare pentru un element din realitatea
înconjurătoare.
Pentru geomorfologie, obiectul şi subiectul analizei îl reprezintă relieful terestru, sub
aspectul relaţiei sale cu factorii genetici, evoluţia şi dinamica actuală.
Pentru geografia turismului, interesul principal îl reprezintă raportul dintre fenomenul
turistic şi potenţialul pe care acesta se dezvoltă, precum şi modalităţile de amenajare, valorificare şi
dezvoltare a spaţiilor turistice.
Geografia populaţiei se concentrează asupra modului în care populaţia reprezintă o parte
activă a mediului înconjurător, prin evoluţia, repartiţia şi dinamica populaţiei.
Toate diviziunile şi domeniile se integrează într-un spaţiu calitativ nou, care reprezintă
„mediul de viaţă al societăţii omeneşti”. Acest domeniu individualizat constituie locul de
interferenţă între elementele fizice (naturale) şi antropice (sociale) care acţionează la suprafaţa
scoarţei terestre. Locul geometric de interacţiune al elementelor naturale şi umane îl constituie
suprafaţa reliefului (reliefosfera).
Aceste domenii ale geografiei au o anumită independenţă, dar au totodată un caracter
integrat, prin obiectul comun de studiu.
Deşi cele două diviziuni mari (Geografia fizică şi Geografia umană) au importante elemente
de specificitate, geografia reprezintă o ştiinţă unitară.
Domeniile de mai sus (geografie fizică, geografie integrată şi geografie umană) sunt
materializate într-un mod specific prin intermediul hărţilor (cartografie) şi se concentrează asupra
mediului înconjurător al omului (geoecologie).
22
(1) Geografia şi domeniile sale

Există trei mari modalităţi de fragmentare interioară a geografiei ca domeniu considerat cu o


coerenţă şi identitate interioară bine definite, delimitabilă suficient de riguros faţă de alte domenii
ale ştiinţei şi activităţii sociale.

a) O primă posibilitate o reprezintă „viziunea de scară”, deoarece realitatea teritorială este


cuprinsă între o suprafaţă foarte redusă (de ordinul unor metri pătraţi) şi suprafaţa planetei ca întreg
(de ordinul milioanelor de kilometri pătraţi).
Sub această optică există o Geografie generală (a planetei ca întreg, dar şi a suprafeţelor de
extensiune foarte mare) şi o Geografie regională (a suprafeţelor mai mici, până la dimensiunile
unui sit).
Geografia generală are în vedere toate elementele, procesele şi fenomenele care se
desfăşoară la scară planetară şi caracterizează planeta ca întreg. Ea poate avea o coloratură
interioară predominant de geografie fizică sau predominant de geografie umană, dar poate să aibă şi
aspectul integrat de geografie generală (fizică şi umană).
Geografia regională îşi propune să prezinte şi să explice caracteristicile geografice integrate
(de geografie fizică şi umană) sau ale celor două componente principale ale unor teritorii de
dimensiuni mai mici, cu caracter regional. Genul proxim al geografiei regionale îl reprezintă
geografia continentelor (de obicei integrată), iar unitatea elementară o reprezintă sit-ul. Între aceste
două dimensiuni extreme pot exista:
- geografia regională a diferitelor regiuni sau unităţi naturale (lanţuri muntoase, podişuri,
câmpii);
- geografia ţărilor (ca unităţi regionale obiective de natură politică);
- geografia diferitelor unităţi regionale subordonate geografiei ţărilor;
- geografia unităţilor administrative;
- geografia regională a unităţilor integrate elementare;
23
b) O a doua posibilitate o reprezintă decupajul interior pe geosfere, elemente, procese şi
fenomene componente ale mediului geografic.
Decupajul pe geosfere a reprezentat un moment clasic al evoluţiei geografiei. Geosferele
naturale (atmosferă, hidrosferă, reliefosferă, biosferă şi pedosferă) au fost studiate ca entităţi
geografice coerente şi individualizate, iar fiecare geosferă face în amănunt obiectul unor discipline
speciale şi al altor ştiinţe. În sens clasic, reflectarea decupajului pe geosfere îşi găseşte cea mai bună
expresie în lucrarea „Terra”, de Simion Mehedinţi. Geosfera socio – umană (denumită antroposferă)
a reunit toate preocupările geografiei umane.
În interiorul oferit de cadrul fiecărei geosfere există un important număr de ştiinţe, discipline
şi preocupări care şi-au avut originea în geografie şi reprezintă, frecvent, domenii interdisciplinare
sau discipline noi; câteva exemple: meteorologie, climatologie, hidrografia uscatului, limnologie,
oceanografie, geomorfologie, biogeografie etc.
Decupajul pe elemente, procese şi fenomene îşi găseşte o expresie integratoare în abordarea
sistemelor teritoriale (fizice sau umane) şi a unor realităţi funcţionale vizibile, cum sunt:
geosistemul, mediile şi tipurile de medii, peisajele. În acest context se vorbeşte frecvent despre
„Geografia mediului”, „Geografia peisajelor”.

c) A treia posibilitate o constituie sintetizarea preocupărilor pe cele două mari domenii


„clasice” ale geografiei, Geografie fizică şi Geografie umană. Acest decupaj îşi are originea în
antichitate, prin Aristotel (Geografia fizică) şi Herodot şi Strabo (Geografia umană). Un timp s-a
considerat că există, de fapt, două geografii, care aparţin celor două mari grupe de ştiinţe: ştiinţe ale
naturii (Geografia fizică) şi ştiinţe ale societăţii (Geografia umană). Realitatea teritorială având însă
un caracter integrat (atât cu fenomene naturale cât şi umane) justifică construirea unui domeniu
ştiinţific integrat, Geografia.
În practica cercetărilor geografice se îmbină toate cele trei abordări şi toate delimitările
calitative interioare.

(2) Realitatea înconjurătoare: elemente, procese, fenomene, interacţiuni

Analizând realitatea înconjurătoare ca exterioară cunoaşterii, observăm că aceasta este


formată din elemente, procese, fenomene şi interacţiuni. Acestea se află în conexiune şi
complementaritate, formând împreună mediul de existenţă al societăţii omeneşti.
Această realitate există şi evoluează după legităţi naturale şi caracterizează suprafaţa
Pământului, din momentul apariţiei şi formării sale. Întreaga istorie geologică a Pământului
sugerează o creştere a complexităţii fenomenelor, proceselor şi interacţiunilor care au avut loc la
suprafaţa terestră. În prezent, evoluţia naturală interacţionează cu evoluţia societăţii, generând un
spaţiu nou, cu anumite caracteristici rezultate din această interacţiune, care poate fi denumit „mediu
geografic” sau „mediu înconjurător”.
Prin element înţelegem orice purtător materiale al unei caracteristici observabile şi
delimitabile.
Apa, aerul şi pământul au fost considerate elemente primordiale. S-a adăugat, în unele
situaţii, focul (care, de fapt, este un fenomen). Apa, aerul şi pământul reprezintă însă sisteme cu o
compoziţie interioară complexă, cu fenomene şi procese caracteristice fiecăruia. Apa poate fi
considerată un anumit element al scoarţei terestre, dar ansamblul apei, hidrosfera, reprezintă un
sistem de mari dimensiuni, cu influenţă globală. În mod similar, aerul poate fi interpretat ca un
element, dar în acelaşi timp reprezintă un sistem global.
Aceste „elemente primordiale” (care sunt, în realitate, stări de agregare) au fiecare, la rândul
lor, foarte multe elemente interioare.
Astfel, apa poate exista sub forma gheţarilor (cu o varietate de dimensiuni şi forme), a apei
subterane, a apei din precipitaţii etc. Fiecare dintre acestea poate fi interpretat în sine ca un element.

24
În cazul atmosferei, prin progresul meteorologiei, s-a ajuns ca fiecare proprietate a unei
mase de aer să fie considerată un element: temperatura, cantitatea de precipitaţii, presiunea
atmosferică etc. Ele au fost reunite sub denumirea generică de elemente meteorologice.
În cazul biosferei, fiecare componentă a sa (arbori, animale, biotopuri, biocenoze) poate fi
considerată un element al acesteia.
În cazul geografiei, prin elemente înţelegem aceste părţi componente ale mediului
geografic, care nu mai pot fi reduse la altele mai mici. Aria de accepţie a termenului „element” este
diferită în funcţie de perspectiva disciplinară şi de dimensiunile obiectului asimilat cu elementul.
Elementele din natură, din această perspectivă, pot să aibă extensiuni foarte diferite, de la câţiva
milimetri, la ansamblul planetei.
În realitatea înconjurătoare observăm atât elemente individualizate, cât şi anumite
evenimente cu desfăşurare temporală, în urma cărora se pot observa anumite transformări. Acestea
transformări formează împreună procesele şi fenomenele caracteristice naturii.
În general, se poate observa o anumită suprapunere semantică între proces şi fenomen,
distincţia fiind mai mult de natura complexităţii. Astfel, un fenomen elementar poate să fie avut în
vedere pentru un anumit interval limitat de timp şi cu originea într-un anumit element. Fenomenele
cu o complexitate mai mare se pot asocia în sisteme, cu o evoluţie de tipul proceselor. În practica
limbajului, se observă o trecere spre o accepţiune a fenomenelor în sensul lor cel mai larg şi mai
general şi a unei dimensiuni globale. Astfel, se vorbeşte despre „încălzire globală” şi „poluarea
aerului”, ca fenomene de dimensiuni foarte mari, care afectează ansamblul planetei. Acestea sunt
formate dintr-un ansamblu de procese şi fenomene elementare.
Este utilizată accepţiunea de „proces” şi pentru transformări de mari dimensiuni: orogeneze,
deplasarea continentelor, procesele geomorfologice.
În domeniile asociate ştiinţelor despre Pământ, noţiunile de proces şi fenomen sunt utilizate
în accepţiuni relativ similare între ele, diferenţa fiind indusă de specificitatea desemnată.
Procesele şi fenomenele sunt caracterizate prin posibilitatea de a fi observate, analizate şi
măsurate cu ajutorul unor instrumente corespunzătoare. Ele pot fi produse şi în mod experimental,
prin construirea condiţiilor similare celor din natură. De asemenea, procesele şi fenomenele pot fi
simulate.
Termenul de interacţiune îşi are originea în fizică, unde desemnează acţiunea reciprocă între
corpuri, particule sau sisteme. Utilizarea acestui termen în alte discipline presupune transferul
înţelesului cu care a fost investit iniţial, în disciplinele respective.
Astfel, dacă utilizăm termenul de interacţiune în geografie, trebuie să înţelegem o acţiune
reciprocă dintre două corpuri sau sisteme.
a) acţiunea dintre două corpuri este un fenomen general, care se poate observa în multe
cazuri; astfel, eroziunea produsă de râu este datorată acţiunii râului în mişcare asupra albiei
majore;
b) acţiunea dintre două sisteme, de asemenea, este foarte des întâlnită;
de exemplu, interacţiunea dintre două mase de aer diferite (caracterizate prin câmpuri
barice, stări ale atmosferei şi elemente meteorologice) aflate în deplasare deasupra ariilor
continentale; în urma acestei interacţiuni se realizează un schimb de proprietăţi între cele
două mase de aer, având ca efect modificarea vremii;

Caracterul interacţional al fenomenelor geografice este vizibil în cazul zonalităţii.


Zonalitatea latitudinală este rezultatul interacţiunii dintre caracteristici şi fenomene diferite,
cum ar fi: mişcarea de rotaţie, înclinarea axei, mişcarea de revoluţie, forma Pământului.
Zonalitatea climatică este rezultatul combinării unor elemente generale (cele menţionate mai
sus) cu proprietăţile atmosferei ca geosferă.
Zonalitatea biogeografică este rezultatul interacţiunii dintre elementele climatice,
caracteristicile suprafeţei terestre şi disponibilităţile ecologice ale plantelor şi animalelor.
Zonalitatea solurilor reflectă interacţiunea dintre climă, substrat şi vieţuitoare, fiind
determinată într-un mod preponderent de interacţiunea vegetaţie – substrat.
25
Interacţiunea dintre apă şi litosferă, sub impulsul forţei de gravitaţie, generează fenomenul
de eroziune, transport şi acumulare, care stă la baza modelării reliefului scoarţei terestre.

(3) Caracteristici observabile ale elementelor geografice

Elementele geografice din realitatea înconjurătoare sunt reperabile prin anumite


caracteristici, dintre care forma corpurilor este cel mai uşor de perceput. Pot exista forme
geometrice, în spaţiu şi în plan şi forme cu un caracter mai complex.
Observând o realitate concretă, putem constata că există o mare varietate de forme pe care le
pot avea elementele acesteia. Privind un peisaj, observăm că linia orizontului poate să fie dreaptă,
ondulată sau să aibă un aspect frânt.
Urmărind cursul unui râu, forma acestuia se modifică în raport cu unităţile de relief
străbătute. Elementele de geografie umană (oraşe, zone funcţionale, activităţi economice, sisteme de
transport) au, de asemenea, forme diferite. În sensul cel mai larg, în cazul geografiei, forma
Pământului reprezintă elementul de referinţă maximal.
Analizând situaţia reprezentării unor elemente în plan, se poate vorbi despre forma reţelei
hidrografice, forma ţărmurilor, forma sistemelor montane, forma oraşelor, forma continentelor etc.
În mod concret, în cazul geografiei, prin formă se înţelege îndeosebi aspectul exterior al
unui sistem teritorial, în raport cu sensul de formă atribuit corpurilor.
Culoarea reprezintă, la scara unor întinderi mari, de asemenea, un element distinctiv sub
raportul accepţiei şi al încărcăturii informaţionale, în raport cu acelaşi termen care defineşte
corpurile.
Dacă privim, spre exemplu, Pământul din spaţiul cosmic, observăm anumite culori,
caracteristice atmosferei, hidrosferei şi litosferei. Acestea sunt mai mult combinaţii, redate prin
intermediul mijloacelor de fotografiere. În prezent, tehnica fotografiilor aeriene sau a celor furnizate
de sateliţi redă „false culori”, care reflectă în realitate elemente calitative ale suprafeţelor
fotografiate (de exemplu culoarea roşie pentru păduri, sau diferite nuanţe pentru temperaturi).
În cazul geografiei, prin observarea unui peisaj, culorile reprezintă mai mult generalizări
teoretice ale culorilor reale. Acest lucru a fost transferat în legendele hărţilor, unde semnele
convenţionale redau culori convenţionale.
Dimensiunile sunt caracteristici de bază ale fenomenelor geografice şi ale modului lor de
reprezentare pe hartă. În natură, acestea au trei dimensiuni (incluzând altitudinea reliefului), dar în
plan sunt reprezentate două dimensiuni şi, în mod indirect, dezvoltarea verticală.
În cazul reprezentării suprafeţelor de teren pe suporturi cartografice, exist mai multe cazuri
în care dimensiunile sunt redate într-o formă modificată:
a) reprezentarea în plan a formei sferice a Pământului ridică numeroase probleme,
rezolvate prin sistemele de proiecţie cartografică; în cazul acestora, prin reprezentare sunt
deformate suprafeţe sau unghiuri, preocuparea principală fiind aceea de a minimiza deformările;
b) în cazul reprezentării neregularităţilor scoarţei terestre, există modalităţi grafice diferite
(curbe de nivel, puncte, haşuri, tente), fiecare metodă aproximând forma reală a suprafeţei terenului;
c) realizarea unui raport optim între scara de proporţie a hărţilor şi dimensiunile obiectelor
reprezentate.

(4) Circuite de materie şi energie. Interacţiuni

Orice observaţie, oricât de simplă, asupra realităţii geografice înconjurătoare evidenţiază că


aceasta este supusă unor transformări diferite.
Păstrarea caracteristicilor corpurilor este posibilă chiar în condiţiile în care se exercită
anumite influenţe ale acestora. În cazul proceselor şi fenomenelor, acestea reflectă de fapt
succesiuni de transformări. Structurile şi sistemele se modifică, de asemenea, în raport de factori
exteriori.

26
Există mi multe categorii de transformări: fizice, chimice, biotice şi cele care îşi au originea
în acţiunea societăţii omeneşti. Aceste transformări sunt legate între ele prin obiectele materiale
(corpuri, elemente, sisteme) şi fluxurile de energie. În ultimul timp se adaugă la materie şi energie,
ca un element suplimentar, informaţia.
Aceste transformări pot să aibă două aspecte:
a) transformări liniare succesive, în care de la o stare iniţială se ajunge la stări succesive, de
la care nu se mai poate reveni la caracteristicile iniţiale;
b) circuite, în urma cărora, după anumite procese evolutive, se ajunge la sisteme şi structuri
cu asemănări faţă de situaţia iniţială.
Transformările liniare sau sub forma unor circuite angrenează elementele materiale şi
energia purtată de acestea. Ele se îmbină atât de strâns, încât cele două componente nu pot fi
întotdeauna disociate.
De exemplu, în cazul circuitului apei în natură, purtătorul material al transformărilor (apa în
stările ei de agregare) este foarte strâns legată de schimbările energetice produse în cazul
transformărilor de fază şi a fenomenelor asociate (evaporare, condensare, sublimare).
În acest caz, între purtătorul material (apa) şi modificările energetice (datorate
transformărilor de stare ale apei) există o legătură foarte strânsă.
În natură sunt multe exemple asemănătoare: fotosinteza, circuitul oxigenului, circuitul
azotului, tectonica globală, vulcanismul etc.
În natură există transformări reciproce între materia minerală şi materia vie, sub forma unor
succesiuni denumite circuite biogeochimice.
Exemplul cel mai simplu în constituie formarea cărbunilor în urma acumulării unei cantităţi
mari de substanţe organice şi a transformării acesteia în timp.
Fotosinteza reprezintă un fenomen prin care elemente energetice (radiaţia solară)
interacţionează cu diferite substanţe (între care şi clorofila), generând alte substanţe calitativ noi,
organice, cu eliminarea oxigenului şi fixarea carbonului. Se apreciază că aproape în totalitate,
substanţele organice produse pe planeta noastră au la bază acest mecanism.
La dimensiunea planetei noastre există circuite de mare întindere, care angrenează suporturi
materiale considerabile şi cantităţi deosebite de energie. Ele au toate caracteristicile unor
transformări de materie şi energie care se succed la diferite scări temporale.
Între acestea, menţionăm: circulaţia generală a atmosferei (care cuprinde toate
transformările elementelor meteorologice şi dinamica maselor de aer), circulaţia generală a apelor
oceanice (deplasarea maselor curenţilor oceanici, valurile şi mareele), circuitul planetar al apei în
natură (cuprinzând toate transformările apei la interfaţa atmosferă – hidrosferă – litosferă),
circuitele tectonice globale (deplasarea plăcilor tectonice, orogeneze, vulcanism), circuitele
geomorfologice (care reprezintă împreună eroziunea produsă de atmosferă şi hidrosferă asupra
scoarţei solide).
Dintre acestea, circuitele tectonice globale se realizează în intervale de timp de ordinul
zecilor şi al sutelor de milioane de ani, fiind greu perceptibile de observatori în intervale scurte de
timp. Principalele elemente ale circuitelor tectonice sunt mai mult presupuse.
Celelalte circuite sunt observabile, măsurabile şi se desfăşoară în intervale de timp care
favorizează urmărirea lor completă. Studierea acestor circuite de materie şi energie reprezintă ea
însăşi o activitate interdisciplinară şi pluridisciplinară.
La dimensiunile planetei, tratatele moderne identifică mai multe sisteme, denumite sisteme
ale Terrei, identificate sub forma geosferelor, între care există interacţiuni (W.G. Ernst, coord.,
Earth Systems, R. W. Christopherson, Geosystems).
Interacţiunile reprezintă relaţii materiale şi energetice care se stabilesc între elemente,
fenomene, procese, sisteme şi structuri.

27
(5) Sisteme, structuri şi repartiţia acestora

Ştiinţele şi disciplinele ştiinţifice care studiază realitatea exterioară (fizica, chimia, biologia,
geologia, geografia, demografia, sociologia, istoria etc.) o analizează din perspectiva metodologiei şi a
obiectului propriu.
Există anumite abordări cu un caracter complex şi integrat. Acestea pot fi realizate la nivelul
ştiinţelor, dar considerăm că, în cazul geografiei, există elemente de legitimitate complementară.
Această opinie porneşte de la ideea că geografia în sine are un caracter integrat, reprezentând un
domeniu de interfaţă între ştiinţele despre natură şi ştiinţele despre om, abordând cu prioritate
interacţiunea om – natură.
În sens originar, geografia a fost considerată o ştiinţă care se ocupa în principal de
descrierea şi explicarea unor locuri diferite, cu proprietăţile acestora. În prezent, geografia studiază
sisteme, structuri şi interacţiuni la scări diferite (de la dimensiunea planetei, până la dimensiunea
unui obiect de talie mică). În cadrul acestora, întâlnim mai multe posibilităţi de abordare integrală a
realităţii.
Acestea reprezintă, în cazul geografiei, realităţi identificabile, care pot fi descrise, explicate
şi redate cartografic. Într-un mod foarte simplu, sistemele ar defini îndeosebi starea unui anumit
teritoriu la un moment dat, iar structurile presupun în plus o evoluţie în timp. Distincţia este însă
relativă, deoarece în terminologie nu există o delimitare clară rezultată în urma unor convenţii
asumate.
În cazul sistemelor, pot exista:
- sisteme naturale (un bazin hidrografic, un biom etc.);
- sisteme socio – umane (o reţea urbană, legăturile economice);
- sisteme integrate, naturale şi umane, care sunt regiunile geografice şi unităţile
administrative.
Structurile au, în cazul geografiei, semnificaţii care diferă de cele cu care ne-am obişnuit în
ştiinţele clasice (fizică, chimie, biologie). Astfel, prin structură se înţelege compoziţia interioară a
unui anumit teritoriu, cu elementele sale semnificative şi transformarea lor în timp.
De exemplu, termenii de structură a peisajului sau structura fizico – geografică semnifică o
abordare analitică a realităţii teritoriale investigate.
În cazul geografiei, o întrebare cu un pronunţat caracter interdisciplinar este următoarea:
mediul geografic (ca mediu înconjurător al omului) reprezintă o structură calitativ deosebită faţă de
componentele sale principale (naturale şi umane) sau constituie doar un anumit spaţiu de
interferenţă între acestea. Se consideră aproape unanim, din perspectiva geografiei, că această
realitate nouă, rezultată din intersecţia natură – societate, constituie o structură calitativ nouă.

(6) Dimensiunea spaţială a realităţii observate

Realitatea înconjurătoare, deşi este compusă din forme diferite de concretizare a materiei şi
energie, precum şi din diferite tipuri de informaţie, are un caracter unitar, datorită structurii
invariante (materie – energie – informaţie) a fiecărui proces, fenomen sau interacţiune.
În cadrul realităţii exterioare există elemente individualizate, fenomene şi procese,
interacţiuni, iar aceasta este organizată în structuri, sisteme, cicluri şi circuite. Această realitate se
desfăşoară în trei dimensiuni spaţiale, la care se adaugă succesiunea în timp, adică dimensiunea
temporală.
Modul în care este concretizată realitatea obiectivă în dimensiunile ei creează o
componentă spaţială a acesteia. Orice fenomen, proces, element sau interacţiune are o anumită
întindere, un anumit volum şi o anumită evoluţie, dată de succesiunea de stări în momente diferite.
Realitatea teritorială are o vizibilă caracteristică tridimensională, iar reprezentarea ei pe un
plan o reduce la un caracter bidimensional.
Se poate aprecia că extensiunea spaţială reprezintă o proprietate a realităţii, care se regăseşte
la toate elementele sale componente. Dacă în cazul elementelor, fenomenelor şi proceselor aceasta
28
este foarte evidentă, în cazul schimbărilor de energie şi a interacţiunilor, are o vizibilitate nai puţin
evidentă. În cazul informaţiei, dimensiunile „clasice” nu sunt atât de evidente. Pentru toate
caracteristicile însă, evoluţia în timp ca succesiune de stări este observabilă.
Analizând extensiunea spaţială ca proprietate a realităţii înconjurătoare, putem observa că
aceasta este organizată în sisteme şi structuri care au o anumită ierarhizare taxonomică interioară.
Aceasta este vizibilă la nivelul succesiunilor de unităţi teritoriale omogene, de la nivelul
planetei, până la cele mai mici dimensiuni. În acest caz, este de discutat o anumită taxonomie sau
alta, în raport cu sistemul de referinţă pe baza căruia a fost construită.
Dacă se consideră că realitatea teritorială maximală o reprezintă planeta ca întreg, iar
dimensiunea minimală suprafeţe omogene foarte mici, între acestea numărul şi denumirile atribuite
diferitelor unităţi subînscrise celei generale poate să fie diferit.
Conceptul cel mai larg care desemnează extensiunea teritorială a realităţii poate fi
considerat spaţiul geografic. Acesta, definit de-a lungul timpului sub forma unor accepţiuni
diferite, reprezintă modul de concretizare a realităţii exterioare, în dimensiunea ei teritorială.
Prin spaţiu geografic se înţelege o anumită întindere, cu o dimensiune verticală vizibilă, în
care coexistă elemente naturale şi socio-umane, care creează din interacţiunea lor o realitate nouă.
Prin această accepţiune, spaţiul geografic reprezintă dimensiunea teritorială a mediului
geografic, înţeles ca mediu înconjurător al omului.
Existenţa elementelor naturale şi umane face din acest spaţiu geografic o entitate cu valenţe
interdisciplinare, situată la interferenţa dintre ştiinţele despre natură şi ştiinţele despre societate.
În ceea ce priveşte legitimitatea spaţiului în sine (nu a spaţiului geografic), trebuie să
observăm că acesta trebuie să îl considerăm într-una din următoarele două ipostaze:
a) o proprietate intrinsecă, obiectivă, a realităţii;
b) o proprietate derivată din formele pe care le ia materia.
Indiferent de opţiune, spaţiul (în general) şi spaţiul geografic (în spaţial), se caracterizează
printr-o întindere în plan şi printr-un anumit volum.
Spaţiul geografic este prin excelenţă, în acest fel, un domeniu interdisciplinar, iar prin
convergenţa metodologică, un domeniu transdisciplinar. Dacă spaţiul geografic reflectă o concepţie
conturată în timp din perspectiva abordării geografice a realităţii, trebuie să observăm că există şi
alte accepţii, mai mult sau mai puţin îndepărtate de acesta.
Câteva exemple:
- spaţiul cultural, înţeles ca teritoriu cu elemente de omogenitate culturală, rezultată din
caracteristicile comunităţii umane şi tradiţii;
- spaţiul mental, înţeles ca o anumită întindere în care sunt observabile elemente de
convergenţă a concepţiilor referitoare la problematica existenţei cotidiene;
- spaţiul fizic, înţeles ca loc de desfăşurare a fenomenelor fizice;
- spaţiul locuit, ca totalitate a teritoriului pe care îşi poate duce existenţa societatea
omenească (oicumenă), perceput ca atare încă din Antichitate (oikos – locuinţă);
- spaţiul economic, înţeles ca întindere în care activităţile economice se desfăşoară după
aceleaşi modele.

(7) Modele

Reprezentarea elementelor naturale şi umane pe modele esenţializează caracteristicile


acestei realităţi, redând îndeosebi elemente mai puţin vizibile, ca reflectare a interacţiunii dintre
elementele, procesele şi fenomenele componente. Modelele sunt rezultate din analiza realităţii
înconjurătoare, prezentând însă acele componente semnificative care pot să fie evidenţiate cel mai
bine în acest fel.
Redăm mai jos un model de prezentare a mediului înconjurător ca întreg.

29
Acest model (preluat după Ianoş, I., 2000, p. 24) sintetizează foarte sugestiv raportul dintre
componenta naturală (poziţionată central) şi elementele antropice: populaţie, aşezări, activităţi
economice, comunităţi. În acest caz, modelul reflectă realitatea, dar o prezintă într-un mod
schematizat, esenţializat, accentuând elementele care rezultă din investigaţia ei, dincolo de ceea ce
este nemijlocit vizibil.
Oricât a părea de paradoxal, textele constituie modalităţi de reflectare a realităţii, chiar dacă
se desfăşoară sub o formă narativă şi nu sub forma unei imagini. De altfel, textele specifice
diferitelor ştiinţe şi discipline şcolare (literatură, fizică, chimie, biologie, geografie, istorie) redau,
într-o anumită formă, o realitate. În cazul textelor literare, această realitate poate să rezulte din
imaginaţia autorului dar, în cazul celorlalte texte, au o corespondenţă în lumea înconjurătoare.

(8) Metode de observare, analiză şi interpretare

Metodele de observare şi analiză au un caracter transdisciplinar, deoarece se pot aplica în


orice situaţie cu un caracter investigativ. Diferă foarte mult însă profunzimea activităţii de observare
şi de analiză, în funcţie de dimensiunile fenomenelor şi de caracteristicile instrumentelor de analiză.
Metodele de interpretare au comun între ele doar bazarea lor pe anumite date de observare şi
analiză. Interpretarea diferă foarte mult în funcţie de nivelul cunoaşterii ştiinţifice de la un moment
dat în disciplina respectivă. Interpretarea reflectă, dincolo de observare şi analiză, o anumită
modalitate de raportare a faptelor la o construcţie teoretică anterioară.
Observarea reprezintă o metodă elementară de cercetare, care se exercită asupra obiectelor
reale, a imaginilor acestora sau a unor modele. Observarea directă reprezintă principala sursă de
cunoaştere a realităţii înconjurătoare.
Cunoscuta lucrarea a lui Aristotel, denumită Fizica, reprezintă un exerciţiu de evocare a
unor fenomene observate anterior.
Pot exista mai multe forme de observare a realităţii. Acestea pot fi:
- observarea liberă, prin care observatorul nu urmăreşte un anumit lucru, ci doar
perceperea generală a fenomenului observat; ea are un caracter relativ indiferent şi devine

30
eficientă în măsura în care în urma acestei observări libere, este identificat un element de
noutate;
- observarea cvasidirijată are ca obiect cercetarea unui anumit element scos din context
sau un anumit aspect al realităţii; pe baza ei, acea parte observată cu prioritate are o
semnificaţie mai mare pentru observator şi permite identificarea unor elemente supuse
cercetării;
- observarea dirijată (cu un pronunţat caracter algoritmic), presupune fragmentarea
realităţii în părţi componente, asamblarea lor ulterioară, identificarea unor legături
presupuse şi pătrunderea analitică într-un spaţiu cu o profunzime mai mare decât cel care
este aparent la prima vedere.
Aceste metode presupun identificarea unui element supus unei atenţii suplimentare. Analiza
se poate realiza pe elemente reale, dar şi pe imagini ale acestora sau pe modele. Aceasta presupune,
de asemenea, un anumit interval de timp în care să se urmărească transformările diferiţilor
parametrii.
Analiza elementelor, fenomenelor şi proceselor este foarte mult influenţată de instrumentele
de investigaţie. Profunzimea analizei depinde foarte mult de acestea. Astfel, microscopul electronic
sau radiotelescoapele accesează un spaţiu imposibil observaţiei libere.
Analiza se poate realiza şi asupra unor rezultate provenite din prelucrarea unor date. În acest
caz, este vorba despre o pătrundere mai profundă în partea relativ invizibilă a fenomenelor. În acest
fel, se poate trece la interpretare, la construirea unor ipoteze şi apoi la verificarea lor.
În urma demersului analitic de observare dirijată a unei realităţi rezultă o serie de constatări
şi de date (acestea provenind din măsurători succesive). Ele în sine au o valoare limitată dacă nu
sunt incluse într-un proces interpretativ. În cazul unor serii diferite de date, pot fi identificate
anumite conexiuni care să reflecte un fenomen real; de exemplu, în cazul repartiţiei precipitaţiilor
atmosferice pe un bazin hidrografic şi regimul hidrologic al bazinului, pot fi făcute corelaţii care
identifică legături neidentificate prin observare directă.
Modalităţile de interpretare a datelor de observare şi analiză diferă în funcţie de domeniul
ştiinţific care se raportează la realitatea înconjurătoare. Astfel, analiza unui râu se poate face sub
raport fizic, chimic, biologic, geomorfologic; fiecare disciplină implicată foloseşte anumite metode,
un anumit limbaj şi contribuie la identificarea unor constatări rezultate din observare şi analiză.
Corelarea lor constituie o activitate cu un pronunţat caracter interdisciplinar, iar rezultatele pot fi
integrate în structuri complementare, care descriu mai exact comportamentul unui astfel de
organism natural care este bazinul hidrografic.
În ştiinţele naturii există metode cu un caracter general, aplicabile tuturor domeniilor
cercetării ştiinţifice. Acestea au anumite caracteristici în cazul în care se referă la o realitate naturală
obiectivă, situată în exteriorul celui care observă.
În acest caz, este vorba mai mult despre adaptarea unor metode transdisciplinare la sistemul
multidisciplinar al ştiinţelor naturii. Aceste metode sunt:
- metode de observare;
- metode de analiză;
- metode de simulare;
- metode de interpretare;
- metode statistice;
- metode bazate pe modele;
- analiza datelor şi documentelor;
- metode experimentale;
- metode de prezentare a rezultatelor.
Aceste metode generale sunt adaptate specificului fiecărei discipline. În fizică, ele sunt
concentrate spre fenomenologia proprie acestei discipline. În biologie, ele se aplică la studiul
materiei vii. În geologie, aceste metode se aplică scoarţei terestre, cu elementele sale componente
(minerale, roci, fosile, structuri, straturi). În geografie, în măsura în care se referă la partea naturală
a mediului geografic, sunt asemănătoare celor din celelalte ştiinţe ale naturii.
31
În cazul ştiinţelor naturii, o importanţă deosebită o au metodele de analiză directă, de
măsurare şi interpretare. În mod deosebit însă, prin specificul lor, ştiinţele naturii dezvoltă foarte
mult o parte experimentală, în care fenomenele sunt studiate într-un mod simulat sau dirijat.
Metodele experimentale reprezintă, în acest context, partea de specificitate metodologică a ştiinţelor
naturii.
Cercetarea în domeniul ştiinţelor sociale utilizează, într-o măsură mai mare sau mai mică,
aceste metode generale, aplicându-le într-un mod adaptat realităţii sociale.

Există anumite metode specifice, cum ar fi:


- chestionarul obiectiv sau de opinie;
- interviul individual sau de grup;
- metode de analiză demografică;
- studierea documentelor (cu un caracter pronunţat în cazul istoriei, dar prezentă şi în cazul
psihologiei, sociologiei şi al filosofiei);
- analiza textelor;
- observarea directă şi dirijată a fenomenelor sociale;
- metode bazate pe interpretarea modelelor.

În ultima perioadă de timp, tehnologia informaţiei permite procesarea rapidă a datelor de


informare şi ofertarea lor, sub forma unor serii interpretabile.

(9) Metode specifice în geografie

Geografia utilizează atât metode din ştiinţele naturii, cât şi metode specifice ştiinţelor
sociale. Corelarea lor este necesară pentru a surprinde mediul geografic în calitatea sa de realitate
nou creată din interacţiunea om – natură. În acest caz, un rol deosebit îl au metodele care pot
surprinde corelaţiile dintre cele două domenii, la orice sacră şi dimensiune a teritoriului.
Observarea directă reprezintă, prin tradiţie, o metodă larg utilizată în cazul geografiei, prin
care realitatea analizată pe teren este transformată în imagine, schiţă, desen sau hartă.
Observarea mediată se realizează asupra unor produse rezultate dintr-o observare
anterioară: fotografii, hărţi, desene, imagini satelitare.
Observarea dirijată reprezintă mai mult un algoritm prin care realitatea globală este
disociată în părţi componente observabile în mod individual. Un exemplu în acest sens ar fi
edificator: decuparea mentală dintr-un sistem (un bazin hidrografic) a felului în care sunt organizate
meandrele râului în raport cu elemente exterioare; în acest caz, observarea dirijată încearcă să
găsească explicaţii la forma şi amplasarea meandrelor în funcţie de elemente care există pe teren.
Modelele grafice simplifică realitatea şi permit o apreciere globală. Aceasta este însoţită
uneori de utilizarea unor date statistice ofertate prin serii şi tabele.
Harta constituie metoda de bază a geografiei şi forma specifică sub care este investigată şi
prezentată realitatea.
Analiza documentelor istorice şi statistice reprezintă surse importante în analiza
geografică. Ele completează doar observarea directă, fără a avea un scop în sine.
Imaginile satelitare permit o poziţionare precisă, în raport cu sistemul referenţial al hărţilor
clasice, a fenomenelor surprinse pe acesta.
Metodele de măsurare cantitativă se referă la orice fenomen investigat: densitatea
fragmentării reliefului, cantitatea de precipitaţii etc.
Compararea diferitelor situaţii şi regiuni permite identificarea unor asemănări şi deosebiri
vizibile; aceasta reprezintă mai mult un procedeu care, în cazul geografiei, are o utilizare foarte
largă.
Metodologia de investigaţie a realităţii trebuie să aibă, în cazul geografiei, un caracter
integrat, deoarece realitatea observată este şi ea vizibilă într-o formă integrată. Identificarea

32
geosistemelor, a tipurilor de mediu, regiunilor şi peisajelor, reprezintă, în acest context, o
preocupare semnificativă prin care această realitate este descrisă într-un mod obiectiv.

(10) Reprezentările cartografice şi grafice

Deşi construirea hărţilor îşi are originea în preocupările geografiei, iar metoda cartografică
reprezintă metoda de bază a geografiei, în prezent reprezentările cartografice au un pronunţat
caracter de metodă transdisciplinară şi de utilizare multidisciplinară.
Pentru fiecare disciplină care utilizează hărţile, modalităţile de reprezentare sunt
transformate în raport cu anumite caracteristici ale informaţiei şi ale mesajului care urmează să fie
transmis.
Harta trebuie să-şi păstreze însă elementele sale invariante de bază, indiferent de spaţiul de
utilizare: scara de proporţie, legenda cu semne convenţionale, elementele de orientare, titlul şi
denumirile interioare. Aceste elemente sunt păstrate şi foarte mult diversificate în cazul hărţilor
geografice, dar au forme simplificate în cazul utilizării pentru reprezentare altor fenomene pe un
suport teritorial.
Elementele naturale şi umane care formează realitatea înconjurătoare pot fi reprezentate pe
mai multe tipuri de hărţi, cum ar fi:
- harta topografică (considerată o hartă generală);
- hărţi speciale (ale elementelor climatice, biogeografice, ale populaţiei etc.);
- planuri (îndeosebi ale orizontului local);
- hărţi cu diferite utilizări (didactice, turistice, auto);
- hărţi generale (ale continentelor şi ţărilor);
- hărţi administrative (utilizate îndeosebi în structurile administraţiei centrale şi locale).

Simpla lor parcurgere arată în mod foarte clar că acestea facilitează înţelegerea realităţii
înconjurătoare sub raportul ei teritorial. Aceste hărţi există în mod independent de utilizator şi
reprezintă o sursă de informaţii echipotenţială. Modul lor de valorificare este legat însă de felul în
care utilizatorul poate să descifreze suportul cartografic, să utilizeze informaţia inscripţionată şi să
îşi formeze o idee coerentă asupra realităţii reprezentate.
Harta în sine nu rezolvă şi problema interpretării ei. Se consideră că, între hartă şi
modalitatea specifică geografiei de percepere a realităţii, există o anumită legătură, care facilitează
un mod specific de a vedea lucrurile şi implicit realitatea înconjurătoare în întregul ei.
Este foarte probabil ca persoanele care au posibilitatea unei viziuni spaţiale mijlocite de
suportul cartografic să fie avantajate sub raportul calităţii informaţiei şi al deciziei. Anumite
persoane cu funcţii decizionale în geopolitica mondială par a avea o viziune spaţială
corespunzătoare (mijlocită sau nu de un suport cartografic), care le facilitează opţiunile.
Construirea hărţilor a reprezentat o necesitate economică şi socială. În prezent, utilizarea lor
are anumite consecinţe asupra activităţii oamenilor şi a societăţii. Utilitatea hărţii este neîndoielnică
pentru multiple activităţi.
Creşterea posibilităţilor de deplasare, mărirea ritmului deplasărilor, indiferent de scopul lor,
extinde foarte mult aria de folosinţă a hărţilor. De la drumeţiile montane, la excursiile turistice în
oraşele culturale, de la deplasările cu vaporul, avionul, automobilul până la mersul pe jos, harta
constituie un auxiliar important.
În cazul problemelor geopolitice mondiale, al fenomenelor de poluare, încălzire globală şi
interacţiuni cu caracter mondial, hărţile oferă o viziune simplificatoare dar care are atributele unei
situări spaţiale corecte. În prognozele meteorologice şi în construirea hărţilor sinoptice pentru aceste
prognoze, suportul cartografic oferă o înţelegere holistică a fenomenelor abordate.
De la primele reprezentări cartografice până în zilele noastre, hărţile au evoluat sub o formă
care a adâncit foarte mult procesul de cunoaştere şi a permis dezvoltarea cercetării ştiinţifice a
realităţii înconjurătoare.

33
În timpul marilor descoperiri geografice, harta a oferit speranţa întâlnirii unor teritorii noi
(justificată uneori sau nejustificată în alte situaţii). Ea a permis lărgirea ariei de cunoaştere şi a
facilitat cartografierea unor spaţii noi.
Modalităţile de reprezentare în cazul diferitelor tipuri de hărţi permit construirea unei
imagini generale asupra realităţii înconjurătoare, chiar dacă este redată într-o formă plană.
Cu ajutorul ei pot fi identificate obiectivele de interes, traseele care pot fi parcurse, precum
şi dificultăţile realizării lor. În acelaşi timp, această hartă oferă o imagine comparabilă cu cea pe
care am avea-o privind dintr-un avion şi am observa perimetrul reprezentat.
O ştiinţă care a utilizat foarte mult harta o constituie istoria. Deşi în acest caz harta este
considerată doar un suport sau un fundal pe care se desfăşoară bătălii şi diferite fenomene istorice,
legătura între evoluţia lor (ca obiect al istoriei) şi reprezentarea spaţială (ca preocupare a geografiei)
este foarte strânsă. În prezent, hărţile se utilizează în domenii noi şi cu un caracter tot mai
aprofundat. Ele reprezintă în acelaşi timp, aşa cum am arătat, o metodă transdisciplinară, cu caracter
integrat.
Sub raport şcolar, harta constituie o parte semnificativă a geografiei, iar învăţarea acestei
discipline şcolare nu se poate face în afara suportului cartografic.
În ultimii ani se poate observa o diversificare foarte mare a modalităţilor de reprezentare
cartografică a realităţii înconjurătoare.
Reprezentările grafice, asemănător schiţelor şi desenelor, simplifică şi esenţializează
realitatea înconjurătoare. Ele încorporează informaţii de natură statistică, fiind utilizate în discipline
şi preocupări ştiinţifice foarte diferite.
Există mai multe tipuri de reprezentări grafice, cum ar fi:
a) diagramele (diagrame în coloane, în benzi, sub formă de linii, sub forma diferitelor
figuri geometrice);
b) histogramele (care sunt diagrame în coloane, cu o destinaţie predominant referitoare la
fenomene hidrografice, de populaţie sau de climă);
c) cartodiagramele (care sunt reprezentări grafice suprapuse unui suport cartografic);
d) modelele grafice (în care sunt reprezentate esenţializat legături şi interacţiuni între
elemente şi fenomene); modelele grafice pot şi avea şi o anumită componentă calitativă;
e) blocdiagrama (care este o metodă utilizată larg în geografie şi în geologie, redă spaţiul
şi în dimensiunea sa verticală).

Dacă luăm în consideraţie, spre exemplu, diagrama în coloane de tipul histogramelor,


observăm că aceasta poate fi utilizată ca metodă de reprezentare transdisciplinară în multe situaţii,
cum ar fi:
- reprezentări geometrice care redau succesiuni de valori cantitative;
- reprezentări ale unor mărimi fizice;
- reprezentarea datelor climatice şi hidrologice;
- reprezentarea cantitativă a populaţiei;
- reprezentarea tonajului navelor, a numărului de turişti sau a schimburilor comerciale;
- evoluţia biomasei unui teritoriu în cursul unui an;
- reprezentarea unor elemente cantitative diferite (producţia de cărbune, petrol) la anumite
momente sau în evoluţia lor;
- reprezentarea unor date statistice referitoare la fenomene sociale;
- reprezentarea grafică a unui număr de evenimente, de fapte specifice şi a unor date de natură
istorică sau socială.

34
(11) Elementele unei definiţii

Definiţia unei ştiinţe ar trebui, în principiu, să cuprindă pe scurt elementele principale,


nerepetabile, ale domeniului specific, din perspectivă metaştiinţifică (adică epistemologică).
Elementele definiţiei ar putea să cuprindă:
a) obiectul predilect de studiu: interacţiunea dintre societatea omenească şi mediul ei de
viaţă (de la dimensiunea planetei, la sit);
b) metodologia specifică, centrată pe hartă (şi, în cadrul acesteia, de oportunitatea trecerilor
de scară);
c) identificarea unei axiomatici proprii, care să descrie adevăruri (aserţiuni) cu caracter de
generalitate (lege) din domeniul naturii, al societăţii în raport cu natura şi al sistemului
societate – natură (dacă acestea sunt identificabile):
d) sistemul terminologic specific;
e) formalizarea discursului şi inferenţa procesului de identificare a adevărurilor.
Există, în prezent, un număr foarte mare de definiţii ale geografiei, precum şi ale ştiinţelor şi
disciplinelor componente (afirmate în majoritatea lucrărilor citate în bibliografie). Există, de
asemenea, aprecieri privind modul în care definiţiile geografiei au evoluat în timp, de la
dimensiunea naturală, la mediu, peisaj, regiune, spaţiu (V. Mihăilescu, 1968; Holt – Jensen, A.,
1999 etc.).

O definiţie suficient de complexă ar putea fi: Geografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul
interacţiunilor dintre societate şi mediul ei de viaţă, concretizate în diferite forme spaţiale şi
funcţionale (elemente, procese, sisteme, structuri), de la nivelul maximal al planetei ca întreg, la
nivele elementare, utilizând o metodologie în care elementul specific este reprezentarea
cartografică (facilitând trecerile de scară), cu o terminologie conceptuală consolidată şi un sistem
axiomatic centrat pe zonalitatea geografică.

(12) Caracteristicile dihotomice ale abordării geografice

În raport cu abordările clasicizate şi tradiţionale, geografia contemporană a evoluat


îndeosebi în ultimele trei decenii în mai multe direcţii identificabile, cum ar fi:
 alunecarea aparentă sa geografiei spre domeniul ştiinţelor sociale, prin creşterea deosebită a
abordărilor de geografie umană, astfel încât în prezent geografia este percepută mai mult ca
o disciplină din domeniul ştiinţelor social - umane;
 utilizarea metodelor moderne (derivate din evoluţia spectaculoasă a tehnologiei) au
impulsionat cercetările geografice prin vectori instrumentali, care au depăşit sensibil
abordările de până acum (programe informatice, imagini satelitare, prelucrări de date);
 un domeniu de înaltă inovativitate în cercetarea geografică îl reprezintă sistemele GIS, care
au propulsat foarte mult calitativ metoda cartografică şi care au permis extinderea calitativă
şi cantitativă a prelucrării datelor geografice;
 dezvoltarea studiilor regionale şi a geografiei regionale într-o formă modernizată şi evoluată
(Cocean, P., 2011).
După A. Bailly, R. Ferras (1997, pg. 170), geografia are un profund caracter dual, nu numai
prin împărţirea tradiţională în geografie fizică şi geografie umană, ci şi după abordările dihotomice
pe care le propune, astfel:
- analize generale, dar şi regionale;
- demersuri deductive, dar şi inductive;
- cercetări fundamentale şi cercetări aplicate;
- domenii omogene şi domenii polarizate;
- viziune subiectivă, dar şi obiectivă;
- elemente vizibile şi elemente invizibile;
- realitatea imediată şi realitatea îndepărtată;
35
- situaţia actuală şi situaţia trecută;
- dimensiune ştiinţifică, dimensiune didactică;
- caracteristici locale, caracteristici mondiale;
- demers reducţionist, demers complex;
- cauzalitate şi probabilism;
- metode de cercetare, conţinuturi ale cercetării;
- nomotetic, ideografic;
- cantitativ, calitativ;
- concret, abstract.

36
IV. Terminologia geografică
Terminologia geografică reprezintă un domeniu consolidat al geografiei ca ştiinţă, prin
aceea că poate fi ordonată şi organizată într-un sistem taxonomic articulat şi deosebit de bogat.
Există un nucleu conceptual bine structurat (localizare, spaţiu, teritoriu, regiune, mediu
înconjurător, peisaj, geosferă, geosistem, zonalitate etc.), căruia i se asociază termeni generali,
termeni specifici şi un număr semnificativ de termeni concreţi (apelative şi nume geografice).
Totodată, fiecare concept este definibil prin elemente componente, fenomene şi procese, printr-o
structură spaţială şi funcţională şi poate fi individualizat cartografic.
Dicţionarele recente de mari dimensiuni consemnează în total peste 15.000 de termeni, în
proporţie mai mare de geografie fizică (17.000 termeni prezentaţi de Gh. Romanescu, 2010) şi
sensibil mai mică de geografie umană (sub 10.000 termeni în „The Dictionary of Human
Geography”, 2003).
Un element semnificativ al individualizării şi legitimării unei ştiinţe sau discipline ştiinţifice
îl reprezintă specificitatea terminologiei utilizate în lucrări ale domeniului, cursuri, manuale şi în
vorbirea zilnică. Această terminologie specifică reprezintă o parte a terminologiei generale.
Un aspect semnificativ al individualizării unui câmp specific de termeni (terminologia
specifică) îl reprezintă raportul pe care îl are cu termenii vorbirii curente.
Trebuie să observăm că terminologia geografică are o sensibilă individualizare în câmpul
terminologiei generale, atât în limba română, cât şi în alte limbi, în vorbirea şi practica umană.
Terminologia geografică poate fi considerată acel ansamblu de cuvinte care desemnează
realitatea ce face nemijlocit obiectul de studiu al geografiei. Din această perspectivă, trebuie să
observăm că, în cazul geografiei există două grupe de termeni care formează această terminologie
specifică: a) termeni specifici (apelative sau termeni propriu zişi) şi b) nume de locuri (care
formează împreună toponimia geografică). În prima categorie, care formează terminologia propriu
zisă, se includ toate denumirile care desemnează elemente din obiectul de studiu al geografiei, de
exemplu: val, dolină, munte, relief, râu etc. În a doua categorie intră denumirile de locuri, cum ar fi:
Asia, Oceanul Pacific, Câmpia Română etc.
Pentru a sublinia individualitatea terminologiei geografice, menţionăm că aceasta se referă
doar la elementele, procesele, fenomenele şi structurile care fac obiectul de studiu prevalent al
geografiei.
În cazul terminologiei geografice, există şi o serie de termeni care au o anumită tangenţă cu
realitatea studiată, fără a putea fi denumiţi în mod direct termeni geografici. Dintre aceştia, o parte
provin din domenii conexe, sunt utilizaţi de alte discipline şi ştiinţe, deoarece aparţin realităţii
obiective înconjurătoare, care ea însăşi face obiectul tuturor ştiinţelor şi disciplinelor.

(1) Dimensiunile terminologiei geografice

Este relativ dificil de stabilit cu precizie numărul exact al termenilor care alcătuiesc
împreună terminologia geografică. Pentru această încercare, ar fi necesară studierea următoarelor
surse de informare: a) literatura geografică semnificativă care a existat şi există în acest moment la
nivel mondial şi naţional; b) terminologia folosită în diferite forme de discursuri orale (cursuri,
lecţii, comunicări ştiinţifice); c) dicţionarele geografice.
Este uşor de observat că primele două categorii sunt aproape imposibil de realizat. În acest
caz, cercetarea diferitelor dicţionare geografice este singura posibilitate de a ne face o imagine
asupra mărimii numerice a terminologiei şi pentru a putea construi o taxonomie corespunzătoare a
acesteia.
Dicţionarele geografice cuprind şi un număr semnificativ de alţi termeni, utilizaţi în alte
ştiinţe şi domenii sau termeni cu caracter regional. Din această cauză, este foarte dificil de separat
terminologia geografică propriu zisă de aceşti termeni. În analiza realizată asupra unor dicţionare,
am luat în consideraţie numărul de termeni (intrări), fără a face o disociere strictă în sensul de mai
sus.
37
Dimensiunea cantitativă şi varietatea termenilor care formează împreună terminologia
specifică evidenţiază diferenţe între aceşti termeni, sub raportul importanţei terminologice, al
dimensiunii conceptuale şi al frecvenţei utilizării. De aceea, este necesară o anumită ierarhizare şi
ordonare interioară a termenilor geografici, astfel încât aceştia să ofere imaginea unei realităţi
structurate şi organizate taxonomic.
În această analiză am avut în vedere mai multe aspecte, cum ar fi:
a) terminologia se referă la părţi din realitatea studiată, care pot fi: elemente (relief, aer, sat
etc.), fenomene şi procese (precipitaţii, temperatură, magnetism, eroziune, evoluţie), structuri şi
sisteme (funcţionale şi spaţiale) care există obiectiv;
b) există o anumită trecere gradată de la un nucleu central de termeni şi concepte spre o
terminologie care încorporează termeni de interferenţă, de interes pentru mai multe domenii,
precum şi termeni generali ai vorbirii legaţi de practica umană;
c) există un interes metodologic şi epistemologic major pentru identificarea unor concepte şi
termeni centrali, care permit individualizarea corespunzătoare a geografiei ca ştiinţă şi disciplină
şcolară.
În urma analizei surselor de informare şi, îndeosebi, a dicţionarelor analizate, a fost
construită o listă de 1200 de termeni; aceasta poate fi considerată ca terminologia geografică de
bază, din care a fost elaborată o organizare taxonomică.
Pe baza acestei liste de termeni pot fi identificate patru niveluri de organizare taxonomică:
a) concepte; b) termeni generali; c) termeni specifici (derivaţi); d) termeni regionali.

a) Conceptele constituie împreună nucleul terminologic central care individualizează


dimensiunea metodologică specifică a obiectului de studiu şi varietatea problematicii proprii.
Ca orice disciplină ştiinţifică, domeniu al cunoaşterii sau ştiinţă individualizată, geografia
operează cu anumite concepte care au niveluri diferite de importanţă şi generalitate. Anumite
concepte pot fi comune mai multor ştiinţe şi arii ale cunoaşterii.
Conceptele din domeniul geografiei au o anumită specificitate, care rezultă din domeniul
predilect de studiu pe care îl are, mediul geografic (înconjurător) ca rezultat al interacţiunilor dintre
natură şi societate.
Există anumite concepte specifice, cum ar fi: localizarea, spaţiul, teritoriul, regiunea, mediul
înconjurător, peisajul. Există şi alte concepte de maximă generalitate, care rezultă din domeniul
predilect de studiu (geografie fizică, respectiv geografie umană), al întinderii teritoriale (geografie
generală şi geografie regională), al dimensiunii teoretice şi utilitare (geografie teoretică, geografie
aplicată).
Considerăm că în prezent, principalele concepte ale geografiei sunt: spaţiu, teritoriu,
localizare, regiune, mediu geografic, peisaj, geosistem, geosferă (şi fiecare geosferă în parte),
geografie fizică, geografie umană, zonă (zonalitate), mediu (environment), hartă, relief, climă,
hidrografie, Terra (Pământul ca întreg).
Asupra unor concepte există o anumită convergenţă de păreri. Alte concepte ar putea să fie,
din punctul de vedere al înţelesului acestui termen, relativ discutabile. Acestea pot fi transferate în
categoria taxonomică următoare, a terminologiei generale.
La aceste concepte cu un pronunţat şi evident caracter specific (concepte geografice) se pot
adăuga şi altele, care aparţin mai mult practicii sociale şi, în general, câmpului preocupărilor de
cercetare interdisciplinară. Acestea sunt: stat, populaţie, comunitate umană, cultură, civilizaţie,
comerţ, geopolitică, servicii, amenajare teritorială, economie, societate, oraş, aşezare rurală, resursă
naturală. Ar fi posibil să se adauge la această listă şi alţi termeni de generalitate maximă, introduşi
de practica actuală: dezvoltare durabilă, încălzire globală etc.

b) Termenii generali reprezintă termeni specific geografiei, asupra cărora nu există o


îndoială, fără a avea propriu zis atributele unui concept. Caracteristica lor principală este aceea că
desemnează fenomene foarte des întâlnite, au o dimensiune planetară, sunt relativ uşor de perceput
şi de definit.
38
Principalii termeni generali sunt: choremă, orientare, accesibilitate, distanţă, scară, limită,
vreme, sit (loc), sol, tip de climă, ocean, continent, geodemografic, natural, antropic, ecologie
umană etc. La aceştia se adaugă diviziuni şi domenii ale geografiei: geomorfologie, climatologie,
geografie socială, geografia populaţiei, limnologie etc.

c) Termenii specifici, derivaţi din termenii generali, desemnează fenomene, elemente,


procese sau structuri care constituie tipuri, varietăţi, forme, părţi sau accepţiuni ale termenilor
consideraţi concepte sau termeni generali.
Dintre aceştia, unii sunt derivaţi şi au o utilizare largă, cum ar fi termenii de pampas, stepă,
deşert, structură monoclinală, alunecare de teren, cuestă, pluviodenudare, relief vulcanic, tipurile de
vulcani, formele de relief ale vulcanilor etc.
Această categorie de termeni cuprinde aproximativ 500 de denumiri de bază, acceptate şi
utilizate pe o scară largă. Există diferenţe de la o limbă la alta, în privinţa denumirii elementelor
redate şi a accepţiunii acordate.
Tot în această categorie pot fi încadraţi o serie de termeni care nu sunt ai geografiei, ci au o
utilizare foarte largă. De exemplu, termenii de demografic, demografie, spor natural, reţea, punct,
nod, flux etc. Aceşti termeni sunt folosiţi în sensul utilizării lor în contextul unor denumiri cu un
specific geografic cert. De exemplu, sporul natural al populaţiei este un termen utilizat în geografie
pentru a desemna un fenomen demografic caracteristic populaţiei umane (dar şi altor specii vii din
biosferă), care arată rata de transmitere numerică a indivizilor de la un contingent la altul. Termenul
de nod are o accepţie aproape generalizată (nod de reţea, nod al plasei de pescuit), dar şi o
coloratură apropiată de preocupările geografiei (nod feroviar, nod rutier, nod comercial).

d) Termenii regionali cuprind totalitatea denumirilor care au o utilizare regională sau


locală, dar desemnează în mod clar elemente, procese, fenomene şi structuri ale mediului geografic.
De exemplu, termenul de nunatak, folosit în limba eschimoşilor pentru a desemna un element
geografic distinct, are o răspândire destul de largă în terminologia geografică generală.
În această categorie, pentru ţara noastră există un număr de termeni care au o circulaţie
regională, locală sau naţională, dar constituie neîndoielnic părţi ale terminologiei cu specific
geografic: coastă, pornitură, cornet, grui etc.
Este cunoscută încercarea lui Emm. de Martonne de a introduce în circuitul terminologic
mondial termenul de cornet, folosit în Podişul Mehedinţi, cu sensul de „deal proeminent de roci
calcaroase”. În acelaşi timp, în literatura geografică exista termenul de monadnoc, cu un sens
asemănător. Diferite dicţionare conservă însă mai mult ultimul termen. Există, de asemenea,
termeni cu un caracter regional mai larg şi care se referă la elemente şi fenomene carstice; sunt
termenii geografici pentru fenomenele carstice utilizaţi în limbile slave, cu o utilizare în prezent
generalizare (carst, polie, dolină).

39
Taxonomia terminologiei geografice

Concept Termeni generali Termeni specifici (exemple)


Teritoriul Areal, întindere, distanţă, scară, Concentrare industrială, regiune
formă, regiune, concentrare, limită, agrogeografică, conurbaţie, unitate
accesibilitate, loc, sit, amenajare administrativă, comunitate
Spaţiul Oikumenă, continent, spaţiu locuit, Spaţiu rural, spaţiu european, spaţiu
organizarea spaţiului, spaţiu de viaţă, naţional, spaţiu pontic, spaţiu carpatic,
spaţiu social, reprezentare spaţială, zone funcţionale
organizare spaţială
Poziţia şi Coordonate geografice, localizare, Suburban, periurban, hinterland
localizarea poziţie geografică, limite, centralitate
Regiunea Regiune fizico – geografică, regiune Regionare, regional, judeţ, regiune de
istorică, regiune geografică, regiune dezvoltare, „ţară”, regiune urbană,
administrativă, regiune funcţională, regiune turistică, regiune industrială,
regiune economică regiune agricolă
Relieful Sistem morfoclimatic, morfografie, Relief montan, relief glaciar, piemont,
(reliefosfera) morfometrie, geomorfologie, scară câmpie de subsidenţă, suprafaţă de
morfocronologică, tip genetic de relief eroziune, crater, torent, alunecare de
teren
Mediul Mediu natural, mediu antropic, mediu Poluarea aerului, despădurire, hazard
(environment) artificial, mediu construit, tipuri de antropic, degradarea terenurilor,
mediu, factori geoecologici, mediu deşertic, mediu litoral, protecţia
geoecologie mediului, parc natural
Clima Factori genetici, circulaţia aerului, hartă sinoptică, izoterme, anticiclon,
(climatosfera) mase de aer, tipuri de climă, structura front atmosferic, precipitaţii,
atmosferei, climatologie, temperatură absolută, amplitudine
meteorologie, elemente climatice, termică, secetă, climat musonic,
climatic climat montan, topoclimă
Peisajul Peisaj natural, peisaj antropic, Peisaj urban, peisaj industrial, peisaj
landschaft, tipuri de peisaj, deşertic, protecţia peisajului, peisaj
fiziografic, geosistem rural
Timpul Scară geocronologică, timp fizic, timp Calendar, an, lună, săptămână, zi, oră,
social, temporalitate, timp istoric, secol, eră, perioadă, cuaternar,
timp geologic, succesiune postglaciar, neozoic, generaţie,
contingent
Interacţiune Cauză, efect, interacţiunea geosferă – Eroziune torenţială, antropizarea
biosferă, interacţiunea om – mediu, mediului, buletin meteorologic, vânt,
retroacţiune regimul hidrologic, deltă, maree, relief
litoral
Zonalitate Zone geografice de latitudine, zone de Taiga, zonă ecuatorială, zonă aridă,
climă, zone morfoclimatice, zonă rece, sol azonal, latitudine
zonalitate, zone biogeografice, zone
termice, azonal

40
V. Teorii, principii şi legi ale realităţii înconjurătoare şi ale geografiei
O preocupare substanţială a geografiei teoretice şi, prin aceasta, a epistemologiei geografice,
o reprezintă încercarea de identificare a unor principii, teorii şi legi cu anumite elemente de
relevanţă, adevăr şi legitimitate.
Menţionăm că aceste teorii, principii şi legi sunt văzute din perspective diferite, care derivă
din caracteristicile momentului identificării lor şi, într-o anumită măsură, din filosofia şi ideologia
dominante.
Bailly şi Ferras (Bailly, A., Ferras, R., 1997, pg. 19) fac o distincţie între teorie, axiomă,
concept şi constructul intelectual. Conform acestora, teoria reprezintă un sistem explicativ al unor
ansambluri de fenomene, care sunt propuse înainte de a le supune unui control experimental.
Axiomele reprezintă propoziţii nedemonstrabile, plasate la începutul unei teorii nedeductive.
Conceptele constituie reprezentări mentale abstracte, iar construcţiile teoretice încorporează un
anumit grad de generalitate.
Principiile pe care le propun autorii de mai sus (Elements d’epistemologie de la geographie,
1997, pg. 101, sunt:
- principiul societal (geografia se interesează de oameni şi societate);
- principiul de reprezentare (spaţiul nu este obiect de studiu, deoarece realitatea nu poate
exista în afara construcţiilor mentale);
- principiul imaginarului (orice model este o imagine simplificată);
- principiul creaţiei (reprezentarea este o creaţie intelectuală);
- principiul retroacţiunii (reprezentările se hrănesc din practici şi invers).
Am subliniat principiile de mai sus, deoarece acestea reprezintă, într-o mare măsură, un
nivel mai înalt al metodologiei geografice, foarte apropiat de epistemologie şi ontologie, dar mai
îndepărtat de perceptele empirice acţionale.
Este interesant de subliniat că autorii se opresc la un sistem de concepte principale, care
cuprinde spaţiul, mediul, peisajul, regiunea, teritoriul (ibid, pg. 115).
O sinteză recentă a componentelor operaţionale ale geografiei (legi, principii, reguli,
concepte), grupate pe cinci categorii supraordonate (denumite paradigme) este realizată de
geograful clujean Vasile Zotic (2005). În sinteză, ea arată astfel:

Paradigmă Componente
Legi Principii Reguli Concepte
Regională 9 6 - 2
Structuralist – sistemică 20 31 7 9
Ecologică 27 21 12 5
Social – economică 7 2 4 2
Dezvoltarea durabilă 1 12 - 8
Total 64 70 23 26

Sinteza de mai sus (după Zotic, V., 2005, pg. 25-164) cuprinde, în lucrarea menţionată,
descrierea tuturor componentelor (peste 180) redate sub formă numerică în tabel. Totodată, această
prezentare are şi un pronunţat caracter taxonomic şi subordonat domeniilor considerate ca
paradigme ale geografiei. Fiecare element component este prezentat într-un mod intuitiv şi într-o
formă minimală, pentru a fi uşor perceput ca atare.
Imaginea generală a componentelor operaţionale ale spaţiului geografic este aceea a unei
abundenţe relative a acestora şi focalizarea fiecăreia pe câte un domeniu relevant al cercetărilor care
se practică în geografia actuală.
Fiecare componentă este redată şi sub accepţiunile diferite de sursa iniţială, astfel încât
permit şi o anumită abordare critică şi constructivă a acestora.

41
Sinteza realizată de V. Zotic este deosebit de utilă şi constructivă şi ne exprimăm opinia că
ar trebui să facă obiectul unor discuţii şi abordări ulterioare, pentru a asigura o origine negociată a
componentelor şi o dimensiune normativă mai pregnantă.
Trebuie să observăm că elementele componente (legi, principii, reguli, concepte) se referă
atât la realitatea obiectivă analizată (învelişul geografic), cât şi la modul în care acestea sunt
percepute şi utilizate în diferite ştiinţe conexe (îndeosebi biologie, ecologie, ştiinţe economice).
Este de menţionat, de asemenea, că supraordonarea în structuri de tip paradigmă este foarte
semnificativă pentru încercarea de definire a acestor idei centrale în domeniul geografiei.
O încercare ilustrativă, în sensul celor de mai sus, referitoare la biologie, a fost realizată de
Mohanu şi Neacşu (Mohanu, Gh., Neacşu, P., 1992) şi se referă la principalele teorii, legi, ipoteze şi
concepţii din acest domeniu.
În sinteză, acestea au aspectul de mai jos.

Domenii Număr
Originea şi apariţia vieţii 17
Structura şi funcţia celulei 13
Embriogeneză, morfogeneză şi filogeneză 30
Anatomia şi fiziologia animală şi umană 37
Evoluţie 33
Ecosistem, biocenoză şi populaţie 90
Imunitate 9
Ereditate 30

Este foarte interesantă în acest tabel gruparea elementelor componente pe anumite domenii,
care oferă o structură suficient de largă a biologiei actuale. Totodată, numărul foarte mare de teorii,
principii şi legi din domeniul ecologiei, evidenţiază modul în care această ştiinţă a evoluat recent,
constituindu-se ca un domeniu de interes nou, major, al biologiei.
Se observă, de asemenea, o arie teoretică foarte largă a biologiei, comparabilă cu cea din
tabelul anterior, consacrat geografiei.
Abordări din domeniul geografiei (Mac, I., 2008; Armaş, Iuliana, 2005; Ungureanu, Al.şi
Petrea, D., 2009 etc.) permit identificarea unor legi şi principii ale geografiei actuale.
I. Mac (2008, p. 366) identifică legi de natură ecologică, ale dezvoltării dialectice, precum şi
legi generale şi specifice geografiei; dintre legile specifice, sunt evidenţiate îndeosebi legea
gravitaţiei, a dezvoltării spaţiale, legea zonalităţii, azonalităţii şi etajării geografice, legea
dezvoltării ritmice şi ciclice a fenomenelor geografice şi legea organizării.
Totodată, autorul (pag. 374) prezintă nouă principii care guvernează cunoaşterea şi acţiunea
geografică. Printre aceste principii sunt enumerate principiul cauzalităţii, al coordonării, al
istorismului, principii ecologice, ale integrării geografice şi principiul regionalismului.
Este interesant de subliniat că şcoala geografică clujeană (I. Mac, V. Surd, V. Zotic, D.
Petrea) utilizează frecvent termenul de „organizare holarhică” pentru taxonomia componentelor
specifice geografiei. Există astfel, după I. Mac, următoarea organizare holarhică în:
- elemente (simple sau complexe);
- fenomene (şi procese);
- sisteme (teritoriale şi funcţionale, naturale şi sociale);
- structuri (obiective sau subiective);
- interacţiuni;
- componente (materiale, energetice, informaţionale).

În raport cu aceste abordări, există încercări mai vechi sau mai noi de identificare a unui
sistem de principii şi legi, proprii geografiei. Începând de la Simion Mehedinţi (1931), acest proces
de identificare a specificului teoretic al geografiei a continuat cu V. Mihăilescu (1968), Morariu, T.,

42
Velcea, V. (1971), Donisă, I. (1968), Ielenicz, M. (2000), Posea, G., Armaş, Iuliana (1998), Armaş,
Iuliana (2005), Ungureanu, Al,, Petrea, D. (2009), precum şi în diferite cursuri universitare
consacrate bazelor teoretice şi metodologice ale geografiei.
În prezent, sistemul sintetizat mai sus, aparţinând universitarului clujean Vasile Zotic este
cel mai complex şi mai explicativ, astfel încât putem să îl considerăm ca un referenţial teoretic
suficient de elaborat pentru a permite individualizarea teoretică a geografiei.
În cadrul disciplinelor care compun geografia actuală există principii şi legi specifice, care
reflectă îndeosebi caracteristicile domeniului respectiv şi ale realităţii pe care o explică.
Astfel, în domeniul geomorfologiei sunt cunoscute teoriile care s-au succedat în timp şi care
au avut un important impact în orientarea cercetărilor geomorfologice (teoria ciclurilor de eroziune,
elaborată de W. M. Davies şi continuată de Emm. de Martonne, teoria treptelor de piemont,
elaborată de Albrecht Penck etc.).
În domeniul geografiei umane, sunt cunoscute teoriile localizării, a locului central etc.
Din cele de mai sus rezultă că geografia actuală are un sistem teoretic foarte dezvoltat,
format din principii, legi, teorii şi reguli care, în ansamblul lor, ilustrează caracterul evoluat al
ştiinţei noastre.
În cadrul acestora, există două categorii de componente:
a) cele care se referă la realitatea obiectivă în sine (legea gravitaţiei, eroziunea diferenţiată
etc.);
b) cele care se referă la rezultanta geografică şi care sunt, propriu-zis, ale geografiei ca
ştiinţă (legea zonalităţii etc.).

(1) Principii, legi şi teorii ştiinţifice cu semnificaţie pentru geografie

Acest grup de probleme se referă la identificarea în cadrul câmpului actual al ştiinţelor a


principalelor teorii, legi, principii, concepţii şi ipoteze referitoare la elemente, fenomene şi procese
din realitatea înconjurătoare (fizică şi umană).
Identificarea acestui sistem conceptual major (principii, legi, teorii, concepţii, ipoteze) este
realizată pe baza unor lucrări de sinteză referitoare la diferite domenii ştiinţifice actuale, care îşi
propun să studieze realitatea înconjurătoare, sub raportul modului în care acţionează elementele,
fenomenele şi procesele studiate de fiecare dintre aceste ştiinţe, din această realitate obiectivă.
Deoarece geografia este o ştiinţă atât a naturii, cât şi a societăţii, precum şi a interacţiunii
dintre natură şi societate, câmpul de interes din acest punct de vedere este foarte extins, deoarece el
are în vedere toate elementele, fenomenele şi procesele proprii obiectului de studiu, care sunt
studiate de ştiinţe diferite, atât din spaţiul predilect al ştiinţelor naturii (biologie, geologie etc.), cât
şi al ştiinţelor despre om şi societate (filozofie, logică, istorie, economie etc.).
În esenţă, prin această încercare, aducem în atenţia geografiei generale şi a geografiei
teoretice, acele elemente conceptuale identificate în câmpul altor ştiinţe, care au sau pot avea o
influenţă asupra modului de abordare metodologică a cercetărilor de geografie din diferitele sale
domenii. Pe baza acestor elemente analitice, va putea fi construit un sistem teoretic şi conceptual
sintetic asupra geografiei în câmpul ştiinţelor, care să evidenţieze această dimensiune teoretică a
geografiei (prin principiile, legile şi teoriile proprii, precum şi ale celor din alte ştiinţe, cu efect în
câmpul investigaţiei geografice).
Am grupat elementele de mai jos în câmpuri disciplinare (cu anumite interferenţe între
acestea), pentru a evidenţia sursele teoretice în ştiinţele şi disciplinele respective; totodată însă,
aceste câmpuri reflectă şi un anumit domeniu al geografiei, cu care are legături mai strânse.

(2) Teorii, legi şi concepţii referitoare la lumea vie, cu semnificaţie pentru geografie

Există mai multe lucrări teoretice care abordează câmpul conceptual al cercetărilor din
domeniul lumii vii şi ale biologiei ca ştiinţă preocupată de acestea (Botnariuc, N., 1982, Macovschi,
E., 1969, Stugren, 1982, 1994, Mohan, Gh., Neacşu, P., 1992).
43
Câmpul conceptual al biologiei se dovedeşte a fi foarte complex şi extins, ceea ce arată
amploarea deosebită a acestei ştiinţe, problematica ei foarte vastă şi multitudinea de răspunsuri
construite până în prezent pentru explicarea fenomenelor principale din lumea vie.
Din domeniile majore ale biologiei actuale, o semnificaţie mai strânsă pentru elemente şi
procese din domeniul geografiei se pot regăsi în cadrul: teoriilor privind originea şi apariţia vieţii,
teoriilor referitoare la evoluţie, teoriilor şi concepţiilor despre ecosferă, precum şi cele referitoare la
ocrotirea naturii.
(a) În privinţa originii şi apariţiei vieţii, ar trebui să fim precauţi în a identifica anumite
teorii cu semnificaţie pentru geografie, dar sistemul relaţionar viu – neviu poate să fie de interes
pentru ambele ştiinţe.
Biologia are în vedere mai multe teorii referitoare la originea şi apariţia vieţii (generaţia
spontanee, teoria originii substanţelor organice, ipoteza protenoidelor, teoria absorbţiei, a
genotipului, ipoteze endosimbiotice, autogeneză, teoria progenotului etc.).
Dintre teoriile originii şi apariţiei vieţii, un interes pentru raportul dintre apariţia lumii vii şi
mediul în care aceasta a avut loc o au teoria biostructurii şi teoria apariţiei vieţii la rece.
Teoria biostructurii (1969), elaborată de Eugen Macovschi, porneşte de la ideea că apa are
un rol deosebit în formarea biostructurilor prin formele sub care aceasta îşi modifică structura
internă şi generează construcţii noi. E. Macovschi precizează că materia vie este alcătuită din
biostructură, dar şi dintr-o soluţie intraplasmatică. Biostructura este efemeră, dar moleculele care
fac parte din aceasta se comportă într-o formăî calitativ nouă. Teoria cuprinde ideea conform căreia
biostructura nu poate să existe decât în prezenţa structurii intraplasmatice, care reprezintă o formă
specifică de stare a apei. Această teorie are o legătură strânsă cu stările de fază ale apei, precum şi
cu o existenţă a acestora la temperaturile obişnuite de la suprafaţa terestră.
Cercetări ulterioare au arătat că rolul apei în apariţia vieţii este esenţial şi că una dintre
funcţiile apei, cea biologică (cunoscută sub denumirea de „apă vie”) este de materie primă de bază a
viului, reprezentând liantul moleculelor organice care favorizează procesele biologice (Mohan, Gh.,
Neacşu, P., 1992, p. 15).
Teoria apariţiei vieţii „la rece”, elaborată de C. Simionescu şi F. Deneş (1980) postulează
ideea conform căreia viaţa elementară, formată iniţial în spaţiul cosmic la temperaturi foarte
scăzute, după o „escală” în mediile extrem de reci ale planetei noastre (şi poate şi ale altor planete)
se transformă şi evoluează pe suprafeţele reci ale gheţurilor, pe suprafeţele îngheţate ale oceanelor
şi pe cristalele de gheaţă, urmând ca după adaptări succesive la temperaturi mai ridicate, să
funcţioneze în intervalele noi de temperatură.
Ceea ce este foarte interesant, printre altele, în cazul acestei ipoteze, formulată de
Simionescu şi Deneş, este totala ignorare (prin omisiune) a celorlalte teorii (care postulează apariţia
vieţii „la cald”). Este o opţiune foarte tranşantă a autorilor acestei teorii, rezultată în urma unor
multiple cercetări teoretice şi experimentale, precum şi dintr-o anumită convingere ştiinţifică. Din
punct de vedere al geografiei fizice, teoria apariţiei vieţii la rece este extrem de tentantă şi poate fi,
într-un mod foarte serios, credibilă şi argumentabilă. După cum este cunoscut, în cazul geosferelor
terestre, poate fi identificată o geosferă (criosfera) care reuneşte toate suprafeţele îngheţate (zonele
de gheţari continentali, banchiza oceanelor, norii formaţi din cristale de gheaţă, mezosfera
atmosferei), care sunt realităţi cu o permanenţă aproape perpetuă în istoria mediului natural al
planetei noastre.

(b) Un alt grup de teorii biologice se referă la evoluţie. Aceste teorii vectorizează concepţii
referitoare la evoluţionism (transformism), lamarckism, neolamarckism, darwinism, neodarwinism
şi teoriile antidarwiniste.
Întrebarea legitimă este aceea a felului în care aceste teorii ar putea interesa geografia.
Teoriile menţionate mai sus au o anumită tangenţă cu factorii de mediu, în momentul în care
o serie de explicaţii referitoare la evoluţia plantelor şi a animalelor sunt considerate ca fiind cauzate
de modificări ale elementelor de mediu, individuale sau de grup.

44
Teoriile transformiste (evoluţioniste) au evoluat foarte mult din antichitate până în prezent,
având anumite legături cu factorii de mediu, consideraţi ca surse modificatoare sau cauzale.
Diversitatea opiniilor nu permite o sintetizare a poziţiei factorilor de mediu în cazul fiecărei opţiuni,
deoarece centrul de greutate şi de interes îl reprezintă tipul de modificare în sine, precum şi cauzele
mai mult interioare (intrinseci) rezultate din înseşi caracteristicile organismelor.
Anumite teorii, concepţii şi ipoteze lasă un anumit loc şi factorilor de mediu, considerându-i
însă, totdeauna, ca având un rol secundar.
Lamarckismul pune însă pe un plan nou influenţa mediului, iar evoluţia însăşi este
considerată ca un şir de modificări succesive, tot mai complexe. Influenţa mediului este considerată
responsabilă de diversitatea speciilor, pornind de la un organism unic. Totodată, în lamarckism se
face o diferenţiere în privinţa evoluţiei plantelor şi a animalelor, astfel:
- pentru plante, acţiunea mediului este indirectă (deoarece acestea nu sunt capabile de a se
mişca),
- pentru animale, mediul acţionează direct asupra unor anumiţi indivizi, care se deplasează
în locuri diferite.
Raportul dintre animale şi mediu este văzut şi din perspectiva necesităţilor de hrană,
mişcare şi adaptare, Lamarck dezvoltând ideea „nevoii care creează organul”, dezvoltând o serie de
argumente, succesiuni şi exemple în acest caz.
Neolamarckismul (dezvoltat de adepţii lui Lamarck) pune accentul pe caracterul cauzal al
modificărilor speciilor, sub influenţa mediului. Chiar există idei care leagă foarte mult aceste
modificări de atmosferă. Diferiţii autori, exponenţi ai lamarckismului (G. Saint-Hilaire, H. Spencer,
E. Haeckel etc.) subliniază rolul acţiunii directe asupra mediului şi transmiterea ereditară a
caracterelor dobândite.
Darwinismul pune pe un plan proeminent diferenţierea între indivizi şi grupe de indivizi, pe
baza selecţiei naturale, cu origine în diferiţi factori. Selecţia naturală produce conservarea şi
stimularea dezvoltării indivizilor cu performanţe deosebite (deci adaptaţi la modificările de mediu),
în raport cu indivizii care nu fac faţă acestor adaptări. În interiorul darwinismului există ideea
mutaţionismului, provocată de diferite fenomene naturale sau proprii individului.
Neodarwinismul dezvoltă o viziune mai complexă şi nuanţată prin evocarea unor fenomene
noi şi îndeosebi a raportului dintre caracteristicile individuale şi populaţii. Centrul de greutate al
evoluţiei îl reprezintă, totuşi, modificările proprii organismele.
Dintre teoriile antidarwiniste este evocată frecvent teoria segregării geografice, care are la
bază ideea conform căreia izolarea geografică a unor specii reprezintă cauza apariţiei şi formării
unor specii noi.

(c) Un alt grup de probleme se referă la ecosferă, ecosistem, biocenoză şi populaţii

Referitor la ecosisteme, există mai multe teorii şi legi, dintre care poate fi evidenţiată legea
unităţii organism – mediu, conform căreia există o unitate între substanţa vie şi mediul ei de viaţă,
ambele fiind alcătuite din aceleaşi elemente şi grupuri funcţionale chimic.
Schimbul permanent de substanţă, informaţie şi energie este materializarea unităţii dintre
acestea, sistemele biologice fiind astfel sisteme deschise, care primesc din mediu elemente chimice
şi le cedează apoi înapoi mediului înconjurător. Această teorie este considerată ca fiind confirmată
de numeroase exemple care au un caracter obiectiv. Totodată, ea stă la baza cunoaşterii
interacţiunilor din ecosferă, reprezentând fundamentul legic şi teoretic al ecologiei (Mohanu, Gh.,
Neacşu, P., 1992, p. 137).

Un grup de legi, teorii şi concepţii se referă la ecosferă în ansamblul ei. Acestea au fost
sintetizate de B. Commoner (1972) într-o lucrare cu deosebit impact în vremea respectivă (The
closing circle, tradus în limba română sub forma Cercul care se închide). Ideea de bază a acestei
lucrări este aceea că toate substanţele nutritive şi energetice din natură pe care societatea şi
procesele economice le absorb ca materii prime se întorc în natură sub formă de energie şi, foarte
45
frecvent, sub formă de deşeuri care nu mai pot fi incluse în circuitele terestre naturale. Autorul
susţine că, din perspectiva naturii, „cercul care se închide” trebuie să aibă la capătul proceselor
tehnologice produse rezultate asimilabile de natură.
B. Commoner susţine existenţa unei legi ale ecosferei, denumită legea conexiunii (conform
căreia toate sunt legate de toate), care reflectă toate legăturile posibile din interiorul unui ecosistem.
Numeroasele exemple din perioada respectivă atrag atenţia asupra felului în care este
deteriorată starea naturală a planetei prin includerea în mecanismele funcţionale ale naturii a
deşeurilor netransformabile.
O teorie interesantă o reprezintă legea acţiunii inverse a interacţiunii om – ecosferă.
Conform acesteia, rezultatele activităţilor economice se întorc asupra economiei şi vieţii sociale şi
au efecte semnificative asupra calităţii generale a mediului. Un exemplu în acest sens l-a reprezentat
construirea barajului de la Assuan, care a avut consecinţe (în cascadă) asupra elementelor naturale
şi activităţilor umane din cursul inferior al Nilului, inclusiv din deltă şi Marea Mediterană.
O altă teorie semnificativă o reprezintă „succesiunea ecologică”, care s-ar desfăşura prin
schimbări energetice, informaţionale şi trofice care au ca efect stabilitatea ecosistemului. Legea
descrie multiple elemente ale succesiunii ecologice, dintre care de interes pentru geografie sunt:
productivitatea biocenozelor, biomasa, productivitatea potenţială pentru om, stabilitatea
biotopurilor, mecanismele de control ale populaţiei.
În afară de teoriile şi legile menţionate mai sus, există o serie întreagă de alte teorii, cu
elemente semnificative pentru geografie. Dintre acestea cităm nivelurile de integrare şi organizare
ale materiei vii, configuraţia de climax, evoluţia biocenozelor, alelopatia, precum şi teoriile şi legile
referitoare la populaţiile de plante, animale şi oameni.
Există, în prezent, un interes pentru identificarea unor ipoteze şi axiome referitoare la
ocrotirea naturii ca problemă generală a biologiei şi ecologiei. Au fost inventariate astfel un număr
de „axiome” (Mohanu, Gh., Neacşu, P., 1992, p. 179), care se referă la:
- conservarea diversităţii calitative a naturii;
- biocenozele ca structuri teritoriale de organisme;
- caracterul autoreproductiv al lumii vii şi elemente de unicat ce derivă de aici;
- conexiunea între specii;
- raportul dintre evoluţie şi dimensiunile populaţiilor de plante şi animale;
- indispensabilitatea conservării naturii în raport cu dezvoltarea social-economică;
- instituţionalizarea valorilor şi principiilor etice referitoare la mediul natural.

(3) Teorii, legi şi concepţii din geologie, cu semnificaţie pentru geografie

În domeniul geologiei există o serie de teorii care au influenţă asupra concepţiilor pe care
geografia le dezvoltă referitor la anumite elemente ale mediului geografic.
Una dintre teoriile cele mai cunoscute o reprezintă actualismul. Acesta este considerat un
principiu fundamental în geologie şi subliniază ideea conform căreia transformările suferite pe
suprafaţa terestră sunt datorate acţiunii factorilor naturali cunoscuţi şi în prezent.
Acest principiu a fost elaborat de Hutton şi dezvoltat de Lyell. Diferenţa între actualism şi o
altă teorie înrudită, uniformismul, este aceea că, în cazul celui de-al doilea se consideră că factorii
externi au suferit o anumită modificare în timp. Acest lucru este argumentat prin modificările
caracteristicilor, atmosferei, hidrosferei şi litosferei din primele momente ale evoluţiei Pământului,
până în prezent.
Catastrofismul este un concept opus, care subliniază că în cadrul evoluţiei, un rol important
îl au transformările bruşte, catastrofice. Promotorul acestei teorii (George Cuvier) arată că în
evoluţia Pământului au avut loc fenomene cu desfăşurare violentă, care au dus la distrugerea (sau
diminuarea) unor forme de viaţă anterioare, creându-se o situaţie biotică nouă. Această teorie este
asociată într-o mare măsură ideii că, de-a lungul timpului, au avut loc mai multe momente de
paroxism vulcanic, seismic şi orogenetic, precum şi oscilaţii bruşte ale nivelului oceanic.

46
Teoria geosinclinalului a reprezentat mult timp o teorie centrală a geologiei, conform căreia
formarea munţilor succede acumulărilor de sedimente în arii extinse (geosinclinale) şi presiunilor
exercitate de ariile stabile laterale asupra acestor sedimente. Există o întreagă teorie a succesiunii
evoluţiei unui geosinclinal (cu diferite stadii, momente şi evenimente). În prezent, teoria
geosinclinalului este aplicabilă, într-o oarecare măsură, în cazul tectonicii globale, prin
evenimentele care au loc la marginea activă a plăcilor.
Teoria ciclurilor geotectonice subliniază că în evoluţia Pământului au existat mai multe
momente de formare a munţilor (orogeneze), urmate de perioade de eroziune şi solidificare a
scoarţei (gliptogeneză). Ciclurile geotectonice principale cunoscute sunt: ciclul caledonian, ciclul
hercinic şi ciclul alpin. Se presupune însă că în istoria Pământului au existat peste 15 momente
evolutive de acest fel. Ciclurile geotectonice cuprind, de asemenea, anumite faze de paroxism,
orogeneze secundare, succesiuni de fenomene tectonico – magmatice şi sunt reunibile în ere
tectonice, care nu se suprapun total erelor geologice.
Ciclul geochimic a trecut din stadiul de ipoteză şi teorie în stadiul de adevăr consolidat.
Conform acestuia, componenţii chimici ai Pământului sunt transportaţi şi transformaţi în cadrul
unor adevărate procese planetare cu o anumită ciclicitate şi având aspectul unor circuite. Este
cunoscută, de exemplu, transformarea rocilor magmatice şi a celor cristaline în roci sedimentare, iar
a acestora, prin metamorfism, în roci metamorfice (cristaline). La limita exterioară a scoarţei
terestre, geosferele externe pot fi, de asemenea, interpretate ca individualităţi geochimice, inclusiv
prin influenţa pe care o au asupra fenomenelor litosferice. În cazul ciclurilor geochimice, are loc o
diferenţiere a materiei, apariţia geosferelor interne, apariţia fenomenelor magmatice, translaţia
continentală şi, în final, transformările produse la contactul cu geosferele externe.
Teoria convergenţei se referă la transformările biologice ale animalelor care s-au succedat
în erele geologice. Pe baza documentelor paleontologice, se consideră că organisme cu origini
diferite care trăiesc însă în biotopuri similare, dobândesc aspecte şi structuri exterioare
asemănătoare. Este cunoscută convergenţa morfologică a rechinilor (care sunt peşti), ihtiozaurilor
(reptile) şi a delfinilor (mamifere), ca rezultat al vieţii în mediul marin.
Teoria derivei continentelor a reprezentat, în momentul apariţiei ei (începutul secolului
XX), o teorie revoluţionară, bazată pe ideea existenţei unor porţiuni cu o scoarţă mai uşoară (sial),
pe o scoarţă mai grea (sima), ca rezultat al mişcării de rotaţie a Pământului şi a atracţiei mareice.
Deriva continentelor a fost elaborată de Alfred Wegener (geofizician austriac) şi constituie o primă
încercare de explicare globală a sistemului actual de continente, oceane şi catene montane ale
globului. Wegener a pornit de la similitudini geologice, paleontologice, biologice şi geomorfologice
ale continentelor aflate pe cele două părţi ale Oceanului Atlantic. În prezent, este completată cu
argumente sedimentologice, paleomagnetice şi geofizice şi este foarte strâns legată de concepţia
modernă a tectonicii globale.
Tectonica globală este o teorie modernă privind evoluţia şi dinamica scoarţei terestre. Este,
într-o mare măsură, o operă colectivă, lansată în jurul anilor 1970. Se consideră că reprezintă o
teorie revoluţionară, care a permis interpretarea unitară a elementelor de geofizică, geologie şi
geomorfologie ale suprafeţei terestre. Elementul de globalitate este dat de referenţialul ei maxim
(planeta ca întreg) şi de reunirea unor fenomene diferite (magmatism, vulcanism, tectonică,
sedimentare, metalogeneză, procese metamorfice etc.). Tectonica globală porneşte de la trei teorii
aparent disjuncte (teoria plăcilor litosferice, teoria derivei continentale şi teoria expansiunii
fundurilor oceanice). Aceste trei teorii componente ale tectonicii globale evidenţiază fiecare câte un
lucru esenţial: împărţirea suprafeţei litosferice în plăci (plăci tectonice sau plăci litosferice),
deplasarea plăcilor tectonice (convergentă ideii de „drift” sau „derivă” continentală) şi expansiunea
fundului oceanic (considerată ca mecanismul cauză al tectonicii globale).
În domeniul interacţiunii dintre ştiinţele vieţii (biologie) şi ştiinţele Terrei (geologia) este
construită o teorie sintetică a evoluţiei, care integrează elemente din biologie, biochimie, ecologie,
sistematică, cu dovezi paleontologice (derivate din paleontologie, geologie istorică şi
geocronologie). Principiul unificator este principiul darwinist al selecţiei naturale. Unul dintre
întemeietorii teoriei (J. Huxley) consideră că evoluţia este un produs al întâmplării (prin mutaţiile
47
genetice ca factor declanşator) dar, în acelaşi timp, orientat spre adaptarea la condiţiile de viaţă şi
modificarea acestora. Se consideră că microevoluţia şi macroevoluţia sunt componente ale unui
proces unitar şi au, împreună, o explicaţie sintetică asupra procesului evoluţiei lumii vii.
Teoria pânzelor de şariaj reprezintă un punct de vedere care porneşte de la ideea că masele
de roci se pot deplasa peste alte mase subiacente, producând aparent o inversiune geocronologică.
Există un plan de şariaj, conform căruia o anumită pânză se deplasează peste masa din bază
(denumită autohton). Structura Carpaţilor Apuseni şi a Carpaţilor Meridionali a fost explicată prin
intermediul acestui fenomen.
Teoria mişcărilor oscilatorii (dezvoltată de V. Belousov) subliniază că există mişcări
pozitive şi negative, care au un caracter de oscilaţii generale (cum ar fi transgresiuni şi regresiuni),
fără modificări în structura scoarţei. Există însă şi mişcări ondulatorii, care generează fenomene de
şariaj şi orogeneze. Mişcările oscilatorii au un efect vizibil asupra configuraţiei continentelor şi
oceanelor.
Teoria izostaziei porneşte de la ideea că blocurile continentale formate din sial, care plutesc
pe substratul oceanic (forma din sima) au, pe lângă mişcări orizontale şi mişcări verticale, cu
caracter izostatic, compensând excesul sau deficitul de masă creat în regiunile în care se află situate.
Echilibrul izostatic determină formarea unor curenţi şi se realizează până la adâncimi de 40 – 60
km. Această teorie este încadrabilă, de asemenea, în teoria modernă tectonicii globale.
Evoluţionismul, din punctul de vedere al paleontologiei ca ramură a geologiei, consideră că
transformarea speciilor este un proces complex, bazat pe elemente ale selecţiei, adaptării şi pe
elemente identificate de genetică. Evoluţionismul în sens geologic este opus creaţionismului şi
catastrofismului. Se consideră că evoluţionismul are o temeinică susţinere în datele paleontologiei.
În principal, conform acestei teorii, speciile îşi au originea unele în altele.
Geologia operează, de asemenea, cu o serie de principii. Acestea sunt mai evidente şi lipsite
de echivoc în cazul geologiei stratigrafice. Principiile geologiei stratigrafice sunt următoarele:
- principiul superpoziţiei stratelor, care precizează că într-un bazin de sedimentare care
are o formă iniţială orizontală şi nu este afectat din punct de vedere tectonic, stratele mai
noi se sedimentează peste stratele mai vechi; în acest fel, succesiunea stratelor într-un
profil este de la cele mai vechi (în bază), la cele mai noi (la suprafaţă). În cazul unei
superpoziţii inverse, se poate presupune că stratele au fost răsturnate tectonic;
- principiul orizontalităţii primare presupune că stratele s-au depus pe suprafeţe
orizontale, ceea ce le-a imprimat forma iniţială;
- principiul continuităţii laterale arată că stratele dintr-un bazin de sedimentare se
întind până la marginea acestuia (spre care grosimea se reduce),
- principiul evoluţiei organismului (sau al succesiunii paleontologice) arată că stratele
mai vechi conţin fosile cu un caracter elementar, iar stratele mai noi, fosile mai evoluate;
- principiul actualismului (care porneşte de la teoria omonimă) presupune că
fenomenele geologice au fost asemănătoare în cursul timpului geologic (deoarece şi legile
fizicii şi ale chimiei au rămas aceleaşi); conform acestui principiu, cunoaşterea trecutului
este facilitată de cunoaşterea prezentului şi compararea cu acesta.

(4) Organizarea taxonomică a realităţii geografice

Explicarea diferitelor elemente ale realităţii geografice ca realitate teritorială integrată a


început să fie bazată pe analiza unor interacţiuni foarte diferite (în spaţiu) şi îndepărtate (în timp),
care anterior puteau fi cu greu incluse într-un raţionament explicativ.
Astfel, tectonica plăcilor şi dinamica scoarţei terestre (preluată ca sistem de adevăruri din
spaţiul ştiinţelor despre Pământ) devin elemente explicative ale unor localizări, sisteme, structuri şi
procese din domeniul geomorfologiei, atât la scară planetară, cât şi la dimensiuni foarte mici.
Zonalitatea morfoclimatică (ca element particular al zonalităţii) explică mai bine sistemele
spaţiale şi funcţionale ale reliefosferei (de la o formă elementară, la dimensiunile planetei).

48
Circuitele biogeochimice pot explica în prezent multe dintre elementele concrete ale
spaţialităţii fenomenelor naturale.

Scara Dimensiunile Suprafaţa de referinţă Elementele derivate din


spaţiale interacţiuni
Megascară 50 - 510 mil. km2 Terra ca întreg Circulaţia atmosferei şi
7 · 108 loc. Reliefosfera şi oceanosfera oceanosferei
Continente şi bazine oceanice Interacţiunea planetară a
geosferelor (antropogeosfera)
Zonalitatea geografică
Macroscară 1 – 50 mil. km2 Subdiviziuni majore ale Tipuri de climă şi biomuri
1 · 108 – 1 · 109 loc. continentelor şi oceanelor Macrorelief
Plăci tectonice Fenomene asociate tectonicii
Sisteme montane planetare
Mezoscară 0,1 – 1 mil. km2 Unităţi majore de relief Nuanţe ale zonalităţii (tipuri)
7 8
1 · 10 – 1 · 10 loc. (masive muntoase, Diferenţieri datorate
depresiuni, câmpii) mezoreliefului şi hidrografiei
Regiuni naturale omogene Sesizarea impactului antropic
Microscară 0,1 m2-0,1 mil. km2 Unităţi de relief de întinderi Nuanţe climatice, topoclimatice
1 · 101 – 1 · 107 loc. medii şi mici şi microclimatice
Tipuri şi forme de relief Impact antropic semnificativ
Areale pedogeografice

Varietatea preocupărilor integrate este foarte mare şi este diferenţiată în funcţie de scara de
abordare. Este posibil să fie imaginată o scară taxonomică mai detaliată (cu mai multe niveluri).

(5) Metodologia geografică şi metodele de studiu

Metodele moderne au impulsionat sensibil tipul de abordare a realităţii studiate. Aceste


metode vin din afara geografiei, ca rezultate ale progresului general al cunoaşterii, ale progresului
unor anumite ştiinţe şi al evoluţiei tehnologice.
În acest context, geografia este în prezent foarte mult informatizată (ca modalitate de
prelucrare şi prezentare a datelor), iar prin intermediul GIS, realitatea poate fi percepută în timp real
şi în spaţiul real. Există o sensibilă ruptură faţă de preocupările (şi metodologiile) „tradiţionale”,
practicate aproape exclusiv până în urmă cu trei – patru decenii (cercetări pe teren, raportarea la
harta topografică, metode expediţionale şi de înregistrare a datelor, desenul şi fotografia etc.). Acest
fenomen a dus la deplasarea sensibilă a cercetării geografice din domeniul analizei concrete la
teren, în domeniul observării indirecte şi a prelucrării informaţiilor.
Metoda specifică a geografiei, metoda cartografică, a fost substanţial modificată în
condiţiile utilizării GIS. Cu toate acestea, unele tipuri de hărţi (şi modul lor de realizare) rămân, în
linii mari, utilizabile şi în prezent. Inventarea limbajului chorematic a simplificat foarte mult
expresivitatea cartografică şi a determinat o anumită schematizare a realităţii prin generalizări
sugestive ale elementelor reprezentate.
Coexistenţa choremelor cu hărţile tematice a îmbogăţit aparent limbajul şi metoda
cartografică. Este posibil însă ca GIS-ul să revigoreze puternic cartografia tematică. Este foarte
interesant de observat că la interacţiunea între informatică (ca tehnologie şi ştiinţă distinctă) şi
geografie (ca ştiinţă legitimată tradiţional) a apărut o interfaţă nouă, denumită GIS.
În acelaşi timp, metodele complementare (cele tradiţionale şi metodele noi), articulate în
metodologii, pot accelera profunzimea cunoaşterii realităţii abordate de geografie: interacţiunea
dintre societate şi mediul ei de existenţă. Geografia ca ştiinţă cu un înalt potenţial teoretic va
rămâne însă şi un domeniu al reflecţiei filosofice şi epistemologice.

49
VI. Spre o abordare epistemologică integrată a geografiei

(1) Geografia şi filosofia

Orientările conceptuale, metodologice şi de paradigmă ale geografiei au avut, de-a lungul


timpului, relaţii complexe de interferenţă cu orientările filosofice semnificative ale momentului şi
cu ideologiile predominante. Este greu de stabilit multitudinea de interacţiuni şi succesiunea lor în
timp. În principiu, geografii semnificativi ai fiecărei etape de „reflecţie fundamentală” (filosofică şi
ideologică) au imprimat, prin poziţia pe care au avut-o şi o anumită orientare metodologică ştiinţei
pe care au practicat-o.
Aristotel, Erathhostene şi Strabo au reflectat libertatea de gândire a antichităţii şi au
imprimat preocupărilor lor principale (meteorologie, cartografie, geografie umană) un spirit deschis
şi constructiv.
Bernard Varenius aduce în geografie (din sfera gândirii teoretice) o substanţială „viziune de
ansamblu” asupra Terrei (inclusiv a geografiei generale ca ştiinţă integrată a Terrei), cu multiple
abordări de „universalitate” (ca rezultat al spiritului său de „homo universalis”, modelul uman al
timpului).
Humboldt s-a apropiat sensibil de o „filosofie a naturii”, iar Imm. Kant, construind o
filosofie a „gândirii pure” (teoretice) – fără a practica exclusiv geografia – a imprimat ştiinţelor
epocii o rigoare a demersului demonstrativ.
În perioada contemporană (după 1950), cel puţin în unele ţări socialiste, filosofia materialist
– dialectică şi ideologia asociată au impus geografiei o anumită dilemă epistemologică. Aceasta
reflectă „imposibilitatea” asocierii legilor naturii cu ale societăţii, a naturii cu omul şi a geografiei
fizice, cu geografia economică (presupunându-se două ştiinţe distincte). Determinismul mediului
fizic era strict limitat, iar posibilismul omului faţă de natură era limitat. Ştiinţa şi practica umană au
modificat sensibil această viziune. De altfel, la o lectură mai atentă a clasicilor materialism –
dialecticii (preluată de autori mai noi) se vorbea despre „integrarea dintre om şi natură”, caracterul
unitar al sistemului om – mediu şi integrarea „ştiinţelor despre om cu ştiinţele despre natură, într-o
unică ştiinţă” (G. N. Volkov, 1987).
Ar fi foarte interesantă, din acest punct de vedere, analiza ideilor lui N. Georgescu – Roegen
referitoare la raportul natură – economie pentru geografie (N. Georgescu – Roegen, 1984).

(2) Geografia ca interacţiune dintre societate şi mediu

Geografia nu îşi poate propune să analizeze toate elementele realităţii obiective


înconjurătoare (acest lucru îl fac toate ştiinţele, la un loc). De asemenea, prin tradiţie nu se poate
cantona doar în dimensiunea naturală sau în dimensiunea umană a realităţii obiective. Specificul ei
îl reprezintă tocmai caracterul interacţional care se realizează între mediul terestru şi societatea care
îl locuieşte.
Întrebarea legitimă este următoarea: dacă acest caracter interacţional poate deveni domeniu
predilect al unei ştiinţe (cum este geografia) sau aceasta trebuie să se concentreze spre rezultate
obiectuale (regiuni, peisaje, tipuri de medii etc.). În acest sens, opţiunea asumabilă poate fi aceea a
primatului dimensiunii interacţionale în raport cu cea obiectuală, chiar dacă multe rezultate ale
interacţiunilor au acest caracter obiectual (peisaje etc.).
În cazul considerării geografiei ca ştiinţă atât a naturii, cât şi a societăţii şi îndeosebi a
interacţiunii dintre societate şi mediul ei de viaţă, apare întrebarea legitimă: geografia ar fi singura
ştiinţă de acest fel („duală”) sau există şi alte domenii similare din acest punct de vedere?
În opinia noastră, ar exista cel puţin următoarele domenii ale cunoaşterii umane:
(a) filosofia, prin raţionamentele pe care le aplică atât naturii (dialectică, filosofia şi
epistemologia ştiinţelor naturii etc.), cât şi societăţii (filosofie socială, filosofie politică etc.);
(b) psihologia, prin originea „naturală” (rezultată din funcţionarea fenomenelor psihofiziologice
bazate pe mecanisme naturale) şi reflecţia socială (psihologie socială).
50
De asemenea, TIC, prin oportunităţile de aplicare atât la domeniile naturii, cât şi ale
societăţii (chiar dacă reprezintă mai mult o metodologie şi nu construieşte judecăţi de valoare
ştiinţifice).
Filosofia, psihologia şi geografia au în comun acest caracter „dual” (natură şi societate) al
domeniului de studiu şi o dimensiune teoretică evidentă (inclusiv geografia).
În raport cu preocupările anterioare şi multiplele definiţii asociate geografiei, ne putem
întreba, pe bună dreptate, dacă este posibilă o abordare epistemologică, facilitând perceperea
specificului geografiei ca ştiinţă şi domeniu al realităţii.
Această dimensiune epistemologică porneşte de la următoarele aserţiuni:
a) predominarea caracterului interacţional şi unitar al realităţii, chiar dacă aceasta se
concretizează în elemente, fenomene, procese, structuri şi sisteme cu obiectivitate
evidenţiabilă;
b) domeniile disciplinare ale geografiei (geomorfologie, climatologie, geodemografie etc.) au
fiecare aprofundări şi tangenţe cu elemente componente ale geosferelor terestre şi niveluri
de concretizare foarte diferite; fiecare disciplină semnificativă îşi propune să identifice
caracteristicile sale prin sisteme interacţionale supraordonate;
c) metoda cartografică, accelerată prin GIS, rămâne în continuare nucleul specific al
metodologiei geografice de investigare a realităţii;
d) sistemul de adevăruri (sistemul axiomatic), reductibil deocamdată la câteva constatări de
generalitate maximă, este posibil să fie în realitate mult mai complex şi mai nuanţat;
e) sistemul conceptual al geografiei, axat în prezent pe câteva coordonate majore (localizarea,
spaţiul, regiunea etc.) trebuie să fie stabilizat şi să fie ordonat taxonomic, astfel încât să
reflecte mai bine caracterul interacţional al realităţii;
f) ar fi utilă o formalizare mai accentuată a geografiei, pentru a înlocui lungimea mare a unor
texte, precum şi identificarea unor modalităţi de inferenţă din domeniile cunoscute, în
domenii şi realităţi mai puţin cunoscute.

(3) Axiomatica

În cazul geografiei, pot fi identificate mai multe categorii de adevăruri (formând împreună
„sistemul axiomatic”), cum ar fi următoarele:
(a) Fenomenele naturale sunt organizate în structuri zonale, latitudinale, ca efect al
interacţiunii diferitelor caracteristici ale planetei ca întreg (zonalitatea geografică
latitudinală).
(b) Mediul natural, diferenţiat ca rezultat al tipului de interacţiuni, este organizat ierarhic şi
taxonomic în structuri supraordonate (de la sit la planetă).
(c) Antropizarea mediului natural este un fenomen accelerat.
(d) Mediul (environment), peisajul, regiunile, spaţiul geografic şi geosistemul sunt
concretizări identificabile ale interacţiunii dintre elementele naturale şi cele antropice.
(e) Macrosistemul interacţional terestru (antropogeosfera) are (deocamdată) un caracter
autoreglabil, capabil să asigure existenţa viitoare a societăţii omeneşti.
(f) Dezvoltarea durabilă (care integrează iniţiativele umane în raport cu mediul de viaţă)
trebuie să reprezinte premisa de bază a transformării mediului înconjurător.
(g) Realitatea teritorială are un caracter obiectiv, este identificabilă (ce este?), localizabilă
(de ce este acolo?) şi explicabilă (de ce este aşa?), cu ajutorul abordărilor disciplinare
proprii geografiei.
Este posibil să existe şi alte afirmaţii (axiome) cu valoare de adevăr şi un înalt nivel de
generalitate.

51
(4) Probleme deschise

Există încă multiple elemente care ar necesita aprofundări corespunzătoare. Dintre acestea,
menţionăm câteva:
1. Raportul dintre evoluţia geografiei în timp şi influenţa concepţiilor sincrone supraordonate
(referenţialul filosofic al momentului şi ideologiile predominante perioadelor respective).
2. Identificarea influenţei şi a rolului (pozitiv şi negativ) al unor personalităţi creatoare de
şcoală în evoluţia şi structurarea geografiei. În acest context, apare şi ideea unor influenţe de
tip „persuasiv” ale diferitelor personalităţi asupra dinamicii geografiei ca sistem (acest lucru
este reperabil atât în mişcarea de idei la nivel internaţional, cât şi la nivelul ţării noastre).
3. Analiza „critică” şi constructivă a unor momente anterioare ale evoluţiei geografiei şi
recuperarea unor câmpuri conceptuale ignorate. Ca opinie personală, trebuie să observăm
actualitatea remarcabilă a „Geografiei generalis”.
4. Pentru geografia din ţara noastră, este utilă analiza unor aspecte legate de principalele
orientări actuale, deoarece în condiţiile trecerii de la un model predominant „dialectic” (în
anii 50 – 70, ca rezultat al cunoaşterii predominante a realizărilor din spaţiul sovietic şi
socialist), la un model parţial „anglo-saxon” şi parţial „francofon” (care ignoră deliberat
rezultatele anterioare stabilizate).
5. Sub raport pragmatic (al poziţiei „instituţionale” între domeniile „academice”), geografia ar
putea opta şi pentru o situaţie „de compromis”, în sensul cantonării într-unul dintre spaţiile
„tradiţionalizate” (ştiinţe ale naturii sau ştiinţe socio – umane), cu limitele şi avantajele
oricărei opţiuni, ca rezultat al unei analize negociate între specialişti cu interes în
promovarea „geografiei durabile”.
6. Analiza unor modele (scenarii) de evoluţie şi asumarea de către geografi a unei direcţii
justificate şi negociate.

52
VII. Paradigme în geografie
Paradigma reprezintă cea mai largă dimensiune generală a cunoaşterii ştiinţifice, în cazul
unor domenii de studii, cu o valoare metodologică normativă şi un sens general explicativ.
În diferite ştiinţe au fost formulate anumite opţiuni în privinţa dimensiunii lor paradigmatice
actuale (I. Pârvu, 1990).
În ceea ce priveşte geografia, paradigma sau paradigmele posibile sunt foarte mult
dependente de natura obiectului ştiinţei şi de acceptarea unei realităţi calitative care face obiectul
investigaţiei ştiinţifice. Astfel, obiectul de studiu al geografiei, interpretat ca spaţiul de interacţiune
al tuturor elementelor specifice geosferelor şi de interacţiune dintre natură şi societate, reprezintă
referenţialul care face posibilă sau nu o anumită dimensiune paradigmatică.
Dacă acceptăm că geografia are ca obiect interacţiunea dintre natură şi societate,
interacţiunile produse între elementele componente ale ceea ce se numeşte „înveliş geografic” sau,
într-un termen mai nou, antropogeosfera, trebuie să fixăm accepţiunea acestor elemente de maximă
generalitate în spaţiul definiţiei asumate.
Din acest punct de vedere trebuie să facem câteva observaţii.
În primul rând, multitudinea de interacţiuni sunt între elemente, fenomene şi procese care
formează realitatea înconjurătoare, studiată din perspectiva unor ştiinţe diferite, ceea ce sugerează
că orice formulare cu un grad înalt de generalitate se referă la totalitatea ştiinţelor componente. Din
acest punct de vedere, sunt foarte greu de identificat acele elemente care reprezintă specificul
geografiei, pentru a construi formulări general valabile din perspectiva acesteia.
În al doilea rând, dacă ne raportăm doar la aceste structuri ca fiind ale geografiei, ele se
raportează la un ansamblu de elemente, fenomene şi procese care transcend geografia propriu-zisă,
fiind ale realităţii obiective în sine.
Prof. Dan Ion Bogdan, pornind de la o aserţiune datorată lui Th. Kuhn, afirmă că geografia
nu este, în prezent, în situaţia de a avea o paradigmă proprie, ci se află într-un stadiu
„preparadigmatic”. Această idee, argumentată corespunzător, trebuie luată în considerare, chiar
dacă în final putem avea o opinie total diferită. Menţionăm că demonstrarea caracterului
preparadigmatic al geografiei actuale are la bază constatarea evoluţiei relativ haotice a cercetărilor
geografice, care nu sunt focalizate de ţinte şi metodologii realiste. Am menţionat acest punct de
vedere, deoarece este rezultatul unei construcţii intelectuale originale şi argumentate, având un scop
evident de a identifica o paradigmă capabilă să dezvolte geografia în viitor.
O poziţie diferită o are universitarul clujean Vasile Zotic (V. Zotic, 2005), care descrie cinci
paradigme posibile, însoţite de mai multe componente interioare (legi, principii, reguli, concepte).
Sinteza în sine este deosebit de instructivă şi de importantă, având în vedere multitudinea surselor
abordate şi explicitarea corespunzătoare a fiecărei componente operaţionale. Faţă de schema
sugerată de V. Zotic, ar putea exista cel puţin trei tipuri de întrebări:
a) primul se referă la dimensiunea structuralist – sistemică invocată ca paradigmă a
geografiei, în contextul în care toată realitatea înconjurătoare este şi sistemică şi
structurată, proprietăţi care sunt ale acesteia şi nu numaidecât ale geografiei;
b) a doua constatare se referă la realizarea unei disjuncţii între dezvoltarea social –
economică şi dezvoltarea durabilă, considerate în acest mod ca dimensiuni
paradigmatice diferite, în contextul în care realitatea avută în vedere se suprapune foarte
mult;
c) paradigma ecologică atribuită geografiei transferă din zona altor ştiinţe un punct de
vedere care, cel puţin din perspectiva geografiei, ar putea să fie reformulat; ecologia este
prin excelenţă o ştiinţă a relaţiilor dintre vieţuitoare şi mediu, iar în cazul geografiei,
preocuparea corespunzătoare este centrată pe raportul dintre societate şi mediu.
Alte încercări privitoare la identificarea unor dimensiuni paradigmatice ale geografiei nu au
fost exprimate într-un mod care să favorizeze realizarea unei discuţii mai aprofundate.

53
Ideea de paradigmă în ştiinţa contemporană a început să facă o carieră deosebită după
lucrarea lui Th. Kuhn (publicată în 1962 şi tipărită la noi în 2008: Structura revoluţiilor ştiinţifice,
Editura Humanitas).
Această lucrare a avut o influenţă deosebită asupra modului de a gândi şi practica ştiinţa,
influenţând considerabil evoluţia ei ulterioară. Deşi termenul de paradigmă este mai vechi, Kuhn i-a
dat o dimensiune nouă, considerând că aceasta constituie o modalitate completă de a face ştiinţă
într-un domeniu particular. Kuhn arată că paradigma este un ansamblu de afirmaţii despre lume,
metode de culegere şi analiză a datelor, deprinderi de gândire şi de acţiune de tip ştiinţific. Cu alte
cuvinte, paradigma reprezintă un mod de a vedea lumea şi de a interacţiona cu aceasta.
Într-un sens actualizat şi nuanţat, paradigma reprezintă un ansamblu de idei şi metode care
dau o perspectivă anumită asupra lumii şi generează un mod de a face ştiinţă.
Principala caracteristică a unei paradigme o reprezintă acordul pe care oamenii de ştiinţă îl
au asupra celor mai importante probleme şi asupra modului lor de abordare. Cu alte cuvinte, ea
reprezintă în mod esenţial o viziune epistemologică integrată asupra ştiinţei.
Un element semnificativ al gândirii epistemologice din acest punct de vedere îl reprezintă
schimbarea de paradigmă. Aceasta se produce într-un mod „revoluţionar”, prin apariţia unui punct
de vedere nou, care restructurează atât adevărul, cât şi accesul la el. În general, se consideră că o
ştiinţă poate să fie unificabilă sub o singură paradigmă. În prezent, varietatea deosebită a abordărilor
din interiorul fiecărei ştiinţe sau discipline face ca fiecare dintre acestea să fie deservită de o
anumită viziune cu un caracter paradigmatic.
Dacă asociem disciplinele în domenii, pot exista mai multe paradigme înrudite. Pentru un
anumit domeniu bine precizat, Th. Kuhn presupune că trebuie să existe o singură paradigmă şi un
anumit interval de timp de manifestare.
Apariţia unei paradigme noi se poate produce când există un număr de constatări care
contravin cunoaşterii din acel moment. În cazul în care un adevăr nou completează adevărurile
existente, avem de a face cu o dezvoltare factuală a paradigmei. Dacă masa critică a datelor
contradictorii este suficient de mare sau dacă a apărut o paradigmă rivală, trebuie întreprins un
raţionament radical asupra modului de a gândi şi a cerceta presupus de paradigma anterioară.
În cazul geografiei, problema este deosebit de complexă, datorită caracterului dual al
acesteia, a elementelor de interacţionalitate, precum şi a dezvoltării foarte mari a preocupărilor şi
ramurilor sale. Din acest punct de vedere, geografia reprezintă doar un „gen proxim”, faţă de care se
raportează decupajele disciplinare interioare, ştiinţele autonomizate, zonele interdisciplinare şi
viziunea transdisciplinară, cel puţin asupra elementelor de la suprafaţa scoarţei terestre.
Având în vedere constatarea de mai sus, geografia poate fi definită mai mult ca un domeniu
larg, format din mai multe ştiinţe, discipline şi subdiviziuni ale acestora. Gradul de interacţiune cu
discipline înrudite (geologia, biologia, fizica, ştiinţele sociale) sugerează pe lângă transferuri de
viziune şi o anumită optică globală, de natura transferului de paradigmă.
Elementele centrale ale unei anumite paradigme a geografiei trebuie să aibă în vedere, în
mod strict, definiţia ştiinţei noastre şi obiectul ei de studiu. Pornind de la această limitare, va trebui
să nu includem în interiorul „paradigmelor geografiei” pe acelea care sunt ale realităţii însăşi, ci
doar pe cele care rezultă din definiţia geografiei şi obiectul ei de studiu.
Deşi tentaţia este mare, trebuie să excludem posibila paradigmă interacţională, deoarece ea
se referă la orice element, fenomen, proces din realitatea exterioară.
De asemenea, după cum am arătat şi mai sus, organizarea în sisteme şi structuri este tot o
proprietate a realităţii înconjurătoare (şi, implicit, a geografiei, dar nu numai a acesteia).
În această perspectivă considerăm că, în momentul de faţă, pot fi identificate câteva trăsături
generale ale ştiinţei, cu o pronunţată tentă paradigmatică. Le numim într-un mod simplu „paradigme
ale geografiei”, înţelegând îndeosebi momentul actual de evoluţie al ştiinţei şi posibilităţile ei
ulterioare. Acestea sunt:
 paradigma geoecologică;
 paradigma spaţială;
 paradigma „cartografică” (a „trecerii de scară”);
54
 paradigma regională;
 paradigma geopolitică;
 paradigma dezvoltării durabile;
 paradigma mondializării.
La „exteriorul” acestor paradigme funcţionează cel puţin trei principii integratoare de
maximă generalitate, cu o pronunţată dimensiune gnoseologică:
- principiul antropic;
- principiul Terrei ca supraorganism (Geea).

Paradigma geoecologică
Paradigma geoecologică presupune o abordare nouă asupra raporturilor dintre societate şi
mediul ei de existenţă. În general există puncte diferite asupra acestei probleme, care au fost
preluate mai mult sau mai puţin şi în domeniul geografiei, fără o anumită interpretare critică şi
constructivă.
Există trei domenii, cu o anumită independenţă provenite din ştiinţe diferite, care îşi propun să
analizeze aceste raporturi: geografia mediului, ecologia, biogeografie. Opţiunea pentru o anumită
disciplină (dintre cele menţionate anterior) este esenţială în înţelegerea şi definirea specificului fiecăreia.
Viziunea geografică pune pe primul plan raporturile globale dintre mediu şi societatea
omenească, în ansamblul acestora, dar şi în situaţiile concrete de scară, de la dimensiunile planetei,
prin trepte regionale intermediare, până la dimensiunile siturilor şi ale localităţilor.
Viziunea geografică este foarte bine conturată, deoarece derivă din caracteristicile geografiei
ca ştiinţă, atât a naturii (prin geografie fizică), cât şi a societăţii omeneşti (prin geografia umană). Ea
pune accentul pe multitudinea de factori care acţionează asupra societăţii omeneşti (denumiţi factori
geoecologici), pe diversitatea de sisteme şi structuri (tipuri de relaţii, tipuri de medii), la nivel
global, pe anumite trepte regionale şi la nivel local.
Factorii geoecologici formează împreună condiţionarea exterioară maximală în care îşi
desfăşoară activitatea societatea omenească. Tipurile de mediu reprezintă sisteme şi structuri
interacţionale ale acestor factori, definite prin elementele componente principale.
Aceste interacţiuni formează o parte funcţională (sistemul) şi o parte „vizibilă” în exterior
(peisaj). Specificul şi „nucleul” geografiei mediului îl reprezintă tipurile de mediu, ordonate
taxonomic (de la planetă ca întreg la sit) şi analizate într-o anumită profunzime.
Viziunea geografică asupra mediului (geografia mediului) se apropie foarte mult de o
viziune ştiinţifică integratoare care poate reprezenta un domeniu „interdisciplinar” (sau
„transdisciplinar”), denumit „geoecologie”.
Geoecologia însă reprezintă în primul rând un domeniu ştiinţific în curs de structurare sub
raportul domeniului de studiu şi al metodologiei.
Geoecologia îşi propune să analizeze toate interacţiunile care se produc în mediul exterior
societăţii şi să identifice elemente de repetabilitate şi predictibilitate ale acestora. Totodată, îşi
propune să identifice sisteme (geosisteme) şi structuri (peisaje, tipuri de medii) la diferite scări.
Geoecologia şi geografia au un demers asemănător, până la un punct.
Astfel, dacă geoecologia se ocupă mai mult de sistem „în sine”, geografia abordează
îndeosebi influenţa elementelor exterioare, ale sistemelor şi structurilor asupra societăţii omeneşti.
Geoecologia are legături strânse cu ecologia, prin analiza factorilor (biotici şi abiotici, conform
clasificării asumate de biologie) şi prin raportarea lor la structuri vii supraindividuale. Geoecologia (dar şi
geografia mediului) îşi propune să organizeze ansamblul factorilor externi în sisteme de factori mai puţin
simplificate (factori geoecologici), proprii structurilor „obiective” din realitatea terestră.

Paradigma spaţială porneşte de la ideea construirii spaţiului geografic prin activitatea


umană; această paradigmă consideră spaţiul un produs geografic complex, construit de om, care se
suprapune pe un dat anterior, atât natural, cât şi uman. Spaţiul geografic are un pronunţat caracter
integrat, iar paradigma spaţială oferă o viziune nouă asupra realităţii teritoriale. Ea este strâns legată

55
însă de paradigma cartografică şi ar putea constitui, împreună cu aceasta, un singur domeniu
metareflexiv major.

Paradigma interacţională, caracteristică tuturor ştiinţelor semnificative (care studiază


interacţiuni între obiecte, elemente, fenomene, structuri), are în cazul geografiei elementul de
specificitate al unor interacţiuni proprii, cum ar fi:
- interacţiunea dintre societatea umană şi mediul ei de existenţă (ca interacţiune majoră
globală);
- interacţiunea dintre elementele mediului natural;
- interacţiunea dintre elemente de natură socială.
Caracterul interacţional al geografiei rezultă şi din tendinţa de a înţelege multe fenomene
într-un mod integrat (geosisteme, peisaje, regiuni, teritorii).

Paradigma dezvoltării durabile este evident comună mai multor ştiinţe şi domenii. Ea are
elemente de specificitate pentru geografie, deoarece:
- are ca referenţial mediul înconjurător, din perspectiva asigurării unei calităţi
corespunzătoare a acestuia pentru generaţiile viitoare;
- ia în consideraţie resursele naturale (cu elementele şi caracteristicile lor), dintr-o
perspectivă temporală, în sensul asigurării acestora pentru un interval cât mai mare de timp;
- are ca subiect principal comunitatea umană (de la dimensiunile planetei, la om).
Totodată, paradigma dezvoltării durabile angrenează un număr mare de parametri naturali şi
social – economici, care stau la baza oricăror idei de transformare.

Paradigma „cartografică” (a „trecerii de scară”)


Paradigma cartografică este aparent mai mult o viziune mijlocită de o reprezentare
cartografică. Este strâns legată de paradigma spaţială, cu care are foarte multe elemente comune. În
acest caz, ar exista problema unei suprapuneri semnificative între dimensiunea spaţială şi
cartografică a aceleiaşi paradigme. În realitate însă, reprezentările cartografice facilitează o optică
transformată a spaţiului geografic, prin procedeul trecerilor de scară. Acesta presupune abordarea
principalelor fenomene geografice, de la dimensiuni foarte mici la scara planetei, de la planetă ca
întreg, la dimensiuni foarte mici, prin câteva niveluri intermediare, de treceri succesive, în care
realitatea studiată nu este nici cea de pe spaţiile mici, nici cea a planetei ca întreg, ci este o realitate
adaptată şi specifică referenţialului nivelului respectiv. Taxonomia spaţiului geografic poate
cuprinde între patru şi opt diviziuni majore, după cum poate exista şi o divizare mai detaliată.
Trecerea de scară presupune o schimbare de optică şi de reprezentare cartografică.
Orice fenomen, proces, factor, element sau orice structură şi sistem au un câmp maxim de
existenţă determinat de planetă ca întreg şi un spaţiu minim reprezentat de o porţiune foarte mică a
suprafeţei pământului. Între genul proxim (planeta ca întreg) şi suprafaţa elementară minimă
posibilă există o varietate de suprafeţe şi spaţii intermediare, subînscrise la nivel de scară, ordonate
ierarhic şi cu proprietăţi influenţate de dimensiunea teritorială.
Pentru a înţelege această trecere de scară, trebuie să precizăm că ea se realizează, din
punctul de vedere al geografiei, de la o comunitate umană de mici dimensiuni (o localitate), până la
dimensiunile planetei (de la localitate la planetă).
Trecerile de scară reprezintă tocmai această posibilitate de a vedea influenţa dimensiunii
asupra fenomenelor propriu-zise.
Trecerea de scară se poate realiza în ambele sensuri.

56
57
Paradigma regională
Paradigma regională îşi propune identificarea interacţiunilor şi sistemelor mediului
geografic, care au elemente de relativă stabilitate şi omogenitate: peisaje, regiuni, medii şi sisteme
teritoriale.
Această paradigmă sugerează că elementele care acţionează la suprafaţa terestră pot avea pe
anumite spaţii aspecte de omogenitate relativă. Această omogenitate rezultă din modul în care se
combină factorii luaţi în consideraţie şi pe baza cărora pot fi identificate anumite suprafeţe
delimitabile: peisaje, regiuni, tipuri de medii, sisteme teritoriale.
În privinţa peisajelor şi a tipurilor de medii, trebuie să observăm că acestea pot fi identificate
la nivelul terestru, la diferite scări, de la dimensiunea planetei, până la nivelul unor unităţi
elementare. Există mai multe modalităţi de abordare a problemei şi mai multe concretizări
cartografice. Una dintre cele mai simple reprezentări ale posibilităţilor de identificare a
interacţiunilor din mediul natural o reprezintă harta tipurilor de medii.
Problema devine mai complexă în cazul regionării geografice. Diferitele tipuri de regionări,
precum şi extensiunea suprafeţelor identificate complică foarte mult aplicarea concretă a acestor
posibilităţi. V. Zotic denumeşte această paradigmă ca „paradigma regională”, care subînscrie
diferitele tipuri de regiuni situate între extensiunea planetei ca întreg şi o unitate elementară. Cea
mai simplă expresie a aplicării acestei posibilităţi de identificare a unor spaţii geografice relativ
omogene (deci de identificare a unor regiuni) o reprezintă, la nivelul ţării noastre, harta regiunilor
geografice şi harta regiunilor polarizate. Există şi expresii mai familiare, dar care nu au la bază
aplicarea paradigmei de mai sus (de exemplu harta administrativă a unei ţări sau harta politică a
lumii).

Paradigma dezvoltării durabile


Paradigma dezvoltării durabile porneşte de la însăşi definiţia acesteia: dezvoltarea
economică în contextul conservării resurselor şi a mediului de viaţă, pentru generaţiile viitoare.
Această paradigmă are mai mult un caracter intenţional, deoarece constatarea cea mai evidentă este
că în prezent, procesul de evoluţie economică şi urbană nu se desfăşoară în perspectiva durabilităţii,
ci a cerinţelor de moment.
Apariţia şi evoluţia acestui concept este relativ recentă (de aproximativ două - trei decenii).
Deşi dezvoltarea durabilă are anumite rădăcini istorice în practica socială, se consideră că momentul
iniţial al teoretizării acestui concept îl constituie „raportul Brundtland” (1987), care menţionează,
printre altele, cele două mari domenii ale dezvoltării durabile: a) compatibilitatea dintre satisfacerea
necesităţilor actuale şi cele ale generaţiilor viitoare; b) reconcilierea între dezvoltarea economică,
protecţia mediului şi echitatea socială (Arnaud, E., Berger, A., Perthuis, S., 2008).
Acest termen are origini din anii 1980 (sustainable development); în prezent a cunoscut o
extensiune semnificativă în lucrări generale asupra lumii contemporane (Brennan, Scot, Withgott,
Jay, 2005; Rowentree, Les, Lewis, M., Price, Marie, Wyckoff, W., 2005).
În ţara noastră există preocupări notabile în rândul geografilor de a realiza o legătură între
geografie şi dezvoltarea durabilă (Ianoş, I., 1995; Bălteanu, D., 2002; Ungureanu, Al., Groza, O.,
Muntele, I. –coord., 2002; Bălteanu, D., Şerban, Mihaela, 2005; Institutul de Geografie, 2005;
Simpozioanele de la Zalău, 2008, Cluj – Napoca, 2010 etc.).
Paradigma dezvoltării durabile reprezintă, în esenţă, intenţia asigurării unor posibilităţi
maxime de transformări ulterioare, în condiţiile modificărilor raţionale ale sistemelor mediului
înconjurător.
În această optică, dezvoltarea durabilă pune pe un plan principal păstrarea disponibilităţilor
viitoare, prin conservarea caracteristicilor mediului şi a resurselor sale.
Se observă că există un element asupra căruia controlul este minim; aceste este vectorul
timp, care poate influenţa diferitele componente prin manifestări neprevăzute.

58
În perspectiva dezvoltării social - economice a unui teritoriu (cu o importantă componentă
regională şi de dezvoltare durabilă), o condiţie iniţială o reprezintă tipul actual de intervenţie
asupra mediului, reflectat prin acţiunea practicii sociale actuale.
Practica socială porneşte de la o situaţie dată (preexistentă) cu anumite caracteristici
teritoriale şi funcţionale; dintre acestea, menţionăm: modul de amplasare al unor ramuri industriale
şi întreprinderi, sistemul căilor de comunicaţie, structurile urbane (cu zone funcţionale şi cartiere
noi), exploatarea actuală a resurselor şi a mediului înconjurător, presiunea demografică etc.
Această situaţie este rezultatul unor intervenţii anterioare asupra teritoriului, care pot fi
reunite sub sintagma de „moştenirea teritorială a trecutului”; acestea pot fi:
a) bazate pe o expertiză ştiinţifică, actul decizional fiind într-o anumită concordanţă cu
aceasta (la modul ideal, însă, expertiza ar fi trebuit să ofere variante posibile pe care elementul
decizional să le ia în consideraţie în alegerea unor opţiuni a căror sursă este situată în exteriorul
modelului);
b) acţiunea întâmplătoare, ca rezultat al inserţiei voluntariste, cu sau fără o minimă expertiză
ştiinţifică, care materializează intenţii punctuale, de obicei situate în afara viziunii temporale şi
fiind, de regulă, desprinse din context;
c) efecte ale unor acţiuni voluntare, fără nici o legitimitate ştiinţifică, dar care au avut şi au
un efect considerabil asupra funcţionalităţii teritoriului.
În mod deosebit interesează, mai mult decât transformările realizate în secolul trecut,
modificările din ultimii ani. Acestea s-ar putea reuni sub sintagma de „acţiunea transformatoare a
prezentului”.
Pentru un geograf, posibilităţile domeniului pe care îl reprezintă par a se înţelege de la sine,
geografia fiind în mod implicit şi o ştiinţă a organizării raţionale a spaţiului locuit.
Pentru actorii sociali şi practicieni, dimensiunea pragmatică exclude sau minimizează
expertiza de natură geografică.
În acest context este necesară identificarea modalităţilor prin care inserţia geografiei este
posibilă în proiectele de dezvoltare teritorială. Considerăm că există trei grupe de posibilităţi (a, b,
c), astfel:
a) Există diferenţe sensibile în raport de scara spaţiului reprezentat. În acest context,
geografia poate oferi exemple de reflecţie calitativă asupra unor ansambluri spaţiale ordonate
taxonomic de la nivelul planetei ca întreg, la nivelul unui sit.
- la nivel de macroscară, reflecţia geografică este utilă la dimensiunile planetei ca întreg,
ale continentelor şi regiunilor geografice de dimensiuni mari (Clawson, D., Merril, Johnson, 2004;
Rowentree, Les et all, 2005);
- la nivel de mezoscară, reflecţia, analiza şi expertiza geografică pot să aibă ca obiect
ansamblul teritoriului naţional, regiunile componente şi unităţile teritoriale relativ omogene, de
dimensiuni mijlocii (Meril, P., 2008);
- la nivel de microscară, aceasta se adresează cu deosebire unităţilor teritoriale de
dimensiuni mici, localităţilor şi siturilor.

b) Există, de asemenea, diferenţieri în raport cu gradul de inserţie calitativă pe care îl


poate realiza geografia în raport cu problematica dezvoltării regionale şi durabile. Aceasta cuprinde:
- posibilităţi de reflecţie teoretică (cu analize predominant empirice);
- analiza şi reflecţia sistematică;
- analiza şi reflecţia constructivă;
- analiza şi imaginarea unor variante;
- analiza, imaginarea variantelor, simularea şi identificarea consecinţelor.
Cele două posibilităţi enunţate mai sus (a şi b) se îmbină în raport de finalităţi.

c) Există, de asemenea, diferenţe sensibile în raport de unitatea teritorială supusă atenţiei.


În acest context, pot exista:

59
- sisteme teritoriale naturale sau regiuni geografice, în care punctul de vedere al geografiei
poate să devină preponderent;
- sisteme administrative;
- sisteme teritoriale cu un pronunţat caracter statistic (aşa numitele regiuni de dezvoltare).

În raport cu domeniile „clasice” ale geografiei, elementele dezvoltării durabile pot fi


abordate conform tematicii de mai jos.

Domenii „clasice” Elemente referitoare la dezvoltarea


durabilă
(1) Geografie fizică
- Elemente fizice ale planetei: caracteristici - Modificări climatice
generale - Pădurea, apa, biodiversitatea
- Geosferele Terrei şi caracteristicile lor - Caracteristicile mediului înconjurător
- Ştiinţele şi domeniile de preocupări - Resursele naturale ale geosferelor
referitoare la geosfere - Încălzirea globală
- Tipurile de medii naturale - Protecţia ecosistemelor
- Mediul, peisajul şi societatea omenească - Parcurile naţionale
- Interacţiunea între elementele naturale
(2) Geografie umană - Presiunea demografică
- Populaţia şi repartiţia ei - Utilizarea resurselor
- Aşezările omeneşti - Resurse energetice şi agricole
- Resursele naturale - Industria
- Elemente de geografie economică - Transporturile şi turismul
- Cooperarea şi comerţul
(3) Probleme ale lumii contemporane - Gestionarea deşeurilor
- Mediul înconjurător – problemă - Dezvoltarea urbană
fundamentală a lumii contemporane - Lupta împotriva sărăciei
- Globalizarea - Produsul intern brut şi nivelul de trai
- Populaţie, resurse şi dezvoltare - Diferenţele dezvoltării la nivel mondial
- Sistemul economic şi geopolitic - Schimbare şi durabilitate
- Energii nepoluante
(4) Europa, România, Uniunea Europeană - Originile dezvoltării durabile
- Europa şi România – spaţiul geografic - Strategia naţională şi strategia europeană
- România şi Uniunea Europeană a dezvoltării durabile
- Europa şi Uniunea Europeană în lumea - Costurile protecţiei mediului înconjurător
contemporană - Indicatorii Uniunii Europene pentru
- Statele Uniunii Europene dezvoltarea durabilă

Paradigma mondializării
Lucrările semnificative de geografie din ultima perioadă pun într-un prim plan al
preocupărilor problematica mondializării. Aceasta devine un gen proxim al principalelor domenii
ale geografiei actuale, fiind un referenţial care derivă din principala tendinţă a lumii contemporane,
globalizarea (mondializarea) socială, economică, politică şi culturală. În procesul de mondializare
există câteva elemente noi, care pun într-o altă perspectivă tematica de bază abordată până în
prezent. Acestea sunt: transformarea întreprinderilor transnaţionale în principalii actori economici ai
lumii, internaţionalizarea capitalurilor şi a fluxurilor bancare, globalizarea tuturor tipurilor de
transporturi, difuzarea în timp real a informaţiilor semnificative, transformarea oraşelor într-un
„arhipelag” urban mondial, mondializarea culturii etc.
Este evident pentru geografie că acest proces de mondializare influenţează fenomenele
geografice abordate, de la ansamblul planetei, până la cele mai mici întinderi.
60
Paradigma geopolitică, în sensul în care o anumită viziune geografică asupra lumii oferă
un referenţial suplimentar în cazul deciziilor politice. Este, desigur, o paradigmă foarte largă,
frecventabilă în mai multe domenii ştiinţifice (politologie, sociologie, geografie umană etc.). Un
anumit specific al geografiei este dat de dimensiunea geostrategică a acestei viziuni, prin raportare
la modul în care asigurarea cu resurse de materii prime devine un vector al iniţiativelor politice.

Paradigma autoreglării sistemului terestru. Aceasta este exterioară geografiei şi poate fi


considerată o paradigmă integratoare pentru un număr semnificativ de ştiinţe care studiază planeta
noastră. Caracterul autoreglabil al planetei ca întreg este un adevăr care nu poate să fie pus la
îndoială. Ceea ce poate aduce fiecare ştiinţă este o anumită viziune (aparent sectorială) referitoare la
contribuţia fiecărui element la acest proces de autoreglare. Geografia aparent nu poate să ofere
decât o viziune spaţială şi cartografică de ansamblu. Fiind vorba însă de obiectul predilect de studiu
al geografiei (suprafaţa terestră şi locuitorii ei), poate să ofere elemente de reper credibile în
afirmarea caracterului autoreglabil al planetei.

Scenarii posibile

Evoluţia viitoare a geografiei poate avea loc în următoarele direcţii:


(1) Păstrarea caracteristicilor de ştiinţă unitară şi integrată, care are ca obiect principal de
studiu interacţiunea dintre societate şi mediul ei de viaţă, cu dezvoltări pe mari domenii
(geografie generală, geografie fizică, geografie umană, geografia mediului, geografie
regională) şi discipline (de la geomorfologie la geografia turismului).
(2) Deplasarea accentuată a centrului de greutate al geografiei spre geografia umană (cu
păstrarea geografiei fizice, ca „scenă” a acţiunii societăţii), dar conservarea caracterului
aparent „unitar” al geografiei (prin nedisocierea obiectului de studiu).
(3) Deplasarea instituţionalizată a geografiei „academice” spre ştiinţele naturii, cu
dezvoltarea domeniilor clasice ale geografiei fizice (geomorfologie etc.), a unor domenii
de interacţiune (mediul înconjurător, organizarea spaţiului geografic etc.) şi a studiilor de
geografie umană într-o formă (şi cu un conţinut) care să nu se suprapună ştiinţelor
sociale corespunzătoare.
(4) „Spargerea” geografiei în cele două domenii majore ale sale: geografie fizică (ataşabilă
„ştiinţelor naturii”) şi geografie umană (ataşabilă „ştiinţelor sociale”).
(5) Reorganizarea teoretică a geografiei în jurul paradigmelor interacţionale (geografia ca
ştiinţă a interacţiunilor dintre societate şi mediu), pentru componentele sale (elemente,
fenomene, procese, structuri, sisteme), la diferite scări de analiză, în perspectiva unei
contribuţii sporite la dezvoltarea durabilă a spaţiului locuit.

În toate situaţiile (1 – 5), geografia îşi păstrează nucleul metodologic specific (cartografie şi
GIS). Pot să apară diferenţieri sensibile în celelalte componente ale geografei ca ştiinţă: obiectul
predilect de studiu, sistemul axiomatic, viziunea de scară, finalitatea ştiinţifică. De asemenea, orice
opţiune are influenţă asupra poziţiei educaţionale.

61
VIII. Mediu înconjurător, geoecologie, geografie
Mediul înconjurător, în accepţiunea de “mediu de existenţă al societăţii omeneşti”, cuprinde
componente care sunt investigate de mai multe ştiinţe, domenii ştiinţifice, sau fac obiectul
tehnologiei şi practicii umane.
Mediul înconjurător în ansamblul său nu reprezintă obiectul exclusiv de studiu al unei
anumite ştiinţe, discipline sau al unui domeniu al practicii umane. El este, prin excelenţă, un
domeniu interdisciplinar.
Deoarece mediul înconjurător se raportează la societate în ansamblul ei, maximum de
complexitate a acestuia se întâlneşte chiar la interfaţa mediu – societate, care este, practic, suprafaţa
scoarţei terestre (relieful). Aici se întrepătrund elementele naturale şi cele antropice, formându-se un
spaţiu calitativ distinct. Acest spaţiu, foarte strâns legat de planetă (numită în antichitatea greacă
“Geea”, de unde denumirea de “geo” pentru ştiinţele care se ocupă cu studiul ei), are caracteristicile
unui “sistem”; el este denumit frecvent “geosistem”.
Geosistemul reprezintă deci acel spaţiu situat la interferenţa componentelor de bază ale
mediului înconjurător caracterizat printr-o anumită coeziune internă (care îi asigură caracterul de
“sistem”) a fluxurilor de materie, energie şi informaţie (concretizate în caracteristici, fenomene,
procese).
Geosistemul – ca mediu de viaţă al societăţii omeneşti – îmbracă diferite aspecte, de la
dimensiunea globală, la cea zonală, regională şi locală.

(1) Mediul înconjurător din perspective diferite

Diagrama de mai jos redă principalele domenii ştiinţifice care se ocupă sau au tangenţă cu
mediul înconjurător (redate prin litere) şi domeniile de interferenţă dintre acestea (redate prin cifre),
conectate la nucleul conceptual central, reprezentat de ştiinţele mediului înconjurător şi sistemul
central al acestora, reprezentat de geoecologie.
Imaginea de mai jos reprezintă intersecţia preocupărilor unor domenii ştiinţifice principale
în privinţa problematicii mediului înconjurător: geografie, biologie, drept, administraţie, tehnologie
şi inginerie, economie. La intersecţia acestor domenii între ele, se creează spaţii de interacţiune şi
discipline de graniţă; spre exemplu, între biologie şi geografie se află situată biogeografia.
Cercul concentric exterior redă genul proxim al preocupărilor conexe mediului înconjurător,
adică ştiinţele mediului.
Cercul interior desemnează nucleul conceptual individualizat al ştiinţelor mediului, care îl
reprezintă geoecologia.
Din intersecţia diferitelor ştiinţe rezultă domenii de interferenţă (1 – 6), care aparţin împreună
ştiinţelor mediului, dar nu constituie elemente ale geoecologiei care este, în acest context, ştiinţa
„pură” a mediului.
La intersecţia dintre geografie şi ştiinţele mediului se află situată geografia mediului (1),
care se ocupă de repartiţia teritorială şi funcţionalitatea elementelor naturale, antropice şi a celor
rezultate din interacţiunea lor, la nivel global, regional şi local.
La intersecţia dintre biologie şi ştiinţele mediului se află situată ecologia (2), considerată
prin tradiţie o ştiinţă predilectă a analizei şi explicării relaţiilor dintre vieţuitoare şi mediul lor de
existenţă (dar nu o ştiinţă a mediului în întregul său).
La intersecţia dintre fizică şi preocupările referitoare la mediu s-a individualizat fizica
mediului înconjurător (3), care se ocupă cu totalitatea relaţiilor juridice care se stabilesc între
oameni, instituţii, în contextul exploatărilor elementelor mediului.

62
E
Economie

T 6 G

Geografie
Tehnologie 5 1

Geoecologie

4 2
A B
3
Administraţie Biologie

Fizică

La intersecţia dintre sfera politică şi administrativă şi problematica mediului se


individualizează un grup de preocupări pe care l-am putea denumi managementul şi administrarea
mediului (4).
Între ştiinţele mediului, pe de o parte şi tehnologie (inclusiv inginerie), pe de altă parte, se
conturează un domeniu de interferenţă denumit ingineria mediului (5).
Între economie şi mediu există un domeniu individualizat de câteva decenii şi denumit
economia mediului (6), care se ocupă cu eficientizarea economică a acţiunilor transformatoare ale
mediului.
Din însumarea acestor zone de interferenţă (1-6) rezultă un spaţiu interdisciplinar nou,
denumit ştiinţa (sau ştiinţele) mediului.
Geoecologia reprezintă nucleul ştiinţific al ştiinţelor mediului şi poate să devină o ştiinţă
autonomizată, dacă îşi dezvoltă elementele sale specifice (domeniu de studiu, metodologie, un
sistem de adevăruri şi concepte).
În contextul imaginii de mai sus, geoecologia se poate individualiza prin câteva elemente
definitorii, cum ar fi:
- abordarea tuturor elementelor, proceselor, fenomenelor, structurilor şi sistemelor care
interacţionează în cadrul mediului înconjurător, considerat ca mediu de viaţă al societăţii
omeneşti;
- considerarea subiectului central de acţiune a mediului – societatea omenească (şi nu
omul ca individ) – de la dimensiunea planetei, până la comunităţile foarte mici;
Prin tradiţie, studiul mediului înconjurător este asociat frecvent cu ecologia, iar această
ştiinţă este considerată în mijloacele de informare ca domeniu predilect al cercetării mediului
63
înconjurător. În realitate, ecologia nu se preocupă propriu zis de mediul înconjurător în ansamblul
său şi de elementele sale fizice, decât în măsura în care influenţează vieţuitoarele. La originile ei,
ecologia a fost definită de Ernst Haeckel ca „studiul relaţiilor complexe, directe şi indirecte, care au
la bază lupta pentru existenţă”.
În prezent, ecologia este considerată ca „disciplină care studiază niveluri de organizare
supraindividuale - populaţii, biocenoze, ecosisteme şi biosfera” (E. Odum, 1971) sau „ştiinţa care
studiază sistemele supraindividuale de organizare ale materiei vii integrate în mediul lor abotic” (N.
Botnariuc, Al. Vădineanu, 1982). O definiţie recentă (C. Pârvu, 1999) precizează că „ecologia
studiază organizarea, corelaţiile şi interrelaţiile dintre sistemele biologice supraindividuale aflate în
interacţiune cu mediul lor de viaţă, producţia şi productivitatea, stabilitatea, dinamica şi evoluţia
generală a ecosistemelor”. După Gh. Mohanu şi A. Ardelean (1993), ecologia este „o ştiinţă sau o
disciplină a biologiei care se ocupă cu studiul sistemelor complexe, alcătuite din sisteme biologice
şi mediul lor”, adică „studiază relaţiile de interacţiune între viaţă şi mediu”.
Din cele de mai sus rezultă că ecologia, ca ştiinţă biologică, studiază nivelurile
supraindividuale (populaţii, biocenoze, biomuri şi biosferă), în corelare cu mediul lor de viaţă.
Din punctul de vedere al geografiei, mediul înconjurător este o viziune geografică asupra
mediului (geografia mediului), care are ca bază studiul geosistemului. Geografia mediului este,
astfel, o disciplină care se ocupă de analiza geosistemului, înţeles ca sistem funcţional, structurat,
compus din elemente naturale, care influenţează activităţile omeneşti (Irina Ungureanu, 2005). Din
această perspectivă, geografia mediului este în realitate o geografie a geosistemelor. Conform unei
recente definiţii (Cristopherson, R. V., 2006), geosistemele sunt considerate „sisteme de legătură
între elementele şi fenomenele geografiei fizice”. De altfel, autorul subintitulează această lucrare
extrem de interesantă referitoare la geosisteme ca „introducere în geografia fizică”.
Un termen asociat şi asemănător ca accepţiune cu mediul înconjurător este cel de
„environment”. În tratate recente (Brennan, S., Withgott, J., 2004) mediul înconjurător
(environment) este considerat mai mult decât părţile sale componente (biotice şi abiotice),
extinzându-se asupra „tuturor lucrurilor care ne înconjoară” – continente, nori, păduri, fiinţe vii,
peisaje, centre urbane, mediul ştiinţific, etic, politic, economic.
Având în vedere elementele menţionate mai sus, vom lua în consideraţie accepţiunea iniţială
a geografiei mediului înconjurător, redată în primul manual pentru învăţământul preuniversitar
editat în ţara noastră referitor la acest domeniu (Geografia mediului înconjurător, V. Tufescu, G.
Posea, A. Ardelean, E.D. P., 1978).
Între timp au apărut o serie de idei noi, referitoare la „ştiinţa mediului” (I. Mac, 2005, Al.
Roşu, 1978, Irina Ungureanu, 2005, Al. Roşu, Irina Ungureanu, 2006 etc.), prin care conceptele
referitoare la geografia mediului au evoluat; se consideră că geografia se ocupă îndeosebi de
geosisteme (în sens restrâns), iar „mediul înconjurător” constituie o tautologie, fiind preferabilă
formularea simplificată de „mediu”.
Specificul geografiei mediului îl reprezintă analiza elementelor, fenomenelor, proceselor,
structurilor şi relaţiilor dintre componentele mediului înconjurător (naturale şi introduse de om), în
varietatea de situaţii presupusă de trecerea dintre dimensiunea planetară şi cea locală, având ca
subiect predilect al acestei acţiuni, societatea omenească.
Rezumând, putem spune că geografia mediului studiază: componentele mediului şi relaţiile
dintre acestea, varietatea componentelor şi a relaţiilor (de la planetă la localitate), asocierea
componentelor în tipuri de medii, influenţa acestora asupra societăţii omeneşti, dimensiunea
cartografică a mediului (repartiţia teritorială a componentelor şi explicarea acesteia).

(2) Alte accepţiuni şi termeni

Un termen foarte apropiat de mediu înconjurător este cel de environnement, utilizat în


limbile franceză şi engleză. El desemnează o realitate foarte evidentă (“ceea ce ne înconjoară”), dar
nu are un corespondent simplu în limba română. O accepţiune relativ apropiată este şi cea de mediu
ambiant.
64
Mediul înconjurător reprezintă şi o preocupare importantă a ecologiei, ca disciplină ce îşi are
originea în biologie. El este văzut din perspectiva de “mediu care înconjoară lumea vie”, fiind
mediul de existenţă al acesteia.
Spre deosebire de geografie (care se ocupă de “mediul înconjurător al societăţii omeneşti”),
ecologia studiază raporturile dintre vieţuitoare şi mediul lor de existenţă.
O noţiune centrală a ecologiei este cea de ecosistem. Acesta este format din totalitatea
vieţuitoarelor (biocenoză) care ocupă un spaţiu bine determinat calitativ sub raportul factorilor de
mediu (biotop).
Ecosistemul are ca element central vieţuitoarele (plantele şi animalele), faţă de care se
raportează caracteristicile mediului (considerat “abiotic”).
Noţiunea geografică de geosistem şi noţiunea biologică de ecosistem sunt complementare.
În cazul geosistemului, accentul este dat de elementele mediului (având ca obiect de acţiune
societatea omenească), iar în cazul ecosistemului, accentul cade pe vieţuitoare (înconjurate de un
mediu abiotic).
În ambele situaţii, la exteriorul lumii vii sau a societăţii omeneşti întâlnim un anumit “mediu
înconjurător” sau “mediu de viaţă”.
Pentru societatea omenească şi vieţuitoarele fac parte din “mediu”.
În prezent, se conturează ideea constituirii unui domeniu interdisciplinar (“geoecologie”),
care să studieze mediul înconjurător “în sine”.
Interesul geografiei pentru problematica mediului înconjurător este justificat de mai multe
aspecte, cum ar fi:
 spaţiul calitativ distinct de la suprafaţa scoarţei terestre (geosistemul) reprezintă o
preocupare centrală a geografiei;
 mediul înconjurător (care este o sferă mai largă) cuprinde, pe lângă componentele
geosistemului şi alte elemente datorate caracteristicilor societăţii umane; acestea, împreună,
intră în domeniul de studiu al geografiei;
 interfaţa om – mediu este studiată de diferite ştiinţe şi discipline particulare; geografia îşi
propune în mod nemijlocit, însă, această problemă;
 geografia – cu orientarea sa tradiţională spre mediul în care îşi desfăşoară omul activitatea
sa, are doar o dimensiune nouă prin ceea ce s-ar putea denumi geografia mediului înconjurător;
 analizând “mediul” în care îşi desfăşoară activitatea şi existenţa societatea omenească (de
unde caracterul “central” al societăţii), geografia este îndreptăţită să considere că problematica
mediului înconjurător şi problematica geografiei se suprapun foarte mult;
 toate elementele care formează mediul înconjurător au – pe lângă aspectele lor cantitative,
calitative, dinamice – o foarte evidentă componentă teritorială, geografică; cu ajutorul hărţilor
putem reprezenta intuitiv şi simplu principalele aspecte ale mediului înconjurător;
Având în vedere cele de mai sus, putem să considerăm geografia ca un domeniu foarte
apropiat de “mediul înconjurător al omului”. Problematica geografică a mediului înconjurător poate
fi reunită în acest fel în ceea ce se numeşte “geografia mediului înconjurător”.

(3) Structura mediului

Mediul înconjurător reprezintă un ansamblu de elemente, fenomene şi procese, naturale sau


introduse de om, aflate în interacţiuni multiple, care înconjoară societatea omenească şi constituie
mediul de existenţă al acesteia.
Mediul înconjurător este format din anumite componente majore (aer, apă, relief etc.) care,
în mod natural, sunt reunite şi grupate pe geosfere.
Aceste componente majore au, la rândul lor, mai multe părţi (elemente) cu o anumită
identitate calitativă şi cantitativă, care se manifestă prin fenomene şi procese specifice, precum şi pe
fenomene şi procese rezultate din interacţiuni între acestea.

65
Diagrama de mai jos redă, într-o formă intuitivă, elementele naturale (1-7) şi cele introduse
de om (8-15), care constituie împreună mediul înconjurător al societăţii omeneşti.
Această imagine redă specificul geografic al analizei mediului şi faptul că acesta
„înconjoară” societatea omenească, fiind un „mediu înconjurător” al acesteia.
Disjuncţia între elementele naturale şi cele introduse de om este, de asemenea, specifică
geografiei, faţă de alte disjuncţii (în factori biotici şi abiotici) specifice ecologiei.
Gradul de participare al elementelor naturale şi antropice ale mediului sunt într-o anumită
măsură evidenţiate prin mărimea arcului de cerc corespunzător; astfel, ponderea mare acordată
aerului şi atmosferei sugerează omniprezenţa ei.

1 15 14
13
2
12
11
Societatea
3 umană 10
9
4
8
5 7
6

Elemente naturale Elemente antropice


1. Aer 8. Aşezări omeneşti
2. Apă 9. Activităţi industriale
3. Relief 10. Servicii
4. Substrat 11. Agricultură
5. Sol 12.Mediu informaţional
6. Bios (viaţă) 13. Noxe
7. Resurse naturale 14. Comunităţi umane
15. Infrastructură tehnică

(4) Organizarea spaţială

Elementele naturale şi antropice sunt îmbinate teritorial în structuri, sisteme, fenomene,


procese, circuite, adică au o dezvoltare spaţială, teritorială şi o anumită întindere. La nivelul
globului terestru, interacţiunea se desfăşoară între marile sisteme: atmosferă, oceanosferă,
reliefosferă, biosferă, iar la nivelul cel mai mic al unor suprafeţe reduse, interacţiunea se realizează
între elementele prezente în acel loc, pe fondul unor caracteristici generale.
În acest fel, de la nivelul planetei ca întreg până la nivelul unor situri, există diferenţieri şi
treceri scalare. Poate fi imaginată o scară de acest fel cu un număr mai mare de trepte (decât cea
reprezentată mai jos), dar ar fi dificil de ordonat taxonomic.
66
Schema de mai jos redă, într-un mod foarte general, dimensiunile scalare ale mediului.

Scara Dimensiunile Suprafaţa de referinţă Elementele principale care


spaţiale determină
caracteristicile mediului
Megascară 510 mil. km2 Terra ca întreg Poziţia Terrei ca planetă
Interacţiunea planetară a
geosferelor
Zonalitatea climatică
Macroscară 1 – 40 mil. km2 Continente şi bazine Zonalitatea climatică şi biotică
oceanice Macrorelief
Subdiviziuni majore ale
continentelor şi oceanelor
Sisteme montane planetare
Mezoscară 0,1 – 1 mil. km2 Unităţi majore de relief Nuanţe în zonalitatea climatică
(masive muntoase, şi biotică
depresiuni, câmpii) Diferenţieri datorate
mezoreliefului şi hidrografiei
Impactul antropic
Microscară 0,1 m2-0,1 mil. km2 Unităţi de relief de întinderi Nuanţe climatice, topoclimatice
medii şi mici şi microclimatice
Tipuri şi forme de relief Impactul antropic
Solul şi învelişul biotic

În realitate însă, decupajul specific rezultat din punctul de vedere al geografiei asupra
mediului (deci al geografiei mediului) este cel al identificării unor areale cu o anumită omogenitate,
care reprezintă tipurile de mediu şi reflectarea lor exterioară, tipurile de peisaje.
Între tipurile de mediu şi biomurile terestre există o anumită legătură, rezultată din
asemănarea sub raportul întinderii şi, uneori, al suprapunerii acestora.
Tipurile de mediu însă exced biomurile prin caracterul lor omniprezent pe suprafaţa terestră.
Dacă biosfera este mediul proxim al biomurilor terestre, geosfera (înţelegând „geosferele fizice”)
sau „Terra ca întreg” reprezintă genul proxim al tipurilor de medii terestre.
Există, de asemenea, o structură interioară evidentă a mediului înconjurător. În orice
porţiune a suprafeţei terestre întâlnim aproape toate elementele componente (mai puţin unele
elemente antropice, în regiunile cu condiţii extreme).

(5) Mediul natural şi mediul antropic

67
1. Mediu natural (iniţial)
2. Mediu natural transformat foarte slab (şi reversibil)
3. Mediu natural transformat puternic (reversibil în timp)
4. Mediu natural transformat foarte puternic
5. Mediu natural transformat ireversibil
6. Mediu natural antropizat (A > N)
7. Mediu natural puternic antropizat
8. Mediu natural artificializat (oraşe, platforme industriale)
9. Mediu artificial

Imaginea de mai sus (preluată din Mândruţ, O., Ardelean, A., 2012) are un pronunţat
caracter empiric şi intuitiv, în sensul că nu este vorba despre proporţii reale între cele două situaţii
extreme, ci despre anumite ponderi mai mult ilustrative şi presupuse. Trecerea de la mediul natural
(integral compus din elemente naturale) la mediul artificial (format aproape în totalitate din
elemente introduse de om) se face printr-o serie de situaţii intermediare, în care proporţia şi
vizibilitatea celor două grupe de elemente se modifică pe această scară.
Cifrele care indică tipologia mediului în raport de ponderea presupusă a părţii naturale şi a
părţii antropice, ilustrate calitativ în graficul de mai sus şi definite în tabel, reprezintă:
1) mediul natural integral se regăseşte în prezent pe glob pe întinderi semnificative, în
zonele arctice (îndeosebi Groenlanda şi Antarctida), pe suprafeţe cu banchiză, în
regiunile deşertice foarte aride, pe munţii înalţi sau în areale forestiere ecuatoriale
netransformate; în aceste areale, prezenţa omului nu este în mod direct evidentă, iar
caracteristicile naturale sunt omniprezente şi netransformate;
2) mediul natural transformat foarte slab, presupune o inserţie umană de cel mult 10%,
caracterizată prin elemente transformatoare minimale (defrişări reduse, modificări
minime ale covorului vegetal, agricultură de subzistenţă pe suprafeţe mici, lipsa totală a
activităţilor economice, aşezări foarte mici, adaptate la condiţiile de mediu);
3) mediul natural transformat puternic semnifică o inserţie modificatoare mai mare
(agricultură cu un caracter mai intensiv, aşezări rurale mai mari, activităţi de exploatare a
unor resurse, dar fără agricultură); acest tip de mediu este reversibil în timp, dacă
intervenţia umană încetează;
4) mediul natural transformat foarte puternic implică o acţiune mai substanţială şi o
pondere de 30-40% a activităţilor umane în peisaj; există industrii minimale şi
transformarea semnificativă a mediului iniţial; poluarea este redusă, dar presiunea
demografică în creştere;
5) mediul transformat ireversibil presupune în plus realizarea unor construcţii (oraşe, căi
ferate, şosele, industrii, bataje hidrografice, acumulări de apă, canale) care arată gradul
mai avansat de transformare şi ireversibilitatea transformărilor (toate aceste elemente de
infrastructură nu mai pot fi distruse);
6) mediul natural antropizat presupune o pondere mai mare a prezenţei elementelor
transformate (aproximativ 60%) şi existenţa unor elemente transformatoare mai
profunde: industrii poluante, sisteme de purificare şi reciclare a apei, localităţi urbane
mari, temperatură artificială, precipitaţii modificate prin sistemele de scurgere, râuri cu
substanţe poluante în compoziţie, infrastructură evoluată;
7) mediul natural puternic antropizat este caracteristic unor concentrări industriale pe
suprafeţe mici, unde predomină elementele introduse de om: radele porturilor, porturi,
sistemele multimodale de transporturi, oraşele foarte mari, platformele industriale şi
altele;
8) mediul natural artificializat presupune identificarea în cadrul celui anterior a unor
areale cu o concentrare excesivă a factorilor antropici (clădiri, industrii, noxe);

68
9) mediul artificial, relativ rar pe suprafaţa Pământului, presupune, cel puţin teoretic,
înlocuirea cvasitotală a mediului natural iniţial cu elemente artificializate (acest lucru se
întâmplă pe sateliţii artificiali, „oraşele subterane” (cum ar fi Ginza, în Tokyo) sau
hipermarketurile de mari dimensiuni.

69
IX. Sistemul conceptual al geografiei

Analiza anterioară, predominant terminologică, a pus în evidenţă existenţa unui sistem de


concepte şi termeni generali ai geografiei deosebit de bogat şi amplificat printr-un număr mare de
termeni specifici. Această analiză, preponderent terminologică, a avut în vedere doar semnificaţia
generală a fiecărui termen şi nu funcţia lui de categorie sau concept al geografiei.
În cele ce urmează, vom prezenta principalele concepte şi categorii ale geografiei, cu un
caracter în general acceptat şi o poziţie centrală în cadrul domeniului.
Conceptele reprezintă noţiuni foarte generale, idei sau cunoştinţe, construite în special pe
baza generalizărilor de la exemple particulare.
Într-o lucrare relativ recentă (Bailly, A.; Ferras, R, 1997) destinată epistemologiei geografiei
sunt considerate ca fiind concepte fundamentale ale geografiei: spaţiul, mediul (environnement),
peisajul, regiunea, şi teritoriul.
Carta internaţională a educaţiei prin geografie sugerează un număr mai mare de concepte.
Conceptele utilizate în terminologia geografică pot fi grupate într-un mod aproximativ şi
foarte simplificant în două categorii: a) concepte specifice geografiei ca ştiinţă şi domeniu al
realităţii; b) concepte din existenţa socială şi practica umană cu o largă utilizare în geografie.
Din prima categorie (a) menţionăm: localizare, spaţiu, teritoriu, regiune, mediu înconjurător,
peisaj, interacţiune, hartă, geosferă (şi fiecare geosferă), Terra ca întreg, zonă / zonalitate, hartă,
geosistem, relief, climă, hidrografie.
Din a doua categorie (b), menţionăm conceptele de: resursă naturală, naţiune, stat,
populaţie, comunitate umană, oraş, aşezare rurală, economie, amenajare, geopolitică, dezvoltare
durabilă, transport, servicii. Redăm, în continuare, accepţiunile care pot fi atribuite principalelor
concepte ale geografiei.

(1) Concepte predominant ale geografiei

Localizarea reprezintă, în esenţă, situarea unei anumite realităţi teritoriale în raport cu un


sistem de referinţă. Conceptul de localizare este mult mai complex decât cel cunoscut până acum
sub titlul de poziţie geografică. Sistemul referenţial major îl reprezintă sistemul de coordonate
geografice utilizat în geografie, în alte ştiinţe şi în practica social – umană. Faţă de acesta, orice
punct sau spaţiu poate fi poziţionat cu o anumită precizie. Localizarea însă înseamnă mai mult decât
poziţionarea geografică şi se referă la elemente ale contextului (caracteristici naturale, resurse,
elemente de geografie politică, poziţionarea în cadrul unei ţări, referenţialul economic). Localizarea
este privită din punctul de vedere al geografiei moderne ca o sursă a unor caracteristici pe care le
are ansamblul teritorial sau componentele sale. În cadrul localizării se utilizează frecvent conceptul
de sit, pentru a exprima spaţiul concret al unui habitat sau a unei localităţi.

Spaţiul este un concept ale cărui origini sunt comune cu ale geografiei ca ştiinţă. Acesta
desemnează un anumit teritoriu cu o coerenţă funcţională interioară, definit prin caracteristici
proprii şi relativ bine delimitat. Există multiple accepţiuni ale „spaţiului”: spaţiul privit, spaţiul trăit,
spaţiul perceput, spaţiul real, spaţiul imaginar. În mod subiacent, prin spaţiu se înţelege atât
dimensiunea lui teritorială, orizontală, cât şi o anumită componentă verticală. Această componentă
verticală este justificată în geografie prin existenţa unei anumite dimensiuni în care fenomenele de
la suprafaţa pământului se răsfrâng la o anumită altitudine (microclimatul, reflexia radiaţiei solare,
emisia de poluanţi, linia orizonului în spaţii accidentate, schimbul de energie atmosferă – hidrosferă
– litosferă etc.). În urma transformărilor din zona social – politică, conceptul de „spaţiu” s-a extins
foarte mult. Putem vorbi despre un spaţiu lingvistic, spaţiu economic, spaţiu comunitar, spaţiu
politic; acestea reprezintă fragmente ale spaţiului global actual, care este universal. Spaţiul în sens
geografic se caracterizează prin anumite elemente, procese şi fenomene aflate în interacţiune (deci
conferindu-i o funcţionalitate).
70
Există o serie de termeni cu un înalt grad de generalitate care derivă din conceptul de spaţiu,
cum ar fi: organizarea spaţiului, spaţialitate, spaţiu de viaţă, spaţiu perceput, spaţiu locuit, spaţiu
mental etc. Spaţiul reprezintă suportul fizic al elementelor, fenomenelor, proceselor şi sistemelor
caracteristice geografiei. Este considerat recent ca obiect al geografiei, în sensul că “geografia este
ştiinţa spaţiului umanizat”.
Spaţiul are o structură şi o organizare, reprezintă o realitate concretă şi are anumite
proprietăţi geometrice (coordonate, posibilitatea de măsurare, scară de proporţie, distanţe şi o
anumită dimensiune volumetrică). Se consideră că spaţiul este un construct social, în sensul că este
un produs al activităţii societăţii (neexistând în afara acesteia).
Spaţiul geografic are anumite componente, cum ar fi: areale, puncte, reţele, noduri,
densitatea concentrării unor elemente sau fenomene. Spaţiul geografic cuprinde elemente, relaţii
între elemente, procese, fenomene, structuri şi sisteme, adică toate componentele care definesc
alcătuirea interioară a geografiei.
Spaţiul a devenit în ultimele două decenii conceptul central al geografiei, fiind chiar o
categorie (ca produs intelectual) de cea mai înaltă generalitate, ataşabil filosofiei şi epistemologiei
ştiinţei.
Spaţiul şi organizarea sa este considerat chiar obiect predilect al geografiei.
Prin spaţiul geografic nu se înţelege doar realitatea dimensională a acestuia şi nici măcar
doar încărcătura sa cu elemente, procese şi fenomene studiate în cadrul geografiei.
O caracteristică afirmată a spaţiului o reprezintă aceea că el are o anumită organizare, deci
suntem în faţa unui „spaţiu organizat”. Această caracteristică a spaţiului (organizarea) este atât de
natură fizică, cât şi socială, economică sau politică.
O caracteristică a spaţiului o reprezintă şi relaţiile de proximitate, care se stabilesc între
elementele componente. Acestea formează un câmp preferenţial.
Totodată, spaţiul nu este uniform sau omogen, deoarece există diferite componente, cu
distribuţii proprii care împreună interacţionează, construind o realitate nouă.
În cazul spaţiului geografic, liniile de forţă principale sunt cele induse de societate, spaţiul
fiind considerat un „construct social”.
Spaţiul geografic este, înainte de orice, un spaţiu fizic concret, reprezentat de elemente ale
suprafeţei terestre (cu atribute de întindere, distanţe), care împreună formează un „suport” al
activităţilor umane; el poate fi descris şi localizat şi are proprietăţi geometrice ale spaţiului fizic.
Este, de asemenea, cartografiabil.
Aşa cum am menţionat, el reprezintă, înainte de orice, un „construct social”. El nu este
reductibil la dimensiunea naturală, fiind în primul rând un produs social.
Procesul de spaţializare (de creare a spaţiului) are în interiorul lui elementul organizatoric
generator. Organizarea spaţială nu este doar o simplă aranjare a elementelor componente, ci este o
încercare de a găsi o structură (unică faţă de altele), ca rezultat al unui demers de construire.
Există elemente invariante ale spaţiului (noduri, reţea etc.), care generează o dinamică
interioară. Se poate afirma chiar, cu o anumită precauţie, că există o paradigmă a „spaţialităţii”, care
tinde să ocupe o zonă de interes mai mare în cercetările geografice.
Spaţiul locuit este completat cu un spaţiu social (care, la rândul său, are o încărcătură
mentală şi imaginară).
Baza cartografică a reprezentării spaţiului este într-o transformare semnificativă, prin
apariţia unor sisteme noi de formalizare (de tipul choremelor).

Teritoriul. Suprafaţa terestră este formată din suprapunerea mai multor întinderi limitate,
mai mult sau mai puţin precis. Spaţiul geografic ar reprezenta totalitatea teritoriilor. Spre deosebire
de spaţiu, care are o delimitare aproximativă, teritoriul este identificabil, are o identitate şi este
delimitat.
Când vorbim despre spaţiul geografic românesc, termenul induce o notă de ambiguitate
referitoare la întindere, dar când vorbim despre România, avem în vedere un teritoriu delimitat.

71
Teritoriul reprezintă, totodată, o porţiune a spaţiului, controlată de o societate determinată,
Astfel, teritoriul statului este controlat de puterea statală.
Teritoriul este caracteristica esenţială a statului şi a regiunilor administrative.
Teritoriul are o anumită organizare, dimensiune, formă, caracteristici fizice, proprietăţi şi
are o componentă socială individualizată.
Indivizii sau grupele selecţionează un spaţiu pentru a construi un teritoriu (delimitabil).
Teritoriul are o natură subiectivă, fiind rezultatul experienţei individuale şi colective.
Teritorialitatea reprezintă proprietatea rezultată din întinderea pe care o are un anumit decupaj
individualizat al spaţiului obiectiv. Şi în cazul teritoriului există axe de deplasare, locuri de
concentrare a activităţilor şi noduri de convergenţă.
Geografia este considerată uneori „ştiinţa organizării şi funcţionării teritoriului”
(Scheibling, 1998).
Teritoriul reprezintă un mod de a împărţi şi controla spaţiul. În prezent, ne aflăm în situaţia
de a observa că există un proces de multiplicare a teritorialităţii. În cadrul teritoriului, locul
reprezintă unitatea spaţială elementară (cu o identitate precisă).
Termenii specifici derivaţi din conceptul de teritoriu sunt: teritorialitate, amenajarea
teritoriului, teritoriu statal, teritoriu biogeografic, areal, raportul centru – periferie, teritoriu
administrativ.
Din punctul de vedere al geografiei, teritoriul poate fi considerat ca o anumită întindere
legată de o cultură, un grup social sau o comunitate umană. El este încărcat, astfel, prin legătura sa
cu populaţia cu populaţia care îl ocupă, printr-o adevărată simbolistică. Are, totodată, o evoluţie şi o
dimensiune istorică.
Există o varietate mare a accepţiunilor prin care este lărgit conţinutul conceptului de
teritoriu: există „teritorii de peste mări”, „teritorii istorice” etc..
O caracteristică a teritoriului o reprezintă modul în care sunt distribuite anumite elemente
sau fenomene cu caracter punctiform; acestea au o repartizare teritorială evidentă. Conceptul este
folosit frecvent în ultima perioadă în analiza oricărui element ce presupune o repartiţie teritorială.

Mediul înconjurător (environment). În concepţia lui George Bertrand, mediul înconjurător


este format din geosistem, teritoriu şi peisaj. Geosistemul reprezintă structura biofizică a spaţiului
geografic, teritoriul constituie organizarea social – economică a spaţiului, iar peisajul, dimensiunea
sa socio – culturală.
Această accepţiune a mediului înconjurător îmbină partea funcţională (geosistemul) cu
extinderea sa spaţială (teritoriul) şi aspectul ei exterior (peisajul).
În cadrul mediului înconjurător, elementul central îl reprezintă relaţia dintre om şi natură
(care este şi preocuparea principală a geografiei).
Această relaţie s-a modificat de-a lungul timpului. Până la sfârşitul sec. XIX, predomina
concepţia naturalistă asupra geografiei. Prin influenţa lui Paul Vidal de La Blache, geografia umană
este considerată o adevărată ecologie umană, dezvoltată într-o viziune regionalistă. Discuţii
importante asupra raportului dintre determinism şi posibilism au alimentat evoluţia viziunii privind
mediul înconjurător.
De la mediu s-a ajuns la conceptul de „environnement”. Acest concept presupune
regândirea raportului dintre natură şi spaţiul culturalizat, depăşirea cauzalităţilor liniare,
deterministe, introducând conceptul de interacţiune şi extinderea conceptului la dimensiuni globale.
Geosistemul, ca expresie a mediului înconjurător, este un sistem geografic natural, legat de
un teritoriu. El reprezintă un rezultat al interacţiunii dintre componentele biotice, abiotice şi
antropice. El are o anumită formă, o funcţionare şi un comportament.

Termenii de mediu înconjurător (environment) şi mediu geografic sunt concepte care se


suprapun într-o foarte mare măsură, având ca referenţial aceeaşi realitate obiectivă. Mediul
înconjurător este considerat ca ansamblul condiţiilor exterioare societăţii în care omul şi societatea
omenească îşi desfăşoară activitatea. Mediul geografic semnifică mai mult modul în care mediul
72
natural iniţial a fost transformat de om. În cadrul conceptului de mediu înconjurător (care, în esenţă,
este utilizat ca paradigmă a societăţii) geografia foloseşte concepte subordonate, cum ar fi îndeosebi
cel de geosistem.
Termenii specifici care au contingenţă cu acest concept sunt: natură, mediu natural, mediu
fizic, ecologie umană, ecosistem, geosistem. Mediul natural poate fi considerat „mediu fizic”,
pentru care transformarea umană este minimală. Conceptul de interacţiune, în cazul mediului, se
referă la realitatea globală a interacţiunii dintre om şi mediul său de viaţă. Prin geosistem se înţelege
îndeosebi partea funcţională a mediului (printr-o anumită opoziţie cu cea de „peisaj”). Conceptul de
mediu înconjurător (environment / environnement) este însă mult mai larg decât cel de mediu
geografic, prin luarea în consideraţie a anumitor componente noi: mediul construit, mediul
psihologic, mediul informaţional etc.
Geografia ca ştiinţă a interacţiunii globale dintre om şi mediul său de viaţă poate oscila între
două paradigme disjuncte: determinism şi posibilism. Determinismul sugerează prevalenţa naturii în
interacţiunile cu societatea, iar posibilismul, prevalenţa construcţiei sociale în interacţiunea cu
mediul înconjurător.

Timp şi temporalitate. Timpul constituie un concept general al Universului. La scară


planetară, există mai multe posibilităţi de sesizare a succesiunii fenomenelor, adică a scurgerii
timpului. Genul proxim extrem îl reprezintă timpul fizic, obiectiv, situat în afara experienţei
individuale. Intervalele de timp în care se desfăşoară diferite ritmuri şi cicluri biologice ar putea
forma un „timp biologic”. Evoluţia generală a Terrei ca planetă poate fi descrisă în succesiuni de
fenomene care formează împreună „timpul geologic” (cu ere şi perioade). Fenomenele istorice pot
fi în cadrate într-o cronologie care formează, în ansamblul ei, „timpul istoric”. În acest context, se
poate pune în mod legitim întrebarea dacă există un „timp” care să descrie succesiunea
interacţiunilor realizate în mediul înconjurător (sau a mediului geografic) între elementele,
fenomenele şi procesele acestuia; cu alte cuvinte, dacă este posibil să fie justificată o anumită
perspectivă a succesiunilor temporale, adecvată fenomenelor cu un specific geografic demonstrat.
Aprecierea intervalului de timp în care se pot dezvolta fenomenele geografice se bazează pe
posibilitatea identificării (dacă este posibil, de geografi) „moştenirii istorice”, prin forme relicte, a
unor elemente sigure din evoluţia realităţii teritoriale.
În mod indirect, pot fi avute în vedere şi indicaţii care vin din cercetarea geologică,
paleontologică şi paleomagnetică a suprafeţei terestre. Aceste date sunt utile pentru a construi o
scară obiectivă de timp (scara geocronologică), în interiorul căreia scara de timp „geografic” (şi
expresia ei cea mai utilizată, scara morfocronologică) se include ca o parte bine delimitată.
În domeniul reliefului, elementele ordonabile în timp se păstrează în mod mai evident decât
cele din cazul altor componente geografice.
În mod normal, dacă luăm în consideraţie că geografia este ştiinţa în care relaţiile dintre
natură şi societate sunt pe primul plan, timpul geografic are semnificaţie doar din momentul în care
este sesizabilă activitatea omului.
Independent de activitatea umană, fiecare componentă a spaţiului geografic are anumite
intervale predilecte de manifestare, constituind repere cronologice ale acestora. Astfel, clima
înregistrează variaţii de câţiva ani, oscilaţii de câteva decenii sau secole, fluctuaţii de câteva zeci de
secole şi mutaţii la anumite intervale de timp.
Evoluţia mediului natural se desfăşoară în intervale temporale care ţin de evoluţia reală a
fenomenelor naturale, interpretabile sau nu prin teorii (de exemplu, teoria catastrofismului, a
actualismului, a fixismului, teoria ciclicităţii). Aceste momente de „timp paradoxal”, în care
fenomenele se desfăşoară cu o rapiditate mai mare reprezintă momente de reper în orice evoluţie,
indiferent de felul în care ar avea loc.
Actualismul se bazează pe ideea că fenomenele investigate sunt asemănătoare ca acţiune,
indiferent de momentul producerii lor.
Teoriile catastrofiste (Cuvier) presupun existenţa unor evenimente care accelerează trecerea
timpului.
73
Un exemplu de fixism este dat de teoria ciclurilor de eroziune şi de conservarea în timp a
acestora, ca repere temporale identificabile.
Ciclicitatea introduce intervale mai mari de timp (deci un timp interior semnificativ la
dimensiune planetară), care presupun repetări ale evenimentelor (mişcările eustatice, glaciaţiunile).
La scara timpului istoric, reperul principal îl poate reprezenta intervalul de timp al unei
experienţe umane (corespunzător a două – trei intervale pe un secol). Acest interval de timp este
suficient pentru a percepe şi a consemna modificări ale realităţii geografice înconjurătoare, la scara
experienţei umane. Desigur, există şi intervale de timp mai mici (decenii, ani, luni) în care aceste
experienţe pot consemna elemente semnificative.
Cu ajutorul istoriei (şi a documentelor certificate ale acesteia), experienţa umană are un sens
pentru un interval de timp mult mai îndelungat în trecut. Această scară de geografie istorică poate
merge cu precizie până la câteva mii de ani în urmă. Ea este accelerată (prin cantitatea şi calitatea
evenimentelor) în perioada contemporană. De aceea, lumea contemporană, deşi este un fenomen de
actualitate, se transformă rapid în fapte de istorie. Intervalele de timp ale acestor transformări s-au
redus de la câteva decenii, la câţiva ani.
Se poate vorbi de o geografie istorică dar şi, într-un anume fel, de o „geografie
retrospectivă” (în care evoluţia fenomenelor descrise este influenţată de vectorul timp.
Conceptul de geoistorie, dezvoltat de F. Braudel, sugerează că acesta ar reprezenta un mod
de „a citi istoria societăţilor traversând spaţiul”. Exemplele referitoare la evenimentele istorice sunt
edificatoare pentru a sugera această legătură între societăţile în evoluţie şi spaţiul pe care îl ocupă.
Fenomenul de mondializare a extins atât spaţialitatea, cât şi temporalitatea recentă la nivelul
întregii omeniri.
Putem aprecia, pe baza celor de mai sus, că există în cadrul geografiei o coexistenţă a mai
multor modalităţi de percepere a timpului:
- timpul individual, care consemnează experienţa socială zilnică a indivizilor în cadrul
spaţiului existenţei cotidiene; acest timp cuprinde în interiorul său şi aşa numitul „timp biologic”,
care este o componentă proprie a persoanei, ca fiinţă biologică;
- timpul social este cel al activităţilor rezultate din raportul individului cu societatea şi
constituie o reflectare a evoluţiei societăţii (acesta se referă la intervale de ordinul anilor şi al
deceniilor);
- timpul istoric reprezintă intervalul experienţei colective a omenirii din momentul acţiunii
sale reperabile în mediul înconjurător; cronologia istorică utilizează ani, secole şi milenii;
- timpul geologic consemnează evenimente dezvoltate pe intervale mari de timp real
(consemnate în scara cronologică);
- timpul geografic este situat între timpul geologic şi cel istoric, îmbinând fenomene
naturale semnificative atât pentru evoluţia omenirii (în principal din timpul Cuaternarului şi
îndeosebi din Postglaciar) cu experienţa socială (de ordinul deceniilor).
Trebuie să observăm că forma actuală de construire a calendarului (ca expresie a fixării
intervalelor semnificative de timp) se bazează pe elemente geografice de o evidenţă necontestabilă:
- durata mişcării de rotaţie (o zi);
- durata mişcării de revoluţie (un an);
- durata de rotaţie a Lunii în jurul Pământului (de aproape o lună);
- fazele Lunii (de câte o săptămână).
În acest fel, reperele de timp ale calendarului (zi, săptămână, lună şi an) sunt bazate pe
combinarea unor fenomene naturale observabile şi fixabile ca timp.
Din perspectiva geografiei fizice, unităţile de timp supraordonate anului ar putea fi secolele
şi mileniile.
Din punctul de vedere al geografiei umane, unităţile supraordonate anului ar putea să fie
deceniile şi secolele.
Din combinarea acestor două scări poate rezulta o „scară geografică”, dar utilitatea
construirii ei nu este chiar atât de evidentă.

74
F. Braudel precizează că există două geoistorii: a oamenilor şi a naturii. Acestea reprezintă
doi curenţi cu viteze diferite.
Conceptul de temporalitate se referă la raportarea la timp prin intermediul unei scări (scara
temporală) a fenomenelor care se desfăşoară în mod real. Timpul fizic ca durată se caracterizează
prin invarianţă.
Obiectele geografice (forme, configuraţii) pot fi considerate ca opriri pe imagine în
succesiunea desfăşurării temporale a fenomenelor şi proceselor.
Pentru geografie, este semnificativă trecerea de timpul „universal” la timpul „produs de
societate”. În acest context, timpul, ca şi spaţiul, apar ca produse ale societăţii.
Într-o societate coexistă diverse „timpuri”: economic, politic, religios, dar şi timpul
„natural”. Ritmul activităţii sociale are la bază elemente de instituţionalitate, care determină
coexistenţa mai multor tipuri de temporalitate.
Scara temporală permite identificarea a trei tipuri de temporalitate, concretizate în:
- dinamica rapidă;
- dinamica lentă;
- timpul „larg” (considerat o permanenţă exterioară).

Limite şi discontinuităţi. Limitele reprezintă linii care diferenţiază anumite locuri şi


teritorii. Reprezentarea cartografică se realizează prin linii, areale de discontinuitate sau grafuri. În
biogeografie, limita este denumită ecoton şi reprezintă o interfaţă (sau o ruptură) între diferite
asociaţii vegetale.
Limita reprezintă un caz particular al discontinuităţii prin delimitarea tranşantă a unor
caracteristici. Există discontinuităţi:
a) fizice (climatice, tectonice, de vegetaţie, altitudinale etc.);
b) de geografie umană: frontiere (de stat sau administrative), socio – ecnomice, culturale sau
referitoare la repartiţia populaţiei.
Discontinuităţile pot fi materiale (reflectând probleme reale) şi simbolice (reflectând
proiecţii mentale).
În sistemul spaţiu – timp există discontinuităţi pentru ambele componente.
Discontinuitatea constituie un argument şi un suport pentru definirea unor anumite limite. În
cazul discontinuităţilor naturale, acestea au un caracter relativ (şi schimbabil), iar în cazul
discontinuităţilor social – economice şi administrative, au un caracter precis şi, eventual, negociat.
Există anumite spaţii pentru care ideea de discontinuitate nu este atât de clară; de exemplu,
Marea Mediterană ar trebui să reprezinte un spaţiu discontinuu între continentele înconjurătoare, dar
constatările contravin acestei ipoteze.
O noţiune derivată din caracteristicile limitelor şi ale discontinuităţilor este acea de gradient
(care reflectă trecerea progresivă a caracteristicilor calitative şi cantitative de la anumite valori, la
alte valori mai mici).
Un exemplu special de discontinuitate îl constituie frontierele (ca interfaţă între state).

Regiunea. Regiunea reprezintă un concept cu o istorie îndelungată în evoluţia gândirii


geografice.
În contextul în care a existat un interes semnificativ pentru componentele naturale ale
spaţiului geografic, regiunea naturală a reprezentat o atracţie şi o preocupare a cercetărilor
geografice. În multe situaţii, regiunile naturale cuprindeau şi entităţi de natură istorico – geografică,
grefate pe acestea.
Regiunea „omogenă” (dar relativ omogenă) este identificabilă prin peisaj, limbă, etnie,
relief, istorie comună etc. în interiorul ei, elementele definitorii au o anumită uniformitate şi
omogenitate relativă.
Regiunile omogene se confundă frecvent cu regiunile naturale. În cazul acestora, există o
legitimare prin elementele descriptive evocate, prin demersul idiografic; metoda de bază a fost
descrierea componentelor şi a specificului general.
75
Regionarea după criteriul omogenităţii a fost înlocuită treptat cu regionarea funcţională sau
polarizată. Acest lucru presupune identificarea unor spaţii cu anumite caracteristici funcţionale sau
care sunt polarizate în jurul unor entităţi economice sau oraşe. Se spune chiar că „oraşul determină
regiunea”, iar o regiune polarizată reprezintă în fapt aria de influenţă a unui oraş.
În cazul regiunilor funcţionale sau polarizate, există anumite noţiuni care permit definirea
acestora, cum ar fi:
- pol – ca loc nodal de unde pornesc sau spre care converg fluxurile;
- reţea – liniile reale sau imaginare de legătură între puncte, cu elemente de ierarhizare şi
interdependenţă;
- câmp (arie de influenţă) – care reprezintă o porţiune a spaţiului legată de un pol prin
fluxuri;
Spaţiul polarizat implică o ierarhizare urbană cu noduri şi fluxuri care evidenţiază
organizarea interioară.
Regiunea funcţională este definită pe criterii predominant economice. În acest context, o
anumită regiune are legitimitate prin caracteristicile economice predominante şi are o anumită
poziţie în contextul spaţiului mondializat.
Există, de asemenea, regiuni „oficiale”, rezultate din acţiuni administrative. Acestea pot fi
regiuni de programe, regiuni de programe sau au un caracter statistic (regiuni statistice). Ele sunt
construite în anumite ţări pentru a facilita descentralizarea.
Regiunea oficială consemnează şi identifică o colectivitate teritorială (judeţ, departament
etc.).
Taxonomiile regiunilor (de la planetă la un sit) lasă multe posibilităţi de interpretare.
Regiunile pot fi interpretate teoretic în două feluri: a) ca decupaje obiective din realitatea
înconjurătoare; b) ca rezultat al unor acţiuni decizionale ale societăţii. În primul caz există regiuni
naturale şi regiuni geografice, iar în al doilea caz, regiuni administrative. Deşi geografia operează
cu ambele accepţiuni, specificul ei se concentrează pe identificarea regiunilor naturale şi a
regiunilor geografice. Regionarea propriu zisă, ca acţiune de identificare a unor spaţii cu o anumită
omogenitate interioară şi funcţionalitate, se poate realiza şi pe componente ale mediului geografic:
relief, climă etc.
Termeni conecşi conceptului de regiune pot fi consideraţi: regiune agricolă, regiune
militară, regiune administrativă, euroregiune, conflict regional, regiune naturală, regiune
morfohidrografică, regiune urbanizată, regiune istorică, regiune polarizată, amenajare regională,
geografie regională, arie de influenţă, regionalizare, descentralizare, omogenitate, heterogenitate
(referitoare la regiuni), ansambluri regionale, „ţară” (unităţi teritoriale cu semnificaţie istorico –
geografică), „ţinut”, regiune funcţională, regiunile de dezvoltare.
În mod deosebit, interesează în cadrul acţiunii de regionalizare identificarea coerenţei
teritoriale a diferitelor regiuni, organizarea internă şi diviziunile componente.

Formalizarea. Problema formalizării se referă la reprezentarea intuitivă (grafică şi


cantitativă) a datelor ce caracterizează un anumit sistem. Diferenţele de formalizare sunt mari, între
realitatea naturală şi cea umană avută în vedere.
Formalizarea reprezintă, pentru geografie, o miză foarte importantă, deoarece gradul de
individualizare a acesteia întăreşte legitimitatea ei ştiinţifică.
În prezent, există multe încercări de formalizare, în principalele domenii ale geografiei. Cea
mai cunoscută încercare este reprezentarea chorematică (evoluată de la forma iniţială la modalităţi
mai intuitive) aplicată în geografia umană. Dezvoltarea deosebită a reprezentărilor chorematice a
dat un avânt cercetărilor şi reprezentărilor de geografie umană, care găsesc în aceste forme
simplificate modalităţi intuitive de redare a unor realităţi esenţializate.
În momentul de faţă, pentru a oferi şi geografiei fizice o formalizare corespunzătoare, va
trebui imaginat un sistem de reprezentare a realităţii naturale într-o formă simplificată şi intuitivă.
În cazul geografiei fizice, acest lucru este relativ dificil de realizat (deoarece ar duce la simplificări

76
exagerate), datorită existenţei unor reprezentări cartografice ale principalelor elemente, fenomene şi
structuri fizico – geografice foarte complicate şi sofisticate.

Harta. Un concept central – harta – rezultă din dimensiunea metodologică principală a


geografiei, reprezentarea cartografică a realităţii observate. Harta este o metodă de lucru, o
paradigmă metodologică şi, în acelaşi timp, un concept central al geografiei. Ea concentrează mai
multe caracteristici; este un limbaj cu elemente de economicitate (prezentând sintetic şi intuitiv
realitatea observată), oferă o viziune teritorială integrată, permite aprecierea unor elemente şi
fenomene care există în acelaşi timp pe spaţiul reprezentat şi constituie totodată un „mod de
gândire” asupra realităţii obiective.

Peisajul este un concept care semnifică „tot ceea ce este vizibil”. Mult timp geografia a fost
îndeosebi o ştiinţă a peisajelor (landschaft). Peisajul se suprapune teritorial peste o anumită unitate
regională şi funcţional pe un geosistem. Diferenţa dintre peisaj şi geosistem este preponderenţa
părţii vizibile în cadrul peisajului şi a funcţionalităţii în cadrul geosistemului. Organizarea
taxonomică a peisajelor evidenţiază intercondiţionarea factorilor naturali. În cazul peisajelor
antropice, acestea reflectă caracteristicile umane predominante (localităţi, industrii, utilizarea
terenurilor).
Peisajul, asemănător teritoriului, este un concept în care se presupune o componentă umană
şi culturală evidente. O serie de noţiuni conexe subliniază varietatea acestui concept: peisaj natural,
peisaj cultural, peisaj agricol, peisaj industrial, peisaj litoral, peisaj montan, peisaj urban etc.
Peisajele sunt corelate cu tipurile de mediu, au o reflectare semnificativă cu origini în
arhitectura reliefului şi un aspect exterior biogeografic şi antropogeografic. Componenta climatică
este mai mult presupusă.
Peisajele au o evoluţie temporală, se modifică în spaţiu şi au tendinţa generală de
antropizare şi artificializare.

Sistem – geosistem. Geosistemul este un termen introdus de câteva decenii, dar care a
cunoscut o deosebită dezvoltare şi evoluţie. Prin geosisteme sunt înţelese toate sistemele
funcţionale, spaţiale şi materiale care există şi se dezvoltă la suprafaţa terestră. Teoria geosistemelor
înglobează de fapt aproape toată geografia fizică clasică. Geosistemele subînţeleg îndeosebi partea
funcţională şi dinamică a mediului, adică „funcţionalitatea” naturală a Terrei.
Extensiunea conceptului de geosistem la scară planetară a fost ulterioară noţiunii iniţiale
acordate acestui termen, de unitate teritorială elementară a suprafeţei terestre (Soceava, I.B., 1972).
Pentru a sublinia progresul acestui concept şi dimensiunea sa paradigmatică actuală, menţionăm
existenţa unor lucrări de o deosebită complexitate teoretică şi factuală referitoare la acesta
(Cristopherson, 2006).

Terra (Pământul). Terra (ca întreg) este, neîndoielnic, un concept cu o semnificaţie


crescândă în contextul adâncirii şi diversificării cunoaşterii spaţiului cosmic, mai apropiat sau mai
îndepărtat. Planeta noastră, considerată ca întreg, are o serie de caracteristici naturale cunoscute:
forma de geoid, mişcarea de rotaţie şi de revoluţie, înclinarea axei, mărimea unităţilor temporale
(an, zi), magnetismul terestru, poziţia faţă de Soare, existenţa Lunii. La acestea se adaugă existenţa,
deocamdată singur certificată în Univers a vieţii şi existenţa oamenilor. Din această cauză, Terra
poate fi supranumită „planeta vieţii” şi „planeta oamenilor”.
Între geografie şi celelalte ştiinţe care studiază Pământul există o relaţie de
complementaritate, împreună formând „ştiinţele Pământului” (Earth Sciences în literatura anglo-
saxonă).

Interacţiune. Conceptul de interacţiune, care este general în ştiinţele despre natură, se


regăseşte în domeniul geografiei sub foarte multe aspecte.

77
Conceptul de interacţiune presupune reunirea unor termeni folosiţi frecvent în geografie,
cum ar fi: cauzalitate, interdependenţă, condiţionalizare etc. Sunt frecvente explicaţiile în geografie,
conform cărora un fenomen sau aspectul este datorat altui fenomen, unei cauze sau unui proces, fără
ca întotdeauna legătura între acestea să fie evidentă.
Interacţiunea se realizează între sisteme spaţiale, structuri, elemente individualizate,
fenomene, între elemente şi fenomene, procese. Conceptul de interacţiune se aplică asupra unor
fenomene cu caracter biunivoc sau între grupuri de elemente, procese, fenomene.
Cea mai vizibilă dimensiune a interacţiunii o reprezintă zonalitatea fenomenelor naturale;
această zonalitate este rezultatul interacţiunii dintre forma şi mişcările Pământului, pe de o parte şi
fenomenele naturale care au loc la suprafaţa sa, pe de altă parte.
Interacţiunea cea mai generală, cu un evident caracter global şi universal este, din
perspectiva geografiei, cea dintre mediul fizic al planetei şi societatea omenească (om – mediu). Un
al doilea nivel al interacţiunilor poate fi considerat cel realizat între marile sisteme materiale şi
energetice ale Terrei: atmosferă – hidrosferă, atmosferă – reliefosferă, hidrosferă – reliefosferă,
biosferă – reliefosferă. La nivelul comunităţii ştiinţifice internaţionale s-a desfăşurat un program
multinaţional complex, intitulat „Geosferă – Biosferă”, înţelegând prin termenul de geosferă
reunirea geosferelor naturale abiotice, în sensul dat de S. Mehedinţi (Terra, 1931).
O dimensiune metodologică nouă în domeniul ştiinţelor despre mediul înconjurător rezultă
din considerarea geoecologiei ca ştiinţă integratoare a relaţiilor dintre comunităţile umane şi
mediul lor de viaţă, prin prisma identificării unor factori (şi grupe de factori) reuniţi sub termenul
general de „factori geoecologici”.

Geosfera constituie concepte centrale ale definirii planetei ca întreg. Se admite în general că
există următoarele geosfere: atmosferă, hidrosferă, litosferă, biosferă şi antroposferă. În cadrul
biosferei, poate fi identificată o „sferă” la interacţiunea ei cu suprafaţa terenului, pedosfera (sfera
solurilor). Uneori se consideră că există o „geosferă” care cuprinde o parte a hidrosferei şi
atmosferei, care are caracter îngheţat (criosferă), dar care nu diferă calitativ de starea naturală a apei
sub formă de gheaţă.
Sfera formată din oameni şi activităţile lor (antroposfera) are şi denumiri complementare:
tehnosfera (înţelegând îndeosebi rezultatele activităţii oamenilor), sfera socio – economică
(înţelegând atât societatea cât şi economia), sociosfera (înţelegând societatea omenească). Pentru
partea din antroposferă dotată cu înţelepciune, se foloseşte denumirea idealizată de „noosferă”.
După absenţa sau prezenţa viului, există geosfere naturale (sau, într-un mod reunit, generic,
geosfera) şi geosfera vieţii (biosfera).
Termenul de litosferă a devenit impropriu pentru denumirea părţii superficiale solide a
scoarţei terestre denumită în acest fel (de la litos – piatră), prin comparaţie cu geosferele concentrice
interne ale planetei, care au alte proprietăţi. Deoarece suprafaţa scoarţei terestre are o anumită
formă, deci un anumit relief, putem considera „sfera tuturor denivelărilor acesteia” ca reliefosferă.
Indiferent de denumirile menţionate mai sus, se poate aprecia că planeta noastră este organizată la
exteriorul ei în „sfere” care reunesc sisteme constitutive ale planetei: aer, apă, suprafaţa terestră,
vieţuitoare, oameni. De altfel, caracterul special al planetei noastre, de organizare a părţii sale
exterioare pe geosfere a fost subliniat de Simion Mehedinţi şi prin faptul că, în definiţia geografiei a
insistat pe ideea considerării acestora „ca o ştiinţă a relaţiilor dintre geosfere”.
Fiecare geosferă (indiferent de denumirea ei) poate fi considerată un concept central al
geografiei deoarece, în cadrul acestora se desfăşoară fenomene şi procese care au semnificaţie
globală. Geosferele sunt organizate în sisteme de energie şi materie, au o dinamică proprie şi se află
între ele într-o evidentă interacţiune.
Se pot considera ca fiind termeni derivaţi toţi termenii care redau elemente, fenomene,
procese şi structuri caracteristice fiecărei geosfere.

78
Zonalitate / zonă constituie împreună un câmp conceptual specific geografiei, prin
identificarea unei proprietăţi generale a planetei (zonalitate) şi prin identificarea unor fâşii
latitudinale cu o anumită omogenitate a proprietăţilor (zone).
Zonalitatea este rezultatul influenţei caracteristicilor terestre (formă, dimensiuni, mişcări,
înclinarea axei, dispunerea geosferelor) asupra fenomenelor, proceselor şi structurilor de la
suprafaţa Pământului, ca loc geometric de interferenţă a acestora. Principalii termeni specifici
asociaţi zonalităţii şi zonelor sunt: zonă climatică, zone termice, zonă fitogeografică, zonalitatea
solurilor, zonalitatea termică, zonă de convergenţă şi divergenţă, zonă morfoclimatică etc.
Înţelesul de zonă a evoluat în paralel şi pentru alte accepţiuni, cum ar fi cele din sfera
geografiei umane (zonele funcţionale ale oraşelor, zonalitatea internă, zonă de influenţă), din
domeniul oceanografiei (zonă litorală, zonă batială) sau din domeniul etajării vegetaţiei (zonalitate
altitudinală).
Un model generalizat al zonalităţii îl reprezintă sistemul geografic al zonelor de latitudine,
descris de A. Strahler (1983). Deşi este mai mult o abordare teoretică, această schemă a zonalităţii
geografice, valabilă în cazul unei suprafeţe terestre omogene, ilustrează destul de clar dispunerea
latitudinală a unor suprafeţe care au elemente de similitudine.

Relieful (reliefosfera) poate fi considerat, în viziunea definirii conceptuale, un adevărat


concept central al geografiei. De altfel, este de observat că, dintre toate componentele mediului
geografic, relieful are cele mai multe elemente de specificitate pentru a fi considerat domeniu
predilect al geografiei. Această afirmaţie poate fi argumentată cu multe exemple, dar se poate
observa că reprezintă o evidenţă clară.
Un element suplimentar al poziţionării reliefului ca domeniu central al geografiei rezultă şi
din faptul că la suprafaţa sa se interferează cea mai mare parte a relaţiilor dintre geosfere,
formând locul geometric al interacţiunii acestora.
Ansamblul reliefului formează reliefosfera. Ca geosferă terestră, aceasta se individualizează
printr-o mare varietate şi diversitate de forme, care au însă un anumit grad de stabilitate.
Considerarea reliefului ca un element conceptual al terminologiei geografice este întărită şi
prin diversitatea foarte mare a termenilor care au ca subiect relieful. Un dicţionar geomorfologic
consemnează peste 1000 termeni proprii reliefosferei. Este suficient să amintim varietatea mare a
tipurilor de relief, a formelor individuale ale acestuia, a proceselor, fenomenelor şi structurilor
spaţiale, pentru a înţelege că relieful constituie, într-un fel, nucleul terminologic specific al
geografiei.
În cazul reliefului, există un număr important de termeni generali (cum ar fi relief structural,
relief petrografic, sistem morfoclimatic), termeni specifici (tipurile şi formele de relief) şi termeni
regionali, care formează împreună, în totalitatea lor, conceptul de relief.

Clima (climatosfera) este, de asemenea, un concept specific geografiei. Fenomenele


climatice, zonalitatea climatică şi caracteristicile concrete ale fiecărui tip de climă provin din
combinarea unor factori care fac în mod individual obiectul geografiei, al disciplinelor acesteia sau
al altor ştiinţe. Există, în cazul acestui concept, o ierarhizare interioară, asemănătoare celei descrise
în cazul reliefului: conceptul integrator (clima), termenii generali (zonele de climă, circulaţia
aerului, topoclimat etc.), termenii specifici (regimul temperaturii, tipurile de climă, tipurile de
vânturi) şi termeni regionali (nume regionale şi locale ale diferitelor fenomene climatice).

Hidrografia (hidrosfera) este un concept al geografiei, deoarece se referă (asemănător


reliefului şi climei) la o geosferă specifică (hidrosfera), cu un ansamblu de elemente, fenomene şi
procese care definesc un câmp bine individualizat al realităţii înconjurătoare: apa cu formele şi
fenomenele pe care le ia aceasta la suprafaţa planetei noastre. Termenii generali se referă la
diviziuni ale hidrosferei (oceanografie, limnologie, glaciologie), iar termenii specifici la fiecare
element, fenomen sau proces definit în cadrul acestora.

79
(2) Concepte social – economice utilizate în geografie

Statul este un concept general al practicii umane din decursul timpului, care reflectă un
mod de organizare internă a comunităţilor umane, raportate la un anumit teritoriu. Este, în acelaşi
timp şi un concept al geografiei (fără a fi un concept specific), deoarece reprezintă un sistem
referenţial foarte practicat (geografia statelor, geografia politică).

Oraşul este un concept general al societăţii, cu o evoluţie istorică a realităţii pe care o


reprezintă. Este, de asemenea, un fenomen antropogeografic şi un domeniu de interes crescând al
geografiei contemporane. Termenii generali se referă la elemente, procese şi fenomene proprii
oraşelor (urbanizare, zone funcţionale, ierarhie urbană), iar termenii specifici redau multitudinea
de aspecte concrete referitoare la oraşele lumii contemporane.

Dezvoltarea durabilă este un concept general şi o paradigmă a evoluţiei lumii


contemporane, care se referă la ansamblul problemelor ce presupun opţiuni legate de evoluţia
societăţii omeneşti în viitor. Poate fi asimilat şi sub forma unui concept al geografiei, deoarece
obiectul principal al dezvoltării durabile îl reprezintă optimizarea unor componente existente ca
atare în mediul înconjurător: dezvoltarea socială, calitatea mediului, resursele naturale.

Resursă naturală constituie un concept economic, social şi al practicii umane. Orice proces
economic generator de progres se bazează pe utilizarea superioară a unor resurse naturale care
există independent de factorul uman. Resursele naturale constituie o parte componentă a mediului
geografic. De obicei, ele sunt considerate ca părţi ale ştiinţelor care se ocupă de interiorul
Pământului (geologia şi ramurile ei). Practica economică le pune în exploatare însă după alte criterii
decât ale existenţei lor ca atare, în interiorul scoarţei terestre. În acest context, utilizarea resurselor
reprezintă predominant o activitate socială (sau social – economică), prin care resursele capătă o
semnificaţie nouă. Deşi nu este un concept specific geografiei, punctul de vedere pe care îl poate
sublinia geografia este acela prin care resursele naturale pot fi divizate (în afara categoriilor
cunoscute şi practicate) în: a) resurse ale mediului geografic (hidroenergie, biomasă etc.) şi b)
resurse ale scoarţei terestre (resurse energetice şi minerale). Terminologia generală practicată în
domeniul geografiei utilizează tot sistemul terminologic legat de resurse. Un element de
specificitate în înţelegerea resursei ca element al geografiei îl constituie posibilitatea acesteia de a
reda repartizarea teritorială a acestora.

Există, de asemenea, alte concepte cu origini diferite, care sunt utilizate de geografie.
Menţionăm următoarele: naţiune, mondializare, economie, geopolitică, geostrategie etc.

80
Componentele obiectuale şi relaţionale prevalente ale unor concepte geografice

Conceptul Elemente Fenomene şi Structura spaţială Reprezentarea


componente şi procese şi funcţională cartografică şi
caracteristici grafică
Teritoriul Întindere, limite, Schimburi Continente, oceane Hărţi generale
formă, dimensiuni materiale şi şi mări, ţări, Modele
Caracteristici naturale energetice, macroregiuni, unităţi Choreme
şi umane evoluţie administrative
Spaţiul Elemente naturale Evoluţia Omogenitate Hărţi generale
Componentă antropică elementelor Dezvoltare verticală Hărţi speciale
componente
Poziţia şi Poziţia matematică Accesibilitatea Noduri, fluxuri, linii, Choreme
localizarea Poziţia geografică Interacţiunea cu ierarhizare internă
Localizarea alte structuri
Regiunea Elemente naturale şi Evoluţii naturale Omogenitate Hărţi regionale
sociale (cu şi antropice Discontinuităţi
caracteristicile Interacţiuni cu Organizare internă
acestora) alte regiuni
Relieful Altitudine, substrat, Eroziune Relieful bazinelor Hărţi
(reliefosfera) fragmentare Transport oceanice geomorfologice
Tipuri genetice de Acumulare Unităţi continentale
relief Evoluţie
Mediul Factorii geoecologici Circuite Planeta ca întreg Hărţi ale
(environment) Tipuri de mediu materiale şi Geosistemele mediului
energetice
Clima Elemente climatice şi Schimburi Circulaţia generală a Hărţi ale
(climatosfera) caracteristicile lor energetice atmosferei elementelor
Tipuri de climă climatice
Peisajul Elemente naturale şi Structură vizibilă Tipuri de peisaje Hărţi ale tipurilor
umane prezente pe un invariantă (peisaj agrar, peisaj de peisaje
anumit teritoriu industrial, peisaj
deşertic etc.)

81
X. Analiza epistemologică a domeniilor geografiei

(1) Geografia actuală – o imagine taxonomică

În prezent, este posibilă construirea unei imagini complexe, într-o structură taxonomică,
asupra componentelor interioare ale geografiei şi modul lor de organizare.
În acelaşi timp însă, multe domenii care în trecut au aparţinut geografiei au evoluat,
devenind ştiinţe, domenii sau discipline relativ independente, sau care sunt angrenate în diferite
viziuni supradisciplinare.
Totodată, geografia şi-a extins sfera de preocupări asupra unor domenii noi (geografia
medicală, geografia comportamentală etc.), provenite din contactul cu alte ştiinţe.
Se pot distinge cinci mari diviziuni ale geografiei actuale:
(1.1.) Domenii cu preocupări predominante în studierea realităţii naturale. Acestea se pot
reuni sub titlul de geografie fizică.
Domeniile, disciplinele şi ştiinţele sunt: geomorfologie, meteorologie – climatologie,
hidrologie – oceanografie, glaciologie, biogeografie, pedogeografie, paleogeografie.
Aceste discipline au un caracter „liniar”, în sensul că studiază în mod predominant câte o
componentă, un sistem sau o structură care se desfăşoară de la dimensiunile planetei,
până la suprafeţe foarte mici.
Abordările pentru unităţi teritoriale mai mici fac obiectul structurilor regionale. Sistemul
supraînscris al acestor domenii este geografia fizică generală, iar combinarea teritorială
poate forma obiectul geografiei fizice regionale, abordată la diferite scări.

(1.2.) Domenii cu preocupări dominante în studierea realităţii socio - umane (geografie


umană)
Ele cuprind: geografia populaţiei, a aşezărilor rurale, geografia urbană, geografia istorică,
geografia economică (şi a fiecărei ramuri economice), geografia culturală, socială,
medicală, administrativă, geografia politică şi geopolitică şi geografia comportamentală.
Acestea pot avea o dimensiune generală, cât şi abordări regionale.

(1.3.) Domenii cu preocupări predominante de studiere a relaţiilor dintre natură şi societate


(geografii integrate). Aceste domenii şi diviziuni abordează în mod integrat elemente din
celelalte două domenii menţionate anterior. În cadrul lor fac parte: geografia mediului,
geografia peisajelor, geoecologie, cartografie (şi GIS), geografia resurselor naturale, a
turismului, istoria geografiei, toponimia geografică. Pot avea abordări generale şi
regionale.

(1.4.) Un domeniu separat îl reprezintă geografia teoretică, preocupată de stabilirea bazelor


filosofice, epistemologice, conceptuale şi metodologice ale geografiei ca ştiinţă, în
ansamblul ştiinţelor şi al gândirii umane. Fiecare disciplină geografică menţionată anterior
poate avea o componentă teoretică, prin abordarea unei dimensiuni autoreflexive.
Geografia teoretică are similitudini conceptuale cu geografia generală, în sensul că
abordează aspectele ei de maxim interes: obiect, metode, principii, concepte, terminologie
etc. Spre deosebire de geografia teoretică, geografia generală aduce un câmp experienţial şi
explicativ foarte extins.

(1.5.) Geografia practică poate constitui un domeniu individualizat, prin faptul că elementele
componentelor naturale şi umane sunt integrate într-o viziune practică, utilitară. Desigur,
fiecare domeniu, diviziune sau disciplină a geografiei are şi o concretizare practică,
implicită sau explicită. Reunirea lor într-o structură generală de geografie „practică”
măreşte posibilităţile credibilităţii diagnozei, analizei şi prognoze geografice, prin ceea ce
are ştiinţa noastră cel mai specific: interacţiunea între natură şi societate, cu toate relaţiile
82
identificabile în cadrul acestei interacţiuni. Disciplina integratoare o constituie organizarea
spaţiului geografic.

(2) Prezentarea analitică a domeniilor şi disciplinelor actuale

Pentru a avea o imagine cât mai completă asupra geografiei actuale în ansamblul său şi a
domeniilor semnificative ale acesteia, considerate ca sursă a reflecţiei epistemologice, am aplicat la
analiza de mai jos o serie de criterii şi cerinţe rezultate din exigenţele analizelor ştiinţifice, cu un
anumit accent suplimentar pe elementele cu semnificaţie epistemologică vizibilă.
Pentru a fi comparabile între ele şi pentru a evidenţia dimensiunea lor epistemologică,
fiecare domeniu este analizat din mai multe perspective, care sunt redate în criteriile (elementele)
identificabile în cazul fiecărei discipline.
Pentru a diminua posibilităţile interpretative ce ar rezulta din existenţa unor opinii diferite
de cele menţionate în aceste prezentări, facem o serie de precizări care ar trebui să fie interpretate
într-o lumină constructivă.
Fiecare denumire acordată unui anumit domeniu îşi are originea în lucrările consacrate de
geografie (la nivel internaţional şi la noi), în dicţionarele geografice importante, redate în
bibliografie. Pot exista anumite nuanţări ale denumirilor sau alte denumiri care, chiar dacă nu se
suprapun semantic pentru denumirea principală, sunt menţionate, pe cât este posibil, sub forma unor
alternative nominale.
Prin sintagma definiţie înţelegem, în realitate, nu o definiţie propriu-zisă (pentru aceasta ar
trebui să înglobeze elemente din câteva sute de definiţii), ci elemente ale unei accepţiuni
predominante. De altfel, dicţionarele principale din domeniul geografiei redau elemente ale
diferitelor definiţii sau, cum este cazul dicţionarului coordonat de R. Brunet (….), definirea
termenilor capătă o dimensiune metaforică şi metasemantică.
Prin accepţiune predominantă înţelegem înglobarea în elementele „definiţiei” a acelor
componente care pot fi considerate lipsite de echivoc şi, eventual, acceptate de un număr mai mare
de autori.
Legătura cu alte ştiinţe semnalează doar relaţiile pe care domeniul respectiv le are cu alte
ştiinţe consacrate sau diviziuni ale acestora. Nu este detaliată totalitatea relaţiilor biunivoce şi
multitudinea interferenţelor, deoarece ar ocupa un spaţiu prea amplu şi ar necesita o analiză
aprofundată a relaţiilor sub toate aspectele (conceptual, metodologic, terminologic).
Legătura cu alte domenii ale geografiei semnalează, de asemenea, relaţiile predilecte care
pot fi stabilite între domeniul definit şi alte domenii ale geografiei. Această corespondenţă are doar
un caracter predominant enumerativ şi este destinată dezvoltării unor reflecţii teoretice mai
aprofundate.
Componentele realităţii înconjurătoare sunt definite în acest fel (realitatea
înconjurătoare) pentru a pune pe primul plan obiectul de studiu global al geografiei (această
realitate), care are un caracter obiectiv şi independent de geografia ca ştiinţă. Într-o primă
aproximare, putem considera că aceste componente ale realităţii sunt:
- elemente primare, care au în general o dimensiune predominant „statică” şi sunt aparent
nereductibile la alte componente mai mici; în unele situaţii sunt componente elementare ale
geografiei, dar uneori şi sintagme sau categorii mai largi;
- procese elementare, considerate ca identităţi relaţionale relativ simple şi aparent biunivoce;
- fenomene, care reprezintă asocieri de procese elementare, rezultate ale acestora (funcţionale
sau teritoriale) şi care au, în general, o anumită dezvoltare în timp;
- sisteme, care sunt considerate ansambluri structurate relaţional şi funcţional între elemente,
procese şi fenomene, precum şi modul lor de concretizare în domeniul respectiv sau în domenii
asociate; în cazul sistemelor, accentul este pus pe funcţionalitate;
- structuri, într-o oarecare măsură asemănătoare funcţional sistemelor, dar diferite de acestea
prin posibilitatea lor de identificare spaţială şi teritorială; în cazul structurilor, accentul este pus pe
dimensiunea spaţială;
83
Componentele realităţii înconjurătoare redate mai sus (elemente, procese, fenomene,
sisteme, structuri) sunt în acelaşi timp categoriile obiectuale principale ale geografiei şi modul
specific prin care această ştiinţă analizează această realitate.
Disocierea realizată mai sus face posibilă compararea diferitelor discipline ale geografiei şi
prin prisma acestor componente studiate.
Dimensiunea temporală este un parametru important al aprecierii fenomenelor cu care se
ocupă o anumită disciplină a geografiei; această dimensiune temporală raportată la o scară
geocronologică generală a geografiei induce diferenţieri sensibile în raport de fenomenele studiate.
Aprecierea dimensiunii temporale se realizează într-o formă gradată precizându-se, pentru fiecare
disciplină, intervalele predilecte de timp cu semnificaţie evolutivă, precum şi alte intervale (mai
mari sau mai mici) utilizabile ca repere de analiză.
Prin subdomenii şi discipline înţelegem subdiviziunile interioare ale domeniului analizat.
Acestea pot fi, în unele cazuri, chiar discipline „independentizate”, pot fi preocupări structurate pe o
anumită tematică sau chiar „geografii” aparent consacrate. Această componentă a analizei
evidenţiază nivelul de bază al cercetărilor, care în principiu nu mai poate să fie subdivizat.
Metodele au un caracter predominant enumerativ şi semnalează dimensiunea domeniului
sub acest aspect. Sunt menţionate acele metode care se utilizează în mod prevalent, dar şi metode
complementare, fără a fi ordonate taxonomic împreună.
În cadrul dimensiunii metodologice este evidenţiată acea parte care se referă la teorii,
principii şi legi care acţionează în domeniul respectiv sau la care se fac referiri în abordările
teoretice. Această menţionare sugerează, în cazul fiecărei discipline, dimensiunea teoretică a
acesteia, precum şi sistemul de adevăruri pe care se poate baza.
În cazul prezentării disciplinelor sunt evidenţiate diferite domenii de aplicaţii ale acestora,
atât în cazul geografiei (într-o formă enumerativă), cât şi în alte ştiinţe sau în practica socială. Este
foarte uşor de observat că această extensiune a unui anumit domeniu în alte discipline geografice, în
alte ştiinţe şi în practica socială, extinde foarte mult spectrul de posibilităţi pe care îl are domeniul
menţionat în dezvoltarea cunoaşterii în general şi a contribuţiei pe care o poate aduce practicii
umane.
Fiecare domeniu este definit şi prin anumite elemente teoretice, pe care le are în prezent în
mod obiectiv, sau care ar putea să facă obiectul unor dezvoltări speciale. Dimensiunea teoretică a
fiecărei discipline permite sintetizarea, în final, a unei componente teoretice generale a geografiei,
foarte utilă reflecţiei epistemologice.
Există, de asemenea, un inventar al problemelor posibile de studiu, într-o formă care
reflectă preocupări actuale dar, îndeosebi, sugerează şi alte coordonate ale cercetărilor din fiecare
domeniu. În mod deosebit, această anticipare a unor „probleme posibile” este foarte importantă
pentru construirea unui univers de cercetare lărgit şi, eventual, structurat, care poate să reflecte în
final disponibilităţile deosebite ale geografiei (şi disciplinelor sale) în domeniul cercetării realităţii
înconjurătoare, al cercetării ştiinţifice în general şi al contribuţiei pe care geografia ar putea să o
aibă, într-o măsură mai mare, la dezvoltarea actuală a cunoaşterii.
Atât pentru fiecare grup de domenii, cât şi pentru fiecare domeniu, există o bibliografie
referenţială semnificativă, redată într-o formă sintetică (de grup) şi analitică (disciplinar).
În privinţa identificării şi structurării unor anumite domenii ale geografiei (cu disciplinele
lor componente), păstrăm o anumită taxonomie cu elemente de clasicitate (geografie fizică,
geografie umană, geografie regională), dar şi structuri noi, care indică o corelaţie mai strânsă cu
dimensiunea teoretică asumată (geografie teoretică, geografie integrată, geografie practică). De
aceea, gruparea principală va fi realizată pe următoarele domenii: geografie fizică, geografie umană,
geografie regională, geografie teoretică, geografie integrată şi geografie practică.
În finalul analizei disciplinare, domeniile respective vor putea fi regrupate într-o formă cu
elemente inovative intrinseci.

84
(3) Domenii şi discipline ale geografiei fizice

(3.1.) Geomorfologie

Alte denumiri: morfologie, geografia reliefului, morfogeografie (Mihăilescu, V., 1977).


Definiţie
Toate definiţiile referitoare la această disciplină evidenţiază preocuparea centrată pe
descrierea, analiza şi explicarea reliefului terestru, de la dimensiunile lui planetare, până la cele mai
mici întinderi. Fiecare definiţie are nuanţări în raport de elementele principale, pe care vrea să le
evidenţieze.
Într-un tratat recent (R. J. Huggett, 2007), se evidenţiază ideea că „geomorfologia este
studiul ştiinţific al formelor de relief, bazat pe relaţiile cauză – efect în explicarea acestora”. M.
Ielenicz (2005, pg. 5) precizează că geomorfologia este „ştiinţa geografică al cărei obiect de studiu
este relieful, component de bază al învelişului geografic”. A doua definiţie accentuează apartenenţa
geomorfologiei la geografie, iar prima definiţie, tipul predominant de explicaţie genetică (relaţiile
cauză – efect).
Etimologic, geomorfologia provine de la denumirile geo – morfo – logos, adică ştiinţa care
se ocupă de forma suprafeţei terestre.

Legătura cu alte ştiinţe


Există o legătură predilectă a geomorfologiei cu ştiinţele despre Pământ (geologie,
geofizică, fizica Pământului). În mod deosebit, substratul geologic reprezintă un factor determinant
al explicării reliefului. În anumite ţări (îndeosebi în S.U.A.), geomorfologia este considerată
domeniu al geologiei. Dimensiunea geografică însă este evidentă prin interacţiunea pe care o are cu
celelalte ştiinţe proprii geografiei şi prin explicarea reliefului, ca rezultat al acţiunii agenţilor externi
asupra substratului.
Dintre ştiinţele despre Pământ, geomorfologia face apel la tectonică (geomorfologie
tectonică), structură (geomorfologie structurală), oceanografie fizică (geomorfologie submarină şi
litorală), geofizică şi planetologie (geomorfologie planetară) etc.

Legătura cu alte domenii ale geografiei


Principala legătură cu celelalte domenii ale geografiei este aceea că suprafaţa terestră
(relieful sau reliefosfera) reprezintă locul geometric de interacţiune a tuturor factorilor care
determină şi favorizează existenţa şi dezvoltarea societăţii omeneşti. Relieful este astfel suport al
mediului geografic şi al activităţilor umane.
Legătura dintre zonalitatea climatică şi reliefosferă a determinat constituirea unui domeniu
relativ nou, geomorfologia climatică. Ansamblul acţiunii agenţilor modelatori externi pentru
intervale scurte de timp creează bazele înţelegerii geomorfologiei dinamice.
Legătura cu hidrologia este evidenţiată de geomorfologia litorală şi geomorfologia bazinelor
hidrografice.
Principalele tratate de geografie fizică (de Blij, H. J., Muller, P. O., Wiliams, R. S. 2003;
Cristopherson, 2006; Ernst, W. G., 2000; Le Coeur, Ch., coord., 1996; Birot, P., 1965; Briggs, D.,
Smithson, P., 1989; Strahler, A.H., Strahler, A.M., 1994; Knight, T.L., D., 2005) abordează
problematica geomorfologiei terestre într-o formă şi structură predominant integrată (în raport cu
celelalte geosfere şi domenii ale geografiei fizice), nuanţată şi individualizată de la un tratat la altul,
într-o viziune modernă, complexă şi sugestivă. Caracterul integrat (pe sistem, structuri, circuite şi
probleme) este evident şi în cazul lucrărilor generale despre planeta noastră („Earth Science”), în
care capitolele unei geomorfologii „clasice” se regăsesc în poziţii diferite fără a forma un capitol
distinctiv despre relief (Tarbuck, E., Lutgens, F., 2005).

85
Obiect predilect de studiu
Pentru geomorfologie, obiectul de bază îl reprezintă reliefosfera (ca totalitate a
neregularităţilor scoarţei terestre). O problemă teoretică importantă este următoarea: geomorfologia
studiază doar formele de relief analizabile direct pe suprafaţa uscatului (geomorfologia uscatului)
sau şi formele de relief ale bazinelor oceanice (geomorfologia submarină), unde sistemul de agenţi
este diferit? Ca o opinie constructivă, putem sublinia că geomorfologia ar trebui să se ocupe cu
întregul relief al scoarţei terestre (inclusiv cel suboceanic), chiar dacă până acum atenţia a fost
concentrată mai mult pe geografia uscatului.

Componente / elemente studiate din realitatea înconjurătoare


(a) Elemente primare
Acestea se referă îndeosebi la componentele materiale concrete (suprafeţe, pante, vârfuri,
văi), la substratul acestora (tipuri sau structuri relativ omogene), precum şi la acţiunea agenţilor
elementari de modelare a scoarţei (temperatură, precipitaţii, vânturi).
Elementele primare sunt, astfel, substratul, forma şi agenţii.

(b) Procese elementare


Procesele elementare cuprind rezultate ale interacţiunii dintre agenţii externi şi
caracteristicile substratului. Dintre acestea, menţionăm: meteorizaţia, eroziunea în suprafaţă,
eroziunea fluvială, eroziunea torenţială, alunecările de teren, modelarea periglaciară, procesele
carstice etc.

(c) Fenomene
Principalele fenomene se asociază sub forma unor procese geomorfologice, cum ar fi
eroziunea, transportul, acumularea. De asemenea, geomorfologia se ocupă cu fenomene
globale (rolul modificărilor asupra reliefului, influenţa tectonicii globale asupra reliefului,
mişcările eustatice).

(d) Sisteme şi structuri spaţiale


Sistemele geomorfologice se ordonează după o scară care porneşte de la planetă ca întreg
(sisteme oceanice şi sisteme continentale), la cea a unităţilor de mari dimensiuni (continente, bazine
oceanice), până la cele mai mici (morfosituri).

Dimensiunea (scara) temporală


Scara morfocronologică utilizează în mod predominant dimensiuni ale timpului geologic
(de exemplu milioane de ani) şi diviziuni ale erelor geologice (redate prin scara geocronologică),
dar şi scara temporală a experienţei cotidiene (prin cronologia proceselor geomorfologice actuale).
Desigur, scara morfocronologică a unui teritoriu suficient de extins creează o idee asupra evoluţiei
acestuia în timp.

Subdomenii şi discipline
Prin obiect şi fenomenele investigate, există o geomorfologie generală (care se ocupă cu
legile, procesele şi fenomenele care au loc în reliefosferă), dar şi abordări regionale (geomorfologie
regională). Legătura strânsă cu substratul este studiată de geomorfologia petrografică şi
geomorfologia structurală. Geomorfologia climatică (Birot, P., 1960, Tricart, I., Cailleux, A., 1965,
Büdel, J., 1977 etc.) explică legătura dintre tipul de climă, procesele predominante şi formele de
relief. Geomorfologia tectonică analizează îndeosebi modul de formare a reliefului major, ca
rezultat al tectonicii plăcilor. Geomorfologia planetară abordează reliefosfera la nivel planetar
(bazine oceanice, continente), iar geomorfologia submarină, relieful suboceanic.
Există, de asemenea, o geomorfologie dinamică, axată pe procese actuale (Tricart, J., 1978;
Tufescu, V., 1966; Mac, I., 1986; Surdeanu, V., 1998) şi o geomorfologie aplicată(Tricart, J., 1978;

86
Rădoane, Maria, Rădoane, N., 2010), axată pe utilizarea cunoştinţelor geomorfologice în scopuri
practice.
O situaţie specială o are speologia, ca ştiinţă independentizată, bazată pe carstologie (un caz
particular al geomorfologiei petrografice) şi pe speologia fizică, toate strâns legate de
geomorfologie,prin ceea ce s-ar putea numi geomorfologia regiunilor carstice (Bleahu, M., 1974;
Ilie, I., 1970). De asemenea, paleogeomorfologia abordează în strânsă legătură cu datele geologice,
evoluţia formelor de relief în timp (redată grafic prin scara morfocronologică).

Metode
Metodele specifice geomorfologiei sunt următoarele:
- analiza suporturilor cartografice (îndeosebi harta topografică) pentru construirea hărţilor
morfografice, morfometrice şi geomorfologice;
- utilizarea GIS şi a aerofotogrametriei;
- o metodă specifică directă o reprezintă observarea fenomenelor direct la teren, ca sursă
principală de informaţii; complementarea observaţiei directe cu metode expediţionale
adaugă valoare observaţiilor;
- experimentele pe teren sau în laborator permit simularea unor procese;
- elementul metodologic principal îl reprezintă însă cartografierea geomorfologică şi
elaborarea hărţilor corespunzătoare (îndeosebi harta geomorfologică generală); în ţara
noastră au existat şi există atât preocupări importante, cât şi realizări semnificative (Posea,
Gr., Popescu, N., 1964; Ungureanu, Irina, 1978; Rădoane, Maria, 2011).

Domenii de aplicaţii
(a) în geografie: aplicaţii în geografia mediului (prin identificarea condiţiilor de nuanţare a
tipurilor de medii şi a mediilor azonale), în hidrologia uscatului (prin analiza morfografiei
şi morfometriei bazinelor hidrografice), în geografia solurilor (prin identificarea condiţiilor
de pedogeneză şi a proceselor actuale), în geografia aşezărilor (prin delimitarea
suprafeţelor cu anumite caracteristici), în geografia peisajelor şi geoecologie

(b) în alte domenii ştiinţifice: silvicultură (identificarea proceselor geomorfologice pe


suprafeţele înclinate), agrotehnică, ingineria mediului etc.

(c) în practica socială: amenajarea exploatărilor miniere, a infrastructurii de drumuri, căi


ferate, în proiectarea autostrăzilor, în studiile referitoare la planul urbanistic general şi
zonal.
Utilitatea practică a geomorfologiei a fost semnalată de Jean Tricart (1962), care a sugerat o
serie de aplicaţii directe ale geomorfologiei, de la prospecţiunile geologice, la amenajarea rurală,
amenajări hidraulice, amenajările căilor de comunicaţie etc.
Recent, domeniile geomorfologiei aplicate sunt descrise pe larg de Maria Rădoane şi N.
Rădoane (2007); se precizează că principalele aplicaţii ale geomorfologiei se pot referi la
alunecările de teren, îmbunătăţirile funciare, controlul inundaţilor, modificările albiilor râurilor,
amenajările hidrotehnice, amenajările portuare, silvice şi în domeniul mineritului. Un rol important
este acordat posibilităţilor cartografiei geomorfologice, îndeosebi a hărţilor elaborate cu ajutorul
teledetecţiei şi în sistem GIS.

Elemente teoretice
Printre elementele teoretice abordate, menţionăm o serie de teorii şi legi care au fost
formulate şi utilizate de-a lungul timpului în geomorfologia generală şi geomorfologia teoretică.
Principalele teorii se referă la teoria translaţiei continentale (A. Wegener, 1912), teoria
tectonicii globale (care oferă cel mai larg cadru al geomorfologiei generale), teoria ciclului eroziunii
normale (W. M. Davis, 1897), teoria treptelor de piemont (W. Penck, 1924), teoria nivelului de bază
(J. W. Powel), analiza ierarhiei bazinelor hidrografice (modelul Horton – Strahler, descris de A.N.
87
Strahler, 1973), teoria generală a pedimentaţiei (L. King, 1950), teoria nivelelor geomorfologice (K.
K. Markov, 1948) şi teoria „echilibrului dinamic” (T. L. McKnight, D. Hess, 2007). Acestea sunt
teorii cu un anumit grad de elaborare, care însă se contrazic parţial între ele.
Se consideră ca legi ale reliefosferei, următoarele: legea profilului de echilibru, legea
extensiunii şi restrângerii bazinelor oceanice, legea nivelului de bază, legea eroziunii diferenţiate şi
legea ciclului de evoluţie.
În acelaşi timp însă, geomorfologia este supusă şi influenţelor legilor geografice generale
(zonalitate, etajare etc.).
Deşi nu a reprezentat o miză teoretică a geomorfologiei, semnalăm că anumite explicaţii
referitoare la evoluţia reliefului pot fi influenţate de opţiunea cercetătorului asupra raportului dintre
uniformism şi catastrofism, adică între teoria unitarismului şi uniformismului (cauzele de acum au
funcţionat şi în trecut, iar evoluţia a fost „lentă”, fără salturi) şi teoria catastrofismului (conform
căreia cauzele pot avea la origine schimbări bruşte şi accidentale).
În perspectivă, elementele de natură teoretică ar putea să se orienteze spre următoarele
domenii:
- elaborarea unei teorii generale a evoluţiei reliefului terestru (pe cât posibil,
geomorfologică);
- identificarea tipurilor de suprafeţe la diferite scări şi organizarea, pe baza lor, a unei
taxonomii a reliefului terestru (de la planetă la sit);
- abordarea teoretică a geomorfologiei bazinelor oceanice;
- compararea reliefului continentelor cu relieful oceanelor;
- imaginarea unui sistem de formalizare referitor la relief, atât în domeniul semnelor
(asemănător choremelor), cât şi a indicilor cantitativi şi a relaţiilor dintre aceştia.

Probleme posibile de studiu


(a) Pentru anumite regiuni, apar ca foarte improbabile raporturile dintre masele de
sedimente şi suprafeţele de unde acestea, în mod ipotetic, au fost erodate şi transportate;
acest caz pare foarte evident pentru masa enormă de sedimente din jurul Carpaţilor şi
volumul foarte mic al spaţiilor erodate.
(b) altă problemă de studiu o reprezintă modul în care, pe baza cunoştinţelor actuale de
geomorfologie, pot fi interpretate elemente de geologie din diferite perioade; astfel, seriile
conglomeratice (asemănătoare piemonturilor actuale) pot oferi alte interpretări proceselor
geomorfologice din perioada respectivă.
(c) Încă o problemă de studiu este reprezentată de realizarea unei legături genetice mai
strânse între substrat şi formele de relief cu o anumită omogenitate şi extindere spaţială
(adică regionarea geomorfologică pe baza substratului).
(d) Geomorfologia ar putea să îşi propună analiza unei evidenţe mai puţin explicate până în
prezent: continuitatea şi legătura dintre relieful jos al continentelor (treapta de 0 – 200 m)
şi relieful platformelor continentale (între 0 şi -200, -300 m).

Bibliografie

Bălteanu, D. (1983), Experimentul de teren în geomorfologie. Aplicaţii în Subcarpaţii Buzăului,


Editura Academiei, Bucureşti.
Birot, P. (1960), Le cycle d’érosion sous les differents climats, Rio de Janeiro.
Büdel, J. (1977), Klima – Geomorphologie, Gebrüder Brontraeger, Stuttgart.
Chorley, R.J., Scumm, S.A., Sugden, D.E. (1985), Geomorphology, Methuen, London.
Cocean, Gabriela (2011), Munţii Trascău. Relief, geomorfosituri, turism, Presa Universitară
Clujeană, Cluj – Napoca.
Cœur, Ch. Le (1996), Géomorphologie, in Élements de géographie physique (coord. Ch. Le
Cœur), Bréal, Rosny Cedex.
Coque, R. (1993), Géomorphologie, Armand Colin, Paris.
88
Coteţ, P. (1971), Geomorfologie cu elemente de geologie, E.D.P., Bucureşti.
Coteţ, P. (1973), Geomorfologia României, Ed. Tehnică, Bucureşti.
Derruau, M. (1965), Précis de géomorphologie, Ed. Masson, Paris.
Ichim, I., Rădoane, Maria, Dumitriu, D. (2000, 2002), Geomorfologie, vol. I (2000), vol. II
(2002), Editura Universităţii Suceava.
Ielenicz, M. (2007), Geomorfologie, Editura Universitară, Bucureşti.
Ilie, I. (1970), Geomorfologia carstului, Editura Universităţii din Bucureşti.
Louis, H. (1968), Allgemeine Geomorphologie, Lehrbuch des Algemeiner Geographie, I, Walter de
Gruyter, Berlin.
Mac, I. (1986), Elemente de geomorfologie dinamică, Ed. Academiei, Bucureşti.
Mac, I. (1996), Geomorfosfera şi geomorfosistemele, Presa Universitară Clujeană, Cluj - Napoca.
Machatschek, F. (1958), Das Relief der Erde, Borntrager, Berlin.
Markov, K.K. (1956), Probleme fundamentale ale Geomorfologiei, Lit. şi tipogr. Învăţământului,
Bucureşti.
Martonne, Emm. de (1926), Traité de Géographie Physique, Le relief du sol, Armand Colin, Paris.
Mihăilescu, V. (1932), Marile regiuni morfologice ale Românei, BSRRG, vol. L (1931).
Mihăilescu, V. (1977), Elemente de morfogeografie, Editura Academiei, Bucureşti.
Naum, T., Grigore, M. (1974), Geomorfologie, E.D.P., Bucureşti.
Penck, A. (1894), Morphologie der Erdoberfläche, Engelhornhe Stuttgart, Germany.
Penck, W. (1924), Die Morphologische Analyse Ein Kapital der Physikalischen Geologie,
Engelhornhe Stuttgart, Germany.
Posea, Gr. (2003), Geomorfologia României, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.
Posea, Gr., Popescu, N., Ielenicz, M. (1974), Relieful României, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Posea, Gr., Grigore, M., Popescu, N., Ielenicz, M. (1976), Geomorfologie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Rădoane, Maria, Rădoane, N. (2005), Geomorfologie aplicată, Editura Universitară, Suceava.
Rădoane, Maria (2001), Dinamica reliefului în zona lacului Izvorul Muntelui, Editura Universităţii
Suceava.
Rădoane, N. (2002), Geomorfologia bazinelor hidrografice mici, Editura Universităţii Suceava.
Reynaud, A. (1971), Epistémologie de la géomorphologie, PUF, Paris.
Roşu, Al., Bălteanu, D. (1969), Caracterizarea cantitativă şi clasificarea unităţilor
geomorfologice din România pe baza varietăţii reliefului, Terra, I (XXI), 1, Bucureşti.
Scheidegger, A. E. (1961), Theoretical Geomorphology, Springer Verlag, Berlin.
Strahler, A. N. (1973), Geografie fizică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Summerfield, M. A. (1991), Global Geomorphology, Pearson, Harlow, England.
Thornbury, W. D. (1973), Principles of Geomorphology, John Wiley, New York.
Tricart, J. (1965), Principes et mèthodes de la géomorphologie, Masson, Paris.
Tricart, J., Cailleux, A. (1965), Introduction à la géomorphologie climatique, SEDES, Paris.
Tufescu, V. (1966), Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată, Editura Academiei,
Bucureşti.
Ungureanu, Irina (1978), Hărţi geomorfologice, Ed. Junimea, Iaşi.

89
(3.2.) Climatologie

Definiţie: climatologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul domeniilor şi al tipurilor de


climă de la suprafaţa terestră, de la ansamblul planetei, până la suprafeţele foarte mici (topoclimat şi
microclimat).
Această definiţie este legată de accepţiunea acordată climei, ca stare medie a elementelor
meteorologice (climatice) de bază, pe suprafeţe mari şi pe un interval mare de timp. Reunirea
tuturor acestor tipuri, varietăţi şi nuanţe de climă este definibilă prin climatosferă; acest termen
indică forma geometrică a extensiunii tipurilor de climă (sfera climatelor).

Legătura cu alte ştiinţe


Principala legătură pe care o are climatologia este cu meteorologia. Climatologia este
interpretabilă ca parte a geografiei, deoarece se referă la modalităţi prin care o geosferă specifică
(atmosfera), aflată în interacţiunea sa cu suprafaţa terestră creează o realitate spaţială nouă:
domeniile, tipurile, nuanţele şi etajele de climă (reunite sub denumirea de climatosferă).
Meteorologia nu reprezintă propriu-zis un domeniu al geografiei, deoarece studiul geosferei
corespunzătoare (atmosfera) este realizat de alte ştiinţe, îndeosebi fizica atmosferei; deşi iniţial
meteorologia a făcut parte din geografie (prin explicarea fenomenelor vizibile referitoare la aer), în
prezent este o ştiinţă independentă, cu elemente de interdisciplinaritate centrată pe studierea
fenomenelor fizice ale acesteia. Meteorologia analizează situaţia elementelor meteorologice în sine
(temperatură, vânturi, presiune etc.), la un moment dat şi într-un anumit punct, precum şi
fenomenele rezultate din interacţiunea acestor elemente.
În acest context, climatologia are legături cu diferitele domenii componente ale
meteorologiei (aerologie, meteorologie sinoptică, meteorologie marină, colectarea datelor
meteorologice, meteorologie satelitară).
De aici rezultă şi specificul climatologiei (ca disciplină relativ independentă, dar foarte
strâns legată de geografie) în raport cu meteorologia (ca domeniu distinct, predominant fizic).
Anumite elemente meteorologice, indiferent de scară, prin reprezentarea lor cartografică,
devin într-o mare măsură obiect al geografiei, cel puţin sub raportul informativ, ilustrând într-un
mod cartografic elementele meteorologice principale (temperatura medie anuală prin izoterme etc.).

Legătura cu alte domenii ale geografiei


Climatologia şi componentele sale analitice (elementele meteorologice care definesc starea
atmosferei într-un anumit loc) au un rol deosebit în realizarea prevederilor din domeniul hidrologiei,
în biogeografie, geografie urbană etc.
Tipurile de climă, raportate la substratul oferit de relief, permit realizarea unor explicaţii
reunite sub forma geomorfologiei climatice.
Clima este foarte importantă pentru turism şi geografia turismului, precum şi pentru toate
proiecţiile de dezvoltare teritorială.
O legătură fundamentală între geografie (prin intermediul cartografiei) şi climă (inclusiv
elementele meteorologice componente) o reprezintă posibilitatea redării cartografice a tuturor
elementelor, fenomenelor şi proceselor din climatosferă.

Obiectul predilect de studiu îl reprezintă interacţiunea dintre atmosferă şi suprafaţa


terestră, concretizată în diferenţierile teritoriale ale elementelor climatice, adică climatele Terrei şi
reunirea lor sub forma climatosferei.
Geografia nu studiază atmosfera în întregul ei. Deşi datele meteorologiei sunt fundamentale
atât în definirea tipurilor de climă, cât şi în explicarea caracteristicilor altor geosfere, meteorologia
propriu-zisă (adică studiul atmosferei) nu face obiectul predilect al geografiei. Având însă în vedere
sistemul de indici şi terminologia comună între meteorologie şi climatologie, putem considera că
toată structura informaţională, conceptuală şi fenomenologică a meteorologiei poate să fie
integrată în viziunea spaţială(şi, implicit, geografică) oferită de climatosferă.
90
De altfel, identificarea tipurilor de climă ar trebui să constituie (şi constituie) preocuparea
principală a climatologilor (îndeosebi a celor care au o formare ştiinţifică din domeniul geografiei).
Totodată, caracterizarea şi explicarea tipurilor de climă (prin intermediul analizei factorilor genetici,
a repartiţiei elementelor climatice şi a identificării tipurilor de climă) reprezintă o preocupare
centrală a geografiei (şi a geografilor).
Se poate contura un domeniu relativ nou, cu o anumită legitimare consistentă din partea
geografiei, topoclimatologia, ca expresie a legăturilor strânse dintre climatul general şi cel
influenţat de configuraţia terenului.

Componente studiate din realitatea înconjurătoare


(a) Elemente primare
Elementele de bază studiate de climatologie sunt cele care aparţin atmosferei şi
meteorologiei (ca ştiinţă care studiază atmosfera). Aceste elemente sunt: temperatura aerului (valori
medii, maxime şi absolute, precum şi evoluţia acesteia), presiunea atmosferică, mişcarea generală a
aerului, compoziţia şi structura atmosferei, precipitaţiile atmosferice (tipuri, regim, repartiţie
geografică), nebulozitatea, fenomenele meteorologice deosebite (acustice, optice etc.) etc.

(b) Procese elementare


Procesele elementare se referă la repartiţia şi distribuţia insolaţiei solare, bilanţul radiativ,
procesele de convecţie, transformările de fază ale apei, mişcarea aerului, formarea precipitaţiilor,
deplasarea maselor de aer etc.

(c) Fenomene
Fenomenele sunt influenţate de mărimea suprafeţei avute în vedere. Fenomenele globale se
referă la circulaţia generală a atmosferei, deplasarea aerului datorată forţei lui Coriollis, evaporaţia
produsă pe oceane.
La nivel de microscară, fenomenele au un caracter local şi se includ în caracteristicile
generale (trecerea fronturilor atmosferice, schimbările termice etc.).

(d) Sisteme şi structuri


Principalele sisteme meteorologice se referă la structura şi dinamica atmosferei, precum şi
la încălzirea suprafeţei terestre. Sistemele climatice sunt reprezentate de modul în care elementele
componente converg spre o anumită omogenitate relativă pe un anumit teritoriu, adică la
identificarea şi definirea unui anumit tip de climă.
Structurile spaţiale predominante ale fenomenelor meteorologice şi climatice sunt date de
reprezentarea lor cartografică, prin intermediul hărţilor speciale (hărţi meteorologice, sinoptice, a
tipurilor de climă). Meteorologia utilizează o structură formală foarte agreată: vremea, starea
vremii, buletinul meteorologic şi harta sinoptică.

Dimensiunea (scara) temporală


Spre deosebire de reliefosferă, climatosfera are un referenţial temporal mult mai scurt. În
cazul fenomenelor meteorologice, acest referenţial este timpul real, cu succesiune de evenimente la
intervale temporale mici, sub durata experienţială a unui om.
Climatologia are în vedere intervale mai mari de timp (de cel mult două secole), ceea ce
reprezintă tot un referenţial la scară istorică. Elementele meteorologice şi climatice oscilează în
acest fel de la ordinul câtorva minute, la câteva decenii.
În anumite situaţii, pot exista aprecieri referitoare la caracteristicile climatice din epocile
geologice (paleoclima şi paleoclimatologia). Ele au un caracter profund relict şi nu constituie un
precedent direct al stărilor de vreme şi al climatelor actuale.

91
Subdomenii şi discipline
Climatologia are o serie de domenii practicate şi certificate: climatologia generală (teoria
generală a clasificărilor climatice), climatologia aplicată, climatologia sinoptică, climatologia
urbană, agroclimatologia, climatologia balneoturistică. Aceste domenii sunt complementare celor
pe care le practică meteorologia: studiul aerului (aerologia), studiul situaţiilor de vreme (sinoptica),
studiul fenomenelor fizice din atmosferă (fizica atmosferei) etc.
Teoria generală a circulaţiei atmosferice şi a evoluţiei fenomenelor meteorologice este
concretizată în meteorologia generală.

Metode
În cazul meteorologiei, metodele de cercetare sunt concentrate în mod direct pe obţinerea
datelor meteorologice elementare (presiune, temperatură, vânt etc.), a prelucrării acestora, a
prognozei pe termen scurt, precum şi pe diferite simulări şi experimente realizate în laborator,în
mediul virtual sau în atmosferă.
Transpunerea lor cartografică evidenţiază rolul acestei metode şi pentru meteorologie.
În cazul climatologiei, pe lângă metodele de prelucrare şi interpretare din domeniul
meteorologiei, există şi metode specifice, cu un pronunţat caracter geografic, permiţând
identificarea tipurilor, a nuanţelor, etajelor şi varietăţilor de climă, precum şi descrierea lor într-o
corelaţie explicită cu ceilalţi factori fizico – geografici.

Domenii de aplicaţii
(a) în geografie
Fenomenele meteorologice dau o idee foarte complexă asupra posibilităţilor agenţilor
externi de a genera transformarea reliefului terestru (geomorfologie climatică). Tipurile de climă
(cu o anumită stabilitate în timp şi o anumită întindere spaţială) determină zonele biogeografice şi
pedogeografice. Tipurile de climă influenţează foarte mult repartiţia populaţiei şi agricultura
predominantă.

(b) în alte domenii ştiinţifice


Legătura meteorologiei este prevalentă cu fizica şi matematica, în ceea ce priveşte
atmosfera (şi implicit studierea ei). Legătura climatologiei cu aceste domenii este mai mult
indirectă, prin intermediul meteorologiei şi al reprezentărilor cartografice.
Influenţa elementelor climatice asupra hidrografiei uscatului este foarte evidentă sub
multiple aspecte: există o legătură foarte strânsă între regimul climatic, eroziunea produsă de râuri,
oscilaţiile de nivel etc.
Elementele meteorologice reunite sub forma agenţilor externi explică multe aspecte ale
reliefului şi ale dinamicii sale, prin procesele actuale pe care le generează.
Meteorologia şi climatologia au aplicaţii biomedicale, precum şi influenţă asupra
fenomenelor turistice, a producţiilor agricole, circulaţiei navelor şi, în general, asupra extensiunii
oikumenei.

(c) în practica socială


Diferite fenomene meteorologice negative reprezintă, totodată, tot atâtea provocări pe care
dinamica atmosferei le oferă societăţii omeneşti. Precipitaţiile controlează inundaţiile, care au efecte
asupra spaţiului locuit. Temperaturile determină un anumit calendar al lucrărilor agricole.
Fenomenele deosebite (ciclonii tropicali) au avut efectele cunoscute din diferitele regiuni ale
globului. Elementele menţionate mai sus identifică o problemă deosebită a societăţii omeneşti:
cunoaşterea, previzionarea şi prognoza evoluţiei fenomenelor meteorologice (şi climatice) pentru
diferite intervale de timp.
Încălzirea globală (ca principală ipoteză de evoluţie a temperaturii aerului) constituie o
preocupare ştiinţifică de cea mai mare importanţă în cadrul general al cercetării ştiinţifice
contemporane.
92
Elemente teoretice
Problematica teoretică a meteorologiei şi a climatologiei se regăseşte în legile după care
funcţionează fizica atmosferei. Sunt legi ale gazelor, legi ale mişcării etc. O acţiune semnificativă în
care sunt identificabile cauze care ţin de planetă ca întreg o reprezintă influenţa forţei lui Coriolis
asupra formării şi de plasării anticiclonilor şi deplasarea longitudinală a maselor de aer (care sunt
deviate de această forţă). Alte legi sau constatări vizibile (scăderea temperaturii cu altitudinea,
scăderea presiunii, oscilaţiile diurne şi anuale ale elementelor meteorologice) sunt rezultatul
interacţiunii dintre procesele fizice corespunzătoare şi elemente ale suprafeţei terestre.
Principala problemă teoretică a climatologiei este identificarea climatelor care există în
mod obiectiv pe suprafaţa terestră, pe baza unui număr cât mai mare de elemente invariante şi la
diferite niveluri de scară. Acest lucru s-ar concretiza într-o taxonomie a climatelor, general valabilă
(în prezent, numărul mare de regionări climatice face dificilă adoptarea unui model unitar).

Probleme posibile de studiu


(a) O problemă importantă o reprezintă identificarea vectorului de evoluţie a modificărilor
climatice actuale. Deşi în prezent există o largă opinie conform căreia planeta se află într-
un proces de încălzire (global warming), această ipoteză nu este acceptată de toţi
specialiştii.
(b) Un domeniu de studiu la scară planetară, accesibil teoretic geografilor, ar putea să îl
constituie modificarea climatelor şi a climei terestre în general, în ultimele decenii; acest
lucru ar permite aprecieri regionale şi locale asupra tendinţei de evoluţie a elementelor
climei şi a caracteristicilor spaţiale ale acesteia.

Bibliografie

Apostol, L. (2000), Curs de meteorologie şi climatologie, Editura Universităţii din Suceava.


Bogdan, Octavia (2009), Bazele teoretice ale meteorologiei, Editura Univ. „L. Blaga”, Sibiu.
Bordei, N. I. (1970), Influenţa curburii Carpaţilor asupra circulaţiei atmosferei, Editura
Academiei, Bucureşti.
Bordei, N. I. (1998), Fenomene meteoclimatice induse de configuraţia Carpaţilor în Câmpia
Română, Editura Academiei, Bucureşti.
Ciulache, S. (2002), Meteorologie şi climatologie, Editura Universitară, Bucureşti.
Ciulache, S., Ionac, Nicoleta (2003), Dicţionar de Meteorologie şi Climatologie, Ars Docendi,
Bucureşti.
Donisă, I., Erhan, Elena (1974), Curs de climatologie a României, Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi.
Dorize, L. (1996), Climatologie, în Éléments de géographie physique (coord. Ch. Le Coeur), Bréal,
Rosny Cedex.
Erhan, Elena. (1979), Clima şi microclimatele din zona oraşului Iaşi, Editura Junimea, Iaşi.
Godard, A., Tabeaud, M. (1993), Les Climats, mecanismes et répartition, Armand Colin, Paris.
Ionac, Nicoleta, Ciulache, S. (2010), Legi, mărimi şi simboluri în meteorologie, Editura Ars
Docendi, Universitatea Bucureşti.
Măhăra, Gh. (2001), Meteorologie, Editura Universităţii din Oradea, Oradea.
Măhăra, Gh. (2006), Variabilităţi şi schimbări climatice, Editura Universităţii din Oradea, Oradea.
Neacşa, O., Berbecel, O. (1979), Climatologie şi agrometeorologie, E.D.P., Bucureşti.
Neacşa, O., Drăghici, I., Berbecel, O., Stăncescu, I. (1981), Climatologie şi aerologie, E.D.P.,
Bucureşti.
Pop, Gh. (1988), Introducere în Meteorologie şi Climatologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Povară, Rodica (2009), Meteorologie generală, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.
Povară, Rodica (2009), Climatologie generală, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.
Stoenescu, Şt. M. (1951), Clima Bucegilor, Editura Tehnică, Bucureşti.
Stoenescu, Şt. M. (1959), Date noi referitoare la clima R.P.R., Probl. Geogr. VI.
93
* * * * ANM (2008), Clima României, Editura Academiei, Bucureşti.

(3.3.) Hidrologie continentală

Hidrologia este ştiinţa care studiază apele (hidrosfera). Ea are două domenii majore în raport
cu partea din hidrosferă situată în oceane (oceanografie) şi cu cea situată pe continente (hidrologia
continentală). Hidrologia continentală s-a individualizat de oceanografie din cadrul mai largi al
hidrologiei.

Definiţie:
Hidrologia continentală este acea parte a hidrologiei care studiază apele continentale (râuri,
lacuri, mlaştini, ape subterane), caracteristicile lor şi legăturile pe care le au cu celelalte componente
ale mediului natural (atmosferă, biosferă, litosferă). Ea este într-o măsură mai mare decât
oceanografia o disciplină strâns legată de geografie.

Legătura cu alte ştiinţe


Hidrologia uscatului are legături cu geomorfologia, biogeografia, geologia şi, în general, cu
toate ştiinţele care se ocupă cu diferite forme pe care le ia apa. De asemenea, are legături strânse cu
tehnica, prin intermediul diferitelor discipline inginereşti care au apa ca obiect utilitar.

Legătura cu alte domenii ale geografiei


Cele mai strânse legături le are cu celelalte componente naturale; de altfel, chiar domeniile
hidrografiei uscatului reprezintă forme geografice în care este structurată apa situată pe continente:
lacuri, mlaştini, râuri, gheţari, ape subterane.

Obiect predilect de studiu


Obiectul de studiu al hidrologiei continentale îl reprezintă diferitele unităţi acvatice (râuri,
lacuri etc.), cu fenomenele şi procesele lor (dinamice, fizice, chimice), în relaţie cu celelalte
componente naturale, precum şi cu diferitele utilizări ale apei.

Componente studiate din realitatea înconjurătoare


(a) Elemente primare
Principalul element studiat îl reprezintă apa, cu toate proprietăţile sale naturale, precum şi cu
cele dobândite în contact cu mediul exterior (temperatură, chimism, dinamică, transformări termice
etc.). În mod deosebit, sunt luate în consideraţie atât proprietăţile propriu-zise (temperatura naturală,
transparenţă, turbiditate, culoare, densitate, conductivitate, radioactivitate, gust, miros), cât şi cele
care fac din apă un element component al mediului înconjurător (bilanţul apei, curgerea râurilor
etc.).

(b) Procese elementare


Procesele elementare sunt de natură fizică (evaporare, condensare, precipitaţii, tranformări de
fază), precum şi rezultatul interacţiunii apelor continentale cu elementele mediului (scurgere,
infiltrare, eroziune, transport, acumulare).

(c) Fenomene
Fenomenele au, de asemenea, un caracter interacţional. Dintre acestea, menţionăm oscilaţiile
de debit ale râurilor (condiţionate de caracteristicile bazinului hidrografic şi regimul precipitaţiilor),
oscilaţiile nivelului apelor lacustre, modificările pânzei freatice, scurgerea subterană, acumularea
produsă de râuri, transportul aluviunilor, potenţialul biotic al apelor, ecosistemele acvatice terestre
şi subterane etc.

94
(d) Sisteme şi structuri
Principalele sisteme sunt unităţile geografice ale hidrosferei: bazinul hidrografic, reţeaua
hidrografică (cu sistemul de afluenţi), bazinele lacustre, acumulările acvatice subterane, lacurile,
mlaştinile, gheţarii, sistemele fluviale (care reprezintă atât sisteme hidrografice, cât şi ale
reliefului); în cazul bazinelor hidrografice, se poate lua în consideraţie raportul strâns al acestora
cu substratul, sub forma conceptului de „bazin morfohidrografic”.

(e) Structuri

Dimensiunea (scara) temporală


Scara temporală a fenomenelor caracteristice hidrologiei uscatului este cuprinsă între câteva
minute (durata unui îngheţ, a unei ploi cu efect asupra debitului etc.), la câteva ore (regimul
multidiurn al râurilor sau lacurilor), până la câteva secole (perioada de reciclare a apelor de
adâncime sau de topire a gheţarilor).
Subdomenii şi discipline
Principalele domenii ale hidrologiei uscatului sunt:
- hidrogeologia (care se ocupă cu studiul apelor subterane, originea lor, proprietăţile,
distribuţia verticală şi circulaţia lor);
- hidrologia râurilor (care se ocupă cu studiul bazinelor hidrografice, cu elementele lor
morfometrice, caracteristicile reţelei, evoluţia văilor, dinamica apei râurilor, nivelul apei, viiturile,
debitul de apă, scurgerea râurilor, fenomenele hidrologice extreme, scurgerea de aluviuni, regimul
termic şi chimismul apei râurilor); este denumită şi potamologie;
- limnologia (care se ocupă cu studiul lacurilor) îşi propune să abordeze aceeaşi problematică
aplicată la lacuri;
- telmatologia (se ocupă cu studiul mlaştinilor);
- glaciologia (ştiinţa apei în stare solidă) îşi propune să abordeze problematica zăpezilor
permanente, a gheţarilor (geneză, mişcare, tipuri de gheţari) şi repartiţia geografică a acestora.

Metode
Metodele de cercetare diferă foarte mult în funcţie de caracteristicile suprafeţei acvatice
luate în studiu. Există metode de înregistrare a datelor, de prelucrare şi cartografiere a elementelor
hidrografiei uscatului.

Domenii de aplicaţii
(a) în geografie
Hidrologia uscatului are legături cu toate disciplinele geografiei. O influenţă mai mare o are
cunoaşterea hidrografiei asupra proceselor geomorfologice, raportului hidrografiei cu elementele
meteorologice şi biotice, potenţialul hidroenergetic al apelor şi domeniile de utilizare în transporturi
şi agricultură.
(b) în alte domenii ştiinţifice
Influenţa hidrografiei uscatului este determinantă în procesele biotice (prin cantitatea şi
calitatea apei consumate de plante), procesele pedologice, silvicultură etc.
(c) în practica socială
Apa reprezintă o condiţie de bază a existenţei societăţii (şi, prin aceasta, procurarea
resurselor de apă dulce reprezintă o problemă fundamentală a omenirii), precum şi o resursă
energetică extrem de importantă. Totodată, irigarea terenurilor asigură resurse pentru agricultură.

Elemente teoretice
Principalele probleme teoretice ale hidrologiei continentale derivă din interacţiunea care
are loc între forţa de atracţie gravitaţională şi apa continentală, ca structură care ia diferite forme.
Totodată, elemente generatoare de modificări sunt derivate din proprietăţile apei şi, îndeosebi, din

95
evoluţia acestor proprietăţi sub influenţa factorilor de mediu. Există câteva teme generale, cu un
important impact teoretic. Acestea sunt:
- bilanţul total al apei (ca expresie cantitativă a circuitului apei în natură);
- raportul bilanţului total, cu modificările climatice recente;
- evoluţia actuală a gheţarilor;
- dinamica apelor râurilor ca proces al geomorfologiei fluviatile.

Probleme posibile de studiu


O problemă importantă care ar putea să fie abordată şi de geografi, este aceea a evaluării
resurselor de apă dulce ale planetei, precum şi raportul dintre aceste resurse şi creşterea utilizării
economice şi sociale a apei.

Bibliografie

Gâştescu, P., Breţcan, P. (2009), Hidrologie continentală şi oceanografie, Editura Transversal,


Târgovişte.
Minea, I. S. (2011), Râurile bazinului Buzău, Editura Alpha MDN, Buzău.
Morariu, T., Pişotă, I., Buta, I. (1962), Hidrologie generală, E.D.P., Bucureşti.
Pantazică, Maria (1974), Hidrografia Câmpiei Moldovei, Editura Junimea, Iaşi.
Pişotă, I., Trufaş, V. (1971), Hidrologia R.S.România, II, Lacurile României, Fasc. I., Centrul de
multiplicare al Universităţii Bucureşti.
Pişotă, I., Zaharia, Liliana, Diaconu, D. (2010), Hidrologie, Editura Universitară, Bucureşti.
Romanescu, Gh. (2006), Complexul lagunar Razim – Sinoie – studiu morfohidrologic, Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
Sorocovschi, V. (1996), Podişul Târnavelor. Studiu hidrogeologic, Cluj – Napoca.
Ujvari, I. (1972), Geografia apelor României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Zăvoianu, I. (1978), Morfometria bazinelor hidrografice, Editura Academiei, Bucureşti.

(3.4.) Oceanografia

Alte denumiri: oceanologie, hidrografia oceanelor

Scurt istoric
Oceanografia s-a desprins din hidrologie, ca un domeniu distinct, în momentul în care a
existat un sistem de metode care a facilitat cunoaşterea aprofundată a maselor oceanice la adâncimi
mai mari (sec. XX).

Definiţie: Oceanografia este un domeniu interdisciplinar, care are ca obiect oceanul, cu


principalele sale caracteristici fizice şi biotice, studiate în corelaţie cu celelalte elemente ale
mediului natural (climă, hidrografia uscatului, vegetaţie, faună, relief).

Legătura cu alte ştiinţe


Oceanografia are legături cu ştiinţele despre pământ (geologie, fizică, geofizică, geografie)
şi ştiinţele despre viaţă (biologie, ecologie marină etc.). În prezent este un domeniu interdisciplinar,
care are ca obiect de studiu oceanosfera.

Legătura cu alte domenii ale geografiei


Oceanografia are implicaţii deosebite în climatologie, meteorologie maritimă, biogeografie,
geografia transporturilor şi în geomorfologie (considerându-se că relieful oceanelor reprezintă o
parte a reliefosferei).

96
Obiect predilect de studiu îl reprezintă masa oceanică (oceanosfera), formată din
totalitatea apei cantonată în mări şi oceane, cu proprietăţile ei (dimensiune, caracteristici fizice,
mişcări) şi repartiţia geografică a diferitelor elemente legate de caracteristicile mărilor şi oceanelor.
Există mai multe preocupări ale oceanografiei, care se referă la aspectele fizice, biologia
marină, oceanografia economică, inginerie şi geografia marină (sau oceanografie geografică).

Componente studiate din realitatea înconjurătoare


(a) Elemente primare
Elementele primare sunt reprezentate de apa oceanului şi proprietăţile acesteia (care diferă
de la o regiune geografică la alta, în funcţie de adâncime şi în raport de caracteristicile mediului
exterior).
(b) Procese elementare
Acestea se referă la încălzirea apelor oceanice, dinamica apelor (valuri, maree, curenţi),
evaporaţie, îngheţ; în principal, procesele predominante rezultă din interacţiunea dintre ocean şi
atmosferă. Totodată, în cadrul bazinelor oceanice, relieful şi procesele geomorfologice submarine
(eroziune, transport, acumulare) au caracteristici proprii în raport cu cele continentale.
(c) Fenomene
În afara fenomenelor studiate în mod obişnuit de oceanografie (temperatură, valuri, curenţi,
maree, îngheţ) există anumite fenomene care au o desfăşurare mai vizibilă în timp: mişcările
eustatice ale apei (ridicarea sau coborârea nivelului oceanului planetar) şi mişcările epirogenetice
(schimbarea configuraţiei mărilor şi a oceanelor, din cauza modificărilor tectonice).
(d) Sisteme şi structuri
Principalele sisteme sunt cele patru mari întinderi oceanice (deşi Oceanul Arctic este
considerat, uneori, o prelungire a Oceanului Atlantic), mările adiacente, mările intercontinentale şi
formele pe care le ia linia ţărmului (golfuri, estuare etc.). Sistemele majore sunt oceanele, care
funcţionează ca nişte unităţi relativ distincte ale hidrosferei oceanice. În cadrul oceanelor se
configurează anumite mase acvatice (mase de apă) care au proprietăţi ce pot să le legitimeze ca
atare, ca părţi ale hidrosferei oceanice.

Dimensiunea (scara) temporală


Dacă ne referim doar la apa oceanelor, scara temporală a fenomenelor este de ordinul
minutelor, orelor, zilelor şi anilor (în câţiva ani se realizează, de exemplu, un circuit complet al
circulaţiei generale oceanice).
Dacă ne referim la configuraţia bazinelor oceanice, ordinul de mărime temporală este
asemănător marilor procese geologice şi tectonice (milioane şi sute de milioane de ani). Dimensiuni
temporale similare se întâlnesc şi în cazul evoluţiei speciilor oceanice şi a fenomenului de „creştere
a masei oceanosferei”.

Subdomenii şi discipline
Principalele subdomenii ale oceanografiei sunt: oceanologia fizică, chimia marină
(oceanografie chimică), geologia şi geofizica marină, biologia marină (oceanografie biologică),
oceanografie economică, oceanografie ecologică şi hidrometeorologie marină.
Există şi geografia oceanelor, care se ocupă cu prezentarea oceanelor, studierea raporturilor
dintre oceane şi continente, compararea reliefului oceanelor şi al continentelor, precum şi
caracteristicile fiziografice ale oceanelor (Thurman, H., Trujillo, A., 2004, Introductory
Oceanography).

Metode
Metodele de cercetare a oceanelor au avut la început un caracter expediţional (favorizate de
construirea unor nave cu performanţe superioare), iar în ultimul secol, un pronunţat caracter
instrumental (sondare mecanică, sondaj acustic, metode sedimentologice, teledetecţie şi explorare
satelitară). Se consideră că, după diferite expediţii maritime, un moment semnificativ în evoluţia
97
oceanografiei l-a avut expediţia vasului Challenger (1872-1876). Elementele principale ale
oceanelor (geografia oceanelor) a rămas, în linii mari, stabilizată la datele de bază acumulate în
timp (curenţi oceanici, valuri etc.). Metodele moderne utilizează explorările cu batiscaful, imaginile
satelitare, diferitele tipuri de submarine, mijloacele acustice şi explorările indirecte.

Domenii de aplicaţii
(a) în geografie
Toate ramurile geografiei au o anumită legătură cu oceanografia, prin influenţa deosebită a
oceanelor asupra mediului terestru. Oceanografia fizică este chiar un domeniu în care hidrosfera (ca
geosferă a planetei) este studiată în legăturile ei mai strânse cu geografia fizică. Există relaţii
aprofundate cu geomorfologia (de exemplu relieful litoralului, al deltelor), hidrografia uscatului,
biogeografia acvatică, climatologia, precum şi diferite ramuri ale geografiei umane.
(b) în alte domenii ştiinţifice
Legăturile preferenţiale sunt cu geologia şi biologia, deoarece acestea constituie nucleul
interdisciplinar principal al oceanografiei (tectonica globală şi biologia marină).
Un domeniu de interes deosebit îl constituie rolul oceanelor în sistemul mediului terestru
(oceanele înmagazinând căldură şi fiind astfel un reglator climatic deosebit în cadrul climatosferei).
De altfel, o preocupare a oceanografiei o reprezintă interacţiunea globală a marilor sisteme terestre:
aer – apă, plăcile tectonice şi oceanele, ocean – continente, ocean – biosferă, mediul litoral etc.
(Thurman, H., Trujillo, A., 2004).
(c) în practica socială
Utilitatea datelor furnizate de oceanografie este evidentă pentru toate domeniile
semnificative ale practicii (de la desalinizarea apei marine, la energetica oceanelor, transporturi,
biomasa acvatică etc.).

Elemente teoretice
Elementele teoretice vizează explicarea formei curenţilor oceanici, realizarea legăturilor
între componentele oceanosferei, explicarea rolului oceanelor în circuitul apei şi ca resursă biotică.

Probleme posibile de studiu


Există câteva probleme importante la care şi-ar putea aduce o contribuţie şi specialiştii în
domenii ale geografiei. Acestea sunt:
- stabilirea originii apei din bazinele oceanice şi explicarea configuraţiei acestor bazine;
- explicarea configuraţiei reliefului oceanic şi a reliefului rezultat din interacţiunea uscat –
ocean;
- explicarea treptei hipsometrice de ± 200 m a Terrei.

Bibliografie

Gâştescu, P., Breţcan, P. (2009), Hidrologie continentală şi Oceanografie, Editura Transversal,


Târgovişte.
Posea, Aurora (1999), Oceanografie, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.
Romanescu, Gh. (2003), Oceanografie, Editura Azimuth, Iaşi.
Ross, A.D. (1976), Introducere în oceanografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Thurman, H., Trujillor, A. (2004), Introductory Oeanography, Pearson, Prentice Hall, Upper Saddle
River, New Jersey.

98
(3.5.) Biogeografia

Biogeografia studiază biosfera ca geosferă terestră, precum şi repartiţia geografică a


plantelor (fitogeografie) şi animalelor (zoogeografie), în legătură cu mediul lor de viaţă (ecologie).
Biosfera este considerată geosfera terestră care a apărut mai târziu în evoluţia planetei (dar totuşi la
începuturile ei) şi cuprinde aproximativ 1,5 milioane specii de animale şi 50 milioane specii de
plante.

Definiţie: Biogeografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul lumii vii, repartiţia ei geografică
şi modul în care aceasta este influenţată de mediul ei de viaţă.

Legătura cu alte ştiinţe


Legătura cea mai strânsă a biogeografiei este cu biologia (şi ecologia), deoarece acestea îi
furnizează materialul faptic şi principalele elemente ale relaţiilor cu mediul de viaţă. În acelaşi timp,
are legături cu ştiinţele naturii, cu ştiinţa mediului, statistica (pentru biologia populaţiilor),
paleontologia, precum şi cu domeniile clasice ale biologiei (sistematica, genetica şi evoluţionismul).
Legătura cu geografia este foarte bine cunoscută prin faptul că biosfera este o parte a Terrei,
iar metoda cartografică este folosită foarte larg în biogeografie.
Totodată, geografia oferă imaginea tuturor factorilor care pot contribui la răspândirea
plantelor şi animalelor.

Legătura cu alte domenii ale geografiei


Deşi este o parte componentă a geografiei, biogeografia are legături strânse cu discipline din
interiorul ei, cum ar fi climatologia, hidrologia, pedogeografia, geografia peisajelor (a cărei expresie
exterioară este vegetaţia), geografia mediului şi geoecologie.

Obiecul predilect de studiu


Obiectul predilect de studiu al biogeografiei îl constituie repartiţia geografică a plantelor şi
animalelor în raport cu elementele mediului natural. Totodată, această ştiinţă încearcă să explice
cauzele acestei repartiţii.

Componente studiate din realitatea înconjurătoare


(a) Elemente primare
Elementele primare ale biogeografiei sunt plantele, animalele, asociaţiile vegetale,
populaţiile, structurile vegetale şi mediile de viaţă. Fiecare dintre elementele menţionate au
caracteristici care intră în componenţa explicării repartiţiei învelişului biotic.
(b) Procese elementare
Procesele elementare principale sunt: modificarea arealelor biogeografice (extensiunea sau
diminuarea unor areale), adaptarea plantelor şi animalelor la mediu, restrângerea unor specii de
plante şi animale, extinderea diversităţii.
(c) Fenomene
Fenomenele principale se referă la circuitele biogeochimice, migraţii, zonalitate şi
azonalitate. De asemenea, este posibil ca evoluţia să fie sensibil influenţată de variabilitatea
factorilor de mediu.
(d) Sisteme
Sistemele biogeografice cuprind zonele de vegetaţie terestră, marile formaţiuni vegetale
(biomuri), mediile de viaţă, sistemele biotice marine, domeniul biotic subteran.

Dimensiunea (scara) temporală


Evoluţia vegetaţiei este cuprinsă între secvenţe mici de timp (zile şi ani), secvenţe mai mari
(secole) şi are semnificaţie la scara cronologică generală a evoluţiei planetei. Circuitele
biogeochimice, de exemplu, se desfăşoară în câţiva ani sau zeci de ani, iar modificările de areale, în
99
câteva sute de ani, Apariţia unor specii noi, datorită modificării tipurilor de mediu (de exemplu
fauna din Madagascar) se realizează în zeci şi sute de milioane de ani, iar evoluţia vieţii, în 3 – 3,5
miliarde de ani.

Subdomenii şi discipline
Există două domenii principale ale biogeografiei: fitogeografie şi zoogeografie. Ambele
cuprind aspecte legate de corologie (repartiţie spaţială), ecologie (relaţii cu mediul) şi biocenologie
(mediu – plantă). Se foloseşte şi termenul de biogeografie integrată; pentru a arăta legătura cu
mediul, există conceptul şi disciplina denumită biogeografie ecologică. Zonele urbane se consideră
că au un înveliş biotic specific, studiat de biogeografia urbană.

Metode
Biogeografia utilizează ansamblul metodelor specifice biologiei, iar biogeografia adaugă
metode geografice referitoare la repartiţia spaţială a speciilor de plante şi animale, precum şi la
caracteristicile mediului în care acestea trăiesc.

Domenii de aplicaţii
(a) în geografie
Învelişul biotic permite delimitarea precisă a peisajelor, precum şi indirect, a tipurilor de
medii şi a regiunilor. În mare măsură, multe încercări de regionare sau de delimitări ale peisajelor
au la bază caracteristicile învelişului vegetal. Caracteristicile învelişului biotic (în special
suprafeţele forestiere) au un rol important în procesele geomorfologice şi hidrice care au loc în
natură. Vegetaţia oferă, de asemenea, un spaţiu microclimatic.
(b) în alte domenii ştiinţifice
Repartiţia învelişului biotic facilitează reprezentarea spaţială şi delimitarea influenţei
diferitelor elemente ecologice (care sunt de natură fizică, mecanică, chimică).
(c) în practica socială
Învelişul biotic are o semnificaţie şi importanţă prin productivitatea biologică, posibilităţile
realizării unor lucrări agrotehnice corespunzătoare, precum şi creşterea posibilităţii productive a
ecosistemelor agricole.

Elemente teoretice
În afară de teoriile, ipotezele şi regulile care au fost identificate sau presupuse în cadrul
învelişului biotic, există o serie de teorii care îşi au originea în relaţiile dintre învelişul biotic şi
factorii de mediu. Petre Bănărescu (1977, p. 42) arată că un interes teoretic deosebit în cadrul
zoogeografiei îl are speciaţia (apariţia unor noi specii de animale), ca rezultat al influenţei în timp a
factorilor de mediu. Există legi bine cunoscute (zonalitatea, intrazonalitatea, azonalitatea), precum
şi o lege generală, care ar putea fi denumită „influenţa tipurilor de mediu asupra profilului
biogeografic predominant al unei regiuni”. Există, de asemenea, un model teoretic foarte interesant,
elaborat de Holdrige (citat de Jean- Paul Amat, 1996, p. 321), conform căruia sistemul de factori
exteriori (temperatură, precipitaţii, tipurile de mediu) şi asociaţiile vegetale pot fi reprezentaţi grafic
sub forma unui triunghi cu componente hexagonale interioare, care acoperă integral spaţiul
reprezentat, sugerând o legătură foarte clară între cele trei elemente componente.
De asemenea, există teorii zoogeografice (Bănărescu, P., 1977, p. 172) care explică
repartiţia şi evoluţia diferitelor specii de animale în funcţie de teorii sau ipoteze generale ale
evoluţiei planetei.

Probleme posibile de studiu


O problemă teoretică la care ar putea să îşi aducă contribuţia şi geografii o reprezintă
evaluarea exactă a biomasei terestre, precum şi calculul volumetric al părţii din biosferă situată pe
reliefosferă.

100
Ar exista de asemenea aplicaţii ale biogeografiei şi ecologiei la extinderea unor domenii
rezultate din analiza factorilor geoecologici.
Totodată poate fi analizată şi abordată mai nuanţat teoria „supraorganismului” autoreglabil
Geea, construită într-o formă complexă de James Lovelock (The Ages of Gaia, 1995).

Bibliografie

Amat, J. P. (1996), Biogéographie în Éléments de géographie physique, (coord. Ch. Le Cœur),


Bréal.
Anghel, Gh., Răvăruţ, M., Turcu, Gh. (1970), Geobotanică, Editura Ceres, Bucureşti.
Ardelean, A., Mohan, Gh. (2006), Botanica sistematică, Editura „V. Goldiş” University Press,
Arad.
Barbu, Valeria, Mărgineanu, Laura (1986), Relaţii în lumea vie, Editura Dacia, Cluj – Napoca.
Bănărăscu, P. (1970), Principii şi metode de zoogeografie, Editura Academiei, Bucureşti.
Bănărăscu, P., Boşcaiu, N. (1973), Biogeografie: perspectivă genetică şi istorică, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Birot, P. (1965), Les formations végétales du globe, Sedes, Paris.
Botnariuc, N. (1974), Biologie generală, E.D.P., Bucureşti.
Botnariuc, N., Vădineanu, Al. (1982), Ecologie, E.D.P., Bucureşti.
Braque, R. (1988), Biogéographie des continents, Massan, Paris.
Călinescu, R., Bunescu, A., Pătroescu, Maria (1972), Biogeografie, E.D.P., Bucureşti.
Dorst, J. (1970), Înainte ca natura să moară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Drugescu, D. (1994), Zoogeografia României, Editura All, Bucureşti.
Lovelock, J. (1995), The Ages of Gaia, Oxford University Press, U.K.
Lupaşcu, Angela (2001), Biogeografie, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.
Manea, Gabriela (2011), Elemente de biogeografie, Editura Universitară, Bucureşti.
Mohan, Gh., Ardelean, A. (1993), Ecologie şi protecţia mediului, Editura Scaiul, Bucureşti.
Pora, E. (1975), Omul şi natura, Editura Dacia, Cluj – Napoca.
Pop, I. (1977), Biogeografie ecologică, vol. I – II, Editura Dacia, Cluj Napoca.
Stănilă, Anca – Luiza (2006), Biogeografie, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.
Stugren, B. (1982), Bazele ecologiei generale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Stugren, B. (1982) (coord.), Probleme moderne de ecologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Walter, H. (1974), Vegetaţia Pământului în perspectivă ecologică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

(3.6.) Geografia solurilor

Alte denumiri: pedogeografie

Scurt istoric
Pedogeografia (geografia solurilor) este un domeniu de interferenţă între pedologie şi
geografie, precizat ca atare chiar de fondatorul pedologiei moderne (V. V. Dokuceaev). Acesta arată
că ştiinţa solului are o concretizare teritorială în geografia solurilor.
Independentizarea geografiei solurilor ca parte a geografiei (eventual împreună cu
biogeografia) a îndepărtat sensibil preocuparea geografică de ştiinţa solului (pedologie). Aceasta din
urmă a evoluat într-o formă tot mai complexă, care necesită abordări de natură fizică, chimică,
mecanică etc.
Geografia îşi păstrează posibilitatea de redare cartografică şi de delimitare spaţială a
tipurilor de soluri.

101
Definiţie:
Geografia solurilor se ocupă cu repartiţia spaţială a diferitelor tipuri de soluri în raporturile
lor cu de mediu de la suprafaţa terestră.
Solul, după cum este cunoscut, reprezintă partea superficială a scoarţei terestre (care
cuprinde minerale, aer, apă, microorganisme, substanţe organice), înzestrată cu proprietatea de a fi
fertilă (fertilitate).
Geografia nu se ocupă propriu-zis cu studierea solului, deşi acesta conservă elementele
esenţiale ale mediului natural (apă, minerale, microorganisme, aer, vegetale) şi evoluţia acestuia la
o anumită scară de timp. În acest fel, pedogeografia îşi păstrează în mod predilect interesul pentru
repartiţia teritorială a tipurilor de soluri şi anumite aspecte ale relaţiilor cu mediul înconjurător.

Legătura cu alte ştiinţe


Geografia solurilor este strâns legată de pedologie, de agrotehnică, agricultură, precum şi de
chimia, fizica şi mecanica solurilor. De asemenea, există legături preferenţiale ale pedologiei cu
biologia, meteorologia, geologia (prin mineralogie şi petrografie).

Legătura cu alte domenii ale geografiei


O legătură foarte strânsă există între pedogeografie şi studiul reliefului (relieful influenţând
tipul şi extensiunea arealelor de soluri). Există, de asemenea, legături cu hidrologia (prin studierea
apelor subterane, a procesului de infiltraţie), cu geografia utilizării terenurilor şi fenomenele de
degradare a solurilor.

Obiectul predilect de studiu


Obiectul de studiu al pedogeografiei îl reprezintă repartiţia teritorială a tipurilor de soluri
şi factorii care influenţează această repartiţie.

Componente studiate din realitatea înconjurătoare


(a) Elemente primare
Elementul principal îl reprezintă chiar solul, prin intermediul analizei profilului de sol (prin
metode observaţionale şi analitice; în urma acestei analize, pot fi stabilite arealele cu soluri de un
anumit tip şi pot fi realizate hărţi pedogeografice.
De asemenea, printr-o bună cunoaştere a caracteristicilor de mediu (şi îndeosebi a reliefului)
pot fi realizate extrapolări veridice referitoare la repartiţia unor anumite tipuri de soluri, pe baza
omogenităţii suprafeţei subiacente.
De obicei, în analiza pedogeografică intră şi analiza factorilor pedogenetici, iar în final
regionarea pedogeografică.
(b) Procese elementare
Sunt studiate procese elementare cum ar fi pedogeneza, infiltrarea apelor, eroziunea
superficială şi de adâncime, alunecările de teren, solificarea secundară, aprecieri asupra factorului
timp şi asupra productivităţii.
(c) Fenomene
Fenomenele se pot referi îndeosebi la transformările solurilor, precum şi la modificările
climei şi ale vegetaţiei, cu efect în tipul de sol. În anumite situaţii, au fost reconstituite condiţii
naturale după tipurile de sol şi caracteristicile unor suprafeţe solificate pe baza unor condiţii relicte.
(d) Sisteme
În cadrul pedogeografiei, sistemul de referinţă îl reprezintă unitatea de relief relativ
omogenă, pe care se poate dezvolta un anumit tip de sol.

Dimensiunea (scara) temporală


Timpul de formare a solurilor oscilează între câţiva ani şi un secol. Este ştiut că, în definiţia
şi caracterizarea solurilor, timpul reprezintă o componentă esenţială, care indică viteza procesului de
pedogeneză.
102
Subdomenii şi discipline
În cazul pedogeografiei, domeniile sunt: regionarea pedogeografică şi cartografierea
solurilor.

Metode
Metodele de studiu al solurilor aparţin pedologiei ca ştiinţă. Geografia solurilor foloseşte
doar anumite metode care îi sunt accesibile şi, îndeosebi, analiza profilului de sol. Metoda specifică
o reprezintă însă cartarea repartiţiei spaţiale a tipurilor de soluri, în funcţie de caracteristicile
suprafeţei subiacente.

Domenii de aplicaţii
(a) în geografie
Pedogeografia poate să indice succesiuni de evenimente paleogeografice, prin studierea
succesiunii solurilor relicte (Ana Conea, 1970), precum şi realizarea unor aprecieri asupra
caracteristicilor tipurilor de mediu. Geografii pot contribui la evaluarea cantitativă şi calitativă a
productivităţii solurilor.
(b) în alte domenii ştiinţifice
Cartarea solurilor este utilă chiar ştiinţei solului (pedologia), prin consemnarea repartiţiei
teritoriale a acestora. În mod indirect, de aici pot fi făcute aprecieri asupra posibilităţilor agrotehnice
de utilizare a solurilor.
(c) în practica socială
Oricât ar fi de paradoxal, cartarea tipurilor de soluri poate să fie utilizată în aprecierea
caracteristicilor diferitelor proprietăţi, individuale sau colective, care urmează să fie supuse unor
anumite utilizări agricole şi agrotehnice.

Elemente teoretice
Un element teoretic foarte interesant poate să îl reprezinte includerea reprezentării solurilor
în proiecţiile de tip GIS. În mod obişnuit, tipul de sol nu este reprezentat pe hărţile virtuale, ci doar
modul de utilizare a terenurilor. Indicaţia actuală asupra acestora este foarte importantă, dar nu este
suficientă pentru delimitări calitative.
În cazul unor regionări fizico – geografice, ar fi posibilă cuantificarea elementelor de sol,
astfel încât ponderea acestora în structura fizico – geografică a unui teritoriu să aibă o prezenţă
relevantă.

Probleme posibile de studiu


Este posibil ca o problemă de studiu semnificativă (situată la latitudinea geografilor) să fie
eroziunea accelerată a solurilor, în condiţiile modificărilor actuale de mediu. Ca ipoteză, în multe
areale putem considera că viteza de eroziune depăşeşte sensibil timpul de solificare.

Bibliografie

Barbu, N. (1988), Les unités pédo – géographyques de la Roumanie, RRGGG, Géographie, tom.
32, Editura academiei, Bucureşti.
Barbu, N. (1988), Regionarea pedogeografică a teritoriului României, Terra, anul XX (XL), nr. 2,
Bucureşti.
Conea, Ana (1970), Formaţiuni cuaternare în Dobrogea, Editura Academiei, Bucureşti.
Florea, N, Munteanu, I., Rapaport, Camelia, Chiţu, C., Opriş, M. (1968), Geografia solurilor
României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

103
(3.7.) Paleogeografie

Definiţie
Paleogeografia este disciplina geografică (preponderent de geografie fizică) ce îşi propune
să abordeze evoluţia generală a mediului natural de-a lungul timpurilor (îndeosebi în Cuaternar), pe
baza datelor oferite de ştiinţele componente şi disciplinele conexe. Paleogeografia poate fi asimilată
cu Geografia Cuaternarului.

Legătura cu alte ştiinţe


Legătura cea mai strânsă a paleogeografiei este cu geomorfologia, paleontologia,
paleoclimatologia şi geografia Cuaternarului (cu care se suprapune parţial). De asemenea, se
bazează pe datele geologiei, geofizicii şi fizicii globului (prin paleomagnetism). A fost şi este
considerată o ramură a geografiei (Ilie, I., 1967).

Legătura cu alte domenii ale geografiei


Toate domeniile geografiei fizice sunt implicate în studiul evoluţiei mediului natural.
Legitimitatea abordării predominant a perioadei Cuaternare derivă din apariţia şi evoluţia omului,
care este o parte a mediului geografic, iar geografia este considerată ca ştiinţă a relaţiei dintre om şi
mediu (Cârciumaru, M., 1999).

Obiect predilect de studiu


Obiectul de studiu îl reprezintă evoluţia naturală complexă a mediului sub raportul
caracteristicilor climei, vegetaţiei, hidrografiei, învelişului de soluri şi al reliefului. Pentru geografi,
elementele de certă legitimitate în abordarea geografiei cuaternarului sunt cele câteva lucrări
deosebit de valoroase realizate pe această temă (Conea, Ana, 1970; Cârciumaru, M., 1980, 1999;
Donisă, I., 1993), precum şi sinteza recentă de un deosebit nivel ştiinţific (Popescu, N., Ene, M.,
Folea, Florina, 2010).

Componente studiate din realitatea înconjurătoare


(a) Elemente primare
Fiecare element component (climă, relief etc.) reprezintă în acelaşi timp un element al
evoluţiei paleogeografice. Aparent relieful, prin deplasarea plăcilor tectonice, vulcanism etc., pare
să aibă un rol proeminent. Elementul cel mai vizibil îl reprezintă sistemul climă – vegetaţie, dedus
din analizele disciplinare respective.
(b) Procese elementare
Procesele care sunt caracteristice evoluţiei paleogeografice sunt cele care se manifestă în
cadrul fiecărei componente: modificarea climei (şi a caracteristicilor sale semnificative),
modificarea reliefului, evoluţia vegetaţiei, procesul de solificare.
(c) Fenomene
Principalele fenomene paleogeografice sunt: schimbarea polarităţii câmpului magnetic
terestru, mişcările eustatice şi epirogenetice, modificarea extensiunii biomurilor naturale şi a
principalelor formaţiuni vegetale, evoluţia repartiţiei unor elemente reper de faună, modificarea
caracteristicilor oceanosferei, gradul de intervenţie antropică de-a lungul timpului.
(d) Sisteme şi structuri
Cel mai vizibil sistem în evoluţia sa este cel reprezentat de asocierea climă – apă –
vegetaţie. Astfel, cantonarea unei părţi din hidrosferă în calotele glaciare modifică bilanţul general
al apei şi extensiunea zonelor climatice şi biogeografice. Sistemul reliefosferei suportă, în cea mai
mare măsură, aceste modificări, având un rol activ în anumite procese şi fenomene.
Dimensiunea (scara) temporală
Deşi pot fi reconstituite peisaje naturale foarte vechi, care s-au succedat de-a lungul erelor
geologice, acestea nu fac obiectul paleogeografiei, deoarece geografia nu ar putea să adauge
elemente proprii de observare la cele studiate de ştiinţele geologice. Pentru paleogeografie,
104
intervalul de timp care poate fi luat în consideraţie este cel din Cuaternar, cu deosebire cel din
Holocen, ulterior ultimei glaciaţiuni, când urmele culturilor materiale pot fi reperate în cadrul
evoluţiei mediului natural.

Subdomenii şi discipline
Pot fi considerate domenii conexe paleogeografiei: paleoclimatologia, paleobotanica
(aceasta însă este mai mult o diviziune a biologiei şi a geologiei), cronologia (tefrocronologia,
morfocronologia), precum şi geoecologia.
Paleogeografia, în sensul ei restrâns, este similară conceptual geografiei Cuaternarului.

Metode
Metodele aparţin ştiinţelor şi subdiviziunilor componente, din care paleogeografia preia
anumite rezultate şi le transformă, prin metoda proprie (metoda cartografică) în reprezentări
spaţiale. Metoda şi scara morfocronologică oferă o perspectivă asupra posibilităţilor geomorfologiei
genetice.

Domenii de aplicaţii
(a) în geografie
Pentru geografie, cunoaşterea evoluţiei mediului natural este foarte importantă, atât prin
prisma stabilirii unei succesiuni ştiinţifice de evenimente, cât şi a modului de producere a
fenomenelor naturale actuale, în contextul investigării evoluţiei lor în timp.
(b) în alte domenii ştiinţifice
Aplicaţii mai evidente sunt în domeniul arheologiei, al geografiei istorice, biogeografiei,
climatologiei şi paleoclimatologiei.
(c) în practica socială
Un element de interes pentru practica socială îl reprezintă posibilitatea anticipării unor
modificări ale mediului natural la anumite orizonturi previzibile de timp (inclusiv încălzirea
globală).

Elemente teoretice
Elementele teoretice ale cercetărilor de timp paleogeografic vizează aceleaşi preocupări
fundamentale pe care le au disciplinele conexe şi ştiinţele înrudite: cauzele glaciaţiunii, cauzele
schimbării polarităţii câmpului magnetic, factorii deplasării animalelor şi a evoluţiei formaţiunilor
vegetale, rolul unor fenomene accidentale în procesele naturale (de exemplu, transportul unor
componente organice sau obiectuale cu ajutorul valurilor de tip tsunami), precum şi o serie de
elemente cu un anumit caracter regional şi punctiform.

Probleme posibile de studiu


Există mai multe probleme ştiinţifice pe care ar putea să le abordeze paleogeografia. Una
dintre ele (la care şi geografii pot contribui constructiv) este legată de explicarea treptei de relief
situată în jurul valorii actuale de 0 m (câmpii litorale, 0 – 200 m şi platforme continentale situate
până la adâncimi de 200 - 300 m). Alte probleme sunt constituite relieful submarin al platformei
continentale, sincronizarea reliefului glaciar şi a glaciaţiunii în cele două emisfere şi identificarea
unor elemente de predictibilitate ale evoluţiei mediului natural în contextul impactului antropic tot
mai accentuat.
Deşi încălzirea globală nu reprezintă în mod nemijlocit o problemă a geografiei, geograful
are posibilitatea de a analiza elementele conexe, interpretabile în contextul acestei teorii.

Bibliografie

Bălteanu, D. (1982), Învelişul de gheaţă al Pământului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,


Bucureşti.
105
Conea, Ana (1970), Formaţiuni cuaternare în Dobrogea, Editura Academiei, Bucureşti.
Cârciumaru, M. (1980), Mediul geografic în Pleistocenul Superior şi culturile paleolitice din
România, Editura Academiei, Bucureşti.
Cârciumaru, M. (1999), Evoluţia omului în Cuaternar, Editura Lumina Lex, Bucureşti.
Donisă, I. (1993), Paleogeografia Cuaternarului, Centrul de Multiplicare al Universităţii „Al. I.
Cuza”, Iaşi.
Drăgan, I.C., Airinei, Şt. (1993), Geoclima şi istoria, Editura Europa Nova, Bucureşti.
Drîmba, O. (1984), Istoria culturii şi civilizaţiei (3 volume), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Grigorescu, I. D. (1980), Înaintea apariţiei omului, Editura Albatros, Bucureşti.
Ilie, I. (1967), Paleogeografie, note de curs, Facultatea de Geologie – Geografie, Universitatea
Bucureşti.
Liteanu, E., Ghenea, C. (1966), Cuaternarul din România, St. Tehn. Ec., seria H, 1, Comitetul
Geologic, Bucureşti.
Macarovici, N. (1968), Geologia Cuaternarului, E.D.P., Bucureşti.
Necrasov, Olga (1971), Originea şi evoluţia omului, Editura Academiei, Bucureşti.
Petrescu, I. (1990), Perioadele glaciare ale Pământului, Editura Tehnică, Bucureşti.
Popescu, N. (1990), Ţara Făgăraşului – studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.
Popescu, N., Ene, M., Folea Tatu, Florina (2010), Geografia Cuaternarului, Editura Universitară,
Bucureşti.
Posea, Gr. (1982), O singură glaciaţiune în Carpaţi, în SSGGG, Geografie, XXVIII, Editura
Academiei, Bucureşti.
Saulea, Emilia (1967), Geologie istorică, E.D.P., Bucureşti.
Urdea, P. (2000), Munţii Retezat – studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.

106
(4) Domenii şi discipline ale geografiei umane

(4.1.) Geografia populaţiei

Alte denumiri: Demogeografie, Studiul geografic al populaţiei, Geodemografie

Definiţie: Geografia populaţiei studiază populaţia în calitate de factor activ al spaţiului


geografic, caracterizată prin relaţii spaţiale şi temporale ale elementelor caracteristice populaţiei ca
structură umană supraindividuală (evoluţia populaţiei, mişcarea populaţiei, structura etc.).

Legătura cu alte ştiinţe


Geografia populaţiei se bazează pe o serie de ştiinţe care sunt implicate în studiul complex al
populaţiei: demografie, sociologie, istorie, economie, statistică, medicină. De la aceste ştiinţe,
geografia preia elemente metodologice, concepte, teorii şi opinii, pe care le corelează cu elementele
dimensiunii spaţiale a acestora, pentru a identifica modul în care comunităţile umane şi populaţia, în
ansamblul ei, contribuie la modificarea calitativă a spaţiului geografic.

Legătura cu alte domenii ale geografiei


Geodemografia influenţează abordările din geografia aşezărilor şi geografie economică. Este în
relaţie cu elementele mediului fizic (pentru explicarea unor fenomene referitoare la populaţie), ale
mediului antropizat (geografie urbană, geografia industriei), populaţia fiind considerată generatoare
a spaţiului culturalizat şi, în general, a spaţiului geografic.

Obiect predilect de studiu


Geografia populaţiei studiază dimensiunea geografică a populaţiei, concretizată în evoluţia
acesteia în timp, mobilitate, repartiţie teritorială, structură şi rolul ei ca resursă a activităţilor
economice.

Componente studiate din realitatea înconjurătoare


(a) Elemente primare
Putem considera fiecare caracteristică principală a populaţiei ca un element primar; acestea
sunt: număr, densitate, repartiţie, structură, mobilitate şi însăşi populaţia, în ansamblul ei. De
asemenea, pot fi considerate elemente primare formele de concentrare teritorială ale populaţiei, care
au caracteristici de grup.
(b) Procese elementare
Principalele procese elementare sunt legate de deplasarea teritorială a populaţiei, sporul
natural, sporul total, evoluţia numerică, activităţile economice, precum şi interacţiunile dintre
principalele structuri demografice (etnice, lingvistice, religioase, profesionale) şi spaţiul geografic
în care sunt situate.
(c) Fenomene
Fenomenele specifice geografiei populaţiei sunt cele identificate prin cercetări demografice şi
geodemografice: îmbătrânirea demografică a populaţiei unor regiuni, tranziţia demografică,
migraţiile istorice şi contemporane, modificări în structura populaţiei şi în reflectarea teritorială a
acesteia.
(d) Sisteme
Sistemele geodemografice sunt, într-o mare măsură, similare sistemelor demografice: repartiţia
teritorială, structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe (reprezentată prin piramida vârstelor),
modele de evoluţie a populaţiei, cronodiagrame etc.
(e) Structuri
Principalele structuri ale populaţiei sunt structurile teritoriale (gruparea populaţiei pe ţări,
unităţi administrative), lingvistice (gruparea populaţiei pe mari familii), profesionale, religioase,
etnice, culturale şi formele de aglomerare teritorială a populaţiei (de la cătun, la megalopolis).
107
Dimensiunea (scara) temporală
Scara temporală cuprinde un sistem referenţial, format din următoarele diviziuni: un an (pentru
inventarierea populaţiei pe baza recensămintelor sau a estimărilor), un deceniu (care permite
sesizarea unor modificări cantitative şi calitative), o generaţie (trei – patru decenii), un contingent
(populaţia dintr-un anumit an), un secol (interval în care modificarea populaţiei poate fi sesizată pe
baza unor observaţii directe), câteva secole (pentru evoluţia istorico – geografică a populaţiei unui
teritoriu), câteva milenii (pentru studierea populaţiei pe o bază documentară) şi câteva sute de mii
de ani (pentru antropogeneză şi evoluţia hominizilor actuali).

Subdomenii
Principalele subdomenii se pot referi la probleme specifice de investigaţie: dinamica
populaţiei, repartiţia geografică, structura populaţiei, mobilitatea teritorială, evoluţia socio –
profesională şi populaţia ca element activ al proceselor economice şi al transformării spaţiului
geografic.

Metode
Pe lângă o serie de metode generale, de natură predominant demografică (recensăminte,
statistici, estimări, chestionare), geodemografia utilizează şi metode proprii, cum ar fi îndeosebi
reprezentările cartografice (care au mărit foarte mult expresivitatea redării spaţiale a fenomenelor
demografice), GIS, elemente de statistică aplicată în geografie, cercetări monografice.
În afară de aceste metode, geografia populaţiei are un referenţial specific în diferite teorii,
referitoare la populaţie în ansamblul ei: teoria malthusianistă a creşterii populaţiei, teoria
populaţionistă, teoria optimului demografic, teoria suprapopulării şi teoria generală a
determinismului geografic.

Domenii de aplicaţii
(a) în geografie
Domeniile şi posibilităţi de aplicare ale geografiei populaţiei se referă la geografia urbană
(unde populaţia are rolul determinant în constituirea fenomenului urban), geografia regională (unde
populaţia este o componentă identitară activă), geografia socială (în care fenomenele sociale sunt
parte a comportamentului unei anumite populaţii), dezvoltarea durabilă (în care populaţia este
beneficiara modificărilor intenţionate), geografia culturală.
(b) în alte domenii ştiinţifice
Geodemografia poate oferi interpretări pertinente pentru studiile demografice (şi demografie în
ansamblul ei), pentru cele de istorie demografică, sociologie rurală şi urbană, amenajarea
teritoriului şi economie.
(c) în practica socială
În cazul prognozelor teritoriale, componenta demografică este esenţială. Ea trebuie să fie avută
în vedere în studiile de planing teritorial, în identificarea unor riscuri demografice etc.

Elemente teoretice
Un grup de elemente teoretice se referă la cuantificarea rolului factorilor naturali, al celor
istorici şi economici în toate fenomenele legate de preocupările geografiei populaţiei.

Probleme posibile de studiu


Studiile actuale au extins foarte mult problematica geografiei populaţiei, pe coordonate şi
dimensiuni greu de anticipat cu un interval de timp în urmă. În acest sens, există studii referitoare la
coeziunea teritorială a populaţiei, rolul sistemelor de transport în diferenţierile repartiţiei teritoriale
a populaţiei.
Există teme generoase, posibil de a fi abordate într-un orizont previzibil de timp: raportul
dintre populaţiei şi resursele agroalimentare, dimensiunea spaţială a presiunii umane, realizarea unei
taxonomii a concentrării teritoriale a populaţiei (de la localitate la planetă).
108
Bibliografie

Creţan, R. (2006), Etnie, religie şi opţiune electorală în Banat, Editura Universităţii de Vest,
Timişoara.
Erdeli, G., Dumitrache, L. (2009), Geografia populaţiei mondiale, Editura Universitară,
Bucureşti.
Iaţu, C. (2006), Démographie et géographie du travail en Roumanie postdécembriste, Editura
Sedcom Libris, Iaşi.
Ilieş, Al. (1998), Etnie, confesiune şi comportament electoral în Crişana şi Maramureş – sec. XIX –
XII – studiu geografic, Editura Dacia, Cluj Napoca.
Ilieş, Al., Staşac, M. (2009), Studiul geografic al populaţiei, Editura Universităţii din Oradea,
Oradea.
Mara, V. (2007), Introducere în geografia religiilor, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca.
Muntele, I. (1998), Populaţia Moldovei în ultimele două secole, Editura Corson, Iaşi.
Muntele, I. (2010), Les risques géo-demographiques en Roumanie – realités et perspectives, în
Lucrările Seminarului Geografic „D. Cantemir”, nr. 30, 2009, Iaşi.
Muntele, I., Ţurcănaşu, G. (2009), Le viellissement de la population – le cas de la Roumanie,
Analele Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, tom LV, II C, Geografie 2009, Editura Universităţii „Al. I.
Cuza”, Iaşi.
Nicolae, I. (2011), Antropogeografie. O abordare diacronică, Editura Universitară, Bucureşti.
Simion, Tamara (2008), Geografia populaţiei Terrei, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti.
Ungureanu, A., Muntele, I. Geografia populaţiei, Editura Sedcom Libris, Iaşi.

(4.2.) Geografia aşezărilor rurale

Alte denumiri (aproximativ similare): geografia spaţiului rural, geografie rurală, geografia
satului, geografia habitatului rural)

Definiţie
Geografia aşezărilor rurale este o disciplină geografică (cu elemente interdisciplinare) care îşi
propune să studieze condiţiile de formare a satelor, repartiţia acestora, precum şi evoluţia
fenomenului rural în diferite medii şi spaţii geografice.

Legătura cu alte ştiinţe


Există legături preferenţiale cu ştiinţele şi activităţile legate de spaţiul rural (agricultură,
agrotehnică, economie rurală, sociologie rurală), cu ştiinţe care analizează spaţiul social (sociologie,
geografie socială), populaţia (geodemografie), precum şi alte ştiinţe, cum ar fi geografia urbană,
geografia culturală, etnografie, folclor etc.

Legătura cu alte domenii ale geografiei


Legătura cu alte domenii ale geografiei este mai vizibilă în cazul geografiei culturale, sociale,
organizarea spaţiului rural, geografia agriculturii (agrogeografie).

Obiect predilect de studiu


Obiectul de studiu îl reprezintă analiza, descrierea şi explicarea fenomenului rural (prin
componentele sale teritoriale, populaţie, funcţii, aspecte exterioare, evoluţie) în organizarea
spaţiului geografic.

109
Componente studiate din realitatea înconjurătoare
(a) Elemente primare
Pot fi considerate elemente primare: locuinţa, cătunul, aşezarea rurală (sat), comuna, ca unitate
administrativă, tipurile de sate (după formă, structură, funcţii) şi componentele teritoriale (moşie,
vatră, populaţie).
(b) Procese elementare
Principalul proces elementar are un vector evolutiv semnificativ şi se referă la evoluţia
teritorială, demografică, funcţională şi economică a satelor. La aceasta s-ar adăuga elementele şi
fenomenele rezultate în urma interacţiunii diferitelor entităţi teritoriale rurale şi a modului de
ierarhizare pe un anumit teritoriu.
(c) Fenomene
Fenomenele se referă îndeosebi la deplasarea populaţiei (dintr-o localitate în alta), creşteri sau
descreşteri geodemografice, modificări funcţionale, roiri ale satului şi, într-o anumită măsură,
crearea unei toponimii de către locuitori.
(d) Sisteme
Sistemele au un caracter individual (sat, cătun) sau prezintă asocieri teritoriale şi funcţionale
(sisteme de aşezări rurale, sisteme de aşezări urbane şi rurale).
(e) Structuri
În cazul aşezărilor rurale există structuri ale spaţiului geografic influenţate de existenţa
acestora, cum ar fi: spaţiul rural, habitatul rural, zonele funcţionale rurale, precum şi structuri
rezultate din tipologia aşezărilor rurale şi forme (tipuri morfostructurale).

Dimensiunea (scara) temporală


Evoluţia satelor în timp are loc de-a lungul unor decenii şi a unor secole (pentru evoluţia
istorico – geografică mai îndepărtată).

Subdomenii
Principalele subdomenii conturate se referă la geografia satului, geografia spaţiului rural şi
geografia sistemelor de aşezări.

Metode
O metodă folosită frecvent de geografi în analiza aşezărilor rurale o reprezintă metoda
monografică (rezultând monografii geografice ale localităţilor). Există, de asemenea, studii cu un
caracter monografic interdisciplinar (în care participă, pe lângă un geograf şi alţi specialişti, cu
deosebire din localitatea respectivă), rezultând monografii cu un caracter mai complex.
Se folosesc, de asemenea, metode statistice, chestionare, interviuri şi metode de reprezentare
cartografică.

Domenii de aplicaţii
(a) în geografie
Domeniile principale se referă la concretizarea fenomenului de tipologizare (în general), la
tipologizarea spaţiului rural (în particular); totodată, geografia aşezărilor rurale are o contribuţie
semnificativă în definirea entităţilor teritoriale (polarizate, funcţionale şi complexe).
(b) în alte domenii ştiinţifice
Geografia aşezărilor rurale oferă sugestii dezvoltării economice (şi studiilor de geografie
agrară), sociologiei (îndeosebi sociologie rurală), etnografiei (prin dimensiunea etnogeografică a
spaţiului) şi amenajării teritoriului.
(c) în practica socială
Principalele aplicaţii se referă la intenţiile de amenajare a spaţiului rural, ca parte a dezvoltării
durabile. În acest context, este deosebit de importantă taxonomizarea şi ierarhizarea aşezărilor
rurale pe un anumit teritoriu de proiect (comune, asocieri de comune, judeţe), deoarece soluţiile
ştiinţifice corecte asigură o alocare obiectivă a fondurilor necesare dezvoltării. Un domeniu
110
semnificativ îl reprezintă proiectarea reţelei şi a construcţiilor şcolare (în anumite localităţi rurale)
în condiţiile evoluţiilor demografice negative, care influenţează mărimea contingentelor de elevi.

Elemente teoretice
O primă preocupare teoretică ar putea să fie reprezentată de construirea unei taxonomii a
formelor de concentrare a aşezărilor umane (de la locuinţă, la megalopolis), în care o poziţie
distinctă şi obiectivă ar trebui să se regăsească în definirea unei subtaxonomii a spaţiului rural.
O temă semnificativă o reprezintă, de asemenea, evoluţia aşezărilor rurale (spaţial, funcţional,
demografic), în condiţiile restructurării agrare şi economice.
O temă teoretică ar fi, de asemenea, stabilirea pe baza unor exemple concrete, a poziţiei
aşezărilor rurale în teoriile locului central.

Probleme posibile de studiu


O problemă importantă o reprezintă memoria pe care localităţile rurale (prin comunităţile
umane pe care le au) o mai păstrează încă, sub raportul geografiei vernaculare: orientarea
individuală în spaţiu, itinerarii, cunoaşterea detaliată a moşiei, construcţia spaţiului mintal,
dimensiuni empirice ale spaţiului locuit, memoria orală, experienţa empirică.

Bibliografie

Apolzan, Lucia. (1987), Carpaţii tezaur de istorie. Perenitatea aşezărilor risipite pe înălţimi,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Cucu, V. (1977), Sistematizarea teritoriului şi localităţilor din România, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Erdeli, G. (1983), Aşezările omeneşti din Podişul Mehedinţi. Aspecte de geografie istorică., Rev.
Terra, XV, 1.
Ianoş, I., Humeau, J. B. (2000), Teoria sistemelor de aşezări, Editura Tehnică, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1935), O hartă a aşezărilor rurale din România, BSRRG, tom. LIII, 1934,
Bucureşti.
Opreanu, S. (1946), Aşezările româneşti de tip adunat din ţara Crişurilor şi din Banat, Revista
geografică, an II, fasc. I – IV, Institutul de cercetări geografice al României, Bucureşti.
Poghirc, P. (1972), Satul din Colinele Tutovei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Popa, N. (2000), Tipuri de aşezări în Ţara Haţegului, Editura Brumar, Timişoara.
Tufescu, V. (1937), Dealul Mare – Hârlău. Observaţii asupra evoluţiei reliefului şi aşezărilor
omeneşti, B.S.R.R.G., LVI.

(4.3.) Geografia aşezărilor urbane

Alte denumiri: geografie urbană, geografia oraşelor

Definiţie
Geografia urbană este o disciplină care studiază condiţiile de formare a oraşelor, elementele
acestora (formă, structură, funcţii, zone funcţionale), răspândirea lor geografică şi influenţa pe care
o au în teritoriu, evoluţia fenomenului urban în spaţiu şi timp (inclusiv procesul actual de urbanizare
şi metropolizare).

Legătura cu alte ştiinţe


În mod predilect, geografia urbană are legătură cu urbanismul, arhitectura, sociologia urbană,
economia (cu diferitele sale ramuri), psihologia (prin psihologie urbană) şi ecologia (prin ecologie
urbană).

111
Legătura cu alte domenii ale geografiei
Geografia aşezărilor urbane constituie o parte centrală a geografiei umane în general, prin
concentrarea problematicii acesteia pe cadrul concret oferit de oraşe şi sistemele urbane.
Are legături, de asemenea, cu climatologia (prin climatologie urbană), organizarea teritoriului,
planing teritorial, geografie socială, geografie culturală, geografia turismului şi cadrul oferit de
geografia fizică.

Obiect predilect de studiu


Obiectul principal de studiu îl reprezintă oraşul şi fenomenul urban, prin cercetarea
elementelor componente ale oraşelor (formă, structură, funcţii), condiţiile lor de formare, evoluţia
oraşelor şi a sistemelor urbane şi rolul lor în construirea spaţiului geografic.

Componente studiate din realitatea înconjurătoare


(a) Elemente primare
Elementele primare pot fi considerate oraşul (ca entitate teritorială indiferent de mărime), zona
periurbană, arealul suburban înconjurător (hinterland), populaţia oraşelor, elementele demografice
urbane (număr de locuitori, evoluţie, structură).
(b) Procese elementare
În cazul oraşelor, principalele procese elementare sunt cele de creştere teritorială, de evoluţie
funcţională, urbanizare şi structurarea sistemelor teritoriale urbane.
(c) Fenomene
Fenomenele urbane specifice sunt legate de procesul de urbanizare, metropolizare, explozie
urbană, ierarhizarea reţelei şi evoluţia spaţială a fenomenului urban.
(d) Sisteme
Oraşele pot fi considerate noduri ale sistemelor urbane supraindividuale, iar sistemul de
comunicaţii şi transporturi reprezintă reţelele aceluiaşi sistem. În cazul oraşelor, un subsistem
important îl constituie populaţia acestora (care poate fi studiată după paradigma geodemografică).
(e) Structuri
În cazul sistemelor de aşezări urbane, pot fi identificate diferite structuri funcţionale teritoriale
şi de ierarhie urbană, precum şi moduri de concretizare ale acestora: zone metropolitane, forme de
aglomerare (conurbaţii, metropole, megalopolisuri), arii urbane şi metropolitane.

Dimensiunea (scara) temporală


Pentru oraşe, evoluţia temporală se desfăşoară pe mai multe secole, modificările esenţiale de-a
lungul unor decenii, modificările datorate unor cauze conjuncturale în câţiva ani, iar dinamica
oraşelor se desfăşoară în timp real (zile şi ore).

Subdomenii şi discipline
Geografia urbană nu are domenii interioare individualizate, asupra cărora să nu existe discuţii.
Un domeniu recent îl reprezintă însă ecologia urbană (studiată din perspectivă geografică).

Metode
Se utilizează metode statistice, metode observaţionale, studiul monografic şi, de asemenea, se
folosesc metode din ştiinţele sociale (chestionare, interviuri). În ultimii ani, geografia urbană a fost
impulsionată de interpretarea imaginilor satelitare (remote sensing) şi GIS.
Un rol important îl au chestionarele şi interviurile adresate unor structuri din cadrul populaţiei
oraşelor, pentru identificarea unor aspecte percepţionale (de exemplu clădirile reprezentative ale
fiecărui oraş), precum şi a identificării unor aspecte de natură socială.
Geografia urbană foloseşte şi concretizează elemente ale teoriilopr localizării (W. Christhaler,
von Tünen, A. Lösch, A. Weber, E. Ullman, T. Hagerstrand, M. Caldwaller).

112
Domenii de aplicaţii
(a) în geografie
În cadrul geografiei, principalul domeniu de aplicaţii îl constituie identificarea arealelor
polarizate şi funcţionale, ca forme identitare ale geografiei regionale. De asemenea, geografia
urbană oferă date şi exemple pentru geografia populaţiei, geografia medicală, geografia economică,
turism şi geografia turismului şi geografia mediului.
(b) în alte domenii ştiinţifice
Există o arie largă de aplicaţii posibile în alte ştiinţe, cum ar fi geografia politică (prin rolul
decizional al metropolelor), urbanism (pentru modelarea spaţiului urban), sociologie urbană şi
sociologie generală (prin studierea interacţiunilor sociale), psihologie (prin geografia
comportamentală), economie etc.
(c) în practica socială
Fenomenul urban fiind esenţial în construirea spaţiului geografic, poate fi luat în consideraţie
în orice proiect de dezvoltare teritorială, regională şi de amenajare a teritoriului. Dezvoltarea
durabilă îşi are resurse conceptuale şi informaţionale concrete în datele spaţiale oferite de geografia
urbană.

Elemente teoretice
Din multitudinea de dezvoltări şi abordări teoretice posibile ale geografiei urbane, menţionăm
câteva:
- rolul moştenirii istorice în structurarea oraşelor;
- identificarea imaginilor – simbol ale oraşelor în percepţia populaţiei lor;
- analiza oraşelor ca „organisme” teritoriale, spaţiale şi funcţionale.

Probleme posibile de studiu


Aceste probleme ar putea să cuprindă, pe lângă cercetările tradiţionale, inclusiv cele cu
caracter monografic, o serie de dimensiuni noi ale investigaţiilor din domeniul geografiei oraşelor,
cum ar fi: complementaritatea funcţională a unor oraşe apropiate (pentru a diminua efectul
concurenţial), modelele de organizare internă (pentru a oferi sugestii şi altor structuri urbane
similare), ierarhizarea reală a spaţiului urban, rolul oraşelor în posibile restructurări administrative,
potenţialul turistic al oraşelor.

Bibliografie

Cucu, V. (1976), Geografie şi urbanizare, Editura Junimea, Iaşi.


Dumitrescu, Bianca (2008), Oraşele monoindustriale din România, Editura Universitară,
Bucureşti.
Ianoş, I. (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Editura Academiei, Bucureşti.
Ianoş, I. (1996), Dinamica urbană regională, Revista Geografică, tom. II – III, Institutul de
Geografie, Bucureşti.
Ianoş, I., Tălângă, C. (1994), Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de piaţă,
Academia Română, Institutul de Geografie.
Iordan, I. (1973), Zona periurbană a Bucureştilor, Editura Academiei, Bucureşti.
Mănescu, Lucreţia (1999), Oraşul Buzău şi zona sa de influenţă. Studiu geografic, Editura
Universităţii din Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1921), Oraşul Călăraşi, BSRR Geogr., XL.
Mihăilescu, V. (1977), Evoluţia unui oraş – Bucureşti, Editura Paideea, Bucureşti.
Morariu, T. (1956), Câteva consideraţii asupra factorilor care au favorizat evoluţia teritorială a
oraşului Arad, Studii şi cercetări geografice, vol. VII, 1 – 4, Cluj.
Pavel, S. (2011), Oraşul Arad – studiu de geografie urbană, Editura Art Press, Timişoara.
Ungureanu, Al. (1980), Oraşele din Moldova – studiu de geografie economică, Editura Academiei,
Bucureşti.
113
Ungureanu, Al., Donisă, I. (1987), Geografia municipiului Iaşi, Editura universităţii Iaşi (volum
colectiv).
Vlăsceanu, Gh., Ianoş, I. (1998), Oraşele României – mică enciclopedie, Casa Editorială Odeon,
Bucureşti.

(4.4.) Geografie economică

Alte denumiri (asemănătoare): geografie economică generală, geografie economică mondială

Definiţie
Geografia economică este ştiinţa care se ocupă cu localizarea fenomenelor economice,
distribuţia spaţială a formelor de producţie socială, organizarea şi interacţiunea spaţială a
dimensiunii economice a vieţii sociale.

Legătura cu alte ştiinţe


În mod prioritar, geografia economică are legături cu economia, demografia, sociologia,
ştiinţele politice, tehnologie şi inventică. Geografia economică generală are legături cu economia
generală, geografia agriculturii cu economia agrară etc.

Legătura cu alte domenii ale geografiei


Principalele domenii de legătură se pot constitui cu geografia resurselor (acestea fiind o
condiţie a economiei), geografia populaţiei (prin caracteristicile populaţiei ca resursă economică),
geografia aşezărilor (aşezările urbane fiind noduri de convergenţă economică), geografia
transporturilor (transporturile fiind reţele ale sistemelor economice), geografia socială (efectul
economic are dimensiune socială) etc.

Obiect predilect de studiu


Obiectul de studiu îl reprezintă localizarea şi distribuţia formelor de producţie şi consum ale
diverselor activităţi economice (agricultură, silvicultură, pescuit, industrie, comerţ, transporturi,
turism), din perspectiva teoriilor economice şi sociale specifice domeniilor respective. Din punctul
de vedere al geografiei, obiectul de studiu îl constituie ceea ce am putea denumi dimensiunea
geoeconomică a spaţiului geografic sau constituirea spaţiului economic ca element al spaţiului
geografic.

Componente studiate din realitatea înconjurătoare


(a) Elemente primare
Pot fi considerate elemente primare resursele (şi fiecare resursă în parte), activităţile de
producţie şi consum, centrele de producţie, nodurile economice, concentrările economice.
(b) Procese elementare
Producţia bunurilor, distribuţia şi consumul, fluxurile de materii prime şi produse etc.
(c) Fenomene
Fenomene geografice asociate proceselor economice pot fi considerate localizarea (centre,
producţii, unităţi economice), distribuţia, procese de relocalizare, concentrarea teritorială a
producţiei sociale, globalizarea economică, polarizarea funcţională, circulaţia bunurilor şi
produselor.
(d) Sisteme
Principalele sisteme pot fi considerate în raport cu diviziunile mari ale economiei: sisteme
agricole, industriale, ale căilor de comunicaţie, sisteme comerciale; acestea pot fi grupate în
sectoare de activitate (primar, secundar, terţiar).
(e) Structuri

114
Structurile urmează, de asemenea, activităţile economice predominante, organizate funcţional
şi spaţial: tipurile de localizări ale industriei, spaţiile agricole, zonele funcţionale (ale teritoriilor sau
ale oraşelor), concentrări industriale (cu taxonomia corespunzătoare).

Dimensiunea (scara) temporală


Dimensiunea temporală îşi are originea cu două – trei secole în urmă (pentru revoluţia
industrială), cu câteva milenii (pentru prima revoluţie agrară) şi se extinde până la intervale de
câţiva ani, iar în multe situaţii, acestea se produc în timp real.

Subdomenii şi discipline
Se consideră ca domenii ale geografiei economice: geografia economică generală (cu o
predominantă tentă teoretică), geografia economică mondială (care studiază economia la nivel
mondial), geografia industriei, geografia agriculturii, pescuitului şi vânătorii, geografia căilor de
comunicaţie, geografia comerţului, geografia turismului.

Metode
Geografia economică utilizează metode de analiză cantitativă şi calitativă a datelor economice
de ramură (sintetizate în statistici), metode de reprezentări grafice şi cartografice a fenomenelor
economice, analize statistice, chestionare, metode de simulare şi modele.
Geografia economică abordează diferite teorii şi principii, cum ar fi: posibilismul (care
evidenţiază rolul iniţiativei personale şi de grup în evoluţia economică), behaviorismul
(comportamentul economic al iniţiatorilor), teorii ale localizării industriei, teorii ale locului central,
principiul liberei concurenţe, al acţiunii individuale, teorii ale managementului ştiinţific (taylorism),
teoria ciclurilor economice (Kondratiev), principiul entropiei aplicat în procesele economice
(Georgescu – Roegen).
Un element principial îl reprezintă apartenenţa şi considerarea geografiei economice ca parte a
geografiei umane şi constatarea că, în mod predominant, este o disciplină socio – umană, deoarece
procesele de producţie, transport, schimburi şi consum sunt rezultate în urma unor iniţiative umane
proprii (individuale sau de grup).

Domenii de aplicaţii
(a) în geografie
O aplicaţie importantă o reprezintă perceperea de către specialiştii din domeniul geografiei a
dimensiunii economice (geoeconomice) a spaţiului geografic. Totodată, există posibilităţi de
identificare a influenţei activităţilor economice asupra mediului natural sau a mediului social.
(b) în alte domenii ştiinţifice
Aplicaţiile se referă la ofertarea unei viziuni spaţiale a fenomenelor economice (îndeosebi
pentru economia generală), precum şi optimizarea cercetărilor fenomenelor economice de ramură.
(c) în practica socială
Principala aplicaţie se referă la utilizarea corectă în programele de dezvoltare a factorilor
localizării economice; de asemenea, dezvoltarea economică trebuie considerată din perspectiva
integrată a dezvoltării durabile.

Elemente teoretice
Deşi există până în prezent un număr semnificativ de teorii ale localizării, acestea nu au un
caracter reciproc exclusiv şi inechivoc, ceea ce presupune că ar putea să existe şi alte demersuri
explicative pentru localizarea fenomenelor economice. Un element teoretic principal îl reprezintă
raportul dintre dimensiunea deterministă şi posibilistă a acţiunii sociale.

Probleme posibile de studiu


O problemă interesantă ar reprezenta-o modelele de evoluţie economică, la diferite ordine de
mărime şi de scară, deoarece fenomenul economic este influenţat de poziţia pe care o ocupă la
115
nivelul unei taxonomii supraordonate. Deşi este evocată frecvent influenţa pozitivă a inovaţiilor
tehnologice în dezvoltarea economică şi socială a lumii, nu este analizat suficient de exact rolul
negativ al diferitelor transformări economice datorate unor invenţii (utilizarea cărbunilor, care
generează poluare, consumul mare de resurse de combustibili fosili etc.). Se poate imagina un
scenariu al unei economii postindustriale, cu inserţii minimale ale tehnologiilor poluante actuale.

Bibliografie

Alexandrescu, Valeria (2002), Depresiunea Petroşani – consideraţii economico – sociale în


perioada de tranziţie, Terra, anul XXXI (LI), vol. 1-2/2001, CD Press, Bucureşti.
Alexandru, D., Neguţ, S., Mândruţ, O. (1992), Geografie economică mondială (curs),
Universitatea Româno – Americană.
Braghină, C., Muntele, I. (2005), Geografie economică mondială, Proiect pentru Învăţământul
Rural, MECTS, Bucureşti.
Creţan, R. (2010), Geografie economică mondială, Editura Mirton, Timişoara.
Cucu, V. (2001), România. Geografie umană şi economică, Editura Oraj, Târgovişte.
Groza, O., Istrate, Marinela, Căpitan, R. (2005), Geografia industriei, Universitatea „Al. I.
Cuza”, Iaşi.
Negoescu, B., Vlăsceanu, Gh. (1998), Geografie economică, Editura Teora, Bucureşti.
Neguţ, S. şi colab. (2003), Geografie economică mondială, Editura Meteor Press, Bucureşti.
Muntele, I. (coord.) (2010), Calitatea infrastructurii de transport ca premisă a diferenţierii
spaţiilor rurale din Moldova, (autori Muntele, I., Groza, O., Ţurcănaşu, G., Rusu, Al., Tudora, D.),
Editura Univrsităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
Oancea, D. (1973), Gruparea urbană Galai – Brăila, Editura Academiei, Bucureşti.
Păcurar, Al. (2006), Geografie economică mondială, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Pop, Gr. (1986), România – geografie economică, ed. a II-a, Cluj Napoca.
Pop, Gr. (1996), România – geografie hidroenergetică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj –
Napoca.
Sauşkin, I. G. (1961), Introducere în geografia economică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Tălângă, C. (2000), Transporturile şi sistemele de aşezări în România, Editura Tehnică, Bucureşti.
Velcea, I, Ungureanu, Al. (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Casa de Editură
„Şansa SRL”, Bucureşti.
Velcea, I. (2010), Geografie economică mondială, Editura Universităţii „L. Blaga”, Sibiu.

(4.5.) Geografia industriei

Definiţie
Geografia industriei este disciplina care descrie şi explică elementele, fenomenele şi procesele
caracteristice spaţiului geografic, determinate de activităţile industriale, precum şi repartiţia
geografică a acestor activităţi.

Legătura cu alte ştiinţe


Legăturile principale sunt cu ştiinţele economice (economie generală, economia industriei), cu
diferitele tehnologii de ramură, management şi marketing, finanţe şi comerţ.

Legătura cu alte domenii ale geografiei


O legătură strânsă există în raport de geografia resurselor naturale (resursele fiind factori ai
localizării), cu geografia populaţiei, geografia urbană (oraşele au platforme industriale şi sunt
noduri ale industriei), geografia transporturilor (reţeaua de transporturi fiind reţea a sistemelor
industriale) etc.

116
Obiect predilect de studiu
Geografia industriei studiază repartiţia spaţială a structurilor şi formelor de organizare a
industriei, la diferite niveluri (de la nivelul mondial la nivelul local) şi rolul acesteia în organizarea
spaţiului geografic.

Componente studiate din realitatea înconjurătoare


(a) Elemente primare
Pot fi considerate elemente primare: întreprinderea industrială, unitatea de producţie, centrul
industrial, resursele industriei (naturale, umane şi tehnologice).
(b) Procese elementare
Procesele elementare principale sunt procesele de producţie, distribuţie şi consum, fluxurile
energetice şi materiale şi elementele care determină localizarea industriei.
(c) Fenomene
Fenomenele principale sunt: industrializare (de la revoluţia industrială până în prezent),
mondializarea industriei (în ultimele cinci decenii), globalizarea producţiei industriale,
dezindustrializarea unor teritorii, reconversia industrială, relocalizarea spaţială etc.
(d) Sisteme
Principalele sisteme au o dimensiune teritorială: sistemele industriale, areale, fluxuri (de
materii şi produse), zonele industriale (şi industrial – urbane), sisteme portuare etc.
(e) Structuri
Tipurile clasice de localizare a industriei şi taxonomia acestora sugerează totodată principalele
structuri spaţiale; în acelaşi timp, acestea au semnificaţie şi în interiorul statelor (ca structuri statale)
şi dimensiuni supranaţionale (sistemele transnaţionale).

Dimensiunea (scara) temporală


Dimensiunea temporală oscilează între două – teri secole, câteva decenii şi câţiva ani.
Procesele economice însă se realizează în intervale mai scurte de timp, dar structurarea spaţială a
industriei, în intervale mai mari.

Subdomenii şi discipline
Diviziunile geografiei industriei urmăresc principalele categorii de activităţi industriale:
geografia energeticii, geografia energiei electrice, geografia industriei metalurgice etc. Totodată, un
domeniu distinct îl reprezintă geografia regională a industriei şi organizarea ei taxonomică.

Metode
O metodă utilizată sistematic o reprezintă elaborarea unor monografii interdisciplinare (pentru
centre, întreprinderi sau unităţi de producţie). Acestea se bazează pe date statistice, modele, precum
şi pe elemente observaţionale. Metodele statistice şi modelele permit identificarea unor factori ai
localizării, cu influenţă în activitatea de dezvoltare a unor activităţi noi.
Principalele teorii şi principii referitoare la activităţile industriale sunt: teoria ciclurilor
economice „lungi” (de tip Kondratiev), teorii ale relocalizării, teoria fordistă, tipurile de
industrializare în sisteme economice diferite (capitalism, socialism, ţări în dezvoltare), teoria
modurilor de producţie, teoria localizării (M. Weber), ierarhizarea localizării, teorii ale factorilor şi
structurilor decizionale (în dezvoltarea unor ramuri, industrii sau centre noi), modele de localizare.

Domenii de aplicaţii
(a) în geografie
Rezultatele referitoare la studiul geografic al industriei oferă date asupra organizării spaţiului
geografic, regionării geografice (prin identificarea regiunilor funcţionale şi polarizate) şi asupra
geografiei mediului.

117
(b) în alte domenii ştiinţifice
Rezultatele pot fi folosite în economia industriei, în diferitele tehnologii (pentru identificarea
unor soluţii nepoluante), în ecologie.
(c) în practica socială
Componenta industrială este importantă în organizarea raţională a dezvoltărilor teritoriale, în
viziunea globală din perspectiva dezvoltării durabile şi în urbanism.

Elemente teoretice
Deşi există încercări notabile, o teorie geografică a localizării industriei, globală şi
cuprinzătoare, urmează să fie constituită prin reunirea rezultatelor semnificative stabile. Deşi
localizarea industriei nu este în prezent legată de resursele naturale ca în urmă cu câteva decenii,
acestea au însă o influenţă directă şi indirectă care constituie esenţa geografică a oricărei teorii
cuprinzătoare a localizării.

Probleme posibile de studiu


Dintre domeniile de studiu, menţionăm: efectele social – economice ale dezindustrializării,
tranziţia economică şi socială a centrelor monoindustriale, impactul utilizării resurselor mediului
geografic asupra noilor industrii, rolul sistemelor transnaţionale şi efectele spaţiale ale industriei
moderne (asupra relaţiei costuri – preţ).

Bibliografie

Dumitrescu, Bianca (2008), Oraşele monoindustriale din România, Editura Universitară,


Bucureşti.
Iacob, Gh., Ianoş, I. (1980), Zona carboniferă Motru – Jiu. Consideraţii economico – geografice.
Terra, XII (XXXII), 4.
Oancea, D. (1973), Gruparea urbană Galai – Brăila, Editura Academiei, Bucureşti.
Pop, Gr. (1996), România – geografie hidroenergetică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj –
Napoca.

118
XI. Cadrul de proiectare al unui nou curriculum de geografie

(1) Reperele teoretice ale unui cadru de proiectare

Proiectarea unui curriculum şi mai ales stabilirea succesiunii decupajelor interioare ale
disciplinelor şcolare, pe vârste şi clase, presupune existenţa unui cadru referenţial generator sau
justificativ.

(A) Repere primare (fundamentale)

(a) Reperele teoretice (epistemologice) ale geografiei ca ştiinţă şi domeniu al realităţii (redate
mai sus) influenţează proiectarea unui nou curriculum. Astfel, în sensul valorificării
specificului ei ştiinţific, geografia trebuie considerată o:
 ştiinţă atât a naturii cât şi a societăţii;
 cu două mari domenii „clasice” (geografie fizică şi geografie umană), dar şi un
obiect predilect de studiu – interacţiunea dintre om şi mediul său de viaţă – la nivel
global, regional şi local;
 cu un sistem metodologic propriu de investigare a realităţii (îndeosebi a metodei
cartografice, prin ilustrarea cartografică a realităţii şi a trecerilor de scară);
 posibilitatea de ancorare a demersului explicativ în realitatea lumii contemporane şi
în actualitate.
(b) Structura actuală a geografiei ca disciplină semnificativă în învăţământul preuniversitar
influenţează sensibil orice fel de altă proiecţie, printr-o serie de elemente care îşi au originea
în tradiţia disciplinei şcolare (decupaje clasice, prezenţa unor domenii consacrate, poziţia
geografiei ţării, resursele de timp etc.). În acest sens, geografia şcolară are în ţara noastră o
tradiţie consolidată, cu multiple elemente care promovează dimensiunea identitară a patriei,
a poporului, a regiunilor şi a comunităţilor umane conlocuitoare în contextul tentaţiei
preluării unor idei preluate din dinamica actuală a mondializării.

(c) Structura învăţământului preuniversitar are un caracter determinant prin etajele acestuia,
care influenţează segmentele majore, nivelurile, grupele de ani şi clase, evaluările şi
examenele etc.
Structura actuală (clasa pregătitoare, învăţământ primar, 4 ani; gimnaziu, 4 ani; liceu, 4 ani)
favorizează grupări de nivel de câte două clase (2 + 2 + 2 + 2 + 2 + 2).

(d) Dezvoltarea stadială a personalităţii elevilor. Acest principiu (definit de Jean Piaget)
evidenţiază o succesiune de stadii în care sunt definite operaţii şi activităţi intelectuale. Din
această perspectivă, geografia trebuie să se raporteze la următoarea succesiune: operaţii
concrete (cls. IV – V) – trecerea de la operaţii concrete la operaţii formale (cls. V – VI) –
formarea şi predominarea operaţiilor formale (cls. VII – VIII) – consolidarea operaţiilor
formale şi trecerea la gândirea cauzală (cls. IX – X) - afirmarea gândirii cauzale (cls. XI –
XII). Dezvoltarea psihogenetică (stadială) este determinantă în construirea curriculumului
vertical;

(e) Realizarea unei succesiuni în timp între învăţarea psihologică şi învăţarea logică; acest
principiu (definit de G.F. Kneller) presupune ca, în prima parte a şcolarităţii, învăţarea (şi
ordonarea conţinuturilor) să aibă o structură predominant psihologică (adică adaptată
posibilităţilor de învăţare ale elevului) iar în a doua parte a şcolarităţii să aibă o structură
predominant logică (adică adaptată logicii interioare a ştiinţei); trecerea de la structura
predominant psihologică la cea predominant logică se realizează în clasele VII – VIII, când
are loc cvasigeneralizarea operaţiilor formale.
119
(f) Utilizarea sistemului conceptual presupus de competenţele - cheie sugerate de Comisia
Europeană în perspectiva compatibilizării sistemelor educaţionale. Aceste competenţe -
cheie au fost concretizate în domeniul geografiei (în perioada 2002 – 2009) în competenţe
generale şi competenţe specifice ale curriculumului şcolar actual, reprezentând în prezent un
sistem referenţial satisfăcător.

(g) Prevederile „Legii Educaţiei Naţionale” (în forma ei iniţială din 2011) asupra domeniilor
care oferă cadrul structurării geografiei şcolare: abordarea competenţelor – cheie, structura
învăţământului preuniversitar, durata şi structura învăţământului obligatoriu, examenele
naţionale (îndeosebi examenul de BAC), formarea cadrelor didactice, documentele
reglatoare referitoare la resursele de timp (îndeosebi planul de învăţământ etc.), regimul
manualelor şcolare şi al auxiliarelor didactice etc.

(B) Repere secundare (asociate)

(a) Concretizarea unor elemente semnificative din „Carta internaţională a educaţiei prin
geografie” (document U.I.G.). Această „cartă”, prea puţin cunoscută la noi (deşi a fost
tradusă încă din anul 1993 şi a fost publicată sau multiplicată cu diferite ocazii) oferă un larg
câmp de reflecţie şi oferă multiple sugestii de organizare a geografiei şcolare ca disciplină
semnificativă a educaţiei contemporane.

(b) Analiza curriculum-ului şcolar actual din diferite ţări. Această analiză realizată pe
documente curriculare actuale (după 2010) evidenţiază existenţa unor sisteme şi forme
diferite de descriere a succesiunii componentelor interioare ale programelor şcolare. În
principiu, geografia şcolară din ţara noastră este structurată formal într-un mod asemănător
celei din ţări unde această disciplină acoperă integral învăţământul preuniversitar, până la
ultima clasă de liceu (Portugalia, Franţa). Sub raportul structurii interne a programelor,
modelul altor ţări (U.K., Olanda), care poate fi considerat cu o normativitate mai redusă,
oferă disponibilităţi inovative mai largi.

(c) Identificarea unor anumite transformări în structura geografiei ca ştiinţă şi domeniu al


realităţii. Aceasta se reflectă într-o modificare a centrului de greutate al geografiei dinspre
ştiinţele naturii spre ştiinţele socio-umane şi prin multiple abordări noi în raport cu domenii
aparent tradiţionale, minimizate sau independentizate.

(d) Identificarea unor transformări în sfera centrelor de interes ale elevilor pentru învăţare.
Din această perspectivă este necesară trecerea accentuată din zona geografiei enciclopediste
şi descriptive în zona geografiei de interes pragmatic pentru existenţa cotidiană a elevilor.

(e) O modificare radicală în percepţia publică asupra modalităţilor de învăţare a geografiei a


fost indusă de sistemele multimedia şi tehnologia informaţiei şi comunicării şi GIS, care
permit accesarea unor date geografice din locuri diferite într-un timp real şi în raport cu
interesul propriu. Din perspectiva curriculum-ului şcolar, această dimensiune nouă are un
caracter fundamental, atât în proiectarea verticală a acestuia, cât şi în învăţarea geografiei în
şcoală.

(f) Utilizarea unor elemente referenţiale şi concrete din documente anterioare (1993, 1999,
2005) referitoare la „inovarea geografiei în învăţământul preuniversitar”; acestea au stat
la baza intenţiei iniţiale (1995) şi ulterioare (1999, 2005) de realizare a unei transformări
mai profunde a geografiei (eşuată parţial în anul 1995 prin compromiterea curriculumului
proiectat pentru clasa a V-a, cauzată de intervenţia unor factori subiectivi).
120
(g) Utilizarea sistemului terminologic şi conceptual al Curriculum-ului Naţional, sintetizat
în diferite documente, în programele şcolare, în ghidurile metodologice recente, precum şi a
noilor abordări inovative din ştiinţele educaţiei (2011, 2012, 2013). În acest context trebuie
să subliniem, conform precizărilor din notele introductive ale programelor (atât pentru
clasele XI – XII cât şi, din anul 2009, pentru clasele V – VIII), că „sarcina principală a
profesorului de geografie este aplicarea curriculumului şcolar”.

(h) Dezvoltarea unor elemente cuprinse în documentul intitulat „Geografia în noul context
social şi educaţional” (publicat în Terra, 2010, Geograful, an III, nr. 1-2, 2011 şi în volumul
„Instruirea centrată pe competenţe la geografie în învăţământul preuniversitar”, 2012).
Acest document referenţial cuprinde toate elementele de interes – restricţii şi oportunităţi –
pe care le are în prezent geografia şcolară în noul context social şi de învăţământ.

(i) La acestea se adaugă un mare număr de factori subiectivi din sfera actorilor sociali şi
politici şi îndeosebi din partea persoanelor care asigură, la vârf, proiectarea şi managementul
sistemului educaţional; este de observat că, la acest nivel, există o percepţie predominant
negativă asupra geografiei, parţial îndreptăţit, bazată însă frecvent pe o situaţie anterioară,
remanentă. În acelaşi timp, părerile geografilor, bazate sau nu pe elemente veridice, oferă o
gamă foarte largă de opinii şi ipoteze cu un caracter divergent.

(j) Realizarea unui echilibru raţional între dimensiunea educaţională, locală, regională,
naţională, europeană şi mondială; geografia are foarte mari posibilităţi de instruire, aproape
simultană, „de la localitate la planetă”, prin „trecerile de scară”, cât şi prin caracterul
integrat al ofertei experienţiale rezultate din interacţiunea om – mediu (de la orizontul local
la regiune, ţară, continent şi planetă ca întreg).

În acest context, deşi concretizarea inovării în domeniul geografiei pare să aibă un pronunţat
caracter aleator, proiectarea ei cât mai obiectivă reprezintă o datorie elementară a celor care
activează în sfera „învăţării geografiei în învăţământul preuniversitar”.

(2) Reflectarea elementelor de epistemologie a geografiei în curriculum şcolar

În structura sistematică actuală a ştiinţelor şi a disciplinelor educaţionale, geografia este


percepută fie în mod predominant o ştiinţă a naturii, fie predominant o ştiinţă socială, dar foarte rar
ca o ştiinţă integrată, atât a naturii, cât şi a societăţii. Această constatare creează dificultăţi
importante în afirmarea geografiei ca ştiinţă contemporană semnificativă şi domeniu educaţional
recunoscut.
Plasarea geografiei într-o aşa numită „arie curriculară” Om şi societate are un profund
caracter reducţionist, care aduce după sine scăderea sensibilă a afirmării potenţialului ei educaţional
de disciplină ştiinţifică.
Elementele de epistemologie a geografiei au ca scop prezentarea pentru partenerii din alte
domenii şi din ştiinţele educaţiei a structurii geografiei actuale.
Menţionarea aproape enumerativă a acestor repere epistemologice (redate, pe larg, în lucrări
menţionate în bibliografie) îşi propune să identifice surse credibile de proiectare modernă şi de
renovare a curriculumului şcolar de geografie.

121
Geografia este o ştiinţă duală, cu origini certe de aproape trei milenii.

Dilema epistemologică principală, cu reflectare în curriculum, este aceea de a accepta ca o


ştiinţă să fie atât a naturii, cât şi a societăţii, dar nici exclusiv a naturii şi nici exclusiv a
societăţii. Din acest punct de vedere, există mai multe opţiuni. Un nou curriculum (sau un
curriculum renovat) va trebui să aibă în vedere acest caracter „dual” al geografiei (ca origine),
dar „unitar” ca obiect de studiu.

Din punct de vedere epistemologic, o ştiinţă are legitimitate dacă se ocupă în mod predilect
de un anumit obiect de studiu (sau domeniu obiectual), are o anumită metodologie, un sistem de
aserţiuni (adică un sistem axiomatic) şi legi, precum şi, dacă este posibil, un sistem de inferenţă
(derivare) a adevărurilor.
Dimensiunea teoretică a geografiei, foarte apropiată filosofiei ştiinţei şi filosofiei în general,
are un element de identificare inechivocă în latura epistemologică a acesteia.
Acest demers este semnificativ pentru geografie, deoarece această ştiinţă reprezintă, într-o
mare măsură, o sinteză (deci o filosofie) a ştiinţelor despre natură, precum şi a interacţiunii dintre
natură şi societate.

Reflexia ideilor de mai sus asupra curriculumului şcolar o constituie analiza critică a
geografiei şcolare actuale, din perspectiva relaţionării sale multilaterale cu toate elementele noi
care au intervenit în procesele sociale şi educaţionale din ultima perioadă, în vederea
identificării unei structuri ameliorate, care să facă faţă acestora. Astfel, păstrarea unei geografii
descriptive şi enciclopedice nu are sens, dar a unei geografii bazate pe raţionamente ştiinţifice,
logice şi pe analiza de interacţiuni, are o semnificaţie în acord cu noile repere.
La o analiză serioasă a geografiei şcolare actuale (cel puţin la noi în ţară), ar rezulta
multiple elemente care îşi au justificarea doar prin caracterul lor remanent, adus dintr-o tradiţie
autoîntreţinută. Radicalitatea demersului epistemologic indică pentru curriculum şcolar
elemente de noutate, cum ar fi: viziuni supradisciplinare şi transdisciplinare, legături mai
strânse cu disciplinele din acelaşi domeniu de studii, transferuri metodologice şi o viziune
integrată, nouă, asupra realităţii înconjurătoare şi a demersului de analiză a acesteia.

Geografia este perceptibilă în prezent prin următoarele domenii:


a) Geografia informativă, care presupune vectorizarea oricărei informaţii cu caracter geografic;
b) Geografia educaţională (şcolară), care prezintă, într-un mod structurat şi într-o formă
relativ stabilizată (prin curriculum), elementele de instruire cu un caracter geografic;
c) Geografia cotidiană (empirică) reprezintă totalitatea informaţiilor cu un anumit conţinut
geografic;
d) Geografia de cercetare („academică”), care îşi propune să prezinte elementele inovative,
rezolvările teoretice şi pragmatice.

În raport cu domeniile de mai sus, geografia şcolară are o anumită identitate, relativ
îndepărtată în raport cu geografia de cercetare. Se poate observa însă o anumită infuzie a
cunoştinţelor geografice în activitatea cotidiană, într-o formă empirică şi frecvent ignorată în
elementele sale esenţiale. Pentru curriculum şcolar, inferenţa principală o constituie
identificarea unor elemente ale geografiei „ştiinţifice” (de cercetare / academică) pentru
componente ale curriculumului şcolar. Aceasta s-ar traduce printr-o esenţializare maximă a
domeniilor semnificative, accesibile învăţării şcolare. În mod deosebit, ar trebui ca geografia
şcolară să fie învăţată ca proces şi nu ca produs; în acest fel, ea ar fi reperabilă în dezvoltarea
generală a cunoaşterii şi ar evidenţia mai bine procesul de cunoaştere în raport cu rezultatele sale.

122
Întrebarea legitimă adresabilă geografiei este următoarea: „Geografia aduce un specific în
cunoaşterea umană şi contribuie la dezvoltarea acestei cunoaşteri?”.
Poate fi considerată o abordare geografică orice iniţiativă de explicare a elementelor,
fenomenelor, proceselor, sistemelor şi structurilor care au o legătură cu spaţiul locuit de om
(eventual reprezentate cartografic). Această modalitate specifică de abordare a realităţii obiective
înconjurătoare, naturale şi umane, deci geografice, reprezintă un mod propriu al cunoaşterii umane.

Contribuţia specifică a geografiei la progresul ştiinţific şi al cunoaşterii s-a realizat şi se


realizează, predominant, într-un mod sesizabil şi semnificativ prin următoarele domenii:
 construirea unui referenţial obiectiv (format din sistemul cartografic, planeta ca întreg,
continente, regiuni, ţări, sisteme de aşezări, spaţiu, teritoriu, geosfere etc.);
 identificarea unor constatări (şi adevăruri) rezultate din interacţiunea componentelor
mediului terestru natural (elemente, fenomene, sisteme) cu cele ale societăţii umane care îl
locuieşte;
 investigarea într-o formă specifică a geosferelor;
 rezolvarea unor probleme punctuale rezultate din practica umană;
 sub raport teoretic, geografia a contribuit (şi contribuie) la aprofundarea cunoaşterii
suprafeţei terestre.

Curriculumul şcolar se poate îmbogăţi prin două tipuri de elemente derivate din această
problemă:
a) demersul cunoaşterii (ca proces foarte complex, cu elemente proprii de autoreglare);
b) domeniile cunoaşterii progresive a suprafeţei terestre;
Există în prezent, pentru ambele situaţii, exemple suficiente, integrabile unui curriculum
multivalent şi autogenerativ.

Sub raportul cercetării proprii, geografia îşi propune în mod predilect studierea elementelor,
fenomenelor, proceselor, sistemelor şi structurilor rezultate din interacţiunea dintre mediul natural
şi societatea umană, într-o organizare taxonomică şi ierarhică situată între nivelul planetar şi nivelul
unui spaţiu elementar.
Astfel, geografia se ocupă atât de abordări în cadrul diviziunilor „clasice” (geografie fizică şi
umană), cât şi al problemelor rezultate din interacţiunea acestora sau cu un caracter integrat.

Pentru curriculum şcolar, identificarea unui obiect de studiu de această formă


(geografie fizică, geografie umană şi geografie integrată) are consecinţe asupra decupajelor
tematice interioare. Existenţa stabilizată a unei geografii „naturale” şi a unei geografii
„umane” justifică păstrarea acestor două diviziuni într-o formă structurată, la niveluri
semnificative de învăţare.
Spre deosebire de geografia narativă, predominantă în prima parte a şcolarităţii, cele
două diviziuni stabilizează geografia ştiinţifică, aşa cum se manifestă prin cele două mari
domenii.
Ulterior acestor două diviziuni majore, ar fi necesară o geografie integrată, asumată în
momentul de faţă de disciplina denumită „probleme fundamentale ale lumii contemporane”.
Rămâne de identificat un loc în care poate fi teoretizată geografia (interacţională), ca ştiinţă a
unei realităţi noi, create de legătura dintre natură şi societate. Acest lucru sugerează
individualizarea unui modul de geografie teoretică.

123
O definiţie care să surprindă în mod simplificat elementele metaştiinţifice ar putea fi:
Geografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul interacţiunilor din mediul fizic (geografie fizică),
mediul umanizat (geografie umană), dintre societate şi mediul ei de viaţă (geografie integrată,
generală), concretizate în diferite forme spaţiale şi funcţionale (elemente, procese, sisteme,
structuri), de la nivelul maximal al planetei ca întreg, la nivele elementare, utilizând o metodologie
în care elementul specific este reprezentarea cartografică (facilitând trecerile de scară), cu o terminologie
conceptuală consolidată şi un sistem axiomatic derivat din paradigmele actuale identificabile.

Consecinţa pentru curriculum este uşor de identificat în această definiţie:


 un curriculum centrat predominant pe elemente interacţionale;
 identificarea în realitate a structurilor obiective, naturale şi umane;
 ierarhizarea spaţială şi funcţională a realităţii „geografice”;
 analiza componentelor realităţii geografice (elemente, procese, sisteme etc.);
 trecerea de scară de la localitate la planetă şi invers;
 metodologii moderne (de investigare şi învăţare);
 învăţarea conceptuală (structurarea învăţării şi pe construirea conceptelor);
 demonstrabilitatea aserţiunilor în contextul exigenţelor sistemului axiomatic.

Terminologia geografică reprezintă un domeniu consolidat al geografiei ca ştiinţă, prin aceea


că poate fi ordonată şi organizată într-un sistem taxonomic articulat şi deosebit de bogat.
Din punctul de vedere al integrării conceptelor în curriculum, există două posibilităţi:
a) menţionarea lor ca atare, pe parcursul dezvoltării unor teme sau module;
b) abordarea unei dimensiuni metodologice noi, „didactica formării conceptelor”.
Este important să subliniem că dimensiunea conceptuală a geografiei apropie mult această
ştiinţă de exigenţele gândirii filosofice. În acest sens, prin conceptele sale, geografia oferă
exemple semnificative (referitoare la spaţiu, timp, interacţiune, ierarhizare, sisteme, structuri
etc.) reflecţiei gnoseologice.

În contextul discutării sistemului de legi, teorii, principii, aserţiuni şi ipoteze asociate


geografiei, trebuie să observăm că acestea pot fi grupate în două categorii, astfel:
(a) teorii, legi, principii şi ipoteze din diferite ştiinţe care studiază realitatea obiectivă
naturală şi umană (aparţinând fizicii, biologiei, ecologiei, matematicii, geologiei,
sociologiei, istoriei etc.);
(b) teorii, legi, principii şi ipoteze specifice diferitelor discipline interioare ale geografiei
(teoria evoluţiei reliefului, teoria locului central etc.); acest ultim ansamblu reprezintă
baza teoretică şi axiologică a geografiei.

Consecinţa principală a acestei dimensiuni teoretice pe care o are geografia, o


reprezintă, pentru curriculum şcolar, încercarea de a include elemente teoretice confirmate, o
dimensiune corespunzătoare a spiritului ştiinţific şi capacitatea de a construi sisteme
investigative bazate pe o logică internă stabilizată.

Realitatea integrată (dar şi cea referitoare individualizat şi disjunct la partea naturală sau
partea umană a realităţii spaţiale) poate fi ordonată într-o scară taxonomică de la nivelul planetar
până la dimensiuni mai mici, în care sunt evidenţiate elemente interacţionale.

124
Metodele moderne au impulsionat sensibil tipul de abordare a realităţii studiate. Aceste
metode vin din afara geografiei, ca rezultate ale progresului general al cunoaşterii, ale progresului
unor anumite ştiinţe şi al evoluţiei tehnologice.
Metoda specifică a geografiei, metoda cartografică, a fost substanţial modificată în
condiţiile utilizării GIS.
Menţionăm elemente ale dualităţii metodologice a geografiei: parcursul inductiv dar şi
deductiv, cercetarea ideografică dar şi nomotehnică, dimensiunea exploratorie dar şi prospectivă,
sugestiile orientative dar şi dimensiunea normativă etc. Geografia ca ştiinţă cu un înalt potenţial
teoretic va rămâne însă şi un domeniu al reflecţiei filosofice şi epistemologice.
Geografia nu îşi poate propune să analizeze toate elementele realităţii obiective
înconjurătoare (acest lucru îl fac toate ştiinţele, la un loc).
În cazul considerării geografiei ca ştiinţă atât a naturii, cât şi a societăţii şi îndeosebi a
interacţiunii dintre societate şi mediul ei de viaţă, apare întrebarea legitimă: geografia ar fi singura
ştiinţă de acest fel („duală”) sau există şi alte domenii similare din acest punct de vedere?

Consecinţele asupra curriculumului şcolar de geografie


Filosofia, psihologia, geografia (şi eventual TSI) au în comun acest caracter „dual”
(natură şi societate) al domeniului de studiu şi o dimensiune teoretică evidentă (inclusiv
geografia).
Elementele menţionate mai sus sunt suficient de veridice pentru a permite dezvoltarea
unei structuri supradisciplinare (sau a unui domeniu de studii) care să aibă ca obiectiv elemente
atât ale naturii, cât şi ale societăţii, precum şi integrarea acestora în sisteme de gândire care
reflectă această realitate obiectivă integrată. Un domeniu de studiu „om – natură”, format din
disciplinele menţionate mai sus (filozofie, psihologie, TSI, geografie) ar avea o legitimitate mai
mare decât ariile curriculare actuale.

Această dimensiune epistemologică porneşte de la următoarele aserţiuni:


a) predominarea caracterului interacţional şi unitar al realităţii;
b) domeniile disciplinare ale geografiei au fiecare aprofundări şi tangenţe cu elemente
componente ale geosferelor terestre;
c) metoda cartografică rămâne în continuare nucleul specific de investigare a realităţii;
d) sistemul de adevăruri (sistemul axiomatic) este reductibil deocamdată la câteva
constatări de generalitate maximă;
e) sistemul conceptual al geografiei trebuie să fie stabilizat şi să fie ordonat taxonomic;
f) o formalizare mai accentuată a geografiei;
g) interacţiunea om – mediu ar putea să fie asumată ca principal domeniu predilect al
geografiei actuale.

Structura epistemologică a geografiei menţionată mai sus oferă suficiente indicaţii


asupra felului în care poate fi transferată în curriculum şcolar.
Fiecare element menţionat (a – g) îşi poate găsi o reflectare corespunzătoare în
curriculum, fără a fi necesară detalierea propriu-zisă.

Paradigme posibile în geografie

În acest moment ar putea fi identificate, în opinia noastră, următoarele paradigme ale


geografiei actuale:
 paradigma geoecologică (comunităţile umane ca obiect al factorilor de mediu);
 paradigma interacţională („totul este în interacţiune cu totul”);
 paradigma spaţială (construirea spaţiului geografic);

125
 paradigma cartografică (prin „trecerile de scară” şi taxonomia spaţială);
 paradigma dezvoltării durabile (comună mai multor ştiinţe şi domenii);
 paradigma geopolitică;

Aceste paradigme oferă un cadru pentru curriculum şcolar în care pot fi organizate
elementele specifice geografiei, în structuri supraordonate. Totodată, fiecare aserţiune
anterioară poate constitui un element de reflecţie pentru orice tematică.
Menţionăm, spre exemplu, că paradigma geoecologică are o reflectare corespunzătoare
în ceea ce curriculum şcolar numeşte „factorii geoecologici”. De asemenea, trecerile de scară,
dezvoltarea durabilă, viziunea spaţială, se regăsesc în curriculum şcolar actual sub forma unor
teme incluse.

Evoluţia viitoare a geografiei ca ştiinţă poate avea loc în următoarele direcţii:


(1) Păstrarea caracteristicilor de ştiinţă unitară şi integrată, care are ca obiect principal de
studiu interacţiunea dintre societate şi mediul ei de viaţă.
(2) Deplasarea accentuată a centrului de greutate al geografiei spre geografia umană.
(3) Deplasarea instituţionalizată a geografiei „academice” spre ştiinţele naturii.
(4) „Spargerea” geografiei în cele două domenii majore ale sale: geografie fizică (ataşabilă
„ştiinţelor naturii”) şi geografie umană (ataşabilă „ştiinţelor sociale”).
(5) Reorganizarea teoretică a geografiei în jurul paradigmelor proprii, într-o viziune
predominant interacţională.
În toate situaţiile (a – e), geografia îşi păstrează nucleul metodologic specific (cartografie,
GIS).
Aceste scenarii posibile de evoluţie generează opţiuni posibile de apartenenţă a geografiei la
diferite domenii de studii.

(3) Oportunităţi educaţionale ale geografiei

În momentul de faţă există câteva domenii educaţionale certe, pe care geografia le poate
acoperi cu prioritate într-un sistem raţional de „competenţe – conţinuturi” asumabil şi dezvoltat în
forme adecvate universului informaţional actual al elevilor. Aceste domenii sunt:
- educaţia ştiinţifică; geografia are posibilitatea corelării diferitelor elemente, fenomene şi
procese din mediul fizic în structuri, sisteme şi elemente de interacţiune relevante pentru
paradigma ştiinţifică a învăţării;
- educaţia europeană, pentru Uniunea Europeană şi educaţia în spiritul globalizării; sunt
domenii aparent noi, dar deosebit de consistente din perspectiva disciplinei şcolare şi a
aşteptărilor mediului educaţional;
- educaţia naţională; în contextul europenizării şi globalizării, dimensiunea identitară,
naţională, regională şi locală pot da un sens educaţional comunităţilor umane la aceste
niveluri de scară;
- educaţia „environmentală” (într-un anume sens „educaţia pentru mediul înconjurător”),
atât de mult evocată şi mediatizată de geografi; trebuie abordată însă într-o paradigmă
actualizată;
- educaţia pentru solidaritate interumană, de la nivel local, până la nivel mondial, în
contextul în care mondializarea construieşte un nou ansamblu de „probleme
fundamentale ale lumii contemporane”; geografia este, în acest context, un domeniu
predilect;
- educaţia permanentă; geografia poate contribui la construcţia componentelor educaţiei
permanente prin resursele transdisciplinare şi interdisciplinare deosebite, abordate într-o
paradigmă renovată;

126
- educaţia intelectuală a elevilor; se consideră că există discipline cu o mai mare
legitimare în acest domeniu (fizica, matematica, literatura, limbile străine, artele etc.),
dar nu a fost afirmat cu convingere rolul disciplinei noastre în „accelerarea” dezvoltării
intelectuale a elevilor;
- dimensiunea antreprenorială a existenţei; geografia poate contribui, prin caracteristica ei
de disciplină a „spaţiului umanizat” la orice raţionalizare pe care iniţiativele
antreprenoriale pot să o aibă asupra spaţiului şi teritoriului, în contextul unui interes
pentru dezvoltarea durabilă;
- dimensiunea culturală; geografia va trebui să îşi asume mai mult componenta culturală a
realităţii spaţiale, resursele ei fiind considerabile în acest sens:
- dimensiunea experienţială cotidiană („geografia cotidiană”); referenţialul de scară al
geografiei („de la localitate la planetă”) permite localizarea, contextualizarea şi
explicarea în timp real a oricărui eveniment semnificativ produs pe suprafaţa terestră.

Se poate observa că există o anumită diferenţă între aceste posibilităţi şi poziţia geografiei în
actualul sistem de educare formală.

(4) Sistemul de finalităţi al geografiei şcolare

Organizarea generativă, constructivistă, presupune formarea cumulativă a competenţelor şi


a sistemului axiologic pe o anumită durată de timp, pe mai multe niveluri (N); aceste niveluri (N0 –
N6) au în vedere întregul învăţământ preuniversitar.
Stabilirea acestui sistem de competenţe generale, atitudini şi valori a avut la bază raportarea
referenţialului derivat din competenţele – cheie la posibilităţile educaţionale ale geografiei ca
disciplină şcolară).
Competenţele generale (1 – 12) pe care le avem în vedere sunt cele asumate în diferite
documente anterioare; acestea se referă la programele şcolare de liceu şi cele de gimnaziu (1 – 9),
sintetizate în ghidul metodologic („Competenţele în învăţarea geografiei”, 2010), la care s-au
adăugat două competenţe de un nivel mai înalt, referitoare mai mult la geografie ca ştiinţă (10) şi
cariera profesională (11 - 12).

Competenţe generale:
(1) Prezentarea mediului geografic (cu sisteme, structuri, elemente, procese şi fenomene
caracteristice) utilizând limbaje diferite;
(2) Relaţionarea elementelor semnificative din matematică, ştiinţe şi tehnologie cu mediul
înconjurător ca întreg şi problematica lumii contemporane;
(3) Utilizarea unor deprinderi şi metode de învăţare care să fie utile educaţiei permanente;
(4) Relaţionarea elementelor şi fenomenelor din realitate cu reprezentarea lor (cartografică,
grafică, pe modele şi imagini);
(5) Utilizarea unei metodologii minimale de investigare a elementelor, fenomenelor şi
proceselor caracteristice mediului ca sistem funcţional şi spaţial obiectiv;
(6) Aplicarea unor elemente caracteristice competenţelor sociale, civice şi antreprenoriale (cu
referiri la organizarea spaţiului);
(7) Utilizarea elementelor de bază ale tehnologiei societăţii informaţiei (TSI) şi GIS în
prelucrarea şi prezentarea informaţiilor cu un conţinut prevalent geografic;
(8) Înţelegerea dimensiunii culturale a existenţei umane şi a raportului dintre spaţiul geografic şi
civilizaţia contemporană.
(9) Relaţionarea realităţilor din natură (şi din sfera ştiinţelor despre natură) cu cele ale societăţii
(şi din sfera ştiinţelor despre societate) într-o structură obiectivă integrată;
(10) Prezentarea realităţii obiective rezultate din interferenţa dintre natură şi societate şi a
geografiei ca disciplină (ştiinţă) de sinteză care studiază această realitate integrată;

127
(11) Utilizarea elementelor rezultate din învăţarea geografiei în viaţa cotidiană şi în pregătirea
carierei profesionale ulterioare;
(12) Rezolvarea unor situaţii şi probleme practice de învăţare şi de activitate cotidiană.

Acestui sistem de competenţe generale îi este asociat un sistem de atitudini şi valori


promovabile cu ajutorul geografiei.
Acestea ar fi, pentru întregul parcurs şcolar:
 Construirea unei atitudini pozitive faţă de educaţie, cunoaştere, societate, cultură, civilizaţie;
 Dezvoltarea curiozităţii pentru explorarea mediului înconjurător;
 Dezvoltarea respectului pentru diversitatea naturală şi umană;
 Construirea reperelor individuale pentru propria dezvoltare educaţională şi profesională;
 Dezvoltarea spiritului de colaborare, lucru în echipă şi a perseverenţei în activităţile de
investigaţie sau de învăţare.

(5) Tipuri de învăţare, curriculum, niveluri, vârste şi clase

În prezent, structura învăţământului preuniversitar sugerează o grupare pe „cicluri” de câte 4


ani (învăţământ primar, gimnazial şi liceal), fiecare cu câte două „niveluri” posibile de câte 2 ani.
Modelul actual, generalizabil pentru toate disciplinele şcolare şi pentru ansamblul
învăţământului preuniversitar, cu etapele presupuse de tipurile predominante de învăţare şi
nivelurile de performare, poate fi redat grafic (de jos în sus) astfel:

Vârste Clase Niveluri Tipuri predominante


(aproximativ) generale de învăţare (etape)
> 18 XII N5 Învăţare „pragmatică” (dimensiunea
17 - 18 XI „utilitară”)
16 - 17 X N4 Învăţare „logică”
15 - 16 IX (adecvată structurilor logice ale ştiinţei)
14 - 15 VIII N3
13 - 14 VII
12 - 13 VI N2 Interferenţă (psihologic / logic)
11 - 12 V
10 - 11 IV N1 Învăţare „psihologică”
9 - 10 III (adecvată structurilor psihologice ale
8-9 II N0 învăţării)
7-8 I
6-7 0 („pregătitoare”)

Este evident că acest model influenţează structura „verticală” a proiectării curriculum-ului şi


a instruirii.
Din punctul de vedere strict al geografiei şcolare, aceste niveluri „generale” (adică
adaptabile pentru orice disciplină şcolară din învăţământul preuniversitar) pot fi particularizate în
următoarea formă (în ordine, de sus în jos):

Nivel Clase Tipuri de învăţare Tip de „geografie”


N1 Nivelul introductiv III-IV Învăţare psihologică observaţională
N2 Nivel inferior (minim) V-VI Psihologic/logic investigaţie elementară
N3 Nivel elementar VII-VIII Învăţare logică indirectă
N4 Nivel mediu IX-X Învăţare logică ştiinţifică
N5 Nivel superior XI-XII Învăţare „pragmatică” ştiinţifică şi utilitară

128
Pentru fiecare nivel (N1 – N5) competenţele generale au un caracter „adaptat” faţă de
formularea generică (1 – 12). Sistemul atitudinal şi axiologic are o altă logică de construcţie.

Nivelul 1 (introductiv)
Clasele III – IV; vârsta 9 – 11 ani

La acest nivel, învăţarea se bazează în mod preponderent pe operaţii concrete, care au în


vedere perceperea directă a realităţii înconjurătoare. Ştiinţele (în clasele III-IV) şi Geografia (în
clasa a IV-a) au caracter „introductiv”. Geografia ca disciplină şcolară are chiar acest nume
„Introducere în geografie”.
În ultima parte (11 ani) are loc o trecere în învăţare de la predominarea operaţiilor
concrete, la o prezenţă tot mai vizibilă a operaţiilor formale.
Trebuie să observăm că mijloacele IT contribuie în mod substanţial la „accelerarea”
învăţării în general, prin structuri imagistice şi grafice care modifică demersul „clasic” al învăţării
şcolare.

Competenţe generale (pentru Ştiinţe şi Geografie): 1 – 5 (în forme adaptate)

Valori şi atitudini
 Dezvoltarea curiozităţii pentru explorarea şi cunoaşterea mediului înconjurător;
 Construirea unei atitudini pozitive faţă de cunoaştere;
 Construirea unei atitudini de înţelegere faţă de alţi colegi şi de cooperare cu aceştia.

Conţinuturi posibile:
 Orizontul imediat şi apropiat (clasa, şcoala, localitatea)
 Orizontul local, cu fenomene naturale şi umane perceptibile îndeosebi direct;
 Elemente ale naturii şi societăţii;
 Arealul mai larg, înconjurător (regiunea geografică sau judeţul);
 Ţara, cu elementele naturale şi umane esenţiale perceptibile direct (prin observare) sau
mediat (prin imagini, hărţi simple);
 Ţările vecine, continentul natal şi planeta (ca întreg) într-o formă intuitivă şi empirică;

Nivelul 2 (inferior, minim)


Clasele V – VI; vârsta 11 – 13 ani

Trecerea de la învăţarea preponderent „psihologică” (în acord cu structurile preformate ale


gândirii şi intelectului) la o învăţare preponderent „logică” (adecvată structurii interne a ştiinţelor,
adică de „învăţare a ştiinţei”) se realizează printr-o etapă intermediară (de „interfaţă”), identificabilă
prin dimensiuni statistice ale contingentelor de elevi (mai mult decât prin evoluţia unui elev
„mediu”). La acest nivel ar fi utilă o prezentare generală a realităţii (prin intermediul geografiei
generale), îndeosebi prin prezentarea procesului de cunoaştere a acestei realităţi.

Competenţe generale: 1 – 8 (în forme adaptate)

La acest nivel este utilă construirea unei imagini actuale dar minimale asupra planetei
noastre (de tipul „Pământul – planeta noastră” sau „Geografie generală”), prin două strategii
posibile:
a) cum este planeta noastră;

129
b) cum s-a ajuns la ceea ce este acum (dar şi ce se ştie).

Valori şi atitudini
 Dezvoltarea curiozităţii şi a interesului faţă de procesul de cunoaştere;
 Dezvoltarea interesului pentru diversitatea naturală şi umană;
 Dezvoltarea interesului pentru înţelegerea mediului înconjurător;
 Construirea interesului pentru pregătirea individuală.

Conţinuturi posibile:
 Elemente esenţiale şi sintetice referitoare la evoluţia cunoaşterii Terrei;
 Elemente de întreg (Terra) redate global şi intuitiv (mai puţin fenomenologic);
 Diviziunile majore ale Terrei (oceane, continente, geosfere);
 Elementele geografice generale şi elemente specifice orizontului local;
 Elemente referitoare la substratul natural şi la componenta antropică a spaţiului geografic.
 Elemente semnificative ale relaţiilor dintre om şi mediu.

Nivelul 3 (elementar)
Clasele VII – VIII; vârsta 13 – 15 ani

La acest nivel este posibilă o învăţare în mod predominant „logică” prin exersarea
operaţiilor formale, adică o învăţare mijlocită de modele, imagini ale realităţii, naraţiuni calitative
asupra acesteia şi inferenţe disciplinare. La acest nivel pot fi învăţate elemente ale „logicii” ştiinţei
(elemente teoretice, interacţiuni, procese, elemente de cauzalitate, demersuri ştiinţifice elementare,
metodologie etc.), adică de „învăţare a ştiinţei”, chiar dacă prin exemple indirecte, mijlocite.
Pe parcursul învăţării are loc consolidarea operaţiilor formale şi trecerea la o gândire
relaţională. Acest lucru permite ofertarea unor conţinuturi cu un nivel teoretic mai ridicat, cu o
dificultate mai mare şi o structură logică interioară cu o coerenţă vizibilă.
La acest nivel, conţinutul actual al disciplinelor geografice şcolare nu oferă decât într-un
mod foarte aproximativ premisele unei structuri „logice”, ştiinţifice, fiind într-o mare măsură
predominant expozitive şi descriptive.

Competenţe generale: 1 – 8 (în formulări adaptate)

La acest nivel, atât structura actuală a geografiei, cât şi restricţiile impuse de structura
învăţământului fac dificilă o abordare radical nouă.

Valori şi atitudini
 Dezvoltarea interesului pentru cunoaşterea naturii, a societăţii şi a altor comunităţi umane;
 Acceptarea constructivă a diversităţii naturale şi umane;
 Construirea interesului pentru promovarea valorilor naţionale în context european şi
mondial;
 Dezvoltarea interesului pentru autopregătirea individuală.

Conţinuturi posibile:
 Elemente de geografie regională (la diferite niveluri de scară);
 Elemente integrate pe cele două domenii: a) natural (elemente fizice) şi b) social (elemente
umane), la diferite scări (continente, regiuni, ţări);
 Elemente integrate pe fenomene şi procese de interacţiune între natură şi societate (mediul
înconjurător) la nivel global, continental, regional, naţional şi local;

130
 Elemente metodologice: metode şi tehnici de investigare predominant indirectă a mediului
(grafice, diagrame, TIC, GIS);
 Elemente definitorii referitoare la specificul geografic al continentelor şi al ţărilor
semnificative;
 Elemente de geografia patriei (probleme de bază).

Nivelul 4 (mediu)
Clasele IX – X; vârsta 15 – 17 ani
La acest nivel se dezvoltă şi se consolidează „gândirea relaţională” (cauzală), care permite
identificarea interacţiunilor dintre elementele, fenomenele şi procesele mediului înconjurător. Prin
natura disciplinelor şcolare (geografie fizică şi geografie umană) pot fi puse bazele „învăţării
ştiinţei” (adică a învăţării geografiei ca ştiinţă), la un nivel teoretic corespunzător.

Competenţe generale: 1 – 8 la care se adaugă 9 – 10 (în forme adaptate)

Valori şi atitudini
 Dezvoltarea interesului pentru cunoaşterea ştiinţifică a realităţii obiective înconjurătoare
(fizice şi umane);
 Dezvoltarea curiozităţii pentru cunoaşterea unor elemente, fenomene şi procese noi;
 Formarea spiritului de colaborare şi cooperare cu alţi colegi, în rezolvarea unor
probleme reale sau de învăţare;
 Cultivarea respectului pentru diversitate (naturală şi umană).

Conţinuturi posibile:
 Elemente ale geografiei ca ştiinţă (geografie fizică, geografie umană);
 Elemente ale geografiei ca ştiinţă a naturii;
 Elemente ale geografiei ca ştiinţă socială;
 Elemente care ilustrează relaţii între componentele mediului geografic;
 România în contextul geografiei generale şi regionale;
 Interacţiuni naturale, umane şi interacţiuni globale între natură şi societate.

Nivelul 5 (superior)
Clasele XI – XII; vârsta 17 – 18 ani

La acest nivel are loc o dezvoltare calitativă nouă a procesului de învăţare şi de gândire, în
care are loc afirmarea gândirii cauzale. Totodată dimensiunea pragmatică, utilitară, devine
predominantă, învăţarea fiind orientată în mod utilitar spre continuarea educaţională şi profesională
(BAC, admitere în învăţământul superior, rută vocaţională).

Competenţe generale: 1 – 10 la care se adaugă 11 - 12

Valori şi atitudini
 Construirea unei atitudini pozitive faţă de educaţie, cunoaştere, societate, cultură, civilizaţie;
 Dezvoltarea curiozităţii pentru explorarea mediului înconjurător;
 Dezvoltarea respectului pentru diversitatea naturală şi umană;
 Construirea reperelor individuale pentru propria dezvoltare educaţională şi profesională;
 Dezvoltarea spiritului de colaborare, lucru în echipă şi a perseverenţei în activităţile de
investigaţie sau de învăţare.
131
Conţinuturi posibile:
 Elemente referitoare la problematica ştiinţifică de bază a mediului înconjurător;
 Elemente care ilustrează interacţiuni, relaţii, structuri, sisteme;
 Structuri interdisciplinare şi supradisciplinare;
 Elemente de sinteză a problematicii lumii contemporane, a Europei, Uniunii Europene şi
României;
 Elemente ale mondializării şi conservării identităţii;
 Elemente de geografie socială şi culturală;
 Dezvoltarea durabilă, hazarde, transformări ale mediului etc.

(6) Proiectarea formării competenţelor generale

Prezenţa acestor competenţe (1 – 12) şi modul lor de realizare sunt adaptate fiecărui nivel
(N1 – N6) prin anumite nuanţări terminologice. Competenţele generale vizează ansamblul
învăţământului preuniversitar conservând, în linii mari, accepţiunile acordate acestora în programele
din învăţământul liceal. Noile programe pe competenţe pentru gimnaziu au o coloratură
terminologică puţin diferită, dar conservă suficient de bine filosofia raportului acestora cu
domeniile de competenţe – cheie.
Această construire cumulativă a competenţelor în timp poate fi redată şi într-o formă grafică
intuitivă, prezentată în continuare.

Competenţe Caracteristici calitative ale competenţelor


generale N1 N2 N3 N4 N5
(1)     
(2)     
(3)     
(4)     
(5)     
(6)    
(7)    
(8)    
(9)  
(10)  
(11) 
(12) 

 nivel elementar (bazat pe percepţie directă, nestructurată)


 nivel mediu (concretizat în demonstrarea înţelegerii realităţii)
   nivel superior (concretizat în explicarea structurată a realităţii)

Pentru fiecare competenţă generală (1 – 12) pot fi urmărite, pe baza acestui tabel,
următoarele elemente:
 nivelurile de învăţare (N1 – N5), care consemnează modul de formare a competenţei în timp;
 caracteristicile calitative ale competenţei (nivel elementar, mediu, superior);
 diferenţele între competenţele generale (1 – 12) în ceea ce priveşte gradul lor de
complexitate.

Raportarea competenţelor generale la nivelurile de realizare trebuie să fie detaliată pentru


fiecare componentă a acestora (cunoştinţe, abilităţi, atitudini).

132
O caracteristică a competenţelor generale este reprezentată de posibilitatea (şi oportunitatea)
formării lor în timp, într-un anumit interval de şcolaritate, în care acestea sunt asumate.

Redăm, în continuare, un model teoretic de construcţie al unei competenţe în timp.


Competenţa: „Relaţionarea realităţii geografice (elemente, fenomene, procese, structuri şi
sisteme) cu reprezentarea ei cartografică (şi grafică)”

Ciclul şcolar Elemente ale competenţei


Învăţământul primar Componente şi situaţii de învăţare
(cls. III – IV)
(a) Cunoştinţe Elemente terminologice minimale
Tipuri de reprezentări (hartă, schiţe, planiglob, imagini)
Operaţii matematice elementare
Mărimi şi transformări de mărimi pentru lungimi, distanţe, unităţi de timp
Repere de orientare (poziţii reciproce, puncte cardinale)
Elementele unui plan, schiţă, hartă
Elemente reprezentate pe schiţe, planuri şi hărţi (râuri, relief, localităţi etc.)
(b) Deprinderi Aprecierea empirică a distanţelor parcurse
(aptitudini, abilităţi) Utilizarea scării de proporţie
Interpretarea semnelor convenţionale
Compararea elementelor reprezentate în plan cu elemente din realitate
Calcularea unor distanţe reprezentate pe hartă cu ajutorul scării de proporţie
Compararea empirică a unor hărţi la scări diferite
Construirea unui text minimal pornind de la o reprezentare cartografică
Construirea unei schiţe simple (clasa, şcoala)
(c) Atitudini Aprecierea reprezentărilor cartografice (schiţe, planuri, hărţi) ca sursă de
informaţii
Înţelegerea utilităţii reprezentărilor cartografice în viaţa cotidiană
Gimnaziu Componente şi situaţii de învăţare
(cls. V – VIII)
(a) Cunoştinţe Coordonatele geografice majore (meridiane, paralele)
Planiglobul ca reprezentare integrală a suprafeţei terestre
Operaţii matematice elementare (înmulţiri, împărţiri)
Mărimi utilizate la scări mari (km, sute de km, mii de km)
Semne convenţionale diferite (pentru elemente similare)
Dimensiuni ale Terrei (rază, Ecuator, întindere)
Elemente terminologice (planiglob, hartă generală, hartă politică, hartă fizică)
Tipuri principale de hărţi (după conţinut şi scară)
Reprezentarea în plan a altitudinii reliefului
(b) Deprinderi Identificarea semnelor convenţionale din legende asociate unor hărţi
(aptitudini, abilităţi) Identificarea unor elemente comune ale diferitelor reprezentări
Construirea unui text coerent pe baza unui suport cartografic
Identificarea reprezentării cartografice (plan, schiţă sau hartă) ca formă
specifică în raport cu alte moduri de redare a realităţii (text, fotografie,
naraţiune orală)
Compararea diferitelor moduri de reprezentare cartografică a aceluiaşi
teritoriu
Identificarea unor reprezentări similare hărţilor (de exemplu imagini
satelitare)
Compararea elementelor reprezentate (de exemplu continente, ţări, oceane)
pe baza informaţiilor din hărţi

133
(c) Atitudini Interes pentru citirea şi interpretarea suporturilor cartografice
Înţelegerea utilităţii reprezentărilor cartografice în viaţa cotidiană
Ciclul liceal inferior Componente şi situaţii de învăţare
(cls. IX – X)
(a) Cunoştinţe Proiecţiile cartografice principale utilizate (percepţie minimală)
Tipuri de hărţi speciale
Elemente terminologice referitoare la reprezentările cartografice rezultate din
structura conţinuturilor învăţării
Semne convenţionale noi (pentru economie, aşezări)
Planul şi elementele sale
Harta topografică
Hărţi regionale (generale, speciale sau integrate)
(b) Deprinderi Identificarea şi descrierea poziţiei unor puncte sau areale cu ajutorul
(aptitudini, abilităţi) coordonatelor geografice ale hărţilor
Transformarea unor hărţi de la o scară la alta
Construirea unor schiţe de hartă, pe baza unui model
Construirea unor hărţi elementare (generale sau tematice)
Construirea unui text explicativ pe baza unei hărţi speciale
Realizarea unor reprezentări cartografice în urma unei investigaţii minimale a
unei realităţi geografice
Identificarea elementelor reprezentate pe un plan sau pe o hartă topografică
Utilizarea planului sau a hărţii topografice în situaţii reale
(c) Atitudini Aprecierea rolului suporturilor cartografice în cunoaştere
Interes pentru cercetarea realităţii şi reprezentarea ei cartografică
Ciclul liceal superior Componente şi situaţii de învăţare
(cls. XI – XII)
(a) Cunoştinţe Reprezentări chorematice: puncte, linii, suprafeţe, direcţii etc.
Modele grafice rezultate din prelucrarea suporturilor cartografice
Reprezentările cartografice în proiectele de dezvoltare durabilă
Hărţi speciale (la scări diferite) şi hărţi integrate
Imagini satelitare
Utilizarea hărţilor pentru reprezentarea unor probleme fundamentale
(mondiale şi europene)
Utilizarea hărţilor (de state, oraşe, regiuni) pentru documentare şi explicarea
realităţii reprezentate
Accesarea unor site-uri cu informaţii cartografice (de exemplu Google Earth)
Elemente de bază ale tehnicii GIS
(b) Deprinderi Raportarea unor sisteme de date şi documente la hărţi
(aptitudini, abilităţi) Informarea cartografică asupra unor ţări semnificative
Analiza unor raporturi spaţiale care să permită identificarea unor corelaţii şi
interacţiuni
Elaborarea unui text pe baza unei reprezentări cartografice pentru ilustrarea
unor proiecte cu tematică diversă (mediu, dezvoltare durabilă)
Utilizarea informaţiei cartografice din diferite site-uri
(c) Atitudini Curiozitate şi interes în exploatarea informaţiei cartografice, satelitare, a
sistemelor GIS sau a informaţiei accesibile pe Internet

Acest model reprezintă o încercare de a vectoriza în timp, pe cele trei niveluri actuale de
şcolaritate (corespunzătoare structurii actuale a sistemului de învăţământ preuniversitar), modul de
realizare a unei competenţe generale, prin descrierea aşteptărilor pentru fiecare componentă
interioară (a, b, c). Specificaţiile fiecărei componente, la fiecare nivel de şcolaritate, au o formulare

134
simplă, pentru a permite identificarea elementelor presupuse; acestea nu sunt competenţe specifice,
ci doar descrieri ale unor elemente dezirabile la fiecare nivel.
Componentele competenţei generale nu sunt organizate pe niveluri de atingere; acest lucru
ar presupune o testare experimentală a acestora.
La sfârşitul fiecărui ciclu ar trebui să fie realizată o testare integrată corespunzătoare, în
care să fie evaluat nivelul de atingere al competenţei, prin intermediul competenţelor specifice şi al
aşteptărilor presupuse (descrise în tabel).

(7) Proiectarea unui nou curriculum de geografie

Variantele structurii verticale pe care le poate avea succesiunea disciplinelor şcolare în


contexte diferite sunt determinate de structura învăţământului preuniversitar (durata învăţământului
obligatoriu, modul lui de concretizare, finalizarea studiilor la diferite niveluri, resursele de timp).
Modelele de prezentare a variantelor de eşalonare a conţinuturilor structurate „de jos în sus”
sunt organizate conform paradigmei geografice şi geologice de redare grafică a sistemelor
evenimente – timp (cum ar fi scara geocronologică, evoluţia paleogeografică). Tabelele următoare
se citesc, astfel, de jos în sus.
Prezentăm mai jos patru variante posibile de planuri de învăţământ pentru gimnaziu care
rezultă din patru variante de opţiuni referitoare la domeniile de studiu.

Domenii de studii V VI VII VIII


şi discipline TC CDŞ TC CDŞ TC CDŞ TC CDŞ
Varianta 1
Geografie (disciplină individualizată) 1 - 1 1 1 1 2 -
Varianta 2
Ştiinţe (TC/CDŞ) 2 - 4 2 5 3 6 2
Fizică - - 2 - 2 - 2 -
Chimie - - - - 1 1 1 1
Biologie 1 - 1 1 1 1 1 1
Geografie 1 - 1 1 1 1 2 -
Varianta 3
Istorie, geografie (TC/CDŞ) 2 1 2 1 2 2 5 -
Istorie 1 - 1 1 1 1 2 -
Geografie 1 1 1 - 1 - 2 -
Cultură civică - - - - - 1 1 -
Varianta 4
Om şi Societate (TC/CDŞ) 3 1 3 1 3 3 6 -
Cultură civică - - - - - 1 1 -
Istorie 1 - 1 1 1 1 2 -
Geografie 1 1 1 - 1 1 2 -
Religie 1 - 1 - 1 - 1 -
Ore în TC 21 22 22 26
CDŞ (Discipline opţionale) 4 6 9 6
Număr minim de ore 22 24 25 28
Număr maxim de ore 24 28 30 32

TC – Trunchiul comun; CDŞ – Curriculum la decizia şcolii (opţional);


CD – nu există la gimnaziu

135
Aceste variante cuprind numărul minim şi maxim de ore, precum şi numărul de ore posibile
în TC. Valorile sunt aceleaşi pentru toate variantele şi sunt mai mari decât cele rezultate din LEN.
În cazul aplicării prevederilor LEN, planul de învăţământ ar trebui redus cu 3 – 4 ore şi considerăm
că reducerea nu se poate face în cazul disciplinelor menţionate în Lege în TC, ci a celor
nemenţionate (printre care şi geografia).
În cazul geografiei, prevederile de resurse de timp sunt maximale.

În continuare, prezentăm proiecţia unui ipotetic plan de învăţământ pentru liceu (filiera
teoretică, profilul real şi uman), cu aceleaşi variante de domenii de studii.

Domenii de studii Clasa a IX-a Clasa a X-a Clasa a XI-a Clasa a XII-a
şi discipline TC CD CDŞ TC CD CDŞ TC CD CDŞ TC CD CDŞ
Filiera teoretică, Profil real
Varianta 1
Geografie 1 1 - 1 - - 1 1 - 1 - 1
Varianta 2
Ştiinţe (F, C, B, G) 5 4 - 5 3 - 5 3 1 5 4 1
Fizică 2 1 - 2 1 - 2 - - 2 2 -
Chimie 1 1 - 1 1 - 1 1 - 1 1 -
Biologie 1 1 - 1 1 - 1 1 - 1 1 -
Geografie 1 1 - 1 - - 1 1 - 1 - -
Varianta 3
Istorie - Geografie 2 1 - 2 - - 2 1 - 2 - 2
Istorie 1 - - 1 - - 1 - - 1 - 1
Geografie 1 1 - 1 - - 1 1 - 1 - 1
Varianta 4
Om şi Societate 4 - - 4 - 1 4 1 1 4 - 1
Istorie 1 - - 1 - - 1 - - 1 - -
Geografie 1 1 - 1 - - 1 1 - 1 - -
Socio – umane 1 - - 1 - 1 1 - 1 1 - 1
Religie 1 - - 1 - - 1 - - 1 - -

Domenii de studii Clasa a IX-a Clasa a X-a Clasa a XI-a Clasa a XII-a
şi discipline TC CD CDŞ TC CD CDŞ TC CD CDŞ TC CD CDŞ
Filiera teoretică, profil uman
Varianta 1
Geografie 1 - - 1 1 - 1 - 1 1 1 -
Varianta 2
Ştiinţe 4 - - 4 - - 3 1 1 3 2 -
Fizică 1 - - 1 - - - - - - - -
Chimie 1 - - 1 - - - - - - - -
Biologie 1 - - 1 - - - - - - - -
Ştiinţe (integrat) - - - - - - 2 - - 2 1 -
Geografie 1 - - 1 - - 1 - 1 1 1 -
Varianta 3
Istorie - Geografie 3 - - 3 - - 3 2 1 4 - -
Istorie 2 - - 1 - - 2 1 1 2 - -
Geografie 1 - - 2 - - 1 1 - 2 - -

136
Varianta 4
Om şi Societate 6 2 - 6 1 - 6 2 2 5 2 1
Istorie 2 - - 1 - - 2 1 - 2 1 -
Geografie 1 - - 2 - - 1 - 1 1 1 -
Socio – umane 2 2 - 2 1 - 2 1 1- 2 1 1
Religie 1 - - 1 - - 1 - - 1 - -
TOTAL (TC/CD/CDŞ) 25 5 5 25 5 5 24 6 9 24 6 7
Număr minim de ore 30 30 30 30
Număr maxim de ore 32 32 32 32

TC – Trunchiul comun
CD – Curriculum diferenţiat
CDŞ – Curriculum la decizia şcolii (opţional)

Aceste variante exced, ca număr total de ore, valorile maxime presupuse de LEN. În cazul
profilului real, aplicarea prevederilor LEN ar face imposibilă prezenţa geografiei ca disciplină
disjunctă, atât în ciclul liceal superior (din cauza prezenţei substanţiale a disciplinelor prevăzute
pentru BAC), cât şi în ciclul liceal inferior (ca rezultat al aceloraşi exigenţe). În aceste cazuri,
geografia ar fi posibilă doar sub forma unor CDŞ-uri la profilul real.
Proiecţiile resurselor de timp pentru geografie sunt maximale.
În cazul altor filiere (vocaţională, tehnologică, cu profilurile corespunzătoare), poziţia
geografiei poate fi sensibil diferită.

Varianta actuală
Niveluri şi clase Titluri disciplinare (denumiri
simplificate)
Nivelul (5) XII Europa – România – Uniunea Europeană
XI Lumea contemporană – Probleme
fundamentale
Nivelul (4) X Geografie umană
IX Geografie fizică
Nivelul (3) VIII Geografia României
VII Continentele extraeuropene
Nivelul (2) VI Europa
V Geografie generală – elemente de bază
Nivelul (1) IV Introducere în geografie
III Ştiinţe ale naturii

Această formă a curriculumului şcolar pe niveluri şi clase urmează să fie adaptată în raport
cu stabilirea structurii învăţământului preuniversitar şi a modului de generalizare formală a
învăţământului obligatoriu de zece ani.

137
O variantă posibilă

Această variantă presupune un învăţământ continuu de 12 ani, fragmentat în trei etaje de


către patru clase (învăţământul primar, clasele I – IV; gimnaziu, clasele V – VIII; învăţământul
liceal, clasele IX – XII). Învăţământul obligatoriu este de 10 ani (fără clasa pregătitoare).
Varianta de faţă are mai multe avantaje:
 este adaptată succesiunii tradiţionale a învăţământului românesc (4 + 4 + 4), structură
neinfirmată până în prezent;
 permite „generalizarea” de etapă a învăţământului de zece ani (până la clasa a X-a);
 deschide posibilitatea generalizării învăţământului de 12 ani „din mers”, fără restructurări
fundamentale ulterioare (generalizare imposibil de evitat în următorii ani);
 facilitează grupări de câte două clase (I-II, III-IV, V-VI, VII-VIII, IX-X, XI-XII), conform
dezvoltării intelectuale a elevilor;
 permite evaluări la sfârşitul grupelor de câte două clase;
 facilitează păstrarea elementelor certificate de experienţă ale învăţământului românesc,
inclusiv în ceea ce priveşte structura geografiei şcolare la începutul (clasa a IV-a) şi sfârşitul
învăţământului (clasele XI-XII);
 permite abordări curriculare şi metodologice de „grup” (pe niveluri, de câte două clase).

Structura curriculumului „vertical” ar putea fi următoarea:

Niveluri şi clase Titluri disciplinare (denumiri provizorii)


Nivelul (5) XII Europa, România, Uniunea Europeană
XI Lumea contemporană
Nivelul (4) X Geografie umană
IX Geografie fizică
Nivelul (3) VIII Geografia României
VII Continente şi ţări
Nivelul (2) VI Pământul şi oamenii săi
V Cunoaşterea Pământului
Nivelul (1) IV Introducere în geografie
III Ştiinţe ale naturii (III-IV)

Fiecare clasă are în interior un anumit număr de module. Sunt menţionate doar modulele
predominant de instruire (M1, …, M6). Redăm, mai jos, elementele derivate ale acestei variante prin
nominalizarea modulelor semnificative. Referitor la titlul modulelor, trebuie să precizăm că acestea
au un caracter orientativ, indicativ şi o formulare minimală pentru a fi uşor comprehensibile.
Într-o proiectare cu elemente suplimentare de detaliere şi elaborare, aceste titluri ar putea să
aibă formulări sensibil diferite, în forme consacrate de marile diviziuni ale ştiinţei şi de preocupările
semnificative ale lumii contemporane.
Caracteristicile interioare ale conţinuturilor presupuse de aceste titluri sunt uşor de imaginat
şi ele pot să constituie obiectul unor formulări şi negocieri ulterioare.

138
(a) Clasele IV – VIII (nivelurile 1, 2, 3)

Clasa Modul Titlul modulului


M8 România în lumea contemporană
a VIII-a M7 România în Uniunea Europeană
M6 Regiunea, judeţul, regiunea de dezvoltare, localitatea
Geografia M5 Organizarea spaţiului şi dezvoltarea durabilă
României M4 Regiuni geografice: studii de caz
M3 Caracteristici de geografie umană
M2 Caracteristici fizico- geografice generale
M1 România: localizare şi aspecte generale
a VII-a M5 Ţări extraeuropene: studii de caz
M4 Continentele extraeuropene (caracteristici geografice)
Continente M3 Ţări europene (la alegere, ca studii de caz)
şi ţări M2 Europa: caracteristici geografice generale
M1 Continente şi ţări (planiglobul fizic şi harta politică)
a VI-a M5 Oamenii transformă planeta (activităţi economice)
M4 Oamenii (răspândire, evoluţie numerică etc.)
Pământul şi M3 Terra: ape, vegetaţie, peisaje şi regiuni
oamenii săi M2 Terra: relief, elemente meteorologice şi climă
M1 Localizarea pe glob
a V-a M5 Cunoaşterea Pământului (II: metode actuale de cercetare)
M4 Cunoaşterea Pământului (I: continente, oceane, geosfere)
Cunoaşterea M3 Spaţii cu civilizaţii istorice
Pământului M2 Timpul (repere observabile de timp, calendarul etc.)
M1 Spaţiul (Pământul ca întreg)
a IV-a M5 România în Europa şi în lume
M4 România – caracteristici ale spaţiului umanizat
Introducere M3 România – caracteristici ale mediului natural
în geografie M2 Orizontul local (localitatea, judeţul, regiunea)
M1 Orizontul apropiat (clasa, şcoala, cartierul)
(tabelul de citeşte de jos în sus)

Discipline şcolare (titluri provizorii şi orientative)

Clasa a IV-a: Introducere în geografie (De la localitatea natală, la planetă)


Clasa a V-a: Cunoaşterea Pământului
Clasa a VI-a: Pământul şi oamenii săi
Clasa a VII-a: Continente şi ţări
Clasa a VIII-a: Geografia României

La clasa a VIII-a, numărul de module este mai mare, deoarece resursele obligatorii de timp sunt
mai mari.
La clasa a VII-a, ordinea modulelor, după M1, poate fi şi inversă: de la continentele
extraeuropene (M4, M5), la Europa (M2, M3), pentru a realiza, aparent mai uşor, trecerea la România
în clasa a VIII-a.

139
(b) Clasele IX – XII (nivelurile 4, 5)

Clasa Modul Titlul modulului


M8 Europa şi România – organizarea spaţiului geografic
a XII-a M7 Geografia culturală şi socială a României şi a Europei
M6 Hazarde naturale şi antropice în România şi Europa
Europa, România, M5 România, Uniunea Europeană şi mondializarea
Uniunea Europeană M4 România – elemente geografice ale integrării europene
M3 Uniunea Europeană (caracteristici geografice şi ţări)
M2 România în Europa: caracteristici geografice
M1 Europa: elemente caracteristice ale spaţiului geografic
a XI-a M8 Modificări climatice globale
M7 Geografie culturală şi socială
Lumea M6 Hazarde naturale şi antropice pe Terra
contemporană M5 Mondializare şi diversitate
M4 Organizarea spaţiului geografic (studii de caz)
M3 Elemente de geografie politică şi geopolitică
M2 Geografia mediului (II: Mediul terestru)
M1 Geografia mediului (I: Terra – factorii geoecologici)
a X-a M5 Geografie economică mondială (elemente de bază)
M4 Resursele Terrei (pe geosfere)
Geografie umană M3 Habitatul uman (aşezări)
M2 Geodemografie
M1 Harta politică a lumii
a IX-a M5 Zone, peisaje, regiuni naturale pe Terra
M4 Biosfera – învelişul viu al planetei
Geografie fizică M3 Clima şi apele
M2 Plăcile tectonice şi dinamica scoarţei terestre
M1 Pământul ca planetă. Reprezentarea suprafeţei
(tabelul de citeşte de jos în sus)

Discipline şcolare (titluri provizorii şi orientative)

Clasa a IX-a: Geografie fizică


Clasa a X-a: Geografie umană
Clasa a XI-a: Lumea contemporană: probleme fundamentale
Clasa a XII-a: Europa, România, Uniunea Europeană

La clasele XI-XII, numărul de module este mai mare, deoarece resursele obligatorii de timp pot
să fie mai mari (TC + CDS). Aceste module sunt semnalate mai sus cu litere italice.

140
(8) Elemente disciplinare, supradisciplinare şi metodologice

Proiectarea unui noi curriculum, cu elementele sale componente, permite lărgirea sensibilă a
domeniului educaţional de abordare, prin integrarea unor elemente disciplinare (proprii sau ale altor
discipline), a unor elemente supradisciplinare şi transversale.

(8.1.) Elemente predominant disciplinare


Acestea se referă la o serie de aspecte rezultate dintr-o reflexie teoretică şi epistemologică
asupra disciplinei.

(a) Structura conceptuală sugerează abordarea directă în curriculum şcolar a conceptelor


de bază proprii ştiinţei actuale, cum ar fi: spaţiu, localizare, teritoriu, structură, sistem, peisaj,
regiune, zonă etc. Deoarece există un anumit număr de concepte cu o prezenţă frecventă în cadrul
discuţiilor ştiinţifice, reliefarea lor în procesul de instruire nu face decât să sincronizeze aceste
domenii. De altfel, există chiar o didactică a formării conceptelor, în care evident accentul cade pe
construirea unui edificiu terminologic şi conceptual, ajutat de elemente care, în cazul acesta, devin
conexe (metodologii, date factuale etc.).
(b) Metoda specific geografică (metoda cartografică) permite realizarea unei activităţi
ştiinţifice şi educaţionale de mare semnificaţie: trecerile de scară. Acestea facilitează perceperea
simultaneităţii fenomenelor, indiferent de loc şi felul în care aceste fenomene sunt integrate într-o
structură ierarhică subordonată sau supraordonată. Competenţele cheie ale Uniunii Europene şi
Carta Internaţională a Educaţiei prin Geografie sugerează patru niveluri de abordare: orizontul
local, ţara, continentul şi lumea. În realitate, există un număr mai mare de niveluri, astfel:
- orizontul apropiat (al existenţei cotidiene);
- orizontul local (localitatea şi spaţiul înconjurător);
- regiunea (naturală sau administrativă) în care se află orizontul local;
- ţara;
- Europa (Europa ca întreg sau regiuni ale acesteia);
- continentele extraeuropene (continente, regiuni, ţări);
- planeta (lumea contemporană).
(c) Utilizarea metodologiei GIS, ca o abordare specifică geografiei de identificare a
resurselor cartografice necesare.
(d) Utilizarea unor concepte transversale, dar cu o frecvenţă semnificativă în cazul
geografiei; mondializare, urbanizare, metropolizare etc.

(8.2.) Elemente transversale

(a) Utilizarea metodologiei TSI de accesare a informaţiei;


(b) Urmărirea, acolo unde este posibil, a algoritmului principal pe care un demers ştiinţific
îl reprezintă pentru rezolvarea unei probleme reale: colectarea datelor, identificarea datelor
semnificative, formularea ipotezelor, succesiunea etapelor, verificările statistice, monitorizarea
rezultatelor, identificarea unui adevăr sau a unei regularităţi noi.
(c) Utilizarea posibilităţilor de transfer al informaţiilor din limbaje diferite: limbaj
matematic, limbă maternă, limbă străină, limbaj cartografic, reprezentările grafice, choreme,
modele, diferite texte narative sau explicative etc.

(8.3.) Elemente supradisciplinare

(a) Dimensiunea culturală reprezintă un cadru suficient de larg, la care se pot raporta
elemente particulare ale disciplinelor şcolare (inclusiv ale geografiei), prin identificarea unor
legături în ambele sensuri; acest lucru îmbogăţeşte atât abordarea culturală a diferitelor teme, cât şi
încadrarea într-un context supraordonat a elementelor disciplinare.
141
(b) Dimensiunea prospectivă, specifică într-un mod imanent diferitelor ştiinţe şi domenii
de cercetare, are în acest caz o anumită dimensiune normativă; în mod concret, acest lucru se
traduce prin ofertarea unor scenarii prospective de evoluţie a principalelor fenomene studiate
(hazarde, încălzirea globală, mondializare, metropolizare etc.).
(c) Raportarea la un sistem de atitudini şi valori, din perspectiva elementelor educaţiei
moderne şi a stării actuale a lumii contemporane. În acest context, se poate observa că multe dintre
fenomenele actuale negative (poluare, încălzire globală, epuizarea resurselor, degradarea terenurilor
etc.) îşi au originea în momente ale evoluţiei societăţii, considerate până în prezent benefice
(revoluţia industrială, revoluţia agrară, mondializarea tehnologiilor, extinderea spaţiului locuit). În
acest caz, avem de a face cu o evaluare critică a momentelor semnificative de acest fel care, pe
lângă anumite beneficii, au împins societatea omenească într-o direcţie delicată.

(8.4.) Dimensiuni ale metodologiei didactice

Simpla imaginare a unui nou curriculum, chiar dacă aparent ar putea fi considerat mai bun,
nu rezolvă problema transpunerii sale într-un proces de instruire care să fie eficient.
Sugerăm, în continuare, câteva elemente de reflexie care se pot transforma într-un sistem
metodologic sugerat sau normativ, pentru transformarea curriculumului şcolar în activitate propriu-
zisă.

(a) Înţelegerea şi aplicarea sistemului de competenţe în instruire


Această cerinţă derivă din asumarea competenţelor ca finalităţi educaţionale. Demersul de
înţelegere şi interiorizare are următoarea succesiune generativă:
- competenţele – cheie (referenţialul european, cel din lege sau un referenţial ameliorat);
- competenţele generale ale disciplinelor şcolare (inclusiv ale geografiei);
- competenţele specifice (ca rezultat al concretizării competenţelor generale într-o coloratură
disciplinară);
- structurile de învăţare (sub forma unor activităţi de formare a unor competenţe specifice).

(b) Posibilitatea realizării unor parcursuri nuanţate


Noul curriculum pe module oferă posibilitatea, în multe situaţii, de a organiza instruirea
într-o anumită ordine a modulelor, care diferă de cea sugerată de programă. Astfel, studiul
continentelor şi ţărilor la clasa a VII-a poate parcurge un traseu inductiv (de la Europa, la planetă),
sau deductiv (de la planetă, la ţară).

(c) Construirea unui sistem de instruire evoluată


Acesta presupune o proiectare a instruirii care să se bazeze pe un model nou, evoluat şi pe
o anumită formalizare a componentelor principale (metode, mijloace, activităţi de învăţare). În acest
context, o problemă centrală o reprezintă proiectarea unor situaţii – problemă (de învăţare sau din
realitate), care să angreneze competenţele anterioare şi să faciliteze dezvoltarea unor competenţe
noi.

(d) Evaluarea rezultatelor instruirii şi a progresului şcolar


Aceasta trebuie să se bazeze pe construirea unor situaţii complexe de evaluare (de tipul
rezolvării de probleme), care să fie noi în raport cu situaţiile de învăţare parcurse.

(e) Învăţarea diferenţiată


Aceasta poate fi asigurată prin:
- niveluri diferite ale competenţelor (descrise prin formulări diferite sau concretizate prin situaţii
de învăţare de niveluri diferite);
- încărcarea informaţională, raportată la standardele de conţinut;
- construirea unor situaţii cu un nivel mai ridicat de dificultate;
142
- învăţarea pentru performanţă;
- realizarea unor activităţi de cercetare ştiinţifică.

(f) Stimularea urmăririi progresului şcolar


Acest lucru se traduce prin construirea unor parcursuri de instruire care să precizeze
momentul de pornire şi situaţia la care s-a ajuns (de la – la). Acest lucru este posibil pentru cele
două segmente ale învăţământului preuniversitar (gimnaziu şi liceu) şi, într-un mod mai elaborat,
pentru ansamblul acestuia.

(g) Ancorarea demersului exemplificativ în actualitatea cotidiană


În acest domeniu, există exemple numeroase, succedate de un număr de ori în cursul unui
an. Dintre exemplele mai recente, menţionăm erupţia vulcanică din Islanda, tsunami din Japonia,
uraganul din America de Nord. În fiecare caz în parte există informaţii în timp real, care permit
construirea unor situaţii de învăţare cu un pronunţat caracter integrat, care măresc sensibil
valoarea exemplului prin actualitatea sa.

(h) Valorificarea posibilităţilor de instruire pragmatică a trecerilor de scară, ca


principal element metodologic de aplicare a paradigmei ştiinţifice corespunzătoare
Acest lucru presupune realizarea unor treceri succesive la diferite scări, precum şi
identificarea unor exemple factuale, pentru o anumită problemă studiată, în cazul fiecărui ordin de
mărime.

Dimensiunea de scară Elemente, fenomene, procese, sisteme (exemple)


orizontul apropiat
orizontul local
regiunea
ţara
Europa
continentele extraeuropene
planeta

(8.5.) Sistemul reglator derivat

Pornind de la un nou curriculum, este posibilă construirea unui sistem derivat, cu diferite
elemente de normativitate (de la obligativitatea programei şi a standardelor, la caracterul orientativ
la proiectării).
Elementele principale sunt:

Programa şcolară, care poate să aibă o structură interioară asemănătoare programelor


actuale, sau cu elemente complementare.
În momentul de faţă, structura programelor are componente interioare obligatorii (notă
introductivă, competenţe generale, valori şi atitudini, competenţe specifice – conţinuturi, sugestii
metodologice), dar este foarte posibil să cuprindă şi alte elemente (standarde pe grupe de clase,
modele de proiectare, modele de evaluare).

Proiectarea multianuală a instruirii, în condiţiile existenţei modulelor, devine obligatorie,


deoarece fixează cu precizie locul fiecărui modul în cadrul învăţării pe mai mulţi ani. Exemplele de
proiectare multianuală date anterior sunt suficient de expresive pentru a sublinia importanţa lor.

Modelul teoretic al unei proiectări pe module. Acesta este redat în diferite materiale
recente, urmând a se ajunge la o formă şi structură negociate şi asumate.

143
Standarde pe grupe de clase. Acestea pot fi predominant curriculare, dar pot să conţină
elemente referitoare la conţinuturi (pentru a se diminua supraîncărcarea) şi la evaluare.

Nivelurile de atingere a competenţelor, în principiu, pot fi realizate pe baza competenţelor


specifice din cadrul programelor şcolare din fiecare an. Într-un mod subiacent, pentru o competenţă
specifică pot fi realizate trei descrieri ale modalităţilor de atingere a acesteia, care să cuprindă într-un
mod imanent trei niveluri distincte.

Descrierea modului de atingere a competenţelor generale aşteptate, pe o bază


experimentală sau, cel puţin, experienţială. În acest caz, este vorba despre realizarea unor
descriptori care să fixeze momentul de pornire (de la), până la momentul final (până la).

144
Bibliografie

Ardelean, A., Mândruţ, O. (coord.) (2012), Didactica formării competenţelor, „Vasile Goldiş”
University Press, Arad.
Bailly, A., Ferras, R. (1997), Éléments d’épistemologie de la géographie, Armand Colin, Paris.
Baud, P., Bourgeat, S., Bras, Catherine (2003), Dictionaire de géographiei, Hatier, Paris.
Beucher, Stéphanie, Reghezza, M. (2005), La Géographie:pourquoi, comment?, Hatier, Paris.
Ciolan, L. (2008), Învăţarea integrată – fundamente pentru un curriculum transdisciplinar, Editura
Polirom, Iaşi.
Claval, P. (2007), Épistémologie de la géographie, Armand Colin, Paris.
Cristopherson, R. (2006), Geosystems, Pearson, Upper Saddle River, New Jersey, U.S.A.
Dan, Steluţa (2012), Geografia preuniversitară în noul context social şi educaţional
Decker, W.F., Soltis, J. (1986), Curriculum and aims, Teachers College, Columbia University, New York-London.
D’Hainaut (1981), Linii de forţă ale elaborării unui curriculum, în vol. Programe de învăţământ şi
educaţia permanentă (trad.), EDP, Bucureşti.
Graves, N. ed. (1978), Curriculum Planning in Geography, Heineman Educ. Book. Ltd., London.
Gregory, D. (1996), Geographical Imaginations, Blackwell, U.K.
Haggett, P. (1983), A modern Synthesis, Harper, Row, New York.
D’Hainaut, L. (1985), Des fins aux objectifs de l’éducation, Nathan, Paris.
Holt – Jensen, Arild (1999), Geography – history, cencepts, Sage Publication, London.
Hugget, R.J. (1995), Geoecology – an evolutionary approach, Routledge, London – New York.
Kneller, G.F. (1976), Logica şi limbajul educaţiei, EDP, Bucureşti.
Mac, I. (2007), Geografie generală, Editura Europontic, Cluj – Napoca.
Marconis, R. (1996), Introduction à la géographie, Armand Colin, Paris.
Marsh, C.I. (2004), Key Concepts for Understanding Curriculum, Routledge Falmer, London – New York.
Mândruţ, O. (1976), Logique et psichologique dans la structuration de la géographie scolaire, în
Revue Roumaine de Géographie, tom 20.
Mândruţ, O. (1993), Perfecţionarea conţinutului geografiei în învăţământul preuniversitar în
perspectiva reformei, în Terra, nr. 1 - 4, Bucureşti.
Mândruţ, O. (2000), Geografia şi educaţia prin geografie în contextul reformei învăţământului
preuniversitar şi în perspectiva secolului XXI, în Buletinul Societăţii de Geografie din
România, serie nouă, Tom IX (LXXIX), Editura C.D. Press, Bucureşti.
Mândruţ, O. (2008), Geografia şcolară românească în context european, în vol. Educaţia pentru
calitate, Vasile Goldiş University Press, Arad.
Mândruţ, O. (2010), Competenţele cheie în învăţarea geografiei, Editura Corint, Bucureşti.
Mândruţ, O. (2012), Instruirea centrată pe competenţe la geografie în învăţământul preuniversitar,
„Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Mândruţ, O. (2012), Geografie fizică şi umană generală, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Mândruţ, O. (2012), Elemente de epistemologie a geografiei (sinteză), revista Terra, anul XLIII
(LXIII), nr. 1-2, CD Press, Bucureşti.
Mândruţ, O. (2012), Elemente de epistemologie geografică, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Mândruţ, O., Catană, Luminiţa, Mândruţ, Marilena (2012), Instruirea centrată pe competenţe,
„Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Piaget, J. (1998), Psihologia inteligenţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Surdu, A. (2003), Filosofia contemporană, Editura Paideea, Bucureşti.
Surdu, A. (2008), Cercetări logico – filosofice, Editura Tehnică, Bucureşti.
Tarbuck, E., Lutgens, E. (2006), Earth Sciences, Pearson, Upper Saddle River, New Jersey, U.S.A.
Ungureanu, Al., Petrea, D. (2007), Geografie generală, PIR – MECTS, Bucureşti.
OECD (1997), Prêts pour l’avenir – comment mesurer les competences transdisciplinaires.
UIG (1992), International Charter on Geographical Education (Carta Internaţională a Educaţiei
prin geografie, traducere în limba română de Bianca Simion, Teodor Reu şi Marilena
Mândruţ, după variantele în limbi străine, publicată în mai multe ocazii).
145
Index de autori şi personalităţi internaţionale
Aristotel (384 – 322 î.e.n.) – filosof grec
Bacon, Francis (1561 – 1626) – filosof britanic, om de stat şi eseist
Brunhes, Jean (1869 – 1930) – geograf francez
Bunge, William (1928 - ) – geograf american
Chabot, Georges (1890 – 1975) – geograf francez
Chorley, Richard (1927 - ) – geograf britanic
Christaller, Walter (1893 – 1969) – geograf german, care a dezvoltat teoria locului central
Claval, Paul (1932 - ) – geograf francez
Comte, Auguste (1798 – 1857) – filosof francez, fondator al sociologiei
Copernicus, Nicolaus (1473 – 1543) – astronom polonez
Cuvier, G. – geolog francez, promotor al principiului catastrofismului (sec. XIX)
Cvijic, Jovan (1865 – 1927) – geograf sârb, la Belgrad
Darwin, Charles (1809 – 1882) – om de ştiinţă britanic, autor al Originii speciilor (1859)
Davis, William Morris (1850 – 1934) – geograf american, la Harvard
Demangeon, Albert (1872 – 1940) – geograf francez
Descartes, Rene (1596 – 1680) – filosof şi matematician francez
Engels, Friedrich (1820 – 1895) – socialist german şi promotor în Marea Britanie şi susţinător al lui
Eratosthene (276 – 194 î.e.n.) – organizatorul bibliotecii din Alexandria, primul savant care a
utilizat termenul de „geografie” şi a calculat diametrul Pământului
Euclid (c. 300 î.e.n.) – matematician grec, în Alexandria
Febvre, Lucien (1878 – 1956) – istoric francez
Foucault, Michel (1926 – 1984) – filosof francez
Godfrey, S. P. – filosof al ştiinţei
Goudie, Andrew (1945 - ) - geograf francez, la Oxford
Gourou, Pierre (1900 – 1999) - geograf belgian, la Bruxelles
Gregory, Dereck (1951 - ) – geograf britanic, la Cambridge şi apoi la British Columbia
Gregory, Ken J. - geograf britanic, la Southampton
Hagget, Peter (1933 - ) – geograf britanic, profesor la Bristol
Hartshorne, Richard (1899 – 1992) – geograf american
Harvey, David (1935 - ) – geograf britanic
Hegel, Georg W. F. (1770 – 1831) – filosof german, la Jena, Heidelberg şi Berlin
Heidegger, Martin (1889 – 1976) – filosof german
Herodot (aprox. 485 – 425 î.e.n.) – istoric şi geograf grec
Hettner, Alfred (1859 – 1941) – geograf şi filosof german
Holt – Jensen, Arild (1937 - ) – geograf norvegian
Hume, David (1711 – 1776) – filosof scoţian
Hutton, J. – geolog englez, autorul teoriei uniformitariste (1795)
Huxley, Thomas H. (1825 – 1895) – biolog britanic
Ibn Batuta (1303 – 1377) – geograf şi explorator arab
Ibn Khaldun (1332 – 1406) – istoric şi geograf arab
Kant, Immanuel (1724 – 1804) – filosof german, care a predat şi geografie fizică la Königsberg
Kuhn, Thomas S. (1922 – 1996) – specialist american în istoria ştiinţei, autor al lucrării „Structura
revoluţiilor ştiinţifice” (1962)
Lamarck, Jean – Baptiste (1744 – 1829) – specialist în ştiinţele naturii
Levi – Strauss, Claude (1908 – 2009) – antropolog francez
Livingstone, David N. (1953 - ) – geograf britanic
Lösch, August (1906 – 1945) – economist german şi analist al teoriei locului central
Lyell, C. – geolog englez, promotor al principiului actualismului („Principles of Geology”, 1830)
Mackinder, Sir Halford J. (1861 – 1947) – geograf şi politician britanic

146
Malthus, T. R. (1766 – 1834) – pastor şi economist englez, autor al unei teorii proprii a creşterii
demografice
Marx, Karl (1818 – 1883) – filosof şi specialist în ştiinţe politice german
Meijer, Henk (1938 - ) – geograf olandez
Mercator, Gerhardus (1512 – 1594) – matematician şi geograf flamand, autor al unei proiecţii care a
devenit esenţială pentru navigaţie
Neef, Ernst (1908 – 1984) – geograf german
Newton, Sir Isaac (1642 – 1727) – om de ştiinţă britanic
Paffen, Karlheinz (1914 - ) – geograf german
Penck, Albrecht (1858 – 1945) – geograf german
Peschel, Oscar (1826 – 1875) – jurnalist şi geograf german
Polo, Marco (1254 – 1323) – navigator veneţian
Popper, Karl (1902 – 1994) – filosof austriac
Posidonius (aprox. 135 – 50 î.e.n.) – cartograf grec
Ptolemeu, Claudius (90 – 168) – geograf şi cartograf grec, în Alexandria
Ratzel, Friedrich (1844 – 1904) – geograf şi om de ştiinţă german
Réclus, Elisée (1830 – 1905) – geograf francez
Ricardo, David (1772 – 1823) – economist britanic, bancher şi politician
Richthoven, Ferdinand von (1833 – 1905) – geolog şi geograf german
Ritter, Carl (1779 – 1859) – geograf german, profesor la Universitatea din Berlin
Sauer, Carl (1889 – 1975) – geograf american, la Berkeley
Smith, Adam (1723 – 1790) – economist scoţian, autor al lucrării Avuţia naţiunilor
Spencer, Herbert (1820 – 1903) – filosof britanic
Stamp, Sir L. Dudley (1898 – 1966) – geograf britanic
Stoddart, David R. (1938 - ) - geograf britanic
Tamerlan (Timur Lenk) (1336 – 1405) – han mongol
Troll, Carl (1899 – 1975) – filosof german
Uhlig, Harald (1922 - ) – geograf german
Unwin, Tim (1955 - ) - geograf britanic
Varenius, Bernhard (1622 – 1650) – geograf născut în Germania şi afirmat în Olanda; autorul
Geographia generalis
Humboldt (von), Alexander (1769 – 1859) – om de ştiinţă german, ale cărui cercetări în ştiinţele
naturii au dus la progresul geografiei fizice moderne
Thünen (von), Johan H. (1783 – 1850) – economist german, autor al unei teorii privind organizarea
spaţiului geografic
Wegener, A. – autor al teoriei translaţiei continentelor (1912)

147
Glosar de termeni
Abducţie – metodă care presupune combinarea strategiei deductive cu cea inductivă, care se aplică
cercetărilor din domeniul ştiinţelor sociale
Antropogeografie – denumire generică şi sintetică atribuită geografiei umane; termenul este
utilizat în literatura germană, dar este promovat şi de S. Mehedinţi; recent, prof. I. Nicolae
consideră că antropogeografia este un termen suficient de satisfăcător pentru a denumi toată
geografia umană
Geografie aplicată – capacitatea geografiei (şi a cunoştinţelor geografice) de a rezolva probleme
reale din viaţă şi societate
Aprioric – cunoştinţă anterioară testării ştiinţifice
Axiomă – principiu general adoptat de o ştiinţă şi considerat ca sursă a altor adevăruri
Geografie comportamentală –
Studiu de caz – cercetarea unei anumite secţiuni bine delimitate dintr-o problemă mai largă
Teoria locului central – teorie elaborată de Walter Christaller, care explică raportul dintre
localităţi, mărimile acestora, legăturile dintre ele şi distribuţia spaţială şi ierarhizarea acestora
Corografie – ştiinţă a spaţiului; descrierea locurilor, regiunilor, care formează un anumit spaţiu
Corologie – explicarea raţională a legăturii dintre fenomene, bazată pe localizarea (poziţionarea)
acestora
Cronologie – studiul evenimentelor în ordinea producerii lor
Geografie complexă – studierea unor fenomene în raport cu contextul lor global
Contingenţă – eveniment accidental posibil a avea o cauză mai puţin evidentă
Cosmografie – ştiinţă care descrie toate elementele universului
Raţionalism critic – filosofie a ştiinţei, dezvoltată de Karl Popper, care are la bază încercarea de
identificare şi de excludere a erorilor
Geografie culturală – domeniu al geografiei umane centrat pe aspectele materiale şi non-materiale
ale culturii şi practicii umane
Peisaj cultural – peisaj influenţat de tehnologie şi de activităţile grupurilor umane
Ciclu de eroziune – teorie care explică evoluţia reliefului regiunilor temperate, cu sisteme fluviale,
prin erodarea acestuia până la nivel de peneplenă
Darwinism – aplicare a teoriei evoluţiei speciilor, descrisă de Darwin, la alte fenomene similare din
natură
Raţionament deductiv – raţionament care porneşte de la o situaţie generală, sau teoretică, la un caz
particular sau la un fenomen concret
Determinism – teorie care pune pe primul plan posibilităţile mediului natural de a determina
caracteristici, fapte, structuri şi sisteme umane
Model deterministic – model care presupune o cauzalitate univocă
Dialectic –
Difuzie – proprietate a sistemelor umane, a culturilor şi economiei, de a se difuza în spaţiu
Ecogeografie – studiul sistemelor de geofactori ca rezultat al interacţiunii dintre populaţie şi mediul
ei
Ecosistem – structură obiectivă (sistem) de plante, animale, procese organice şi anorganice, care
caracterizează un anumit areal sau loc
Ştiinţă empirico – analitică – ştiinţă bazată pe utilizarea datelor empirice
Empiricism – teorie care exprimă primatul experienţei în cunoaştere
Determinism environmental - determinarea fenomenelor şi activităţilor umane de mediul natural
Epistemologie – parte a filosofiei care se ocupă cu verificarea validităţii cercetării ştiinţifice sub
raportul cel mai larg al teoriilor filosofice, dar şi al metodologiei specifice ştiinţelor
Existenţialism – curent filosofic punând pe primul plan experienţa individuală concretă
Geofactor – factor care influenţează distribuirea geografică a unui element sau fenomen
Lege geografică – lege de natură ştiinţifică, operând în contextul definiţiei asumate a geografiei
Geomorfologie – ştiinţă a studierii formelor de relief
148
Geopolitică – ştiinţă care încearcă să explice evoluţia statelor
Geosferă – suprafaţa terestră foarte apropiată geometric de sferoidul terestru, unde se interferează
elemente ale litosferei, hidrosferei şi biosferei
GIS (geographical information system) – tehnică de construire, stocare şi redare a hărţilor în
sistem informatic
Globalizare – proces de extindere a economiei, tehnologiei, cunoaşterii, culturii, la dimensiunile
mondiale
Model gravitaţional – model matematic de studiere a interacţiunilor, asemănătoare celor dintr-un
sistem gravitaţional; el este folosit îndeosebi pentru repartiţia populaţiei
Materialism istoric –
Holism (holistic) – paradigmă de considerare a tuturor lucrurilor ca aparţinând unui sistem
supraordonat
Ecologie umană – raportul dintre indivizi sau comunităţi umane şi mediul lor de viaţă
Geografie umană – ramură majoră a geografiei, care se ocupă cu raportul dintre om (şi societatea
omenească), produsele acestuia şi mediul natural în care există
Metodă ipotetic deductivă – metodă care porneşte de la un adevăr, emite o ipoteză, care este apoi
verificată într-un caz particular
Idealism – concept filosofic care pune pe primul plan dimensiunea transcendentală a existenţei,
care nu poate avea o explicaţie materială şi raţională; postulează primatul ideilor faţă de realitate
Idiografic –
Inducţie – identificarea unui adevăr, pornind de la fapte observate sau experimentate
Instrumentalism – posibilitate de control al mediului natural, prin instrumente tehnice
Izomorfic – asemănător ca formă
Lamarckianism – teorie care explică evoluţia prin încercarea de adaptare a organismelor la
modificările de mediu
Cronologia peisajului – reconstrucţia ştiinţifică a diferitelor forme şi peisaje care s-au succedat în
timpul evoluţiei
Ecologia peisajului – studierea legăturii dintre comunităţile biologice şi relief
Geografia peisajului – dimensiune a geografiei care studiază peisajul natural şi cultural în evoluţia
sa
Morfologia peisajului – studiul formelor vizibile ale suprafeţei terestre
Localizare – poziţionarea unui punct, element sau fenomen, într-un sistem de referinţă, de obicei
cartografic
Teoria localizării – teorie care explică localizarea activităţilor economice în spaţiu
Pozitivism logic – explicare a fenomenelor prin apel la experienţa empirică
Geografie marxistă – geografie care se bazează pe principiile materialismului dialectic şi istoric
(marxism), pentru a explica distribuţia spaţială a producţiei în funcţie de tipul de societate
predominant (capitalism, feudalism, socialism)
Hartă mentală – imagine cartografică rezultată din experienţa zilnică a locuitorilor, concretizată
sau nu într-o formă grafică şi care constituie referenţialul existenţial zilnic
Metafizică –
Model – reprezentare simplificată şi idealizată a realităţii, redată prin câteva caracteristici esenţiale
Analiză morfometrică – analiza dimensiunii altitudinale a formelor de relief
Peisaj natural – peisaj modificat foarte puţin de activitatea umană
Regiune naturală – regiune identificată şi delimitată pe baza elementelor legate de relief, climă şi
vegetaţie
„Noua geografie regională” – curent de gândire care postulează luarea în consideraţie a
elementelor de diversitate în raport cu tendinţa de omogenizare a producţiei sociale
Nomotetic –
Obiectivitate – proprietate a cercetării de a identifica realitatea exterioară independent de
activitatea procesul de gândire
Ontologie – teorie generală despre natură şi existenţă
149
Paradigmă – punct de vedere de maximă generalitate, care permite organizarea şi structurarea
procesului de investigare ştiinţifică
Mediu perceput – mediul exterior înţeles ca rezultat al percepţiei individuale subiective
Fenomenologie – filosofie care explică universul ca existent înainte de perceperea empirică a sa
Fiziografie – procedeu de descriere a naturii observate
Loc – porţiune a spaţiului geografic
Geografie politică – studiul organizării teritoriale a statelor
Teorie pozitivă – descrierea formelor pe baza observaţiei empirice
Pozitivism – teorie care promovează posibilitatea cunoaşterii raţionale a lumii
Posibilism – concepţie care exprimă primatul posibilităţilor societăţii umane în raport cu mediul ei
de viaţă
Postindustrialism – etapă de dezvoltare a societăţii în care cea mai mare parte a oamenilor lucrează
în sectorul terţiar (servicii)
Postmodernism – filosofie a ştiinţei ulterioară unei etape de evoluţie considerată modernă
Cvasi – determinism – concept cu caracter dubitabil, prin care anumite fenomene sociale şi
economice determină parţial alte fenomene
Geografie radicală – perspectivă geografică care îşi propune să studieze transformări radicale în
societate şi mediul ei de existenţă
Raţional – bazat pe cercetare şi investigaţie realizată cu mijloace verificate
Realism – înţelegerea realităţii înconjurătoare, ca un dat exterior obiectiv
Regiune – entitate teritorială cu elemente de omogenitate
Analiză complexă regională – analiza rezultatelor combinate, de natură spaţială şi ecologică, a
supra unui teritoriu
Geografie regională – geografie care îşi propune identificarea şi descrierea entităţilor regionale
obiective
Regionalizare – identificarea unor spaţii cu elemente de omogenitate şi coerenţă interioară
Semiotic – referitor la sensul înţelegerii termenilor
Sensul locului – explicarea localizării unui element în locul pe care îl ocupă
Simulare – reproducerea unui fenomen în mediul virtual
Darwinism social – teorie conform căreia, asemănător speciilor de animale, societatea are la bază
principiul supravieţuirii
Geografie socială – domeniu al geografiei care se ocupă cu repartiţia geografică a diferitelor
fenomene sociale
Ştiinţă spaţială – ştiinţă care se ocupă cu distribuţia spaţială a elementelor sale şi a legăturilor
dintre acestea
Geografie specială – parte a geografiei care se ocupă de componente individualizate ale geografiei
Structuralism – teorie care explică evoluţia sistemelor şi fenomenelor, prin structura lor internă
Geografie sistematică – geografie supusă unei clasificări taxonomizate
Teritorialitate – care descrie teritoriul de manifestare sau de existenţă a unui fenomen
Teorie – grup coerent de propoziţii generale referitoare la explicarea unui fenomen
Transcendental – dimensiune a filosofiei care se bazează pe explicarea fenomenelor ireductibile
prin adevăruri care au origine exterioară cunoaşterii umane
Lege teoretică universală – lege ştiinţifică cu o valabilitate universală
Ecologie urbană – domeniu care studiază caracteristicile mediului în sistemele urbane
Utopia – referitor la statul ideal
Vernacular –

150